Arhive blog

VIDEO: „Gheron Iosif Isihastul, ascetul iubirii”, conferința Părintelui Agapie Corbu (Arad, 16 mai 2017)

Partea I

Partea a II-a

Partea a II-a

Conferința „Gheron Iosif Isihastul, ascetul iubirii” susţinută de Părintele Agapie Corbu, starețul Schitului Buna Vestire din Almaș (județul Arad), la Teatrul Clasic „Ioan Slavici” din Arad în 16 mai 2017.

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

Întâlnirea mea cu Gheronda Iosif Vatopedinul la Muntele Athos. Încercarea unei file de sinaxar (Antonio Boloț)

În amintirea Gherondei Iosif Vatopedinul, la împlinirea a 7 ani de la trecerea sa la Domnul

„Gheronda Iosif s-a născut la 1 iulie 1921 în grădina Mănăstirii Sfinţilor Doctori fără de arginţi din Giolos (Cipru), atunci când pe mama sa, însărcinată în 7 luni şi venită la slujba de hram, au apucat-o durerile facerii” (1). A primit la botez numele Socratis.

„Gheronda Iosif Vatopedinul s-a închinoviat la vârsta de 16 ani, în vara anului 1937, la Sfânta Mănăstire Stavrovouni din Cipru. Motivaţia alegerii sale stă în următoarea întâmplare. Acesta a văzut un film, o comedie, şi după aceea a simţit un mare gol în viaţa sa, o stare de înstrăinare faţă de toate cele trecătoare. Stătea într-un loc pe-un deal din orasul Pafos în acea seară, când deodată simţi că păşeşte înăuntrul unei alte lumi şi o fericită lumină, o mângâiere de la Dumnezeu încărcată de dragoste şi de linişte îl cuprind. Mântuitorul Hristos Însuşi i S-a arătat spunându-i: ‹‹Pentru asta am creat oamenii? Oamenii sunt nemuritori››. După această vedenie Gheronda Iosif a decis să abandoneze lucrurile lumeşti şi să devină monah. La tunderea în monahism a primit numele Sofronie (n.n. – mai târziu, primeşte odată cu schima cea mare numele Iosif), trăind în mănăstire în jur de zece ani. A plecat, în mod declarat, din cauza problemei calendarului, care divizase mănăstirea în două tabere, dar în realitate era condus de către Dumnezeu. Astfel că, cu binecuvântarea şi încurajarea duhovnicului mănăstirii, Papa-Kyprianos, a plecat la Sfântul Munte Athos pentru a trăi o viaţă duhovnicească mai înaltă”. (2) (tr. n.).

Ajuns în Sfântul Munte, Gheronda Iosif îl întâlneşte, prin voia divină, pe Gheron Iosif Isihastul. „În acea vreme Gheron Iosif Isihastul se nevoia la Schitul Sfânta Ana Mică, în pustia cu loc abrupt şi cu peşteri, alături de confraţii săi asceţi, Părintele Arsenie şi Părintele Atanasie, fratele său după trup. Gheron Iosif Isihastul era respectat foarte mult de către cucernicii părinţi athoniti, aceştia apreciindu-l ca pe un dascăl al isihiei şi al Rugăciunii lui Iisus, dar şi ca pe un îndrumător al vieţii monahale. Părintele Sofronie a fost atât de impresionat de statura duhovnicească şi de cuvintele lui Gheron Iosif, că l-a rugat să-l primească şi pe el în obştea sa, dar a fost refuzat. Insistenţa tânărului Sofronie, aşa cum era atunci, a fost atât de mare încât Gheron Iosif i-a promis că mai întâi se va ruga şi îi va da un răspuns ziua următoare, când Sofronie se va întoarce. În cele din urmă, răspunsul a fost unul pozitiv. Mai târziu s-a aflat că venerabilului părinte i s-a descoperit de Sus, eveniment ce l-a convins să-l ia pe tânărul Sofronie ca prim ucenic al său. Gheron Iosif a văzut o mică pasăre că zboară şi se aşază pe umărul său. Cum stareţul se uita la ea uluit, pasărea şi-a deschis ciocul, dar în loc să cânte a început să teologhisească. În felul acesta Dumnezeu i-a făcut cunoscut lui Gheron Iosif Isihastul că tânărul Sofronie se va maturiza duhovniceşte sub îndrumarea sa şi că va deveni vas harului Duhului Sfânt, primind darul teologiei.” (3).

Începând cu anul 1947, Gheronda Iosif Vatopedinul odată intrat ucenic la Stareţul Iosif Isihastul se dedică ascultărilor şi nevoinţei, deprinzând tainele vieţii isihaste după tipicul athonit. Participă la slujbe alături de abşte, se roagă în chilia sa, îşi mărturiseşte gândurile Stareţului, sporind astfel în viaţa duhovnicească. Tot Stareţul îl povăţuieşte cum să se roage cu Rugăciunea lui Iisus – „Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă.” Înaintând pe această cale, Gheronda Iosif cunoaşte astfel din experienţă care e adevărata dimensiune a monahismului: „…simţirea de aici a împărăţiei cerurilor”. (4), „Isihia, liniştirea, precum văd din mica mea experienţă, în afara celor atât de multe pe care le scriu Sfinţii Părinţi, este rădăcina nepăcătuirii şi calea către autocunoaştere”. (5).

Cu trecerea anilor, Gheronda Iosif dobândeşte mari bogăţii duhovniceşti prin cultivarea virtuţilor şi ascultarea de sfaturile Stareţului său, trăind „sfintele nevoinţe ale desăvârşirii”. Astfel că din bun ucenic, la maturitate, când dobândeşte „starea bărbatului desăvârşit” (Efeseni 4, 13), devine la rându-i îndrumător duhovnicesc pentru obşti de călugări tineri, dar şi pentru mireni râvnitori. Este cercetat de către monahi şi laici de pretutindeni pentru povaţă, oferind cu dragostea-i caracteristică mângâieri, binecuvântări şi, cel mai important lucru, purtând pe fiecare om cu necazul şi nevoia sa în rugăciunile sale aprinse, atunci când Cuvioşia Sa, în ceasuri de priveghere, vorbea cu Dumnezeu. Gheronda Iosif Vatopedinul ţine cuvinte de învăţătură, luminând pe începătorii într-ale credinţei şi făcându-i să se înalţe şi mai mult cu inima către Cer pe cei cu experienţă. A fost un Avvă, asemeni celor despre care citim în Pateric, cultivând şi transmiţând mai departe ucenicilor săi harul, experienţa şi învăţăturile Cuviosului Gheron Iosif Isihastul.

CTEVA CUVINTE DE ÎNVĂȚĂTURĂ ALE GHERONDEI IOSIF VATOPEDINUL:

„Cu cât mai mult stăruim în împlinirea poruncilor, cu atât mai multă lumină primeşte mintea şi se face mai încăpătoare pentru har”. (6)

„Nimic nu produce în noi cu atâta spor smerita cugetare ca necazurile, fie de voie, fie fără de voie”. (7).

„Doar dumnezeiasca Evanghelie depăşeşte, în mod mai presus de orice închipuire, toată cunoaşterea şi tot ce şi-a putut imagina raţiunea omenească, în întreaga istorie universală”. (8)


„Dumnezeu lucrează biruinţa prin har şi o cedează pe aceasta smereniei noastre, pentru puţina osteneală a răbdării”. (9)


„Eliberarea minţii din zăpăceala grijii de multe face ca mintea să se întoarcă în mod firesc spre Dumnezeu, primul şi cel mai important principiu”. (10)


„De aceea aproape toţi Părinţii accentuează faptul că omul nu-şi găseşte odihnă în nicio altă îndeletnicire dacă nu se predă din toate puterile pomenirii lui Dumnezeu, astfel încât să simtă că doar el şi Dumnezeu există”. (11)

În rândurile următoare voi relata cum l-am cunoscut pe Gheronda Iosif Vatopedinul la Sfântul Munte Athos, rămânându-mi în suflet pentru totdeauna chipul său luminos, blând, cald şi plin de dragoste duhovnicească.

29 APRILIE 2009, MUNTELE ATHOS

Am ajuns oarecum mai repede la biserica Sfintei şi Marii Mănăstiri Vatopedu, nu e nimeni care să aştepte în afară de noi. Uşa bisericii e închisă, astfel încât rămânem să admirăm frumoasele fresce exterioare. Fără să realizez când a apărut, văd în preajma noastră un părinte mai în vârstă, cu barba albă şi cu un chip luminos, plin de iubire. E o oarecare distanţă între noi. Simt interior o chemare şi merg cu evlavie să mă închin, cerându-i o binecuvântare părintelui aceluia. Atât de multă dragoste, bunătate şi căldură am putut simţi lângă acest părinte, ţinându-mi capul între mâinile sale! Cât de dulce a fost acea binecuvântare, simt mângâierea lui Dumnezeu asupra mea. Mă bucur nespus de acest moment înălţător. Mai târziu aveam să aflu că părintele aghiorit care m-a primit cu un zâmbet ceresc şi cu atâta dragoste fusese Gheronda Iosif Vatopedinul, ucenic al Cuviosului Gheron Iosif Isihastul. Mărturisesc sincer că nu am mai întâlnit pe altcineva la fel în viaţa mea, care să-şi fi revărsat atâta dragoste spre mine, fără să mă cunoască. Cu ajutorul lui Dumnezeu am putut simţi, prin dragostea Gherondei Iosif Vatopedinul, faptul că Mântuitorul Iisus Hristos ne iubeşte atât de mult chiar şi pe noi, păcătoşii, aşteptându-ne să ne întoarcem la El.” (12).

După două luni de la pelerinajul pe care l-am făcut în Muntele Athos, o veste tristă era anunţată de presa ortodoxă, Gheronda Iosif Vatopedinul a trecut la Domnul. Acest fapt mi-a răscolit amintirile frumoase păstrate în inimă cu chipul ca o icoană al Gherondei, determinându-mă să plâng de dor. Iată relatarea minunii care a făcut ocolul pământului despre zâmbetul din veşnicie al Gherondei Iosif: „Unul dintre cei mai iubiţi părinţi duhovniceşti din Sfântul Munte Athos, Gheronda Iosif Vatopedinul, a trecut la Domnul de ziua sa, 1 iulie 2009, la prăznuirea Sfinţilor Doctori fără de arginţi. La moartea sa, o minune s-a petrecut curând după ce şi-a dat ultima suflare, semn de nădejde pentru toţi dintre noi care aşteptăm ‹‹învirea morţilor şi viaţa veacului ce va să fie››.

După ce au trecut 45 de minute de la adormirea sa întru Domnul, a zâmbit.
Gura Gherondei Iosif a rămas deschisă pentru mult timp imediat după moartea sa şi, în ciuda tuturor eforturilor, monahii prezenţi au fost incapabili să o închidă. În conformitate cu rânduiala athonită, trupul Gherondei Iosif a fost înfăşurat în mantia sa monahală, fiind apoi cusută. După un timp, la îndemnul Stareţului Efrem, trupul a fost pus pe catafalc, iar o gaură s-a făcut în mantie pentru a-i fi expusă faţa şi o alta spre a fi la vedere mâna sa dreaptă pentru venerare. Spre uimirea tuturor, gura Gherondei Iosif nu doar că s-a închis, dar chipul său radia în chip miraculos, zâmbind! Nu doar buzele sale, dar şi ochii, şi obrajii.” (13).

