Povățuiri din Sfântul Munte: Ieromonahul Matei de la Caracalu (1905-1985)

Viaţa pământească a virtuosului ieromonah Matei de la Caracalu a acoperit exact 80 de ani. La 5 decembrie 1985, acest cuvios părinte al Sfântului Munte a plecat la ceruri pentru a lăuda pe Sfânta Treime împreună cu fraţii cei întâi născuţi din ceruri.

El provine dintr-o familie virtuoasă. Părinţii, pe nume Teodor şi Ecaterina, erau din Peloponez. S-a născut în 1905, numindu-se din botez Ioan. A avut o educaţie bisericească încă de mic, iar familia, din cauza sărăciei, s-a mutat la Atena, unde el a trebuit să lucreze pentru a câştiga cele necesare vieţii. Încă din tinereţe ardea înlăuntrul lui dorul după vieţuirea monahală, astfel că la vârsta de 27 de ani a părăsit lumea şi pe stăpânitorul acestei lumi, şi a venit la Sfântul Munte. Mai întâi s-a aşezat la Schitul Cutlumuş, de unde, după o anumită perioadă de şedere, a venit la mănăstirea Caracalu, luând marea şi îngereasca schimă şi primind numele de Matei. A fost tuns întru monahism de faimosul egumen al Mănăstirii Caracalu, arhimandritul Codrat.

În 1940 a fost hirotonit preot cu binecuvântarea egumenului mănăstirii, părintele Pavel, şi de atunci s-a predat unei asceze foarte aspre, trebuitoare săvârşirii cu vrednicie a slujbelor bisericeşti, mai ales a Sfintei Liturghii, făcându-se pe sine pildă tuturor celorlalţi monahi.

Arzând de râvnă ca să se afle mereu în curţile Domnului, a luat îndrăzneaţa hotărâre ca să slujească Sfânta Liturghie în fiecare zi, fie că era preot de rând, fie că nu era rândul lui. Râvna aceasta a lui a bineplăcut înaintea lui Dumnezeu, iar harul lui Dumnezeu l-a sfinţit. Încă de la începutul Utreniei îşi lua cărţile, pomelnicele cu numele viilor şi ale adormiţilor, pe care le pomenea la Sfântul Jertfelnic şi mergea la un paraclis al mănăstirii. Desigur că era cu neputinţă să citească miile de nume pe care le primea şi le ţinea de la închinători. De aceea, pomenea o parte din ele, iar restul le continua la următoarea Liturghie a sa.

Bucuria sa a fost foarte mare atunci când mănăstirea, după mulţi ani de împuţinare a vieţuitorilor, a primit monahi tineri. În această nouă situaţie, un monah i-a spus părintelui să nu mai slujească în fiecare zi ca să se odihnească, fiind deja bătrân. Părintele Matei însă i-a răspuns laconic, dar hotărât: „Vreau să liturghisesc până la ultima mea suflare”.

M-am învrednicit şi eu să-l cunosc, mi-a făcut o profundă impresie faţa sa luminoasă şi paşnică. Era foarte scurt la cuvânt. Se ferea de întâlnirile lipsite de folos, ca şi de orice convorbiri care i-ar fi putut împrăştia mintea. Dar şi atunci când vorbea, răspundea laconic şi cu smerenie.

Iubea foarte mult liniştea şi rugăciunea. De aceea, aproape în fiecare zi pleca din mănăstire într-un isihastirion (1) al său, Cathisma (2) Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, care se găsea la mijlocul cărării care uneşte mănăstirea Caracalu de mănăstirea Filotheu. Desigur că nu mergea acolo doar, aşa cum spunea celorlalţi părinţi, ca să aprindă candelele, ci mai cu seamă ca să îşi cufunde mintea în adâncurile inimii, şi de acolo să o înalţe către iubitul său Mire Hristos. Înaintea lui Hristos îşi înfăţişa toate durerile inimii, precum şi rugăciunile pentru cei care le ceruseră. După-amiaza se întorcea la mănăstire cu chipul schimbat de strălucirea harului pe care îl dobândise prin rugăciune, aşa ca şi ucenicii lui Iisus care au coborât de pe muntele Thavor.

După ce se întorcea la mănăstire, se dădea pe sine cu un neobişnuit zel lucrărilor pocăinţei şi celor care ţin de desăvârşirea duhovnicească întru Hristos, şi tot atunci a luat hotărârea să nu se mai întoarcă în lume nici măcar pentru motive de sănătate. Odată a fost silit de egumenul mănăstirii, părintele Filothei, precum şi de ceilalţi părinţi, ca să meargă la Tesalonic, deoarece suferea de hernie. A cerut ajutorul Sfântului Mare Mucenic Artemie. Sfântul, medic specialist în astfel de boli, a venit şi în mod miraculos l-a vindecat şi i-a redat sănătatea, astfel încât părintele Matei a putut să-şi ţină făgăduinţa de a nu mai părăsi Sfântul Munte.

Era din fire iubitor de linişte şi de isihie, se ferea de orice lucrare zgomotoasă, ca să nu mai vorbim şi de diferitele schimburi de cuvinte mai aspre care pot să apară uneori chiar şi între monahi. Chiar şi atunci când era învinovăţit pentru ceva, nu răspundea şi nu-şi apăra dreptatea, ci primul se grăbea să pună metanie şi să ceară iertare, fără să-l intereseze cine este adevăratul vinovat. Singurul lucru care îl interesa în mod constant şi profund era pacea sufletului său şi relaţiile paşnice cu ceilalţi fraţi ai chinoviei.

Nu dorea întâietăţi şi vrednicii în mănăstire, se considera pe sine ca ultimul dintre fraţii începători, şi pe toţi care îi cereau cuvânt îi învăţa cu multă smerenie, cu simplitate şi cu un zâmbet plin de cuviinţă. Când mănăstirea s-a găsit în situaţia de a-şi alege un nou egumen, cu ajutorul Exarhiei patriarhale, a fost chemat părintele Matei în marea sală de sinaxe a mănăstirii. Atunci i s-a propus să primească egumenia mănăstirii. El, blând şi smerit, le-a răspuns: „Nu vreau să fiu egumen, ci vreau numai să liturghisesc”. A plecat apoi cu cuviinţă şi smerenie din sală.

