Category Archives: 13. Mănăstirea Simonopetra

Corul psaltic al Mănăstirii Simonopetra va participa la prima ediţie a Festivalului internaţional de muzică Bizantină, Brașov, 11 – 15 septembrie 2019

În cadrul știrii Basilica – Tronos va participa la prima ediţie a Festivalului internaţional de muzică Bizantină de la Braşov – aflăm că la prima ediţie a Festivalului internaţional de muzică Bizantină desfăşurat în perioada 11 – 15 septembrie 2019 la Braşov va participa – printre mulți alții – și Corul psaltic al Mănăstirii Simonopetra din Sfântul Munte Athos.

Pe scena festivalului – în afară de grupul Tronos – vor urca nume renumite ale muzicii bizantine precum:

  • Vangelis Gkikas (Grecia)
  • Gherondissa Mariam Skorda (Grecia)
  • Ribale Wehbe (Liban)
  • corul psaltic Sfântul Ioan Damaschin (Serbia)
  • corul psaltic al Mănăstirii Simonopetra (Sfântul Munte Athos)
  • corul academic Byzantion (România)
  • grupul psaltic Nectarie Protopsaltul (România)
  • grupul psaltic Chivotul (România)
  • grupul psaltic Kyrios (România)
  • corul psaltic Filomelos (România)
  • corul Mănăstirii Sinaia (România)

Festivalul se desfăşoară sub patronajul Mitropoliei Ardealului.

Reclame

Gheronda Emilianos in jurnalul athonit al unui călugar catolic trapist

Filă de jurnal – 19 iunie 1976

După Liturghie, Egumenul (Emilianos n.edit.) a trimis să fiu chemat la dânsul și am petrecut dimineața împreună – un adevărat dar.

Părintele m-a întrebat ce asemănări și diferențe găseam între mănăstirea noastră din Spencer și aceasta. Găsesc o mare asemănare, dar totuși, sunt diferențe. Duhul iubirii, al bucuriei și al rugăciunii, care predomină aici, este același cu cel de acasă. Sunt diferențe superficiale, și anume că aici slujbele sunt grupate, ceea ce face ca ele să se întindă mult în biserică, amestecul pelerinilor în arhondaric, (în special în biserică și la trapeză), vorbăria din zona chiliilor. În mod deosebit, am indicat trei diferențe asupra cărora Părintele a dezvoltat.

1. Contradicția dintre deosebita cinstire a lui Dumnezeu, exprimată în nenumărate chipuri în slujbele și viețuirea lor, și marea libertate existentă în biserică: monahii umblau încolo și încoace, intrau, ieșeau și vorbeau.

Părintele a început a grăi despre diferențele de abordare mistică în Ortodoxie și în Occident, cea protestantă și cea catolică. (La început nu am realizat că răspundea comentariului meu, dar în timp ce puncta toate cele exprimate, am fost uimit de gândirea lui sintetică.)

În anumite locuri din Grecia, mișcarea pietistă, influențată pregnant de Occidentul protestant, a căutat să aducă disciplină și ordine în biserici. Dar nu asta găsești în sate și în mănăstiri.

Părintele a continuat: pe măsură ce omul se deschide către Dumnezeu, Dumnezeu îi cucerește sufletul și îl poartă dincolo de concepte și idei, trăind dulcea experiență lăuntrică a Lui Însuși. Când această experiență trece, omul este nefericit. Nimic din cele create nu mai au sens pentru el. Ar vrea să fie slobozit din legăturile sale și să treacă în împărăția cerurilor. Ar vrea să meargă într-o peșteră, unde să poată plânge și suspina după Dumnezeu. El adoptă, însă, o perspectivă eshatologică. Vede totul întru desăvârșirea a lui Hristos Cel Înviat – florile, păsările zburătoare, dansul polieleului, oamenii, îngerii, Hristos, slăvita Treime, toate sunt una, într-o comuniune a iubirii.

Toate sunt cuprinse în Hristos Dumnezeu, și astfel, când cineva merge la biserică pentru a sluji lui Dumnezeu, face experiența unității a toate. Acest lucru nu se dobândește printr-o teologie conceptuală – este o comuniune. Poate că cineva din apropiere, a adormit. Lasă-l să doarmă. Ce este mai firesc decât să doarmă cineva în casa Tatălui său? Activitatea din biserică se poate desfășura potrivit slăbiciunii omenești, sau Sfântului Duh, sau simplelor necesități. Biserica nu este ceva din afara vieții cotidiene a monahului. Întreaga sa viață este în biserică. Iar necesitățile obișnuite continuă: monahul trebuie să organizeze slujbele, să găsească textele potrivite, să informeze un frate despre ceva tocmai amintit, să meargă și să se îngrijească de un anumit lucru, etc.

Poate că omul simplu nu are capacitatea de a exprima lucrul acesta atât de bine, dar este obișnuit între ortodocși, deși trăit la diferite grade de intensitate. „Rostirea” rugăciunilor și „efectuarea” slujbelor este o atitudine străină, venită din Occident. Pentru ortodocși este o chestiune de poziție, o poziție de mărire, de slujire, de prezență înaintea lui Dumnezeu. Fără aceasta, Ortodoxia s-ar sfârși, viața lăuntrică ar fi zădărnicită, Biserica s-ar îndrepta către o activitate pur socială.

2. A doua remarcă pe care am făcut-o, cuprindea ceva din același paradox: cum se face că monahii îl cinstesc atât de mult pe Părintele Duhovnicesc și în același timp au atâta familiaritate cu el? Mai mult, însă, eram interesat de rolul Părintelui Duhovnicesc în viața monahală.

Părintele Emilianos și-a început răspunsul prin a spune că ceea ce reprezintă Sinoadele pentru Biserică, reprezintă și Părintele Duhovnicesc pentru fiecare în parte. Biserica – Sinoadele episcopilor – nu a dat vreun canon cu privire la Părintele Duhovnicesc. Nici nu intervine în ceea ce privește rolul acestuia. Credincioșii merg la biserică pentru slujbe, Botez, Împărtășanie, pocăință, dar pentru viața lor duhovnicească merg la un Bătrân. Bătrânii cunoscuți au atras oameni din toate părțile.

Biserica Ortodoxă a suferit multe influențe din Occident: în timpul perioadei bizantine – în secolul al zecelea; în timpul cruciadelor – în secolul al doisprezecelea; în secolele treisprezece-paisprezece – printre slavi, și mai ales cu uniații din Polonia; și după eliberarea grecilor de sub turci, în anul 1830, când noii conducători germani au adus preoți protestanți. Astăzi, majoritatea teologilor ortodocși studiază în Occident, și mare parte din teologia predată în universitățile grecești poartă influența protestantismului. Dar oamenii simpli n-au fost atinși de lucrul acesta, căci au ca repere Părinții Duhovnicești.

Părintele Emilianos a subliniat faptul că în Ortodoxie, creștinul nu merge să se alăture unei mănăstiri, ci mai întâi caută sau găsește un Părinte Duhovnicesc, iar apoi rămâne alături de el, fie într-o mănăstire, fie într-un oraș.

Am întrebat cum poate înțelege cineva dacă a fost voia lui Dumnezeu ca el să devină Părinte Duhovnicesc.

Părintele a răspuns zicând că aceasta este o întrebare pe care un ortodox nu s-ar gândi niciodată să o formuleze. Creștinii au primit libertatea duhului. Dacă cineva vrea să devină monah, devine monah. Invitația este dată tuturor. Dar nimeni nu devine Părinte Duhovnicesc pentru că asta caută sau dorește. Este lucru contrar paternității firești. În acest caz, fiul devine fiu al tatălui său fără voia sa. Tatăl este cel care hotărăște să devină tată, și își aduce fiul pe lume. În ceea ce privește paternitatea duhovnicească, fiul este cel ce caută, iar Părintele acceptă rolul paternității, dar cu teamă și neliniște. Lucrul acesta se poate petrece în două feluri: fiul vine căutând un Părinte, iar Părintele îl duce la propriul său Părinte, care în loc să-l accepte ca pe un nou fiu, binecuvintează ca el să devină fiul fiului său. Sau, cel mai adesea, Părintele ajunge să recunoască faptul că Dumnezeu Tatăl, prin Fiul Său, Hristos, a suflat viață în cel ce-l caută, prin el, și că este într-adevăr, un părinte. Poate accepta această realitate, numai știind că viața vine de la Dumnezeu Tatăl, și de la El vor veni și toate celelalte, pentru că Tatăl va fi cu el la fiecare pas.

Am întrebat dacă atunci când cineva își pierde Părintele Duhovnicesc – dacă acesta moare sau merge în pustie – își alge un altul?

Aceasta este o pricină de imensă durere pentru fiu. El poate avea un singur părinte, după cum afirmă Sfântul Apostol Pavel. Dar nu va rămâne fără un călăuzitor pe calea ascultării. Obștea va alege un nou Egumen. De bunăvoie, dacă are putința, monahul îl va alege ca Părinte Duhovnicesc. În orice caz, va asculta de el. Poate, în timp, va găsi pe altcineva, și va înțelege că acela este adevăratul său Părinte, iar nu cel dintâi.

3. A treia diferență pe care am remarcat-o, a fost marea libertate existentă aici, unde nu se impune nimănui participarea la slujbe, la masă, la muncă, etc. Pe când la noi, sunt toți așteptați la cor, nevoiți să se prezinte la timp, să cânte, să meargă la trapeză, etc. Ne este teamă să îngăduim o astfel de libertate, căci se va nărui totul.

Părintele era de părere că ar fi fost bine să aflăm mai multă libertate în mănăstirile noastre, dar dacă am merge atât de departe ca ortodocșii, am ieși din duhul Bisericii Romano-Catolice și oamenii ar interpreta acest lucru drept frivolitate. I-am spus că sunt de părere că o astfel de libertate funcționează bine aici, pentru că aici există o adâncă unitate, Egumenul fiind și Părintele Duhovnicesc al întregii chinovii. Părintele Emilianos a răspuns zicând că acolo unde acest lucru nu este valabil, și există mai mulți Părinți Duhovnicești, tot nu este nicio problemă, dacă monahii au râvnă. Egumenul are ultimul cuvânt în ceea ce privește ascultarea, iar monahii îl primesc.

Părintele a vorbit despre situația actuală a mănăstirii. Monahii bătrâni de aici sunt râvnitori. Părintele nu știe cine le este călăuză duhovnicească. Ei merg la el pentru toate nevoile. Când aud că își propune să facă ceva, vorbesc între ei despre acest lucru, iar cel mai adesea împotrivă. Dar odată ce Părintele hotărăște ceva, aceștia primesc hotărârea lui din toată inima.

Monahii bătrâni au un mare atașament pentru tipic. Când a sosit aici obștea cea nouă, ei erau încă destul de activi, și de câte ori cineva făcea o greșeală, trei sau patru se grăbeau să îl corecteze, iar slujba se oprea câtă vreme se discuta despre acea greșeală. Era un monah bătrân, (a murit anul trecut), care obișnuia să stea afară, lângă sobă, alături de alți părinți, încălzindu-se și vorbind. Dar acesta auzea tot ce se citea la slujbă. De câte ori remarca o greșeală, intra în fugă. Egumenul făcuse câteva modificări pentru a întâmpina nevoile noii chinovii. Bătrânul monah intra în grabă de îndată ce auzea modificarea, dar când i s-a spus că Egumenul a hotărât asupra ei, a primit numaidecât. Adevărata libertate îl face pe om să se supună.

Dacă Egumenul îi cere unui monah să meargă la închisoare pentru șase luni, acesta va merge. Dacă refuză, Egumenul va zice – „bine”. Nu există nicio constrângere. Dar monahul va merge pentru că i se cere.

Am fi putut continua conversația, dar a bătut clopotul pentru masă. Egumenul vorbește cu multă energie și mult entuziasm; chipul și mâinile sale sunt foarte expresive. Stă la o masă mică, așa cum se cere aici prelaților, pe care se află întotdeauna cafea sau suc de fructe. Dar toate formalitățile sunt depășite de o comunicare însoțită de mare grijă și dragoste. Conversația este întreruptă de un telefon sau de un ciocănit în ușă, dar Părintele o reia întotdeauna chiar de unde a lăsat-o. Vorbește cu mare claritate și stil. Barba a început să-i cărunțească ușor, iar cutele din colțurile ochilor au devenit mai pronunțate. Mi s-a spus că suferă de ulcer, dar vitalitatea sa pare să contrazică zvonul. Alimentația de aici este cât se poate de proastă pentru ulcer – două mese grele pe zi, la mari intervale de timp, cu multă fasole și vin. Părintele nu vine prea des la mesele de la trapeză, așa că sper să i se administreze o alimentație mai nimerită la stăreție.

Părinții din obștea de aici, și mulți alți fii, de asemenea, sunt vădit binecuvântați cu un foarte înțelept și sfânt Părinte Duhovnicesc. Pe măsură ce îmi vorbea, de dimineață, despre viața mistică, era limpede că vorbește din experiență. A subliniat iarăși și iarăși idei precum bucuria, libertatea și părtășia la o dănțuire cerească. Pot fi rânduite legi și canoane, dar omul duhovnicesc nu poate fi limitat de ele. El trebuie să urmeze mișcarea Duhului. Acesta este ca David înaintea chivotului; trebuie să își lepede hainele și să dănțuiască înaintea Domnului. Cei care se uită în jos, de la ferestre, nu pot înțelege și îl disprețuiesc.

În ceea ce privește rolul Părintelui Duhovnicesc, Părintele Emilianos mi-a recomandat să citesc pe Sfântul Simeon Noul Teolog, și „Cuvântul către păstori” de la finalul „Scării” Sfântului Ioan Scărarul.

Dacă cineva vine în Athos și se așteaptă să fie călăuzit de un maestru, ca în Occident, va fi dezamăgit. Monahii împărtășesc cu bucurie din realitatea lor duhovnicească, dar dacă cineva pune o întrebare personală, sau exprimă o preocupare personală, el este direcționat, cu smerenie, către Părintele Duhovnicesc.

Părintele Duhovnicesc trebuie abordat cu smerenie și respect. Acesta ascultă cu dragoste, le ia pe toate în inima sa și le pune înaintea Domnului. De obicei se mulțumește să răspundă numai printr-un „cuvânt”, lăsând Domnului să dezvăluie înțelesul și să întâmpine toate nevoile.

Părintele Emilianos este, într-adevăr, ca acel cărturar învățat întru ale împărăției cerurilor despre care vorbește Iisus – este „asemenea unui om gospodar, care scoate din vistieria sa noi și vechi.” (Matei 13, 52)

Fragment tradus din cartea O Holy Mountain!, M. Basil Pennington, 1978, pp. 96-100.
Traducere din limba engleză, © Elena Dinu (2019)

Autorul, M. Basil Pennington (1931–2005), a fost un călugăr catolic trapist, preot și scriitor din Spencer, Massachusetts, autor, printre altele, al unui jurnal de călătorie în Sfântul Munte, (1976), publicat în anul 1978, cu titlul „O Holy Mountain!”

Se va prelua cu precizarea sursei Blogul Sfântul Munte Athos. 

 

Adormirea părintelui Emilianos Vafeidis sau moartea ca desăvârşire în iubire. Mărturia Părintelui Agapie Corbu

În dimineaţa zilei de 9 mai, cu puţin timp înainte de începerea Sfintei Liturghii, Gheronda Emilianos Simonopetritul, cunoscut şi iubit în toată lumea ortodoxă, a trecut lin şi imperceptibil la Domnul, ca un prunc care adoarme în braţele blânde ale mamei. A plecat de „de la moarte la viaţă” (Ioan V, 24), lăsând Bisericii o moştenire duhovnicească a cărei importanţă va fi conştientizată tot mai bine odată cu trecerea vremii: două obşti monahale exemplare, o mulţime de ucenici în diferite locuri ale lumii şi nenumărate omilii duhovniceşti. Într’una dintre aceste sinaxe, în care gheronda le vorbea monahilor săi despre moarte, el spunea: Întreaga noastră viaţă pământească este o pregătire pentru veşnicie, dar fiecare dintre noi pleacă din această viaţă într’un mod diferit. În acea clipă ne vor îmbrăţişa cerurile, ne va îmbrăţişa Dumnezeu, ne va îmbrăţişa Împărăţia cerurilor, ne va îmbrăţişa acoperământul Împărătesei noastre, Născătoarea de Dumnezeu (1) şi, de aceea, pentru noi, ca monahi şi creştini, moartea este „împlinirea finală a viselor noastre”. Poate că în aceste câteva cuvinte se concentrează nu numai viziunea părintelui Emilianos asupra morţii, ci şi întreaga sa învăţătură duhovnicească şi povăţuire monahală, care urmăresc pregătirea sufletului pentru acest moment unic, inevitabil şi măreţ.

