VIDEO: Despre isihasm și Rugăciunea lui Iisus, pe înțelesul omului de astăzi. Interviu cu PS Benedict Bistrițeanul

VIDEO: Despre isihasm și Rugăciunea lui Iisus, pe înțelesul omului de astăzi. Interviu cu PS Benedict Bistrițeanul

O producție a portalului Doxologia a Mitropoliei Moldovei și Bucovinei.

AUDIO: Gheronda Emilianos Simonopetritul – Despre studiul duhovnicesc și rugăciunea minții (subtitrare ro)

AUDIO: Gheronda Emilianos Simonopetritul – Despre studiul duhovnicesc și rugăciunea minții (subtitrare ro)

Pe 9 mai 2020, se împlinește un an de la plecarea la cer a Gherondei Emilianos Simonopetritul († 9 mai 2019). Veșnica sa pomenire!

Subtitrare RO Elena Dinu

Dacă subtitrarea în limba română nu intră automat, dați click în bara de jos a clipului, pe Subtitles/CC .

SPRIJINIȚI ACTIVITATEA BLOGULUI NOSTRU!

[Convertiri]: Un urcuş himalaian către Hristos

Când ajungem să-l cunoaştem pe Dumnezeu ca Ipostas (Persoană), începem să vedem lucrarea mâinii Sale nu doar în împrejurările vieţii noastre de zi cu zi, ci şi în întâmplările din trecut care ne-au purtat înspre clipa de faţă. Vedem cum, de la adevăruri nedesăvârşite, El ne-a dus la deplinătatea adevărului şi cum continuă să ne ducă către o mai adâncă înţelegere a acelui Adevăr. Aşa cum scria Părintele Serafim Rose, când venim la Hristos „nici un adevăr adevărat pe care l-am ştiut vreodată nu se va pierde”.

Înconjurat de cinci dintre cele mai înalte vârfuri ale Himalaiei, stăteam la 4300 de metri cu privirea aţintită la munţii Annapurna pe când soarele răsărea. Călătoria mea în Nepal începuse cu câteva săptămâni mai devreme, iar acum îi trăiam încununarea. Stând şi privind nemişcat acea frumuseţe neprihănită care mă înconjura, prin minte mi-a trecut un gând şi a refuzat să mai plece de acolo: „Care-i rostul?” Eul meu i-a răspuns de îndată gândului: „Care-i rostul?! Cum adică «Care-i rostul?» Rostul e că te-ai căţărat până aici ca să vezi munţii, şi acum bucură-te!” Însă gândul încă-mi rămăsese în minte. Da, era unul dintre cele mai frumoase lucruri pe care le văzusem vreodată, şi eram încântat, dar unde se vor duce aceste sentimente mâine, când nu voi mai avea aceeaşi inspiraţie? Fericirea lumii acesteia nu m-a mulţumit niciodată. Ar fi trebuit să răzbată din întreaga mea viaţă de până atunci, dar a fost nevoie să mă urc pe „acoperişul lumii” ca să admit în cele din urmă acest lucru. Şi acesta a fost primul meu pas către Hristos şi Ortodoxie.

Până atunci, întreaga mea viaţă adultă fusese una lumească, dedicată împlinirii feluritelor pasiuni. Am absolvit Universitatea la vârsta de 21 de ani, cu gândul să mă apuc de afaceri şi, în acelaşi timp, să urmez o carieră artistică. După nici un an, se părea că nu mai am mult până la atingerea ţelului. Trăiam pe atunci la Londra, angajat al IBM. Postul meu era unul sigur, şi promovarea ceva iminent. Viaţa mea particulară era asemeni celei a multora din generaţia mea: relaţii ocazionale, căutarea confortului şi distracţii neîncetate pentru a mă feri de orice auto-analizare.

Cam în aceeaşi perioadă, sora mea mai mare devenise monahie ortodoxă în Alaska. Nu ştiu dacă e sau nu întâmplător, dar de atunci înainte pasiunea mea pentru ţelurile lumeşti a început să se stingă. Uitându-mă la colegii mei de muncă, nici unul nu-mi părea cu adevărat fericit sau mulţumit. Acea calitate eluzivă a satisfacţiei lipsea de fiecare dată, ascunzându-se chinuitor după colţ. Excursiile, sportul, băutul cu „băieţii” – toate au devenit tot mai şi tot mai pământeşti. În fiecare luni, aceeaşi întrebare: „Cum ţi-ai petrecut weekend-ul?” În fiecare vineri, iarăşi: „Ce planuri ai pentru week-end?” Londra devenea din ce în ce mai gri, iar burniţa statornică nu izbutea nicidecum să spele murdăria.

În loc să caut mai adânc după cauzele plictiselii mele, am dat hotărât vina pe cultura corporatistă. Am presupus că sila mea de lume era din pricina urmăririi unui câştig bănesc. Aşa că am plecat de la IBM, mi-am făcut bagajele şi m-am întors în America. Întreţinându-mi sila de prosperitate şi de acceptare socială, mi-am început coborâşul în Bohemia. În chip ciudat, n-am izbutit să bag de seamă că aceleaşi reguli care dau normele de acceptabilitate în viaţa de corporaţie se aplicau şi scenei alternative. Înlocuiţi geaca de piele cu un costum, tatuajul cu un rolex şi o sprânceană cu piercing cu nişte butoni de cămaşă – veţi obţine acelaşi om.

Am început să urmez un master în artă, şi mi-am găsit de lucru la Muzeul de Artă Modernă. Opera mea consta în nişte pânze mari, făcute de comandă, acoperite cu straturi groase de catran. Catranul nu mai fusese folosit până atunci ca mediu artistic, aşa că lucrările mele au devenit pe dată populare. Mă străduiam să fiu pasionat de obscuri filosofi moderni, spectacole post-punk şi petreceri de noapte, însă toate acestea mă istoveau. Am presupus că e ceva în neregulă cu mine. De ce mi se părea cu neputinţă să discut serios despre o expoziţie care prezenta un coş plin cu căni sparte de aluminiu şi lenjerie întinsă pe bucăţi de sârmă ca artă? De ce nu mă bucuram să urmăresc reprezentaţia unui artist care cotcodăcea ca o găină vreme de 15 minute? Din fericire, mi s-a urât în scurt timp cu „stilul alternativ de viaţă”, şi s-a nimerit chiar atunci să mă sune un prieten ca să mă întrebe dacă nu vreau să merg în Japonia. Fusesem mereu interesat de culturile asiatice şi mă socoteam un „umblător” prin excelenţă, aşa că după o lună eram la Kyoto, în Japonia.

M-am obişnuit repede cu lucrurile noi care mă înconjurau. După două săptămâni, m-am înscris la un curs de învăţare a limbii şi am găsit un post de profesor de engleză. Era ciudat pentru mine să fiu într-o ţară în care îţi puteai lăsa maşina pornită în timp ce intrai într-un magazin, fără să-ţi fie frică că ţi-o poate fura cineva. Cinstea era o normă, una care începuse să mă schimbe. Conştiinţa a început să mi se întoarcă la viaţă. Am simţit o uşurare uriaşă după ce am început să fac lucruri simple ca plata biletului de metrou. Era o simplă urmare a legii, fără vreun înţeles mai adânc, dar era catalizatorul unor schimbări subtile – şi aşa am început să respir mai uşor.

Viaţa în veche capitală a Japoniei m-a expus zilnic la o tradiţie de două mii de ani. Am crescut în cartierele mărginaşe ale Californiei de Sud (cea mai veche clădire din cartierul meu având zece ani); aici trăiam lângă un templu vechi de o mie de ani, care slujise nenumăraţi împăraţi. Templele, grădinile şi obiceiurile au început să hrănească un suflet care consumase mult prea mult catran. Atras în chip firesc de frumuseţea tradiţiilor, am început să dezvolt un interes superficial în Buddhismul Zen. Pentru mintea mea uşor de distras şi nerăbdătoare a însemnat prea mult. Într-un templu Zen, există un singur fel corect de a face orice lucru, şi trebuia împlinit cu exactitate. Închinăciunile mele erau prea violente, poziţia mea nu era niciodată dreaptă, ciorapii mei nu erau niciodată îndeajuns de curaţi. Preotul se cutremura la vederea mea. Se cerea desăvârşire, iar eu eram departe de ea. Am renunţat, în cele din urmă, nu din pricina nepotrivirii mele, ci a deplinei lipse de bucurie pe care o simţeam. Toate erau prea mecanice: apasă butoanele potrivite şi vei atinge iluminarea. După meditaţii, simţeam o stare de linişte, dar cui îi era de folos? Cred că acea stare putea fi atinsă cu mult mai puţin efort dacă luam un sedativ.

Au trecut trei ani; japoneza mea s-a îmbunătăţit, şi am simţit că adunasem tot ce-mi putea fi de folos din acea cultură. Provocarea de a supravieţui într-o cultură străină dispăruse, salariul meu era unul mare, munca uşoară – vedeam cum deveneam tot mai mulţumit de sine. Ar fi fost foarte uşor să-mi petrec următorii patruzeci de ani în acest cotlon foarte călduţ pe care mi-l făcusem. Mi-a dat demisia aşadar de la slujbă, am renunţat la casă şi am început înceata mea călătorie de întoarcere în America.

Am călătorit prin toată Asia, din Vietnam până în Singapore, fără să am în minte o destinaţie limpede. Încântarea adusă de locurile noi şi tovarăşii de călătorie m-au ţinut ocupat mare parte a timpului, însă, înainte de a mă băga în pat, durerea surdă a deşertăciunii se întorcea. Eram încă disperat să găsesc acel lucru care lipsea din viaţa mea. Am călătorit spre îndepărtatele locuri sfinte ale buddhiştilor şi hinduşilor; când am ajuns acolo, deja îmi plănuiam următoarea etapă a călătoriei. De-a lungul călătoriilor mele prin Burma, am vizitat un templu de la marginea Madalay-ului. Mii de trepte urcă muntele până la templul care străjuieşte întregul oraş. Pe când urcam, am observat un călugăr buddhist lângă mine, care mergea cu acelaşi pas. Era la vreo cincizeci de ani, mic, uşor greoi, cu o înfăţişare rotofeie şi voioasă. S-a prezentat, şi am continuat urcuşul. Ajunşi în vârf, ne-am aşezat pe un zid al templului ca să vorbim, în timp ce soarele apunea peste Mandalay. După câteva politeţuri introductive, am adus vorba despre situaţia politică din Burma (Burma este în prezent sub o aspră dictatură militară, care la sfârşitul anilor 1980 a ucis o mare parte din populaţie în cadrul unor revolte împotriva politicienilor corupţi). El a oftat şi m-a privit dezamăgit: „De ce vrei să vorbim despre aşa ceva?” Am murmurat o scuză ca să ascund adevărata pricină, adică dorinţa de a-mi etala cunoaşterea unor subiecte serioase. El a îndreptat apoi convorbirea într-o direcţie complet diferită. „Săptămâna trecută am văzut un film numit «Iisus din Nazaret». Ce viaţă minunată!” Pentru următoarele zece minute, mi-a lăudat virtuţile lui Hristos. Mi se propovăduia de către un călugăr buddhist, însă nu ca să mă convertesc la credinţa sa, ci la creştinism. Am rămas uluit. Mă socoteam departe şi mai presus de creştinism încă din liceu, şi iată aici un păgân care-mi dădea îndărăt ceea ce eu respinsesem. Datorită cuvintelor unui simplu călugăr din Burma, am conştientizat faptul că poate creştinismul reprezintă ceva mai mult decât spoiala pe care o respingeam. Nu mă simţeam încă în stare să cercetez temeinic creştinismul, dar sămânţa fusese aruncată.

A trecut puţină vreme şi am călătorit în Nepal, unde urma să mă întâlnesc cu nişte prieteni, pentru un urcuş în Himalaia. Am ajuns înaintea lor şi am hotărât să petrec timpul rămas la o mănăstire buddhistă din Tibet. Am găsit una la scurtă distanţă de Katmandu, care oferea cursuri în engleză. Am mers acolo ca turist cultural, colectând următoarea porţie din „ghiveciul” religiilor lumii.

Am sosit neîncrezător, aşteptându-mă să dau peste o mulţime de new-age-işti cu mintea dusă. După primele zile, însă, părerea mea s-a schimbat în întregime. Nu era o religie hiliastă, făcută pentru a te simţi bine; acolo era nişte oameni care se luptau sincer pentru dobândirea adevărului. Am rămas uimit să aflu că credeau în iad. Cine mai crede astăzi în iad? Pentru ei, însă, acesta era rezultatul firesc al unei vieţi irosite. Am rămas intrigat. Am început să ascult cu mai multă atenţie următoarele învăţături. Nucleul religiei este conceptul că toate fiinţele trăiesc într-un tărâm trecător al poftei şi suferinţei. Toată suferinţa provine din goana după ceea ce este trecător; ar trebui să căutăm ceea ce este netrecător: adevărul. Singura cale de a atinge aşa ceva este să ne lepădăm de eul nostru şi să trăim în schimb pentru ceilalţi. Doar atunci când punem fericirea celorlalţi mai presus de a noastră vom fi fericiţi şi noi înşine. Am rămas buimac: după 27 de ani în care mi se spusese „Fă ce-ţi place”, tibetanii îmi spuneau că să faci ce-ţi place te va face mai mult ca sigur vrednic de plâns în viaţa aceasta sau în cealaltă. Era pentru mine un concept revoluţionar, însă aveam o sentiment nedesluşit că mai auzisem de el înainte.

După câteva săptămâni de şedere la mănăstire, am plecat ca să mă caţăr împreună cu prietenii mei care ajunseseră deja în Nepal. Am luat un autobuz de-a lungul ţării şi ne-am început urcuşul în munţii Annapurna. Cu rucsacurile în spate, am urcat până la 4300 de metri, în următoarele două săptămâni. Peisajul era copleşitor, terenul se schimba din văi roditoare în păduri dese, apoi în piscuri acoperite de zăpadă. Căţăratul era uneori o corvoadă, căci urcam 300 de metri ca să coborâm apoi într-o vale 300 de metri. Frumuseţea Zidirii era uimitoare, însă în fiecare noapte când mă întindeam să dorm se ivea din nou acelaşi sentiment vechi că ceva lipseşte; am presupus că va dispărea o dată ce voi ajunge la poalele Annapurnei.

Am ajuns la destinaţie într-o după-amiază, fără suflu şi foarte dezamăgiţi. Întregul loc fusese înghiţit de un strat uriaş de nori, prin care călătorisem. Am explorat gheţarii şi am petrecut timpul ghemuiţi lângă o sobă dintr-o mică colibă de ceai. Seara nu se arăta nici un semn că norii ar urma să se risipească. Am mers să ne culcăm şi ne-am trezit chiar înainte de răsărit, la vestea că cerul se înseninase. Am ieşit afară şi m-a întâmpinat una din cele mai copleşitoare privelişti din lume. Soarele se înălţa încet deasupra „acoperişului lumii”, şi-am simţit că mă pot întinde să-l ating. Atunci mi s-a iţit în minte acel gând supărător: „Care-i rostul?” Şi apoi m-am luminat: făcusem toate aceste drumuri pentru mulţumirea sinelui meu. De îndată ce clipa înălţătoare va pieri, mă voi întoarce la starea mea obişnuită. M-am luptat cu băşicile, durerile de genunchi şi giardia, pentru ce? Ca să văd o privelişte înălţătoare, dar până la urmă doar o simplă altă privelişte frumoasă. M-a ajutat să devin mai bun, a ajutat pe oricine altul? Nu, doar mi-a hrănit eul; am dobândit un material excelent pentru a purta conversaţii la petreceri. Unde se duseseră toate idealurile mele buddhiste înalte? În clipa aceea, mi-am dat seama că viaţa mea trebuie să se dăruiască unui principiu mai înalt, şi nu unor plăceri lumeşti. Am hotărât să mă întorc la mănăstire.

Am petrecut următoarele câteva luni studiind filosofia şi tehnicile de meditaţie buddhiste tibetane. Mai erau încă câteva lucruri pe care mi-era greu să le primesc. Învăţătura Karmei părea să nu îngăduie voia liberă a omului; hotărârile cuiva de a face bine sau rău erau mereu determinate de faptele anterioare. Cum ar fi fost cu putinţă să te slobozeşti, dacă fiecare hotărâre era predeterminată? Dacă cineva păcătuieşte din veacul cel fără de început, aşa cum credeau ei, cum s-ar fi putut curăţi pe sine într-o viaţă aşa de scurtă? Într-un fel, ce era aşa de anevoios era tocmai logica exagerată; părea ceva plăsmuit de o minte omenească. Totuşi, filosofia jertfei de sine prinsese rădăcini adânci în lăuntrul meu, chiar dacă nu izbuteam să o pun în practică; ştiam că nu mai puteam trăi ca până atunci.