A ajuns la 80 de ani, iar Dumnezeu l-a cercetat pentru ultima oară cu o boală incurabilă. Desigur că bătrânelul credea iarăşi că vreun sfânt o să-l tămăduiască în chip miraculos, dar a venit de sus hotărârea, şi ziua şi ceasul călătoriei celei veşnice spre ceruri a sosit. A suferit greu o săptămână şi, potrivit cu judecăţile lui Dumnezeu, şi-a dat sfântul suflet în mâinile Ziditorului la 5 decembrie 1985. Era ziua de prăznuire a Sfântului Sava cel Sfinţit, unul dintre marii reprezentanţi ai monahismului răsăritean din veacul al VI-lea.

Fericitul părinte Matei ne-a dat o pildă vie de luptător şi nevoitor pentru dobândirea harului lui Dumnezeu şi a lucrării minţii. Prin viaţa lui liturgică, prin înstrăinarea lui, prin rugăciunea lui, prin tăcerea, smerenia şi neclintita sa credinţă în Dumnezeu, ne ajută şi pe noi să ne înnoim puterile duhovniceşti şi râvna faţă de făgăduinţele călugăreşti pe care le-am dat Iubitorului de oameni, Hristos, ca să umblăm şi noi mai statornic în căutarea roadelor Duhului.

Veşnică să-ţi fie pomenirea, părinte Matei!

Sursa: Monah Damaschin Grigoriatul, „Povățuiri din Sfântul Munte. Convorbiri cu părinți athoniți contemporani”, pp. 69-72, Editura Sfântul Nectarie, Arad, 2009. / Foto din arhiva blogului

Mulțumim Părintelui Ierom. Agapie Corbu (Editura Sfântul Nectarie) pentru îngăduința de prelua textul pe Blogul Sfântul Munte Athos.

---

(1). Loc de liniştire şi nevoinţă isihastă.

(2). Mică chilie aflată în apropierea unei mănăstiri.

Cuviosul Nou-Mucenic Ghedeon de la Mănăstirea Caracalu (30 decembrie / 12 ianuarie)

Cuviosul Ghedeon a mărturisit în localitatea Týrnavos din Thessalia, pe data de 30 decembrie a anului 1818.

Sfântul era originar din satul Kápurna de lângă Makrynítsa Pelionului. Provenea din părinţi evlavioşi şi era primul născut din cei opt copii ai familiei. Numele lui de mirean era Nikolaos. Pentru că în Kápurna dările erau prea mari, tatăl lui a fost nevoit să se mute cu familia în alt sat, unde putea să îşi chivernisească mai bine cele de trebuinţă vieţii. Sfântul era pe atunci în vârstă de 12 ani.

Mama sa avea un văr care era băcan în Velestíno. Acesta l-a cerut pe micul Nikolaos ca să-i fie ajutor la magazin. Şi, într-adevăr, copilul muncea cu multă hărnicie. Un oarecare turc pe nume Ali, care obişnuia să cumpere de la băcănie, l-a văzut pe micul Nikolaos că era deştept, muncitor şi ascultător şi l-a cerut de la unchiul lui pentru un an, ca să slujească în haremul lui, de vreme ce băiatul era încă mic de vârstă. Unchiul a refuzat, spunându-i să meargă să îl ceara de la mama lui. Turcul s-a dus la părinţii copilului şi după o săptămână s-a întors mânios că a fost refuzat; atunci l-a înşfăcat cu forţa pe micul Nikolaos şi l-a luat la casa lui, ca să-i servească în harem.

După un an de zile tatăl lui a venit şi l-a cerut înapoi pe Nikolaos de la Ali. Acesta i-a răspuns: ”îl am pe fiul meu în război şi, îndată ce se întoarce fiul meu, poţi să vii să îl iei pe-al tău”. După câteva zile, s-a întors fiul turcului din război, l-a văzut pe băiat şi i-a spus tatălui său: ”Unde l-ai găsit pe aceste pui de creştin care slujeşte în harem? Nu se cade ca un creştin să slujească în harem. Aş vrea să îl tăiem împrejur, iar eu să-i fiu naş şi să  îl avem în harem pentru totdeauna. Şi a început îndată necredinciosul să îl ia cu binişorul pe Nikolaos şi să-l amăgească. În cele din urmă, prin vorbe bine ticluite, dar şi pentru că Nikolaos era încă foarte tânăr, a reuşit să îl facă să se lepede de Hristos şi să devină musulman.

După două luni însă, copilul şi-a simţit căderea, s-a căit şi a plâns cu amar.

Într-o noapte a reuşit să fugă pe ascuns de la turci şi să meargă la casa părinţilor lui. I-a povestit tatălui păţania sa, spunând: ”am păcătuit, am păcătuit, dar de acum încolo nu vreau să mai fiu turc şi nici să mă mai numesc turc”. Nefericitul tată i-a răspuns cu lacrimi: ”eu, Níko al meu, sunt om sărac, nu am bani ca să te ascund undeva. Mâine noapte te voi duce cu calul la Keramídi şi mă voi întoarce cu o încărcătură de peşte de la lacul Kárla, ca să nu le dau de bănuit turcilor. Tu să încerci să mergi în Sfântul Munte. Acum, eu întorcându-mă, cine ştie cum o voi găsi pe mama ta şi pe fraţii tăi, pentru că am aflat că turcii se pregătesc să ne omoare. Dar să murim şi noi pentru Hristos”.