Născut în 1934, în Pireu, într’o familie de greci emigraţi din Asia Mică, gheronda Emilianos a studiat la Atena Dreptul şi Teologia. Deşi iniţial dorea să se dedice unei vieţi de misionar creştin, a căzut el însuşi victimă „misionarismului” tăcut al harului dumnezeiesc, care i’a robit inima spre iubirea lui Iisus Hristos. Şi care e calea cea mai potrivită pentru a cultiva cineva această iubire pentru Domnul? Monahismul, de bună seamă. Ca urmare, părintele Emilianos a intrat în cinul monahal, începând viaţa monahală la mănăstirea Dusiko (9 decembrie 1960), aflată într’o indescriptibilă paragină duhovnicească şi materială, ca mai toate mănăstirile greceşti şi din Sfântul Munte din acea vreme. Contrastul radical dintre înflăcărarea căutărilor inimii lui şi realitatea găsită era atât de mare, încât, în scurtă vreme, pe tânărul ieromonah Emilianos (hirotonit preot la 15 august 1961) avea să’l încerce adânca şi neagra deznădejde. Dar ea a fost repede transformată de părinte în strigăt de rugăciune dintru adâncuri, în acea rugăciune căreia Dumnezeu niciodată nu’i spune „nu”.

Elanului său lăuntric către Cel dorit i s’a răspuns de Sus cu descoperiri şi experienţe duhovniceşti, care au dat concreteţe harică tuturor celor citite în scrierile Părinţilor Bisericii. Învăţăturile care odinioară îi înflăcăraseră râvna au fost transformate de harul dumnezeiesc în trăire, în experienţă personală, în vedere a lui Dumnezeu, devenind propria’i stare lăuntrică şi bogăţie duhovnicească. Cu neputinţă de stăvilit, cuvântul său a început să curgă, împărtăşind harul şi altora. Prin rugăciune, prin Liturghie, prin prezenţa sa plină de nobleţe duhovnicească şi, mai ales, prin cuvânt, gheronda Emilianos – devenit în decembrie 1961 egumen al mănăstirii „Schimbarea la Faţă” de la Meteore – a aprins inimile tinere, curate şi vii ale multor tineri, şcolari şi liceeni, dintre care cei mai mulţi au devenit monahi şi monahii în obştile pe care le’a întemeiat la Simonos Petras (1974) şi Ormylia (1975). Acestor ucenici li se datorează şi părtăşia noastră, a celor de departe, la „cuvântul viu şi lucrător” (Evrei IV, 12) al lui gheronda Emilianos, maicile de la Ormylia îngrijindu’se de gruparea şi editarea tematică a omiliilor şi sinaxelor părintelui lor duhovnicesc.

Traducerea în româneşte a aproape tuturor acestor volume este un privilegiu aparte al Ortodoxiei de limbă română şi explicaţia faptului că părintele este atât de cunoscut şi iubit în România unde, de ani buni, scrierile sale au devenit, pentru numeroase mănăstiri şi pentru mulţi monahi şi chiar creştini din lume, un îndrumător practic de neînlocuit. Diversitatea temelor atinse face din seria textelor sale o adevărată enciclopedie monahală, întru totul tradiţională şi, totodată, expusă pe înţelesul contemporanilor, fără a aduce vreo ştirbire profunzimii vechilor scrieri: tâlcuiri la texte filocalice, la vieţi de sfinţi, la canoanele monahale, la sfintele slujbe, la praznicele bisericeşti, la Scripturi – iată spaţiul acoperit de cuvântul lui gheronda Emilianos, cuvânt izvorât din experienţă, dătător de har şi mistagogic.

Adormirea părintelui Emilianos îi lipseşte, desigur, pe ucenici de prezenţa sa fizică, de mângâierea gândului că el, fie şi bolnav, este… acolo. Dar dăruieşte Bisericii un stâlp şi un mijlocitor, întrucât, pentru gheronda Emilianos, a sosit mult dorita şi mult aşteptata „ultimă clipă, în care ne vor îmbrăţişa Hristos, Maica Domnului, sfinţii şi ne vor muta la cele cereşti”.

În îmbrăţişarea sa cu cele cereşti, în iubirea de care este plin, el ne cuprinde şi pe noi, îi va cuprinde şi pe toţi cei care iubesc numele lui Hristos, pe toţi cei care încă nu’L cunosc pe Domnul şi pe toţi cei care nu vor să’L cunoască. Iubirea sa nu este altceva decât iubirea lui Hristos, revărsată într’un om care I s’a dăruit necondiţionat şi a alergat întreaga viaţă către măsura bărbatului desăvârşit.

De dincolo de mormânt, glasul părintelui Emilianos răsună şi va continua să răsune, spunând oricărui muritor care dorește să se înveșnicească împreună cu Hristos: „Chiar dacă toţi vom fi înfricoşaţi în ziua aceea, să iubim acea ultimă clipă a vieţii noastre, pentru că va fi clipa în care vom întâlni lucrul după care am tânjit întreaga noastră viaţă, adică iubirea.”

Notă:
(1). Acest citat, precum şi toate cele care urmează, sunt din cartea Părintelui Emilianos Simonopetritul Așteptarea lui Dumnezeu. Despre boală, suferinţă şi moarte, aflată în curs de apariţie la Editura „Sfântul Nectarie”.

Ieromonah Agapie Corbu

Sursa: revista Lumea monahilor nr. 143, din 20 mai 2019.

Cuvântul Părintelui Elisei Simonopetritul la înmormântarea Părintelui Emilianos Simonopetritul (video cu subtitrare în limba română)

Cuvântul Părintelui Elisei Simonopetritul la înmormântarea Părintelui Emilianos Simonopetritul (video cu subtitrare în limba română) / traducere de Elena Dinu
10 mai 2019 / Mănăstirea Ormylia – Halkidiki (Grecia).

Dacă subtitrarea în limba română nu intră automat, dați click în bara de jos a clipului, pe Subtitles/CC .

Arhim. Emilianos Simonopetritul: Judecarea este o provocare a lui Dumnezeu Însuși

Legea lui Dumnezeu este valabilă pentru fiecare persoană, dar el având pururea în minte poruncile Stăpânului, ca și cum ar fi fost spuse numai către el, și amintindu-și că „cel ce zice fratelui său: Racca, vinovat va fi focului gheenei!” (Mt. 5, 22), nu a spus niciodată către acesta vreun cuvânt rău.

Aici se face referință la ceea ce spun Părinții, anume că legea lui Dumnezeu este valabilă pentru fiecare personal, și nu pentru alții.

Nu poți pretinde de la celălalt să împlinească legea. Deci, dacă te frământă de cel el nu o împlinește, de ce nu lucrează poruncile lui Dumnezeu, de ce nu face asta sau cealaltă, „Da, ăsta-i călugăr / creștin?” – de ce trăiește așa, de ce doarme, de ce se lenevește, din acea clipă pretinzi ca celălalt să împlinească legea lui Dumnezeu și astfel rupi cămașa necusută a lui Hristos, vii în contradicție cu unitatea Trupului lui Hristos, introduci o dezbinare nefirească în Hristos și atunci zbori afară din viața lui Dumnezeu.

Legea e valabilă numai pentru tine. Tu o împlinește sau o calci. Pentru ce face celălalt, are un judecător care îl va judeca. Pentru tine există o singură dezlegare: toți sunt sfinți, toți acționează corect, numai tu nu ești în regulă.

De îndată ce pretinzi ceva de la celălalt este ca și cum ai da într-un cui cu ciocanul și cuiul ar zbura cât colo. Așa zbori și tu departe de viața lui Dumnezeu.

De aceea, cuviosul Nil avea neîncetat în mintea sa poruncile lui Dumnezeu, ca și cum ar fi fost spuse numai pentru el, și-și amintea că nu are dreptul să-l numească pe fratele său „racca”, netrebnic, nenorocit. Pentru că și asta este o judecată care, chiar dacă nedeplină, mică, ne face vinovați focului gheenei.

Judecarea este o provocare a lui Dumnezeu Însuși.

Când judeci pe cineva și-l scoți rău sau leneș sau puturos sau curvar, prin intervenția ta în viața lui îți însușești dreptarul și autoritatea lui Dumnezeu. Îl înlocuiești pe Dumnezeu-Tatăl, Care ține pentru Sine toată judecata – pe care o va da în cele din urmă lui Hristos – și te faci tu tată.

Așadar, dacă Sfântul ar fi răspuns provocărilor fratelui, ar fi fost ca și cum l-ar fi judecat. De aceea nu a spus nici un cuvânt. Vedeți câtă simplitate și câtă atenție are Starețul, așa încât să nu păcătuiască deloc?

Dacă i-ar fi spus un singur un cuvânt, n-ar fi avut siguranța că acesta nu ar fi fost părtaș la o oarecare judecată lăuntrică și a preferat să tacă și să le rabde pe toate.

Gândiți-vă la câte vorbe spunem noi altora!

Toate acestea le vom găsi sus, în cer. De obicei, când spunem ceva altuia, ne îndreptățim zicând: „Dar m-a stârnit, a făcut de răs mănăstirea! Dar ăsta nu aude, nu înțelege, nu vrea!”

Ți-a scăpat însă o vorbă?

Nu se ma întoarce nici dacă verși râuri de lacrimi. I-ai spus fratelui tău: „ce mai vrei, bre, și tu?”, problema s-a terminat.

Varsă-ți sângele, taie-ți capul, cuvântul tău rămâne. De aceea, Părinții spun:
„Putem să avem în noi patimi, să avem nu o legiune, ci legiuni de draci, care să ne arunce jos și să spumegăm, nu contează. Cuvântul pe care-l vom spune despre altcineva este mai rău decât acestea”.

Legiunile le scoate Hristos de îndată și le aruncă în prăpastie în marea gadarenilor.

Dar cuvântul pe care-l vom spune nu-L poate îndrepta. Cuvântul devine o pasăre, o lance aruncată, care zboară unde vrea. Îți împrăștie păcatul și-l descoperă tuturor sfinților și tuturor îngerilor, și-l vei găsi acolo sus, în cer.

Se poate să fii iertat pentru ceea ce ai făcut, dar cuvântul tău este adunat și suie sus, în cer.

Ocărăște-ți sinele, așa cum s-a ocărât Sfântul, dă-i cu tifla, fă-i ce vrei, dar nu ocărî pe altul.

Dacă nu ai dreptul să rupi o cămașă străină, cu atât mai puțin vei avea dreptul să rupi Trupul lui Hristos.
Iar celălat este mădular al lui Hristos.

Sursa: Arhim. Emilianos Simonopetritul – Tâlcuire la Viața Cuviosului Nil Calavritul – Editura Sf. Nectarie, 2009.

Cărțile Ortodoxe pe care le cauți! Click pe banner!

logo-librarie

Gheronda Emilianos – Părintele Iubirii. O mărturisire

Nu se poate vorbi ori cugeta despre Părintele Emilianos Simonopetritul fără a încerca o binecuvântată bucurie și stare de bine – ευθυμία vechilor greci, un termen cu echivalent prea sărac în limba română. Această stare îl caracteriza și îl însoțea necontenit pe Gheronda Emilianos, lucru trăit de toți ucenicii săi, apropiați sau depărtați – temporal și spațial, dimensiuni sfidate cu cea mai mare ușurință de concretețea iubirii adăpate din Izvorul pururea nesecat – Domnul Iisus Hristos.

„În dar a luat și în dar a dat” acest „stâlp de foc” – cum îl numea Gheronda Efrem Katunakiotul – al Ortodoxiei vremurilor noastre, un pilon atât de necesar spre susținere duhovnicească într-o lume dezorientată; și din belșug a dat!

Experiența mea cu Părintele Emilianos este o experiență a iubirii! Vizitând pentru prima dată Grecia și Mănăstirea Ormylia, în anul 2011, am avut sentimentul unei îmbogățiri și al unei prezențe care nu m-a slobozit până în ziua de astăzi. Am căpătat un crescând interes pentru limba și cultura greacă, pentru părinții athoniți, și mai cu seamă, pentru Părintele Emilianos. Această călătorie inițiatică a culminat cu începutul unei alte călătorii – una nedelimitată de hotare. De atunci am început a citi cărțile Părintelui, traduse în limba română de către Părintele Agapie Corbu, a-i asculta omiliile în limba greacă, chiar dacă nu o cunoșteam pe atunci, și a învăța în mod autodidact, dar cu cea mai mare seriozitate, limba greacă. Pot spune cu toată sinceritatea că acesta a fost momentul de cotitură al vieții mele. M-am aflat, deodată, cu un noian de bogății așternute înainte-mi, pentru care aveam să fac numai minimul efort de a mă apleca să le culeg, spre a le dobândi. Prin cuvântul său, vorbit și scris – prin mijlocirea monahiilor de la Mănăstirea Ormylia care s-au îndeletnicit cu redarea în scris a omiliilor Părintelui – Părintele Emilianos m-a câștigat pentru veșnicie și mi-a dăruit în nenumărate rânduri din bucuria sa, simțindu-i, mai târziu, călăuzirea de câte ori lucram diferite și fragmentare traduceri din cărțile sale. Pentru mine, textele Părintelui Emilianos au reprezentat o adevărată școală de lingvistică, teologie și filosofie, un organism viu, hrănit de vasta cunoaștere și capacitate intelectuală a Părintelui, dar în special, de autenticitatea trăirii sale personale. Prin intermediul lor am ajuns la înțelegerea necesității studierii Noului Testament în original, a citirii Vechiului Testament, am căpătat o mare dragoste pentru cuvânt, înțelegându-i multiplele și lucrătoarele-i valențe, am început să mă dedic meșteșugului binecuvântat al traducerii de carte, numai și numai din dorința de a împărtăși celorlalți bucuria dată de nestematele țesute cu delicatețe în textele Părintelui Emilianos și ale altor Părinți duhovnicești greci. Cuvântul Părintelui este lin, curgător, viu, nobil, bogat până la copleșire – astfel încât, fiecare culege cât poate duce; este inepuizabil!

În altă ordine de idei, Părintele Emilianos se face tuturor toate, ca o adevărată mamă care plinește diferitele necesități ale pruncilor ei, ca un soare, care cu razele sale încălzește pe toți cei asupra cărora strălucește, fără a lua seama la „chipul omului”, fără părtinire! O face din prea-plinul inimii sale, din marea iubire de care el însuși a fost rănit, și nu poate face altfel: Gheronda Emilianos este Părintele Iubirii!

Așa cum, în chip minunat, dragostea ne aduce împreună, aceasta ne-a făcut a avea părtășie la înmormântarea Părintelui, în ziua de 10 mai 2019, o zi nu de adâncă mâhnire, ci de nestăvilită bucurie – bucuria Învierii, a cărei lumină scălda chipurile tuturor celor prezenți, bucuria trăirii unui moment unic și binecuvântat, acela de a ne afla în prezența vasului ales și locuit de Însăși Iubirea.

Această binecuvântată experiență, și altele asemenea din trecut, mi-au întărit convingerea că dragostea pentru sfinți nu rămâne niciodată nerăsplătită, sau mai bine zis, neîmplinită!
Slavă Domnului pentru toate darurile Sale!

©Elena Dinu
13 mai 2019

Foto (de sus în jos): Părintele Emilianos la masa de lucru / Mănăstirea Buna Vestire – Ormylia – Halkidiki (din arhiva blogului) / Crucea Părintelui Emilianos – credit Elena Dinu / autoarea articolului / Mănăstirea Simonopetra – văzută de pe vapor – credit Elena Dinu.

Elena Dinu este absolventă a Facultății de Pedagogie a Artei, Universitatea Ovidius Constanța (2006), Master- Pictură (Clasa Profesorului Marin Gherasim), Universitatea Națională de Arte București (2008), cu participări la expoziții naționale și internaționale (România, Bulgaria, Ungaria, Italia, Olanda- în perioada 2004-2017) și simpozioane de creație naționale și internaționale (România, Bulgaria- în perioada 2007-2017).
Redactor colaborator și traducător la publicația culturală „Revista Nouă”, Câmpina (2005-2016).
Traducător colaborator – Blogul Sfântul Munte Athos (2013-prezent), Editura Renașterea (2015-prezent), Editura Iona (2015-prezent), Editura Doxologia (2018).

Arhimandritul Emilianos Simonopetritul a trecut la cele veșnice. Să avem parte de rugăciunile sale!

În această dimineață, 9 mai 2019, Arhimandritul Emilianos Simonopetritul, fost stareţ al Mănăstirii Simonopetra din Muntele Athos, a trecut la cele veșnice.

Arhimandritul Emilianos (Vafeidis) s-a născut în 1934, în Nikaia Pireos, din părinţi evlavioşi, proveniţi din Asia Mică, primind la botez numele de Alexandros.

De mic copil s-a ocupat de studiul Scripturii şi al Părinţilor, precum şi cu neîntrerupta rugăciune a lui Iisus. A studiat la şcoala din Simantra Halkidikis, continuând apoi la Nikaia Pireos. S-a înscris la Facultatea de Drept a Universităţii din Atena, iar după doi ani s-a mutat la Facultatea de Teologie.

La încheierea studiilor, în 1960, s-a înfăţişat Mitropolitului Dionisie de Trikkis şi Stagon, care l-a tuns în monahism cu numele Emilianos pe seama Mănăstirii Sfântului Visarion din Dousiko. În luna septembrie a aceluiaşi an a fost hirotonit diacon, slujind la mănăstirile Meteorei, care duceau lipsă de vieţuitori la acea vreme.

