Arhive blog

Cuvioasa Macrina Vassopoulos, ucenica lui Gheron Iosif Isihastul: „În mijlocul multei osteneli Îl află cineva pe Dumnezeu” [partea a II-a]

Continuăm în acest număr istorisirea întâmplărilor care au marcat a doua parte a vieţii Cuvioasei Macrina Vassopoulos, punând în lumină o parte din învăţăturile duhovniceşti cu care îşi hrănea maicile din obşte, dar şi pe numeroşii ucenici şi ucenice nevoitori în lume. Cuvinte care îşi trag seva dintr-o experienţă duhovnicească rar întâlnită şi care au puterea să tămăduiască şi astăzi sufletele. În încheiere, veţi găsi fragmente dintr-un cuvânt pătrunzător ţinut la înmormântarea Fericitei Macrina de stareţul Efrem Filotheitul – cel ce i-a fost călăuză duhovnicească după mutarea la cele veşnice a Cuviosului Iosif Isihastul. Un panegiric elocvent, care îi înfăţişează cititorului virtuţile în care a strălucit de-a lungul vieţii Cuvioasa Macrina.

prima parte la linkul:

Intrarea în monahism. Alegerea ca stareță

Gheron Iosif Isihastul a profețit că Maria va urma calea monahală. Pe când Maria încă se afla în lume, bătrânul îi trimitea regulat scrisori prin care o călăuzea duhovnicește. Odată, Maria și o prietenă de-a ei întru Hristos, Fotini, l-au rugat pe starețul Iosif să le trimită ca binecuvântare o cruciuliță meșterită de el. Acesta le-a îndeplinit dorința: când trei pelerini din Volos l-au cercetat în Sfântul Munte, le-a dat cruciulițele pentru Maria și prietena ei, dezvăluindu-le că Maria va îmbrăca schima îngerească, iar Fotini se va căsători.

La vârsta de 36 de ani, Maria părăsește lumea și alege să viețuiască alături de surorile sale întru Hristos, monahiile Singlitichia, Efrema, Atanasia, Arsenia și Melania. Toate făceau ascultare totală de starețul Iosif Isihastul. Urmau întru totul programul său duhovnicesc centrat pe îndeletnicirea continuă cu Rugăciunea lui Iisus, ascultare și priveghere. Maria devine, prin dumnezeiasca pronie, Macrina. Prin harismele dobândite de la Dumnezeu, starețul Iosif cunoștea de la mare distanță starea duhovnicească a fiecăreia dintre ucenicele sale și le oferea prin scrisori sfaturile potrivite.

În biografia pe care i-a dedicat-o starețului Iosif Isihastul, părintele Efrem Filotheitul relevă foloasele duhovnicești pe care le dobândește creștinul care se nevoiește să rostească des Rugăciunea lui Iisus. Astfel, Rugăciunea lui Iisus are „puterea de a domoli patimile”, fiindcă: 1. Prin Rugăciunea lui Iisus „mintea nu se răspândește în multe cuvinte, precum se întâmplă la slujbe, ci se adună în puține cuvinte”, „absoarbe rugăciunea cu mai multă ușurință și intră împreună cu ea în adâncul inimii”; 2. Rugăciunea lui Iisus „este la îndemâna oricui (…) indiferent de erudiția sau sporirea duhovnicească pe care o are”; 3. „Poți să rostești Rugăciunea toată ziua și oriunde”, iar „ea pe toate le sfințește și pe demoni îi înfricoșează.” (Arhimandritul Efrem Filotheitul, Starețul meu Iosif Isihastul, Ed. Evanghelismos, 2010)