Acolo, la Keramídi, Sfântul a fost găzduit de o rudă a lor, monahie, care l-a dat unor constructori să muncească ca ajutor. După puţine zile, grupul de constructori a plecat cu corabia în Creta şi Nikos s-a dus cu ei. Din nefericire, însă, aceştia se purtau urât cu el, de multe ori bătându-l fără milă. Aşa că a plecat de la ei şi mergea doar prin pădure. Într-o zi a ajuns la un paraclis unde se slujea liturghia. Preotul l-a văzut că este străin şi într-o stare jalnică, s-a apropiat de el, iar Nikolaos i-a povestit viaţa lui. ”Nu mai plânge, fiule!”, i-a spus atunci preotul. ”Eu am avut un singur fiu care a murit cu puţine zile în urmă. Dacă vrei, te înfiez eu”. Cu multă bucurie, Nikolaos a primit propunerea preotului şi a mers cu el acasă, unde şi preoteasa l-a primit ca pe copilul ei. Aşa trăia fericit în casa preotului, învăţând arta ţesutului, pentru că şi preotul îşi câştiga pâinea din această lucrare.

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

După trei ani însă, din păcate, preotul a trecut la Domnul, iar preoteasa, pentru că nu putea să îşi chivernisească singură cele ale traiului, având şi două fiice, i-a dat binecuvântarea lui Nicolae să plece şi să îşi caute singur norocul. Sfântul i-a pus metanie plângând mamei sale de suflet şi a plecat.

Cutreierând Creta cu un alt tovarăş cam de aceeaşi vârstă, s-au hotărât să meargă împreună să se închine în Sfântul Munte. După ce au ajuns cu corabia în Dafni, s-au despărţit, iar Nikolaos a început să meargă din mănăstire în mănăstire şi pe la schiturile Sfântului Munte. În cele din urmă a ajuns la mănăstirea Caracalu, unde, după ce şi-a mărturisit căderea, a fost reprimit în Biserică prin Mirungere şi apoi s-a împărtăşit cu Sfintele Taine. A rămas la mănăstire, unde a devenit monah, cu numele Ghedeon. Trăia cu multă ascultare, smerenie, înfrânare şi lupte de nevoinţă peste măsură, pe care doar Dumnezeu, Cunoscătorul inimilor, le ştie, şi plângea neîncetat pentru căderea lui.

După 13 ani de nevoinţă s-a aprins în inima lui dorul de mucenicie şi, cu binecuvântările Părinţilor, a plecat din Sfântul Munte, a venit în Velestíno, unde se lepădase de Hristos, şi se prefăcea că este nebun.

În Vinerea Mare s-a înfăţişat lui Ali, cel care îl făcuse musulman şi L-a mărturisit înaintea lui pe Hristos. Turcul a cerut îndată ca Ghedeon să fie închis şi să fie dus la judecător. În Vinerea Mare, Sfântul, purtând pe cap cunună de flori şi ţinând în mâini două ouă roşii s-a înfăţişat judecătorului şi i-a spus: ”Hristos a înviat!”. Acolo, la judecată, a făcut şi alte fapte nebuneşti, iar judecătorul a poruncit să fie bătut fără milă şi să fie alungat ca unul ce era nebun. Sfântul îi provoca intenţionat, ca să îi facă să îl omoare, dar încă nu era voia lui Dumnezeu. A trăit multă vreme prefăcându-se nebun în timpul zilei, în timp ce noaptea se retrăgea într-o peşteră unde îşi ducea luptele de nevoinţă.

În cele din urmă însă, pentru că prin modul lui de viaţă, dar şi prin cuvintele sale îi provoca pe turci, paşa Belí din Týrnavos a dat ordin să fie arestat.

Sfântul, după ce s-a pregătit duhovniceşte prin taina Sfântului Maslu şi Dumnezeiasca Împărtăşanie, i-a urmat pe ostaşii paşei la Týrnavos. Înaintea paşei a mărturisit lepădarea lui de Hristos, căinţa lui, întoarcerea la Hristos şi dorul lui de a-şi mărturisi credinţa şi de mucenicie acolo unde s-a lepădat. Auzind acestea, paşa l-a aruncat în închisoare.

În ziua următoare, după ce i-a chemat pe ceilalţi demnitari turci, paşa a poruncit ca Sfântul să fie adus înaintea lui. Şi iarăşi, înaintea tuturor, Sfântul L-a mărturisit cu îndrăzneală pe Hristos. Aceia au început cu vorbe linguşitoare încercând să îl întoarcă din nou la Islam, dar Sfântul a refuzat, dispreţuind credinţa lor. Atunci l-au condamnat la moarte.

Mai întâi l-au pus la stâlpul infamiei în Týrnavos. L-au adus apoi înaintea paşei care a poruncit să îl mutileze, tăindu-i cu toporul mâinile şi picioarele. Sfântul îşi întindea singur mădularele pe butuc ca să îi fie tăiate, fără să dea nici un semn de frică, fără să arate vreo durere pe chipul lui, încât ai fi zis că un altul suferea, nu el.

L-au lăsat să zacă plin de sânge toată ziua, iar seara paşa a poruncit să îl ridice şi să îl arunce în locul pe unde curgeau apele reziduale ale casei sale. Mucenicul era încă viu. În acel loc plin de necurăţii, Sfântul şi-a dat sufletul.

Creştinii s-au străduit să ia sfintele lui moaşte şi să le îngroape în Biserica Sfinţilor Apostoli.

Îndată, Sfântul Mucenic Ghedeon a început să facă minuni, încă în vremea slujbei de înmormântare, dar şi după îngropare, tuturor celor care se închinau cu evlavie la mormântul lui, la fel şi după mutarea moaştelor lui şi până în ziua de astăzi.

[P] Cărțile Ortodoxe pe care le cauți!

Sursa: pemptousia.ro

Cuvioși români ce s-au nevoit la Muntele Athos: Cuviosul Vitalie Monahul, Mănăstirea Caracalu (1891 – 1945)

Acest cuvios părinte a fost un mare şi tăinuit sihastru român din Muntele Athos. Era de loc din judeţul Botoşani, iar cu metania din Mănăstirea Neamţ. Fiind chemat de Hristos la viaţa duhovnicească, monahul Vitalie a luat din tinereţe jugul nevoinţei călugăreşti, întrecând pe mulţi cu postul, cu rugăciunea cea de taină, cu lacrimile şi cu privegherea.