De praznicul Adormirii Maicii Domnului din anul 1961, a fost hirotonit preot, rămânând pentru o vreme la Mănăstirea Sfântului Visarion din Dousiko, un loc retras şi pustiu.

La sfârşitul anului 1961, a fost numit Egumen al Mănăstirii Marea Meteoră. Deşi avea probleme de sănătate, părintele Emilianos a început aici o intensă viaţă ascetică şi liturgică, cercetând orice scriere referitoare la organizarea şi funcţionarea vechilor mănăstiri.

Mitropolitul Dionisie l-a ridicat la treapta de arhimandrit şi l-a însărcinat cu slujirea în cuvânt, cu mărturisirea şi cu povăţuirea tinerilor din eparhie. Astfel, o mulţime de tineri s-au adunat în jurul părintelui Emilianos. În 1963 s-au închinoviat primii doi monahi dintre aceşti tineri, iar sfârşitul anului şcolar 1965-1966, mulţi absolvenţi de liceu au venit la mănăstire ca începători.

Pe 6 august 1966, Mitropolitul Dionisie l-a îmbrăcat pe Egumenul Emilianos în schima mare. Tot în acea perioadă, Gheronda Emilianos a început pelerinajele la Sfântul Munte, întâlnindu-se cu Sfântul Paisie Aghioritul şi cu părintele Efrem Katounakiotul, cu care a avut strânse legături duhovniceşti.

În anul 1973, datorită creşterii numărului de monahi, întreaga obşte de la Meteora se mută în Sfântul Munte, la Simonopetra.

Începând cu anul 1995, starea de sănătate a Părintelui Emilianos se înrăutăţeşte treptat pentru ca, în anul 2000, să predea egumenia Sfintei Mânăstiri Simonopetra arhimandritului Elisei, actualul egumen. Gheronda Emilianos s-a retras la Metocul din Ormylia. Perioada în care a fost egumen al Sfintei Mănăstiri Simonopetra este considerată deja drept una dintre cele mai binecuvântate perioade din istoria mănăstirii.

Opera părintelui Emilianos cuprinde o tematică diversă: omilii şi predici, erminii ale scrierilor Părinţilor neptici (Avva Isaia, Isihie Presviterul, Grigorie Sinaitul, Maxim Mărturisitorul, Thalasie, Theognost), erminii ale canoanelor monahale (Sfântul Antonie cel Mare, Sfântul Augustin, Sfântul Macarie, Sfântul Pahomie), ale voturilor monahiceşti şi vieţii practice (monahism, canonul monahal, viaţa monahului, relaţia Bătrân-ucenic), erminii la Vieţile Sfinţilor (Cuviosul Nil Calavritul, Cuviosul Romil), erminii ale Sfintei Scripturi, ale imnelor liturgice şi ale altor texte teologice (Psalmi, Profeţi etc.).

Transcrierea şi publicarea tuturor catehezelor şi omiliilor a fost preluată de obştea de maici de la Metocul Ormylia, din anul 1995 începând să fie publicate în colecţia „Cateheze şi cuvântări”. În paralel cu ediţia grecească, Catehezele au fost traduse în franceză, engleză, română, rusă şi sârbă.

Sursă: Doxologia

Dumnezeu să-l odihnească cu Drepții. Să avem parte de rugăciunile sale!
Καλό παράδεισο, Γέροντα!

UPDATE / 9 mai 2019 (seara):
În cuvântul rostit la finalul parastasului săvârșit la căpătâiul părintelui Emilianos în această seară la mănăstirea Ormylia, Preasfințitul Părinte Iustin de Kalamaria a spus că ne-am adunat să petrecem un Sfânt pe drumul lui către Împărăție.

Găsiți pe blogul de față o categorie dedicată marelui cuvios athonit contemporan >> Emilianos Simonopetritul

Gheronda Emilianos Simonopetritul: Dumnezeu nu nedreptăţeşte pe nimeni

Am văzut cum Strămoşii au reuşit să-şi depăşească păcătoşenia şi să ajungă icoane de mare cinste şi inestimabile ale lui Dumnezeu. Să vedem, acum, în ce fel putem şi noi să fim „strămoşi” ai celei de-a Doua Veniri a lui Hristos, cum putem să ajungem sfinţi. Istoria ne arată ce aşteaptă Dumnezeu de la noi.

Cu toţii ne-am născut duhovniceşte prin Sfântul Botez. Pântecele care ne-a născut este colimvitra Bisericii, Maica noastră e Biserica, iar Biserica este Hristos, Tatăl nostru.

Aşadar, Biserica săvârşeşte o altă naştere. Când Nicodim s-a dus noaptea, pe ascuns, la Hristos, Domnul i-a vorbit despre naşterea „de sus” (In. 3, 3). Această naştere „de sus” ne-o dă Biserica. Nu ne naşte ca să fim fii ai stricăciunii şi ai morţii, oameni ai celor şapte sau paisprezece generaţii, ci să fim oameni ai nemuririi, fii ai învierii, strămoşi ai celei de-a opta zile, ai celui de-al optulea veac.

Ce-a izbutit, aşadar, Hristos venind în lume?

Când a sosit „plinirea vremii”, Hristos a recapitulat întru Sine timpul, l-a rulat şi l-a închis în voia Sa, şi l-a dus la sfârşit. Adică, în mod mistic şi premergător, a desfiinţat timpul pe care El însuşi l-a făcut şi a adus învierea, veşnicia, făcând viitorul prezent. Astfel, „plinirea vremii” nu este timpul, ci însuşi Hristos.

Dar oare vor trece generaţii şi generaţii, mii de ani, aşteptând să ne săturăm cu Dumnezeu? Nu!

Oamenii, uneori, osândesc monahismul, spunând că este fără rod, pentru că monahii nu au copii. Părinţii Bisericii însă răspund: monahismul reprezintă, în modul cel mai nemijlocit, lucrarea celei de-a doua perioade din viaţa lui Hristos, lucrarea Noului Legământ. Căsătoria a slujit Vechiul Legământ, când oamenii se năşteau şi mureau. Iar fiecare, când ajungea tată sau bunic, simţea că va trăi în veci prin faptul că lasă urmaşi.

Noi însă, fiindcă am devenit „hristoşi”, de ce să mai aşteptăm, de vreme ce deja există desăvârşirea şi slava care ne aşteaptă? De aceea Părinţii Bisericii spun că monahismul desfiinţează căsătoria, naşterea trupească, având ca scop să nu mai nască oameni condamnaţi la moarte, ci să nască roade duhovniceşti. Monahismul, imitarea vieţii îngereşti, este, pentru noi toţi, o intrare cu putere a cuvântului „Vino, Doamne, în grabă!“ (Apoc. 22, 20).

Inţelegem oare, fraţii mei, câtă răspundere purtăm înaintea istoriei prin venirea lui Hristos? Noi scriem şi slujim istoria universală! Fiecare atitudine şi acţiune de-a noastră în trupul Bisericii are consecinţe în istoria umanităţii şi a societăţii divino-umane a Bisericii, pentru că suntem „fiii făgăduinţei” (Rom. 9, 8). Dumnezeu ne-a făgăduit şi îşi păzeşte făgăduinţa.

Suntem şi noi, desigur, păcătoşi ca şi Strămoşii. Suntem şi noi pătimaşi, călcători ai jurămintelor noastre. Ce este Botezul nostru? Un jurământ faţă de Hristos, că am murit împreună cu El şi că nu vom mai trăi în această lume, ci că vom învia împreună cu El în cealaltă. De câte ori călcăm jurămintele Botezului! Dar Dumnezeu „a jurat şi nu Se va căi“ (Ps. 109, 4), nu-Şi calcă jurămintele pe motiv că noi ni le călcăm înaintea Lui. Ne-a încorporat în Sine însuşi, suntem „plata” Lui, trupul Lui, şi El este „plata” noastră în lupta noastră, în lacrimile noastre, în dorinţele noastre, în durerile noastre; nădejdea noastră, în abisurile pe care le străbatem. Hristos ne numeşte „sfinţi” (cf Rom. 1, 7; 1 Cor. 1, 2) pe noi, păcătoşii.

Hristos a fost prezent la creaţia lumii. în simbolurile şi în umbrele Vechiului Legământ acţiona prin preînchipuiri întunecate, pe care le-a luminat Noul Legământ. Acum, Hristos este prezent în lumina Bisericii, a adevărului, a cunoaşterii lui Dumnezeu, în propria Lui lumină. Cele vechi s-au făcut noi. Prin urmare, Strămoşii se desăvârşesc şi se umplu de lumină împreună cu noi, pe cât ne sfinţim noi. Când mănânc, mi se hrăneşte întregul trup. Când noi II mâncăm pe Hristos, II mănâncă pe Hristos şi aceia. Se desăvârşesc împreună cu noi. Indumnezeirea noastră este bucuria lor din cer. In loc să privească la Hristos, se pleacă şi ne privesc pe noi, ca să vadă ce facem, dacă ne gândim la ei, dacă venim la ei, dacă ştim că ei sunt fraţii noştri, mâinile noastre, picioarele noastre, trupul nostru.

Prin Botezul nostru, ne luăm sarcina de a pregăti şi a aduce a Doua Venire a lui Hristos. Acum, noi suntem prorocii, strămoşii, înainte-mergătorii, sfinţii, aşa cum ne numeşte Apostolul Pavel. Hristos trăieşte în lume, pentru că noi trăim în lume. De aceea Apostolul spune că „Hristos trăieşte în mine“ (Gal. 2, 20). Trăim, atunci când ne gândim la unitatea noastră cu Strămoşii. Noi contribuim la faptul de a fi prezent Hristos în inimile oamenilor. Unde sunt eu, trăieşte şi Hristos. Eu, păcătosul, sunt un proroc, o lucrare a lui Dumnezeu.

Fraţii mei, ca să nu uităm perspectiva generală a tainicei cine finale şi pentru a înţelege chemarea noastră, măreţia noastră, veşnicia noastră, să devenim teologi! Nu aparţin unei familii care are doi sau trei sau patru copii, ci aparţin acestei familii atotcuprinzătoare. Nu sunt un om, sunt un „dumnezeu”. Intru în apa Botezului, şi ies „dumnezeu şi om“. In timp ce sunt om şi mi-e rece în colimvitră, în acelaşi timp sunt un „dumnezeu”. Cât de mare este înţelepciunea lui Dumnezeu! Face prezentul să fie veşnic, iar trăirea noastră zilnică – o taină! Fiindcă suntem făcuţi după chipul Celui ce ne-a zidit, trebuie să simţim, să trăim şi să înţelegem chipul Ziditorului, adică faptul că suntem „dumnezei”, şi să sporim „întru cunoaşterea” comuniunii noastre cu Hristos (cf. Col. 3, 10). Iar deplina şi desăvârşita înţelegere va fi când „Hristos, Care este viaţa noastră, Se va arăta” (Col. 3, 4) acolo, sus. Atunci, nu mă voi mai recunoaşte pe mine însumi, ci voi descoperi că eram cu adevărat şi că sunt „dumnezeu”, „lumină din Lumină”.

Dar ce poate să ne sfinţească în mod neîntrerupt? Aşa cum Strămoşii nu şi-au pierdut legătura lor cu Dumnezeu, tot aşa nici noi nu o pierdem. Pentru că Dumnezeu a pus înlăuntrul nostru chipul Dumnezeirii, adică ne-a făcut icoane care nu pot fi şterse şi a dăruit firii noastre întipărirea sfinţeniei, a Dumnezeirii, primul lucru care ne poate sfinţi este amintirea faptului că fiecare dintre noi este chip al lui Dumnezeu. Unde sunt eu, acolo este şi Dumnezeu cel-mai-înainte-de-veci.

Să umblăm ca dumnezei! Să devenim, zi de zi, părtaşi Cuvântului celui mai-înainte-de-veci al lui Dumnezeu! El este primul chip al Tatălui celui nevăzut, plin de slavă, una după fire cu Tatăl. Noi suntem, desigur, de o fire diferită, dar, prin participare, prin har, devenim maici şi părinţi. De aceea clericii şi monahii sunt numiţi „părinţi”, fiindcă îl nasc pe Dumnezeu. Hristos a spus: „Mama Mea şi fraţii Mei sunt cei care împlinesc legea lui Dumnezeu” (Mt. 12, 50; Mc. 3, 35; Lc. 8, 21). Aceştia îl nasc pe Hristos. Prin urmare, Hristos Se zămisleşte, prinde formă şi creşte înlăuntrul nostru. Când o femeie rămâne însărcinată, îşi dă seama de asta. Trebuie ca şi noi să cunoaştem caracteristicile propriei noastre zămisliri, să înţelegem că-L purtăm înlăuntrul nostru pe Pruncul tânăr (cf. Is. 7, 14-16; 9, 5) pe Hristos, că împlinim prorociile lui Isaia şi cuvintele sfinţilor.

Dumnezeu l-a dat lui Hristos trupul Maicii Domnului. Maica Domnului a acceptat să slujească taina întrupării Fiului, împrumutând trupul ei lui Hristos şi primind dumnezeirea Lui. Noi, prin voinţa noastră, prin robirea noastră, prin împlinirea poruncilor lui Dumnezeu, prin smerenie, ascultare, post, rugăciune, prin plecarea genunchilor, ne dăm trupul nostru şi primim dumnezeirea Lui în mod duhovnicesc şi adevărat, dar nu cum a primit-o Maica Domnului. Primim dumnezeirea lui Hristos întrupată şi trupul Lui îndumnezeit. Iar când suntem sus, pe cruce, la fel ca tâlharul sau ca vameşul, ca fiul cel pierdut, ca fariseul, nimeni nu ne poate interzice să spunem: „Dumnezeul meu, fiindcă mi-ai dat dumnezeirea Ta, acum mântuieşte-mă!“ De îndată ce spunem aceasta, premisele vieţii noastre se schimbă, şi viaţa duhovnicească devine atât de uşoară, pentru că „puterea Celui Preaînalt” (Lc. 1, 35) intră înlăuntrul nostru şi le face pe toate. Suntem mame şi taţi ai lui Dumnezeu! Părinţi şi strămoşi ai lui Dumnezeu! înţelegem asta? Da. Unul mai puţin, altul mai mult, pe cât putem cuprinde, pe cât ne îndeletnicim cu asta, pe cât vrem să devenim oameni de rugăciune.

Oricum, trebuie să credem asta, fie că o înţelegem, fie că nu o înţelegem! Numai să nu-L tăgăduim pe Dumnezeu înlăuntrul nostru, să nu fim nepăsători, să nu ne lăsăm stăpâniţi de akidie şi să le uităm pe toate, să nu vrem să rămânem în patimile noastre!

Desigur, asta nu înseamnă că nu vom suferi. Awa Longhin spune: „Femeia, înainte să se vadă în afară că a rămas însărcinată, îşi dă seama de asta din clipa în care i se opreşte curgerea de sânge. Nouă trebuie să ne curgă sângele din proprie hotărâre! Trebuie să fim hotărâţi să murim pentru Dumnezeu! Dar, nu vă temeţi! Aşa cum s-a întâmplat cu Isaac şi cu Avraam, tot aşa Dumnezeu ne va înşfăca şi pe noi şi va pune ca să fie jertfit în locul nostru un berbec. Iar dacă va trebui să devenim martiri, martiriul nostru va fi o răcorire, pentru că Dumnezeu există.

Să ne rânduim viaţa cu dorinţa de a rămâne dumnezei! Intristări, necazuri, nereuşite, greutăţi, durere, plâns, boli, moarte sunt mâncarea şi băutura de zi cu zi ale omului. Nu vă temeţi! Toate acestea nasc sfinţenia, îl nasc pe Dumnezeu înlăuntrul nostru. Iubiţii mei, să trăim cu această convingere, şi atunci Dumnezeu ne va hrăni cu lapte şi ne va arăta chipul nostru! Apoi, ne va da pâinea nemuririi, înţelesuri teologice şi trăiri duhovniceşti! Dumnezeu nu nedreptăţeşte pe nimeni.

Să ne bucurăm acum de faptul că suntem părtaşi Dumnezeirii! Când Hristos va apărea sus, pe nori, la a Doua Sa Venire, acolo vom fi şi noi. O! nu suntem cu adevărat fericiţi? De obicei, vedem lumina lumii, dar nu vedem lumina adevăratei lumi, nu-L vedem pe Hristos. Dar când inima noastră va dobândi săltări, mişcări şi trăiri dumnezeieşti, atunci vom înţelege că am dispreţuit trupul şi lumea, şi am devenit dumnezei după dispoziţia lăuntrică. Atunci, Dumnezeu ne va da contemplaţii înalte, fiecăruia dintre noi potrivit cu calitatea şi cu putinţa sa de înţelegere şi de primire.

Vine Naşterea Domnului! Ştiţi că troparele inainte-prăznuirii încep din 20 decembrie. Biserica a rânduit cu înţelepciune până şi cel din urmă detaliu. 20 decembrie este ultima zi în care noaptea creşte. Din 21 decembrie începe să crească ziua. Nopţile şi înţelesurile întunecate se risipesc, iar lumina şi zilele cresc. Să-I rugăm pe Dumnezeu să ne ia întunericul inimii noastre acum, când ziua creşte şi devine cu totul luminoasă, acum, când se schimbă cursul timpului! Biserica ne vesteşte aceasta prin răsăritul adevăratei lumini, a Soarelui sufletelor noastre.