Pe când mă aflam la mănăstirea buddhistă tibetană, am început să citesc Pelerinul rus. Am văzut în pelerin manifestarea lepădării de sine şi a milei pe care le aflasem în buddhismul tibetan, însă venind din tradiţia creştină în care fusesem crescut. De ce nu auzisem niciodată aşa ceva în biserica catolică unde crescusem? Şi mai straniu era faptul că sora mea era monahie ortodoxă rusă, iar eu nu ştiam încă nimic despre însuşirile tainice ale credinţei. Am hotărât că poate nu eram încă pregătit să devin buddhist şi că ar trebui să cercetez mai adânc în propria-mi moştenire culturală.

După ce-am primit atâtea lovituri în moalele capului, am ajuns în cele din urmă la concluzia că toate drumurile mele fuseseră inutile şi că trebuia să mă întorc acasă şi să mă statornicesc. Plănuiam să mă întâlnesc cu prietenii în Egipt de Crăciun, dar am găsit un zbor ieftin până la Istanbul şi m-am gândit c-ar fi un bun punct de plecare către Europa Apuseană şi Statele Unite. Compania aeriană era Aeroflot. După câteva zile, mi-am dat seama că Aeroflot erau liniile aeriene ruseşti, iar sora mea trăia la Moscova. M-am gândit că poate vor face o escală la Moscova. S-a dovedit că aşa era. În câteva zile, mi-am aranjat o şedere de trei săptămâni şi o viză pentru Rusia. Am zburat spre Moscova de ziua Sfântului Gherman.

Sora mea m-a întâmpinat la aeroport şi aşa a început cursul meu fulger de trei săptămâni de Ortodoxie. Începea să mi se dezvăluie o lume nouă. Eram într-o ţară în care muriseră oameni pentru Hristos, şi mijlocirea sfinţilor era ceva firesc. Nu era un creştinism sec, privit ca o obligaţie socială. Aceştia erau oameni care înduraseră nişte greutăţi de necrezut pătimind pentru adevăr.

Am început să citesc cărţi despre Ortodoxie, să vizitez biserici şi să discut politicos cu sora mea despre deosebirile dintre credinţa ortodoxă şi cea buddhistă. Ea revenea mereu asupra aceluiaşi lucru: creştinismul are adevărul sub forma unei Persoane. N-am izbutit să înţeleg însemnătatea acestui fapt. Forţă sau persoană, nu vedeam diferenţa.

Atunci l-am întâlnit pe părintele Artemie, un preot binecunoscut din Moscova, cu o parohie uriaşă. Este un om jertfelnic, a cărui întreagă viaţă este dăruită lui Hristos şi răspândirii Evangheliei. Am ajuns la biserica sa în timpul slujbei de priveghere din noaptea de sâmbătă. L-am găsit spovedind, înconjurat de o mulţime de cincizeci-o sută de oameni, care aşteptau să se mărturisească. Am rămas la marginea acestui cerc şi a trecut ceva vreme până ce părintele Artemie m-a tras înăuntru. Cu ochii închişi şi punându-şi mâinile pe umerii mei, a început să-mi vorbească. Când voia să întărească un lucru, îşi împingea fruntea în a mea. Mi-a vorbit într-o engleză înflorată şi am avut impresia copleşitoare că acest preot, pe care nu-l mai văzusem niciodată, ştie mai multe despre mine decât ar fi trebuit. Ce m-a cutremurat cu adevărat a fost sentimentul că era extrem de îngrijorat pentru sufletul meu, ca şi cum l-ar fi interesat personal. Mi-a vorbit vreo zece minute, în timp ce băbuţele începuseră se îngrămădească nerăbdătoare în noi. A continuat să-mi vorbească, spunându-mi că experienţa mea din Nepal îmi fusese dată de Dumnezeu ca să mă scoată din materialism. Mi-a spus apoi de ce creştinismul era credinţa adevărată: doar el are un Dumnezeu personal. Tot n-am reuşit să înţeleg însemnătatea acestui lucru, dar am plecat simţindu-mă mai uşor, deşi nu spusesem mai nimic.

În cavoul arid al Moscovei, începuse să mi se deschidă o lume nouă. Nu simţeam mai deloc apăsarea oraşului, căci îmi dădeam seama că tărâmul ceresc al lui Dumnezeu şi al Sfinţilor Săi era în realitate mult mai aproape decât blocurile cenuşii care dominau oraşul. Am vizitat Lavra Sfântului Serghie şi, pentru prima dată, am avut prilejul să mă închin moaştelor unui sfânt. În acele „oase moarte” era mai multă viaţă decât în toată California de sud. Şederea mea a culminat cu praznicul Naşterii la Metocul Valaam. M-am simţit înconjurat de ceea ce păreau a fi nişte oameni obişnuiţi, dar care erau însă cu un picior în rai. Poate-o fi creştinismul o religie cu credinţa de neatins, dar eu primeam o încredinţare simţită oriunde mergeam.

După câteva zile, am părăsit Moscova. Înainte să plec, sora mea m-a mustrat cu cuvintele: „Dragul meu, dacă poţi petrece trei luni alături de buddhişti, ai putea petrece măcar una alături de creştinii ortodocşi”. Ceea ce am şi făcut. Crescând ritmul întoarcerii mele, am sosit în California două luni mai târziu. În ajunul Buneivestiri, am urcat pe drumul accidentat care duce la Mănăstirea Sfântului Gherman al Alaskăi. Cel dintâi lucru care m-a izbit, proaspăt fiind venit din San Diego, era faptul că acei monahi erau un anacronism în secolul al douăzecilea. Cine a mai auzit de renunţarea la confort şi proprietăţi în aceste vremuri? Era mijlocul Marelui Post, şi se vedea limpede că oamenii aceia erau în toiul unui război duhovnicesc. Mănăstirea era cuprinsă de înfrânare, cumpătare şi trezvie. Călugării aceia păreau gata să moară pentru adevăr, ceea ce nu mai văzusem la IBM, la Şcoala de Arte sau în Japonia. Era suferinţă în acele locuri, dar cine era gata să le dea pe toate pentru singurul lucru care trebuie? După tot ce văzusem, încă nu aveam o credinţă tare în Dumnezeu, dar ştiam că monahii aceia văzuseră ceva, şi-l voiam şi eu.

A sosit şi Duminica lui Lazăr. În această zi, Biserica prăznuieşte învierea lui Lazăr din morţi, de către Hristos, după patru zile. M-am trezit devreme ca să iau parte la Liturghie la schitul de maici din apropiere, urmând apoi să iau acolo masa. După ce m-am trezit, am adormit de îndată la loc. Când m-am sculat în sfârşit din pat, am găsit toată mănăstirea goală. Nici un suflet nu mai rămăsese. Pe când rătăceam prin curte, mi-au trecut prin minte stihurile cântării: „Iată Mirele vine în miezul nopţii, şi fericită e sluga pre care-o va afla priveghind”. Tocmai aceasta se întâmplase cu mine, trupeşte şi duhovniceşte. Dumnezeu a bătut la uşă şi m-a poftit la praznic, dar eu am rămas reticent. Renunţase Dumnezeu la mine? Am început să cobor muntele, nădăjduind să fac autostopul până la schitul de maici. Pe drum, am cugetat la cele întâmplate dimineaţă, şi mi s-a părut un lucru vădit că Dumnezeu a îngăduit să rămân în urmă ca să mă scoale din nehotărârea mea. Atunci am înţeles în cele din urmă ce înseamnă un Dumnezeu personal. De ce mi-ar fi trimis o forţă impersonală un mesaj atât de limpede pentru mântuirea sufletului meu? Dacă era impersonală, de ce i-ar fi păsat de mine? Dragostea nu poate exista decât între oameni – persoane. O forţă nu poate iubi (şi, vă provoc: încercaţi să iubiţi o forţă impersonală!) Am ajuns aşa la concluzia că Dumnezeu trebuie să fie o Persoană – un Ipostas. În clipa în care am ajuns la această concluzie, am auzit o maşină venind din spate: era singurul nostru vecin de pe munte. I-am făcut semn cu mâna şi, printr-o stranie „coincidenţă”, s-a întâmplat că îşi făcea drumul săptămânal la magazinul care se învecina cu schitul de maici. Am ajuns la timp pentru Liturghie.

Au trecut doi ani, şi sunt acum monah rasofor – un anacronism, dacă vreţi. Luptele mele n-au luat sfârşit, dar zilele rătăcirii mele au încetat. Plâng uneori pentru vremea irosită în trecut, dar când mă uit mai cu luare-aminte văd mâna lui Dumnezeu călăuzindu-mă chiar şi în perioadele cele mai pustiitoare. El m-a adus acum aici cu un rost, însă acest rost trebuie încă descoperit.

Monahul Adrian
Articolul a apărut inițial în revista „Orthodox Word”, nr. 190. Traducere de Radu Hagiu după pravoslavie.ru

Se va prelua cu precizarea sursei Blogul Sfântul Munte Athos

SPRIJINIȚI ACTIVITATEA BLOGULUI NOSTRU!

VIDEO: Cuvânt despre rugăciune, al Gherondei Emilianos (1934-2019), rostit pentru televiziunea germană, la mănăstirea Ormylia, în anul 1990 (subtitrare în limba română)

Cuvânt despre rugăciune, al Gherondei Emilianos (1934-2019),
rostit pentru televiziunea germană, la mănăstirea Ormylia, în anul 1990.

Subtitrarea este făcută de Elena Dinu la discursul în limba greacă.
Sursa filmului: Mount Athos Film Archive (youtube)

Cuvinte de folos de la Părintele Dionisie Ignat de la Colciu (audio)

p. Dionisie Ignat – Rugăciunea inimii

p. Dionisie Ignat – Spovedania deasă

p. Dionisie Ignat – Sfințenia vieții

p. Dionisie Ignat – Să nu fim nepăsători

p. Dionisie Ignat – Paza minții

sursa Har și Bucurie! YouTube channel / Pr. George Cetănaș

Părintele Dionisie Ignat s-a născut la 22 septembrie 1909, în comuna Vorniceni din judeţul Botoşani, într-o familie de ţărani cu opt copii. La botez a primit numele Dumitru, fiind mezinul familiei. Tatăl său, Ioan, a fost un om foarte credincios, dar a murit când Dumitru avea doar un an şi ceva. Din cauza condiţiilor vitrege din timpul Primului Război Mondial şi de mai apoi, tânărul Dumitru a absolvit doar patru clase primare, de fiecare dată fiind premiant, şi doi ani de şcoală profesională. Fiind foarte apropiat de fratele său Gheorghie, mai mare decât el cu zece ani, Dumitru l-a urmat în viaţa monahală, mai întâi în România, începând din 1923, şi apoi la Muntele Athos, trei ani mai târziu.

În timp ce Gheorghie a primit numele de Ghimnazie la Schitul Măgura din Moldova, unde a fost hirotonit ierodiacon, Dumitru avea să devină monah în Muntele Athos. Cei doi fraţi au intrat în Sfântul Munte în ziua de 6 septembrie 1926, împreună cu încă doi tovarăşi, veniţi şi ei de la Schitul Măgura. Dumitru avea pe atunci doar 17 ani. După un scurt pelerinaj prin Athos, fraţii Ignat au încearcat să se stabilească la Schitul Românesc Prodromu, dar nu sunt primiţi, din cauza problemelor existente în acea vreme la schit. Împreună cu un alt călugăr român, schimonahul Sebastian, Părintele Ghimnazie şi cu Dumitru împrumută o sumă apreciabilă de bani şi cumpără Chilia „Bunavestire” de pe teritoriul Mănăstirii Pantokrator. Pentru a-şi putea plăti datoria, cei doi fraţi muncesc din greu, timp de trei ani, ca argaţi la Mănăstirea Iviron.

Deşi viaţa le era foarte aspră, la Chilia „Bunavestire” Dumitru şi părintele Ghimnazie au avut cele mai mari bucurii duhovniceşti, care i-au ajutat să treacă cu bine peste multele ispite ale demonilor. În 1927 Dumitru este tuns călugăr cu numele Dionisie, iar în 1931 este hirotonit ierodiacon. După moartea părintelui Sebastian, stareţul lor, fraţii Ignat merg în 1933 la Chilia „Sfântul Tihon din Zadonsk” din Kapsala , condusă de Stareţul Ghedeon Chelaru. Împreună cu acesta, vor prelua din 1937 Chilia Sfântul M. Mc. Gheorghe – Colciu, pe care au refăcut-o din temelii şi de care Părintele Dionisie nu se va mai despărţi niciodată. Este făcut ieromonah în 1937 la Chilia „Sfântul Tihon”, de către Episcopul Sfântului Munte, Ierotei, iar duhovnic devine în 1945. Decenii la rând Bătrânul Dionisie s-a nevoit în tăcere, urmând exemplul de viaţă al fratelui său, Părintele Ghimnazie, care ajunsese la o mare sfinţenie înainte de sfârşitul său pământesc, în 1965.

După moartea Părintelui Ghedeon Chelaru, în 1979, Părintele Dionisie a devenit conducătorul chiliei, avându-l alături pe schimonahul Ioan Şova, iar celor doi li s-au adăugat în următoarele decenii şi alţi vieţuitori. Bucurându-se de-a lungul vieţii de sfaturile duhovniceşti ale unor părinţi sporiţi, ca Antipa Dinescu, Elisei Filibiu, Macarie Untan, Ioan Guțu şi Dometie Trihenea, Stareţul Dionisie a devenit unul dintre cei mai experimentaţi părinţi duhovniceşti din Sfântul Munte, deopotrivă pentru monahii români, greci sau de alte neamuri, dar şi pentru miile de pelerini veniţi din întreaga lume ca să găsească la Colciu linişte sufletească şi sfat duhovnicesc. Bătrânul Dionisie a trecut la cele veşnice în 28 aprilie/ 11 mai 2004, la vârsta de 95 de ani, dintre care 78 de ani petrecuţi în Sfântul Munte.

Din Stareţul Dionisie – Duhovnicul de la Sfântul Munte Ahtos, Editura Prodromos, 2009.

Cuvinte de folos de la părintele arhimandrit Zaharia Zaharou

Cuvinte de folos de la părintele arhimandrit Zaharia Zaharou

kardhia – tronul lui Dumnezeu

Împrăştierea minţii naşte închipuiri care ajung piedici în calea rugăciunii inimii. Toată nevoinţa noastră în rugăciune constă în a ne îndupleca mintea să petreacă neîncetat înăuntrul inimii. Inima este tronul lui Dumnezeu, pe care însă, diavolul l’a luat în stăpânire prin înşelăciune. De aceea toată strădania noastră trebuie îndreptată spre recucerirea inimii şi statornicirea minţii înlăuntrul ei. Dacă – cu ajutorul lui Dumnezeu – diavolul va fi izgonit din inimă, nu’i rămâne altă cale decât să ne războiască dinafară. (Chiar şi grăirile cu ceilalţi monahi trebuiesc evitate, căci ele întrerup vorbirea noastră cu Dumnezeu). Odată ce mintea noastră a fost închisă în inimă şi împărăţeşte înlăuntrul ei, vrăjmaşul nu poate decât să se apropie şi să ne lupte dinafară. Domnul vrea toată inima noastră.

rugăciunea

Părinţii din vechime spuneau că o oră de rugăciune face cât două ceasuri de muncă. Rugăciunea inimii este rugăciunea cu un singur gând. Folosirea multor cuvinte în rugăciune arată că ne aflăm încă în plan psihologic. Oamenii care sunt încă „sufleteşti” (psihikoi) nu primesc cele ale Duhului.

împărtăşania

Nici împărtăşirea deasă şi nici cea rară nu ne unesc cu Dumnezeu, ci doar cea cu vrednicie – fie ea deasă, sau rară. Sfântul Simeon Nou Teolog spune că cel care plânge şi se pocăieşte în fiecare zi în faţa lui Dumnezeu se poate cumineca în fiecare zi.

plânsul

Atunci când plângem înaintea lui Dumnezeu avem un singur gând: dacă avem două gânduri, nu putem plânge. Atunci când plângem înaintea Domnului, El ne dă mângâierea Sa.

somnul – chipul morţii noastre

În viaţa noastră nu există încremenire, căci chiar şi în somn duhul nostru, fie se îndepărtează, fie se apropie de Dumnezeu. Dacă omul vrea să ştie dacă este izbăvit să ia aminte cum reacţionează în timpul somnului. Să luăm seama dacă şi în timpul somnului – când duhul vicleanului ne atacă – ne împotrivim natural şi automat, la fel ca atunci când suntem treji, în stare de veghe. Căci somnul este chipul (eikona) morţii noastre. Viaţa în lumea ce va să fie nu este altceva decât continuarea vieţii pe care am început s’o trăim în această lume, căci atunci când va veni moartea, vom păşi dincolo cu aceeaşi aşezare lăuntrică. Deci trebuie să dobândim aşezarea lăuntrică a drepţilor ca să ne putem înfăţişa înaintea Domnului.

duhul lumii

Duhul lumii acesteia – duhul veacului – nu este altul decât duhul satanei. Însă nu Dumnezeu i’a dat lumea în stăpânire, ci omul. Şi aceasta încă din rai, când şi’a întors faţa de la Dumnezeu şi a plecat urechea la sfaturile viclene ale diavolului. Duhul lumii acesteia se vădeşte prin mândrie, neascultare, sete de putere şi dorinţă de stăpânire asupra celorlaţi şi printr’o înfricoşătoare lipsă de dragoste. Lumea noastră pare cufundată într’o aproape desăvârşită uitare de Dumnezeu. În rai, satana a reuşit să’l înşele pe Adam şi să’l răpească de la Izvorul Vieţii şi, de atunci, acesta a rămas ţelul său: să’l distrugă pe om nimicindu’i legătura cu Dumnezeu prin grija de multe, plăceri şi distracţii, ca să’l facă să uite de Ziditorul şi Binefăcătorul său. De aceea Sfinţii Părinţi socotesc uitarea de Dumnezeu cel mai mare păcat, întrucât aceasta este singura patimă ce nu poate fi înfrântă cu arma rugăciunii.