Râvnind nevoinţei celei mai înalte, în anul 1938 s-a dus la Sfântul Munte şi acolo, făcându-şi un mic bordei, sihăstrea singur în pădurile din jurul Mănăstirii Caracalu, ctitorită de Petru Rareş. Dar osteneala părintelui Vitalie era cu totul ascunsă în Hristos. Nimeni nu ştia unde anume se sălăşluieşte, cum se roagă şi la ce măsură duhovnicească a ajuns. Nu-l vedea nimeni, uneori luni de zile. Numai vara lucra la Mănăstirea Caracalu, de unde îşi primea puţină hrană pentru întreţinere. Apoi iar se retrăgea la mult dorita linişte.

Spun părinţii atoniţi, care l-au cunoscut, că părintele Vitalie era întotdeauna senin şi luminat la chip, că păzea cu desăvârşire tăcerea, că nu vorbea niciodată despre cineva, că se socotea pe sine cel mai păcătos om de pe pământ şi că era mare lucrător al rugăciunii lui Iisus.

Uneori, cuprins de lacrimi şi de bucuria Duhului Sfânt, zicea aceste cuvinte:

„Slavă Ţie, slavă Ţie, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, că m-ai chemat pe mine nevrednicul la viaţa monahală şi m-ai adus aici, în grădina Maicii Tale, să mă pot ruga în linişte pentru toată lumea!”

Acest părinte iubitor de Dumnezeu, cunoscându-şi mai dinainte ceasul sfârşitului său, a spus părinţilor:

– Peste trei zile, la praznicul Înălţării Sfintei Cruci, mă duc la Dumnezeu! Apoi s-a mărturisit, a primit Preacuratele Taine şi la 14 septembrie, 1945, s-a odihnit cu pace, dându-şi sufletul în mâinile Domnului. Părinţii l-au înmormântat în cimitirul Mănăstirii Caracalu.

Doamne, odihneşte cu sfinţii pe părintele nostru Vitalie!

Sursa: Pateric românesc, Protosinghel Ioanichie Bălan, Editura Arhiepiscopiei Tomisului și a Dunării de Jos, pp. 589-590, Galați, 1990 via sfant.ro

Cărțile Ortodoxe pe care le cauți! Click pe banner!

Mănăstirea Karakallou, Muntele Athos, George Crasnean

Mănăstirea Karakallou

Iera Moni Karakallou
Coordonate: 40.2239°N 24.3083°E
Ctitori: Andronic III şi Ioan V Paleologul / Petru Rareş şi Alexandru Lăpuşneanu
Rang: XI între mănăstirile aghiorite
Hram: Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel (29 iunie / 12 iulie)
Egumen: arhimandritul Philotheos
Aşezare: între Megistis Lavras şi Iviron, nu departe de Filotheou
Tel/Fax: 0030-23277023 – 225 /0030 – 2377023 – 746

I. Chronologie

XI – la începutul acestui veac se zideşte mănăstirea Karakallou – cel mai probabil de către un monah cu numele Nikolaos Karakallas.

1018 – protosul Nikiphoros pomeneşte într’un act, pentru prima oară, mănăstirea Karakallou.

1046 – al doilea Typikon athonit nu menţionează Karakallou în rândul mănăstirilor athonite.

1071 – basileul Roman IV Diogenes (1030–1072), înainte de dezastrul de la Manzikert, întăreşte printr’un hirovoullon, câteva proprietăţi Karakalloului.

XIII – în acest veac mănăstirea este aproape complet pustiită de raidurile corsarilor catalani şi ocupaţia „cruciaţilor” latini.

1324 şi 1332 – basileul Andronikos III Palaiologos (1297–1341) face importante danii materiale Karakalloului.

1356 – fiul lui Andronikos, Ioannes V (1332–1391) – la îndemnul monahului Ioasaf, fostul Ioannes VI Kantakuzenos (1295–1383) – ajută substanţial mănăstirea aflată în reconstrucţie.

XV – la sfârşitul acestui veac, pelerinul rus Isaia scria că mănăstirea era populată doar de albanezi.

1530 – Karakallou arde din temelii.

1534 – voievodul Petru Rareş – prin spătarul Petru (viitorul monah Pahomie) – zideşte arsanaua mănăstirii.

1535 – Soliman Magnificul îi îngăduie prin firman lui Petru Rareş (1483-1546) să reconstruiască mănăstirea arsă.

1563 – Alexandru Lăpuşneanu sfârşeşte rezidirea chinoviului şi sfinţeşte biserica cu hramul „Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel”, la care s’a lucrat 15 ani.

1569 – trimis de Selim II, Mustafa Celebi scoate la mezat Karakallou pentru neplata birului către Poartă.

1570 – domniţa Ruxandra (1538–1570), plăteşte turcilor 35.000 de aspri şi răscumpără mănăstirea.

1641 – mănăstirea „Sfântul Nicolae” din Ismail (mitropolia Proilaviei) devine metoc al Karakalloului şi, peste şapte ani, stavropighia patriarhului Ioanikios.

1674 – regii iviri (Khaketi / Kartli) Vakhtang: Archil şi Dgeorgi XI, fac importante danii mănăstirii Karakallou.

1687 – cu sprijin ivir mănăstirea capătă o nouă trapeză.

1700 – un puternic incendiu distruge mare parte din mănăstire.

1707 – Dionisie iviritul repară aripa nordică a chinoviei.

1710 – se restaurează turnul Karakalloului.

1714 – se zideşte pridvorul închis exterior (exonarthexul) katholikonului.

1716 – se repictează biserica.

1730 – la 20 iunie Nicolae Mavrocordat instituie mănăstirii un ajutor de 50 de taleri anual.

1767 – se pictează exonarthexul cu scene din Apocalipsă, prin străduinţele pro-egumenului Parthenios Peloponesiacul şi alearhimandritului Leontie din Kaliou (poate Chilia?).

1776 – la 26 septembrie Alexandru Ipsilanti confirmă şi reînoieşte ajutorul de 50 de taleri/an, lucru pe care’l va face şi Nicolae Constantin Caragea la 1782 şi, doi ani mai târziu, Mihai Constantin Şuţu al Valahiei.