Antonio Boloț

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

Note:

(1). Gheronda Iosif Vatopedinul − 1 iulie 2009, https://www.pemptousia.ro/2014/07/gheronda-iosif-vatopedinul-%E2%80%A0-1-iulie-2009/
(2). Elder Iosif Vatopaidinos as a Disciple of Elder Iosif the Hesychast, http://pemptousia.com/2016/07/elder-iosif-vatopaidinos-as-a-disciple-of-elder-iosif-the-hesychast/
(3). Ibidem
(4). Monahul Iosif Vatopedinul, Trăiri ale dumnezeiescului har. O epistolă despre viaţa lui Gheron Iosif Isihastul. Epistole inedite. Traducere din limba greacă de Ierom. Agapie (Corbu), Arad, Editura Sfântul Nectarie, 2008, p. 14.
(5). Ibidem, p. 17.
(6). Gheronda Iosif Vatopedinul, Mărturie athonită. Traducere din limba greacă de Ierom. Agapie (Corbu), Arad, Editura Sfântul Nectarie, 2016, p. 25.
(7). Ibidem, p. 26.
(8). Ibidem, p. 86.
(9). Ibidem, p. 93.
(10). Ibidem, p. 99.
(11). Ibidem, p. 122.
(12). Antonio Boloţ, Chemarea Sfântului Munte Athos, Bucureşti, Editura Self Publishing, 2015, pp. 60-61.
(13). A smile from eternity, https://asceticexperience.com/portfolio/smile-eternity/ .

Cărţi ale Gherondei Iosif Vatopedinul traduse în limba română:

Ne vorbeşte Părintele Efrem Katunakiotul, Editura Egumenița

Asceza, maica sfinţeniei, Editura Bizantină

Trăiri ale dumnezeiescului har, Editura Egumenița

Cuviosul Iosif Isihastul, Editura Evanghelismos

Dialoguri la Athos, Editura Doxologia

Mărturie athonită, Editura Sfântul Nectarie

Sfântul Neofit Zăvorâtul din Cipru, Editura Doxologia

Cărțile Ortodoxe pe care le cauți! Click pe banner!

logo-librarie

Arad, 16 mai 2017: Părintele Agapie Corbu va conferenția despre personalitatea marelui cuvios aghiorit – Gheron Iosif Isihastul (update – video online)

Preacuviosul Părinte Agapie Corbu, Starețul Schitului Buna Vestire din Almaș (județul Arad), va conferenția marți, 16 mai 2017, la Teatrul Clasic „Ioan Slavici” din Arad, ora 18.00.

Conferința Părintelui Agapie va avea ca temă personalitatea unui mare părinte din Muntele Athos din secolul trecut, Geronda Iosif Isihastul, Avva iubirii.
Sursă info: Părintele Teofan Mada

UP-DATE:
VIDEO: „Gheron Iosif Isihastul, ascetul iubirii”, conferința Părintelui Agapie Corbu (Arad, 16 mai 2017)

A apărut cartea „Mărturii ale experienței monahale” a Cuviosului Iosif Isihastul (Editura Evanghelismos)

Mărturii ale experienței monahale, Cuviosul Iosif Isihastul
Editura Evanghelismos, 2016, 304 pagini
Colecția Părinți aghioriți / Traducere a Părintelui Ieroschimonah Ștefan Nuțescu, Starețul Chiliei Buna Vestire, Schitul Lacu, Sfântul Munte

Salutăm apariția la Editura Evanghelismos a unei adevărate comori duhovnicești, epistolele Cuviosului Iosif Isihastul, adunate sub titlul Mărturii ale experienței monahale. Tălmăcirea aghiorită, cu totul inspirată, aparține Părintelui Stareț Ștefan Nuțescu de la Schitul Lacu.


Starețul Iosif a fost fără știință de carte, după cultura lumească abia a terminat clasa a doua primară, însă a fost înțelept în cele dumnezeiești. A fost un teodidact. Universitatea pustiului l-a învățat cele de care mai ales avem nevoie: cele cerești.

Știm că din cuvântul Starețului se vor folosi monahii, precum și cei din lume care luptă lupta cea bună. Dacă se vor mai folosi și alții, aceasta numai Domnul o știe și să facă așa cum binevoiește bunătatea Sa. Oricum acestea nici nu se înțeleg ușor fără o cugetare bărbătească și nici nu se pot pune în lucrare fără multă nevoință și osteneală.

Cartea se poate comanda de pe site-ul editurii Evanghelismos.

Nouă apariție editorială: „Gheron Iosif Isihastul – Viaţa şi învăţătura”, Pr. Dr. Cristian Groza (Editura Sfântul Nectarie, 2017)

Gheron Iosif Isihastul – Viaţa şi învăţătura
Editura Sfântul Nectarie, 2017
format 13/20 / 336 pagini.

[ Online se poate comanda de la linkul: goo.gl/1EDZEK ]

Anunțăm cu bucurie o nouă apariție editorială, mult așteptată, de mare valoare teologică și duhovnicească: „Gheron Iosif Isihastul – Viaţa şi învăţătura”, Pr. Dr. Cristian Groza (Editura Sfântul Nectarie, 2017). După cunoștințele noastre lucrarea nou apărută este singura teză de doctorat din Teologia românească care tratează viața și învățătura marelui isihast aghiorit.

Părintele Cristian Groza este Preot Paroh la Parohia Sfinții Împărați Constantin și Elena din Stupini, Brașov și Doctor în Teolgie al Facultatății de Teologie Ortodoxă „Andrei Şaguna” – Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu, îndrumător fiind Arhid. Prof. Dr. Ioan. I. Ică jr.

„E demnă de remarcat congenialitatea între mișcarea patristică din mediile teologice și spiritualitatea despre care dădea mărturie Gheron Iosif. In viața lui Gheron Iosif va urma perioada când în jurul lui se va strânge o veritabilă obște de ucenici, care vor duce mai departe mostenirea duhovnicească isihastă. De numele ucenicilor, dintre care să îi amintim doar pe Efrem Filotheitul și pe Iosif Vatopedinul, se leaga atât perpetuarea spiritualității isihaste, cât și o autentică restaurare a experienței monahale în Muntele Athos, prin numeroșii ucenici care au ajuns stareți la câteva dintre mănăstiri” (Arhid. IOAN I. ICĂ jr.)

Câteva fragmente din carte au fost publicate înainte de apariția ei, cu îngăduința autorului, pe blogul nostru la linkul: Viața și învățătura lui Gheron Iosif Isihastul

Un paraclis închinat lui Gheron Iosif Isihastul în care viața sa este reprezentată în frescă se găsește la Catedrala Sfântul Ierarh Nicolae și Sfântul Mare Mucenic Gheorghe din Sfântul Gheorghe, Covasna, biserica unde a slujit Părintele Cristian Groza până în decembrie 2016. De asemenea, tot aici s-a aflat o părticică din moaștele Cuviosului (primită de la ucenicul său, Efrem Filotheitul din Arizona), acum aflându-se, cu binecuvântare ÎPS Andrei, la Biserica Sfinții Împărați Constantin și Elena din Stupini, Brașov. Vezi și linkul: 

Cântare închinată lui Gheron Iosif Isihastul (audio)

Cântare închinată lui Gheron Iosif Isihastul (audio). Stihurile, muzica și interpretarea aparține părinților Mănăstirii Vatopedi, nepoții duhovnicești ai lui Gheron Iosif.

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

Precizări legate de data de pomenire a lui Gheron Iosif Isihastul

Gheron-Iosif-isihastul

Gheron Iosif Isihastul († 15/28 August 1959) este fără îndoială una din cele mai impresionante personalități duhovnicești ale veacului trecut din Sfântul Munte, dar nu numai. Nevoința sa ascetică exemplară a atras un număr restrâns de ucenici, la rândul lor foarte nevoitori, unii dintre aceștia (Efrem Filotheitul, Iosif Vatopedinul, Haralambie Dionisiatul) preluând mai târziu conducerea câte unei mănăstiri și povățuirea duhovnicească a mai multora. Șase mănăstiri athonite sunt conduse astăzi de ucenici ai acestora, de aceea putem spune că Gheron Iosif Isihastul este înnoitorul tradiției isihaste aghiorite în veacul trecut. Tot de numele ucenicilor lui Gheron Iosif se leagă renașterea vieții monahale în mai multe obști grecești din afara Sfântului Munte și de ctitorirea a 17 mănăstiri ortodoxe pe pământ nord-american.

În decembrie 2013, după proslăvirea oficială a Cuviosului Porfirie Kavsokalivitul, a apărut știrea că în viitorul apropiat va fi proslăvit în rândul sfinţilor Părintele Paisie Aghioritul (lucru care s-a întâmplat între timp), iar după o perioadă scurtă de timp vor fi canonizaţi Părintele Amfilohie (Makris) din Patmos, Arhimandritul Sofronie (Saharov) de la Essex şi Stareţul Efrem Katunakiotul. Nu e un lucru îndepărat nici canonizarea lui Gheron Iosif Isihastul, deja cinstit în toată lumea ortodoxă.

Așadar, nu este un secret faptul că în multe locuri din lumea ortodoxă, Gheron Iosif este cinstit ca Sfânt Cuvios, chiar dacă încă nu oficial. El apare de acum pictat în Icoane, iar cinstitele sale moaște, împărțite prin lume, sunt așezate la loc de cinste, în racle.

După ce m-am sfătuit cu mai mulți iubitori ai Muntelui Athos, am decis a face câteva precizări legate de pomenirea / prăznuirea lui Gheron Iosif Isihastul pentru că an de an, în luna august, apar diverse informații legate de această temă, uneori contradictorii.

Știm din mărturiile ucenicilor faptul că Gheron Iosif Isihastul s-a mutat la Ceruri în data de 15 august 1959, în ziua de prăznuire a Adormirii Maicii Domnului. Însă această dată corespunde datei de 28 august pe calendarul nou.  De aceea, cei ce țin calendarul nou, cum sunt cei din România (cu care, de altfel, Sfântul Munte se află în comuniune liturgică), îl pot pomeni pe Gheron Iosif la această dată, 28 august.

Vatopedinii, nepoții duhovnicești ai lui Gheron Iosif, il prăznuiesc pe 16 august după calendarul lor (29 august la noi) pentru a nu se suprapune cu prăznuirea Adormirii Maicii Domnului. Însă cei ce țin calendarul nou, pe 29 august prăznuiesc Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul. Socotim că nu ar fi potrivit ca în țară să se prăznuiească tot pe 16 august, întâi datorită diferenței de 13 zile dintre cele două calendare, iar în al doilea rând pentru că pe 16 august, în România, sunt prăznuiți Sfinții Martiri Brâncoveni și ar fi bine să nu se suprapună.

Ori, pentru cei ce țin calendarul nou, data de 28 august respectă fidel adevărul istoric (corespunde zilei de prăznuire a Adormirii Maicii Domnului în Muntele Athos, ziua în care Gheron Iosif a adormit întru Domnul) și nu pare să aibă niciun alt impediment.

Bunul Dumnezeu să ne aibă în paza Sa pentru rugăciunile Cuviosului Iosif Isihastul!