Omenirea zilelor noastre trăieşte în apostazie. A crede în Dumnezeu şi a duce o viaţă creştină este curată nebunie în ochii modernităţii. Duhul ascultării este împotriva duhului afirmării-de-sine şi competitivităţii agresive din zilele noastre. Noi însă trebuie să dispreţuim modelele acestei lumi, buna ei părere despre sine şi să nu ne lăsăm înşelaţi cu gândul că am putea împăca iubirea de Dumnezeu cu iubirea acestei lumi. Numai prin rugăciune neîncetată vom putea să ne lepădăm de duhul lumii acesteia.

trezvia

Pentru noi, creştinii, grija cea dintâi este cum să trăim fără de păcat în această lume, în care suntem asaltaţi neîntrerupt cu imagini şi impresii necurate. Aceasta este cu putinţă luând seama la Lot care, trăind în Sodoma, nu a fost totuşi vătămat de murdăria vieţuirii de acolo. Ne trebuie însă trezvie – ca să dobândim discernământ şi să nu fim furaţi şi răniţi de meşteşugirile potrivnicului. Dacă ne păstrăm trezvia, harul se înmulţeşte în inima noastră. Fără el omul nu este decât trup, iar trupul „să moştenească Împărăţia lui Dumnezeu nu poate” (I Corinteni XV, 50). Prin cădere omul a ajuns să nu mai fie stăpân pe propria’i fire, însă prin pogorârea minţii în inimă în rugăciune curată, el poate reface şi reîntregi firea sa dintru început.

Această trezvie ne păzeşte nu doar atunci când suntem treji, ci şi în timpul somnului, când duhul nostru se află în permanentă mişcare: ori către Izvorul Vieţii – care este Hristos – ori către împărăţia întunericului. „Eu dorm şi inima mea priveghează” spune proorocul Solomon (Cântarea lui Solomon V, 3). Pentru omul cu adevărat duhovnicesc, acel monstru – numit de psihologi subconştient – nu există. Prin trezvie toată viaţa omului devine conştientă şi, chiar de se strecoară ceva care’l tulbură, acest „ceva” este de îndată risipit de harul lui Dumnezeu care sălăşluieşte în el.

feciorie

Sfinţii Părinţi înţelegeau prin feciorie şi curăţia minţii şi numeau curvie nu doar patima poftei trupeşti, ci orice lucru care ne desprinde de aducerea aminte de Dumnezeu.

crucea

Bătălia cea mai mare din toate timpurile a fost dată pe Cruce. Pe cruce, tot răul adunat de’a lungul veacurilor – începând cu căderea lui Adam şi până la venirea lui Hristos – a căzut asupra Domnului. Crucea este sabia care omoară sinele nostru păcătos. Crucea devine cheie a raiului – pentru că ea omoară iubirea de sine (izvorul a tot răul din lumea aceasta). Iar voia lui Dumnezeu pentru noi în această viaţă este să devenim din zi în zi mai puţin egoişti, luându’ne crucea şi urmând Lui.

Dragostea înseamnă să îmbrăţişezi voia celuilalt. Când ridicăm ziduri împrejurul nostru nu izbutim să facem voia celuilalt şi rămânem în pierzătoarea noastră iubire de sine. De fapt ne ridicăm zidurile propriei noastre temniţe, ale propriului nostru iad. Iadul nu este celălalt – cum spunea Sartre – ci propriul nostru eu. Adevărata înţelepciune este să înţelegi că nu omul este centrul vieţii şi măsura tuturor lucrurilor, ci Dumnezeu şi că tot ceea ce este şi are omul este un simplu dar al Ziditorului şi Binefăcătorului său. Iar darurile Sale sunt pe măsura recunoştinţei şi mulţumitei cu care le primim.

sfânta neguţătorie

În fiecare zi suntem chemaţi la o sfântă neguţătorie: să schimbăm viaţa noastră trecătoare cu viaţa cea veşnică de la Dumnezeu. Pentru noi, creştinii, timpul înseamnă răscumpărarea veşniciei – pentru ceilalţi, timpul înseamnă bani. Pentru că cunoaşte puterea răscumpărătoare a rugăciunii, diavolul – care nu doreşte nimic altceva decât pierzania întregii omeniri – face tot ce’i stă în putinţă ca să ne împiedice de la rugăciune. Satana nu încearcă prea mult să ne împingă să păcătuim – căci ştie că pocăinţa noastră sinceră poate şterge mulţime de păcate – ci vrea, mai cu seamă, să devoreze timpul vieţii noastre, insuflându’ne pofta de distracţie, gustul pentru noutăţi, şi chiar o anume sete de cunoaştere, dar din care până şi ideea de Dumnezeu a fost trecută cu vederea. Tehnologia modernă, cu nenumăratele ei produse noi care invadează piaţa, este numai o exemplificare a acestui vicleşug. Diavolul ştie că dacă reuşeşte să ne mistuie timpul vieţii noastre, el pune capăt acestei sfinte negustorii, acestui schimb de vieţi, nimicind legătura noastră personală cu Dumnezeu.

moartea

Lumea modernă se teme de moarte. De aceea ea a devenit un fel de tabu, un lucru despre care oamenii preferă să nu vorbească. Dar pe noi, creştinii, aducerea aminte de moarte ne desprinde de toate legăturile cu cele pământeşti. Şi nu trebuie să facem nicio descoperire, căci drumul a fost deja deschis de Hristos. Dar pentru răscumpărarea vieţilor noastre din stricăciune trebuie plătit un preţ: pocăinţa.

texte selectate de George Crasnean din volumul Răscumpărând vremea, apărut la editura Renaşterea, 2014 / foto credit George Crasnean

Cărțile Ortodoxe pe care le cauți! Click pe banner!

Părintele Efrem Katounakiotul – Cuvânt despre rugăciune (audio, cu subtitrare în limba română)

Părintele Efrem Katounakiotul – Cuvânt despre rugăciune

Dacă subtitrarea în limba română nu intră automat, dați click în bara de jos a clipului, pe Subtitles/CC .

Considerat unul din cei mai mari părinţi aghioriţi ai secolului trecut, părintele Efrem Katounakiotul (1912 – 1998) a fost ucenicul lui Gheron Iosif Isihastul. Spre deosebire de ceilalţi ucenici ai lui Gheron Iosif care au preluat conducerea unei mănăstiri aghiorite, părintele Efrem a ales isihia, rămânând retras în pustia Katounakiei.

În decembrie 2013 a apărut știrea că mai mulți părinți cuvioși contemporani vor fi cât de curând proslăviți oficial de către Patriarhia Ecumenică. Între aceștia se numără și Bătrânul Efrem Katunakiotul. – LD

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

Sâmbetele morților și grija Bisericii pentru cei adormiți. Rugăciunea lui Iisus pentru cei adormiți

 

Sâmbetele morților și grija Bisericii pentru cei adormiți

În grija ei aparte pentru cei adormiți, sfânta noastră Biserică a rânduit o zi anume din săptămână pentru aceștia. Așa cum Duminica este ziua Învierii Domnului, Paștele săptămânal, la fel sâmbăta este ziua celor adormiți, spre pomenirea lor și pentru comuniune cu ei. În fiecare rugăciune a noastră și mai ales în rugăciunile sâmbetei, credinciosul îi pomenește pe cei ai casei, pe rude și pe cei iubiți, dar și pe dușmani, precum și pe cei care au plecat din această lume, invocând și rugăciunile Bisericii pentru aceștia.

Pe pomelnicul pe care îl aducem la dumnezeiasca Liturghie dimpreună cu prescura sunt înșirate atât numele celor vii, cât și ale celor adormiți spre a fi pomenite.

În fiecare an, Biserica a rânduit două sâmbete pentru cei adormiți ai săi. Este vorba despre cele două sâmbete mari ale morților, una înainte de Duminica lăsatului sec de carne, iar cealaltă înainte de Duminica Cincizecimii.

Sâmbăta morților dinaintea Duminicii lăsatului sec de carne are următoarea semnificație: a doua zi este dedicată celei de-a Doua Veniri a Domnului, acea zi înfricoșată când toți vom sta înaintea Tronului marelui Judecător. Acesta este motivul pentru care la parastasul pentru morți cerem de la Domnul să fie milostiv și să-și arate dragostea și îngăduința, nu doar față de noi, ci și față de frații noștri trecuți la Domnul, și pe toți să ne așeze în rândul fiilor Împărăției Sale celei cerești.

Sâmbăta morților de dinainte de Duminica Cincizecimii adeverește credința noastră în universalitatea Bisericii, a cărei întemeiere și naștere pe pământ o serbăm la Cincizecime. În Biserica cea Una sunt cuprinse deopotrivă Biserica luptătoare de aici, de pe pământ, și Biserica triumfătoare din ceruri.

În cele două sâmbete mari ale morților, Biserica ne cheamă la o aducere aminte de obște ”a tuturor celor adormiți din veac întru buna credință și nădejdea învierii și vieții veșnice”, pomenindu-i, astfel:

• pe toți cei ce au suferit ”moarte năprasnică”, în țară și pământ străin, pe uscat și pe mare
• pe cei care au murit din boală molipsitoare, în războaie, de frig, de cutremur și dezastre naturale
• pe cei care au murit arși și pe cei care s-au pierdut fără urmă
• pe cei săraci și nevoiași și de care nu s-a îngrijit nimeni să le facă slujbele și parastasele rânduite.

Dumnezeu nu este mărginit de spațiu și timp. Lui Îi sunt cunoscute și totdeauna prezente nu doar cele pe care noi le trăim în prezent, ci și cele trecute și viitoare. Acest lucru îl exprimă în chip foarte liric o rugăciune care se citește înaintea dumnezeieștii Împărtășanii, rugăciune atribuită Sfântului Simeon Noul Theolog: ”în cartea Ta sunt scrise și cele încă nefăcute de mine”.

Dumnezeu are înscrise în cartea dragostei Sale și faptele care vor avea loc în viitor, deci și rugăciunile pe care le vom înălța la Cer pentru persoanele care au plecat din această lume. Fiind veșnic și pretutindeni prezent, Atotbunul Dumnezeul nostru Iisus Hristos îmbrățișează prin dumnezeiasca Sa pronie universul nesfârșit și veacurile veșnice. Dragostea Lui se îngrijește de toți oamenii care au trăit, care trăiesc și vor trăi, ”căci dragostea lui Hristos ne stăpâneşte pe noi” (II Cor 5:14).

Prin această credință ne lăsăm în voia dragostei și bunătății lui Dumnezeu ”pe noi înșine și unii pe alții”, pe cei vii, dar și pe cei adormiți ai noștri.

Stérgios N. Sákkos, ”Morții noștri n-au pierit”, ed. Christianikí Elpís, pp. 149-152 via pemptousia.

Rugăciunea lui Iisus pentru cei adormiți

În paralel cu trisaghionul (1) care se face pentru morți, parastasele, pomelnicul pe care îl dăm preotului la Dumnezeiasca Proscomidie, împreună cu pomenirea timp de 40 de zile la Dumnezeiasca Liturghie și milostenia pe care o facem pentru sufletele celor adormiți, în paralel cu toate acestea rânduite de Sfânta noastră Biserică, se cuvine să spunem și rugăciunea ,,Doamne, Iisuse Hristoase, odihnește pe robii tăi”.

Se cuvine să ne rugăm cu atât mai mult pentru cei adormiți, față de cei vii, cu cât cei trecuți la cele veșnice nu se mai pot ajuta pe ei înșiși, pentru că, timpul pe care l-au primit de la Dumnezeu pentru a lucra mântuirea lor, s-a sfârșit.

Bunul Dumnezeu, însă, dorește ca toți, chiar și în ultima clipă,  să se mântuiască.

Aici se cuvine să remarcăm un lucru foarte sensibil, care arată noblețea Lui Dumnezeu care, în loc să ne sensibilizeze, mai mult ne scandalizează. Dacă Dumnezeu ar fi intervenit pentru a mântui sufletele celor adormiți, ar însemna că Dumnezeu ar încălca liberul arbitru al omului. Astfel, bunul Dumnezeu așteaptă de la noi să oferim de bunăvoie jertfa noastră de rugăciune pentru sufletele celor adormiți, pentru ca El să găsească ,,prilejul” de a ajuta toate aceste suflete. Și, astfel, toți se folosesc: și cei mântuiți, dar și cei osândiți, de vreme ce, în fiecare din cele două situații există împărțiri diferite.

Când începem să spunem rugăciunea lui Iisus, cu sau fără șiragul de metanii pe mână, prima dată vom rosti câteva nume ale celor adormiți, părinți, rude, apropiați etc. Adică, doar prima dată, când vom ajunge la ,,odihnește pe robii tăi” vom spune aceste nume ale celor apropiați, și nu le vom repeta, mai apoi, de fiecare dată când vom spune rugăciunea, pentru ca mintea noastră să nu devină confuză, repetând continuu aceleași nume. Acolo, în acele cuvinte, ,,odihnește pe robii tăi”, sunt cuprinși toți frații noștri cei trecuți la Domnul de-a lungul veacurilor, dar, mai mult de atât, în mod separat, unic și deosebit, se află și cei ale căror nume le-am pomenit prima dată, la început.

(1). Slujbă de pomenire a celor adormiți, de dimensiuni reduse, existentă în cultul Bisericilor de limbă greacă, ce cuprinde cele 4 tropare, Cu duhurile drepților, Întru odihna Ta, Doamne, Slavă… Tu ești Dumnezeu, Și acum… Una curată,  la care se adaugă ectenia întreită, rugăciunea Dumnezeul duhurilor, iar la final Veșnică pomenire întreit. Această slujbă corespunde Panihidei sau Litiei mici din cultul Bisericii Române, ce se săvârșește în cadrul înmormântării la casa celui răposat, dar și la mormânt, cu prilejul diferitelor pomeniri de peste an, și mai rar în biserică, acolo unde s-a generalizat parastasul [n.tr.].

A consemnat pentru pemptousia Arhim. Arsenie Katerélos

O nouă ediţie a lucrării „O noapte în pustia Sfântului Munte”, a Mitropolitului Ierotheos Vlahos, a apărut la Editura Sophia

O noapte în pustia Sfântului Munte. Convorbire cu un pustnic despre Rugăciunea lui Iisus
Editura Sophia, 2017
Ediție îngrijită de Radu Hagiu

Sfântul Munte este un loc de taină, unde tăcerea, adică însăşi veşnicia, vorbeşte cu putere – căci tăcerea este graiul vieţii ce va să vină. Aşa cum sfinţii îngeri au o putere înţelegătoare de negândit pentru noi, prin care-şi împărtăşesc dumnezeieşti noime, în acelaşi fel îngerii pământeşti – ce trăiesc în Sfântul Munte şi se întrec cu cei cereşti şi netrupeşti în viaţă şi în rugăciune – au o altă putere pentru a împărtăşi ceea ce trăiesc…

Rugăciunea lui Iisus, când se săvârşeşte cu buzele şi cu mintea, pune pe fugă gândurile rele şi împăciuieşte mintea, iar atunci când se pogoară în inimă şi lucrează acolo, îl naşte din nou pe om, pune foc în lumea sa lăuntrică şi‑l face theolog – căci atunci theologia ajunge „istorisire”, fiindcă omul învaţă‑povesteşte cele pe care le‑a auzit, le‑a văzut, le‑a învăţat, le‑a trăit. Atunci el cunoaşte nerătăcit că una este mintea şi alta este raţiunea, şi se uimeşte de lărgirea inimii (2 Cor. 6:11), de adâncimea acesteia şi de lumea ei tainică şi intensă.

