Category Archives: Schitul Sfântul Prooroc Ilie
Părintele Filimon arhondarul este noul Stareț al Schitului Sfântul Prooroc Ilie
În fiecare an, la întâi de august, Schitul Prooroc Ilie din Sfântul Munte, ce aparține de Mănăstirea Pantokrator, se îmbracă în haine de sărbătoare, făcându-se priveghere de toată noaptea pentru praznicul Sfântului Ilie, protectorul Schitului.
Anul acesta, 2021, bucuria prăznuirii a fost dublată de slujba de intronizare a noului Stareț al Schitului. Este vorba de Părintele Filimon arhondarul, atât de cunoscut și de iubit de pelerinii care au trecut pragul Schitului, despre care am scris oarecând mai multe gânduri AICI.
Pelerinii români la Sfântul Munte îl cunosc bine. Deși este turc de neam, aflând că grupul de închinători este de români, te întâmpină de fiecare dată cu câteva vorbe într-o românească tare haioasă:
Ce face? Bine face!…
Apa rece, dorul trece!…
Dragoste cu caru’, răbdare cu caru’, rugăciunea cu caru’ și… mai încet cu paharul.
Îi urmăm și noi părintelui Stareț Filimon păstorire îndelungată spre folosul obștii ce i-a fost încredințată de Maica Domnului și Sfântul Ilie. Axios! Vrednic este!
Amintim că Bătrânul Ioachim, fostul stareț, a plecat la Domnul pe 28 iunie! Bunul Dumnezeu să-l numere împreună cu drepții! Să avem parte de rugăciunile sale!
Viața și nevoințele Cuviosului Paisie (Velicikovski) de la Neamț (15 noiembrie)
Născut la 21 decembrie 1722, ca al unsprezecelea din cei doisprezece copii ai protoiereului Ioan din Poltava şi ai prezbiterei Irina, tânărul Petru rămâne orfan la vârsta de patru ani. Tăcut şi cu blândeţe în purtări ca unul ce zăbovea adesea asupra paginilor din Vieţile Sfinţilor, el începe să se gândească la îmbrăţişarea căii monahale. Deocamdată el urmează câţiva ani ca elev extern al şcolii mănăstireşti Bratska şi cercetează bisericile oraşului, cu deosebire Lavra Pecerska, ale căror aşezăminte şi sfinte amintiri sunt vestite şi astăzi. De mult folos sufletesc i-a fost aici şi întâlnirea cu mitropolitul Antonie al Moldovei ale cărui slujbe în limba română cucerea inima şi cugetele credincioşilor.
Hotărându-se să îmbrăţişeze nevoinţa monahală, viitorul stareţ este tuns în curând ca rasofor, schimbându-şi numele în Platon. Tânărul frate întru Hristos năzuia însă după desăvârşirea evanghelică pe care o explică atât de simplu şi de frumos operele şi experienţa Sfinţilor Părinţi ai Bisericii.
„Din viaţa lui Paisie este cunoscut că la începutul drumului lui monahal nu se găseau în mănăstiri nici manuscrise duhovniceşti, nici scrieri literare corespunzătoare” (4). De aceea împreună cu alţi trei călugări, el poposeşte în curând la schitul Dălhăuţi (judeţul Vrancea), unde trăiau mai mulţi nevoitori însemnaţi. Ieromonahul Rafail se îndeletnicea cu transcrierea cărţilor patristice, schimonahul Timotei era iscusit în discuţii duhovniceşti şi în tâlcuirea acestor scrieri, monahul Dosoftei – cu chipul lui cucernic – vorbea de păzirea canoanelor şi a tuturor predaniilor (5). Petrecând câtva timp în acest schit, Platon a continuat drumul şi a ajuns la schitul Trăisteni. Aici, pentru întâia dată, Platon a auzit despre pravila şi rugăciunile după rânduiala Sfântului Munte, monahii ducând viaţa de obşte, şi a întâlnit câţiva pustnici care trăiau în apropierea schitului. În acest loc, Platon a făcut ascultarea la bucătărie, dedicându-se adâncirii studiului limbii române.
În curând a venit la Trăisteni stareţul Vasile (v. foto), care oblăduia duhovniceşte schitul şi, văzându-l pe Platon, îl luă, la Poiana Mărului. Acolo funcţiona un scriptoriu în care se lucrau manuscrise slavone şi româneşti. Platon a copiat într-un manuscris lucrarea Desiderie în limba slavonă de pe un miscelaneu adus de la Moscova, care era tradus din limba română, a cărei copie s-a păstrat până în zilele noastre (6).
De la schitul Poiana Mărului, el a făcut ascultare la schitul Cârnu, sub conducerea duhovnicească a schimonahului Onufrie. Acolo, într-o chilie sihăstrească, a înţeles tainele adevăratului monahism şi ascetism, simţind mai profund efectul binefăcător al rugăciunii. Acolo a învăţat şi alte meşteşuguri manuale pe lângă scrierea cu care se îndeletnicea zilnic.
Petrecând schiturile din Valahia aproape patru ani şi culegând ca albina mierea spirituală de la stareţi, duhovnici şi sihaștri, Platon s-a hotărât să meargă la Muntele Athos, pentru ca, potolindu-şi setea la izvorul milenar al cetăţii monahismului, să se desăvârşească în viaţa cea întru Hristos. Avea 24 de ani.
Însoţit de ieromonahul Trifon, el a ajuns la Athos la 4 iulie 1746 şi s-a oprit la mănăstirea Pantocrator, unde pe lângă călugări greci erau şi unii de origine slavă. Prietenul de drum a murit a patra zi, iar Platon a colindat pe la monahi, căutându-şi un părinte duhovnicesc. Neaflând pe nimeni, s-a decis să locuiască singur. Aşa au trecut patru ani, cei mai grei din viaţa monahală. A fost o etapă de creştere sufletească.
În acest timp, el a fost cercetat de stareţul Vasile de la Poiana Mărului, venit la Sfântul Munte, care voia să-l facă preot la Trăisteni, în Valahia. Stareţul i-a arătat pericolul vieţuirii singuratice şi l-a sfătuit să ducă nevoinţa împreună cu doi sau trei fraţi. Apoi l-a tuns în mantie, schimbându-i numele din Platon în Paisie, pe care-l va păstra până la moarte. Cuviosul nostru avea atunci 28 de ani.
În curând a sosit din Moldova monahul Visarion în căutarea unui duhovnic şi, auzind că Paisie ştie limba română, a venit la el. Văzându-i viaţa aspră, i-a plăcut mult şi l-a rugat să-l primească drept ucenic. Patru ani au trăit ei în pace, dragoste, mărturisindu-şi gândurile şi citind Sfânta Scriptură şi scrierile patristice. Cu timpul, în preajma lor s-au adunat ucenici dornici să fie admişi la mica lor obşte. Cei dintâi au fost români, moldoveni de origine, şi se numeau Partenie şi Chesarie. Sporind vieţuitorii comunităţii la 12 români-moldoveni şi 5 slavi şi cumpărându-se chilia Sfântului Constantin, slujba dumnezeieştilor Liturghii a început să se facă în limba română şi în slavonă. Obştea avea nevoie acum de preot şi duhovnic.
Paisie a fost hirotonit ieromonah la vârsta de 36 de ani de către episcopul Grigorie de la Athos. Mărindu-se obştea, ieromonahul Paisie a cerut mănăstirii Pantocrator îngăduinţa ca pe moşia ei să se înfiinţeze schitul Sfântul Ilie (v. foto). Dobândind aprobarea Patriarhului Serafim, vieţuitor atunci la Athos, obştea a purces la lucru. În curând (1757), fraţii au zidit biserică din piatră, trapeză, bucătărie, arhondaric şi 15 chilii, cu donaţii care veneau din ţările ortodoxe. Schitul acesta a atras şi mai mulţi ucenici şi astfel obştea a ajuns la numărul de 60 de vieţuitori. Paisie a orânduit viaţa comunităţii sale după principiile Sfinţilor Părinţi, începând cu ale Marelui Vasile, ajungând în curând renumită în Sfântul Munte.
În noul schit, Stareţul Paisie a învăţat de la monahul Macarie, cunoscător bun al limbii eline, nu numai limba greacă, ci a şi tradus sub îndrumarea acestuia în limba slavonă. În nopţile de priveghere, el lucra la diverse tălmăciri, nedormind mai mult de trei ore. Stareţul se bucura de bunăvoinţa Patriarhului Serafim, care-l invita adeseori să slujească la mănăstirea Pantocrator în limbile slavonă, elină şi română.