Laurențiu Dumitru

Gheron Iosif, colectia Cristian Ovidiu Groza, pictata la Cebza

Rânduiala rugăciunii neîncetate în obștea lui Gheron Iosif Isihastul

iosif-efrem

Când am fost cu bătrânul meu la Schitul Nou, exemplul, îndemnul, tactica şi scopul lui erau să ne sfătuiască continuu, cu ştiinţă, cu pândă prevăzătoare, ca să zicem rugăciunea lui Iisus şi să priveghem în toată vremea. Ne insuflase un simţ adânc al rugăciunii şi al trezviei prin priveghere. Ne spunea că pe monahul care priveghează şi se roagă cu luare aminte să nu-l privim ca pe un om pământesc, ci ca pe îngerul lui Dumnezeu. Şi precum îngerii înalţă doxologii neîncetat lui Dumnezeu Cel Sfânt, cu o fericire şi o bucurie necuprinsă, contemplând, în acelaşi fel şi călugării trebuie să privegheze, să laude, să postească, să se jeluiască şi să plângă zilele şi nopţile. Bineînţeles, noaptea este mai potrivită prin liniştea firii, în special, la ceasurile în care omul se odihneşte de grija zilei. Mintea se linişteşte de flecăreala şi de osteneala de peste zi şi omul mai odihnit şi mai cumpătat are folos mai mult priveghind.

Gheron Iosif, colectia Cristian Ovidiu Groza, pictata la CebzaDuhovnicul nostru ne urmărea dacă ne rugăm continuu şi nu ne ţinea multe teorii, adică învăţături de mai multe ore, ci în puţin timp ne spunea doar ceea ce era necesar.

Câteodată zicea unui frate dintre noi:

– Spune, fiule, rugăciunea, că nu te aud c-o spui!

– Eh, acum, părinte, după atâţia ani de călugărie, s-o spunem cu voce tare?

– Te ruşinezi, fiule, să spui rugăciunea cu voce tare, ca să nu te ia ceilalţi drept începător? Te crezi îmbunătăţit? Este ruşine când nu spunem rugăciunea şi când mintea noastră fuge încoace şi încolo, iar gura nu stă deloc. Aceasta e ruşine, şi înaintea ochilor lui Dumnezeu şi înaintea ochilor oamenilor.

Un frate o spunea continuu, fără încetare, şi într-o zi harul Sfântului Duh l-a vizitat, cu toate că apăruse şi altădată într-un mod diferit. În acea zi, după multă chemare cu glas tare a Numelui lui Iisus, atât i s-au deschis ochii sufletului şi ai trupului încât privea foarte diferit şi nu putea să explice. Toate câte vedea şi auzea erau foarte schimbate şi ţineau de nefiresc. Păsărelele care ciripeau, vegetaţia înflorită, copacii cu floarea şi mireasma lor, soarele, ziua strălucitoare, toate grăiau despre slava lui Dumnezeu. Le vedea ca şi cum ar fi văzut raiul, deveniseră o apocalipsă, o revelaţie, apariţia unei taine atât de ascunsă nouă, care nu putem privi cu ochi duhovniceşti. „Toată suflarea să laude pe Domnul.” Atât regnul animal, cât şi cel vegetal grăiau despre slava, grandoarea, măreţia, farmecul şi frumuseţea lui Dumnezeu. El se minuna, ieşea din sine, nu putea să vorbească, iar ochii i se umpleau de lacrimi, nu pentru păcate, ci pentru frumuseţea lui Dumnezeu.

Oare cum putea inima lui să reziste acestei frumuseţi şi descoperiri divine?

Fragment dintr-o cuvântare a părintelui Efrem Filotheitul ţinută la Sfânta Mănăstire Filotheu pe 25 iunie 1984

Sursa: Ne vorbește Starețul Efrem Filotheitul. Meșteșugul mântuirii, traducere de ieromonah Teofan Munteanu şi Pr. Victor Manohalche, Editura Egumenița, pp. 255-256 via doxologia.ro

Foto (sus): Cuviosul Efrem (Filotheitul) din Arizona (n. 1927), astăzi unul dintre cei mai renumiți părinți ortodocși contemporani, aici alături de povățuitorul său duhovnicesc lângă care s-a nevoit timp de 12 ani, Gheron Iosif Isihastul (+ 1959).

Foto Icoană: Icoană a lui Gheron Iosih Isihastul, pictată la Mănăstirea Cenza, din colecția Pr. Cristian Ovidiu Groza.

Foto (jos): Arhiva blogului

komboskini-metanier

Bătrânul Theofilact de la Nea Skiti (+ 15 iulie 1986)

geron-theofilaktos1

Un alt bătrân vrednic de pomenire, care a trecut la Domnul de curând, este părintele Theofilact, care a fost ucenic al părintelui Ioachim Spetsiéris, om foarte evlavios, tăcut, liniştit şi neiubitor de cele materiale. După moartea părintelui Ioachim, gheronda Theofilact a rămas singur, şi, neştiind să lucreze nici un lucru de mână, aşa cum obişnuiesc monahii, trăia în mare sărăcie, nu doar din cauza lipsei oricărui venit, ci şi datorită lipsei grijilor pentru cele materiale şi a vieţii sale dusă în simplitate. Mergea din când în când la colibele celorlalţi monahi care locuiau în vecinătatea colibei sale şi îi ajuta pe aceştia la diferite treburi, acolo unde era nevoie, iar aceia îi dădeau câte ceva de mâncare. Avea la coliba sa boltă cu viţă de vie, aşa cum se obişnuieşte la Sfântul Munte. De foarte multe ori, pelerinii ori mirenii care mai treceau pe acolo îi furau din struguri. Gheronda Teofilakt îi vedea de fiecare dată dar el însuşi se ascundea ca nu cumva aceia să-l zărească şi să se ruşineze. Câteodată nu îi mai rămânea nici un strugure, şi rămânea doar cu munca pe care o depusese ca să îngrijească strugurii până aceştia se coceau şi ar fi trebuit culeşi.

Noi vieţuiam încă la peştera de la Sfânta Ana cea Mică, atunci când gheronda Theofilact a venit să ne viziteze. Vrednicul de pomenire bătrânul nostru l-a primit cu multă bucurie şi cu bunătate şi l-a întrebat despre vieţuirea sa, cum îşi petrece timpul la coliba sa, şi dacă este mulţumit. După ce a vorbit cu gheronda despre cum e viaţa sa şi despre alte lucruri, şi, după ce a întrebat şi el la rândul său cum vieţuim noi la peşteră, bătrânul Teofilakt l-a rugat pe gheronda să îl primească să vină să vieţuiască alături de noi, fiindcă îi era greu să vieţuiască singur.

Gheronda l-a încurajat şi i-a spus să nu plece de tot de la coliba sa, ci să vină din când în când să locuiască la noi pentru a se odihni, după care să se întoarcă, mai apoi, la coliba sa.

Acest lucru s-a întâmplat pentru o scurtă perioadă de timp. Mai apoi a dorit să ia schima mare, fiindcă, până atunci fusese simplu monah. Bătrânul nostru a fost cel care l-a făcut schimonah la peştera de la Sfânta Mica Ana. După aceea, legăturile noastre cu el au devenit din ce în ce mai apropiate. Mergeam să-l vizităm destul de des la coliba sa, atunci când mergeam cu diferite treburi la Nea Skiti, de vreme ce, practic făcea parte din obştea noastră.

În perioada aceea începusem să ne gândim să părăsim peştera noastră în care vieţuiam la Sfânta Mica Ana, şi căutam un loc potrivit unde să ne mutăm. Ne înmulţisem şi locul nu permitea să mai vieţuim atâţia acolo, fiindcă încăperea era foarte strâmtă şi pentru trei-patru oameni, iar noi eram şapte. Atunci, gheronda Theofilact ne-a dat ideea de a merge să vieţuim la Nea Skiti, oferindu-ne, pentru început, propria sa colibă, până când vom putea să construim noi coliba noastră unde să ne instalăm. Aşa s-a întâmplat şi am plecat să vieţuim la Nea Skiti. Părintele Theofilact a rămas la coliba sa cu un frate din obştea noastră, iar noi ceilalţi, împreună, cu toată obştea, sub ascultarea vrednicului de pomenire gheronda, ne-am mutat la noua colibă, în afara schitului, după tradiţia chiriarhului mănăstirii.

Deşi era în vârstă, părintele Theofilact a rămas la fel de simplu şi de smerit, şi mereu se comporta ca un monah care se afla sub ascultarea cuiva, chiar şi faţă de mult mai tânărul monah care locuia cu el şi îl însoţea tot timpul. Lipsit de orice fel de răutate şi binevoitor, era mereu împăciuitor cu toată lumea, nu vroia nicidecum să-şi impună punctul său de vedere şi nici nu se plângea vreodată de ceva.

Ceea ce îl caracteriza în mod deosebit erau râvna şi evlavia adâncă faţă de cei 21 Sfinţi fără de arginţi, al căror sobor îl prăznuia mica sa biserică. Credinţa sa adâncă faţă de sfinţii săi – aşa cum îi numea el – îl alina în diferitele încercări, pe care le întâmpina cu simplitatea unui copil, de aceea sfinţii săi îl ajutau întotdeauna, aşa cum el însuşi ne mărturisea.

O, sfântă simplitate care nu cercetezi şi nici nu cauţi cu de-amănuntul, ci crezi tot ceea ce Dumnezeiescul Har îţi descoperă!

Războiul pe care îl ducea tot timpul gheronda era împotriva tristeţii şi a melancoliei care îl chinuiau tot timpul, mai ales atunci când a rămas singur, după ce părintele său duhovnicesc, gheronda Ioachim a trecut la cele veşnice. În momentele acelea grele când era războit de gândurile de întristare şi îşi pierdea curajul, intra în biserică şi îşi spunea mâhnirea sa la icoana Sfinţilor fără de arginţi. Aceştia îi primeau rugăciunea şi îi alinau suferinţa. Ne-a povestit cândva: ,,Odată mă luptau gândurile acestea foarte tare şi, aşa deznădăjduit cum eram, am mers să mă culc.  În somn se făcea că mă duceam către biserica mare a schitului. La un moment dat am ajuns într-un loc foarte strâmt, cu ziduri de-a dreapta şi de-a stânga, şi simţeam că frica pusese stăpânire pe mine. Deodată, văd înaintea mea, în mijlocul drumului, un câine foarte mare, nu cum sunt câinii obişnuiţi. Cât un leu era de mare! Avea o privire sălbatică şi era gata să sară pe mine. Atunci, am înlemnit de frică şi m-am pierdut cu totul. Am început să mă rog la Sfinţii fără de arginţi să mă scape din această primejdie. Nu am apucat mai deloc să mă rog, că, într-o clipă au şi apărut doi flăcăi care erau ca para focului şi înveşmântaţi în slavă: au prins fiara aceea, au legat-o cu un lanţ gros şi mi-au zis: Vezi cum l-am legat şi nu mai poate să îţi facă nimic? Să nu-ţi mai fie frică, mergi la chilia ta şi fii liniştit. Mi-au dat şi o pâine albă, foarte frumoasă, şi imediat m-am trezit şi eram stăpânit de o bucurie care nu se poate descrie”.