Hristos ne-a făcut mai presus decât îngerii, pentru că îngerii Il laudă pe Hristos, dar nu pot să vorbească cu El ca prietenii cu un prieten (cf. leş. 33, 1 1). Nu ne-a făcut, pur şi simplu, fiinţe slujitoare, care îşi acoperă capul şi tremură ca nişte sclavi, ci ne-a făcut trupul Său. Pentru noi a murit, nu pentru îngeri! Pentru noi a înviat şi pentru noi va coborî din nou şi Se va înălţa din nou la cer!

Să-L rugăm pe Dumnezeu să coborâm împreună cu El în adâncurile inimii noastre, pentru ca El să ne înalţe la ceruri, o dată pentru totdeauna.

Sursa: Arhimandritul Emilianos Simonopetritul, Cuvântări mistagogice la sărbători, Editura Sfantul Nectarie, 2016

Cărțile Ortodoxe pe care le cauți! Click pe banner!
logo-librarie

Părintele Macarie Simonopetritul: De ce ortodocşii sunt singurii creştini care mai ţin Postul Mare – şapte săptămâni?

Perioada Postului Mare s-a con­stituit în exclusivitate în funcţie de postul pregătitor în vederea Paştelui. Acesta a rămas elementul esenţial al convertirii şi al efortului ascetic în­treprins în timpul celor 40 de zile, de aceea canoanele sinoadelor îl fac obligatoriu pentru toţi. Ulterior s-a adăugat o serie de alte prescripţii disciplinare impuse de atmosfera de doliu şi penitenţă legată de această perioadă, ca, de pildă, interdicţia de a se celebra Liturghia euharistică, sărbătorile sfinţilor, căsătoriile, aniversările, botezurile şi hiroto­nia, proscrierea relaţiilor sexuale şi a băilor iar, pentru monahi, in­terdicţia de a ieşi din mănăstirea lor în tot Postul Mare, „pentru ca stăruinţa lor în rugăciune să nu se risipească”. Dar toate aceste legi nu sunt în fond decât consecinţe naturale ale ţinerii postului care exclude orice solemni­tăţi exterioare pentru a concentra forţele creştinilor asupra lor înşişi.

Postul a dobândit o asemenea importanţă încât termenul nisteía în­seamnă atât postul ca exerciţiu ascetic de stăpânire a pântecelui, cât şi perioada Postului Mare, numită ea însăşi „dumnezeiasca vreme a înfrânării” sau „fericita vreme a postului”.

Căderea, neținere a postului

Prima poruncă dată lui Adam în rai a fost aceea de „a păzi postul”, adică de a-şi stăpâni pofta nemâncând din pomul cunoştinţei binelui şi răului. La sugestia şarpelui şi la îndemnul Evei, el a încălcat singura limită care i-a fost impusă de Dumnezeu devenind victima lăcomiei. A fost atunci izgonit din rai de amărăciunea aceluiaşi fruct care nu-i era necesar şi de care abuzase: „Lăpădat a fost Adam din raiul desfătării prin mâncarea cea ama­ră, nepăzind prin neînfrânare porunca Stăpânului şi a fost osândit să lucreze pământul din care a fost luat şi cu multe sudori să-şi mănânce pâinea sa” .

Dacă Adam ar fi postit şi Eva ar fi rezistat lăcomiei, ei n-ar fi fost iz­goniţi din rai şi moartea n-ar fi intrat în lume. Acum însă, aşezat la poarta raiului, el se căieşte, dar prea târziu, pentru a nu fi postit la timp.

„Vestirea postului să o primim cu bucurie, că de l-ar fi păzit stră­moşul, n-ar fi suferit căderea din Eden. Că frumos era la vedere, dar nu la mâncare, rodul care m-a omorât. Să nu ne lăsăm furaţi de cele văzute, nici să se îndulcească gâtlejul nostru cu bucate scum­pe, care după mâncarea lor sunt fără de cinste. Să fugim de neînfrânare [akrateía] şi să nu ne supunem patimilor care vin din satu­rare”.

Postul, întoarcere în rai

Pentru că lăcomia ne-a făcut să ieşim din rai, antidotul ei, postul, ne va face că revenim în el.

„Surghiunit a fost Adam scos din rai pentru neascultare [parakoí], şi a fost lepădat de la desfătare, amăgit fiind de vorbele femeii, şi gol a şezut în preajma locului, tânguindu-se şi zicând: Vai mie! Deci să ne sârguim toţi să primim vremea postului ascultând [ypakoúontes] de predaniile Evangheliei; ca printr-însele să ne fa­cem plăcuţi lui Hristos şi să dobândim iarăşi sălăşluirea raiului”.

Postul este o „nimicire a morţii” care a fost consecinţa păcatului. Omul care posteşte scapă, desigur într-un mod încă relativ, legilor lumii căzute. El rupe cercul infernal al dialecticii poftei şi plăcerii, al foamei şi saturării, îndreptându-şi dorinţa spre contemplarea realităţilor cereşti. Aşa cum fecioria e o imagine a vieţii îngereşti şi o restaurare a nevino­văţiei şi nepătimirii lui Adam, tot aşa postul îl face pe om asemenea făpturilor trupeşti, e icoana modului vieţii paradisiace şi anticiparea vieţii veşnice în care aleşii vor fi adevăraţi „îngeri” în trup, puterea dorinţei lor fiind în întregime convertită dinspre trup spre duh.

Postul ortodox e profund marcat de această atmosferă eshatologică (a aşteptării sfârşitului). El rămâne, desigur, un mijloc pentru a dobândi virtutea, dar instrumentul e deja el însuşi îndumnezeit. Este, am putea spune, deja scopul său. De exemplu, regulile care interzic mâncarea de carne în timpul Postului Mare vizează, desigur, slăbirea trupului, dar, păzindu-le, credinciosul adoptă şi un nou mod de existenţă (trópos ypárxeos): el restaurează în sine însuşi, aici şi acum, starea lui Adam care, înainte de cădere, era vegetarian şi anticipează modul vieţii viitoare unde, potrivit Sfântului Teodor Studitul, aleşii nu vor mai fi aserviţi nevoilor trupului.

Postul, restaurarea firii

Postul este „o silă făcută firii”, dar o violenţă necesară pentru ca ra­ţiunea să-şi regăsească hegemonia naturală asupra pântecelui şi părţii iraţionale a sufletului. în timp ce hrana naşte patimile, postul e „maica virtuţilor” şi a tuturor lucrurilor bune. El este „calea împărătească a curăţirii”, păzitorul curăţiei şi „maica nepătimirii”. E asemenea unei săbii ce retează de la inimă tot răul, domoleşte patimile ca pe leii pe care i-a îmblânzit prorocul Daniel datorită înfrânării sale; alungând demonii, el ne face să scăpăm de focul iadului, ne asigură ocrotirea în­gerilor şi ne face viu sufletul omorât de patimi.

„Postul, maica curăţiei, osândirea păcatului, osândirea pocăinţei, vieţuirea îngerilor şi mântuirea oamenilor…”.

În timpul Postului Mare, postul supune trupul lucrării proprii a sufle­tului: „slujnica nu mai dă porunci reginei, ci se întoarce în sfârşit la locul ei”. Această restabilire a armoniei în compusul uman are repercusiuni cosmice şi chiar sociale pe care Părinţii au ştiut să le dezvolte. Postul, ne asigură ei, dă familiei echilibrul ei: prin el tinerii şi bătrânii rămân la lo­cul lor şi-şi cultivă fiecare virtutea proprie; tot prin el statul se menţine în bună ordine, iar cetatea în linişte. Datorită relaţiei de simpatie a trupu­lui uman — veritabil microcosmos — cu ansamblul lumii sensibile al cărei centru e omul, se înţelege că şi cosmosul profită de curăţirea omului şi că văzduhul însuşi devine oarecum mai pur în timpul Postului Mare.

Post şi pocăinţă

Desigur, postul rămâne auxiliarul privilegiat şi chiar indispensabil al pocăinţei. Fără post, adică fără participarea trupului la efortul convertirii şi întoarcerii lăuntrice întreprinse în timpul celor 40 de zile, metanoia ar rămâne zadarnică. „Postul — spune Sfântul Vasile cel Mare — e înce­putul [archí] pocăinţei”. De altfel, în cateheza imnologică a Triodului, troparele care laudă în exclusivitate postul sunt rare, cel mai adesea ele îl asociază cu metanoia sau cu ansamblul virtuţilor dezvoltate în această perioadă.

„Trezeşte-te, priveghează, suspină, lăcrimează prin post; leapădă toată povara păcatului, suflete; ca prin pocăinţă fierbinte să scapi de foc şi cu plângere pentru patimi să rupi haina de jale, luând veşmântul cel dumnezeiesc”   .

Post şi sinergie (împreună lucrare om-Dumnezeu)

Mai limpede încă decât celelalte virtuţi studiate până aici, postul se înscrie într-o mişcare de sinergie: mortificarea şi supunerea trupului nu depinde decât de noi, dar această dăruire voluntară ne asigură o com­pensaţie spirituală de altfel incomparabil superioară efortului ascetic pe care-l oferim.

„Dacă am păcătuit, vom posti pentru că am păcătuit. Dacă n-am păcătuit, vom posti ca să nu păcătuim. Să dăm ceea ce avem: pos­tul, şi vom primi ceea ce nu avem: nepătimirea”.

Asceza ortodoxă nu cunoaşte mortificarea pentru ea însăşi. Fiindcă postul deschide direct spre contemplaţie, aceasta trebuie să fie singurul său scop.

Post şi contemplaţie

Un principiu general al spiritualităţii ortodoxe atât în ce priveşte fe­cioria, cât şi în ce priveşte postul, e acela că unei restricţii a trupului tre­buie să-i corespundă neapărat o contemplaţie proporţională. Dacă postul e unit cu o credinţă dreaptă şi păzit cum se cuvine unui creştin (nu cum îl practică fariseii), el va duce cu siguranţă mintea pe culmile contempla­ţiei. Aşa cum scrie Sfântul Ioan Scărarul, „postul e curăţia rugăciunii, luminarea sufletului, paza minţii, înmuierea învârtoşării, uşa străpunge­rii, (…) începutul isihiei, (…) călăuza spre nepătimire, iertarea păcatelor, uşa şi desfătarea raiului”.

Trupul uşurat al postitorului îl face să meargă cu pas sprinten spre cer şi chiar să zboare spre îndumnezeire pe „aripile virtuţilor dumnezeieşti

„Vino, suflete, uşurat prin virtuţile postirii şi te înalţă prin aripi din răutatea cea râvnitoare spre cele de jos; şi desfătează-te în contem­plaţiile cele prealuminoase ce pricinuiesc desfătarea virtuţilor, făcându-te şi tu prin credinţă cu chip dumnezeiesc.

Postul, ospăţ mistic

În mod sugestiv, autorii noştri compară adeseori postul cu un veritabil banchet tainic, în care sufletul se ospătează cu hrană duhovnicească. Postul Mare e „un post luminos” în cursul căruia ne desfătăm de „roa­dele faptelor virtuţii” pe care le-a cultivat şi recoltat postul. Gazda care cheamă pe toţi credincioşii la acest ospăţ şi îi hrăneşte din belşug cu contemplaţii e Duhul Sfânt. Străpungerea inimii e băutura ce se revarsă în valuri printre lacrimi în cupele invitaţilor la acest banchet de patruzeci de zile:

„Dumnezeiesc pahar de străpungere [kratíras katanýxeos] umplând acum harul postului în chip lămurit, cheamă pe toţi credincioşii strigând cu veselie: Veniţi de vă desfătaţi, lepădând beţia patimi­lor, ca să vă învredniciţi de mângâierea ce va să vină!”.

Pentru Sfântul Simeon Noul Teolog, acest ospăţ duhovnicesc cu dife­rite feluri de mâncare e alcătuit din citirile, cântările şi slujbele lungi ale Postului Mare, în timpul cărora sufletul se satură şi prăznuieşte sobru întărindu-şi chiar şi trupul în virtutea strânsei sale uniri cu el”.

Această hrană duhovnicească din care ne saturăm paradoxal cu atât mai mult cu cât lipsim trupul de hrana materială e identică cu cea de care se bucura Adam în rai:

„Dăruieşte-mi şi mie, Cuvinte, desfătarea postirii, precum lui Adam raiul odinioară, şi a gusta din toate poruncile Tale, Dumnezeul nostru, şi a mă feri pururea de rodul păcatului, pe care l-ai oprit, ca să ajung şi eu cu bucurie la patima Ta cea de pe Crucea purtătoare de viaţa

De abia început Postul Mare, şi raiul e deja restaurat de post şi de virtuţi pentru cei ce înaintează în ele cu râvnă. Adevăraţii asceţi gustă dinainte în tot timpul celor 40 de zile din roadele duhovniceşti ce nu vor fi oferite din plin decât în ziua Paştelui, când postul trupesc va fi între­rupt de Cuminecătura cu Trupul lui Hristos Cel înviat. Chiar şi atunci nimeni nu se va lumina cu adevărat decât în măsura în care va fi partici­pat deja la acest ospăţ în timpul Postului Mare într-o modalitate specifi­că: postul. Postul, ca şi celelalte virtuţi, are pentru imnografii bizantini un caracter pascal şi chiar „sacramental” extrem de marcat. Utilizarea de imagini antinomice ca aceea a Postului-ospăţ nu are doar un scop reto­ric, ci exprimă în fond paradoxul-cheie al spiritualităţii creştine care îi cere credinciosului să dezvolte prin voinţă harul pe care-l poartă deja întreg în el însuşi de la luminarea baptismală. Diferitele etape ale acestui progres manifestă fiecare scopul ultim: învierea, privită însă din punctul de vedere care le este propriu. Postul revelează şi el tensiunea fundamen­tală a eshatologiei creştine între „deja” (mântuirea realizată şi prezentă) şi „nu încă” (aşteptarea desăvârşirii sale în îndumnezeirea personală şi/sau a Doua Venire a lui Hristos).

Modele scripturistice

Această ştiinţă a postului nu este recentă, credincioşii fiind iniţiaţi în el încă de povăţuitorii din Vechiul Testament. Exemplul cel mai dezvoltat de imnografi e cel al lui Moise care s-a depărtat de popor şi a postit timp de patruzeci de zile pentru a putea primi teofania de pe Sinai şi Legea Iui Dumnezeu. La fel, fiecare credincios trebuie să se retragă în sine în­suşi şi să postească timp de patruzeci de zile pentru a se învrednici să „vadă pe Dumnezeu”, să contemple divinitatea lui Hristos în momentul teofaniei Patimii-înviere pentru a primi şi el, duhovniceşte, legea Iubi­rii gravată pe tablele de carne ale inimii.

„Cu postul apropiindu-ne şi noi de muntele rugăciunilor să vedem cu inimă curată pe Dumnezeu, tablele poruncilor primindu-le înă­untru ca Moise strălucind pe fata noastră de slava dragostei Lui”.

Prin post monahul face „urcuşuri în inima sa” şi urcă „muntele faptelor bune”, pentru a intra în „întunericul contemplaţiei” şi a auzi aici cuvinte de pace şi lumină, fiind îndumnezeit de frumuseţea lui Hristos. Postul Mare se aseamănă muntelui Sinaiului pe care l-a urcat Moise ca om, pe care a rămas timp de patruzeci de zile şi de unde s-a coborât îndumnezeit şi iradiind slava dumnezeiască. Procesul de si­nergie e atunci reprezentat sub forma complementarităţii dintre o mişcare ascendentă (omul) şi o mişcare descendentă (Dumnezeu).

Agent al contemplaţiei, postul a fost iniţiator şi al altor teofanii şi mi­nuni ale Vechiului Legământ. Graţie postului, aceraşi Moise a făcut ca poporul lui Israel să treacă Marea Roşie şi s-a învrednicit de teofania Rugului aprins. Graţie stăpânirii patimilor lor şi postului, Enoh a fost mutat la cer şi n-a cunoscut moartea, Iacob a moştenit dreptul de întâi-născut, Iosif a scăpat de desfrânare, Iosua a putut intra în pămânţul făgăduinţei şi sfinţi poporul, Ana cea stearpă a dat naştere lui Samuel, Samson a biruit leul, Ghedeon a biruit asupra vrăjmaşilor săi cu numai trei sute de oameni, iar David a dobândit împărăţia.

Cei ce imită exemplul prorocului Ilie se vor învrednici ca şi el de ve­derea lui Dumnezeu într-o adiere de vânt subţire după o cale de patruzeci de zile în pustie. Prin post acesta a înviat pe fiul văduvei, a poruncit stihiilor naturii şi a făcut să cadă ploaie din cer; tot aşa credincioşii vor dobândi puterea asupra cosmosului lor interior făcând să coboare asupra lui prin post ploaia duhovnicească:

„Postind, Ilie a deschis cerul şi a adăpat de ploaie pământul înse­tat. Să postim [şi noi] vărsând râuri de lacrimi duhovniceşti ca să câştigăm milostivire”.