Atitudinea ostilă a turcilor pe de o parte, iar pe de alta, rivalitatea dintre greci şi slavi la Sfântul Munte, în acest veac de adânci frământări, l-au făcut pe Paisie să se gândească la reîntoarcerea în ţările române.
Lăsând la Sfântul Ilie un număr însemnat de fraţi, el a plecat de la Athos cu două corăbii în care erau 64 de suflete. Îl atrăgea aici amintirea tinereţii pe care şi-o petrecuse la schiturile din munţii Buzăului şi hotărârea sa de a reînnoi viaţa obştească din ele. La acestea se adăuga ataşamentul său faţă de limba română şi de pământul noii sale patrii. Au trecut prin Constanstantinopol şi au ajuns la Galaţi. După debarcare, obştea a găsit adăpost în schitul Vărzăreşti, din apropierea oraşului Focşani.
Împreună cu duhovnicii Visarion şi Gheorghe, el a plecat la Bucureşti au cerut o mănăstire de la mitropolitul de atunci, care era de origine grec. Fiind refuzaţi, au mers la Iaşi, unde au fost primaţi cu dragoste de mitropolitul Gavriil Calimah. Acesta, de origine română, fusese arhidiacon la Patriarhia Ecumenică şi apoi, din 1745, timp de 15 ani activase ca mitropolit al Tesalonicului. Din 1760 devenise mitropolit al Moldovei şi îl cunoştea personal pe Paisie de la Sfântul Munte. Cu aprobarea Divanului şi a voievodului Grigorie Calimah, obştii venite de la Athos i s-a dat mănăstirea Dragomirna cu toate moşiile, prin hrisovul din 31 august 1763.
În septembrie din acelaşi an, cei 64 de fraţi au venit în noul aşezământ, ctitoria mitropolitului Anastasie Crimca din 1609, cu biserică mare, neobişnuit de înaltă şi cu forme decorative deosebit de artistice. Această comunitate era hotărâtă „la viaţă obştească”, la rugăciune, la gospodărie, dar mai ales la activitate de cultură, sub îndrumarea lui Paisie. Mai întâi s-a aşezat în biserică aceeaşi rânduială ca la Sfântul Munte. Citirea şi cântarea se făceau în limba slavă bisericească şi în limba română, de pe cărţile tipărite la Iaşi de mitropolitul Iacob Putneanul şi de alţi tipografi. În toate ascultările se păstra tăcerea, iar pe buze, rugăciunea. Însuşi stareţul se aduna cu fraţii şi lucrau, ca nimeni să nu fie fără o preocupare precisă.
Tipicul Sfântului Vasile cel Mare, al altor Sfinţi Părinţi, de a trăi cu toţii în obşte, era mereu prezent în mintea noilor veniţi. În cererea pe care o adresase mitropolitului Gavriil, Paisie a arătat că „mai înainte de ducerea mea la Sfântul Munte, şezând câţiva ani în ţările acestea m-am deprins foarte mult de limba română… acum nu cerem lucru nou scornit din capul nostru, ci lucrul cela ce era hotărât şi întemeiat în toate vieţile cele de obşte… căci în toată lumea n-au rămas alte locuri ca să poată cineva a ţine mai vârtos viaţa de obşte, fără numai într-aceste blagoslovite ţări pe care Dumnezeu le păzeşte ca să preamărească numele Său cel sfânt…” (7).
În urma conflictului ruso-turc (1768-1774), partea de nord a Moldovei a trecut sub stăpânirea Austriei. Teama de uniaţie şi atitudinea guvernului austriece, care privea cu ostilitate bisericile şi mănăstirile ortodoxe, au determinat pe Stareţul Paisie să primească invitaţia soborului de la Secu de a se instala în acea mănăstire. Ctitoria vornicului Grigore Ureche a primit pe cei 350 de părinţi şi fraţi, strămutaţi de la Dragomirna, în frunte cu Stareţul Paisie, la 14 octombrie 1775. Instalându-se la Secu, el a organizat şi aici viaţa lăuntrică a obştii, care creştea mereu prin venirea multor fraţi transilvăneni şi a unor monahi de la recent desfiinţata arhiepiscopie de Ohrida.
După patru ani, voievodul Constantin Moruzi, vrând să ajute obştea Stareţului Paisie în lucrarea ei duhovnicească şi gospodărească, în loc de bani i-a acordat mănăstirea Neamţu pe care a trecut-o în stăpânirea soborului acestuia. Cea mai veche mănăstire din Moldova, care de veacuri a fost centrul vieţii ei religioase şi culturale, care a pregătit episcopi şi mitropoliţi, a avut şcoli de caligrafie şi miniaturistică, a apărat credinţa ca nici o altă instituţie, a ajuns să fie condusă de stareţul cu înaltă viaţă duhovnicească, Paisie. Prin munca şi jertfa sa, el a reuşit ca spiritul de viaţă monahală, verificată şi păstrată la Athos, să-l întărească din nou în mănăstirea care avea propriile ei obiceiuri şi practici. O grijă deosebită a fost arătată faţă de cei săraci, bolnav şi refugiaţi, ca şi faţă de închinătorii cu suferinţe sufleteşti. Gospodărirea celor 48 de moşii şi întreţinerea sutelor de monahi cereau muncă, şi aceasta, unită cu rugăciunea, o organiza în primul rând stareţul.
În timpul războiului ruso-turc la Stareţul Paisie a venit arhiepiscopul Ambrosie Serebrenikov, ca exarh al Moldovei. El l-a hirotesit în rangul de arhimandrit, în anul 1791. Cuvântarea rostită de acest ierarh la mănăstirea Neamţu a fost redactată în limba română şi se păstrează în manuscrise miscelanee.
La 27 iunie 1792 l-a întâlnit şi tânărul episcop Veniamin Costache, dorind să se numească şi el cu metanie la Neamţu. De la vestitul stareţ, el a primit atunci învăţăturile şi sfaturile cuvenite, făcând şi ascultare ca frate.
Dar starea sănătăţii Stareţului Paisie a început să slăbească. În ziua de miercuri, 15 noiembrie 1794, împărtăşindu-se cu Sfintele Taine şi transmiţând pace şi binecuvântare întregului sobor prin cei doi duhovnici – Silvestru, din partea românilor, şi Sofronie, din partea slavilor -, el a adormit întru Domnul. Înmormântarea s-a făcut de către soborul mănăstirii în biserica Înălţarea Domnului, în partea dreaptă a nartexului (8). S-a rostit atunci Cuvânt la îngroparea Preacuviosului părintele nostru Paisie, arhimandritul şi stareţul sfintei mănăstiri Neamţul şi Secu, care a fost copiat în numeroase manuscrise româneşti.
Concepţia stareţului s-a statornicit în aceea că viaţa de obşte şi ascultarea au fost, binecuvântate de Dumnezeu. Ele nu au rămas simple idei, ci au devenit principii călăuzitoare, puse în practică şi împlinite în mănăstirile pe care le-a condus, fiind perpetuate de către ucenici.
Aşezământul în 8 puncte, alcătuit o dată cu stabilirea la Dragomirna, prevedea „sărăcia cea de bună voie după făgăduinţa chipului îngeresc, ascultarea de bună voie mărturisită din Sfânta Scriptură şi de Sfinţii Părinţi, mărturisirea, petrecerea până la moarte cu fraţii soborului adunaţi şi suferind toată strâmtorarea vieţii, citirea Dumnezeieştilor Scripturi şi a învăţăturilor Sfinţilor Părinţi, păzirea sfintelor posturi şi participarea, la slujbele mănăstirii”. „În toate zilele sunt datori toţi fraţii a se aduna şi din obşteasca mâncare toţi să se împărtăşească”. În mănăstire să fie înfiinţate „felurimi de meşteşuguri” la care să lucreze fraţii şi să înveţe şi pe cei neştiutori. În sfârşit, să se înfiinţeze bolniţa care să slujească bolnavilor şi pentru cei bătrânilor şi prea slabi şi cu mare osârdie să se facă cele cuviincioase bolnavilor. Noutatea acestui regulament era că reintroducea rânduiala în viaţa călugărilor, ce scăpătase în ultimele secole.
Ca rezultat al normelor stabilite prin acest Aşezământ, la mănăstirile Dragomirna, Secu şi apoi la Neamţu, s-au alcătuit obşti asemănătoare celor de la Sfântul Munte, care înglobau pe lângă români: moldoveni, munteni şi transilvăneni, şi slavi: ruteni, bulgari, sârbi, greci şi arnăuţi.