,,Altădată am avut o altă încercare, la fel, şi deznădejdea pusese stăpânire pe mine. Mi-am dat seama, imediat, desigur, că este vorba despre o ispită, dar nu mă puteam opune în nici un fel. Fiindcă eram fără experienţă, nu m-am luptat cu aceste gânduri încă de la început, când am avut această ispită prima dată, şi aceasta a devenit crucea mea în continuare. Aşadar, după ce m-am aşezat să mă odihnesc, văd o mulţime de oameni de vârste diferite că urcă încet de pe drumul bisericii mănăstirii în sus, acolo unde se afla coliba mea, iar aceştia vorbeau între ei. Eu îi priveam cu atenţie ca să înţeleg cine sunt aceia şi unde vor să meargă. Când au trecut de locul unde se întretaie drumurile şi s-au apropiat de poarta mea, s-au oprit şi i-am auzit vorbind limpede: Nu trecem pe la locul nostru? Într-adevăr, au deschis poarta mea şi au intrat înăuntru, în ordine, cântând, în acelaşi timp propriul lor tropar: Dumnezeiasca adunare a celor douăzeci, cea care har de sus a primit, ceata Sfinţilor fără de arginţi să o lăudăm…În fruntea lor se afla Sfântul Pantelimon, tânăr, cu părul bălai, în mare cinste, cu decoraţia de medic atârnându-i la gât, urmat de ceilalţi şi cântând cu toţii troparul lor. Au urcat scara până la etajul de sus acolo unde se află bisericuţa închinată lor, au intrat înăuntru, s-au aşezat în ordine în cele două strane şi au început să psalmodieze tropare din slujba închinată lor. Când au terminat psalmodia, au ieşit din biserică şi au plecat în partea de sus a schitului, lăsând în urmă binecuvântarea lor şi multă mângâiere şi, timp de mai multe zile am simţit o desfătare şi bucurie duhovnicească”.

Fericitul părinte nu a păstrat însemnări despre toate arătările Sfinţilor fără de arginţi, şi peste foarte multe s-a aşezat uitarea.

Acest fericit părinte, în toată viaţa sa s-a evidenţiat, în special, prin răbdarea de care dădea dovadă, fiindcă, dincolo de greutăţile vieţii monahale, el a avut de purtat şi crucea unei suferinţe trupeşti care l-a chinuit întreaga viaţă. Îl durea continuu stomacul, dar, în ciuda diagnosticului pus de medici că ar fi suferit de stomac, se pare că ficatul era cel care îi producea suferinţă. Avea perioade când slăbea foarte mult. După cum ne spunea, mergea foarte des la prietenii săi – aşa cum îi numea pe Sfinţii fără de arginţi – şi se plângea lor fiindcă nu veneau să îl vindece, iar mai apoi îi vedea în vis spunându-i: ,,Dacă vrei, gheronda, noi putem să te vindecăm, dar lucrul acesta nu îţi este de folos, să ştii”. Acest răspuns al lor era foarte important pentru el şi se mângâia vreme îndelungată, după care îşi lua din nou crucea suferinţei şi mergea înainte.

Cât timp am stat noi la Nea Skiti era vesel şi încrezător fiindcă eram toţi împreună. Însă, atunci când am plecat ca să ne stabilim altundeva, aşa cum Domnul a rânduit, a rămas singur şi, într-un fel, i-a fost foarte greu. L-am rugat să primească să vină împreună cu noi, fiindcă toţi îl iubeam, dar ne spunea că nu vrea să-şi părăsească prietenii săi, pe Sfinţii fără de arginţi. Spre sfârşit, când problemele de sănătate s-au agravat şi avea nevoie de îngrijiri medicale, câţiva părinţi foarte evlavioşi l-au luat şi l-au dus tocmai la Atena pentru investigaţii, fiindcă îl dureau ochii şi începuse să îşi piardă vederea. Din păcate, însă, a ajuns prea târziu pentru a se mai putea face ceva pentru a-i vindeca ochii. Glaucomul de care suferea s-a agravat şi şi-a pierdut de tot vederea. Suferea însă şi de altceva, care de asemenea a evoluat, şi, aşa după cum au constatat medicii care l-au examinat, era vorba de cancer în ultimul stadiu. Mai apoi, părinţii de la Nea Skiti şi rudele sale au fost informate că nu mai avea foarte mult timp de trăit, în jur de 20 de zile.

Gheronda Iosif Vatopedinul

Sursa: Gheronda Iosif, Amintiri despre părinţi cuvioşi, Psihofeli Vatopedina 4, Ediţia a doua, Sfânta Mare Mănăstire Patriarhală şi Împărătească Vatoped, Sfântul Munte, 2003 via pemptousia.ro

Foto (jos): Gheron Iosif Isihastul (aşezat) înconjurat de obştea sa la Nea Skiti în anul 1958. Bătrânul Theofilact este al doilea din dreapta, iar autorul textului, Părintele Iosif (cel tânăr) Vatopedinul, este al treilea din dreapta sus.

sinodeia-osiou-iosif-spileotou

Viața Cuviosului Iosif Isihastul. Cei dintâi ucenici

Deşi nu şi-a propus întemeierea unei obşti, totuşi, ca unul care a cunoscut din experienţă durerea de a nu avea un părinte duhovnicesc experimentat dar în acelaşi timp şi capabil de a îndruma pas cu pas spre desăvârşire pe cei aflaţi la începutul luptei ascetice, Stareţul Iosif a început să primească ucenici (mireni şi monahi), însă, deşi îi primea pe toţi cei care doreau… isihia şi viaţa duhovnicească…, nimeni nu putea să rămână lângă stareţ dacă nu devenea cu desăvârşire mort pentru această viaţă. Acesta e motivul pentru care obştea nu a devenit niciodată mare.

02 IN

Gheron Iosif Isihastul împreună cu ucenicii

Primul ucenic a fost Ioan, din Epirul de Nord[1], de meserie cărbunar, pe care l-a tuns schimonah, cu numele Ioan. Acesta le-a rămas alături până la mutarea acestora la Schitul Sfânta Ana Mică, el preferând să se nevoiască în continuare la Sfântul Vasile. Apoi, în 1933, s-a adăugat obştii Nicolae[2], fratele cel mai mic al Stareţului, care va primi la călugărie numele de Atanasie. Tot aici, în pustia de la Sfântul Vasile, au venit şi alţi ucenici, care nu au putut rămâne alături de Stareţ, din cauza neputinţei lor trupeşti şi sufleteşti[3]. Printre aceştia s-au numărat atât oameni simpli, fără educaţie, ca monahul Ermolae, precum şi învăţaţii monahi Atanasie Valsamakis (farmacist), Gherasim Menaghias[4], Athanasie Kabanaos[5], precum şi Efrem, duhovnicul din Volos[6]. Deşi nu au rămas până la sfârşit în obştea inspiratului Stareţ, totuşi cu toţii s-au folosit într-o mare măsură de felul de vieţuire, de sfaturile şi de rugăciunea acestuia, cu unii dintre ei păstrând o bogată corespondenţă.

Între cei primiţi sub mantia sa, merită menţionat şi schimonahul Vasile. Acestuia, bolnav fiind de tuberculoză, i se refuzase tunderea în monahism, pentru a nu transmite boala şi altora, fiind alungat de stareţul care îl primise de când era doar un copil. În această situaţie l-a întâlnit Cuviosul Iosif, care, după un scurt moment de şovăială, l-a primit în obştea sa (cu toată împotrivirea celorlalţi părinţi), îngrijindu-se personal de acesta. L-a tuns schimonah cu câteva ore înainte de a muri, primind apoi înştiinţare prin vis de mântuirea acestuia.

Dintre cei care l-au cunoscut pe Stareţ în perioada petrecută de acesta la Chilia de la Sfântul Vasile, cel mai  statornic ucenic avea să fie ieromonahul Efrem Katunakiotul[7]. Prima lor întâlnire a fost prilejuită de săvârşirea Sfintei Liturghii pe care o făcea, foarte rar de altfel, la bisericuţa închinată Sfântului Ioan Botezătorul de la Chilia Sfântul Vasile, stareţul său Nichifor. Acesta l-a luat într-o zi a anului 1935, pentru a sluji Sfânta Liturghie, şi pe monahul Efrem, moment decisiv în evoluţia duhovnicească a tânărului monah. L-a surprins în mod plăcut prima întrebare adresată de Stareţul Iosif părintelui Nichifor, şi anume: dacă ucenicul său (adică Efrem) face ascultare.

În acea clipă, mărturisea mai târziu părintele Efrem Katunakiotul, mi-a venit să cad înaintea Stareţului Iosif şi să-i sărut picioarele, pentru că, în sfârşit, auzisem şi eu un cuvânt duhovnicesc. Am simţit că în acest Stareţ există viaţă şi Har. Căci datorită nepăsării ce domnea în acea vreme toţi întrebau: «Este deştept tânărul monah? Este harnic? Deprinde repede lucrul de mână?».

Efraim ieromonahos Katounakiotis8

Părintele Efrem Katounakiotul, la bătrânețe

Nu au putut păstra o legătură neîntreruptă decât după ce a primit Sfânta Taină a preoţiei (1936), primind binecuvântarea bătrânului Nichifor de a sluji la biserica Stareţului Iosif, pentru nevoile obştii sale. Reuşeau astfel să se întâlnească o dată pe săptămână, dar, sporind legătura duhovnicească dintre ei, ajunseseră să liturghisească şi de patru ori pe săptămână. Stareţul Iosif şi-a asumat povăţuirea tânărului ieromonah Efrem, fără a-l scoate de sub ascultarea bătrânului Nichifor. Aşa cum Stareţul Iosif şi-a împropriat programul şi modul de viaţă a ieromonahului Daniil Isihastul, tot astfel ieromonahul Efrem va urma toată viaţa sa tipicul Cuviosului Iosif, îmbinând în mod fericit cele două feluri de viaţă monahicească, cel sihăstresc (practicat de Stareţ) şi cel de obşte (caracteristic obştii conduse de Nichifor).

Legătura dintre cei doi a fost una deosebită, întrucât ieromonahul Efrem, deşi nu făcea parte fizic din obştea Stareţului, a păstrat, totuşi, permanent legătura duhovnicească cu acesta, fiind unul din puţinii săi ucenici autentici.

***

Noua etapă a vieţii Stareţului Iosif, aceea de îndrumător duhovnicesc i-a creat de multe ori stări de întristare, din pricina ispitelor provocate de neascultarea celor care doreau a-i fi ucenici. Înţelegea acum motivul pentru care stareţii pe care îi cunoscuse în tinereţea sa (de ex. Gheron Calinic) nu primeau pe oricine ca ucenici şi nu-i învăţau meşteşugul mântuirii până ce nu arătau o supunere totală stareţului lor. Despre aceasta scria unui ucenic de al său, îmbărbătându-l la rându-i prin povestirea soluţionării problemei sale: Îmi povestea un frate că odată avea întristare pentru un alt frate pe care îl sfătuia mereu dar care nu-l asculta, şi se întrista tare pentru aceasta. Şi rugându-se, a căzut în extaz. Şi a văzut pe Domnul ţintuit pe Cruce în mijlocul unei lumini. Şi întorcându-şi capul către El, Hristos i-a zis: «Vezi cât am suferit Eu din dragoste pentru tine? Tu cât ai suferit?». Numai ce a auzit cuvântul acesta, şi toată întristarea a dispărut şi s-a umplut de bucurie şi pace şi, vărsând izvoare de lacrimi, s-a minunat şi se minunează de atâta înţelegere din partea Domnului, Care îngăduie necazurile dar mângâie atunci când vede că nu mai putem îndura.

Neînţelegerile iscate din neascultarea repetată a părintelui Ioan, greutăţile locului (alimentele şi materialele necesare traiului), precum şi pierderea liniştii prin desele vizite făcute Stareţului, l-a determinat pe acesta să caute un loc mai potrivit pentru nevoinţă.

Note:

[1] Ioan, zis şi Vlahul: nu este menţionat anul sosirii lui la Sfântul Vasile, dar cel mai probabil în 1933. Acesta avea să nu fie ucenicul potrivit: neascultarea sa faţă de Stareţ, manifestată în repetate rânduri, ducând la despărţirea de obştea nou înfiinţată, odată cu mutarea la Sfânta Ana Mică.