Aşa cum acesta a fost ridicat la cer pe un car de foc, tot aşa postul îi face pe credincioşi să urce pe „carul virtuţilor” şi îl transportă în contem­plaţie:

„Curăţindu-ne prin post, să ne suim în carul virtuţilor dumneze­ieşti şi să ne înaripăm mintea spre înălţimile văzduhului cântând: Binecuvântaţi lucrurile Domnului pe Domnul!”.

Postul a fost hrana prorocilor, prin el Elisei a înviat şi el un mort, Isaia s-a învrednicit de vederea Domnului oştirilor fiind curăţit de un cărbune aprins, Iona a scăpat din monstrul marin, Daniel, „bărbatul doririlor”, i-a biruit pe lei, iar cei trei tineri au rămas teferi în cuptorul de foc. Ninivitenii, care au unit postul cu căinţa şi au dobândit numai­decât iertarea dumnezeiască, sunt şi ei pentru toţi credincioşii un model pe care trebuie să se grăbească să-1 urmeze, pentru a ajunge şi ei în ceata prorocilor şi a drepţilor care şi-au petrecut viaţa pe pământ postind

Dimensiunea hristologică a postului

Dar modelul cel mai bun şi desăvârşit, temeiul însuşi al Postului Ma­re, e desigur postul lui Hristos în pustie în timpul celor patruzeci de zile care au urmat Botezului Său. Deşi n-avea nevoie să postească (uma­nitatea sa îndumnezeită n-avea nevoie de nici o curăţire), Hristos S-a supus de bunăvoie foamei şi ispitei demonului prin consimţământ liber. El a instituit astfel postul şi asceza creştină prin propria Sa exis­tenţă pentru a arăta El însuşi calea ridicării lui Adam căzut din cauza lăcomiei şi a ne învăţa să ne cunoaştem limitele: cu alte cuvinte să realizăm efectiv acel „Cunoaşte-te pe tine însuţi”.

„Postind Domnul omeneşte spre pildă nouă [pros ypotýposin imón] biruie pe ispititorul, arătând care este lucrul nostru şi hotare [hórous] punându-ne nouă”.

Acceptând să fie ispitit şi să lupte cu diavolul în umanitatea Sa, Hristos a dat astfel creştinilor modelul luptei lor împotriva puterilor rău­lui şi le-a oferit drept arme postul şi rugăciunea.

„Postind Domnul patruzeci de zile în pustie, mai pe urmă a flă­mânzit, arătând firea cea omenească. Suflete, nu te lenevi; de va năvăli asupra ta vrăjmaşul, alungă-l cu rugăciuni şi cu postire departe de picioarele tale”.

Postul Mare este, aşadar, imitarea vieţii pământeşti a lui Hristos. Prin acest mijloc cel ce posteşte îmbracă deja pe Hristos în timpul celor 40 de zile ale Postului Mare pentru a participa încă şi mai deplin la Pati­ma Sa şi a ieşi împreună cu El din mormânt biruind asupra răului şi a morţii şi iradiind de comuniunea Dumnezeirii Lui. Din acest motiv Postul Mare e socotit de Sfântul Grigorie din Nazianz şi de autorii ulteriori ai Triodului ca o pregătire în vederea morţii împreună cu Hristos, „înainte-prăznuirea luminării”.

Ca şi ansamblul perioadei Postului Mare, postul poate fi socotit, prin urmare, o actualizare parţială a Iconomiei şi o iniţiere deplină în „viaţa în Hristos”, astfel spus ca o virtute divino-umană:

„Nepostind de pomul cunoştinţei, după porunca Făcătorului, cei dintâi zidiţi şi-au agonisit moartea pentru neascultare şi s-au în­străinat de pomul vieţii şi de raiul desfătării. Pentru aceasta să postim, credincioşilor, de mâncările cele ce strică şi de patimile cele pierzătoare, ca să culegem viaţă din dumnezeiasca Cruce şi împreună cu tâlharul cel cu minte să ne întoarcem la patria cea dintâi luând de la Hristos Dumnezeu mare milă”.

„Legea postului”

În timpul postului Său în pustie, Hristos n-a mâncat, nici n-a băut timp de patruzeci de zile, ispravă supraomenească care arăta astfel intima întrepătrundere între umanitatea şi divinitatea Sa. în actele sale de pogorământ aceasta din urmă se retrage dar nu poate dispărea, de unde carac­terul paradoxal al tuturor evenimentelor vieţii lui Hristos. Deşi trebuie să ne străduim să imităm acest model divin, cu excepţia câtorva eroi ai as­cezei, omului obişnuit nu-i este cu putinţă să ţină un asemenea post. Obiectul regulilor postului şi al typikon-ului este, aşadar, acela de a per­mite credincioşilor să participe la „postul lui Hristos” adaptându-l prin „iconomie” la slăbiciunea lor. Scopul lor nu este de a suprima cu totul hrana, ci mai degrabă de a asigura în chip treptat şi „ştiinţific” biruinţa raţiunii asupra tiraniei pântecelui. Astfel, pentru Sfântul Simeon al Tesalonicului, regulile instituite de Părinţi sunt socotite ca o durere uşoa­ră care ne aduce aminte de Dumnezeu, de păcatele noastre şi de moarte, şi ne introduce în „deprinderea binelui”, ca să ne apropie cu vrednicie de iubirea de oameni a lui Dumnezeu.

Postul euharistic şi postul ascetic

Pentru a înţelege sensul duhovnicesc al typikon-ului trebuie să distin­gem cu claritate, pe urmele părintelui Alexander Schmemann, două fe­luri de posturi: „Postul euharistic” şi „postul ascetic”. împărtăşania a avut întotdeauna în Biserica Ortodoxă sensul unei sărbători eshatologice, al unei uniri cu Mirele care anticipează „Paştele veşniciei”. Astfel, ca­noanele şi regulile bisericeşti prescriu înainte de împărtăşanie o perioadă de post total obligatorie pentru toţi. Actualmente, credincioşii ca şi clericii nu trebuie nici să mănânce, nici să bea cel puţin începând de la miezul nopţii zilei împărtăşaniei: postul e atunci rupt doar de ospăţul euharistie şi venirea „în taină” a împărăţiei. „Postul şi Euharistia formea­ză aşa-zicând doi poli complementari şi necesari ai vieţii Bisericii, mani­festând antinomia fundamentală a naturii sale: aşteptarea şi posesiunea, plinătatea şi creşterea, eshatologia şi istoria”, afirmă părintele Alexander Schmemann.

Postul Mare propriu-zis ţine mai degrabă de cel de-al doilea tip de post: „postul ascetic”. Acesta are o natură diferită şi implică reguli de respectare distincte de postul euharistic. Mai mult decât o pregătire ne­mijlocită în vederea unirii nupţiale, el corespunde violenţei făcută naturii pentru a asigura primatul raţiunii asupra părţii iraţionale a compusului uman (violenţă pe care am văzut-o că e în centrul înfrânării şi al ascezei). Postul ascetic e arma de luptă împotriva lui Satan şi împotriva „lumii”. Scopul său e de a slăbi trupul, de a-l osteni, iar pentru aceasta e nevoie de timp şi de discernământ. Spre deosebire de postul euharistic, el nu este strict obligatoriu, şi, deşi canoanele şi typika indică reguli precise, ele pot fi adaptate după posibilităţile şi treapta fiecăruia. Austeritatea lor nu implică neapărat calitatea spirituală a ascetului: unii se săturau cu pu­ţin, alţii aveau nevoie de o mai mare cantitate de hrană. Principul dis­cernământului recomandat în această privinţă de Părinţi ucenicilor lor e acela de a ne satisface necesităţile firii ceva mai puţin decât e nevoie, rămânând întotdeauna puţin flămânzi şi însetaţi.

„Cât priveşte măsura înfrânării, Părinţii spun că atât pentru hrană, cât şi pentru băutură, trebuie să mai rămână puţin, ca pântecele să nu se umple nici de hrană, nici de băutură”.

Peste această normă pur personală impusă de discernământ, evoluţiile ulterioare ale monahismului chinovial au suprapus reguli precise de res­pectare a unor perioade de post reprezentând mai degrabă un cadru gene­ral al vieţii ascetice de la care pornind fiecare îşi va putea situa propriul său ritm de înaintare duhovnicească, fără ca acestuia să i se poată fixa limite stricte atât inferioare, cât şi superioare.

În timp ce postul euharistic e postul Bisericii întregi în aşteptarea Mi­relui, postul ascetic e al „creştinului în Biserică”. Cele două posturi nu se contrazic, ci, dimpotrivă, trebuie să se completeze şi să coexiste în chip necesar în viaţa fiecăruia. Pe de altă parte, în practică această distin­cţie nu e atât de strictă. Fiindcă putem privi perioada Postului Mare drept o sinteză a acestor două tipuri de post, sau o adaptare a postului euharis­tic la structura şi dinamismul timpului liturgic. Scopul principal al celor 40 de zile ale Postului Mare propriu-zis stă în pregătirea credinciosului în vederea Cuminecării în ziua Paştelui, care va încununa lupta sa du­hovnicească prin învierea împreună cu Hristos. În timpul Postului Mare, izbânzile atleţilor ascezei devin modelul comun al întregii Biserici, iar „postul ascetic” o obligaţie.

[P] Cărțile Ortodoxe pe care le cauți!

Celebrarea Liturghiei fiind incompatibilă cu postul, întrucât repre­zintă scopul acestuia din urmă, e foarte logic ca zilele postului să fie aliturgice, formând astfel o lungă perioadă de aşteptare eshatologică. Totuşi, Cuminecătura nu este suprimată cu totul în timpul Postului Mare, pe de o parte din pricina celebrării obligatorii a Liturghiei în zilele de sâmbătă şi duminică (în care postul se ridică şi care de aceea nu se nu­mără în şirul celor 40 de zile) iar, pe de altă parte, din pricina celebrării Liturghiei Darurilor mai înainte sfinţite pentru a nu-i lăsa pe credincioşi cu totul despărţiţi de hrana vitală a creştinului şi a le îngădui astfel să meargă cu puteri înnoite spre Cuminecătura pascală ale cărei tot atâtea anticipări sunt.

În virtutea acestei polarizări a postului celor 40 de zile de către cele două aspecte ale eshatologiei creştine şi a articulării celor două tipuri de post pe care o realizează, regulile typikon-ului ne apar în acelaşi timp ca o pregătire lentă şi ritmată în vederea Cuminecării pascale culminând în Vinerea Mare şi Sâmbăta Mare (zile de post total), cât şi ca o fixare eclezială a „ştiinţei duhovniceşti” experimentate în pustie.

Ca şi pentru restul patimilor şi după chipul însuşi al biruinţei lui Hristos asupra morţii prin moarte, postul urmăreşte să tămăduiască patima lăcomiei pântecelui pe aceeaşi cale prin care a intrat răul, principiul virtuţii fiind acela de a se opune patimii sale contrare, de a opune, de exemplu, desfrânării castitatea, mâniei blândeţea, mândriei smerenia etc. Trebuie însă deosebite două feluri de lăcomii: „lăcomia pântece­lui” (gastrimargía) care, după avva Dorotei, este „nebunia umplerii pân­tecelui” celui ce nu se preocupă de delicateţea mâncărurilor şi, respectiv, „nebunia gâtlejului” (laimargía) a celui care, fără a mânca neapărat mult, doreşte mâncăruri rafinate şi plăcerile gustului: „Când un asemenea gurmand mănâncă ceva ce-i place, e până într-atât de stăpânit de plăcerea sa, încât o ţine mult timp în gură, o plimbă încoace şi încolo şi n-o în­ghite decât cu greu din pricina plăcerii pe care o încearcă” . Tămă­duirea acestei duble idolatrii a lăcomiei cere aplicarea unui dublu re­mediu în acelaşi timp cantitativ (împotriva gastrimargiei), şi calitativ (împotriva laimargiei). Din această pricină Postul Mare are un aspect de post propriu-zis ţinând trupul flămând prin restrângerea cantitativă a hranei şi rărirea numărului meselor, şi un aspect cantitativ prin abţinerea de la anumite categorii de alimente.

Aspectul cantitativ al postului

Fuga de saturare şi restricţiile privitoare la cantitatea hranei nu fac obiectul unor reguli generale, pentru că, aşa cum am văzut, fiecare tre­buie să-şi fixeze propria sa regulă, în general după sfaturile părintelui său duhovnicesc. Rolul typikonului e acela de a fixa regulile comune şi care tre­buie respectate de toţi.

Prima dintre aceste reguli e de a nu lua în zilele de post decât o singu­ră masă. Aşa-numitele typika folosesc expresia „o dată pe zi” (ápax tis iméras) sau „mâncând numai o dată”. E vorba de un principiu de bază al postului bizantin pe care-l găsim afirmat ca o evidenţă în toate aceste typika liturgico-monahale. Astfel, de exemplu, în Typikonul Mănăstirii Mântuitorului din Messina, expresia: „zilele în care mâncăm de două ori” e sinonimă cu zilele fără post: sâmbetele şi duminicile, sărbătorile şi octavele lor, zilele de luni, marţi şi joi de peste an în afara perioadelor de post. Timpul lăsat liber de suprimarea unei mese e ocupat de „hrănirea sufletului” la rugăciunile şi slujbele mai lungi din timpul postului.

Ora acestei mese unice a fost unanim fixată de o tradiţie ascetică de cea mai mare vechime la ceasul al 9-lea din zi  (ora 3 după-amiază). Fixarea acestui moment nu este arbitrară, ci vine din experi­enţă, în convorbirea sa consacrată discernământului, avva Ioan Cassian se opune celor care din exces de zel îşi amânau masa până seara, căci, îi spune el, „hrana pe care o iau le desfiinţează libertatea minţii şi uşurinţa în timpul rugăciunilor de seară şi de noapte”. Aflându-se la mijloc între extreme, masa de la ceasul al 9-lea are folosul duhovnicesc cel mai mare, căci „nu numai mintea se simte liberă şi uşurată pentru privegherile nop­ţii, dar şi solemnitatea rugăciunilor de seară ne găseşte într-o dispoziţie desăvârşită, fiindcă digestia e făcută”.

Asceţii care posteau necontenit păzeau în toate zilele această regulă a mesei unice de la ceasul al 9-lea. Disciplina lor, extinsă la viaţa unor comunităţi mai mari, apoi şi la mireni, a devenit astfel norma zilelor de post în diferite redacţii ale aşa-numitelor typika . în practică, această masă poate avea loc înainte de ceasul al 9-lea, unit adeseori cu Vecer­nia, sau după această scurtă slujbă în timpul perioadelor de post obişnuit, ca în miercurile şi vinerile de peste an sau în „posturile mici”. Postul Mare fiind însă o perioadă de post mai intens, aceste typika prescriu această masă numai după Vecernie. Acest post extins la ziua întreagă devine de altfel obligatoriu şi în zilele în care se săvârşeşte Liturghia Da­rurilor mai înainte sfinţite, respectiv în zilele de miercuri şi de vineri din Postul Mare. El se impune de la sine în mănăstiri în care această Litur­ghie se săvârşeşte zilnic în timpul Postului Mare, ca la mănăstirea Evergetis , evidenţiind astfel limpede dubla sa natură „euharistică” şi „as­cetică”. Să remarcăm faptul că tradiţia postului până la apusul soarelui e, şi ea, veche şi bine atestată: „Postul e de seara şi până seara”, spunea, de exemplu, avva Evagrie.

În afara perioadelor de post, acesta trebuie păzit în toate miercurile şi vinerile de peste an. începând cu Didahia celor 12 Apostoli şi primii Părinţi, această regulă apare drept unul din principiile fundamentale de organizare a timpului liturgic. Prin participarea trupului credinciosului la actualizarea trădării şi arestării lui Hristos miercurea, şi a răstignirii şi morţii Sale vinerea, postul dă ciclului săptămânal caracterul de răs­frângere şi concentrare a Săptămânii Mari, dezvoltat pe larg de imnografie şi asupra căruia vom mai avea ocazia să revenim. Postul Mare a extins şi la celelalte cinci zile ale săptămânii regulile ascetice rezervate iniţial zilelor de miercuri şi vineri, păstrând totuşi ritmul şi structura săptămânii prin impunerea unui efort mai mare în zilele de miercuri şi de vineri din Postul Mare. în timp ce în unele mănăstiri — mai ales cele din Constantinopol, care erau caracterizate de o mai mare supleţe în materie de post — în celelalte zile masa putea avea loc la ceasul al 9-lea şi putea cuprinde unele îndulciri, ca, de exemplu, autorizarea untdelemnului, în zilele de miercuri şi de vineri postul trebuia păzit cu rigoare (akrivía), monahii rămânând nemâncaţi şi chiar nebăuţi până la apusul soarelui şi la Vecernie. Această regulă ţine de primul tip de post, pe care l-am intitulat „post euharistie” din pricina Cuminecării cu Darurile mai înainte sfinţite din care toţi trebuie să se împărtăşească în acest două zile. Rezer­vată teoretic celor ce se pregătesc să se cuminece, această practică s-a extins la toţi, astfel că această recomandare de abstinenţă totală ţine de acum înainte de „postul ascetic”.