Aşezământul stipula „să nu se puie trimis din afară egumen gata”, aşa după cum se proceda la mănăstirile închinate Locurilor Sfinte, ci „numai să se aleagă din soborul fraţilor şi să se puie prin blagoslovenia Preasfinţiei Tale” (adică a mitropolitului). Deoarece acest deziderat era considerat „ca o temelie pe care stă întemeiată şi viaţa soborului nostru”, Paisie, în scrisoarea către mitropolitul Gavriil, sublinia ca acest punct să fie întărit în mod deosebit prin autoritatea bisericească, „precum Duhul Sfânt ar fi luminat pre Prea Sfinţia Ta”, ca şi următorii stareţi să fie aleşi dintre cei mai buni şi povăţuitori.
Spiritul de organizare a vieţii monahale a dăinuit mulţi ani aşa cum l-a statornicit Paisie. Pravila sa a fost aprobată şi întărită prin hrisoave domneşti. Numeroase manuscrise româneşti, începând din 1795 şi până în 1880, au transmis copii, realizate la mănăstirea Neamţu, Cernica, Căldăruşani, Râşca, Poiana Mărului, Secu, Noul Neamţ sau Sfântul Pavel de la Athos, după Aşezământul Stareţului Paisie.
Îndeletnicirile acestuia au fost determinate de însăşi activitatea pe care a desfăşurat-o şi de etapele vieţii sale. Cercetările din ultimii ani au enumerat „manuscrise ale Stareţului Paisie, care au fost transcrise de către ucenicii săi şi apoi răspândite în lumea ortodoxă”. Manuscrisele în limba română traduse în perioada sa de la Neamţu, fiind depozitate în turnul clopotniţei, au ars la incendiul cel mare din 1862, după cum relatează actele oficiale şi mărturiile contemporanilor.
Dintre operele sale se evidenţiază: Despre rugăciunea minţii, care cuprinde 6 capitole şi o introducere. Isihasmul se vădeşte astfel a fi o prezenţă la români şi în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. Paisie a primit primul impuls spre această trăire încă din tinereţea sa, în ţările române, pe care l-a dez-voltat la Athos, ca apoi să revină în Moldova, unde şi-a însoţit experienţa de la Athos cu cea locală, românească. În mănăstirile noastre, a îndemnat şi a urmat el însuşi neîncetat Rugăciunea lui Iisus. Rugăciunea aceasta aduce linişte, iar, pe de altă parte, ea este uşurată de o pace câştigată şi prin alte osteneli. Cel liniştit „după Dumnezeu” are parte de iluminări speciale în înţelegerea Sfintei Scripturi şi ajunge la înţelesuri, chiar despre cele lumeşti, superioare celor învăţaţi. Cinstind pe întemeietorul isihasmului, Paisie a tradus din limba greacă în limba slavă Viaţa Sfântului Grigorie Sinaitul scrisă de Patriarhul Calist. Traducerea sa în manuscris a fost citită de către numeroşi părinţi monahi.
La Athos, aprofundând cunoaşterea limbii greceşti, constată că textele patristice slavone, traduse din greceşte, conţin numeroase greşeli şi echivalenţe neconforme cu originalul şi că unele fraze slavone nu mai erau înţelese în timpul său. Aceste concluzii l-au îndemnat să înceapă traducerea din nou a scrierilor ascetice şi patristice. Având un mare respect faţă de text, Paisie compară atât traducerea în limba noastră cu cea slavă, cât şi pe cea slavă cu prototipul grecesc, pe care îl verifică cu originalele mai vechi, pentru ca textul tradus de el să reflecte cât mai fidel gândirea Sfinţilor Părinţi. De aceea, neobositul îndrumător autentifica prin binecuvântarea sa manuscrisele care puteau fi multiplicate.
Stareţul Paisie este considerat, pe drept cuvânt, unul dintre cei dintâi scriitori asceţi din veacul al XVII-lea. Lucrările sale au fost folosite de către cărturarii asceţi Ignaţie Briancianinov şi Teofan Zăvorâtul. Ele urmăresc să îndrume pe credincioşi la înţelegerea justă a operelor marilor nevoitori ai Răsăritului, de aceea au fost complet străine de vreo influenţă apuseană. Activitatea literară a lui Paisie s-a inspirat din iubirea lui Dumnezeu, din dragostea faţă de Biserică şi de aproapele.
Ca rezultat al traducerilor sale din limba greacă în limba slavă, monahismul din Biserica Rusă a fost înzestrat cu tălmăcirile scrierilor Sfinţilor Părinţii nevoitori. El tradus Filocalia, care conţine cele mai de seamă scrieri ale asceticii răsăritene (9). Şi prin activitatea sa de traducător, Stareţul Paisie a înnoit viaţa monahală şi a fost un mare îndrumător şi educator în spiritul operelor care călăuzesc desăvârşirea lăuntrică.
Opera acestuia dezvoltată în ţările române a avut o mare influenţă în Ortodoxia rusă. Sistemul stăreţiei practicate de el s-a răspândit în veacul al XIX-lea la un număr de 117 mănăstiri şi schituri din 35 de eparhii. Biograful cel mai complet, protoiereul Serghie Cetferikov, enumeră peste 200 de călugări, persoane civile, arhimandriţi şi episcopi care au răspândit mişcarea paisiană până în pragul primului război mondial.
De asemenea, numeroase manuscrise slavone ale Stareţului Paisie s-au răspândit în copii şi se păstrează în mănăstirile din Bulgaria, din Serbia, din Athos şi din alte biblioteci publice de peste hotare.
Athosul, cu milenarele sale mănăstiri, schituri şi metocuri, a fost cel dintâi care s-a bucurat de influenţa binefăcătoare a curentului paisian. Schitul Sfântul Prooroc Ilie, în care şi-a organizat el prima obşte, a dus mai departe spiritul şcolii lui monahale, prin ucenici şi superiori. Influenţa paisiană s-a exercitat şi asupra vieţuitorilor mănăstirii Pantocrator pe moşia căreia se afla schitul amintit, precum şi asupra mănăstirii Noul Athos, înfiinţată de ucenici paisieni. Monumentala operă a lui Isaac Sirul, tradusă de Paisie din limba greacă în cea slavă, a fost tipărită după moartea sa, în 1812, la mănăstirea Neamţu şi apoi trimisă la Athos, pentru numeroşii călugări de acolo.
În Moldova, curentul paisian a fost sprijinit de ierarhii Bisericii. Mitropolitul Veniamin Costache este socotit ca reprezentantul cel mai de seamă al acestei orientări de ascetism şi de cărturărie. Prin mitropolitul Iosif Naniescu (1875-1902) paisianismul încheie o epocă a istoriei spirituale a Bisericii Ortodoxe Române. Principiile vieţii obşteşti şi ale Rugăciunii lui Iisus s-au manifestat în două ramuri: una la mănăstirile din Moldova, Neamţu, Secu şi Sihăstria şi altă în Ţara Românească, la mănăstirile Cernica şi Căldăruşani. Organizarea comunitară a acestora din urmă s-a datorat ucenicului lui Paisie, stareţul Gheorghe, care a trezit la viaţă aşezămintele pe care le-a condus. Ambele ramuri au pornit de la principiile de organizare ale lui Paisie, pe care l-au recunoscut ca înaintaş şi părinte spiritual. Monahii contemporani cu râvnitorul dascăl şi generaţiile care i-au urmat s-au referit la el ca la „Părintele nostru Paisie”, i-au venerat şi mormântul (v. foto), şi amintirea.
Numeroşii săi biografi au descris viaţa ca o „înţelepciune ipostatică, ca un preacurat lăcaş în care era înţelegerea cea dumnezeiască prin care cunoştea lămurit dogmele credinţei ortodoxe, iar sfatul său era drept şi adevărat”.
Viaţa Stareţului Paisie, alcătuită după moartea sa de către diferiţi ucenici, unii din însărcinare oficială, relevă că el vorbea către întreg soborul mănăstirii de trei ori pe an, în biserică: de Crăciun, de Paşte şi de Înălţarea Domnului, în limbile română şi slavonă bisericească. Influenţa sa cărturărească se răsfrângea asupra tuturor monahilor adunaţi sub toiagul său păstoresc. Astfel, dintre monahii cu care Paisie a venit de la Athos, ieromonahul Spiridon a scris la mănăstirea Neamţu, Viaţa lui Paisie, urmat de alţi biografi, ca schimonahul Mitrofan, ca ierodiaconul Grigorie, care – cel din urmă – a prezentat-o mitropolitului Veniamin al Moldovei.