[2] Spre deosebire de fratele său, Nicolae avusese parte de o educaţie aleasă, fiind absolvent de excepţie al Şcolii Superioare de Comerţ, bun caligraf, înzestrat şi cu un deosebit dar muzical (în lume fiind studiase vioara, iar în Athos deprinzând cu măiestrie muzica bizantină). Pe lângă acestea, avea deosebite calităţi fizice, care s-au dovedit a fi mai preţioase obştii decât însuşirile intelectuale, el fiind până la moartea Stareţului cărăuşul obştii. Nici el nu a excelat în lucrarea niptică, însă a rămas în conştiinţa celor ce l-au cunoscut ca un mucenic, prin răbdarea pe care a arătat-o în suferinţele pricinuite de osteneala cărăuşiei. A adormit în Domnul la 11 septembrie 1983, la Mânăstirea Filotheu, aflată atunci sub conducerea mai tânărului său împreună nevoitor, Arhimandritul Efrem.

[3] Condiţiile de viaţă duse de multe ori la extrem (şi datorită locului dar şi datorită dorinţei de neagonsieală), cumulate cu un program duhovnicesc foarte strict (privegherea de toată noaptea, tăcerea desăvârşită, hrana minimă), dar mai ales povara ascultării necondiţionate tăiau elanul celor ce doreau să devină şi să rămână ucenicii Stareţului Iosif.

[4] Gherasim Menaghias s-a născut în 1881, la Atena, într-o familie bogată. Îşi face studiile la Zurich, iar în 1920 întră ca ucenic la Stareţul Calinic Isihastul. Din cauza problemelor de sănătate, Stareţul îl va trimite în 1925 la Schitul Sfântul Vasile, unde clima uscată şi liniştea locului ar fi trebuit să-i aline suferinţa. Prin 1934 va merge la Stareţul Iosif (sosit aici în 1928), care îl va ajuta să scape de suferinţă pentru o bună perioadă de timp. A fost cel care, cunoscând foarte bine limba germană, a redactat Epistola Sfintei Chinotite a Sfântului Munte către Hitler, în care cerea acestuia protecţia împotriva bulgarilor şi italienilor, totodată mijlocind pentru izbăvirea de la moarte a multor părinţi athoniţi, obţinând şi ajutoare umanitare pentru pustnici. Nu a rămas alături de Stareţul Iosif până la sfârşit, mutându-se la cele veşnice în 1957, pe când se afla în Mănăstirea Sfântul Pavel.

[5] Athanasie Kabanaos s-a născut în 1867, în Eghina, a studiat la Paris şi Viena, devenind un medic foarte bun. În 1881 se va închinovia la Mănăstirea Marea Lavră, devenind monah în 1901, fiind ales mai târziu stareţ al acesteia. A rămas în conştiinţa athoniţilor ca un om bun, smerit, binevoitor, iubirea sa faţă de aproapele devenind proverbială. Îl va cunoaşte pe Stareţul Iosif în 1935, dorind să-i devină ucenic (deşi era mai bătrân cu 30 de ani!). Vârsta, pregătirea academică, locul şi programul nu i-au permis şederea îndelungată la Sfântul Vasile, revenind la mănăstirea sa. În 1940 va trece la cele veşnice, Stareţul Iosif fiind înştiinţat despre aceasta printr-o vedenie.

[6] Părintele Efrem din Volos fost tuns de Stareţ cu numele Bătrânului său, dorind să-i fie ucenic nedespărţit. Îmbolnăvindu-se, a dorit să se trateze în afara Sfântului Munte, crezând că are tubercoloză (s-a dovedit a fi doar o hemoragie gastrică). Cu toate insistenţele Stareţului Iosif (care primise înştiinţare că odată plecat nu se va mai întoarce), va părăsi definitiv obştea acestuia. A ajuns un cunoscut duhovnic în Volos, intrând în mişcarea stilistă de acolo. A revenit pentru scurt timp în Athos, pe când Stareţul se afla cu obştea sa la Sfânta Ana Mică, plecând apoi la Montreal, Detroit și stabilindu-se definitiv în Texas. Îmbolnăvindu-se de cancer la stomac, a murit în 1984, regretând mereu despărţirea de Stareţ, care nu l-a uitat în rugăciunile sale, simţindu-i  adesea prezenţa acestuia.

[7] Părintele Efrem Katunakiotul s-a născut în 1912, în satul Ambelohori de lângă Thiva (Theba), unde bunicul său era preot, primind numele de Evanghelos. Părinţii săi, Ioan Papanikitas şi Victoria, se vor muta în Thiva pentru studiile copiilor lor. După terminarea gimnaziului va merge în 1933 în Sfântul Munte, intrând în ascultare la stareţii Efrem şi ieromonahul Nichifor, compatrioţi de ai săi (pe care îi cunoştea din copilărie), care se nevoiau la Katunakia (partea de miazăzi a Sfântului Munte). A fost tuns rasofor de bătrânul Efrem, primind numele de Longhin, iar după moartea acestuia Nichifor îi devine stareţ (de care va face ascultare timp de 40 ani). În 1935 va primi schima monahală, fiind tuns cu numele de Efrem, în cinstea Sfântului Efrem Sirul, ocrotitorul bisericuţei lor. Un an mai târziu, în 1936,  va fi hirotonit diacon şi apoi preot, fiind cunoscut apoi ca părintele Efrem Katunakiotul. După adormirea bătrânului Nichifor (25.09.1973), după 40 ani de grea ascultare, a devenit stareţ, întemeind o nouă obşte, pe care a povăţuit-o până în anul 1996, iar după o perioadă de pătimire mucenicească (din cauza unui atac cerebral, care l-a imobilizat complet) timp de un an şi jumătatea, a trecut la cele veşnice pe 14/ 27 februarie 1998.

Sursa: Pr. Dr. Cristian Groza, Gheron Iosif Isihastul (1897-1959) – Viaţa şi învăţătura (carte în curs de apariție la Editura Sfântul Nectarie). Fragmente din lucrare apar aici cu îngăduința autorului căruia-i mulțumim și pe această cale.

Părintele Cristian Groza este Preot Paroh al Catedralei Sfântul Ierarh Nicolae și Sfântul Mare Mucenic Gheorghe din Sfântul Gheorghe, Covasna și Doctor în Teolgie al Facultatății de Teologie Ortodoxă „Andrei Şaguna” – Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu, îndrumător fiind Arhid. Prof. Dr. Ioan. I. Ică jr.

Viața Cuviosului Iosif Isihastul. Lipsa duhovnicilor. Zăvorârea

iosif neos monachos

Cuviosul Iosif Isihastul ca tânăr monah, fotografie din ~1930

În anul 1929, Cuviosul Iosif avea să facă prima ieşire din Sfântul Munte, împreună cu părintele Arsenie, pentru a o tunde în monahism pe mama sa, Maria, cu această ocazie vizitând şi ajutând duhovniceşte mai multe persoane. Astfel, vor face o vizită monahiei Eupraxia, sora părintelui Arsenie, care îl slujea pe Bătrânul Ieronim (+1966) în Insula Eghina.

De acolo vor merge la Drama (în nord-estul Greciei), pe la alte rudenii ale părintelui Arsenie, precum şi în Tesalonic, unde vor cunoaşte mai multe persoane (monahii, dar şi câteva văduve evlavioase, victime ale catastrofei micro-asiatice). Cu majoritatea lor va păstra legătura, povăţuindu-i ulterior din Sfântul Munte prin scrisori, ca şi pe mulţi alţii.

daniil katounakiotul

Bătrânul Daniil Katounakiotul

La întoarcerea în Sfântul Munte, au aflat de trecerea la cele veşnice a iubitului lor povăţuitor, Bătrânul Daniil Katunakiotul (+08.09.1929), iar puţin mai târziu, în acelaşi an, avea să plece la Domnul şi ieromonahul Daniil Isishastul de la chilia Sfântului Petru Athonitul. Acest lucru le-a provocat multă durere și i-a silit să facă un nou „pelerinaj” prin toată Grădina Maicii Domnului pentru a găsi un nou povăţuitor, neînşelat în lucrarea duhovnicească, pentru că, deşi gustase din harul celor desăvârşiţi, căuta pe cineva care să-l înveţe cum să-l păstreze şi să-i tâlcuiască taina pedagogiei lui Dumnezeu.

Au încercat să devină ucenicii unui stareţ iscusit, dar şi acesta a murit la scurt timp. Apoi s-au hotărât să facă acelaşi lucru cu părintele Antonie, urmaşul stareţului Daniil Isihastul. Însă acesta nimic nu moştenise de la fericitul stareţ, învăţând acum dureroasa, dar în egală măsură foarte importanta lecţie de a nu fi de ajuns ca cineva să găsească un povăţuitor şi să intre «în pustia cea mai dinlăuntru», ci trebuie să se şi ostenească ca să moştenească Harul de la stareţul său.

Timp de mai bine de jumătate de an (sfârşitul toamnei anului 1929 – vara anului 1930), au tot cutreierat Sfântul Munte, trecând pe la sihăstriile Sfântului Maxim Kavsokalivitul, a Sfântului Petru Athonitul, a Sfântului Nil Izvorâtorul de Mir, pe vârful muntelui Carmelului (în vestul Kerasiei, mai jos de Athon) precum şi pe la peştera unde s-a nevoit Sfântul Grigorie Palama.

Cea mai mare parte a anului au rămas în hotarele Marei Lavre şi mai ales pe Athon (vara, când e şi hramul bisericuţei de pe vârful muntelui). Fiind mai tot timpul plecaţi, trăiau foarte sărăcăcios, luând cu ei doar o haină groasă (care le ţinea şi de aşternut), un săculeţ cu posmagi şi o oala mică de cupru pentru gătitul mâncării (buruieni sălbatice sau bulbi).

Legătura duhovnicească dintre Stareţul Iosif şi văduvele din Tesalonic, menţinută printr-o statornică corespondenţă, le-a determinat pe acestea să-i ceară Cuviosului tunderea lor în monahism. Astfel, pe la mijlocului anului 1930, cei doi isihaşti vor ieşi pentru a doua oară din Athos, de data aceasta pentru a întemeia o mănăstire de maici, la Gheroviţa, lângă Zirnovo-Drama (azi Kato Nevrokopi), avându-l ca ocrotitor pe Sfântul Nicolae. Aici le-a îmbrăcat în îngereasca schimă pe monahiile Teodora, Eupraxia (care au devenit egumenele obştii nou formate), Maria, o alta tot cu numele de Eupraxia, şi Fevronia. Pe cât de mare era rezultatul ascultării faţă de Stareţ (aceste monahii s-au sfinţit atât de mult încât au dat mărturie despre viaţa lor cuvioasă şi părinţii athoniţi), în egală măsură erau şi ispitele (suferind prigoană din partea ierarhului locului), fapt pentru care, deşi ceilalţi se foloseau de prezenţa, rugăciunile şi sfaturile sale, stareţul Iosif, cu toate că îşi păstrase tipicul specific de nevoinţă, a constatat că nu mai putea gusta harul contemplaţiei aşa cum o făcuse în Sfântul Munte, și pentru „a nu-L pierde” pe Dumnezeu, la începutul anului 1933 se va întoarce definitiv în Athos. Aici vor relua obişnuitele exerciţii ascetice, încercând chiar o mai mare nevoinţă în înfrânare, priveghere şi rugăciune, toate cu stăruinţă, rânduială şi scop. Pentru o scurtă perioadă de timp (până la încercarea timidă de întemeiere a primei obşti) au păstrat şi vechiul obicei de a căuta povăţuire duhovnicească, străbătând constant Sfântul Munte în perioada cuprinsă de la Paşti până în luna octombrie, întrucât iarna se retrăgeau la chiliile lor pustniceşti de la Sfântul Vasile, unde putea înfrunta relativ mai uşor greutatea iernii.