1813 – la stăruinţa patriarhului Kirill al VII-lea Karakallou redevine chinovie.

1818 – la 30 decembrie este martirizat, de către turci, sfântul Ghedeon din Karakallou.

1821 – Karakallou se implică activ în mişcarea de eliberare naţională „Etairea” şi, după eşecul acesteia, are parte de represaliile turceşti.

1879 – se reconstruieşte vechea trapeză, distrusă cu cinci ani mai devreme.

1880 – se reclădesc chiliile din partea de miazăzi.

II. Istoric

începuturile şi Paleologii

Karakallou este o ctitorie paleologhină şi, în aceeaşi măsură (dacă nu chiar mai mare) şi muşatină pentru că, în forma sa actuală, ea este în cea mai mare parte zidirea lui Petru Rareş şi a ginerelui său, Alexandru Lăpuşneanu. Iar dacă ne aducem aminte că „petrecăreţul” sultan Selim al II-lea o scosese la mezat pentru neplata birului către Sublima sa Poartă şi că a fost răscumpărată cu 35.000 de aspri de către domniţa Ruxandra – văduva lui Alexandru Lăpuşneanu şi fiica lui Petru Rareş – încredinţarea că această mănăstire este ctitorie moldovenească este şi mai mare.

Începuturile acestei zidiri nu sunt limpede desluşite dar, neîndoielnic lucru este că, pe la jumătatea veacului al XI-lea exista deja o mănăstire înălţată pe dealul Karakallou. Un hirovoullon de la 1071, dat de basileul Roman IV Diogenes, certifică astfel existenţa mănăstirii căreia îi făcea danii, însă Typikonul al doilea – dat la 1046 de către împărăteasa Theodora (1042-1056) – nu pomeneşte Karakallou între celelalte mănăstiri athonite. Aceasta nu însemnează decât că la 1046 mănăstirea se afla la începuturile ei şi nu avea încă prea mare însemnătate, căci ea exista cu siguranţă deoarece protosul Athosului, Nikiphoros, o pomenise într’un înscris la anul 1018. Douăzecişicinci de ani mai târziu însă, basileul Roman al IV-lea îi făcea act de danie – hrisov care nu se mai păstrează astăzi, dar el a fost văzut de către arhimandritul Porfirije Uspensky la 1847 (pecetea de plumb se mai afla în tezaurul mănăstirii la începutul veacului al XX-lea) – deci Karakallou îşi începuse viaţa de sfinţenie.

Numele nu şi l’a căpătat nicidecum de la împăratul roman Antoninus Caracalla (211-217) şi nici de la turci („kara-koule” ar însemna „turnul negru” însă stăpânirea musulmană avea să vină peste Athos abia patru secole mai târziu) ci, probabil, de la un monah cu numele Nicolaos Karakallas, care va fi fost întâiul ei ctitor.

Karakallou n’a avut o existenţă prea înfloritoare în primele veacuri deoarece raidurile corsarilor catalani au pustiit’o aproape cu desăvârşire în secolul al XIII-lea. Fiind înălţată pe un deal, mănăstirea este foarte vizibilă de pe mare şi, în felul acesta, foarte ispititoare pentru piraţi. Ce n’au putut face catalanii au desăvârşit latinii care au cotropit şi Athosul după ce au ocupat Constantinopolul în 1204 – în aşa-zisa cruciadă a IV-a. Se va reface cu greu în anii secolului următor datorită daniilor împăraţilor bizantini Andronikos III Palaiologos (1297–1341) şi, mai ales, a fiului acestuia, Ioannes V Palaiologos (1332–1391). Ioan al V-lea Paleologul n’a fost un basileu prea evlavios dar trebuie că Ioan al VI-lea Cantacuzino (1295–1383) – care a abdicat în favoarea lui şi s’a călugărit sub numele de Ioasaf (la Mistras) – va fi fost cel care l’a determinat să sprijine reconstrucţia acestei mănăstiri athonite. Drept este însă că, datorită purtării lor de grijă, mănăstirea ajunsese a şasea în ierarhia athonită în vremea celui de’al treilea Typikon. Peste încă un secol însă – nu se ştie din care pricină – un călător rus către locuri sfinte, Isaia, găsea mănăstirea în stăpânire… albaneză.

de la Petru Rareş la Ruxandra Doamna

A doua distrugere a mănăstirii s’a petrecut în anul 1530 când Karakallou a ars în întregime. Cel care a salvat’o de la dispariţie a fost domnitorul Moldovei şi nepotul lui Ştefan cel Mare, Petru Rareş. Există mai multe legende care povestesc cum a reconstruit voievodul moldovean acest sfânt lăcaş athonit. Nicolaie Iorga crede că „el ar fi trimis aici pe marele spătar Petru – de care, fiind nemulţumit, era să’l taie. Apoi domnitorul, ca şi sluga sa, se făcură călugări în aceleaşi chilii, pe aceeaşi treaptă. S’ar crede că e vorba poate de Radu Vodă Paisie, de Radu Munteanu care, după ultima lui mazilie şi trimitere în Egipt, dispare… Dar ne opreşte pictura de la katholikon, care înfăţişează doi călugări ţinând în mână biserica şi deasupra lor inscripţia: Ctitorii cei noi ai acestei sfinte mănăstiri, Petru şi Pahomie. Pahomie nu poate fi însă decât Lăpuşneanu călugărit (luase în ultimile zile schima călugărului Pahomie), ginerele şi urmaşul de ctitorie al lui Petru Rareş”. (Analele Academiei Române, Memoriile Secţiunii Istorice, Seria II, Tom XXXVI, 1913-1914).