Negreşit însă, Rugăciunea lui Iisus, ca să fie de folos omului, trebuie neapărat însoţită de theologia Bisericii Ortodoxe (dogma) şi de o viaţă îmbisericită (Tainele‑nevoinţa) – şi în chip anume de dumnezeiasca împărtăşanie, căci Rugăciunea aprinde dorul pentru dumnezeiasca împărtăşanie, iar împărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui Hristos sporeşte setea de ­rugăciune.

Rog pe oricare dintre cititorii ce se vor folosi de această carte să se roage la Dumnezeu să nu‑i dezamăgesc pe atâţia pustnici nevoitori, care m‑au iubit şi mi‑au descoperit comorile inimii lor.

† Ierótheos al Nafpaktosului şi Aghio‑Vlasiului

Cartea este disponibilă în librării.
Online ea poate fi achizionată accesând linkul: goo.gl/FTvUeP

Povățuiri din Sfântul Munte: Părintele Hristodul Katunakiotul – Coliba Sfântului Gherasim (1894-1982)

O figură deosebită între părinţii athoniţi, a cărui vieţuire a acoperit mai bine de şaizeci de ani de nevoinţă într-una din cele mai dificile zone ale Sfântului Munte, Katunakia, a fost fericitul întru adormire părinte Hristodul. Pe când încă era în viaţă, era pentru mulţi părinţi şi fraţi un izvor de odihnă duhovnicească şi un experimentat învăţător al virtuţilor, mai cu seamă al rugăciunii minţii. Părintele Hristodul s-a născut în 1894 în Lamia. A rămas orfan la vârsta de 10 ani de tată. Apoi s-a mutat definitiv în Halkida, unde a învăţat şi meşteşugul de pantofar. Mama sa l-a povăţuit în frica lui Dumnezeu, l-a învăţat primele elemente ale credinţei şi i-a insuflat evlavie. Mai târziu, i-a dat cu multă bucurie binecuvântarea ei pentru a îmbrăţişa viaţa monahală. Dragostea ei pentru Dumnezeu a condus-o apoi şi pe ea la urmarea vieţii în care intrase fiul ei. Astfel, şi-a transformat casa în mănăstire, a devenit schivnică, cu numele de Magdalena, şi aşa, preţ de cincisprezece ani, a vieţuit călugăreşte, urcând treaptă cu treaptă suişul duhovnicesc către desăvârşire, şi a plecat către Domnul împodobită de slava nevoinţelor ei ascetice şi a virtuţilor dobândite.

Aşadar, la vârsta de 30 de ani, tânărul Christos, aşa cum se numea părintele Hristodul din botez, atras de viaţa călugărească, plin de dor dumnezeiesc, vine la Sfântul Munte al Athonului, în acest stadion atletic al filosofiei monahale, pentru a se rândui pe sine în cetele celor care luptă împotriva vrăjmaşilor celor nevăzuţi, dar şi împotriva patimilor. Este chemat aici de către Egumeniţa Sfântului Munte, Stăpâna noastră de Dumnezeu Născătoarea. O, ce cinste înaltă! Ce mare răspundere! Pururea Fecioara a lăsat Sfântului Munte o mulţime de făgăduinţe care ne dau curaj.

Noul ostaş al lui Hristos, robit de dragostea iubirii dumnezeieşti, ca un cerb însetat, cercetează schituri, chinovii, obşti numeroase, dar, ca un iubitor de pustie, vine în cele din urmă şi se ascunde în Katunakia cea sihăstrească şi lipsită de mângâiere.

Aici, la Katunakia, locul produce vizitatorului obişnuit numai melancolie şi tulburarea gândurilor. Nimic mângâietor nu-ţi oferă natura înconjurătoare. Se văd peste tot numai stânci de granit, pietre căzute, prăpăstii care se cască şi îngrozesc sufletul, pomii şi verdeaţa sunt aproape inexistente. Toată natura împreună cu locuinţele ascetice ale pustnicilor cântă în tăcere un cântec tainic despre veşnicie. Sălbăticimea locului dă înapoi însă înaintea puterii iubirii dumnezeieşti şi se transformă într-o locuinţă veselă pentru monahii iubitori de nevoinţă. Aici harul lui Dumnezeu l-a chemat şi pe robul lui Dumnezeu Hristos, ca să se înroleze în ceata monahicească, fără să caute numai cele ale sale, ci şi ale celuilalt.

Astfel că Hristos a venit lângă marele părinte trezvitor al vremurilor mai din urmă, Gheron Calinic, şi aici şi-a început viaţa sa monahală ca simplu frate. Părintele Calinic a început să-l povăţuiască cu multă răspundere şi într-un mod foarte plin de înţelepciune către limanul împărăţiei lui Dumnezeu. Fratele îi face ascultare întru toate şi voia lui întreagă şi-o pune la picioarele Bătrânului cu o uimitoare răbdare, exersându-se treptat în lucrarea minunată a rugăciunii minţii şi, în acelaşi timp, a ascultării.

Aici, la Katunakia, nu există nici un fel de mângâiere omenească. Până şi un izvor de apă rece lipseşte. Pesmetul zilnic de la masa părinţilor iarăşi este şi acesta cu măsură. Alte nevoinţe la care se supune părintele, mâncarea puţină şi uscată, osteneala multă sunt deja şi partea tânărului frate venit aici. În ciuda dificultăţilor, el este hotărât să moară pentru Hristos. Bucuriile cereşti pe care le capătă, prin binecuvântarea ascultării şi prin rugăciunile Stareţului său, i-au înălţat mintea către cele dumnezeieşti. Cuvintele pe care le-a auzit la cateheza rostită de părintele său la slujba tunderii întru schima cea mare, cum că viaţa cea monahicească este răstignire şi moarte, au devenit de la începutul vieţii sale o trăire şi o experienţă zilnică. Aşa se face că rabdă toată întristarea şi strâmtorarea vieţii celei singuratice pentru împărăţia cerurilor şi rămâne credincios făgăduinţei sale: „Aşa, Dumnezeu ajutându-mi, cinstite părinte!”.

Ne spunea că mulţi au venit lângă părintele Calinic pentru a rămâne, dar au plecat repede. Îi asupreau gândurile de deznădăjduire din cauza asprimii vieţii ascetice de aici. Stareţul său, părintele Calinic, era un om ascetic şi îl povăţuia în moduri neobişnuite pentru a-i tăia voile omului celui vechi şi a le înălţa către vieţuirea îngerească cea după Hristos. De exemplu, l-a trimis cu o scrisoare la Karyes pe jos, lucru care înseamnă aproximativ zece ore de mers. În dimineaţa următoare trebuia să se întoarcă cu un rucsac plin de cumpărături, în greutate de 30-40 de kilograme, în spate. Nu îl lăsa să citească multe cărţi, chiar dacă erau duhovniceşti. „Ce-ţi trebuie să citeşti atâtea cărţi dacă nu le şi împlineşti?” îi spunea. Au trăit împreună şapte ani. În acest răstimp, s-a exersat şi a fost învăţat în practica ştiinţei îndumnezeirii. Şi părintele Hristodul, cum se cheamă după călugărie, s-a învrednicit, după sfânta adormire a Stareţului său, să înjghebeze şi o obşte frumoasă şi aleasă. În 1930, la puţine luni după adormirea trezvitorului părinte Calinic, Maica Domnului i-a trimis primul ucenic, pe care la tundere l-a numit monahul Calinic, în cinstea neuitatului său Stareţ.

Acesta urma să fie sprijinul şi mângâierea părintelui Hristodul până la sfârşitul vieţii sale. Preţ de cincizeci şi doi de ani, a rămas ucenic ascultător acest tânăr Calinic şi l-a slujit neobosit şi fără murmur pe Stareţul său, părintele Hristodul. La două luni după părintele Calinic cel tânăr, a venit la aceeaşi chilie pentru a se călugări şi tatăl lui după trup. Astfel, cei doi, tatăl şi fiul, au devenit fraţi duhovniceşti şi ucenici ai Bătrânului Hristodul. Tatăl său, cu numele de Iosif, s-a nevoit vreme de douăzeci şi doi de ani şi a adormit în Domnul în 1953. În cele din urmă, a venit ca să se călugărească aici şi fratele mai tânăr al lui Calinic, monahul Gherasim.

Răstimpul ultimelor zile ale vieţii pământeşti a părintelui Hristodul a fost foarte dureros. Suferea de hidropizie şi lichidele, din cauza bolii de ficat de care suferea, se vărsau în întregul său organism, în torace şi în abdomen. În partea de jos a trupului i se deschiseră două răni, din care lichidele şi umorile curgeau ca nişte izvoare. În plus, din răbdarea pe care o făcea pe patul său de lemn, spatele i s-a umplut de răni, astfel încât orice mişcare a trupului, pentru trebuinţe fireşti,îi producea dureri înfricoşate. De asemenea, suferea cu răbdare martiriul acestei boli şi spunea: „Bolile sunt baia curăţitoare a sufletului nostru”. Iar către călugării săi spunea: „Îl rog pe Sfântul meu Înger păzitor să mă ia. Vă rog să mă iertaţi dacă v-am stânjenit sau v-am împovărat vreodată cu ceva. Nu sunt bun de nimic, sunt un om netrebnic. Trebuie să plec din lumea aceasta ca să vă liniştiţi şi voi, să vă puteţi vedea de treburile voastre. Mai faceţi şi vreun komboschini (1) şi pentru mine! Sunt gol de fapte bune, nu m-am îngrijit de sufletul meu, vai mie! Sunt izgonit dintre oameni şi din tovărăşia lor. Rugaţi-vă să scap de vămi. Acolo îmi vor spune multe minciuni. Om sunt. Mă spovedesc, dar Tu eşti puternic, Doamne, ca să mă scapi! Nu am alte puteri să mă împotrivesc atacurilor demonului. Îl rog pe Dumnezeu să mă ia, dacă asta este voia Lui. Eu sunt om nefericit şi nevrednic de mila dumnezeiască. Sunt nevrednic să mă slujiţi. Dumnezeu mi-a trimis îngeri ca să mă slujească! De-ar veni îngerul să mă ia, ca să plec şi să nu vă mai chinuiesc! Când mor, să mă luaţi şi să mă aruncaţi în pământ, ca să mi se strice acolo trupul şi să nu vă întinez cu mirosul greu al trupului meu…”

Trăia harul pocăinţei foarte intens şi aceasta se vede din dorinţa pe care o avea la începutul fiecărui Post Mare de a face spovedanie generală. Avea neîncetată pomenire a morţii, frica de chinuri, inima înfrântă şi zdrobită şi în ochi lacrimi. Astfel a fost dăruit de Dumnezeu cu multe virtuţi şi prin aceasta lumina şi întărea sufletele noastre, ale tuturor celor care l-am cunoscut. Avea mai ales harisma învăţăturii. Fiecare frate sau închinător care trecea pe la Coliba lui era sfătuit de părintele Hristodul cu cuvinte simple, înţelepte şi patristice pentru mântuirea sufletului său.

Pe monahii din chinovia sa îi sfătuia astfel: „S-aveţi dragoste! Cine pune mai întâi metanie la celălalt este mai câştigat. Să vă feriţi de scandaluri, de certuri! Este un mare rău ca cineva să devină pricină de scandal. Rugăciunea este o obişnuinţă bună. Vine înlăuntrul nostru Hristos fără să ne dăm seama. Nu vă întristaţi dacă uneori mintea fuge de la rugăciune. Voi s-o spuneţi, pentru că o aude Dumnezeu şi demonii sunt izgoniţi. Nu vă părăsiţi canonul de rugăciune şi al metaniilor. Canonul este paznicul sufletului pentru întreaga zi de către orice ispită. Cinstita Cruce învie morţii, tămăduieşte bolile. Să faceţi cruce, aşadar, pe orice lucru pe care îl folosiţi. Oriunde mergeţi, faceţi mai întâi cele duhovniceşti ale voastre şi toate celelalte le va împlini Stăpâna de Dumnezeu Născătoare. Când lucraţi în ascultare şi cu binecuvântare în vremea slujbei, munca aceasta vi se socoteşte ca rugăciune. Osteneala voastră este metanii, atunci când nu puteţi să le faceţi.

Scopul monahului este să părăsească gândurile lumeşti şi să-şi cureţe mintea de imaginaţii şi gânduri.”

– Cum s-ajungem, părinte, la această stare în care monahul este „minte văzătoare de Dumnezeu”?

– Cu simplitatea vieţii şi prin lucrarea rugăciunii minţii, care este o sabie împotriva diavolului. Nu neglijaţi să lucraţi poruncile lui Dumnezeu. Tot ce faceţi aici, faceţi pentru veşnicia sufletului vostru. Dacă am şti noi câte bunătăţi pregăteşte Dumnezeu pentru aleşii Săi, monahi şi monahii. Un picior al nostru să fie în ascultare şi celălalt înaintea înfricoşatului Scaun de Judecată al Stăpânului Hristos. Toţi avem patimi, pentru că am venit din lume obişnuiţi cu rele. De aceea, trebuie să le smulgem din rădăcină, aşa cum ne învaţă avva Dorotei. Pe cât creşte omul, pe atât cresc şi patimile. Fiţi atenţi la gândurile voastre! Nu le lăsaţi să intre în minte, şi de acolo în inimă! O consimţire cu gândurile cele păcătoase se spală cu 50 de metanii. Sufletul nostru este nobil şi are ca tron inima, iar ca ochi, mintea, şi se află răspândit în întregul nostru trup. Dumnezeu nu vrea în cer oameni cu întinăciuni. Trebuie să ne curăţim de patimi, de gândurile cele rele. La aceasta ne ajută liniştirea, isihia. Rămâneţi aici pentru scopul pentru care am venit, adică pentru mântuirea noastră. N-am venit singuri, ne-a adus Dumnezeu, nu numai pe monahi, ci în general, pe toţi slujitorii săi din ortodoxie. Să păzim aşadar credinţa, această comoară sfântă şi duhovnicească! Omul să facă puţinul pe care poate şi-l are la îndemână, iar restul şi cele mari le va da Dumnezeu.

Despre dumnezeiasca Euharistie învăţa: „Sfânta Împărtăşanie îl linişteşte pe om în întregime. Cine este însă tulburat înseamnă că are o oarecare piedică, un anume păcat înlăuntrul său şi nu trebuie să se împărtăşească. Cine merge cu pace şi cu bucurie la Sfântul Potir acesta este în regulă. Sfânta şi dumnezeiasca Euharistie trebuie primită cu binecuvântarea duhovnicului şi în mod corespunzător dorinţei pe care o are omul.

Virtutea, spunea, se aseamănă cu un petic vechi. Adună Dumnezeu toate petecele la un loc şi le coase cu harul Lui transformându-le într-o haină nouă. Aici în linişte în viaţa călugărească omul se schimbă duhovniceşte şi încet-încet dobândeşte virtuţile care cu harul lui Dumnezeu nasc omul duhovnicesc.

Sursa: Monah Damaschin Grigoriatul, „Povățuiri din Sfântul Munte. Convorbiri cu părinți athoniți contemporani”, pp. 83-89, Editura Sfântul Nectarie, Arad, 2009.
Foto sus : Cuviosul Hristodul (centru), alăturii de părinții Calinic și Gherasim.
Foto jos : Cuvioșii Părinți Hristodul (stg.) și Calinic (dr.) de la Katounakia.

Mulțumim Părintelui Ierom. Agapie Corbu (Editura Sfântul Nectarie) pentru îngăduința de prelua textul pe Blogul Sfântul Munte Athos.

---

(1). Expresie aghiorită prin care se cere cuiva rugăciunea.

Cuvioși români ce s-au nevoit la Muntele Athos: Moșul Gheorghe Lazăr (1846-1916). Viața. Fapte și cuvinte de învățătură

a. Viaţa

Credinciosul Gheorghe Lazăr este modelul adevăratului pelerin român. Prin trăirea sa cu totul aleasă, el formează un exemplu unic în viaţa duhovnicească a Bisericii noastre din ultima sută de ani.

Moşul Gheorghe Lazăr, cum i se spune până astăzi, s-a născut în comuna Şugag, judeţul Alba, în anul 1846. Când avea vârsta de 24 de ani, părinţii săi l-au căsătorit şi l-au lăsat moştenitor averii lor. Şi a trăit în însoţire cu femeia sa, Pelaghia, aproape 20 de ani, fiind binecuvântat de Dumnezeu cu cinci copii. Ducea o viaţă creştinească aleasă, în muncă cinstită, în rugăciune, în post şi milostenie. îndeletnicirea lui era creşterea vitelor.

În anul 1884, s-a dus să se închine la Mormântul Domnului şi a rămas la mănăstirile din pustiul Iordanului şi al Sinaiului peste un an de zile. Apoi s-a nevoit un an şi jumătate în Muntele Athos şi s-a întors în ţară. A mai trăit câţiva ani în familie, şi-a pus copiii în rânduială, iar în anul 1890 s-a retras ca pelerin spre mănăstirile Moldovei.