10lg IN

Chiliile de la Sfântul Vasile

Neavând la cine să se supună în ascultare desăvârşită, pentru a putea păstra şi înmulţi talanţii primiţi, Stareţul Iosif a preferat nevoinţa de la sihăstria lor de la Sfântul Vasile în locul peregrinărilor, trăind vreme de un an de zile ca zăvorât. Neieşind din mica şi strâmta lui chilie, întunecată ca un mormânt, Părintele Arsenie îi aducea, o dată la câteva zile, puţin posmag, el dedicându-se cu desăvârşire rugăciunii inimii și fiind adeseori mângâiat de Dumnezeu prin stări duhovniceşti mai presus de fire. Astfel, la 3 luni de la zăvorâre, neputându-l însoţi pe părintele Arsenie la Sfânta Liturghie din cauza epuizării fizice, a avut parte de o nouă cercetare dumnezeiască. Mâhnirea (ce provenea din lipsirea de Sfânta Împărtăşanie, fapt pe care îl atribuia păcatelor sale) s-a prefăcut în bucurie desăvârşită atunci când îngerul Domnului i s-a arătat, umplând chilia de lumină. Acesta i-a dăruit Cinstitul Trup şi Sânge al Domnului Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, după care s-a făcut nevăzut. Referind-se la această întâmplare mărturisea: atât de multă bucurie şi fericire am simţit atunci, încât pot să spun că acel Har nu l-am mai gustat niciodată. Timp de o săptămână nu am mai simţit nevoia nici de hrană, nici de apă. Încetase orice lucrare a trupului meu.

Până la venirea primilor ucenici, nevoinţa lor consta în mâncare foarte puţină (75g de posmag) o dată pe zi, după-amiaza, apoi odihnă până la apusul soarelui (3-4 ore), după care urma privegherea de noapte, timp de 6 ore (care consta în principal din rugăciunea inimii, Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!, făcută stând pe un scăunel sau în picioare, apoi studiu duhovnicesc, meditaţie, precum şi metanii), al cărei scop era dobândirea pocăinţei adevărate, şi, prin ea, păstrarea şi înmulţirea harului Sfântului Duh. Spre dimineaţă mergeau (atunci când era posibil) la Sfânta Liturghie, spre a se împărtăşi. Iar cealaltă parte a zilei o petreceau fie ocupându-se cu lucrul de mână (spre a se putea întreţine din vânzarea acestuia, pentru că în perioada de zăvorâre nu lucrau nimic), fie căutând alţi asceţi spre a primi de la aceştia cuvânt de folos.

Devenind deja încercat în latura practică a vieţii niptice, diavolul nu mai reuşea să-şi manifeste puterea decât din afară (pricinuindu-le disconfort sufletesc, altul decât cel provocat de patimi), prin necazurile aduse prin diferite întâmplări şi oameni, neavând însă puterea de a-i abate de la sfinţenie. Prin mucenicia sa zilnică, de bunăvoie, a primit darul de a rămâne neclintit în virtute, dar şi pe acela de a povăţui şi pe alţii în dobândirea ei.

Stareţul Iosif a devenit cunoscut de monahi şi mireni în special după perioada de statornicire la chilia Sfântului Vasile, caracterul său niptic începând a fi apreciat şi recunoscut nu doar în Sfântul Munte.

Sursa: Pr. Dr. Cristian Groza, Gheron Iosif Isihastul (1897-1959) – Viaţa şi învăţătura (carte în curs de apariție la Editura Sfântul Nectarie). Fragmente din lucrare apar aici cu îngăduința autorului căruia-i mulțumim și pe această cale.

Părintele Cristian Groza este Preot Paroh al Catedralei Sfântul Ierarh Nicolae și Sfântul Mare Mucenic Gheorghe din Sfântul Gheorghe, Covasna și Doctor în Teolgie al Facultatății de Teologie Ortodoxă „Andrei Şaguna” – Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu, îndrumător fiind Arhid. Prof. Dr. Ioan. I. Ică jr.

Viața Cuviosului Iosif Isihastul. În sânul lui Avraam

g iosif neos 3

Nu împlinise nici măcar 32 de ani când, la sfârşitul celor opt ani de grele încercări (voite şi ne-voite), în care fiecare noapte a fost un martiriu, deznădăjduit de faptul că după atâta luptă şi osteneală, patimile lucrau ca şi când ar fi fost în deplină sănătate, fiind convins că diavolii au reuşit să-l doboare, Domnul Hristos avea să-i dăruiască biruinţa deplină. Descrierea acestui episod se cuvine a fi redat în întregime: Într-o zi, însă, şedeam pe scăunel şi s-a deschis uşa. Spuneam rugăciunea minţii aplecat şi nu m-am uitat. Credeam că cel care a deschis uşa este părintele Arsenie. Am simţit după aceea o mână peste mine, care mă îndemna spre pofta trupească. Mă întorc şi văd pe demonul desfrânării. M-am repezit asupra lui ca un câine – astfel de înverşunare aveam în mine – şi l-am apucat. În mâinile mele i-am simţit firele de păr ca cele de porc. S-a făcut nevăzut. Locul acela s-a umplut de miros greu. Din clipa aceea a plecat împreună cu el şi războiul trupului şi am devenit ca un prunc neprihănit […] S-a aşternut pacea în sufletul meu şi am scăpat definitiv de toate patimile cele necurate ale trupului […] Şi mi-a fost dată ca dar curăţia, însă într-o măsură atât de mare, încât să nu mai fac deosebire între femeie şi bărbat. Nu mai lucra patima întru mine câtuşi de puţin. Cu Harul lui Dumnezeu, am primit întru simţire darul curăţiei.

Lupta cu patima desfrânării era câştigată o dată pentru totdeauna, dar războiul avea să continue sub diferite forme. Văzând folosul sufletesc al relei pătimiri, Stareţul Iosif avea să o dorească şi să o pună în practică pe aceasta toată viaţa sa, fiind conştient că prin ea va atrage mila lui Dumnezeu, care îl va slobozi de toată răutatea. În lupta cu mânia, spunea: Dacă ar fi să povestesc câte am pătimit în fiecare zi din cauza acestei patimi, ar trebui să scriu o carte întreagă. Vrând să mă slobozească din legăturile patimii, Dumnezeu a adus asupra mea toate relele: ocări, batjocură, ispitiri, osândiri pe nedrept. Şi nu aşa, numai de încercare, ci în stare să mă ucidă. Dar, îndurând şi înăbuşind înlăuntrul meu pe satana cu nemărginită răbdare, am primit eliberarea de rău. ­

În lupta cu gândurile, Stareţul Iosif a primit constant mângâiere şi îmbărbătare de la Maica Domnului, ocrotitoare şi grabnic ajutătoare a monahilor din „grădina sa: Odată, mergeam noaptea – era luna plină – la părintele, că să-i spun gândurile (pr. Daniil Isihastul – n.n.) şi să mă împărtăşesc. După ce am ajuns, m-am aşezat puţin mai departe, pe o piatră, ca să nu-i deranjez în rugăciunea lor. În timp ce stăteam acolo şi spuneam rugăciunea minţii, am auzit o voce dulce, ca şi când ar fi cântat o pasăre măiastră. Să fi fost ora patru dimineaţa. Mintea mea a fost vrăjită de această voce şi m-am sculat să văd de unde vine această voce. Mă uitam atent în toate părţile. Tot căutând, am ajuns într-o poieniţă frumoasă. În faţa mea era un drum luminos ca zăpada, cu ziduri de diamant şi de cristal. Dincolo de ziduri erau flori dintre cele mai variate şi colorate. În faţa acestei privelişti, mintea mea a uitat de vocea aceea minunată şi a fost vrăjită de vederea acelui Paradis. Înaintând, am văzut un palat înalt, minunat, uimind mintea şi înţelegerea. La intrarea în palat stătea Maica Domnului, ţinând în braţe pe Pruncul Iisus. Toată era de un alb strălucitor, ca de zăpadă. Apropiindu-mă şi mai mult, am fost cuprins de o negrăită dragoste. M-a îmbrăţişat ca pe un prunc şi mi-a spus ceva. Nu pot uita dragostea aceea pe care mi-a arătat-o Maica cea adevărată. Atunci, fără teamă şi fără vreo reţinere, m-am aşezat alături de ea, aşa precum mă apropii de fiecare dată de icoana ei. Şi ceea ce face un copil mic atunci când vede pe mama lui, aşa am făcut şi eu. Cum de am plecat de lângă ea nici eu nu ştiu, întrucât mintea mea fusese copleşită întru totul de priveliştea lucrurilor cereşti. Plecând de acolo pe o altă cale, am ajuns iarăşi în poieniţa aceea. Am primit o binecuvântare şi mi s-a spus că acolo era sânul lui Avraam şi că este obiceiul ca oricine trece pe acolo să primească binecuvântare. Plecând de acolo, mi-am venit în sine-mi şi eram iarăşi aşezat pe piatra aceea. Şi uitând de ce venisem acolo, am plecat să mă închin cu multă bucurie icoanei Preasfintei Fecioare în peştera Sfântului Athanasie, deoarece aveam multă evlavie la aceasta. Din multă dragoste pentru aceasta icoană, la început am stat şase luni lângă ea, pentru a-i aprinde mereu candelă. Zi şi noapte. Pentru că în noaptea aceea fusesem cuprins întru totul de dragostea cea dumnezeiască, am coborât să-i mulţumesc. Numai ce am intrat şi m-am închinat – stăteam în faţa ei şi-i mulţumeam cu cuvintele mele – a ieşit din icoana o aşa mireasmă, ca o suflare răcoritoare, care a umplut sufletul meu şi am fost iarăşi în extaz, pentru a doua oară în noaptea aceea şi pentru mult timp. Când a venit eclesiarhul să aprindă candelele m-am furişat şi am plecat, ca nu cumva să înţeleagă acesta ce se întâmplă şi să înceapă să întrebe.

Astfel de momente se vor regăsi, într-o formă sau alta, pe tot parcursul vieţii sale, Maica Domnului având un rol şi un loc deosebit în nevoinţa şi evlavia stareţului.

Sursa: Pr. Dr. Cristian Groza, Gheron Iosif Isihastul (1897-1959) – Viaţa şi învăţătura (carte în curs de apariție la Editura Sfântul Nectarie). Fragmente din lucrare apar aici cu îngăduința autorului căruia-i mulțumim și pe această cale.

Părintele Cristian Groza este Preot Paroh al Catedralei Sfântul Ierarh Nicolae și Sfântul Mare Mucenic Gheorghe din Sfântul Gheorghe, Covasna și Doctor în Teolgie al Facultatății de Teologie Ortodoxă „Andrei Şaguna” – Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu, îndrumător fiind Arhid. Prof. Dr. Ioan. I. Ică jr.