În doua jumătate a secolului al XIX-lea, duhovnicul Andronic de la mănăstirea Noul Neamţ a scris şi el o Viaţă a Stareţului Paisie. Dar cea mai autentică Viaţă a Stareţului Paisie este aceea scrisă de monahul Vitalie, care aduce mărturii oculare relativ la ultimii săi ani de viaţă ai cuviosului şi la înscăunarea succesorului său, Sofronie, ce se produce după o lună de la moartea marelui înaintaş (10).
Părinţii din mănăstirea Neamţu au perpetuat respectul faţă de Cuviosul Paisie, prin metania depusă la mormânt, prin candela care arde acolo neîntrerupt, prin tabloul lui venerat şi în zilele noastre. Ei depun această metanie de fiecare dată când intră şi când ies din biserică, obicei care se păstrează şi acum.
În 1967, stareţul de pe atunci, Arhim. Nestor Vornicescu, a chestionat pe cei mai bătrâni părinţi ai mănăstirii: Mina Prodan, Damaschin Trofin şi Epifanie Berghie care au mărturisit că aşa au continuat, din tradiţia înaintaşilor, să-l considere pe Paisie „sfânt”, numindu-l „Cuviosul Paisie”. Portrete ale sale sunt pictate în holul palatului patriarhal şi în paraclisul Seminarului Teologic de la mănăstirea Neamţu.
Încheiem aceste pagini despre nevoinţele Stareţului Paisie cu caracterizarea făcută într-o istorie a literaturii române, care l-a inclus printre marile sale personalităţi: „Şcoala lui Paisie a avut un efect pozitiv pentru că a contracarat curentul de grecizare şi a favorizat impunerea limbii poporului în Biserică, cultură şi literatură”, iar în perioada când Paisie a fost stareţ, „mănăstirea Neamţu a devenit un important centru al monahismului ortodox”. Opera Cuviosului Paisie, cristalizată pe pământul românesc, a reînnoit aşezământul monahal, a dezvoltat arta scrisului, a cultivat dragostea către scrierile patristice, răspândite apoi de la români la greci şi la slavi.
Cinstind pe Cuviosul Paisie, cinstim Biserica Ortodoxă Română şi totodată instituţia aşezământului monahal, în care, cu metode duhovniceşti novatoare, el a activat şi a lăsat urme nepieritoare.
Pr. Dr. Paul Mihail
Note:
1. Ierom. Ioanichie Bălan, Vetre de sihăstrie românească, secolele IV-XX, Bucureşti, 1982, p. 181.
2. Comp. C. C. Giurescu, Principatele române la începutul secolului XIX. Constatări istorice, geografice, economice şi statistice pe temeiul hărţii ruse din 1835, Bucureşti, 1957, p. 141; Arhim. Nifon Stoica şi Dr. N. Stoicescu, Aşezămintele monahale din eparhia Buzăului, vol. II, Buzău, 1983, p. 268-273.
3. Pr. Horia Constantinescu, Schituri sau sihăstrii rupestre buzoiene. Mărturii ale vechimii creştinismului şi continuităţii noastre pe aceste meleaguri, ibidem, vol. I, Buzău, 1983, p. 399.4. I, Hiarin, Activitatea de traducător a Stareţului Paisie Velicicovschi, în „Jurnal Mosk. Patr.”, 1956, nr. 12. p. 59
5. Pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Din istoria isihasmului în Ortodoxia română, în Filocalia, vol. VIII, Bucureşti, 1979, p. 579.
6. Pr. dr. Paul Mihai şi Dr. Zamfira Mihail, Geneza manuscrisului românesc „Desiderie” în „Mitropolia Olteniei”, XXXI (1979), nr. 1-2, p. 126.
7. Lucrarea fundamentală în problemă rămâne aceea a Prot. Serghie Cetferikov, Paisie, stareţul mănăstirii Neamţului, trad. de episcopul Nicodim, 1933.
8. La înmormântare a participat şi episcopul Veniamin, pe atunci episcop al Huşilor, venit şi ca reprezentant al domnitorului, şi a fost întâmpinat cu o cuvântare care s-a păstrat într-un document din aprilie 1795 (Mss. rom… 1962, Biblioteca Academiei R. S. România)
9. Pr. Gheorghe I. Drăgulin, Filocalia. De la Sfântul Vasile cel Mare până în zilele noastre, în „Studii Teologice”, XXXVIII (1980), nr. 1-2, p. 66-8010. Vezi Diac. Ioan Ivan, Paisie Velicicovschi, în „Mitropolia Moldovei şi Sucevei”, XXXIV (1958), nr. 1-2, p. 131-133.
Sursa: sfintiromani.ro via Patriarhia Bisericii Ortodoxe Române, Sfinţi români şi apărători ai Legii strămoşeşti, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1987, p. 484-495, Cuviosul Stareţ Paisie de la Neamţ.
Vezi și Acatistul Cuviosului Stareţ Paisie de la Neamţ
Update: Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane a hotărât canonizarea Cuviosului Paisie de la Neamț în şedinţele din 20-21 iunie 1992. Proclamarea oficială a avut loc la 15 noiembrie 1994, la două sute de ani de la trecerea sa la cele veşnice. Patriarhia Moscovei îl proslăvise deja în 1988. Sfinţenia lui Paisie (Velicikovski) de la Neamţ a fost recunoscută imediat după adormirea sa. Stareţul Paisie a trecut la Domnul la 15 noiembrie 1794, fiind înmormântat în biserica mare a mănăstirii. Ucenicii săi au alcătuit la scurt timp viaţa sa. I s-a pictat de asemenea şi o icoană, aşezată lângă piatra sa de mormânt. Astfel, evlavia populara l-a proslăvit imediat după adormirea sa, recunoscându-i sfinţenia vieţii. (LD)
Viaţa şi nevoinţele unui mare sfânt athonit: Cuviosul Gheorghe de la Cernica (3 decembrie)
VIAŢA ŞI NEVOINŢELE
Preacuviosul Părintele nostru Gheorghe Arhimandritul, sau Gheorghe Ardeleanul, cum mai este cunoscut din unele însemnări, era de neamul său român din Transilvania şi a păstorit obştea monahilor de la mănăstirea Cernica, de la 1 septembrie 1781 până la 3 decembrie 1806, când a fost chemat de Domnul la cele veşnice, numărându-se şi el în ceata marilor nevoitori şi îndrumători ai monahismului nostru.
Fiind înzestrat de Dumnezeu cu o viziune clară asupra înaltei trăiri religioase, câştigându-şi ascultarea şi smerita cugetare călugărească prin rugăciune neîntreruptă şi osteneli neprecupeţite, devenind stareţ şi organizator al vieţii de obşte la mănăstirea Cernica, la Căldăruşani şi, în mod indirect, la Curtea de Argeş, Cuviosul Gheorghe a luminat şi luminează ca un astru pe cerul vieţii monahale reorganizate de el şi de ucenicii săi.
Din pomelnicul pe care l-a lăsat, ca şi din însemnările unor cercetători ai vieţii sale, constatăm că el s-a născut în anul 1730, din părinţi credincioşi şi de bun neam în localitatea Sălişte, lângă Sibiu. Veche aşezare românească din Transilvania, menţionată documentar în anul 1354, este cunoscută prin frumoasele ţesături (1) şi străvechile tradiţii ortodoxe care se păstrează cu sfinţenie şi astăzi.
Înzestrat din naştere cu acea înclinaţie sufletească de a sluji lui Dumnezeu şi oamenilor sub forma unei înalte vieţi spirituale, înclinaţie cultivată, se vede, încă în sânul familiei sale, tânărul Gheorghe, la vârsta de 19 ani, părăseşte casa părintească şi se îndreaptă către Bucureşti. Purta în inimă sfaturile Mântuitorului Iisus Hristos adresate tânărului bogat: „Dacă voieşti să fii desăvârşit, du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor şi vei avea comoară în cer; după acea, vino şi urmează-Mi” (Matei 19, 21).