Treptat, acestor două zile de post strict li s-a adăugat ziua de luni, căreia i s-au aplicat aceleaşi reguli ca şi acestora. Motivul fixării acestei zile de post nu mai trebuie căutat în preocuparea de actualizare săptămânală a Săptămânii Mari pentru a-i „încorpora” pe credincioşi în viaţa în Hristos; el ţine mai degrabă de intenţia „tehnicienilor” ascezei de a da ciclului săptămânal un ritm binar: zilele de luni, miercuri şi vi­neri sunt zile de post strict şi de intensificare a luptei duhovniceşti, în timp ce în zilele de marţi şi de joi trupul poate primi puţin „mân­gâiere”. Această distincţie a fost păstrată în timpul Postului Mare, lăsându-se însă monahilor mai osârduitori (spoudaíoi) posibilitatea de a extin­de la toate zilele Postului Mare (cu excepţia zilelor de sâmbătă şi dumi­nică) păzirea regulilor respectate îndeobşte în zilele de luni, miercuri şi vineri.

La mănăstirea Evergetis, în zilele de marţi şi joi din Postul Mare se serveau două blide de legume fierte (dintre care unul cu untdelemn) dându-se monahilor permisiunea şi de a bea puţin vin, dar în zilele de luni, miercuri şi vineri vinul fiind interzis, se mânca doar bob fiert bându-se tradiţionala băutură eukratonim.

Potrivit typikonului Sfântului Sava — ale cărui reguli privind hrana au fost adoptate de majoritatea mănăstirilor bizantine, mai ales începând din epoca Paleologilor — în zilele de marţi şi de joi se puteau servi legume verzi (lachanóri) sau legume uscate (ósprion) gătite fără untdelemn, în timp ce în zilele de luni, miercuri şi vineri nu se puteau mânca decât grăunţe, legume verzi şi măsline.

La mănăstirea Studios, înainte ca ziua de luni să fie socotită zi de post strict, din Săptămâna a II-a până în Săptămâna a VI-a în zilele de luni, marţi şi joi se serveau două blide de legume fierte cu fructe, în timp ce în zilele de miercuri şi vineri se respectau, ca în majoritatea mănăstirilor, regulile de post din Săptămâna I şi în Săptămâna Mare.

Ciclul postului era ritmat nu numai de distincţia: sâmbătă-duminică / marţi-joi / luni-miercuri-vineri, ci şi de aceste două săptămâni privilegiate de la cele două extremităţi ale Postului Mare, în timpul căro­ra efortul ascetic trebuie să fie deosebit de intens. Toate zilele sunt atunci supuse aceloraşi reguli ca şi zilele de luni, miercuri şi vineri din celelalte săptămâni ale Postului Mare.

În timpul Săptămânii I, xerophagía sau consumarea numai de alimen­te uscate trebuie să fie strictă şi obiceiul actual, atât la Muntele Athos, cât şi în majoritatea mănăstirilor ortodoxe, e ca monahii să rămână fără să mănânce şi să bea în primele trei zile (to trímeri) până la Li­turghia Darurilor mai înainte sfinţite de miercuri. Unii monahi pot pre­lungi acest post până vineri, în timp ce ceilalţi trebuie să păzească măcar xerophagía strictă. Typikonul Sfântului Sava recomandă doar ca în toată Săptămâna I să nu se servească masă oficială la trapeză afară de masa de după Liturghiile Darurilor mai înainte sfinţite de miercuri şi de vineri, încurajând astfel pe monahi să rămână în asitia în toate celelalte zile. Obiceiul cel mai răspândit însă e de a nu mânca sau bea nimic lunea, miercurea şi vinerea şi de a nu gusta marţea şi joia la trapeză – decât pâine şi eúkraton, fără însă ca toţi monahii să fie obligaţi să vină la masă. Potrivit unui tratat atribuit patriarhului Nicolae Grămăticul  adăugat Typikonului tipărit al Sfântului Sava, în primele cinci zile ale Primei Săptămâni se poate gusta „prin iconomie” pâine uscată.

Prescripţiile Sfântului Teodor Studitul sunt şi aici ceva mai uşoare: în timpul Primei Săptămâni a Postului Mare şi în Săptămâna Patimilor se mânca bob fiert, mazăre fără untdelemn, cinci smochine mici, şi dacă se găseau, castane şi alte poame uscate. Nu vom insista aici asupra regu­lilor ce trebuie respectate în Săptămâna Mare, dat fiind că în general sunt aceleaşi cu cele din Săptămâna I a Postului Mare, cu excepţia ultimelor zile începând din Joia Mare.

Aspectul calitativ al postului

Exemplul Săptămânii I arată că structurarea Postului Mare a avut loc prin convergenţa celor două dimensiuni, cantitativă şi calitativă, ale pos­tului:

„Căci postul nu constă numai din a nu mânca nimic [asitía] din zori şi până seara, ci şi din abţinerea [apochí] de la anumite alimente”‘.

Alegerea alimentelor e într-adevăr extrem de importantă în practica monahală.

„Cât priveşte înfrânarea — învaţă Sfântul Vasile cel Mare —, ea se înfăptuieşte în acest chip: pe de o parte, ne folosim după nevoi de lucrurile cele mai simple necesare vieţii, evitând orice saturare, iar, pe de altă parte, ne abţinem de la tot ceea ce nu e decât pentru plăcere.

Puţin mai jos, acelaşi adaugă:

„În orice chip trebuie să preferăm mâncărurile cele mai uşor de procurat şi nu trebuie ca, sub pretextul abstinenţei, să cheltuim multă grijă cu mâncărurile cele mai căutate şi mai scumpe gătind alimentele cu cele mai bune ingrediente. Dimpotrivă se vor alege lucrurile ce se găsesc cel mai uşor pe piaţă, care costă puţin şi sunt de obşte…”.

Aceste principii generale de frugalitate fiind stabilite, dieta Postului Ma­re trebuie privită drept o restricţie suplimentară adusă regimului obişnuit al monahului.

Astfel, dacă abţinerea de la carne reprezintă pentru mireni o particula­ritate a Postului Mare, ea nu este la fel pentru monahi, care nu mănân­că niciodată carne: nu numai pentru a imita pe Adam, care era vegetarian, cum s-a remarcat deja, sau pe Hristos şi loan Botezătorul, despre care Scriptura nu spune niciodată că au mâncat carne, ci şi pentru a arăta că întreaga viaţă a monahului nu este în fond decât un vast Post Mare.

Regula generală a abstinenţei Postului Mare a fost definită de Sinodul Trullan (Quinisext), din anul 692, drept reţinere de la „tot ce e omorât” şi  „produsele lor”. începând de la Duminica Lăsatului de brânză şi până la Paşti, orice hrană de origine animală este, aşadar, interzisă, chiar şi în zilele în care postul e întrerupt de Euharistie, cum sunt zilele de sâmbătă şi duminică. Plecând de aici, abstinenţa s-a extins la untdelemn şi la vin, care în regulamentele monahale apar drept semne distinctive ale zilelor de sărbătoare şi contrazic ambianţa postului. Regimul zilelor obişnuite ale Postului Mare e, aşadar, acelaşi cu cel al anahoreţilor: xirofagia sau „hrana uscată”, adică vegetale fără verdeaţă, nici grăsime de nici un fel.

Pâinea, sarea şi apa erau iniţial singura hrană autorizată în timpul Săptămânii Patimilor numită din această pricină „săptămâna mâncării uscate” (evdomás tis xerophagías). Sinodul de la Laodiceea, iar mai apoi Sinodul Trullan au extins această regulă la întreaga perioadă a Pos­tului Mare, dar au şi îndulcit-o îngăduind consumarea de legume şi de fructe. Xirofagia poate fi păzită în moduri extrem de diferite atingând la anahoreţi austeritatea extremă a unui meniu limitat la câteva rădăcini nefierte. În Typikonul Sfântului Sava regimul recomandat constă din pâine, smochine, curmale, legume verzi şi apă. Dar într-una din re­dacţiile sale din secolul XVI, el se limitează la pâine şi legume uscate.

Distincţia legumelor în „legume verzi” (láchanon) sau „salată” şi „le­gume uscate” sau „legume-boabe” (ósprion) se regăseşte adeseori în literatura monahală, acestea din urmă reprezentând în genere o treaptă de austeri­tate superioară. Astfel, la Studios, în timp ce în zilele de luni, marţi şi joi din Săptămână a II-a şi până în Săptămâna a VI-a din Postul Mare se mâncau grâne fierte şi legume verzi cu puţin untdelemn, în Săptămâna I, în Săptămâna Mare şi în toate zilele de miercuri şi de vineri nu se servea nici untdelemn, nici legume verzi, ci numai legume uscate însoţite de poame uscate. La fel stăteau lucrurile şi la Evergetis, unde în zilele de luni, miercuri şi vineri nu se mâncau decât mazăre şi câteva poame uscate.

În toate mănăstirile bizantine, dar mai cu seamă în tradiţia studită, unde dobândeşte o importanţă deosebită, băutura ce înlocuieşte vinul în tot timpul Postului Mare este aşa-numitul eukraton: un amestec de pulbere de chimen şi anason în apă caldă.

Fără a fi inumane, astfel de regimuri, extinse pe o durată destul de lungă, cer o perioadă de pregătire, în timpul căreia trupul să se poată obişnui treptat cu privarea de anumite alimente necesare, ca, de exemplu, lactatele. în parte din acest motiv s-au instituit cele trei săptămâni pregă­titoare ale Postului Mare, a căror evoluţie şi reguli specifice le vom stu­dia la locul lor.

Sistemul dezlegărilor

Timpul ascezei Postului Mare e structurat de un al treilea element: zilele de „uşurare” sau „dezlegarea”, respectiv de dispense parţiale de la post, care introduc în lungul său parcurs o varietate necesară şi fac trupul să participe la bucuria praznicelor pe care le celebrează sufletul.

Aceste dispense sunt acordate în toate sâmbetele şi duminicile pentru că aceste zile sunt liturgice şi, prin urmare, incompatibile cu postul. Tre­buie să ne bucurăm şi să celebrăm Euharistia cinstind sâmbăta „praznicul Creaţiei” (ziua a şaptea), iar duminica cinstind praznicul învierii (ziua a opta şi a doua creaţie).

„Dacă cineva — afirmă o scrisoare atribuită Sfântului Ignatie al Antiohiei — posteşte duminica sau sâmbăta, afară de o singură sâmbătă [adică Sâmbăta Mare], e ucigaş al lui Hristos”  .

Aceste două zile de dispensă de la post acordă periodic credincioşilor puţină odihnă în efortul lor şi imprimă ciclului săptămânal un ritm care alternează încordarea şi relaxarea, osteneala şi odihna, pe care-l inserea­ză armonic în marele ritm cosmic al destinderii (diastolí) şi contracţiei (systolí). Remarcând felul în care fiecare săptămână a Postului Mare se armonizează cu această mişcare alternativă a tuturor lucrurilor, Sfântul Ioan Hrisostom declară:

„Aşa cum trupul istovit de post are nevoie de o mică întărire, pen­tru ca în acest fel, cu râvnă înnoită, să înceapă iarăşi nevoinţele postului, tot aşa şi sufletul are nevoie de odihnă şi de întărire. Nu trebuie nici să-l istovim, dar nici să-l lăsăm slobod, ci să facem când una, când alta, ca aşa să cârmuim şi starea [katastasis] sufle­tului şi zburdările trupului. Aşa cum dacă te supui fără întrerupere la osteneli, slăbeşti şi cazi, tot aşa dacă stai necontenit degeaba, te trândăveşti. Aşa se întâmplă şi cu sufletul şi cu trupul. De asta în­totdeauna e bună măsura. (…)

Aşa cum pe drumul mare sunt staţii de oprire şi case de odihnă pentru ca drumeţii osteniţi să se odihnească şi să se întremeze, ca astfel să-şi poată continua iarăşi călătoria (…), tot aşa şi acum în postul acesta de 40 de zile, Stăpânul ne-a dăruit aceste două zile din săptămână ca pe nişte staţii de oprire, ca pe nişte case de odih­nă, ca pe nişte coaste de mare, ţărmuri şi posturi, ca să ne odihnim puţin, ca să ne întremăm puţin trupul de ostenelile postului şi să ne mângâiem sufletul, pentru ca iarăşi, după trecerea acestor două zile, să pornim din nou la drum cu tragere de inimă, noi, care am pornit pe această cale bună şi folositoare”.

[P] Cărțile Ortodoxe pe care le cauți!

Se ridică acum postul „cantitativ”, nu şi abţinerea de la carne şi lac­tate, pentru a ne deosebi, scrie patriarhul Nicolae Grămăticul, de armeni şi de latini” . Pentru aceste ocazii aşa-numitele typika prescriu în general dispensă în ce priveşte vinul şi untdelemnul şi regula celor două mese. La Evergetis se mâncau atunci în străchini mâncări gătite cu untdelemn bându-se vin mai mult ca de obicei” . La Pantocrator, unde regula e în general mai puţin strictă, din pricina vocaţiei „caritabile” a acestei mă­năstiri pe lângă care funcţiona un spital, se serveau trei blide: unul de legume verzi, unul de legume uscate şi altul de scoici, fructe de mare şi ceapă, totul gătit cu untdelemn şi însoţit de vin. Aceste ridicări parţiale ale postului sunt cel mai adeseori însoţite de „odihnă sau nelucrare” (argía), adică de dispensa de la aşa-numitele diakoníai (azi se foloseşte cuvântul diakonímata) sau „slujirile” mănăstirii. Această odihnă e parţială, atunci când însoţeşte zilele de dispensă de vin şi untdelemn, şi totală cu prilejul unui mare praznic, când se acordă o mai mare dispensă de post, sau în prima şi ultima săptămână din Postul Mare, din pricina ostenelilor pe care le prilejuiesc acestea” . Odihna acordată în zilele de sărbătoare nu trebuie să devină însă un pretext de trândăveală şi flecă­reală, ci un prilej de a zăbovi mai liber în lectură şi în gândul la Jude­cata viitoare. La Studios, în zilele în care nu se făcea lucru manual, bibliotecarul dădea un semnal şi fraţii se reuneau în bibliotecă, fiecare luând o carte până seara.

În timpul Postului Mare se dă dispensă de vin şi untdelemn şi în zilele în care au loc praznice importante ale ciclului liturgic fix, în principal pe 24 februarie, praznicul celor două aflări ale capului Sfântului Ioan Botezătorul, şi pe 9 martie, praznicul celor Patruzeci de mucenici din Sevasta. Dar această dispensă e valabilă îndeosebi pentru praznicul Bunei-Vestiri (25 martie), singurul praznic în timpul căruia dispensa de post se extinde la carnea de peşte, deşi unii acordă această dispensă şi în Duminica Floriilor, pentru a marca solemnitatea ei superioară faţă de duminicile obişnuite.

În joia Săptămânii a V-a se dădea în unele mănăstiri bi­zantine dispensă de vin şi untdelemn”, desigur, nu în semn de sărbătoa­re – Canonul Mare fiind oficiul cel mai penitenţial din tot Postul Mare –, ci mai degrabă ca pregătire pentru oboseala acestui foarte lung oficiu. Mă­năstirea Evergetis şi aşezămintele care au adoptat typikonul său rânduiau în această categorie şi miercurea Săptămânii a IV-a, probabil pentru a solemniza împlinirea jumătăţii cursei Postului Mare. Aceste două dis­pense au fost respinse de Nicon de la Muntele Negru, restricţia sa fiind reţinută în practica actuală, în care la masa care precede Utrenia Cano­nului Mare se dă dispensă numai de vin, nici un fel de dispensă nefiind prevăzută pentru Miercurea înjumătăţirii Postului.

În fine, Joia Mare e universal socotită zi de praznic şi de bucurie cu prilejul căruia trebuie rupt parţial postul extrem de sever al Patimilor.

Toate typika acordă dispense de post bolnavilor şi celor cu munci grele: dispensă de vin în zilele de luni, miercuri şi vineri, şi de pâine şi de apă la ceasul al 3-lea din fiecare zi. Dar, în conformitate cu pres­cripţiile Sfântului Vasile cel Mare, fixarea acestor regimuri particulare e cel mai adeseori lăsată la discreţia egumenilor.

Sursa: Makarios Simonopetritul, „Triodul Explicat. Mistagogia timpului liturgic”, traducere de diac. Ioan I. Ică jr., Editura Deisis, Sibiu, 2000.

[Cartea poate fi comandată online de la linkul: goo.gl/p14KZU ]

Este posibilă o viață duhovnicească în absența iubirii? Răspunde Părintele Macarie Simonopetritul

Este posibilă o viață duhovnicească în absența iubirii?

Ierom. Macarie Simonopetritul: Iubirea este începutul și sfâr­șitul vieții duhovnicești, din moment ce Evanghelia după Ioan ne spune că Dumnezeu este iubire. Realmente nu pot să spun că am descoperit iubirea și că o posed pentru că ar însemna că mă mărturisesc ca fiind sfânt. Pe de altă parte, fără dragoste nu poate exista viață monahală, nu poate trăi mănăstirea, la fel cum nu poate rezista nici familia.