Marcu Beza este de altă părere. El spune că „Petru Voievod, dorind a zidi Caracalul, trimite în Athos pe un spătar al să. Acesta, în loc de mănăstire, înalţă o fortăreaţă cu un turn la mare. voievodul e foarte supărat şi dă însărcinarea unui alt spătar. După clădirea mănăstirii, amândoi spătarii se călugăresc şi se retrag la schivnicie lângă Caracalu, unde’i zice şi astăzi pe greceşte Spatarghio. Portretele lor în straie stăreţeşti se văd de’a stânga narthexului sub inscripţia: Ctitorii noi ai acestei sfinte mănăstiri, Pahomie şi Pahomie. Unul dintre ei pare a fi Alexandru Lăpuşneanu”. (Analele Academiei Române, Memoriile Secţiunii Literare, Seria III, Tom VII, Memoriul III).

Adevărul doar Dumnezeu îl ştie pentru că monahii aghioriţi din zilele noastre au chiar o altă interpretare a acestei legende. Ei spun că spătarul lui Petru Rareş primise poruncă să ridice arsanaua Karakalloului însă monahii l’au înduplecat să le ridice mai întâi un turn mare de scăpare în mănăstire. Când voievodul a aflat că dorinţa i’a fost nesocotită, a poruncit protospătarului Petru să’şi vândă averile din ţară şi să plinească misia ce primise. Făcând aceasta şi zidind şi arsanaua (pisania arsanalei adevereşte că: „stareţ fiind Gherman, Io Petru Voievod şi monahul Ioasaf ctitori, Dionysios Syropoulos Hagi meşter zidar, în anul 1534 s’au săvârşit acest turn şi incintă”), Petru ar fi luat şi numele de monah Pahomie şi s’ar fi închinoviat în ctitoria sa. Celălalt Pahomie – care este zugrăvit alături de el în stânga exonarthexului katholikonului – ar trebui să fie ginerele lui Petru Rareş, Alexandru Lăpuşneanu (despre care se ştie cu siguranţă că s’a călugărit către sfârşitul vieţii sub numele de Pahomie). Acesta din urmă este cel care care a isprăvit de zidit biserica mare şi celelalte acareturi mănăstireşti la anul 1563.

Diplomatul şi scriitorul Marcu Beza (1882-1949) spune că el a văzut firmanul sultanului Suleyman I Magnificul (1494-1566), prin care acesta îi îngăduia lui Petru Rareş să ridice din ruină mănăstirea. El reda următorul text (scris la 1535): „Către Înalta mea Poartă a venit scrisoare, cum că, dintru început, ctitorii mănăstirii Karakalu a Sfântului Munte se trag din voievozii Moldo-Vlahiei şi pe vremuri, înoirile tot dânşii le’au făcut. Încât şi acum, aceste noi clădiri preschimbându’se în grămezi de ruine ce au nevoie de înoire, din partea pomenitelor raiale, cei numiţi Ioan şi Petru, ne aduc la cunoştinţă şi ne cer a face înoiri în vechile temelii…”.

Nu trebuie uitată nici jertfa creştinească a Doamnei Ruxandra, fără de care mănăstirea ar fi ajuns de vânzare. Nicolae Iorga scria că „în 1569-1570 Ruxanda plătea datoriile călugărilor (athoniţi). Sultanul Selim II trimisese pe Mustafa Celebi ca să reclame birul Sfetagoreţilor şi, în lipsă de plată, să le vândă. Văduva Lăpuşneanului dădu nu mai puţin de 35.000 de aspri ca să răscumpere această ruşine şi mănăstirea Caracalu”. (Analele Academiei Române, Memoriile Secţiunii Istorice, Seria II, Tom XXXVI, 1913-1914). Evlavioasa doamnă a Moldovei cerea în schimb monahilor aghioriţi ca „până la sfârşitul veacurilor, ori de or fi mulţi călugări, ori puţini, or chiar numai doi sau unul, să facă la ziua Sfântului Nicolae rugăciuni şi privegheri pentru sufletul meu şi al soţului meu mort şi al familiei mele”.

veacurile următoare

„Mănăstirea va purta de acum amintirea largii dărnicii moldovene” – conchide părintele Teodor Bodogae. În felul acesta, datorită nenumăratelor danii româneşti, în secolele XVI–XVIII mănăstirea va cunoaşte o continuă înflorire, ajungând chiar să numere 500 de călugări în obştea sa. Karakallou a avut doar un singur metoc românesc – închinat la 1641: mănăstirea „Sfântul Nicolae” din Ismail (refăcută de către Gheorghe, fratele domnitorului Vasile Lupu). Peste şapte ani – la 2 iunie 1648 – patriarhul Ioanikios va transforma mănăstirea de la care primea anual zece ocale de icre în stavropighie constantinopolitană. Tot în veacul al XVII-lea – şi chiar şi în cel următor – aghioriţii din Karakallou primesc importante danii şi ajutoare de la iviri: fiii lui Vakhtang V, regii Archil (poet şi împărat în Kakheti şi Imereti, din dinastia Bagrationi, prieten cu Petru cel Mare) şi Dgiorgi XI (din Kartli), fac în 1674 o importantă danie mănăstirii, iar Dionisie din Iviria este cel care repară aripa nordică a mănăstirii, după incendiul de la începutul veacului al XVIII-lea.

Românii n’au încetat să ajute mănăstirea nici în veacul al XVIII-lea căci Nicolae Mavrocordat îi instituia un ajutor de 50 de taleri anual la 20 iunie 1730, mertikon întărit şi de Alexandru Ipsilanti la 26 septembrie 1776, Nicolae Constantin Caragea la 1782 şi Mihai Constantin Şuţu, doi ani mai târziu.

La începutul secolului XIX, patriarhul rcumenic reuşeşte să introducă iarăşi modul de viaţă cenobitic în mănăstire dar viaţa monahală va cunoaşte totuşi un regres după accea din cauza implicării active a călugărilor în mişcarea de eliberare naţională „Eteria” (1821). Cum era şi de aşteptat, au urmat apoi ani de împovărare şi represalii turceşti.

Viaţa monahală avea să se revigoreze la Karakallou abia în veacul al XX-lea, în vremea păstoririi egumenului isihast Kodratos – ea cunoscând însă şi două mari scăderi: în timpul celor două mari războaie mondiale şi în anii ’80 – ’90. În timpurile noastre în obştea mănăstirii se nevoiesc cam 45 de vieţuitori – între care şi monahul Firmilian românul.