Ajungând aici, la mitropolie, şi dorind să-şi închine întreaga sa fiinţă unei intense trăiri monahale, viitorul stareţ cunoaşte întâmplător prin anul 1750 un ierarh grec cu care pleacă la Constantinopol. Peste puţin timp s-au stabilit amândoi în mănăstirea Vatoped, din Athos. Rămânerea sa la Sfântul Munte, sub îndrumarea acestui părinte duhovnicesc, a avut o deosebită însemnătate în orientarea şi formarea pentru înalta viaţă duhovnicească. Făcând cunoştinţă cu modul de viaţă idioritmic şi cu cel de obşte, din alte mănăstiri atonite, el a început să-şi impună o aspră trăire monahală prin înfrânare şi posturi, prin privegheri de toată noaptea şi meditaţii îndelungate. De aceea a devenit mai bine cunoscut de către părinţii călugări de la Vatoped, unde a primit de fapt, în curând, haina monahală, fiind hirotonit ierodiacon.
Nevoinţele de zi şi de noapte ale acestui râvnitor călugăr român, depuse la altarul sfânt al monahismului de la Athos, cu greu pot fi povestite. De asemenea, lupta cu sine însuşi şi cu ispitele apărute în calea vieţii atât de anevoioase închinate Domnului, dar şi clipele de înălţare sufletească şi de bucurie spirituală pe care le trăia el în mijlocul obştii de la Vatoped. Cine ar putea bănui câte planuri de viitor încerca tânărul nostru monah de la Athos, pentru o mai bună organizare şi o înaltă trăire în comun a vieţii călugăreşti din ţările române şi chiar din Transilvania natală, oprimată atunci?
După trecerea la cele veşnice a părintelui său duhovnicesc, el a auzit că vestitul stareţ Paisie, plecând de la Poiana Mărului, se stabilise la Athos. De aceea s-a hotărât să intre şi el în mica obşte a acestuia, alături de monahii moldoveni şi slavi, pe care îi îndruma pe calea mântuirii acest smerit şi luminat trăitor al unei vieţi înalte. Era prin anul 1752, când ar fi primit, cu binecuvântarea Cuviosului Paisie, şi marea schimă monahală, pentru ca peste doi ani să fie hirotonit ieroschimonah pe seama obştii româneşti de la schitul Sfântul Ilie. După încă zece ani de lăudabile nevoinţe la Athos, ieroschimonahul Gheorghe se strămută în Moldova, împreună cu stareţul Paisie şi cu 64 de ucenici ai acestuia.
După ce ei s-au stabilit la mănăstirea Dragomirna, din Moldova de Nord (1763-1775), şi apoi la Secu, iar de aici la mănăstirea Neamţu, în anul 1775, Cuviosul Gheorghe, fiind neliniştit probabil de aceste dese mutări, a voit să se reîntoarcă la Athos. Trecând însă prin Bucureşti, s-a întâlnit la mitropolie cu un vechi prieten, de asemenea ucenic al stareţului Paisie, ieromonahul Macarie. Cum l-a văzut, el l-a primit în gazdă şi, după câteva zile, l-a înfăţişat mitropolitului Grigore al II-lea. Bucurându-se mult de venirea Cuviosului Gheorghe, acest ierarh cu darul cunoaşterii oamenilor duhovniceşti, preocupat de gândul reîntemeierii unei mănăstiri cu viaţă de obşte în eparhia sa, a pus ochii pe nevoitorul atonit, pe care îl vedea ca pe un trimis al lui Dumnezeu şi „bărbat al doririlor”; l-a poftit deci să rămână în arhiepiscopia Bucureştilor, pentru organizarea monahismului românesc de aici. Acestea se petreceau în anul 1781, la 1 septembrie.
Deşi Cuviosul Gheorghe era la vârsta de 51 de ani, fiind pătruns de modestie şi de trăire duhovnicească, credea că nu ar fi în stare să îndeplinească această anevoioasă sarcină de răspundere. Dar, după ce s-a sfătuit cu fratele său de cin, ieromonahul Macarie, care-l îndemna foarte stăruitor să asculte de mitropolit, s-a hotărât să primească cu smerenie ascultarea dată. El îşi alese ca loc pentru înfiinţarea unei comunităţi monahale, cu viaţă de obşte, „părăsita” şi „pustiita” mănăstire Cernica, spre marea mirare a mitropolitului, care aştepta să-l audă că vrea una dintre cele mai mari şi mai vestite din eparhie (2). I s-a încredinţat astfel schitul părăsit al mănăstirii Cernica, pentru, a-l readuce la viaţă, reînfiinţând obştea monahală de acolo, risipită prin anii 1739-1740.
În hrisovul dat cu acest prilej, mitropolitul mărturiseşte: „De când am luat scaunul Sfintei Mitropolii. (1760, n.n.), am avut mare dorire ca să am în eparhia mea mănăstiri cu viaţă de obşte şi n-am putut face nimic până când pronia dumnezeiască nu mi-a ajutat. Iată dar că mi-a trimis Dumnezeu pe Preacuviosul Stareţ Gheorghe şi i-am dat schitul Cernica (metocul Sfintei Mitropolii) ca să aducă părinţi cu viaţă de obşte, aşezând regulile şi orânduielile Sfântului Munte. Şi rog pe toţi fraţii mitropoliţi ce vor fi după mine, ca să nu strice această chinovioară, ce acum de curând s-a întemeiat, ci să o ajute şi să o întărească după putinţă, ca să fie şi numele lor pomenit la preasfântul jertfelnic cel mai presus de ceruri…” (3).
În condiţii foarte grele pe plan local, în izolarea codrului, Cuviosul Gheorghe, ajutat de cei doi ucenici bătrâni, Atanasie şi Gherasim, a curăţat locul de mărăcini, a alungat sălbăticiunile, sporind obştea călugărească cu noi membri, atraşi de farmecul duhovnicesc al personalităţii sale. După patru ani (1781- 1785), mănăstirea Cernica redeschisă şi pusă la dispoziţia monahilor cu vocaţie şi a credincioşilor, care începuseră să ia cunoştinţă despre ostenelile binecuvântate ale râvnitorului atonit, număra 54 de ucenici care doreau această viaţă aleasă. Noua stare de lucruri, care cerea nevoinţe susţinute pe toate planurile, pentru reînnodarea firului vieţii monahale de aici, este foarte fidel oglindită în descrierea activităţii şi nevoinţelor Cuviosului Gheorghe, făcută de ucenicul său de mai târziu, Protasie Ieromonahul: „După ce a intrat stareţul Gheorghe în Cernica, şi-a făcut un toporaş şi a început întâi a curăţi mărăcinii şi a lărgi cărarea de la vad (lac) până la biserică.
Chilii nu mai erau aici, afară de casele vornicului Cernica din preajma bisericii, dărâmate şi ele până la faţa pământului. Numai pivniţa şi un beci, fiind boltite, stăteau nedărâmate. Iar dascălul Macarie arhimandritul, fiind rânduit de mitropolit să ţină cuvânt de învăţătură pe la biserici în toate duminicile, vorbea la început despre mănăstirea Cernica că a fost redeschisă şi că cei trei pustnici săraci, care se nevoiesc aici pentru readucerea acestui aşezământ la starea cea de la început, au nevoie să fie miluiţi de credincioşi. Fiind astfel îndemnaţi de dascălul Macarie şi pătrunşi de evlavie faţă de Sfântul Ierarh Nicolae în cinstea căruia era închinată mănăstirea, mulţi credincioşi au început să vină şi să se închine la Cernica şi să-i ajute cu cele de trebuinţă pe cuvioşii părinţi călugări care se osteneau sub îndrumarea Stareţului Gheorghe. Şi au început să vină la mănăstire tot mai mulţi în toate duminicile şi sărbătorile şi le făcea cuviosul stareţ şi el cuvânt duhovnicesc, iar ei ascultau cu multă dragoste şi se întorceau toţi la casele lor cu mult folos sufletesc. Iar unii dintre aceşti închinători, aprinzându-se de râvnă duhovnicească, au început a rămânea sub ascultarea şi povaţa Cuviosului Gheorghe, care îi primea cu dragoste şi îi îndruma duhovniceşte.
În felul acesta, în decurs de un an şi jumătate s-au strâns şasesprezece fraţi. Luând exemplu de la părintele lor sufletesc, noii veniţi şi-au procurat câte un topor şi toată ziua tăiau la mărăcini în insula Sfântul Nicolae, pentru a crea condiţii corespunzătoare vieţii noi mănăstireşti pe care o doreau să fie cât mai frumoasă, iar noaptea, dând foc la mărăcinii tăiaţi, se culcau în preajma focului, căci nimeni încă nu avea locuinţă unde să-şi plece capul. În timp de iarnă se adăposteau peste noapte în beciul despre care am pomenit mai sus…”.