În monahism este la fel ca în viața de familie. Acolo unde nu este dragoste, nimic nu funcțio­nează. Iar dragostea înseamnă dorința de a mă depăși pe mine însumi, de a mă lepăda de egoismul meu în fața celuilalt. Dragostea este biruința lui Dumnezeu împotriva egoismului meu care mă face închis în mine însumi. Dragostea creează comuniune între persoane, iar această comuniune este imaginea relației dintre Persoanele Sfintei Treimi. Precum bucuria, la fel este și dragostea. Nu sunt lucruri ce țin de sentimental, ci sunt daruri dumnezeiești. Sunt energii ale lui Dumnezeu care însă se cultivă. Asemenea bucuriei, dragostea este dinamică. Ea progresează, sporește. Așa cum Dumnezeu este infinit, tot așa și iubirea este fără de hotar, nemărginită. Cu cât iubesc mai mult, cu atât mai mult însetez după Dumnezeu. Astfel încât monahul care iubește rugăciunea dorește să fie în comuniune cu Dumnezeu. În interiorul său se naște o sete care nu se potolește niciodată, ci dorește tot mai mult să se afle în prezența lui Dumnezeu. Mulți monahi care simt această sete după Dumnezeu sporesc în viața duhovnicească și pășesc pe alte trepte, mai înalte, ale ei. Așa se ajunge la rugăciunea neîntreruptă, neîncetată. Dar și în cadrul obștii monahale, Biserica ne oferă posibilitatea de a avea simțământul prezenței neîntrerupte a lui Dumnezeu. În timp ce în lume trebuie să mă îndepărtez uneori, să mă izolez pentru a găsi ceva mai profund, mai duhovnicesc și să-mi statornicesc relația mea cu Dumnezeu. În schimb, mănăstirea este icoana Împărăției lui Dumnezeu și o pregustare a ei. Acolo am sentimentul permanenței prezenței lui Dumnezeu, clipă de clipă. Mănăstirea este un fel de arenă în cadrul căreia mă pot lupta pentru a spori în dobândirea Împă­răției lui Dumnezeu.

/ Fragment din conferința „Viața duhovnicească după învățătura Starețului Emilianos Simonopetritul” susținută de părintele Macarie Simonopetritul în 17 octombrie 2015 la Arad. Transcriere de Augustin Păunoiu / via Pelerin ortodox

Recomandăm

și

Starețul Elisei Simonopetritul: Internetul şi viața duhovnicească (video cu subtitrare în limba română)

Starețul Elisei Simonopetritul: Internetul şi viața duhovnicească

 

Privegherea pentru prăznuirea Adormirea Maicii Domnului, Mănăstirea Simonopetra, Muntele Athos (2017 / video, fragment)

Privegherea pentru prăznuirea Adormirea Maicii Domnului, Mănăstirea Simonopetra, Muntele Athos / 2017

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

Din portul Dafni spre Mănăstirea Simonopetra, filmare cu drona

Din portul Dafni spre Mănăstirea Simonopetra, filmare cu drona

Vezi și

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

Părintele Macarie Simonopetritul: întrebări şi răspunsuri despre spovedanie

Interviul de acum doi ani cu Sfinţia Voastră despre Spovedanie a stârnit mare interes cititorilor. El a fost preluat de mai multe pagini de internet şi chiar de unele reviste bisericeşti oficiale. Unele idei pe care le-aţi expus acolo au stârnit diverse comentarii şi întrebări, pe care aş dori să le sistematizez şi să Vi le adresez tot Sfinţiei Voastre, ca să elucidăm până la capăt acest subiect.

Prima întrebare este legată de criteriile după care trebuie să ne alegem duhovnicul şi cum facem când nu avem de unde alege?

Primul criteriu este să caut şi să găsesc un preot cu care să pot comunica, căruia să mă pot deschide, să nu mă ruşinez, să-l înţeleg ce spune şi el să mă înţeleagă pe mine. S-ar putea să nu găsim un astfel de părinte în preajma noastră, şi atunci vom merge să-l căutăm în altă parte. Nu-i o problemă să avem doi duhovnici, dacă suntem sinceri şi bine intenţionaţi. La părintele cu care am cea mai bună comunicare şi cu care mă înţeleg în duh, pot merge de 2-3 ori pe an, ca să discut lucrurile mai profunde, iar la preotul din parohie mă pot spovedi pentru păcatele zilnice, pentru a mă putea împărtăşi mai des. Legătura credincioşilor cu preotul lor nu trebuie să-i complexeze sau să-i apese, ci să le dea uşurare şi libertate duhovnicească. 

Dar există această tradiţie în Biserica Ortodoxă de a avea doi îndrumători, adică unul care îmi este duhovnic şi altul doar spoveditor?

Biserica Ortodoxă are şi multe tradiţii nescrise, dar care sunt corecte şi valabile. La romano-catolici toate problemele sunt reglementate în scris, iar atunci când există cazuri particulare sau se schimbă contextul problemei, ei vin cu explicaţii şi precizări la regulamentele vechi sau elaborează altele noi. La noi nu este aşa şi fiecare om este lăsat să-şi formeze conştient şi liber relaţia sa cu duhovnicul. Dacă cineva îi spune unui preot doar anumite lucruri, iar altuia altele, atunci persoana respectivă este în înşelare şi nu va avea folos nici de la o spovedanie, nici de la alta. Eu pot merge să mă spovedesc la un preot din altă parte, dar nu pentru că îmi este ruşine de cel din parohie sau invers, ci pentru că am întrebări şi nevoi duhovniceşti pe care trebuie să le discut cu cineva mai experimentat sau cu care mă înţeleg mai bine. Şi nu este corect ca preotul din parohie să interzică enoriaşilor săi să meargă la alţi preoţi pentru povăţuire duhovnicească sau spovedanie. 

Dar dacă am un duhovnic care îmi place foarte mult, dar totuşi nu este de acord cu împărtăşirea mai deasă, ce pot să fac?

În mod normal trebuie să facem ascultare de preotul locului. S-ar putea ca duhovnicul cu care mă văd mai rar, dar cu care mă înţeleg mai bine, să mă îndrume pentru o împărtăşire mai deasă, dar preotul din parohie să nu vrea acest lucru. În acest caz, când voi fi la biserica duhovnicului mă voi împărtăşi ori de câte ori voi putea, dar când voi fi la biserica din cartier sau din sat, să fac aşa cum zice preotul locului, căci şi în aceasta este folos duhovnicesc. Este corect şi bine să ne împărtăşim mai des, dar aceasta nu este totul în viaţa duhovnicească. Eu sunt pentru o împărtăşire mai deasă, dar dacă în anumite Biserici Locale acest lucru nu se practică, credinciosul va face ascultare şi răbdare în parohia lui, iar dacă va merge undeva unde se dă mai des împărtăşania, se poate folosi de aceasta, dar cu discernământ. Împărtăşirea sistematică a credincioşilor este un lucru important, dar nu cred că este motiv de scandal sau de revoluţie, dacă anumiţi preoţi nu înţeleg sau poate au motive îndreptățite să nu dea prea des împărtăşania.

În ce situaţii îmi pot schimba duhovnicul?

Atunci când văd că nu există o comunicare sănătoasă, când observ că preotul mă leagă mai mult de el şi nu de Dumnezeu; când preotul îmi cere să fac lucruri care în mod clar contrazic principiile evanghelice şi morala creştină. Bineînţeles, în mănăstire, lucrurile stau altfel, dar în lume mirenii au mai multă libertate, numai să ştie să o folosească corect, nu pentru a-şi justifica sau ascunde patimile, ci pentru a scăpa de ele şi a se apropia de Dumnezeu.

În interviul de data trecută am atins şi problema relaţiilor conjugale dintre soţi. Unii au găsit acolo răspuns la frământările pe care le aveau şi încearcă să vă urmeze sfaturile. Au mai apărut însă întrebări legate de familiile care nu pot avea copii. Unii preoţi sunt de acord cu fertilizarea „in vitro”, iar alţii categoric nu. De exemplu, Biserica Ortodoxă Rusă permite fertilizarea „in vitro” dacă materia genetică este de la soţi şi nu este implicată o a treia persoană (donator). Se mai precizează şi inadmisibilitatea dea a face experimente şi manipulări genetice cu celulele sau embrionii. Ce ne puteţi spune la acest subiect?

Aceasta este o problemă foarte complicată şi ca monah nu ştiu dacă voi putea spune prea multe. Există aceste două abordări de care aţi amintit: unii aplică iconomia şi permit fecundarea „in vitro” dacă se foloseşte doar celulele soţilor – şi trebuie să precizăm că aceasta este o iconomie!, dar constatăm că pe lângă embrionul fecundat „in vitro” există şi alţi embrioni, care sunt lăsaţi să moară sau sunt omorâţi, lăsându-se doar unul sau doi pentru gestaţie şi naştere. Deci, atâta timp cât metoda fecundării „in vitro” nu poate folosi un singur embrion, fără să omoare alţi embrioni fecundaţi, problema rămâne foarte serioasă şi tot mai mulţi duhovnici şi chiar oameni de ştiinţă consideră că nu este etic ca de dragul unui embrion să omori mulţi alţii, pentru că toţi sunt egali şi din momentul fecundării fiecare embrion este un om întreg. În acest caz, cea mai bună soluţie pentru familiile fără copii rămâne înfierea. Şi sunt multe cazuri când după ce soţii au înfiat unul sau mai mulţi copii, Dumnezeu le-a dat şi proprii copii, concepuţi şi născuţi pe cale naturală.

Dar sunt familii care deja au recurs la fecundarea „in vitro” şi acum sunt fericiţi că în sfârşit au un copil. Cum abordăm aceste cazuri?

Nu ştiu ce să spun. La moment, din tot ce ştim despre fecundarea „in vitro”, observăm că aceasta implică o formă de avort, pe care medicii încearcă să o numească cu termeni pe care nimeni nu-i înţelege, dar noi o numim ucidere de om, căci credem că embrionul este un om. Dacă cineva a recurs la fecundare „in vitro” din neştiinţă, vom trata cazul cu îngăduinţă şi înţelegere, iar pruncul născut pe această cale trebuie abordat ca şi orice alt copil. În general însă, soţii credincioşi trebuie îndemnaţi să nu facă acest lucru, ci ori să înfieze copiii străini şi să-i crească ca pe ai lor înşişi, ori să rămână fără copii, căci naşterea de copii nu este un scop în sine, ci un rod al iubirii dintre soţ şi soţie. Există soţi care nu pot avea copii, dar pentru că au văzut în aceasta voia lui Dumnezeu, ei trăiesc în credinţă, sunt fericiţi şi mulţumiţi, fără să cârtească. Bineînţeles, dacă unul dintre soţi are careva probleme de sănătate ce pot fi tratate prin medicamente sau chirurgical, acest lucru se acceptă şi nu este păcat. Dar e bine ca în astfel de cazuri să ne adresăm la medici credincioşi, care să nu recurgă la metode abortive. La fel şi în cazul contracepţiei: se poate aplica iconomia în anumite cazuri de contracepţie neabortivă, dar nicidecum nu pot fi acceptate metodele abortive de contracepţie. Trebuie cu multă înţelepciune şi atenţie să spunem acest lucru mirenilor, iar preoţii din lume trebuie să fie informaţi şi să aibă o abordare echilibrată şi părintească faţă de problemele familiei de astăzi.

A intervievat, ierom. Petru Pruteanu pentru teologie.net
Simonos Petras / 2018

Mulțumim Părintelui Petru Pruteanu pentru îngăduința de a prelua acest interviu, continuare a celui din 2016, pe blogul nostru dedicat iubitorilor Muntelui Athos.

[P] Cărțile Ortodoxe pe care le cauți!

Notă: Părintele Macarie, de origine franceză, este stabilit de câteva decenii la mănăstirea athonită Simonos Petras. Este autorul sinaxarului ortodox, „Sinaxarul. Vieţile sfinţilor Bisericii Ortodoxe”. În România este cunoscut mai ales datorită lucrării sale de anvergură (552 pagini) : „Triodul explicat. Mistagogia timpului liturgic”, în traducerea părintelui diac. Ioan I. Ica jr,  Editura Deisis, 2000 ed. I.

Dialog liturgic la Mănăstirea Simonos Petras

Stenograma dialogului liturgic dintre părintele Petru Pruteanu (în continuare PP) şi părintele Macarie Simonopetritul (în continuare MS), care a avut loc în luna iulie 2018 la Mănăstirea Simonos Petras din Muntele Athos.  

PP: Ştim că în istoria Bisericii, dar şi acum în unele Biserici Locale, există un tipic mănăstiresc şi altul parohial. O astfel de diferențiere exista şi în Bizanţ, cel puţin până în sec. XIII, unde fiecare mănăstire putea să aibă propriul Tipic, la fel şi parohiile în diferite regiuni sau eparhii. Această practică a dispărut şi s-a reluat parţial în sec. XIX prin tipicurile lui Konstantinos (Patriarhia Constantinopolului) şi Violakis (Biserica Elladei). În scurt timp această variantă nouă de Tipic parohial a fost preluată şi de Biserica Ortodoxă Română şi de alte Biserici, unde, în parohii nu se citesc niciodată Ceasurile, nu se prea pun Catisme şi nici Canoane la Utrenie. Şi în Biserica Rusă s-a dorit o astfel de reformă tipiconală, dar ea nu a reuşit din cauza Revoluţiei din 1917. Astfel, la modul oficial, la ruşi nu pot exista diferenţe între tipicul mănăstiresc şi cel parohial, deşi în practică sunt şi acolo destule diferenţe. De cele mai multe ori, în Biserica Rusă, nu se cântă nici o stihiră la Vecernie sau Utrenie, ci toate se citesc, dar se respectă cu multă acrivie structura generală a Laudelor şi nu se omit nici Ceasurile. În ce măsură este îndreptăţită această diferenţiere şi cum o vedeţi Sfinţia Voastră? 

MS: Este vrednică de laudă această acrivie pentru slujbele Bisericii, dar nu este aplicabilă în practică, pentru că oamenii din lume pur şi simplu nu mai vin la astfel de slujbe. Ceea ce a făcut Patriarhia Ecumenică şi Biserica Elladei în sec. XIX a fost bun ca intenţie, dar nu s-a făcut tocmai corect. Au luat elemente din diferite tradiţii vechi şi noi, care nu totdeauna au putut fi bine armonizate. De aceea, în multe parohii şi catedrale din Grecia slujbele se fac mai scurte, dar nu în baza tipicului lui Violakis (cu Evanghelia abia la sfârşitul Utreniei ş.a.), ci adaptând în diferite forme Tipicul neo-savait, devenit tradiţional pentru Biserica Ortodoxă.

Bineînţeles, acele tipicuri din sec. XIX nu au fost inventate de mintea unor oameni neavizaţi; cu toate acestea, rânduiala acelor slujbe nu este general acceptată şi nici nu este foarte logică. De exemplu, nu se mai cântă Canoanele, ci doar Catavasiile, care de multe ori nu au legătură cu sărbătoarea din acea zi. De exemplu, la Schimbarea la Faţă a Domnului auzim în parohii Catavasiile Crucii (care sunt rânduite în această perioadă), dar nu auzim nimic din Canonul acestui Praznic. De aceea, consider că este foarte greu de găsit o soluţie general valabilă pentru slujbele parohiale, deşi înţelegem că ele nu pot fi ca cele din mănăstiri.

Sinteza tipiconală neo-savaită din sec. XIV, care a abolit „slujba cântării” de la Constantinopol şi a dat prioritate tipicului monahal, a fost de fapt o lucrare providenţială a lui Dumnezeu, care a ajutat la păstrarea unităţii ortodoxe, mai ales că, imediat după aceasta, a avut loc o perioadă lungă de turcocrație, când slujbele nu mai puteau avea fastul de altă dată din Constantinopol, ci au urmat rânduiala şi duhul slujbelor monahale. Şi cred că această tradiţie neo-savaită trebuie să fie păstrată, dar pentru fiecare loc şi timp trebuie găsite modalităţi pastorale de implimentare şi adaptare la realităţile concrete în care trăieşte o anumită comunitate, atât monahală, cât mai ales din lume. Există mai multe posibilităţi de adaptare şi scurtare a Tipicului, şi chiar marele liturgist grec Ioannis Foundoulis îndemna mai degrabă spre o variantă adaptată a tipicului monahal, decât spre elaborarea de rânduieli cu totul diferite pentru parohii. Trebuie să ştim să folosim cu discernământ această diversitate liturgică a Bisericii Ortodoxe, iar preoţii care nu înţeleg necesitatea pastorală de adaptare a Tipicului şi vor să citească totul ca la mănăstire, vor rămâne singuri, pentru că nu va mai merge nimeni la slujbele lor.

PP: Îmi amintesc, de exemplu, că Tipicul Sf. Teodor Studitul anula citirea Ceasurilor în duminici, la marile sărbători şi în toate perioada Penticostarului. Şi aceasta nu era o inovaţie parohială, ci o regulă mănăstirească, însă puţini sunt cei care ştiu despre aceasta, ca să poată avea un suport istoric în necesitatea de adaptare a rânduielilor actuale.