Marile nevoințe ale Cuviosului Iosif Isihastul

Plecând de la Chilia Bunei Vestiri, cei trei au căutat un loc cât mai retras şi cât mai propice nevoinţei tăcerii întru cunoştinţă. Astfel, au ales Schitul Sfântului Vasile. Acesta era format din numai 8 colibe, locuite de călugări isihaşti, care, spre deosebire de cei de la Buna Vestire, vieţuiau de parcă nu ar fi fost acolo, trăind la o oarecare depărtare unii de alţii. Pentru că nu au găsit chilii libere, au fost nevoiţi să îşi zidească singuri chilii, cu foarte multă greutate (datorită în primul rând lipsei apei). Mica lor biserică au închinat-o Naşterii Sfântului Ioan Botezătorul. Au plecat de la Katounakia luând cu sine doar strictul necesar, câteva haine şi puţinele cărţi ce le aveau.

naos-timiou-prodromou-skiti-agiou-vassileiou IN

Bisericuța Înaintemergătorului Ioan de la Schitul Sfântului Vasilie, construită de Cuviosul Iosif Isihastul

Bătrânul Efrem a găsit aici odihnă, eliberat fiind de povara rucodeliei, însă, la scurt timp, din cauza vârstei, dar mai ales a condiţiilor precare de trai şi a vieţuirii aspre, a trecut la cele veşnice (+1929), împlinindu-se astfel proorocia făcută de Stareţul Daniil Katunakiotul. Şi tot lui dându-i ascultare, după moartea Stareţului Efrem, tânărul monah Iosif devine stareţ la vârsta de 32 de ani (neîmpliniţi), continuând astfel tradiţia athonită care spune că trebuie să îngropi stareţ, ca să ajungi stareţ, moştenind, pentru ascultarea şi smerenia arătată faţă de cei doi bătrâni monahi, harismele şi binecuvântarea acestora (mai ales pe cel al povăţuirii).

10lg IN

Chiliile Bisericuței
Cinstitului Înaintemergător

Odată cu mutarea la Sfântul Vasile îl vor cunoaşte pe ieroschimonahul Daniil (+1929)[1] de la Chilia Sfântului Petru Atonitul (aproape de locul numit Ape Reci), aflată pe moşia Marii Lavre. Acesta a fost cel care le-a influenţat decisiv modul de vieţuire duhovnicească.

Ieroschimonahul Daniil era considerat de cei doi drept mai minunat decât toţi şi următor al Marelui Arsenie. Stareţul Iosif îl descria astfel: Iubitor de tăcere, izolat de toţi ceilalţi, slujitor permanent. Şaizeci de ani nu s-a gândit că poate lăsa măcar o zi Sfânta Slujbă. În timpul Postului Mare săvârşea în fiecare zi Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite. A trăit până în ultima zi în trezvie, săvârşindu-se fără să fi fost vreodată bolnav. Sfânta Liturghie săvârşită de el ţinea trei ore şi jumătate, uneori chiar patru ore, deoarece întârzia, afundat în priveghere, să spună ecfonisurile. Lacrimile sale erau atât de multe, încât uda pământul acolo unde stătea. De aceea nu voia ca vreun străin să fie de faţă când slujea Sfânta Liturghie, pentru a nu-i vedea lucrarea. Pe mine m-a primit după multe rugăminţi. De fiecare dată când mergeam, trebuia să merg pe jos în miez de noapte cam trei ore pentru a ajunge la ora începerii acelei cu adevărat înfricoşătoare şi dumnezeiești lucrări. Îmi spunea un cuvânt, două de învăţătură, ieşind din Sfântul Altar, apoi dispărea imediat şi nu se mai arăta toată ziua. Întreaga lui viaţă a avut rugăciunea minţii şi priveghere de toată noaptea. De la el am luat şi eu această rânduială şi am avut mare folos. Mânca numai câteva fărâmituri de pâine pe zi, de aceea era la Sfânta Liturghie ca un fulg. Şi până nu uda cu lacrimi locul unde slujea, nu încheia.

Din cauza izolării şi a programului său strict, mulţi îl considerau înşelat, dar a acceptat dorinţa celor doi de a fi primiţi la Sfânta Liturghie şi de a primi sfaturi legate de viaţa isihastă. Aceste sfaturi erau întotdeauna rare, scurte şi la obiect, fiindcă, aşa cum le reamintea adesea: Sfânta Singlitichia mărturisea că opaiţul luminează, dar are buzele arse.

Nu s-au folosit doar de prezenţa şi învăţăturile pline de har ale acestui binecuvântat nevoitor, ci au luat rânduiala de viaţă personală a acestuia (a privegherii de toată noaptea şi cea legată de hrana zilnică), pe care au transmis-o, la rândul lor, ucenicilor lor, şi, prin aceştia, la multe obşti monahale, atât din Sfântul Munte, cât şi în Grecia şi mai târziu în America.

Trebuie menţionat faptul că deşi tânărul pustnic trăia în ascultare de duhovnic (ieromonahul Daniil, n.n.), se ruga, plângea şi se nevoia, cu toate acestea războiul nu contenea. Intrase în etapa caracterizată drept cuptorul dumnezeieştii părăsiri (adică părăsirea de către harul Duhului Sfânt a nevoitorului pentru o anumită perioadă de timp, cu scop pedagogic). Este perioada cea mai greu de suportat, lucru dovedit şi de cuvintele Cuviosului Iosif: dacă este să aflaţi Harul şi apoi să-l pierdeţi, atunci mai bine să vă rugaţi nu pentru dobândirea Harului, ci a experienţei, fiindcă omul, de unul singur, nu poate să sufere părăsirea de către acesta.

Lupta aceasta a fost cu adevărat înfricoşătoare. Nu doar că era un război aproape continuu, dar acesta lua de multe ori aspectul unei lupte faţă către faţă, corp la corp: „În fiecare noapte cete întregi de demoni, cu ciomege, cu securi şi cu orice altceva ar fi putut provoca vătămare, m-au supus la torturi groaznice, opt ani la rând. Unul mă apucă de barba mea micuţă pe atunci, altul de păr, altul de picioare, de mâini – toate relele şi chinurile posibile. Toţi strigau ca ieşiţi din minţi: «Strângeţi-l de gât, omorâţi-l!».

Saint-antony-beaten-by-the-devils--_Sassetta--Siena_Pinacoteca IN

Sfântul Antonie cel Mare bătut de demoni, Stefano di Giovanni (Sassetta), 1430-1432

Şi continuă, într-un alt loc, spunând că aceştia veneau cu săbii, topoare, securi, lopeţi. «Pe el cu toţii!», strigau. Ce păţeam… «Ajută-mă, Maica Domnului!», strigam. Prindeam pe unul dintre ei şi îi loveam cât puteam pe ceilalţi. Îmi rupeam mâinile de pereţi. Cuviosul reuşea să-i alunge cu desăvârşire numai cu numele lui Hristos şi al Maicii Domnului.

4091 in

Sfântul Antonie cel Mare ciomăgit de draci,
detaliu de icoană bizantină

Un lucru deosebit de important de subliniat este faptul că doar trecut prin focul ispitelor, Cuviosul Iosif cunoştea Harul lui Dumnezeu în chip simţit. De aceea, le spunea mai târziu ucenicilor săi: mai întâi beam întristarea cu butoiul şi abia după aceea îmi dădea Dumnezeu Harul cu linguriţa.

Pentru a curma suferinţa provocată de diavoli prin lupta gândurilor şi a patimilor (în special cea a desfrânării, deşi nu cunoscuse niciodată pofta trupească), născocea tot felul de nevoinţe, pentru a reuşi să-şi strunească mintea şi a potoli pornirile trupeşti: nu dormeam culcat, ci în picioare, rezemat într-un colţ sau şezând pe scăunel. Mă băteam pe mine însumi de două-trei ori pe zi, oftând şi plângând, încât după astfel de chinuri, de lovituri pe care mi le administram în fiecare zi, mie însumi din cauza războiului trupului, de post aspru, priveghere şi alte nevoinţe, devenisem ca un cadavru. Acest fapt, oricât de înfricoşător ar suna, nu este un caz unic în scrierile ascetice. Patericele şi Scara Sfântului Ioan Sinaitul sunt pline de astfel de nevoinţe ascetice, prin care trupul, care este biserica Sfântului Duh, nu este pedepsit, ci este supus minţii stăpânitoare. Ascetismul ortodox nu este ucigător de trup, ci de patimi.

Trebuie subliniat faptul că, pe tot parcursul acestei perioade de mari lupte duhovniceşti, tânărul Iosif avea darul/harul rugăciunii neîncetate în inimă. Deci dobândirea rugăciunii nu presupune nepătimirea nevoitorului, ci constituie doar o armă în lupta cu „stăpânitorul acestei lumi” (Ioan 12, 31). Însăşi păstrarea rugăciunii curate şi neîncetate, precum şi sporirea în ea, presupune un efort deosebit: în timpul rugăciunii nu îngăduiam în nici un fel minţii să iasă din inimă. Curgea sudoarea de pe trupul meu ca din izvor.

Notă:

[1] Ucenicii Stareţului Iosif regretau lipsa detaliilor legate de acest minunat nevoitor, cu un rol atât de important (chiar decisiv) în modul de vieţuire al Cuviosului, cu toate că l-a cunoscut doar pentru o scurtă perioadă de timp, mai exact un an de zile (1928-1929).

Sursa: Pr. Dr. Cristian Groza, Gheron Iosif Isihastul (1897-1959) – Viaţa şi învăţătura (carte în curs de apariție la Editura Sfântul Nectarie). Fragmente din lucrare apar aici cu îngăduința autorului căruia-i mulțumim și pe această cale.

Părintele Cristian Groza este Preot Paroh al Catedralei Sfântul Ierarh Nicolae și Sfântul Mare Mucenic Gheorghe din Sfântul Gheorghe, Covasna și Doctor în Teolgie al Facultatății de Teologie Ortodoxă „Andrei Şaguna” – Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu, îndrumător fiind Arhid. Prof. Dr. Ioan. I. Ică jr.

Tunderea în monahism a Cuviosului Iosif Isihastul. Ispita calendaristă

Anul 1923 marchează şi importante schimbări în Biserica Ortodoxă, prin trecerea la calendarul nou, fapt agreat şi de Biserica Autocefală a Greciei prin hotărârea luată la 10 martie 1924. Această piatră de încercare a provocat durere şi dezbinare şi în Sfântul Munte Athos (care aparţine canonic de Patriarhia Ecumenică), astfel încât monahii s-au împărţit în 2 tabere (ambele păstrând calendarul vechi, dar având o viziune diferită asupra relaţiilor cu celelalte biserici care şi-au asumat noul calendar): pe de o parte, majoritatea mănăstirilor şi monahilor athoniţi au păstrat comuniunea liturgică cu cei ce îşi rânduiau viaţa liturgică potrivit noului sistem de calcul, iar pe de alta, zelotiştii, (din care făceau parte monahii de la mânăstirea Esfigmenu, precum şi cei din regiunea Katounakiei) au întrerupt orice legătură cu Patriarhia Ecumenică, cu restul monahilor din Sfântul Munte, şi, în general, cu toţi cei care acceptaseră noul calendar (fiind convinşi că aceştia, prin acceptarea unei asemenea inovaţii, au decăzut din har).