Fiind frământat mereu de aflarea condiţiilor prielnice unei vieţi de obşte, Cuviosul Gheorghe a început să zidească şi două rânduri de chilii pentru monahii de aici şi o casă-arhondaric pentru credincioşii care îi cercetau şi îi ajutau pe noii călugări la reorganizarea începută.
Fericitul stareţ era atunci singurul preot la Cernica. El săvârşea Sfânta Liturghie numai la sărbătorile împărăteşti, în zilele de peste săptămână oficiindu-se de obicei doar cele şapte laude. Conştient că el trebuie să fie ca o lumină în sfeşnic, care să lumineze tuturor celor din jurul său, în următorii ani a mărit numărul călugărilor de sub îndrumarea sa până la 103 monahi şi fraţi dornici să slujească lui Dumnezeu şi neamului din care făceau parte. Dintre aceştia, trei au devenit preoţi şi trei diaconi. Slujbele şi Sfânta Liturghie au început să se săvârşească acum zilnic, după rânduiala tradiţională din mănăstirile româneşti de la Muntele Athos.
Călăuzindu-se după regulile practice ale vieţii monahale, sintetizate în maxima „roagă-te şi munceşte”, aceşti părinţi îmbunătăţiţi, prin hărnicia şi dragostea lor faţă de tot ce este sfânt şi folositor, au reuşit să transforme pustietatea şi ruina în care ajunsese aşezarea monahală de la Cernica într-o grădină înfloritoare, atrăgând asupra ei din ce în ce mai mult luarea-aminte şi evlavia binecredincioşilor creştini din împrejurimi şi îndeosebi din Bucureşti.
Viaţa trăită în curăţie, în ascultare, în sărăcie, în rugăciune şi în smerenie, după modelul celei isihaste de la Muntele Athos era preocuparea sfântă şi neîntreruptă a ostenitorilor conduşi de Cuviosul Gheorghe. Vestea despre atmosfera plină de sfinţenie şi hărnicia obştii de la Cernica a ajuns în curând până la urechile domnitorului Nicolae Mavrogheni (1789-1791), care l-a cercetat personal pe neobositul ostenitor la Cernica şi, preţuindu-i viaţa exemplară şi nevoinţele închinate binelui obştesc, pe lângă darul de 103 galbeni oferit fraţilor, l-a numit pe stareţ „frate de cruce întru Hristos” (4). Domnitorul justifică aceasta într-un hrisov al său, zicând: „Domnia noastră înşine am văzut viaţa. Cuviosului stareţ chir Gheorghe şi a părinţilor călugări ce sihăstresc împreună, cum că petrecerea şi orânduirea vieţii lor împreună este vrednică de laudă” (5).
Asemănătoare cuvinte de laudă faţă de osteneala duhovnicească a Cuviosului Gheorghe, pentru reînvierea tradiţiei monahale în Muntenia, are domnitorul Mavrogheni şi în hrisovul său pentru mănăstirea Curtea de Argeş: „Sihăstreasca mănăstire ce se numeşte Cernica, situată în Ilfovul de sud, aproape de scaunul domniei mele, în care se sihăstresc 103 fraţi călugări cu stareţul lor, care părăsind lumea s-au deosebit într-un colţ de loc, în ostrovul acela, şi petrec viaţa fără prihană cu posturi şi rugăciuni neîncetat pentru domni, pentru ctitori şi pentru toţi pravoslavnicii creştini ai ţării acesteia, muncind şi lucrând înşişi cu mâinile lor de au deschis şi au împodobit acel loc, ce rămăsese pustiu, a cărora strădanie şi viaţă s-a făcut cunoscut de faţă şi este vrednică de laudă…” (6).
Domnitorul sporeşte astfel încrederea în Stareţul Gheorghe, încredinţându-i şi conducerea mănăstirii Curtea de Argeş, pe lângă aceea a Cernicăi, şi îi recunoaşte rangul de arhimandrit în anul 1788. După cum se ştie din însemnările mai vechi ale mănăstirii, Nicolae Mavrogheni venea deseori la Cernica, cercetă cu mult interes bunul mers al comunităţii şi se plimba cu stareţul prin ostrovul cel mic, numit Sfântul Gheorghe, vorbind între ei „vorbe de taină”, scrie Protasie Ieromonahul, care precizează că acesta avea mare dragoste şi evlavie faţă de ostaşul Domnului (7).
În timpul Stareţului Gheorghe, mănăstirea Cernica s-a bucurat de sprijinul domnitorului ţării, cât şi de acela al conducerii bisericeşti şi al evlavioşilor care o cercetau. Filaret al II-lea a arătat o deosebită bunăvoinţă faţă de această ctitorie şi faţă de conducătorul ei. Astfel, în 1792, mitropolitul scria ur-mătoarele: „Deci şi eu, ce acum la anul 1792 am luat scaunul sfintei mitropolii, întăresc pe cele făcute de fratele nostru, Grigorie, şi am socotit ca să dau şi eu sfânta mănăstire Căldăruşani… şi acum din porunca Măriei Sale Alexandru Moruzi Voevod şi cu a noastră blagoslovenie se rânduieşte şi se întă-reşte Preacuvioşia Sa Chir Gheorghe, stareţul schitului Cernica, ca să fie stareţ şi la sfânta mănăstire Căldăruşani, să strângă şi să aşeze obşte de părinţi de la Cernica, după regulile Sfântului Munte…” (8). Această importantă sarcină de reorganizare a vieţii duhovniceşti şi gospodăreşti a mănăstirii Căldăruşani o primea Cuviosul Gheorghe după doi ani. Sub înţeleapta sa conducere, cele două mănăstiri s-au refăcut complet, sub raport moral-religios, dar şi material. Pe temeiul hrisovului amintit, el a rânduit o parte din călugări să meargă în ascultare la Căldăruşani sub îndrumarea sa, lăsând la Cernica pe viitorul stareţ al ei, ieromonahul şi duhovnicul Timotei (9).
În noua obşte, Cuviosul Gheorghe a pus toate în rânduială, restabilind vechea tradiţie a vieţii noastre călugăreşti. În locul Mărăcinilor şi al stufăriei de la Cocioc, din apropiere, a sădit pomi, a ridicat o biserică păstrată până astăzi şi a construit câteva chilii pentru părinţii călugări dornici de mai multă li-nişte. Unii dintre monahi se retrăgeau apoi la Cocioc, pentru meditaţie şi rugăciune, iar sâmbăta şi Duminica reveneau în obşte.
Ava Gheorghe cerceta, fără preget, când mănăstirea Căldăruşani, când pe aceea de la Cernica. El era legat sufleteşte de toţii fiii săi duhovniceşti, povăţuind cu egală dragoste şi dăruire părintească nu numai pe vieţuitorii din cele două aşezări monahale reorganizate de el, ci şi pe bunii creştini dornici de mântuire şi de înalta trăire spirituală.
Datorită variatelor eforturi neprecupeţite pe care le depusese până atunci, sănătatea sa a început să devină tot mai şubredă. Fiind slăbit de suferinţă, de post şi de rugăciune, el a chemat pe toţi cuvioşii călugări în biserică la începutul lunii decembrie 1806. După o stăruitoare rugăciune către Mântuitorul Iisus Hristos, către Maica Domnului şi către Sfântul Dumitru – ocrotitorul acelei mănăstiri -, el a invocat ajutorul lui Dumnezeu pentru obştea monahală de la Căldăruşani. A citit apoi fraţilor o rugăciune de iertare şi, în plânsetele tuturor, a plecat pentru ultima dată la Cernica.
Aici, în mijlocul confraţilor şi ucenicilor săi, „restauratorul”, „blândul şi bunul nostru povăţuitor”, „puternic în cuvânt şi în lucru”, „cel cu multă trecere înaintea oamenilor şi a lui Dumnezeu”, cum a fost cu drept-cuvânt numit de către contemporani, a trecut la cele veşnice. Sfântul Calinic consemnează cu mare preţuire într-un pomelnic al mănăstirii: „1806, din decembrie 3: au răposat Părintele Gheorghe, arhimandrit al ăştii obştii, fiind om preacuvios, la statul trupului de mijloc, cu neamul român din Ardeal, au deschis şcoală duhovnicească întâia aicea, la Cernica şi la Căldăruşani” (10). Stingerea sa din această viaţă a produs multă întristare şi plângere în obştea sfintelor mănăstiri Căldăruşani şi Cernica. Cuviosul stareţ a fost înmormântat în cimitirul făcut de dânsul în jurul bisericii Sfântul Lazăr pe care el a zidit-o şi a înfrumuseţat-o în anul 1804. În urmă, mormântul său a devenit cavou al mitropolitului Nifon (+ 1875). „Se cuvenea însă ca rămăşiţele pămînteşti ale Stareţului Gheorghe să fi fost aşezate lângă racla mitropolitului, pentru ca astăzi să poată fi văzute de fraţii monahi” (11) şi de toţi care preţuiesc viaţa sfântă a acestui mare avă.