După ce se închină la toate sfintele lăcaşuri, Moşul Gheorghe Lazăr se stabileşte definitiv în oraşul Piatra Neamţ şi se nevoieşte ca un adevărat sihastru în clopotniţa lui Ştefan cel Mare din mijlocul oraşului timp de 26 de ani, până la obştescul său sfârşit. Aici se ostenea singur, în post şi rugăciune, vară şi iarnă, fără foc, fără pat, fără două haine, fără încălţăminte în picioare, trăind din darul lui Dumnezeu şi din mila oamenilor.

Astfel, bineplăcând lui Dumnezeu şi cunoscându-şi sfârşitul, s-a săvârşit cu pace în chilia lui, la 15 august, 1916, şi a fost înmormântat în cimitirul oraşului. În vara anului 1934, osemintele sale au fost aşezate în gropniţa Mănăstirii Văratic.

Vezi și Sinodului mitropolitan al Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei a propus canonizarea oficială a nevoitorului Moș Gheorghe Lazăr (1846-1916) sub numele de Sfântul Gheorghe Pelerinul, cu data de prăznuire 17 august 

b. Fapte şi cuvinte de învăţătură

1. Credinciosul Gheorghe Lazăr a fost în viaţa sa un om al rugăciunii. Cel mai mult citea Psaltirea. Încă de mic o purta cu sine şi, păscând vitele părinţilor săi pe munte, citea mereu psalmii lui David, până i-a deprins pe de rost.

2. Dorind foarte mult să se închine la Mormântul Domnului, în primăvara anului 1884 şi-a pus Evanghelia şi Psaltirea în traistă, şi-a lăsat casa în rânduială, a luat toiagul în mână şi a plecat la Ierusalim. Până la Constanţa a mers pe jos, apoi cu vaporul, rostind neîncetat psalmii lui David. Iar când a ajuns la Sfântul Mormânt, s-a rugat cu atâta credinţă şi lacrimi, că a uimit pe toţi. Şi a zăbovit în Ierusalim 40 de zile.

3. Spunea mai târziu ucenicilor săi că, râvnind să cunoască nevoinţa călugărilor din Ţara Sfântă, s-a dus să se închine prin toate mănăstirile din pustiul Iudeii şi din Valea Iordanului. Mai întâi a ajuns cu mai mulţi pelerini la un sihastru vestit ce se nevoia în peştera Sfântului Xenofont. Sihastrul tocmai atunci dădea mâncare unui leu în gura peşterii. Apoi, slobozind leul în pustie, a strigat pe nume pe Moşul Gheorghe, zicându-i prin tălmaci:
   – Frate Gheorghe, vino şi nu te teme. Pomenită să fie credinţa ta înaintea lui Hristos şi auzită să-ţi fie rugăciunea în urechile Domnului Savaot! Ştiu dragostea ta şi râvna inimii tale de a-I sluji Lui toată viaţa. Deci, zăboveşte o vreme la mănăstirile din Palestina în post şi rugăciune, iar când îţi va porunci Duhul Sfânt, să vii iarăşi la mine.

4. Cu binecuvântarea acestui sihastru a petrecut Moşul Gheorghe un an de zile prin mănăstirile Palestinei. În fiecare lavră stătea o lună de zile. Ziua ajuta la udatul grădinilor, iar noaptea citea la Psaltire în biserică şi zicea rugăciunea lui Iisus. Apoi pleca la altă mănăstire.
   Aşa s-a nevoit bătrânul, în post, în rugăciune şi tăcere, neştiut de nimeni. Apoi s-a dus iarăşi la bunul său dascăl din pustie.

5. Primindu-l cu dragoste, pustnicul l-a întrebat:
   – Frate Gheorghe, cum se simte duhul tău?
   – Bine, cu rugăciunile sfinţiei tale, părinte.
   – Să ştii, frate, că tu nu eşti chemat să fii călugăr, dar vei duce o nevoinţa mai grea decât a unui călugăr. Că vei trăi mergând din loc în loc, în rugăciune, în post şi în multă lipsă. Dar, de vei avea neîncetat mintea la Dumnezeu, darul Lui va fi cu tine şi vei birui toate ispitele vrăjmaşului. Avere pe pământ să nu-ţi aduni; pe călugări şi pe preoţi să-i cinsteşti, pe mireni să-i sfătuieşti, pe săraci cât poţi să-i ajuţi, în biserici ziua şi noaptea să te rogi, şi aşa te vei mântui.
   – Dar cum voi putea împlini toate acestea, că sunt slab şi neputincios?
   – Du-te la pustie, unde nu este faţă de om, şi posteşte patruzeci de zile. Iar pentru slăbiciunea firii să iei cu tine puţină pâine şi apă. Însă, fii cu luare- aminte, că multe ispite şi năluciri diavoleşti vei pătimi. De vei sfârşi aceste zile cu bine, vei primi mare dar de la Dumnezeu şi vei birui toate cursele vicleanului diavol.

6. Trecând bunul nevoitor Iordanul, numai cu Evanghelia şi Psaltirea în desagă, a postit 40 de zile în pustie, rugându-se neîncetat şi întărindu-se din când în când cu puţină hrană. Dar în aceste zile multe ispite a pătimit. Că uneori îl speria vrăjmaşul cu năluciri de fiare şi şerpi veninoşi, alteori îl chinuia cu foamea, cu setea, cu arşiţa şi mai ales cu ţânţarii şi cu tot felul de insecte. El însă, cu ajutorul lui Dumnezeu, de toate s-a izbăvit.

7. Într-o zi, vrăjmaşul i-a aruncat căciula, ca să-l tulbure de la rugăciune. Atunci el s-a făgăduit Domnului ca să umble până la moarte cu capul descoperit. În altă zi i-a aruncat bocancii şi nu i-a mai găsit. De atunci, bunul nevoitor a început să umble toată viaţa desculţ. Iar în altă zi i s-a arătat vrăjmaşul în chipul unui om ce ară şi i-a zis:
   – Moş Gheorghe, vezi brazda aceasta?
   – Da, o văd, a răspuns bătrânul.
   – Aşa că este dreaptă?
   – Da, este dreaptă.
   – Iată, aşa este şi credinţa ta către Dumnezeu! adaugă vrăjmaşul, vrând să-l arunce în păcatul mândriei. Dar Moşul Gheorghe, însemnându-se cu Sfânta Cruce, a izgonit pe diavolul de la el.

8. Împlinindu-se cele 40 de zile, Moşul Gheorghe s-a dus iarăşi la sihastrul din pustie. Iar pustnicul, sărutându-l, i-a zis:
   – Frate Gheorghe, pentru că ai biruit pe vrăjmaşul şi nu te-ai lăsat înşelat de cursele lui, iată, ţi-a dat Dumnezeu darul rugăciunii celei curate şi putere duhovnicească în nevoinţa ta. Că toată viaţa vei umbla desculţ şi fără acoperământ pe capul tău, dar nici frigul, nici căldura, nici boala nu te vor vătăma.
   Apoi bătrânul, făcând metanie dascălului său, s-a întors la Ierusalim, s-a închinat la Mormântul Domnului, a primit Preacuratele Taine şi a plecat spre Muntele Athos. Aici a zăbovit încă un an şi jumătate, închinându-se pe la toate sfintele lăcaşuri şi cercetând pe cuvioşii călugări din mănăstiri şi peşteri. Apoi, luând de la toţi binecuvântare, s-a întors iarăşi în sânul familiei.

9. Spuneau ucenicii săi că Moşul Gheorghe n-a stat mult în Şugag. Ci, punându-şi în rânduială casa şi copiii, a plecat închinător pe la mănăstiri şi schituri. Îmbrăcat cu cojoc, desculţ, cu capul descoperit, cu Psaltirea sub braţ şi cu toiagul în mână, bunul pelerin mergea pe jos din sat în sat, din mănăstire în mănăstire, rostind rugăciunea lui Iisus şi psalmii lui David. Ziua călătorea, iar seara poposea prin sate, cât mai aproape de biserici. După ce se odihnea câteva ceasuri, intra în biserică şi se ruga acolo, singur, cu rugăciuni de taină, până dimineaţa. Apoi pleca mai departe.
   Aşa s-a nevoit bătrânul Gheorghe Lazăr trei ani de zile, străbătând Transilvania şi Muntenia, rugându-se prin biserici şi mănăstiri, ca un adevărat pelerin al Bisericii noastre Ortodoxe.

10. În anul 1890, Moşul Gheorghe Lazăr a mers să se închine şi prin mănăstirile Moldovei, zăbovind în fiecare sfânt lăcaş. Apoi s-a stabilit definitiv la biserica Sfântul Ioan Botezătorul din Piatra Neamţ, zidită de Voievodul Ştefan cel Mare şi Sfânt. Şi a locuit în clopotniţa bisericii timp de 26 de ani în aspră nevoinţă, ca un adevărat stâlpnic şi sihastru în mijlocul lumii, fiind iubit de toţi şi rugându-se pentru toţi.

11. Nevoinţa bătrânului Gheorghe Lazăr, după mărturia ucenicilor săi, arhimandritul Mina Prodan şi protosinghelul Damaschin Trofin din Mănăstirea Neamţ, era aceasta:
    – Dimineaţa pleca, cu toiagul în mână şi cu Psaltirea sub braţ, la unele familii unde era chemat sau pe stradă, zicând pe de rost psalmii. Din banii pe care îi primea milostenie, cumpăra mai multe pâini calde de la brutărie şi, la amiază când se întorcea, le împărţea săracilor şi cerşetorilor din oraş care îl aşteptau în faţa clopotniţei. Unora le dădea pâine, altora le dădea bani şi tot ce primea de la credincioşi. Apoi urca în turn singur numai cu Psaltirea sub braţ. Acolo zăbovea în rugăciuni de taină până către seară. După asfinţitul soarelui mânca legume fierte şi îndată se culca.
    La ora 11 noaptea, bătrânul cobora din turn, se închidea în biserică şi se ruga acolo singur, neştiut de nimeni, până dimineaţa. În zorii zilei ieşea din biserică şi pleca să cumpere pâine pentru săraci.

12. Psaltirea era cartea de rugăciuni cea mai iubită în viaţa bătrânului Gheorghe Lazăr. O ştia pe de rost din tinereţea sa şi o rostea regulat în fiecare zi. Pe stradă, însă, bătrânul rostea psalmii în ison, cu glas tare şi rar, zicând:
    – Acum să începem drăguţele de rugăciuni ale catismei întâi! După ce termina, adăuga:
    – Acum să începem drăguţele de rugăciuni ale catismei a doua!
    Aşa continua până termina Psaltirea. Apoi împărţea milostenie şi se urca din nou în turn.

13. Spuneau ucenicii bătrânului că oamenii din oraş şi din împrejurimi, toţi îl cunoşteau şi se foloseau mult de viaţa lui aleasă. Tineri şi bătrâni, săteni şi orăşeni, săraci şi bogaţi, cu toţii îl numeau de obşte „Moşu Gheorghe”. Iar când trecea prin sate sau pe stradă, unii îi sărutau Psaltirea pe care o purta permanent sub braţ, alţii îi dădeau milostenie ca să se roage pentru ei, copiii se opreau din joacă, vitele pe câmp stăteau o clipă din păscut, iar câinii niciodată nu lătrau după el. Mulţi credincioşi îl petreceau, mergând cu evlavie în urma lui şi ascultând psalmii pe care îi rostea în auz.

14. Spuneau aceiaşi ucenici că cea mai înaltă rugăciune a bătrânului era cea de noapte, pe care o făcea în biserică. Timp de peste 30 de ani nu a lipsit niciodată noaptea de la biserică. Intra la ora 11 înainte de miezul nopţii şi ieşea dimineaţa, între orele patru-cinci. Oriunde înnopta, în oraşe, prin sate sau pe la mănăstiri, păstra cu sfinţenie această rânduială. Aceasta era rugăciunea de foc a bătrânului Gheorghe Lazăr, pe care o săvârşea în taină, neştiut de oameni.

15. Ucenicul său, Protosinghelul Damaschin Trofin din Mănăstirea Neamţ, spunea următoarele:
    – Fiind eu de loc din Piatra Neamţ, Moşul Gheorghe venea adesea în casa noastră. Într-o zi, pe când aveam 15 ani, a zis bătrânul către tata:
    – Drăguţă, lasă copilul deseară să se roage cu mine la biserică!
    – Îl las, Moş Gheorghe. Şi am plecat împreună spre biserica Sfântul Ioan Domnesc.
    Noaptea, la ora 11, a deschis biserica şi ne-am încuiat înăuntru. Pe mine m-a trimis la strană să citesc încet din Ceaslov, iar el a rămas în pronaos. Şi a stat acolo nemişcat, desculţ pe piatră, cu mâinile în sus la rugăciune, două ceasuri. Eu mă uitam pe furiş la el, să văd cum se roagă, dar nu înţelegeam ce zice. Apoi a zis câteva catisme din Psaltire. Apoi a lăsat Psaltirea şi zicea către fiecare sfânt din calendar această scurtă rugăciune:
    – Sfinte preacuvioase părinte (numele), roagă-te lui Dumnezeu pentru noi, păcătoşii!
    Pe urmă a început să pomenească pe de rost pe toţi oamenii care i-au dat milostenie în ziua trecută, fără a uita vreun nume. Pentru fiecare făcea o închinăciune şi zicea această rugăciune:
    – Preasfântă Treime, miluieşte pe cutare care m-a miluit pe mine păcătosul! Apoi şi-a pus cojocul, Psaltirea şi toiagul în strană şi a început să facă metanii cu rugăciunea lui Iisus, mai mult de un ceas. Iar când a observat că se luminează de ziuă, s-a apropiat de mine şi mi-a zis:
    – De acum, hai să mergem, drăguţă!

16. Pe lângă rugăciune şi milostenie, Moşul Gheorghe Lazăr avea şi o mare nevoinţă trupească, prin care întrecea pe toţi. Vară şi iarnă umbla desculţ şi descoperit, oricât de cald sau de ger ar fi fost. Iarna ieşeau aburi de pe creştetul său, iar zăpada şi gheaţa i se topeau sub tălpi, încât toţi se minunau de aceasta şi slăveau pe Dumnezeu. Spuneau părinţii care l-au cunoscut şi bătrânii oraşului că Moşul Gheorghe nu a fost niciodată bolnav, căci darul Domnului era cu dânsul.

17. Pe când trăia încă în Transilvania, s-a dus iarna desculţ peste Carpaţi, la Schitul Peştera Ialomicioarei. Acolo, văzând că biserica nu are sobă, a zis egumenului:
    – Cum staţi în biserică fără foc?
    – Nu avem bani să cumpărăm o sobă, a răspuns. Atunci Moşul Gheorghe a cumpărat o sobă de teracotă din Sinaia şi a dus-o la schit.

18. Trecând odată printr-un sat în timp de iarnă şi văzându-l oamenii desculţ, i-au zis:
    – Moş Gheorghe, vrei să-ţi cumpărăm noi nişte opinci?
    – Lasă drăguţă, a răspuns bătrânul, că picioarele mele sunt mai calde ca ale voastre!

19. Uneori obişnuia acest minunat bătrân să meargă spre închinare pe la sfintele mănăstiri, că era cunoscut părinţilor şi toţi îl primeau cu dragoste. Şi stătea până la o săptămână în fiecare lăcaş, păzind neschimbată buna lui rânduială şi zăbovind în vorbiri duhovniceşti cu părinţii călugări. Mănăstirile cele mai iubite Moşului Gheorghe erau: Bistriţa, Neamţ, Sihăstria, Sihla, Agapia, Văratec şi Nechit.

20. Vestea nevoinţei sale ajunsese departe, dincolo de hotarele Moldovei. De aceea veneau mulţi să-i ceară cuvânt de folos. Unii veneau să se roage pentru ei. Alţii îi cereau milostenie. Iar bătrânul, fiind blând la chip, dulce la grai, înţelept la cuvânt şi smerit la inimă, pe toţi îi mângâia şi îi zidea sufleteşte.

21. Veneau încă la Moşul Gheorghe tineri din Transilvania şi Moldova, care doreau să slujească lui Hristos. Iar el, având darul înaintevederii, pe unii îi trimitea la mănăstirile din Moldova sau la Sfântul Munte, iar pe alţii îi întorcea la căminele lor. Cei mai mulţi ucenici avea la Mănăstirea Neamţ, iar dintre maici, la Agapia şi Văratec. Însă, toţi ucenicii lui au ajuns călugări desăvârşiţi.

22. Odată l-a întrebat un tânăr din Zărneşti:
    – Moş Gheorghe, vreau să mă fac călugăr. La ce mănăstire să mă duc?
    – Ascultă, drăguţă. Dacă vrei să te mântuieşti, du-te acolo unde sunt mai multe ispite!