Obştea bătrânilor Efrem şi Iosif a fost la început de partea zelotiştilor (chiar dacă într-o formă moderată), dar mai târziu Cuviosul Iosif Isihastul, atunci când va avea propria obşte, avea să treacă de partea majorităţii.

g-iosif-neos-21

În toiul acestor dispute, s-a adăugat şi alta, personală. Francisc a reuşit treptat să imprime modul de vieţuire isihast şi stareţilor săi, prin tăierea oricăror legături cu monahii aparţinând chiliilor învecinate (concretizată prin neparticiparea la hramurile Chiliilor şi mânăstirilor învecinate, precum şi la pregătirile ce se făceau cu prilejul acestora, prin îngrădirea accesului pe proprietatea lor, etc.), pentru a se dedica în exclusivitate rugăciunii şi trezviei, fapt ce i-a adus în situaţia de a fi consideraţi înşelaţi. Dar ceea ce a stârnit şi mai mult indignarea acestora a fost atitudinea lui Francisc de a vorbi de cele mai multe ori în locul stareţilor săi, pentru aplanarea diferitelor neînţelegeri.

daniil katounakiotul

Bătrânul Daniil Katounakiotul

Acest lucru a dus la evitarea săvârşirii slujbei de tundere în schima monahală a lui Francisc de către ieromonahii din împrejurimile Chiliei lor, motiv pentru care Stareţul Efrem a fost nevoit să caute rezolvarea acestei probleme în altă parte[1]. Astfel, duminică 31 august/13 septembrie 1925, în vârstă de 27 de ani (împlinea 28 în 2/14 noiembrie), Francisc a fost tuns schimonah[2] în peştera Sfântului Atanasie, de către preotul locului, Eftimie, primind numele de Iosif (ca cel al unuia din bătrânii la care intrase în ascultare şi care adormise, de curând, întru Domnul). La acest moment unic a luat parte şi stareţul Daniil Katunakiotul, povăţuitorul dintru început al Cuviosului Iosif.

Necazurile s-au împletit cu mângâierile trimise de Dumnezeu, astfel că, în acea perioadă (între 1926-1928), la praznicul Arătării Domnului (Epifania, Bobotează), când urma să se săvârşească priveghere la Katunakia, Francisc a rămas singur la chilia sa, nevoindu-se în privegherea personală cu rugăciunea inimii, având parte de o Epifanie chiar în acel loc. Despre această experienţă scria el însuşi: „în timp ce privegheam tot în coliba mea… atunci am fost iarăşi răpit în extaz. Chilia mea se umpluse de lumină ca şi când ar fi fost ziua. Şi în mijlocul chiliei au apărut trei copii care aveau până la zece ani fiecare. Toţi de aceeaşi înălţime, cu acelaşi chip, cu aceeaşi îmbrăcăminte, cu nişte feţe frumoase… Eu mă minunam de acea vedere. Aceia m-au binecuvântat toţi trei deodată, aşa cum binecuvântează preotul, şi au început să cânte melodios: «Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi şi-mbrăcat. Aliluia!». Se îndreptau spre mine şi iarăşi mergeau înapoi, apoi iarăşi spre mine şi iarăşi înapoi. Eu îmi spuneam în gând: «Unde au învăţat să cânte atât de frumos aceşti copii şi cum de binecuvântează?», fără să-mi vină în minte că la Sfântul Munte nu sunt copii atât de mici. În cele din urmă, au plecat aşa cum au venit, pentru a binecuvânta şi pe alţii. Eu am rămas uluit şi zile întregi de atunci aveam în mine o bucurie nespusă şi nu puteam să-mi iau mintea de la ei. Dar nici nu se şterg din memorie vreodată aceste lucruri

Pe lângă ispitele primite de la unii monahi, (care îl considerau „rătăcit” pentru faptul că se dedicase în întregime lucrării rugăciunii minţii, fiind foarte tânăr şi în felul lui un caz unic în acea vreme), cea mai grea lovitură a primit-o de la diavoli, care timp de 8 ani l-au chinuit cu războiul trupesc (deşi nu cunoscuse plăcerea trupească ca mirean).

Cu toate acestea, lucrul decisiv care i-a determinat să părăsească locul lor de nevoinţă l-a constituit rucodelia (lucrul de mână, ocupaţia) bătrânului Efrem. Acesta era cunoscut şi sub numele de „Dogarul”, fiind renumit şi căutat pentru confecţionarea de butoaie (în special pentru vin). Această ocupaţie, care îl împovăra mai ales toamna, când se culegeau strugurii, îl ţinea ocupat foarte mult, rămânându-i foarte puţin timp pentru isihie. Bătrânul nu refuza pe nimeni, astfel încât au ajuns să profite de bunătatea sa nu doar călugării, ci şi mirenii, care îi plăteau o sumă modică pentru multa sa osteneală.

Pentru o mai mare nevoinţă şi pentru a putea scăpa de griji şi de împrăştiere (condiţii necesare păstrării şi înmulţirii harului), cei trei s-au retras la jumătatea anului 1928 la Schitul Sfântului Vasile.

Note:

[1] Arhimandritul Efrem e de părere că adevăratele motive ale acestei amânări erau: 1. Faptul de a aparţine grupării zelotiste nu a plăcut conducerii Marei Lavre; 2. Zvonul răspândit de obştea părintelui Daniil Katunakiotul (exceptându-l pe acesta, care îi era povăţuitor duhovnicesc, de altfel) cum că ar fi înşelat.

[2] Practica athonită nu cunoaşte treptele monahismului slav, cel de rasofor şi monah, ci doar aceea de (schi)monah.

Sursa: Pr. Dr. Cristian Groza, Gheron Iosif Isihastul (1897-1959) – Viaţa şi învăţătura (carte în curs de apariție la Editura Sfântul Nectarie). Fragmente din lucrare apar aici cu îngăduința autorului căruia-i mulțumim și pe această cale.

Părintele Cristian Groza este Preot Paroh al Catedralei Sfântul Ierarh Nicolae și Sfântul Mare Mucenic Gheorghe din Sfântul Gheorghe, Covasna și Doctor în Teolgie al Facultatății de Teologie Ortodoxă „Andrei Şaguna” – Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu, îndrumător fiind Arhid. Prof. Dr. Ioan. I. Ică jr.

Intrarea Cuviosului Iosif Isihastul sub ascultare

g iosif neos

O caracteristică evidentă a celor doi (Francisc și Arsenie), până la sosirea primilor lor ucenici, a fost aceea a căutării insistente de monahi duhovniceşti de la care să deprindă în profunzime viaţa contemplativă. Erau interesaţi de rânduiala de viaţă a acestora, de întâmplările minunate din viaţa lor (mai ales cele legate de sfârşitul lor pământesc). Despre perioada aceasta, Stareţul Iosif mărturisea: Îi întrebam cum mănâncă, cum se roagă, ce au văzut, ce au simţit, ce văd când sunt în pragul morţii. Unul văzuse pe Maica Domnului, altul văzuse un înger în timp ce-i ieşea sufletul. Dar şi acum se întâmplă aceste lucruri. Sunt părinţi care înainte de moarte au vedenii şi văd cum îi ia Dumnezeu în linişte. Atunci când auzeam că stă să moară vreunul, alergam ca un însetat să aud ce spune.

În căutarea lor, ei au întâlnit părinţi încercaţi în lupta războiului nevăzut. Aşa a fost, de pildă, Gheron Gherasim: Isihast neîntrecut, lucrător al rugăciunii minţii. Avea nouăzeci de ani. Luptat de demoni şi lovit de vremuri grele, a rămas stâlp neclintit de răbdare. Acesta avea darul lacrimilor neîncetate. S-a săvârşit din această viaţă lipsit de orice grijă lumească şi îndulcit de cugetarea la Hristos. Tot aşa şi Gheron Ignatie: Nevăzător de mulţi ani. Duhovnic foarte mulţi ani, a ajuns la vârsta de nouăzeci şi cinci de ani, rugător neîncetat cu rugăciunea minţii. În timpul rugăciunii gura lui răspândea mireasmă, încât se bucura nespus cel care vorbea cu el. Aminteşte de asemenea de un părinte dintr-o peşteră a cărui lucrare era aceea de a plânge de şapte ori pe zi, iar noaptea toată o petrecea în lacrimi. Perna lui era totdeauna udă de lacrimi. Ucenicul său, care mergea la el de două-trei ori pe zi – fiindcă nu-l lăsa să stea cu el pentru a nu-i întrerupe plânsul – îl întreba:

– Părinte, de ce plângi?

– Atunci când omul vede pe Dumnezeu, fiul meu, din multă dragoste îi curg lacrimile şi nu le poate opri.

Mai erau şi alţii, mai mici. Părintele Cosma şi alţii şi alţii mai mari, despre care dacă ar fi să scrie cineva ar trebui să consume multă hârtie. Toţi aceştia au murit şi trăiesc acum în veci în ceruri.

Cuviosul Iosif recunoaşte în epistolele sale şi faptul că pe mulţi alţi părinţi îmbunătăţiţi (văzători de Dumnezeu) nu s-a învrednicit să-i cunoască, întrucât trecuseră la cele veşnice cu puţin timp (1-2 ani) înainte de venirea sa în Sfântul Munte, dar ale căror fapte minunate le-a aflat din relatările altor monahi, aceasta fiind pentru el o desfătare ce îl îndemna deopotrivă să umble din peşteră în peşteră, măsurând pas cu pas Muntele pentru a găsi astfel de prieteni ai lui Dumnezeu ce nu fuseseră încă chemaţi la bucuria cea pururea veşnică.

daniil katounakiotul

Gheron Daniil Katounakiotul (1864-1929)

Spre sfârşitul anului 1923, la mai bine de un an de când Francisc se nevoia împreună cu monahul Arsenie (şi aproape trei ani de la venirea sa în Sfântul Munte), acelaşi stareţ plin de discernământ, Daniil Katunakiotul (pe care îl aveau în continuare ca şi îndrumător duhovnicesc), le-a atras atenţia că fără binecuvântarea unui stareţ, nimic nu reuşeşte în monahism, de aceea pentru a avea permanent harul lui Dumnezeu, ei trebuie să treacă în primul rând proba de foc a ascultării. Urmând sfatul acestuia, au intrat sub ascultarea a doi bătrâni, Efrem şi Iosif, fraţi după trup [unchi şi nepot, după Iosif Dionysiatul], doi bătrânei simpli, plini de bunătate”, de la Chilia Buna Vestire, ucenicii scriitorului isihast şi ctitor al Chiliei, părintele Nicodim, având binecuvântarea ca după moarte acestora să se nevoiască unde şi cum doresc.

În această perioadă ei au înţeles în mod practic sfatul dat de Stareţul Calinic, anume de a pune ascultarea ca bază a vieţii monahale, întrucât cu cât are cineva mai multă evlavie faţă de stareţul său, cu atât primeşte mai mult har, ce se traduce şi prin mai multă odihnă în rugăciune.

Francisc şi-a reluat aici vechiul obicei (pe care îl va păstra până aproape de sfârşitul vieţii) de a se retrage sub o stâncă, într-o peşteră improvizată din apropierea chiliei (de aici şi numele de Spileotul [al peşterii]), pentru mai multă linişte şi neîmprăştiere, spre a se dedica în întregime rugăciunii.

vm314 in

Paraclisul de la peșterile de la Sfânta Ana Mică

Perioada petrecută aici a fost folositoare pentru ambele părţi: cei tineri trăiau sub ascultare, dar aveau şi libertatea de a se dedica nevoinţei personale aşa cum îşi doreau, iar pe de altă parte, bătrânii monahi se bucurau de râvna acestora, odihnindu-se prin supunerea şi ajutorul primit de la ei.

Sursa: Pr. Dr. Cristian Groza, Gheron Iosif Isihastul (1897-1959) – Viaţa şi învăţătura (carte în curs de apariție la Editura Sfântul Nectarie). Fragmente din lucrare apar aici cu îngăduința autorului căruia-i mulțumim și pe această cale.

Părintele Cristian Groza este Preot Paroh al Catedralei Sfântul Ierarh Nicolae și Sfântul Mare Mucenic Gheorghe din Sfântul Gheorghe, Covasna și Doctor în Teolgie al Facultatății de Teologie Ortodoxă „Andrei Şaguna” – Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu, îndrumător fiind Arhid. Prof. Dr. Ioan. I. Ică jr.