Pentru ca osteneala sa de reorganizator al monahismului să nu se stingă, Stareţul Gheorghe a avut înţelepciunea să lase urmaşilor o diată, scrisă cu mulţi ani înaintea morţii. În acest testament sunt cuprinse principiile şi normele după care el a reuşit să întărească cele două obşti. Călugărul Rafail de la Căldăruşani, un ardelean şi el, mărturisea în 1851, la atâţia ani de la trecerea la cele veşnice a destoinicului îndrumător: „S-au prescris această diată de mine sub iscălitură întocmai, ca să se afle şi la sfânta mănăstire Căldăruşani, unde mai sunt în viaţă din ucenicii răposatului Gheorghe stareţul, Cernicanul” (12).
În intenţia sa, diata aceasta trebuia să rămână un îndreptar al vieţii călugăreşti. Cu ajutorul ei, monahii vor omorî „toate patimile cele alcătuite prin limbă, prin inimă şi prin simţuri, făcându-se vrednici de-a pururea împărtăşirii Dumnezeieştilor Taine”. Nevoinţa monahală este apoi împărţită în şapte trepte sau porunci:
1) Potrivit primei trepte, întreaga viaţă a monahului trebuie să se desfăşoare sub semnul supunerii, „ca nicidecum fără blagoslovenia povăţuitorului obştirii (sic) să nu cutezaţi a face măcar cât de mic lucru, căci este scris că numai „cu blagoslovenie veţi gusta din pâinea vieţii cea plină de dar”.
2) A doua poruncă priveşte Taina Mărturisirii: „Până la unul, rânduieşte el, să mergeţi de trei ori pe săptămâna către cei aleşi de sobor evlavioşi (duhovnici), pentru a mărturisi pre toate cele ascunse cugete de greşale, suspinând dintru adânc şi cerând iertăciune. Atunci puteţi a crede cum că locuiţi în ostrovul spăşeniei şi cum că adeseori vă spălaţi cu apa iertării păcatului…, pentru că de la cei nelămuriţi în spovedanie departe stă şi mântuirea”.
3) A treia chibzuită poruncă se referă la ispitirea din partea diavolului: „Că de veţi simţi că vă supără şi în ce lucru diavolul cel ivit despre miază-zi şoptindu-vă prin crederea minţii că doar aţi fi voi mai buni la Dumnezeu decât alţii sau mai sfinţi şi cuvioşi, imediat, ca din săgeată, să alergaţi, rugind pe îndru-mătorul (duhovnicul) ca să pomenească până ce veţi scăpa din robia cugetului mândriei”. Căci călugărul trebuie să se lupte împotriva nelegiuitelor eresuri. „Să aveţi străjuire, zice el, să vă păziţi capul credinţei, prin smerita înţelepciune, a nu fi zdrobit de cel mai necurat duh al blestematei huliri…”.
4) A patra treaptă sau poruncă priveşte Sfânta Împărtăşanie. „Şi iată, părinteşte vă îndemn, sfătuieşte Cuviosul Stareţ, ca să nu vă treacă nici o luna, nefiind împărtăşiţi cu Dumnezeieştile Taine, ci toţi de obşte să vă îndeletniciţi a vă comineca de 12 ori pe an”.
5) În a cincea îndrumare (treaptă) „cu limbă de moarte”, încercatul duhovnic arată „cum să vă păziţi de focul cel vârât în spuză şi tăinuit cu pricepere întru nepricepere”. Sfaturile acestea au drept scop să ferească obştea de anumiţi oameni nedoriţi, care smintesc rânduiala mănăstirească. Cu aceleaşi ex-presii plastice, el previne pe fiii săi duhovniceşti: „Feriţi-vă dar, o! fiii mei, ca să nu vă înşelaţi grăbindu-vă a primi lupi cuvântători, întru smerita turmă, adică pe aceste cinci firi de oameni, ce sunt încurcaţi şi cu străine aşezări: pe călugărul venit de aiurea numai rasofor, pe cel mai trecut, mai presus de chipul vostru cu schimnicia, cât şi pe cel cu totul cilibiu (simplu) de neam, dimpreună cu cel foarte învăţat şi nesupus şi pe altul ce ar fi chiar peste fire lipsit de minte, ale cărora nepotrivite aşezări, nici (că) vă sunt de folos (dacă) ar rămânea cu voi”.
6) În treapta a şasea, Cuviosul Gheorghe dă înţelepte sfaturi iconomului mănăstirii, în mâna căruia se află administraţia bunurilor ei: „O, prea iubite fiul meu iconoame, că mai vârtos ţie şi deosebi, am lăsat părintească poruncă, pentru ca să şti(i) cum să rânduieşti toate trebile cele dinlăuntru şi dinafară. Că de vreme ce dregătoria aceasta în seama ta este încredinţată întru acest an, şi se cuvine dar să umbli şi foarte cu trezire, atâta întru sporirea locaşului, făcându-te chip, cât şi spre binele tău, păstrându-ţi sufletul…”.
Pline de duh şi într-o limbă pitorească sunt şi sfaturile marelui stareţ privitoare la relaţiile îndrumătorului duhovnicesc cu colaboratorii săi (13): „Dar şi aceasta să-ţi fie în ştire, o fiule, ca nu prost să încredinţezi ascultare celor ce cu totul nu se pricep a scoate la cale acel lucru, nici să îneci mărgăritarul cuvântului în gura celor cu temelia supunerii pe nisip întărită; pe cei posomoriţi şi fricoşi la luptă niciodată să nu-i pui la slujbe grele, pentru că negreşit te vor ruşina; aşijderea şi prea cu bună bază să cumpăneşti greşealele fraţilor a nu le judeca numai cu asprime, după trup, ci mai ales prin milostivire, după duh, că scris este „milă voiesc, iar nu jertfă”, adică, deşi multe căderi îţi vor aduce, ca nişte oameni cu neputinţe şi feluri de scârbe cu nemulţumire, ci însă nu-i mustra cu patimă, nici de a hrăpi de obicei cumva osândindu-i. Drept aceasta, arată-te vesel spre ei şi foarte vei fi iubit”.
7) Treapta a şaptea priveşte respectarea rânduielilor „părintelui Kir Paisie, care poate şi în zilele noastre mult a ne folosi, fiindcă pravila acelui bărbat este întemeiată cu şapte stâlpi şi întărită pe cele şapte laude ale Maicii noastre Biserici”.
Stareţul Gheorghe recomandă ca obştea monahală din mănăstire -să nu depăşească 103 monahi, „măcar de ar veni la voi orice faţă, aducându-vă toate bunătăţile pământului”. Fiind înzestrat cu adânci şi înţelepte sentimente naţionale, pe care i le vor fi fortificat trăirea sa la Sfântul Munte, el lasă cu limbă de moarte să nu se supună obştea întemeiată conducătorilor de alt neam: „Deci şi întru auzul tuturor, mai întâi pe voi, duhovnicii, preoţii, diaconii, clirosanii şi pe toţi cine sunteţi primitori de sfatul meu, cel lisat către voi cu limbă de moarte, părinteşte vă rog, pentru numele Preasfintei Troiţe, ca să nu faceţi supusă smerita obşte altor mai procopsite neamuri, până când se va ţinea câte un prosticel suflet de român într-însa” (14).
Păstrând cu sfinţenie moştenirea lăsată de neobositul râvnitor al lui Hristos, cuvioşii stareţi de la Cernica şi Căldăruşani, precum şi monahii Bisericii noastre privesc cu osârdie la pilda vieţii marelui lor înaintaş, străduindu-se fiecare să-i urmeze credinţa şi virtutea.
Arhim. Dr. Chesarie Gheorghescu
1. Arhim. Atanasie Gladcovschi, Gheorghe Arhimandritul, stareţul mănăstirii Cernica (1806, decembrie 3 – 1956, decembrie 3), în „Glasul Bisericii”, XV (1956), nr. 12, p. 716-717; Ierod. Stanciu Ion-Ieronim, Viaţa şi activitatea Stareţului Gheorghe de Ia mănăstirea Cernica (teză de licenţă în manuscris), Bucureşti, 1979, p. 16.