23. Altădată l-a întrebat ucenicul său, Dumitru Trofin, din Piatra Neamţ:
    – Moş Gheorghe, m-am hotărât să mă duc la Sfântul Munte. Ce sfat îmi dai?
    – Drăguţă, nu te duce la Sfântul Munte. Poţi fi şi aici călugăr bun. Du-te la Schitul Sihăstria. Acolo este un egumen ales şi are mare nevoie de fraţi. Deci, ascultându-l, ucenicul a ajuns duhovnic iscusit.

24. Alţi doi ucenici ai bătrânului, anume Ioan şi Constantin Păvălucă, mocani vestiţi din comuna Breţcu-Covasna, l-au întrebat:
    – Moş Gheorghe, vrem să ne facem amândoi călugări. Donăm mănăstirii şi averea noastră formată din 500 de oi. La care mănăstire să mergem?
    – Drăguţă, mergeţi la Mănăstirea Neamţ. Acolo este mântuirea voastră!

25. Uneori bătrânul se retrăgea la Mănăstirea Sihăstria, al cărei egumen, Protosinghelul Ioanichie Moroi, îi era cel dintâi ucenic. Noaptea se ruga după obicei în biserică, iar ziua se ruga şi citea Psaltirea la un loc tăinuit pe Muntele Tăciunele.

26. Odată s-a urcat Moş Gheorghe la Schitul Sihla cu mai mulţi părinţi din Sihăstria. Bătrânul mergea înainte, rostind în taină rugăciunea lui Iisus. Apoi, deodată s-a împiedicat şi era gata să cadă jos. Atunci s-a întors către părinţi şi le-a zis:
    – Vedeţi ce mi s-a întâmplat? Numai puţin am părăsit rugăciunea şi îndată m-a părăsit darul lui Dumnezeu. Cum m-am pogorât cu mintea jos, m-am şi împiedicat să cad, căci, mintea trebuie să fie întotdeauna înălţată la Dumnezeu.

27. Acest minunat bătrân dobândise de la Dumnezeu darul preasfintei rugăciuni a lui Iisus, pe care o zicea în taină cu mintea şi cu inima. Dar despre această minunată lucrare nu vorbea niciodată cu nimeni. Numai pe fiica sa cea mai mare, Ana, o învăţase rugăciunea lui Iisus, încă pe când trăia în familie. Despre aceasta spunea copila:
    – Repetam mereu rugăciunea „Doamne Iisuse”, aşa cum mă sfătuise tata, dar nu puteam s-o zic cu atenţie. Mintea mea se răspândea mereu, deşi mă rugam toată ziua. Mi se părea că atenţia mea este în faţă, iar nu în inimă. Pentru aceasta eram tare întristată şi mă rugam lui Dumnezeu să-mi dea darul rugăciunii.
    Odată, trecând pe lângă o troiţă de la răscrucea unui drum, m-am închinat înaintea ei cu multă credinţă. În clipa aceea am simţit că o putere a intrat în inima mea. De atunci, mintea mi se pogoară în inimă şi mă rog totdeauna cu nespusă bucurie şi căldură.

28. Spuneau ucenicii Moşului Gheorghe că odată, pe când se rugau după obicei în biserică, i s-a arătat vrăjmaşul în faţă şi l-a întrebat cu mânie:
    – Ce faci aici?
    – Mă rog lui Dumnezeu! a răspuns bătrânul cu îndrăzneală.
    – Bine faci! a zis vrăjmaşul, şi a dispărut.

29. Altădată zicea bătrânul ucenicilor săi:
    – într-o Duminică, pe când veneam de la biserică, am văzut la cârciuma satului mulţi oameni la băut, iar printre ei mulţime de diavoli, cum n-am mai văzut în altă parte.

30. Se spunea despre dânsul că dacă îi dădea cineva milostenie mai mult de un leu, nu voia să primească, ci cu blândeţe îi zicea:
    – Drăguţă, dă-i la săraci, că aşa ne porunceşte Dumnezeu!

31. Odată a venit o femeie săracă la el şi i-a spus, plângând:
    – Moş Gheorghe, sunt femeie văduvă, am cinci copii la şcoală şi n-am nici un ban.
    – De cât ai nevoie? o întrebă bătrânul.
    – Îmi trebuie o sută de lei.
    Atunci el i-a dat tot ce primise milostenie de la oameni în ziua aceea.

32. Altă dată moş Gheorghe s-a urcat în tren la Paşcani să meargă la Roman, dar nu avea bilet. Controlorul i-a spus:
    – Moşule, dacă n-ai bilet, la prima staţie te dai jos din tren!
    Bătrânul rostea în taină Psaltirea pe care o ştia din tinereţe pe de rost. Iar oamenii din tren rugau pe controlor să-l lase, că este om cu viaţă sfântă.
    Însă, la prima staţie, l-a coborât din tren, iar bătrânul a plecat pe jos pe lângă calea ferată, zicând:
    – Drăguţă, rămâneţi aici cu Dumnezeu şi cu măicuţa Domnului!
    După puţin timp, mecanicii au văzut că trenul nu mai porneşte, şi nu ştiau de ce!
    Atunci oamenii au înţeles că din cauza bătrânului, care a fost dat jos, nu mai porneşte trenul. Auzind controlorul, imediat a plecat pe jos după el, l-a urcat în tren şi a pornit locomotiva.

33. Moşul Gheorghe avea la Mănăstirea Neamţ trei monahi, ucenici ai lui din Transilvania, cu numele Veniamin, Pamvo şi cu Damaschin.
    Odată bătrânul a venit la ei să-i vadă. Iar ei, fiind tulburaţi, i-au spus:
    – Moş Gheorghe, noi plecăm din mănăstirea asta, că ne-am smintit!
    – Dar de ce, drăguţă?
    – Nu mai este mântuire aici!
    Atunci bătrânul, deşi era foarte blând, a strigat tare de trei ori:
    – Nu fă tu! Nu fă tu! Nu fă tu!… Că fiecare va răspunde pentru ale sale păcate.

34. Spuneau bătrânii din Piatra Neamţ că iarna, oricât de ger ar fi fost, Moşul Gheorghe mergea încet pe stradă, prin viscol şi troiene, zicând Psaltirea pe de rost. Iar când trecea pe lângă brutării, intra înăuntru şi punea câte un picior pe vatra cu jăratic până îi cădea gheaţa dintre degete. Apoi pleca, rugându-se mai departe.

35. Uneori îl întrebau ucenicii:
    – Când o să mori, Moş Gheorghe?
    – Drăguţă, ştii când? Când s-or tulbura popoarele şi la moartea mea va fi sărbătoare mare şi vor suna toate clopotele din ţară!

36. În ziua de 15 august, 1916, la Adormirea Maicii Domnului, pe când clopotarul bisericii Sfântul Domnesc din Piatra Neamţ se urca în turn să sune clopotele de mobilizare generală, Moşul Gheorghe Lazăr zăcea jos în chilie, cu Psaltirea lângă el. În clipa aceea venerabilul pelerin îşi dădea duhul în mâinile lui Hristos Dumnezeu!
    Petrecut de mii de credincioşi, a fost îngropat în cimitirul oraşului, îmbrăcat în cojocul său, cu Psaltirea şi toiagul alături.

37. Iar strămutarea osemintelor sale de la Piatra Neamţ la Mănăstirea Văratec a fost aşa:
    În anul 1934, Protosinghelul Damaschin Trofin, ucenicul său, fiind stareţ la Mănăstirea Râşca-Suceava, a voit să ducă osemintele Moşului Gheorghe Lazăr la Râşca. Deci, aşezându-le într-un sicriu, le-a pus în căruţă şi a pornit spre Târgu Neamţ. La drumul spre Văratec, însă, caii s-au oprit şi n-au voit nicidecum să meargă mai departe. Zadarnic încerca părintele Damaschin să-i pornească din loc. Apoi fără veste, caii au pornit în galop spre Văratec şi nu s-au oprit decât în faţa mănăstirii.
    Înţelegând stareţul că aceasta este voia fericitului bătrân Gheorghe Lazăr, i-a făcut prohodul în biserică, împreună cu tot soborul maicilor, iar osemintele le-a aşezat în gropniţă, sub altar, unde se află până astăzi.

Fericiţi sunt, Doamne, cei pe care i-ai primit şi i-ai ales!

Sursa: Pateric românesc, Protosinghel Ioanichie Bălan, Editura Arhiepiscopiei Tomisului și a Dunării de Jos, pp. 521-522, Galați, 1990 via sfant.ro

Cărțile Ortodoxe pe care le cauți! Click pe banner!

Cuviosul Nichifor Isihastul (Athonitul) – 4 mai

Cuviosul Nichifor era de loc din Italia. Întorcându-se la credinţa ortodoxă şi părăsindu-și patria şi părinții de dragul adevărului, s-a mutat în Bizanţ. După ce împăratul Mihail al VIII-lea Paleologul a semnat la Lion, în 1274, acordul de unire cu Biserica Latină, Cuviosul Nichifor a fost trimis în exil. Se pare că în această vreme a scris o lucrare despre purcederea Sfântului Duh.

Dorind fierbinte să mărturisească adevărul, nu doar cu cuvântul sau prin scrierile sale, ci cu întreaga sa fiinţă, a mers şi s-a făcut monah în Sfântul Munte, care este vatra virtuţilor şi graniţa dintre cele pământeşti şi cele cereşti. Timp de mai mulţi ani a făcut ascultare cu smerenie faţă de bătrânii săi, punând în practică, în acest fel, cea mai înaltă dintre virtuţi, dobândirea isihiei (liniştii), care este ,,ştiinţa ştiinţelor”. Mai târziu a strâns în jurul său o mică obşte în părţile cele mai pustii ale Athosului, iar lucrarea lor era păzirea gândurilor şi rugăciunea minţii.

Pentru a-i pregăti pe ucenicii săi în lupta pe care urmau să o ducă împotriva puterilor întunericului, cuviosul Nichifor, inspirându-se din viaţa şi din lucrările Sfinţilor Părinţi, a scris o antologie cu titlul ,,Despre trezvie şi păzirea minţii” [cuprinsă în Filocalie]. Încredinţându-se, însă, că mulţi dintre ucenicii săi nu izbuteau să-şi stăpânească mintea cea nestatornică pentru a se putea ruga fără a le fi distrasă atenţia, le-a propus o altă metodă simplă şi elementară, care le permitea să afle locul acela tainic al inimii unde trebuia să ajungă rugăciunea, iar acolo, cu grijă, să cheme numele binecuvântat al Domnului Iisus Hristos.

,,Toţi care aveţi dragoste pentru cinstita, dumnezeiasca, luminata arătare a Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Toţi câţi, focul din inimă cel mai presus de ceruri, în simţire, doriţi să îl primiţi. Toţi câţi, cu ştiinţă şi cu experienţă, doriţi a câştiga şi a cunoaşte Împărăţia Cerurilor care înlăuntrul vostru se găseşte, veniţi şi vă voi spune vouă despre această ştiinţă… Cu uşurinţă către limanul adevărului, şi fără osteneală, lucrător acestuia (adevărului) (El) o va face… Căci nu putem izbuti să ne apropiem de Dumnezeu şi a deveni casnici ai Lui, dacă nu reuşim, mai înainte, să ne apropiem de noi înşine, atât cât este posibil, să revenim, sau mai degrabă să intrăm şi să cunoaştem această taină, din lumea aceasta trecătoare şi din grija zadarnică pe noi înşine îndepărtându-ne, să câştigăm – deşi nu merităm – Împărăţia Cerurilor care se găseşte înlăuntrul nostru”.

Înainte de a-şi expune ,,metoda” sa, cuviosul Nichifor îi sfătuieşte pe ucenicii săi să trăiască în linişte viaţa duhovnicească, fără grija celor lumeşti, şi să fie în pace cu toţii semenii. Apoi, îi povăţuieşte ca, mergând fiecare la chilia sa şi îngenunchind într-un colţ, să-şi adune gândurile şi să le conducă, odată cu răsuflarea, până la inimă. Dacă acest exerciţiu pare dificil şi este greu la început din pricina nestatorniciei minţii care se răzvrăteşte din cauza strâmtorării ei, cu timpul, se va obişnui şi, încet, încet, va descoperi o plăcere şi o dulceaţă de nedescris care se întoarce neîntrerupt, în ritmul respiraţiei, în acest ,,sediu” al sufletului, ,,aşa precum bărbatul, departe fiind de casa sa, când se întoarce nu mai este trist, căci s-a învrednicit să-și vadă copiii şi pe femeia sa”.

Fie că ajunge cineva la locul tainic din inimă, fie că reuşeşte doar să se concentreze asupra respiraţiei, mintea nu trebuie să rămână leneşă, ci să îndepărteze fiecare gând vrăjmaş, ca să poată striga dinlăuntru fără încetare: ,,Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă! Acest exerciţiu – după cum ne confirmă cuviosul Nichifor, din proprie experienţă – îi va deschide, fără doar şi poate, intrarea în locaşul ascuns al inimii şi: ,,Va veni la tine, împreună cu grija cea mult dorită şi îmbucurătoare, toată mulţimea virtuţilor, a dragostei, a bucuriei, a păcii şi toate celelalte. Căci de tot ceea ce ai nevoie, se îngrijeşte Domnul Nostru Iisus Hristos”.

Aceasta este aşa-numita ,,metodă de rugăciune” a isihaştilor, care a cunoscut o reuşită atât de mare în rândul celor iubitori de rugăciune, dar a stârnit reacţii adverse în rândul celor stăpâniţi de duhuri raţionaliste şi a susţinătorilor unui mod de viaţă în întregime departe de ceea ce înseamnă vieţuirea creştină. Printre ucenicii cuviosului Nichifor s-au numărat şi Sfântul Theolipt al Filadelfiei (1250-1322), care se retrăsese la Athos după ce mărturisise credinţa ortodoxă. Sfântul Teolipt a preluat metoda de rugăciune de la cuviosul Nichifor, şi a transmis-o mai departe Sfântului Grigorie Palama (14 noiembrie), cel care i-a expus bazele teologice şi importanţa centrală în spiritualitatea ortodoxă.

Ajungând la o vârstă înaintată, cuviosul Nichifor a scris un testament pentru ucenicii săi, în care îi sfătuieşte să păzească nealterată credinţa lor în Sfânta Treime, iar la scurt timp a trecut la cele veşnice.

Sursa: Noul Sinaxar al Bisericii Ortodoxe via pemptousia.ro

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

Scurtă istorie a Rugăciunii lui Iisus

Când Mântuitorul Iisus Hristos S-a întrupat acum mai bine de 2000 de ani, poporul lui Israel dezvoltase deja o evlavie profundă pentru numele sfânt al lui Dumnezeu. Acest nume, pe care Dumnezeu l-a revelat lui Moise, a ajuns să fie socotit de evrei drept inefabil, atât de sfânt încât nu putea fi pronunțat nici măcar în rugăciune. În locul său, evreii au adoptat numele Adonai, „Domnul”; însă, cu timpul, chiar și acesta a părut îndrăzneț și astfel a devenit un obicei ca, în ebraică, Dumnezeu să fie numit Ha Shem, care înseamnă „Numele”. Pe timpul lui Iisus, numele adevărat al lui Dumnezeu era rostit cu voce tare numai o dată pe an, de Yom Kippur, „Ziua Ispășirii”, când marele preot intra în Sfânta Sfintelor din Templul din Ierusalim, iar aici, de unul singur, pronunța sfântul nume.

Niciodată nu a fost atașată de numele lui Iisus vreo interdicție. Cum oare s-ar fi putut face una ca aceasta? Numele Său a fost rostit probabil de mii de ori atunci când a pășit pe pământ. Mai mult, în forma sa ebraică, Yeshua (Joshua în engleză), era un nume obișnuit. Chiar dacă primii creștini ar fi dorit să interzică cuiva să rostească numele lui Iisus, cum ar fi putut să o facă?

Cu toate acestea, evlavia față de numele lui Iisus datează din perioada apostolică. În Evanghelia după Ioan, Iisus Însuși îi încurajează pe ucenicii Săi să se sprijine pe puterea numelui Său: „Orice veți cere de la Tatăl în numele Meu El vă va da” (Ioan 16, 23). Nu după mult timp, Sfântul Pavel scria în epistola sa către Filipeni: „Ca întru numele lui Iisus tot genunchiul să se plece, al celor cerești, și al celor pământești, și al celor de dedesubt” (Filipeni 2, 10).

În jurul anului 150, un mistic creștin, pe nume Herma, a așternut pe hârtie mai multe vedenii pe care le experiase; această carte este cunoscută sub numele de Păstorul. Într-una din aceste vedenii, un înger l-a asigurat pe Herma: „Nimeni nu va intra în Împărăția lui Dumnezeu dacă nu primește numele Fiului Său”. Ulterior, îngerul îi spune lui Herma: „Numele Fiului lui Dumnezeu este mare și mai presus de înțelegere și susține întreaga lume”.