Între anii 1962 și 1963, maicile au cumpărat terenul din satul Portaria-Volos și au zidit așezămintele Mânăstirii Maicii Domnului Hodighitria. În 1963, a fost tunsă în monahism Victoria, mama starețului Efrem Filotheitul. Îmbrăcând haina monahală, Victoria a primit numele de Teofana. La rândul ei, maica Teofana i-a fost nașă de călugărie Mariei. Iar Maria a devenit maica Macrina, primind numele Sfintei Macrina, sora Sfântului Vasile cel Mare. Intrarea Mariei în cinstitul cin monahal s-a săvârșit în timpul Pavecerniței. Tunderea ei în monahism a fost săvârșită de starețul Efrem. Cu acest prilej, maica Macrina s-a învrednicit de următoarea vedenie: se făcea că soarele răsărea din Sfântul Altar, scăldând întreaga biserică în nezidita lumină. Vreme de 40 de zile sufletul maicii Macrina a rămas în această stare binecuvântată: petrecea într-un duh de pocăință atât de adâncă încât lacrimile i se prelingeau continuu pe obraz. Această stare de străpungere a inimii se manifesta și în alt chip. În primele zile după îmbrăcarea în schima mare, de fiecare dată când își îndrepta privirea spre icoana Judecății de Apoi, care era zugrăvită în afara chiliei sale, sufletul îi intra în stare de contemplație și simțea acut flăcările iadului. (Stareța Macrina Vassopoulos, op. cit., p. 41)

Monahiile care viețuiau în mânăstirea din Volos aveau mare nevoie de o stareță care să le îndrume. Pe Maria, deși o recomandau virtuțile duhovnicești pe care le dobândise deja, nu o recomandau anii: unele monahii erau mai în vârstă ca ea. L-au rugat pe starețul Iosif să facă rugăciune pentru ca Dumnezeu să le descopere voia Sa. La scurtă vreme, în timp ce se ruga, starețul Iosif a văzut o livadă cu multă verdeață, iar pe Maria stând în mijlocul ei, înconjurată de oi. Dintr-odată, s-a ivit o maimuță care voia să se apropie de oi, însă Maria a gonit-o cu un baston din trestie. Gheron Iosif le-a scris maicilor: „Dumnezeu pe Maria a ales-o, partea cea bună.” Dar fiindcă Maria, din smerenie, refuza să accepte funcția de stareță, starețul Iosif s-a rugat ca Domnul să îi adeverească voia Lui. Răspunsul a venit sub forma unei vedenii pe care Maria a avut-o: se făcea că Sfântul Ioan Botezătorul se urca la cer, ținând un baston în mână, iar Maria pășea în urma Înaintemergătorului Domnului, fiind urmată de restul monahiilor. (idem, pp. 35-37) După ce a primit această încredințare, maica Macrina a acceptat să își asume rolul de conducătoare a mânăstirii din Volos și de povățuitoare duhovnicească a surorilor sale întru Hristos.

În cuvintele pe care le adresa ucenicelor sale, stareța Macrina punea un accent deosebit pe virtutea ascultării, pe pomenirea continuă a Numelui Domnului și pe manifestarea dragostei jertfelnice față de aproapele. Spunea, spre exemplu: „Harul lui Dumnezeu, care vine prin preadulcele Nume al lui Iisus, înmoaie sufletul. Chiar de s-ar prăbuși lumea, înlăuntrul lui există blândețe, înfrânare, pace, o stare de veselie. Când se vede cineva pe sine un nimic, iar patimile sale mari, atunci se apropie de Dumnezeu. În timp ce, dacă se uită la unul și la altul, atunci este departe de Dumnezeu.” „Când vedem că o monahie este în ispită, să spunem: Astăzi nu voi bea trei pahare de apă, ci voi bea numai unul. Sau: nu voi mânca două felii de pâine, ci voi mânca numai o jumătate, pentru ca Dumnezeu s-o ajute pe sora mea. Dumnezeu, văzând că facem această înfrânare pentru o soră de-a noastră, ne dăruiește mila Sa și nouă, și surorii noastre.” „Când monahul se încinge cu ascultarea, cu smerenia și cu rugăciunea, trăiește o viață paradisiacă. Nu se teme nici de diavolul, nici de nimic, ci simte numai o bucurie duhovnicească înlăuntrul său.” „Înlăuntrul ascultării și înlăuntrul smereniei sunt toate virtuțile.” (idem, pp. 67, 84, 86)