2. Mitrop. Athanasie Mironescu, Istoria mănăstirii Cernica, 1930, p. 125-126.
3. Cf. Prof. I. L. Georgescu şi Episcop Roman Ialomiţeanul, Stareţul Gheorghe şi mănăstirea Cernica, în „Biserica Ortodoxă Română”, anul C (1982), nr. 3-4, p. 334.
4. Mitrop. Athanasie Mironescu, ibidem, p. 136-137.
5. Condica mai nouă a mănăstirii Cernica, cit. ibidem, p. 137.
6. Ibidem, fila 83 verso şi anexa XXIX; la Mitropolitul Athanasie Mironescu, op. cit., p. 137-138.
7. Casian Monahul, în Istoria sfintelor mănăstiri Cernica şi Căldăruşani, Bucureşti, 1870, relatează că domnitorul Mavrogheni a iniţiat construirea unei biserici în insula Sfântul Gheorghe, de la Cernica, şi a acordat daruri bogate călugărilor. Tot în această insulă, Cuviosul Gheorghe şi-a ridicat o căsuţă şi un paraclis unde se retrăgea adeseori, pentru meditaţie şi repaus duhovnicesc. Aici a înălţat, mai târziu, Sfântul Calinic măreaţa biserică cu hramul „Schimbarea la Faţă” şi Sfântul Gheorghe, cu cetatea din jur, care constituie în prezent partea cea mai importantă a mănăstirii Cernica.
8. Mitropolitul Athanasie Mironescu, ibidem, p. 144-145.
9. Este vrednic de subliniat faptul că, întrucât aceste două mănăstiri aveau acum călugări harnici şi evlavioşi, formaţi după pravila patristică şi atonită, mitropolitul de la Bucureşti a găsit de cuviinţă ca tot Stareţul Gheorghe să poarte şi grija mănăstirii de la Argeş. Cei 20 monahi trimişi au reînviat viaţa duhovnicească de acolo. Cu timpul, unii dintre ei s-au retras, din cauza turcilor, la schitul Robaia-Argeş, unde fusese un alt român transilvănean – Sofronie, de la Cioara. A rămas de la ei o însemnată corespondenţă cu Paisie din Moldova {Ştefan Meteş, Emigrări româneşti din Transilvania în secolele XIII-XX, Bucureşti, 1977, ediţia a II-a, p. 174).
10. Cf. Prof. I. L. Georgescu şi Episcop Roman Ialomiţeanul, ibidem, p. 337; Mitrop. Athanasie Mironescu, ibidem, p. 1.46.
11. Arhim. Atanasie Gladcovschi, op. cit., p. 721.
12. Economul D. Furtună, Ucenicii Stareţului Paiste în mănăstirile Cernica şi Căldăruşani (teză de doctorat), Bucureşti, f.a., p. 55-56.
13. Cf. Prof. I. L. Georgescu şi Episcop Roman Ialomiţeanul, ibidem, p. 338.
14. Analiza testamentului Stareţului Gheorghe, la Prof. I. L. Georgescu şi Episcop Roman Ialomiţeanul, ibidem, p. 338-339} vezi şi Ierom. Ioanichie Bălan, Cuviosul Arhimandrit Gheorghe, mare stareţ al mănăstirii Cernica, în Pateric românesc, Bucureşti, 1980, p. 265-281.
Sursa: Patriarhia Bisericii Ortodoxe Române, Sfinţi români şi apărători ai Legii strămoşeşti, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1987, p. 500-510, Cuviosul Gheorghe de la Cernica via sfintiromani.ro
Vezi si Acatistul Cuviosului Gheorghe de la Cernica
Sfântul Paisie Velicikovski, „Crinii Țarinei sau Flori Preafrumoase” (pdf)
Sfântul Paisie Velicikovski, Crinii Țarinei sau Flori Preafrumoase
Crinii Țarinei sau Flori Preafrumoase adunate pe scurt din Dumnezeiasca Scriptură
Despre poruncile Lui Dumnezeu și despre virtuțile sfinte de Arhimandrit Paisie Velicikovski
Editura Bisericii Ortodoxe din Moldova, Orhei, 1995
Schitul Sfântul Prooroc Ilie, documentar în limba greacă
Schitul Sfântul Prooroc Ilie, documentar în limba greacă
Schitul aparţine de Mănăstirea Pantokrator.
Athosul. Locuri, chipuri, stări (II). Părintele Filimon de la Schitul Prooroc Ilie, „glumețul” lui Dumnezeu
Praznicul Sfântului Prooroc Ilie îmi prilejuiește amintirea vizitelor la Schitului Prooroc Ilie, Skiti Profiti Ilia, după cum îi zic grecii. Deși schitul este grecesc (aparține de Pantokrator), arhitectura bisericii este rusească, o capodoperă, în cel mai frumos sens al cuvântului. Măreția iconostasului cu trei altare, detaliile arhitectonice, frumusețea icoanelor te lasă fără glas. Dar ceea ce m-a mișcat foarte tare la Profiti lia este părintele arhondar Filimon, care întâmpină întotdeauna închinătorii cu un zâmbet mare și cald pe chip.
De felul lor athoniții sunt extrem de sobri și reținuți în cuvânt. Unii au chiar o ușoară asprime și iritare, firească oarecum, având în vedere că noi mirenii dăm buzna în casa lor. Părintele Filimon este însă unul dintre puținii părinți athoniți care-și îngăduie să râdă și să glumească. O face însă cu inocența pruncilor și din dragoste pentru frații care intră pe poarta schitului.
Deși e turc de neam, aflând că grupul de închinători este de români, te întâmpină cu câteva vorbe într-o românească tare haioasă: Ce face? Bine face!… Apa rece, dorul trece!… Dragoste cu caru’, răbdare cu caru’, rugăciunea cu caru’ și… mai încet cu paharul.
Apoi, dând de înțeles că mai are ceva treabă, dă unuia din grup cheia pentru a deschide biserica. Bietul om încearcă degeaba, pentru că, în fapt, biserica este deschisă, doar că ușa din stânga trebuia împinsă, nu cea din dreapta în care intră cheia. N-a reușit. Păcătos, păcătos, se amuză Părintele.
Cerem în engleză binecuvântare să facem fotografii în biserică și ne răspunde în românește: Ok, 5 evro, negociabil 10. Glumește, desigur. De altfel, Schitul Sf. Prooroc Ilie e unul din puține lăcașuri athonite în care ți se îngăduie să faci fotografii.
Ne cheamă apoi pentru o kerasmă, venind grabnic cu un bol cu stafide și păhărele de ouzo. Apoi ne deschide pangarul. Ți-e tare drag să-l privești cum servește pe toți cu dragoste, cu grijă, cum răspunde unora și altora la întrebări, în greacă, în engleză, în română, prin semne, cum poate.
A doua oară când am ajuns la Skiti Profiti Ilia nu m-am putut abține să-l abordez puțin, în particular. I-am spus atunci, dintr-un impuls lăuntric, o vorbă a părintelui Rafail, care întrebat fiind oarecând: Cum de râdeţi tot timpul?, a spus: Pentru că plângem toată noaptea. Părintelui Filimon i-a plăcut tare mult spusa asta și m-a rugat s-o scriu pe o foaie, în limba română. Pesemne voia s-o învețe. Auzind că editez o revistă ortodoxă, m-a întrebat dacă o am la mine. M-am dus la rucsac și i-am adus revista Orthograffiti. A răsfoit-o pe fugă. I-a plăcut. L-am rugat să-i fac o fotografie și a fost de acord. Bateriile se consumaseră, dar m-a așteptat să pun altele. Apoi a făcut o poză cu întregul grup.
Apropo de seriozitatea athonită, dacă e îngăduință în a fotografia interioarele mănăstirilor și arareori în biserică, e interzis cu desăvârșire să fotografiezi monahi. Și pe bună dreptate, ei nu sunt exponate de muzeu care să stea drepți pentru orice fotoholic cu imbolduri isihaste. Totuși prezența caldă a Părintelui Filimon te îndemna cumva să iei cu tine o fărâmă de amintire. Și simți că nu ai comis o nesăbuință.
Am aflat mai apoi că este și preot. Nădăjduiesc să-l văd cândva slujind, la ceas de miezonoptică, pe „glumețul” lui Dumnezeu… parcă-i văd lacrimile…
[P] Pelerinaje la Muntele Athos
Laurențiu Dumitru
„Athosul. Locuri, chipuri, stări”
Sfântul Munte Athos 