Observăm aici că, deja în secolul al II-lea, creștinii dezvoltau o teologie a puterii numelui lui Iisus. Dacă, așa cum credeau unii, Rugăciunea lui Iisus datează din timpul lui Hristos, atunci aceste rânduri din Păstorul fac dovada unei evlavii religioase care exista în acea perioadă. Dar dacă Rugăciunea lui Iisus aparține unei perioade târzii, atunci am găsit unul dintre cei mai timpurii precursori ai săi.

La aproape un secol după Herma, influentul teolog Origen (cca 185-254) a scris despre puterea numelui lui Iisus de a liniști cugetele și sufletele tulburate și de a schimba inimile: „Numele lui Iisus poate să înlăture confuziile din mințile oamenilor, să alunge demonii și, de asemenea, să alunge bolile; poate naște o minunată smerenie a duhului și o deplină schimbare a caracterului, și omenitate, și bunătate, și blândețe, în acei oameni care nu se prefac că sunt creștini”.

În cartea sa, Despre Duhul Sfânt, Sfântul Ambrozie (cca 337-397), episcopul Milanului și părintele duhovnicesc al Fericitului Augustin, a scris că, atunci când Hristos a venit în lume „a răspândit pretutindeni, la toate făpturile, acel Nume dumnezeiesc al Său, fără a fi împlinit de vreo adăugare (căci deplinătatea nu primește vreo micșorare), ci împlinind locurile pustii pentru ca Numele Său să fie minunat în toată lumea. Așadar, revărsarea Numelui Său semnifică un fel de belșug abundent de haruri și o abundență de bunuri cerești, fiindcă tot ceea ce este revărsat curge din abundență”.

Între timp, Fericitul Augustin (354-430), spune în epistola sa către Proba că primise vești potrivit cărora monahii și pustnicii din deșertul egiptean „rostesc rugăciuni foarte frecvent însă acestea sunt foarte scurte”. Aproape cu siguranță, una dintre aceste scurte rugăciuni era Rugăciunea lui Iisus, așa cum o știm astăzi.

Rugăciunea lui Iisus, așadar, pare să fi apărut din încrederea profundă a primilor creștini în puterea sfântului nume al lui Dumnezeu care și-a găsit calea în practica monahală de a rosti rugăciuni scurte în decursul unei zile.

Rugăciunea născută din gingășie

Deșertul Sinai este un loc aspru, arid, care cu greu poate fi socotit un mediu ce poate rodi sentimente de afecțiune. Totuși, Arhimandritul ortodox Lev Gillet (1893-1980), scriind despre spiritualitatea monahilor Mănăstirii Sfânta Ecaterina din secolul al V-lea, descrie viața lor religioasă ca fiind „pătrunsă de gingășie”. Și care este izvorul acestor sentimente de bunătate? Evlavia monahilor pentru numele lui Iisus. Ioan, un monah din secolul al VI-lea, care a trăit în Gaza din Palestina (mai bine cunoscut pentru prietenia și corespondența cu prietenul său monah, Varsanufie), mărturisește încrederea pe care monahii din Sinai o aveau în numele lui Iisus, atunci când scrie că marii sfinți pot lupta împotriva diavolului și ispitelor sale, însă „cei care sunt slabi nu pot decât să caute adăpost în numele lui Iisus”.

În timpul călătoriilor noastre, Părintele Ioan și cu mine am auzit monahi referindu-se la „tăcere”, „atenție” și „trezvie” ca fiind esențiale pentru liniștirea patimilor și izgonirea gândurilor zilnice care răspândesc mintea pentru a fi mai aproape de Dumnezeu. „În această liniște”, spune în Filocalie Isihie al Ierusalimului, cunoscut, de asemenea, ca Isihie Presbiterul (un monah și preot din secolul al V-lea), „inima inspiră și Îl cheamă, neîncetat și fără oprire, numai pe Iisus Hristos, Care este Fiul lui Dumnezeu, și El Însuși Dumnezeu”. Dacă această afirmație vă aduce aminte de ceea ce ați aflat deja despre dorința monahilor de a spune neîncetat Rugăciunea lui Iisus, atunci nu vă va surprinde faptul că Isihie este primul autor atestat în documente care se referă explicit la Rugăciunea lui Iisus. El spune: „Prin stăruința în Rugăciunea lui Iisus… intelectul, eliberat de orice imagine, se bucură de o deplină liniște”.

Cu toții dorim să avem pacea inimii și a minții, iar atunci când Iisus potolește durerea și răcorește o inimă tulburată, cel care a fost astfel binecuvântat simte o atât de mare bucurie și recunoștință încât va dori ca niciodată să nu fie despărțit de Hristos. „Doar Iisus Hristos, Cel ce unește ceea ce este separat și nimeni altcineva”, ne încredințează Isihie, „poate dărui inimii tale o trainică pace de la patimile tale”.

O schimbare și o deșteptare

Sfântul monah Grigorie Sinaitul a fost cel care a redeșteptat practica Rugăciunii lui Iisus în mănăstirile și sihăstriile Muntelui Athos. Nu a fost ușor: atunci când a sosit în Sfântul Munte, în jurul anului 1300, el nu a găsit decât numai trei monahi – Isaia, Cornelie și Macarie – care se nevoiau cu rugăciunea contemplativă. Cu toate acestea, datorită lui Grigorie și acestor trei monahi contemplativi, Rugăciunea lui Iisus a prins rădăcini în Athos și, începând de atunci, monahii din Sfântul Munte au răspândit Rugăciunea în toată lumea ortodoxă.

Motivul pentru care Mănăstirea Sfânta Ecaterina de pe Muntele Sinai și-a pierdut influența în răspândirea acestei practici este dificil de identificat însă, cel mai probabil, izolarea fizică a mănăstirii a avut și ea un rol. Pe la sfârșitul secolului al XIII-lea, Peninsula Sinai și toată Țara Sfântă se aflau deja sub ocupație musulmană – ultimii cruciați fiind alungați din regiune în 1291. Pelerinii care doreau să viziteze Sfânta Ecaterina, ca de altfel și monahii din acea mănăstire care doreau să călătorească peste granițe la alte mănăstiri, trebuiau să ia în considerare riscurile unei astfel de călătorii. Dacă cineva era capturat pe drum de bandiți sau negustori de sclavi, acela nu avea să-și mai revadă vreodată căminul. Și, prin urmare, monahii Mănăstirii Sfânta Ecaterina s-au găsit ei înșiși în multe privințe separați de lumea creștină.

Între timp, în Muntele Athos, Sfântul Grigorie făcea cunoscută comunității monahale athonite o nouă formă de rugăciune mistică. Avem tendința de a considera misticismul ca fiind ceva din altă lume, un lucru potrivit marilor sfinți, însă nu și oamenilor obișnuiți. Grigorie ar fi pus la îndoială această afirmație. El considera că experiențele mistice sunt dreptul din naștere al tuturor creștinilor, un dar al Duhului Sfânt revărsat la botez, dar care zace în stare de așteptare până în momentul în care ceva îl deșteaptă. Dorința de a fi mai aproape de Dumnezeu, a trăi o viață mai puțin lumească, va deștepta darul mistic, și practica Rugăciunii lui Iisus îl va ajuta de-a lungul drumului pe novice.

Grigorie a recunoscut că este nevoie de practică pentru a reuși să izgonești toate distragerile și pentru a te centra cu totul pe unirea cu Hristos. El recomanda recitarea Rugăciunii lui Iisus la începutul zilei, șezând (pentru a fi mai convenabil) și ținând capul aplecat pentru a feri ochii să caute lucruri intersante sau care distrag. El sfătuia ca rugăciunea să fie rostită domol, concentrându-ne pe semnificația fiecărui cuvânt. Cu timpul, creștinul va putea spune împreună cu Sfântul Pavel: „Nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăiește în mine” (Galateni 2, 20).

Iisus Hristos și Fecioara Maria

Unul dintre pustnicii pe care Grigorie i-a întâlnit în Athos este Sfântul Maxim din Capsocalivia († 1365). Despre acesta se dusese pretutindeni faima că putea citi inimile, putea dezvălui celor care veneau la el cele mai adânci taine și păcatele pe care se temeau să le mărturisească. Atât de mulți pelerini se străduiau să ajungă în îndepărtatul Munte Athos și apoi în sălbăticia unde se afla coliba lui Maxim, încât el a socotit de cuviință să se retragă din nou și din nou, tot mai adânc în pădure, pentru a regăsi singurătatea pe care o căuta. De fiecare dată când se muta el își ardea vechea colibă, de aici primindu-și supranumele – Kapsokalyvia înseamnă în greacă „colibă arsă”. Dar nu era vreun loc în care Maxim să se poată ascunde. Întotdeauna pelerinii îl găseau. Au reușit să ajungă la el chiar și trimișii împăraților bizantini Ioan IV Cantacuzino și Ioan V Paleologul, care au cerut și ei sfatul sfântului.

Sfântul Grigorie l-a vizitat, de asemenea, pe Sfântul Maxim și probabil, Grigorie fiind la rândul său monah, Maxim nu s-a supărat. Sfântul Maxim Cavsocalivitul rostea și el Rugăciunea lui Iisus însă o dusese într-o nouă direcție: stând înaintea icoanei Sfintei Fecioare Maria, el repeta o rugăciune în care invoca numele lui Iisus și al Mariei. Nu știm ce zicea în rugăciunea sa; probabil că era o alcătuire proprie. Ceea ce făcea Maxim era deosebit.

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

Pe tărâmurile slave

Cam în aceeași perioadă în care Grigorie reînsuflețea practica Rugăciunii lui Iisus, iar Maxim introducea o variație personală la formula clasică, Sfântul Calist al II-lea, Patriarhul Constantinopolului, scria un manual pentru ortodocșii creștini care făcea din Rugăciunea lui Iisus centrul vieții lor duhovnicești. Cunoscută prin numele aparte de Centurii, cartea lui Calist era menită monahilor, însă Arhimandritul Lev Gillet, care s-a adâncit în această lucrare aproape uitată în secolul al XX-lea, a socotit că, prin anumite adaptări, orice creștin ar putea urma și s-ar putea folosi de manualul Sfântului Calist.

Întrebuințând metoda lui Calist ca punct de plecare, creștinul care tânjește să-și adâncească viața duhovnicească pune credința în acțiune prin fapte de milostenie: citește Sfintele Scripturi zilnic; participă la slujbele bisericești; primește Sfânta Împărtășanie cu vrednicie, evlavie și smerenie; face priveghere de toată noaptea la sfinte sărbători importante precum Paștele și Crăciunul; postește cu legume, pâine și apă în fiecare zi de miercuri și vineri. Toate aceste fapte, spune Părintele Lev, sunt menite să sprijine, să întărească actul principal: rostirea Rugăciunii lui Iisus pentru a-L iubi pe Iisus mai profund.

Între timp, din Muntele Athos, Rugăciunea lui Iisus se răspândea pe tărâmurile slave. Un monah rus din Athos, Sfântul Nil Sorsky (1433-1508), a învățat cum să rostească această rugăciune și atunci când s-a întors acasă, a introdus-o în mănăstirile de pe râul Volga. Un manual pentru instruirea novicilor redactat în Mănăstirea Sfânta Treime explică cum pot fi inițiați în Rugăciunea lui Iisus. În Ucraina și Rusia a apărut obiceiul de a zice Rugăciunea lui Iisus, trecând cu degetele în același timp peste nodurile sau mărgelele unei funii de rugăciune [metanier].

Înapoi în Sfântul Munte

În secolul al XVIII-lea era un monah care trăia în Muntele Athos, pe nume Nicodim; avea să devină cunoscut sub numele de Nicodim Aghioritul (cca 1749-1809). În perioada în care s-a nevoit în Sfântul Munte și-a instruit ucenicii să folosească o tehnică de rugăciune prin care, credea el, intelectul poate fi adus în inimă.

Acestea sunt învățăturile Sfântului Nicodim către călugări: în fiecare seară găsește un loc întunecat, liniștit unde să nu fii tulburat timp de o oră. Așezat pe un scaun, apleacă-ți capul până ce barba se odihnește pe piept. Înainte de a începe să te rogi, ține-ți respirația puțin; apoi, cu o voce slabă începe să rostești Rugăciunea lui Iisus. Nu lăsa ca mintea să colinde sau să fie distrasă, ci păstreaz-o acordată la cuvintele rugăciunii până ce rugăciunea devine centrul minții, al inimii și al sufletului. „Pune în mișcare voința sufletului”, spune Nicodim. „Sufletul trebuie să zică această rugăciune cu toată voința sa, cu toată tăria sa și cu toată iubirea sa”. Desigur, acesta era un sfat adresat monahilor novici. Pe când ne aflam în Athos, colegii mei și cu mine – creștini mireni – am fost avertizați de mai mulți monahi și preoți să nu ne plecăm capul și să nu ne ținem respirația fără îndrumare; acest fel de a rosti Rugăciunea lui Iisus, ne-au spus ei, necesită îndrumare din partea unui povățuitor duhovnicesc și nu ar trebui să o spunem de capul nostru.

Scopul monahilor care practicau – și care încă practică – Rugăciunea lui Iisus în acest chip este de a se separa de tot ceea ce este lumesc: confort, faimă, succes, avere, ambiție, căsătorie, familie. O rostire disciplinată a Rugăciunii lui Iisus ușurează lepădarea de aceste lucruri. Însă ce se întâmplă cu aceia dintre noi care trăim în lume și care nu putem renunța la îndatoririle noastre? Pentru noi, Rugăciunea lui Iisus ne poate feri de a deveni prea atașați de lucrurile lumii, de la a face idoli din cariera, salariul, mașina noastră și alte simboluri ale statutului nostru social. Practica Rugăciunii lui Iisus ne ușurează detașarea de dorințele și neliniștile lumii care ne pot distrage de la adâncirea vieții noastre duhovnicești. Aceasta vrea să spună Sfântul episcop rus din secolul al XIX-lea, Teofan Govorov (Zăvorâtul, 1815-1894), atunci când scrie: „Scopul practicii (Rugăciunii lui Iisus) constă în dobândirea obiceiului de a păstra mintea în trezvie înlăuntrul inimii”. Către aceasta putem aspira cu toții, prin harul lui Dumnezeu și folosindu-ne de Rugăciunea lui Iisus.

Pelerinul rus

În Rusia secolului al XIX-lea, Rugăciunea lui Iisus a inspirat scrierea unei cărți care va deveni un titlu clasic al literaturii mistice, Pelerinul rus. Cartea în sine este un fel de taină: este scrisă la persoana întâi însă nimeni nu știe dacă este o lucrare de ficțiune sau chiar o relatare autobiografică despre un mistic rătăcitor ce devine un rugător iscusit al Rugăciunii lui Iisus. Pelerinul ne spune cum un stareț l-a învățat să se roage neîncetat cu Rugăciunea lui Iisus, cum aceasta i-a transformat viața și l-a ajutat să îndure orice necaz sau pătimire.

Cea mai interesantă parte a cărții este cea în care pelerinul descrie ce trăiește el atunci când se roagă:

Uneori (atunci când zice Rugăciunea lui Iisus), inima mea părea de parcă revărsa de bucurie, atât de ușoară era, atât de plină de libertate și de alinare. Uneori simțeam iubire pentru Iisus Hristos și toate făpturile lui Dumnezeu… Uneori, prin chemarea numelui lui Iisus, eram covârșit de fericire și de atunci am înțeles înțelesul acestor cuvinte: „Împărăția lui Dumnezeu este înăuntrul vostru”.

Rugăciunea lui Iisus și Pelerinul rus joacă un rol important în romanul lui J.D. Salinger, Franny și Zooey. Franny, o studentă aflată în toiul unei crize existențiale, citește Pelerinul rus și încearcă să se roage fără încetare. În timpul prânzului cu prietenul său ea încearcă să-i explice ce face însă el nu o aude; el este captivat de masa sa, de meciul de fotbal la care va participa după prânz, de petrecerea de după joc. Când prânzul se sfârșește prietenul iese afară să cheme un taxi. Franny rămâne la masă recitând fără oprire Rugăciunea lui Iisus. Ea descoperise un mărgăritar de mare preț în timp ce mintea prietenului ei este axată în întregime pe găsirea unui taxi.

Mulțumită în mare parte Pelerinului rus, care a fost tradusă în multe limbi, Rugăciunea lui Iisus a devenit cunoscută în Europa Apuseană și în Statele Unite, unde o mână de catolici și protestanți au încercat să o practice. Autoarea engleză Evelyn Underhill (1875-1941), care a fost deosebit de interesată de domeniul misticismului, a îmbrățișat Rugăciunea lui Iisus: „Acest meșteșug este atât de simplu”, scrie ea, „încât poate fi întrebuințat de cel mai umil dintre credincioși și totuși atât de puternic, încât îi poate introduce pe cei care o rostesc cu credincioșie în cele mai adânci taine ale vieții contemplative”. În mod curios totuși Rugăciunea lui Iisus este încă în mare necunoscută și nu foarte mult practicată în Apus. Nădăjduim că această carte va ajuta ca Rugăciunea lui Iisus să devină cunoscută și iubită în toată lumea apuseană.