III. Monahi de sfinţenie

La începutul veacului al XVIII-lea lângă Karakallou trecea la Domnul sfântul Ghervasie, după o viaţă de nevoinţă în pustnicie şi sărăcie aspră.

Tot la Karakallou s’a nevoit vreme de 35 de ani şi sfântul mucenic Ghedeon, care era originar din Kapourna, de lângă Makrynitsa de Peliou şi a suferit moarte de martir cu o zi mai ’nainte de isprăvirea anului 1818. Ioannikios Kotsonis scrie în Patericul athonit că „dreptul mucenic Ghedeon Karakalinul a trăit în timpul ocupaţiei turceşti. De pe când era încă copil el a fost silit să’şi lepede credinţa. Mai târziu, a venit în Sfântul Munte şi a devenit monah. Dintotdeauna el a dorit să aibă parte de moarte martirică, aşa încât a plecat spre Valestino şi Trnovo, unde a mărturisit credinţa în Hristos cu mult curaj şi râvnă. Pentru aceasta el a fost dezmembrat încetul cu încetul şi, astfel, rugându’se, şi’a dat duhul”. După ce l’au plimbat o zi întreagă cu capul în jos pe un măgar, turcii i’au tăiat mâinile şi picioarele cu un topor şi, după ce l’au lăsat să sângereze toată ziua, l’au aruncat noaptea la gunoi. Acolo şi’a dat duhul sfântul Ghedeon, martir pentru Hristos, pe care’L mărturisise înaintea lui Veli Pasha de Trnovo. Moaştele lui au fost îngropate în biserica Sfinţilor Apostoli şi au făcut minuni încă din timpul funeraliilor sale.

Egumenul Kodratos Karakallinos a fost unul dintre monahii sporiţi ai secolului XX, care a continuat tradiţia isihastă a călugărilor neptici Kollyvades („Colivazi”) din veacul al XVIII-lea – alături de Sfântul Silouan Athonitul, Athanasios Grigoriatul, Philarethos Konstamonitul, etc.

IV. Arhitectură

Aspectul de fortăreaţă i se datorează lui Petru Rareş care a reconstruit toată mănăstirea şi a fortificat’o. Totuşi el n’a putu s’o facă mai mare fiindcă a trebuit s’o rezidească în limitele impuse de Soliman Magnificul, care nu i’a dat îngăduinţa de a lărgi incinta mănăstirii, ci i’a impus să respecte vechile temelii. Din această pricină Karakallou nu are aghiazmatar din marmură în faţa katholikonului (cum au majoritatea mănăstirilor athonite), curtea fiind prea mică.

Biserica centrală (katholikonul) are oarecari asemănări cu bisericile moldoveneşti, ea fiind construită în formă de cruce greacă înscrisă, cu o turlă mare pe naos şi alte două mai mici pe pronaos. A fost construită între anii 1548 şi 1563 şi, chiar dacă a trecut prin incendii şi prefaceri în secolele următoare, a rămas într’aceleaşi ziduri şi alcătuire. Abia în secolul XVIII (1714) i s’a adăugat şi un pridvor închis, cu o clopotniţă deasupra.

Turnul muşatin de la Karakallou este considerat cel mai impunător, dar şi cel mai frumos din Athos. Zidit din piatră făţuită şi cărămidă, cu creneluri şi drum de strajă, având 28 de metri înălţime, el este şi cel mai înalt turn din Sfântul Munte. Într’aceeaşi manieră este ridicat şi cel de la arsanaua mănăstirii (v. foto) – aceasta pentru că şi portul a fost construit tot de către Petru Rareş – precum şi cel al mănăstirii Dochiariou – ctitorit de către Alexandru Lăpuşneanu (monahul Pahomie de la Karakallou?).

Karakallou are şapte paraclise în incinta mănăstirii – „Adormirea Maicii Domnului”, „Sfântul Ioan Postitirul”, „Sfântul Ghedeon”, „Sfântul Pantelimon”, „Sfântul Ioasaf”, „Sfânta Ana” (în turn) şi „Sfântul George” (în clopotniţă) – şi alte trei înafară: „Sfântul Teodor”, „Sfânta Parascheva” şi unul închinat „Sfinţilor de Pretutindeni” (aflat în cimitir).

De Karakallou mai ţin şi optsprezece chilii: cinci în Karyes, iar restul în partea de sud-vest a pădurii mănăstirii. În Careia, înafara celei în care stă antiprosoponul, mai sunt locuite chiliile „Timios Prodromos”, „Agios Nikolaos”, ​​„Timios Stavros” şi cea a „Sfinţilor Trei Ierarhi”. Chilia „Naşterii Maicii Domnului” din Karyes a fost construită la 1817 şi pictată doi ani mai târziu de către fraţii gălăţeni Zaharie, Veniamin şi Macarie.

V. Tezaur

Pe lângă numeroase vechi odoare şi veşminte bisericeşti, Karakallou adăposteşte şi o importantă colecţie de icoane zugrăvite de către măiastrul Dionisie de Furna (1670-1745, autorul celebrei Erminia picturii bizantine) – începând cu icoana aflată la închinare pe proschinitarul din dreapta katholikonului, care îi înfăţişează pe sfinţii apostoli Petru şi Pavel (v. foto).

Tot aici se mai află aici şi o icoană făcătoare de minuni pictată de un iconar necunoscut, la 1540. Când mănăstirea a fost mistuită de flăcări, în 1700, a ars şi spatele acestei icoane, dar faţa i’a rămas neatinsă de foc.

Biblioteca de la Karakallou se îngrijeşte de păstrarea a 42 de pergamente, 279 manuscrise şi cam 2.500 de tipărituri vechi.

VI. Moaşte

Karakalou păstrează cu sfinţenie o parte din lemnul Sfintei Cruci, capul sfântului apostol Bartolomeu, al sfântului Policarp–episcopul Smirnei şi al sfântului Hristofor, degetul mic de la mâna dreaptă a Înaintemergătorului şi Botezătorului Ioan, mâna dreaptă a sfântului Teodor Tiron, mâna stângă a sfintei muceniţe Marina; dar şi părţi din moaştele sfinţilor Mercurie, Ioan cel Milostiv, Haralambie, Orest, Averchie, Ghedeon şi ale mucenicilor arşi în Nicomidia.