MS: Vechile rânduieli liturgice erau destul de flexibile şi, dacă vom cerceta cu atenţie manuscrisele, vom observa o diversitate foarte mare de rânduieli şi texte imnografice, care s-au uniformizat abia prin ediţiile tipărite ale cărţilor de cult. Deja şi credincioşii s-au obişnuit cu aceste rânduieli uniformizate, încât este greu să se mai schimbe ceva în esenţă. Pot exista însă diferite modele de adaptare a slujbelor monahale pentru parohii, aşa încât ele să fie mai scurte şi mai înţelese, iar cei care vor slujbe mai lungi, le pot avea la mănăstire, unde tipicul trebuie păstrat cu mai multă acrivie. Dar nici în parohii şi nici în mănăstiri nu trebuie să se exagereze, iar preoţii care vor să adapteze tipicul la realităţile parohiilor lor, trebuie să ştie bine istoria slujbelor, pentru a nu scurta sau înlătura elemente esenţiale de dragul celor secundare.

PP: Observăm, de exemplu, în Biserica Rusă, că majoritatea preoților încearcă să respecte tipicul privind citirea Psaltirii la Utrenie şi, de fiecare dată, citesc Catismele 2 şi 3 (nu totdeauna integral), aşa cum Tipicul prevede pentru ziua de duminică. Însă această rânduială este pentru mănăstiri, unde se slujeşte în fiecare zi şi se citeşte întreaga Psaltire. N-ar putea să existe măcar în această privinţă o mai multă flexibilitate şi o redistribuire a Catismelor?

MS: Sunt multe posibilităţi de a face slujbele mai vii şi mai dinamice. Dar episcopii şi preoţii trebuie să ţină cont şi de conştiinţa poporului, pentru că există locuri unde orice schimbare trebuie făcută cu multă precauţie. Iar acolo unde preotul învaţă poporul şi îi explică sensul slujbelor, cred că este foarte bine să se citească pe rând întreaga Psaltire: dacă o Catismă pare prea mult, se poate citi doar o „Slavă” sau anumiţi Psalmi mai relevanți, dar este important să existe această varietate care îmbogăţeşte şi dă viaţă slujbelor.

S-ar putea ca şi această recomandare simplă să nu fie acceptată de toţi, de aceea, Biserica Ortodoxă evită să consemneze în scris toate aceste recomandări, lăsând pe fiecare preot să hotărască când şi cum poate dinamiza slujbele în comunitatea sa. Este adevărat că cei mai mulţi nu ştiu să aprecieze ce este important şi ce este secundar în slujbe şi, de aceea, în loc să-i înveţe pe oameni Cuvântul lui Dumnezeu, ei scot catapeteasma din faţa altarului, fac Proscomidia în mijlocul bisericii şi multe alte inovaţii de genul acesta care, în cel mai bun caz, aduc un fel de entuziasm de moment, iar de multe ori smintesc şi traumează conştiinţa religioasă a credincioşilor. Astfel de experimente se pot observa în mai multe parohii din Occident, iar mai nou şi în Răsărit – şi toate sunt rezultatul aşa numitei „eclesiologii euharistice” şi a teoriilor lui Schmemann şi Zizioulas. De aceea, subliniez încă o dată faptul că preoţii trebuie să fie foarte bine ancoraţi în istoricul slujbelor şi să le înţeleagă duhul, ca atunci când vor face o schimbare, aceea să fie spre zidirea comunităţii, nu de dragul modernismului sau a comodităţii. Şi, uneori e bine să păstrăm unele lucruri care poate nu sunt foarte corecte, decât să smintim lumea, care este foarte sensibilă la detaliile ce ţin de slujbe. Totul depinde şi de nivelul de catehizare al comunității…

PP: În prelungirea acestei idei vreau să vă întreb ce părere aveţi despre structura actuală a Lecţionarului biblic? Uneori citim aceleași pericope evanghelice de mai multe ori pe an, dar lăsăm necitite multe alte pericope care sunt la fel de importante. Ar putea preotul să înlocuiască pericopa evanghelică de duminică cu alta din timpul săptămânii, pentru a diversifica şi predicile?

MS: După cum ştiţi, Lecţionarul este cea mai veche carte de cult a Bisericii. A apărut încă prin sec. IV şi a rămas aproape neschimbată de prin sec. XI încoace. Acest lucru nu poate fi neglijat, chiar dacă mulţi teologi, deja de multă vreme, au observat că sistemul este bun doar pentru mănăstiri, unde se slujeşte în fiecare zi, dar nu este deloc potrivit pentru parohii, unde se slujeşte doar în duminici şi sărbători.

Îmi dau seama că această întrebare provine dintr-o preocupare pastorală foarte corectă, numai că ea se referă la detalii foarte sensibile pentru cultul ortodox. De aceea, eu cred că nu trebuie să modificăm Lecţionarul, dar putem să adăugăm la Evanghelia de rând a duminicii o a doua pericopă, la alegerea preotului, pe care ar putea-o explica şi la predică.

Analizând experienţa nefericită a schimbărilor pe care le-au făcut romano-catolicii după Conciliul II Vatican, vedem că o modificare importantă în cult atrage după sine multe alte modificări care devin incontrolabile şi periculoase. E ca şi cum ai deschide puţin poarta unui baraj, dar după aceea nu mai poţi opri nicicum viitura.  

PP: Dar cum vedeţi sistemul lecturilor biblice la romano-catolici, unde au împărţite toate pericopele pe durata a trei ani (anii A, B şi C), aşa încât credincioşii care participă în fiecare duminică la slujbe, au ocazia să audă textele şi comentariile la întreg Noul Testament?

MS: Ceea ce au făcut romano-catolicii este foarte corect. La elaborarea acestui sistem au lucrat teologi foarte bine pregătiţi, care au reuşit să facă o reformă foarte bine gândită din punct de vedere teologic. Dar modalitatea prin care au implementat acest sistem, împreună cu alte reforme liturgice mai puţin reuşite, a fost una modernă şi lumească. Din punct de vedere teoretic, soluţiile propuse de teologii apuseni erau destul de bune, numai că, în această lume căzută, este foarte greu să limitezi schimbările doar până la un punct, apoi să spui că mai departe nu-i voie. De obicei se creează o avalanșă care nu mai poate fi oprită, pentru că omul modern a pierdut duhul ascetic al slujbelor Bisericii şi foloseşte astfel de reforme conform propriilor slăbiciuni. La prima vedere, se creează impresia unei dinamizări a slujbelor şi o deschidere a clerului către popor, dar în final, se produce o desacralizare şi o secularizare totală a slujbelor şi a întregii vieţi a Bisericii. Apusenii nu recunosc aceasta, dar reformele liturgice ale Conciliului II Vatican au generat cea mai mare criză din istoria Bisericii Romano-Catolice…

De aceea, după părerea mea, dacă şi ortodocşii vor modifica substanțial sistemul lecturilor biblice, se va produce o adevărată revoluţie cu urmări imprevizibile, pentru că o astfel de modificare ar atrage după sine şi alte modificări, precum ar fi scoaterea catepetesmei sau scurtarea drastică a slujbelor ş.a. Pentru a rezolva problemele pastorale şi misionare ale comunităţilor ortodoxe, nu trebuie să facem reforme liturgice substanţiale, ci să îmbunătăţim lucrarea pastorală şi catehetică în parohii, pentru a găsi soluţii particulare de rezolvare a fiecărei probleme în parte. Însă formele tradiţionale ale slujbelor şi structura Tipicului bisericesc nu trebuie modificate prin hotărâri oficiale, care să fie impuse tuturor.

PP: De exemplu, în parohia în care slujesc acum în Portugalia, Canoanele Utreniei le punem la Pavecerniţa Mică, pe care o citim seara după Vecernie, ca Utrenia cu Liturghia de duminică să aibă împreună o durată rezonabilă. Totodată, la Vecernie, chiar dacă nu avem rânduite Paremii, deseori citim câte o pericopă din Vechiul Testament, pe care o şi tâlcuim, iar la Utrenie citim integral câte o Catismă din Psaltire. Am observat că şi alte parohii au început să implimenteze aceeaşi rânduială, fără să se confrunte cu careva împotriviri sau probleme din partea credincioşilor, ba chiar sunt mulțumiți şi participă într-un număr mai mare la slujbe, atât dimineaţa, cât şi seara. Credeți că este acceptabilă o astfel de adaptare a Tipicului?

MS: În primul rând constat că toate adaptările pe care le-aţi făcut se înscriu perfect în tradiţia liturgică a Bisericii şi nu reprezintă modificări de esenţă ale cultului. Se vede că cunoaşteţi istoria slujbelor şi sensul fiecărui element în parte, aşa încât aţi făcut o dinamizare destul de bună a slujbelor. Pavecerniţa Mică, chiar dacă e o slujbă monahală, face parte din Laudele Bisericii şi are un moment special prevăzut pentru citirea Canoanelor. Faptul că aţi mutat Canoanele Utreniei la Pavecerniţă nu este deloc greşit, pentru că acestea nu sunt legate strict de slujba de dimineaţă, aşa cum sunt alte elemente ale Utreniei (cei Şase Psalmi, cele 12 rugăciuni ale preotului, Luminânda, Doxologia ş.a.), care nu pot fi puse decât dimineaţa. De asemenea, citirea unui fragment din Vechiul Testament la Vecernie şi tâlcuirea lui este o veche rânduială a Bisericii, care trebuie recuperată şi dezvoltată; iar necesitatea de a scurta timpul Utreniei, de asemenea este justificată, mai ales în diaspora, unde mulţi credincioşi vin de la distanţe foarte mari. Cu toate acestea, deşi aceste adaptări par foarte bune şi cu temeiuri clare în istoria şi tradiţia liturgică, nu cred că un astfel de tipic poate fi impus peste tot. Uneori, pentru a ajunge la o astfel de adaptare a slujbelor, este nevoie de mulţi ani de catehizare şi educaţie duhovnicească a credincioşilor, care s-ar putea să nu înţeleagă detaliile acelor adaptări, dar să simtă în duh dacă ele corespund sau nu Tradiţiei Bisericii.

PP: Ce părere aveţi despre rânduiala liturgică a Mănăstirii Essex din Anglia, unde Vecernia şi Utrenia sunt înlocuite cu rostirea în comun a rugăciuni „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne”? Din câte ştiu, iniţial, această rânduială a fost condiţionată de faptul că nu aveau traduse în engleză toate cărţile de cult, iar „rugăciunea lui Iisus” ar fi fost singura modalitate de a se putea ruga împreună monahii şi monahiile de diferite naţionalităţi. Această rânduială însă continuă şi acum, când există deja traduse cărţile de cult, iar diferite mănăstiri şi chiar parohii din lumea ortodoxă încearcă să împrumute şi să implimenteze aceeaşi practică. Cum vedeţi acest lucru?

MS: Această rânduială este proprie Mănăstirii Essex şi părintelui Sofronie, şi nu este legată doar de lipsa cărţilor de cult, ci şi de specificul gândirii şi trăirii acestui stareţ. În primul rând trebuie să precizăm că părintele Sofronie nu a vrut să facă o mănăstire. El însuşi spunea că are un grup de ucenici cu care vrea să se roage împreună. Abia mai târziu tinerii din jurul Sfinţiei Sale au început să devină monahi şi să fie organizaţi după modelul unei mănăstiri mai mult sau mai puţin chinovitice. Dacă analizăm gândirea şi duhul părintelui Sofronie, ne dăm seama că el, încă pe când era la Russikon, avea o dificultate faţă de slujbele foarte lungi, care i se păreau rigide şi obositoare. De aceea, imediat ce stareţul său Siluan a trecut la Domnul, părintele Sofronie a ales calea pustiei, unde a practicat doar rugăciunea inimii. Aici în Muntele Athos, în special la colibe şi chilii, se practică înlocuirea Laudelor cu un anumit număr de komboskini (şirag de metanii) numai că, fiecare monah face această pravilă în particular. Aici e marea diferenţă! Biserica nu cunoaşte tradiţia ca rugăciunea lui Iisus să se spună în comun în locul Laudelor. Vorbeam o dată cu papa Efrem Katunakiotul şi-mi spunea că atunci când este singur, în locul Laudelor spune rugăciunea inimii, dar dacă are un ucenic sau un vizitator, slujeşte Laudele tradiţionale (chiar dacă într-o formă mai simplă). Monahul nu poate trăi fără slujba Laudelor („psalmodie” – cum o mai numesc Părinţii) şi, dacă nu are condiţii pentru a le săvârşi, le poate înlocui cu „rugăciunea lui Iisus”, dar dacă sunt mai mulţi fraţi, e bine să fie săvârşite Laudele tradiţionale care, prin textele şi duhul lor, ne încadrează în Trupul comun al Bisericii. Deci, în tradiţia athonită Laudele sunt slujbe comune, iar „rugăciunea lui Iisus” este o rugăciune particulară; ele se completează reciproc, dar nu se substituie una alteia.

În concluzie, ceea ce a rânduit părintele Sofronie pentru Essex poate să fie valabil doar la Essex, dar nu mi se pare corect să fie preluat şi de alte mănăstiri, pentru că aceasta, deşi pare interesant din punct de vedere duhovnicesc, are şi implicaţii eclesiologice foarte profunde, care nu trebuie neglijate. Nu ne îndoim de sfinţenia şi autoritatea părintelui Sofronie, dar acea rânduială de slujbe trebuie să rămână o particularitate doar pentru acel loc, care are şi o istorie aparte.

PP: În comunitatea în care slujesc, în special când credincioşii stau în rând la împărtăşire sau la miruit, din cauza spaţiului mic şi a multor copii, se face multă gălăgie. Am încercat diferite metode pentru a depăşi această problemă, iar cea care mi s-a părut mai eficientă este chiar „rugăciunea lui Iisus”. Adică, în timp ce preotul împărtăşeşte credincioşii, toată lumea, inclusiv copiii, rostesc împreună „Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă” – şi astfel se face linişte, iar cei care stau în rând continuă să se pregătească şi să păstreze trezvia necesară pentru împărtăşire. Ce părere aveţi de această abordare?

MS: Mi se pare o soluţie bună. Până la urmă este o metodă pastorală ce ţine de o problemă concretă a unei comunităţi. Dacă aceasta ajută la păstrarea liniştii şi crează o atmosferă mai potrivită pentru acel moment al slujbei, este foarte bine. Întrebarea precedentă însă era despre înlocuirea slujbelor tradiţionale, în special Vecernia şi Utrenia, cu „rugăciunea lui Iisus”, ceea ce e cu totul altceva.

PP: Există mănăstiri, dar şi preoţi de mir, care în Postul Mare slujesc Liturghia Darurilor Înaintesfinţite în fiecare zi (de luni până vineri). Tot mai mulţi preoţi slujesc această Liturghie seara, pe la orele 17:00 sau chiar 19:00, când credincioşii termină munca, iar preoţii le cer să postească întreaga zi pentru a se împărtăşi. Cum vedeţi Sfinţia Voastră aceste lucruri?

MS: Există şi în Sfântul Munte mănăstiri care slujesc Liturghia Darurilor Înaintesfinţite în fiecare zi, dar acest lucru nu este corect. Postul Mare presupune abstinenţă inclusiv de la împărtăşirea euharistică. Tocmai de aceea Biserica interzice săvârşirea Liturghiei obişnuite în zilele de rând, şi numai de două ori pe săptămână (miercurea şi vinerea) ne împărtășim spre întărire din Darurile Înaintesfinţite. Deci, logica Postului Mare este să trezim prin post dorul după Hristos, ca după Paşti să ne împărtăşim în deplină bucurie duhovnicească. Noi însă am schimbat această logică a Bisericii cu o logică omenească şi ne împărtăşim mai des în Postul Mare, iar după Paşti, cei mai mulţi, nu se împărtăşesc deloc. Acest lucru este greşit şi mi se pare deplasată practica unor preoţi de mir care se cred mai tradiționaliști decât călugării, sfidând de fapt Tradiţia Bisericii.

Iar în ce priveşte ajunarea pe parcursul întregii zile, desigur este un lucru lăudabil, dar nu poate fi impus sau considerat ca normă. De obicei, chiar şi în pustie, monahii posteau până la ceasul IX din zi, adică aproximativ orele 15:00. Acolo unde se săvârşeşte Liturghia Darurilor Înaintesfinţite la această oră, se poate pretinde ajunarea totală până la împărtăşire. Dar în lume, unde oamenii muncesc din greu toată ziua şi termină serviciul abia pe la 17-18, nu se poate pretinde o astfel de ajunare totală. Deci, este corect să se slujească Liturghia Înaintesfinţitelor seara, căci numai aşa i se înţelege sensul şi se respectă ciclul zilelor liturgice, dar în acest caz mirenii pot mânca mâncare de post în partea de dimineaţă a zilei, apoi să ajuneze cel puţin şase ore până la împărtăşire. Chiar dacă, la prima vedere, nu se ajunează suficient, totuşi mi se pare această practică mai corectă decât slujirea Liturghiei Înaintesfinţitelor dimineaţa.

PP: Vă mulţumesc foarte mult pentru această discuţie. Sunt sigur că multora le va fi de folos…

Sursa: teologie.net

Mulțumim Părintelui Petru Pruteanu pentru îngăduința de a prelua acest dialog liturgic pe blogul nostru dedicat iubitorilor Muntelui Athos.

[P] Cărțile Ortodoxe pe care le cauți!