Lasă rugăciunea să-și facă lucrarea

În 1963, un monah ortodox pe care l-am menționat anterior în acest capitol, Arhimandritul Lev Gillet, a publicat ceea ce trebuie să fie cea mai bună lucrare modernă despre Rugăciunea lui Iisus, intitulată simplu The Jesus Prayer (Rugăciunea lui Iisus). Părintele Lev a fost inițial un catolic francez evlavios care a îmbrățișat monahismul benedectin. Student în creștinismul răsăritean, Părintele a explorat Ortodoxia și în cele din urmă s-a convertit, devenind creștin ortodox.

Printre prietenii lui Gillet se numărau catolici, anglicani, calviniști, penticostali și quakeri și pe toți îi îndemna să rostească Rugăciunea lui Iisus. Nu ar fi ceva exagerat dacă am afirma că Părintele Lev a făcut din a aduce Rugăciunea lui Iisus în bisericile Apusului o misiune personală.

În cartea sa, Părintele Lev insistă că nu sunt necesare pregătiri elaborate pentru a începe rostirea acestei rugăciuni, potolește-ți mintea neobosită, cere ajutorul Duhului Sfânt și apoi începe să repeți rugăciunea. Singurul său avertisment este simplu: nu încerca să te forțezi să ai o experiență „mistică” sau să îți provoci o stare emoțională falsă. Lasă rugăciunea să lucreze singură. „Începând să rostești numele șlui Iisusț cu evlavie fierbinte”, scrie el, „tot ceea ce trebuie să facem este să ne atașăm de el, să ne agățăm de el și să îl repetăm domol, ușor și în tăcere”.

Nu te grăbi în repetarea rugăciunii, îndeamnă Părintele Lev. Și nu o zi prea repede. Dacă obosești nu te mai ruga. Dar chiar și atunci când nu te rogi, indiferent de orice altceva faci, încearcă să fii atent la dorința de a rămâne întotdeauna în prezența lui Iisus. Sfânta Scriptură caracterizează această stare astfel: „Dormeam, dar inima-mi veghea” (Cântarea Cântărilor 5, 2).

Care sunt urmările rostirii neîncetate a numelui lui Iisus? Părintele Lev ne încredințează: „Numele lui Iisus este un mijloc concret și puternic de a-i transfigura pe oameni în realitatea lor cea mai profundă și dumnezeiască”. El ne îndeamnă să spunem rugăciunea în tăcere în timp ce mergem la serviciu, în timp ce mergem pe stradă, chemând numele lui Iisus peste fiecare om pe care îl vedem și încercând mereu să ne purtăm într-un mod care să sugereze oamenilor din jurul nostru că noi încercăm să trăim pentru Hristos.

Pelerinajul pe care l-am făcut împreună cu Părintele John, căutarea noastră de a afla tainele Rugăciunii lui Iisus, a fost călăuzită de toți acești bărbați și femei sfinte care au experiat puterea duhovnicească, de viață schimbătoare a rugăciunii. Scrierile lor despre Rugăciunea lui Iisus au fost manuale mistice care ne-au îngăduit să pășim pe urmele sfinților.

Sursa: Norris J. Chumley, Tainele Rugăciunii lui Iisus. Trăind prezenţa lui Dumnezeu: pelerinaj în inima unei străvechi spiritualităţi, traducere de Dragoş Dâscă, Editura „Doxologia“, Iaşi 2012 via pemptousia.ro

Cartea poate fi achizionată online de la linkul: goo.gl/RPSCz7

Rânduiala rugăciunii neîncetate în obștea lui Gheron Iosif Isihastul

Când am fost cu bătrânul meu la Schitul Nou, exemplul, îndemnul, tactica şi scopul lui erau să ne sfătuiască continuu, cu ştiinţă, cu pândă prevăzătoare, ca să zicem rugăciunea lui Iisus şi să priveghem în toată vremea. Ne insuflase un simţ adânc al rugăciunii şi al trezviei prin priveghere. Ne spunea că pe monahul care priveghează şi se roagă cu luare aminte să nu-l privim ca pe un om pământesc, ci ca pe îngerul lui Dumnezeu. Şi precum îngerii înalţă doxologii neîncetat lui Dumnezeu Cel Sfânt, cu o fericire şi o bucurie necuprinsă, contemplând, în acelaşi fel şi călugării trebuie să privegheze, să laude, să postească, să se jeluiască şi să plângă zilele şi nopţile. Bineînţeles, noaptea este mai potrivită prin liniştea firii, în special, la ceasurile în care omul se odihneşte de grija zilei. Mintea se linişteşte de flecăreala şi de osteneala de peste zi şi omul mai odihnit şi mai cumpătat are folos mai mult priveghind.

Duhovnicul nostru ne urmărea dacă ne rugăm continuu şi nu ne ţinea multe teorii, adică învăţături de mai multe ore, ci în puţin timp ne spunea doar ceea ce era necesar.

Câteodată zicea unui frate dintre noi:

– Spune, fiule, rugăciunea, că nu te aud c-o spui!

– Eh, acum, părinte, după atâţia ani de călugărie, s-o spunem cu voce tare?

– Te ruşinezi, fiule, să spui rugăciunea cu voce tare, ca să nu te ia ceilalţi drept începător? Te crezi îmbunătăţit? Este ruşine când nu spunem rugăciunea şi când mintea noastră fuge încoace şi încolo, iar gura nu stă deloc. Aceasta e ruşine, şi înaintea ochilor lui Dumnezeu şi înaintea ochilor oamenilor.

Un frate o spunea continuu, fără încetare, şi într-o zi harul Sfântului Duh l-a vizitat, cu toate că apăruse şi altădată într-un mod diferit. În acea zi, după multă chemare cu glas tare a Numelui lui Iisus, atât i s-au deschis ochii sufletului şi ai trupului încât privea foarte diferit şi nu putea să explice. Toate câte vedea şi auzea erau foarte schimbate şi ţineau de nefiresc. Păsărelele care ciripeau, vegetaţia înflorită, copacii cu floarea şi mireasma lor, soarele, ziua strălucitoare, toate grăiau despre slava lui Dumnezeu. Le vedea ca şi cum ar fi văzut raiul, deveniseră o apocalipsă, o revelaţie, apariţia unei taine atât de ascunsă nouă, care nu putem privi cu ochi duhovniceşti. „Toată suflarea să laude pe Domnul.” Atât regnul animal, cât şi cel vegetal grăiau despre slava, grandoarea, măreţia, farmecul şi frumuseţea lui Dumnezeu. El se minuna, ieşea din sine, nu putea să vorbească, iar ochii i se umpleau de lacrimi, nu pentru păcate, ci pentru frumuseţea lui Dumnezeu.

Oare cum putea inima lui să reziste acestei frumuseţi şi descoperiri divine?

Fragment dintr-o cuvântare a părintelui Efrem Filotheitul ţinută la Sfânta Mănăstire Filotheu pe 25 iunie 1984

Sursa: Ne vorbește Starețul Efrem Filotheitul. Meșteșugul mântuirii, traducere de ieromonah Teofan Munteanu şi Pr. Victor Manohalche, Editura Egumenița, pp. 255-256 via doxologia.ro

Foto (sus): Cuviosul Efrem (Filotheitul) din Arizona (n. 1927), astăzi unul dintre cei mai renumiți părinți ortodocși contemporani, aici alături de povățuitorul său duhovnicesc lângă care s-a nevoit timp de 12 ani, Gheron Iosif Isihastul (+ 1959).

Foto Icoană: Icoană a lui Gheron Iosih Isihastul, pictată la Mănăstirea Cenza, din colecția Pr. Cristian Ovidiu Groza.

Foto (jos): Arhiva blogului

Viața Cuviosului Iosif Isihastul. Lipsa duhovnicilor. Zăvorârea

Cuviosul Iosif Isihastul ca tânăr monah, fotografie din ~1930

În anul 1929, Cuviosul Iosif avea să facă prima ieşire din Sfântul Munte, împreună cu părintele Arsenie, pentru a o tunde în monahism pe mama sa, Maria, cu această ocazie vizitând şi ajutând duhovniceşte mai multe persoane. Astfel, vor face o vizită monahiei Eupraxia, sora părintelui Arsenie, care îl slujea pe Bătrânul Ieronim (+1966) în Insula Eghina.

De acolo vor merge la Drama (în nord-estul Greciei), pe la alte rudenii ale părintelui Arsenie, precum şi în Tesalonic, unde vor cunoaşte mai multe persoane (monahii, dar şi câteva văduve evlavioase, victime ale catastrofei micro-asiatice). Cu majoritatea lor va păstra legătura, povăţuindu-i ulterior din Sfântul Munte prin scrisori, ca şi pe mulţi alţii.

Bătrânul Daniil Katounakiotul

La întoarcerea în Sfântul Munte, au aflat de trecerea la cele veşnice a iubitului lor povăţuitor, Bătrânul Daniil Katunakiotul (+08.09.1929), iar puţin mai târziu, în acelaşi an, avea să plece la Domnul şi ieromonahul Daniil Isishastul de la chilia Sfântului Petru Athonitul. Acest lucru le-a provocat multă durere și i-a silit să facă un nou „pelerinaj” prin toată Grădina Maicii Domnului pentru a găsi un nou povăţuitor, neînşelat în lucrarea duhovnicească, pentru că, deşi gustase din harul celor desăvârşiţi, căuta pe cineva care să-l înveţe cum să-l păstreze şi să-i tâlcuiască taina pedagogiei lui Dumnezeu.

Au încercat să devină ucenicii unui stareţ iscusit, dar şi acesta a murit la scurt timp. Apoi s-au hotărât să facă acelaşi lucru cu părintele Antonie, urmaşul stareţului Daniil Isihastul. Însă acesta nimic nu moştenise de la fericitul stareţ, învăţând acum dureroasa, dar în egală măsură foarte importanta lecţie de a nu fi de ajuns ca cineva să găsească un povăţuitor şi să intre «în pustia cea mai dinlăuntru», ci trebuie să se şi ostenească ca să moştenească Harul de la stareţul său.

Timp de mai bine de jumătate de an (sfârşitul toamnei anului 1929 – vara anului 1930), au tot cutreierat Sfântul Munte, trecând pe la sihăstriile Sfântului Maxim Kavsokalivitul, a Sfântului Petru Athonitul, a Sfântului Nil Izvorâtorul de Mir, pe vârful muntelui Carmelului (în vestul Kerasiei, mai jos de Athon) precum şi pe la peştera unde s-a nevoit Sfântul Grigorie Palama.

Cea mai mare parte a anului au rămas în hotarele Marei Lavre şi mai ales pe Athon (vara, când e şi hramul bisericuţei de pe vârful muntelui). Fiind mai tot timpul plecaţi, trăiau foarte sărăcăcios, luând cu ei doar o haină groasă (care le ţinea şi de aşternut), un săculeţ cu posmagi şi o oala mică de cupru pentru gătitul mâncării (buruieni sălbatice sau bulbi).

Legătura duhovnicească dintre Stareţul Iosif şi văduvele din Tesalonic, menţinută printr-o statornică corespondenţă, le-a determinat pe acestea să-i ceară Cuviosului tunderea lor în monahism. Astfel, pe la mijlocului anului 1930, cei doi isihaşti vor ieşi pentru a doua oară din Athos, de data aceasta pentru a întemeia o mănăstire de maici, la Gheroviţa, lângă Zirnovo-Drama (azi Kato Nevrokopi), avându-l ca ocrotitor pe Sfântul Nicolae. Aici le-a îmbrăcat în îngereasca schimă pe monahiile Teodora, Eupraxia (care au devenit egumenele obştii nou formate), Maria, o alta tot cu numele de Eupraxia, şi Fevronia. Pe cât de mare era rezultatul ascultării faţă de Stareţ (aceste monahii s-au sfinţit atât de mult încât au dat mărturie despre viaţa lor cuvioasă şi părinţii athoniţi), în egală măsură erau şi ispitele (suferind prigoană din partea ierarhului locului), fapt pentru care, deşi ceilalţi se foloseau de prezenţa, rugăciunile şi sfaturile sale, stareţul Iosif, cu toate că îşi păstrase tipicul specific de nevoinţă, a constatat că nu mai putea gusta harul contemplaţiei aşa cum o făcuse în Sfântul Munte, și pentru „a nu-L pierde” pe Dumnezeu, la începutul anului 1933 se va întoarce definitiv în Athos. Aici vor relua obişnuitele exerciţii ascetice, încercând chiar o mai mare nevoinţă în înfrânare, priveghere şi rugăciune, toate cu stăruinţă, rânduială şi scop. Pentru o scurtă perioadă de timp (până la încercarea timidă de întemeiere a primei obşti) au păstrat şi vechiul obicei de a căuta povăţuire duhovnicească, străbătând constant Sfântul Munte în perioada cuprinsă de la Paşti până în luna octombrie, întrucât iarna se retrăgeau la chiliile lor pustniceşti de la Sfântul Vasile, unde putea înfrunta relativ mai uşor greutatea iernii.

Chiliile de la Sfântul Vasile

Neavând la cine să se supună în ascultare desăvârşită, pentru a putea păstra şi înmulţi talanţii primiţi, Stareţul Iosif a preferat nevoinţa de la sihăstria lor de la Sfântul Vasile în locul peregrinărilor, trăind vreme de un an de zile ca zăvorât. Neieşind din mica şi strâmta lui chilie, întunecată ca un mormânt, Părintele Arsenie îi aducea, o dată la câteva zile, puţin posmag, el dedicându-se cu desăvârşire rugăciunii inimii și fiind adeseori mângâiat de Dumnezeu prin stări duhovniceşti mai presus de fire. Astfel, la 3 luni de la zăvorâre, neputându-l însoţi pe părintele Arsenie la Sfânta Liturghie din cauza epuizării fizice, a avut parte de o nouă cercetare dumnezeiască. Mâhnirea (ce provenea din lipsirea de Sfânta Împărtăşanie, fapt pe care îl atribuia păcatelor sale) s-a prefăcut în bucurie desăvârşită atunci când îngerul Domnului i s-a arătat, umplând chilia de lumină. Acesta i-a dăruit Cinstitul Trup şi Sânge al Domnului Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, după care s-a făcut nevăzut. Referind-se la această întâmplare mărturisea: atât de multă bucurie şi fericire am simţit atunci, încât pot să spun că acel Har nu l-am mai gustat niciodată. Timp de o săptămână nu am mai simţit nevoia nici de hrană, nici de apă. Încetase orice lucrare a trupului meu.

Până la venirea primilor ucenici, nevoinţa lor consta în mâncare foarte puţină (75g de posmag) o dată pe zi, după-amiaza, apoi odihnă până la apusul soarelui (3-4 ore), după care urma privegherea de noapte, timp de 6 ore (care consta în principal din rugăciunea inimii, Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!, făcută stând pe un scăunel sau în picioare, apoi studiu duhovnicesc, meditaţie, precum şi metanii), al cărei scop era dobândirea pocăinţei adevărate, şi, prin ea, păstrarea şi înmulţirea harului Sfântului Duh. Spre dimineaţă mergeau (atunci când era posibil) la Sfânta Liturghie, spre a se împărtăşi. Iar cealaltă parte a zilei o petreceau fie ocupându-se cu lucrul de mână (spre a se putea întreţine din vânzarea acestuia, pentru că în perioada de zăvorâre nu lucrau nimic), fie căutând alţi asceţi spre a primi de la aceştia cuvânt de folos.

Devenind deja încercat în latura practică a vieţii niptice, diavolul nu mai reuşea să-şi manifeste puterea decât din afară (pricinuindu-le disconfort sufletesc, altul decât cel provocat de patimi), prin necazurile aduse prin diferite întâmplări şi oameni, neavând însă puterea de a-i abate de la sfinţenie. Prin mucenicia sa zilnică, de bunăvoie, a primit darul de a rămâne neclintit în virtute, dar şi pe acela de a povăţui şi pe alţii în dobândirea ei.

Stareţul Iosif a devenit cunoscut de monahi şi mireni în special după perioada de statornicire la chilia Sfântului Vasile, caracterul său niptic începând a fi apreciat şi recunoscut nu doar în Sfântul Munte.

Sursa: Pr. Dr. Cristian Groza, Gheron Iosif Isihastul (1897-1959) – Viaţa şi învăţătura (carte în curs de apariție la Editura Sfântul Nectarie). Fragmente din lucrare apar aici cu îngăduința autorului căruia-i mulțumim și pe această cale.

Părintele Cristian Groza este Preot Paroh al Catedralei Sfântul Ierarh Nicolae și Sfântul Mare Mucenic Gheorghe din Sfântul Gheorghe, Covasna și Doctor în Teolgie al Facultatății de Teologie Ortodoxă „Andrei Şaguna” – Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu, îndrumător fiind Arhid. Prof. Dr. Ioan. I. Ică jr.