Privind înapoi în istorie se poate observa cu uşurinţă că perioada cea mai înfloritoare a mănăstirii Karakallou a fost cea a veacului al XVI-lea, când a stat sub oblăduirea credincioşilor domnitori şi doamne ale Moldovei pentru care, drept şi datori sunt a se ruga monahii aghioriţi „până la sfârşitul veacurilor” (după dorirea Doamnei Ruxandra)…

Text și foto George Crasnean
Mulţumim autorului pentru îngăduinţa de a prelua textul său pe Blogul Sfântul Munte Athos . Se va prelua cu precizarea sursei Blogul Sfântul Munte Athos

Prăznuirea Sfinților Apostoli Petru și Pavel la Mănăstirea Karakalu, Sfântul Munte Athos (foto)

În noaptea de 11 spre 12 iulie 2013, Mănăstirea Karakalu din Sfântul Munte Athos s-a îmbrăcat în haine de sărbătoare pentru a-și prăznui ocrotitorii: Sfinții Apostoli Petru și Pavel.

Printre invitați s-au numărat Preasfinţitul Episcop de Thavmakos, kyr Iacov, starețul mănăstirii Asomaton Petraki din Atena și Starețul Nicodim de la Mănăstirea Filotheu. A doua zi a participat la slujbă și Starețul Efrem de la Mănăstirea Vatopedi, iar în strană s-au aflat mai mulți părinți vatopedini.

Traducere și adaptate din limbă greacă după o consemnare de pe agioritikesmnimes

Foto: agioritikesmnimes

Această prezentare necesită JavaScript.

Athosul. Locuri, chipuri, stări (III). Părintele Pahomie cel Negru de la Karakalu

În al treilea meu drum la Muntele Athos era să ratez pentru a doua oară închinarea la Mănăstirea Karakalu. Pentru cei ce nu știu, există posibilitatea de a face un program de închinare pe la mai multe mănăstiri athonite, în special la cele de pe coasta de nord – est a Muntelui, închiriind pentru 6-7 ore un microbuz local. Pentru că frații au zăbovit destul de mult pe la unele schituri și mănăstiri (numai la Chilia Sfântul Gheorghe – Colciu se stătuse vreun ceas), riscam să nu mai ajungem în timp util la Prodromou (unde avea să ne aștepte după vecernie o discuție de suflet cu avva Iulian). Dar dozându-se timpul după ceas, am ajuns să ne închinăm și la ultimele obiective din programul nostru: Filotheu și Karakalu.

Dorința mea de a ajunge la Karakalu era legată și de o întâlnire pe care o planificasem de mai mult timp cu un bun amic de pe facebook: Gheo Bănică, un tânăr mirean, fain și bun meșter într-ale sculpturii de cruci, icoane, iconostase, ce lucra de vreo 4 ani la Karakalu. De fapt, după cum mi-a spus, comenzile veneau din tot Muntele.

Nu a fost nevoie să întreb de “Giorgios care sculptează”, pentru că mă aștepta deja afară, pe o bancă. Ne-am îmbrățișat ca și cum ne-am fi știut de-o veșnicie, am schimbat câteva vorbe, apoi a trebuit să mă alătur grupului, să mă pot închina în katholikonul (biserica principală) Mănăstirii. Precizez că în afara programului liturgic bisericile athonite sunt închise, deci nu poți să mergi oricând și oricum să te închini. Așadar trebuia să fiu alături de ceilalți când se deschidea biserica.

Ne-am închinat, apoi am făcut câteva fotografii în curtea mănăstirii și ne-am întreținut puțin cu părintele Firmilian, un român de-al nostru, ospitalier și volubil.

Mă așezasem deoparte de grup și beam apă de izvor, admirând tihna locului, încercând să-mi închipui nevoințele, dar și bucuriile duhovnicești ale monahilor de aici. Știam că obștea are un Stareț cu viață sfântă care se ascunde de slava lumii, Gheronda Filothei.

Stând în curte mi-a atras însă atenția un monah negru, harnic ca o albinuță, grăbit la ascultările sale. A făcut vreo două drumuri prin fața noastră cu oareșce lăzi în mâini, îndeajuns însă ca să-i observ chipul luminos și zâmbetul cald și plin de dragoste. Îndeajuns și ca să-mi amintesc de el și să cer mai apoi, când am ajuns acasă, mai multe detalii de la fratele Gheo, sculptorul, care a binevoit la rugămintea mea să discute cu părintele despre viața dumnealui.

Astfel am aflat un destin foarte interesant, vrednic de pomenit, vrednic să fie cunoscut.

Părintele cel negru la chip, dar cu suflet luminat de har, i-a mărturisit fratelui că părinții lui sunt de fel din Venezuela și că a trăit multă vreme în Olanda, unde a fost monah catholic. Lovindu-se de unele aspecte urâte din Catholicism, a ales Calea Orthodoxiei, plecând la o mănăstire orthodoxă în Franța. Era însă o mănăstire de maici, dar a fost primit cu drag să lucreze pentru obștea de acolo, căci era mare nevoie. Stareța Mănăstirii, având legături duhovnicești cu Starețul de la Karakalu, l-a trimis mai apoi la Athos. Monah a fost însă făcut în Franța.

Părinții de la Karakalu îl iubesc mult și spun despre el că este foarte râvnitor, făcând întotdeauna ascultare cu bucurie. Ar fi fost mai multe de aflat și multe de povestit, dar între timp începuseră pregătirile pentru hramul Mănăstirii (12 iulie – Sf. Petru și Pavel, după calendarul vechi), care a mobilizat toată obștea pentru cele trebuincioase, iar mai apoi fratele Gheo s-a întors acasă, după multă vreme.

Pe Părinte îl cheamă Pahomie.

 Laurențiu Dumitru
“Athosul. Locuri, chipuri, stări”