Harismele maicii Macrina

Maica Macrina învățase de la tatăl ei și de la pustnicul pe care l-a întâlnit în satul Sfântului Lavrentie valoarea enormă pe care o are milostenia pentru mântuirea sufletului. Monahiilor aflate sub ascultarea sa le spunea adesea: „Maica Domnului nu trece cu vederea. Dai una, iar ea îți dă o sută. Dacă vom avea această credință, orice vom da din casa Maicii Domnului, toate sunt binecuvântarea ei. De aceea harul Stăpânei noastre Născătoare de Dumnezeu ne întărește și ne ajută.” Deseori le împărțea străinilor care poposeau la mânăstirea din Volos pâine proaspătă, frământată și coaptă cu multă dragoste de maici.

Rugăciunea a fost o altă virtute duhovnicească pe care maica Macrina a cultivat-o încă din copilărie. Odată a implorat- o pe Maica Domnului să o învețe rugăciunea curată, care ajunge nestingherită la Dumnezeu. Noaptea i s-a înfățișat un înger înveșmântat în alb, care i-a arătat cum trebuie să se roage, pornind de la starea duhovnicească pe care o are în acel moment. Astfel, când inima credinciosului e cuprinsă de dragostea desăvârșită pentru Dumnezeu, el trebuie să își înalțe mâinile. Când duhul omului petrece în smerenie, cugetând la patimile Domnului, trebuie să își plece spre pământ capul și să își împreuneze mâinile; iar când este războit aprig de patimi, să își așeze mâinile dinapoia sa, ca un condamnat la moarte. Apoi maica Macrina a văzut îngerul îngenuncheat, plângând cu amar și întinzându-și mâinile ca și cum ar fi vrut să cuprindă picioarele Mântuitorului. Și a înțeles că în acest fel trebuie să se roage cel care se simte mai prejos de toate făpturile zămislite de Dumnezeu.

Maica Macrina primise și darul de a se ruga pentru sufletele celor adormiți și de a descoperi starea duhovnicească în care se găsesc acestea. Îi pomenea asiduu la rugăciune, cu multă frângere de inimă, mai ales pe cei care se săvârșiseră din viața pământească nespovediți sau pe aceia care plecaseră din această lume ducând cu ei păcate de moarte.

Avea multă evlavie pentru Sfântul Efrem Sirul și își hrănea continuu sufletul cu scrierile sale. Odată, pe când se afla în chilie, Sfântul Efrem i s-a înfățișat sub chipul unui pustnic îmbrăcat în schimă, purtând pe umăr o traistă. I-a dezvăluit cine este, a chemat-o la sine, a binecuvântat-o și a sărutat-o părintește pe cap. Apoi s-a făcut nevăzut. Zile în șir, maica Macrina și-a simțit sufletul învăluit de căldură și bucurie. (idem, pp. 41-48)

„Fiule, această stareță e numai mireasmă!”

Printre personalitățile duhovnicești pe care le-a întâlnit de-a lungul vieții maica Macrina s-au numărat starețul Efrem Katunakiotul (1912-1998), ucenicul lui Gheron Iosif, părintele Sofronie Saharov (1896-1993) și sfinții Porfirie Kavsokalivitul (1906-1991) și Paisie Aghioritul (1924-1994). Rugându-se odată părintele Efrem Katunakiotul pentru maica Macrina, a primit înștiințare de la Duhul Sfânt că este foarte sporită în viața duhovnicească, ea ajungând la măsurile starețului ei, Gheron Iosif. Altădată, la vremea rugăciunii, părintelui Efrem i s-au arătat în vedenie doi stâlpi de lumină care se înălțau deasupra Mânăstirii Portaria din Volos. Ei simbolizau rugăciunea de foc a stareței Macrina și a maicii Teofana, mama părintelui Efrem Filotheitul. Starețul Efrem se mira: „Ia te uită! Noi aici [în Sfântul Munte Athos], pe stâncile astea, atât de mult ne ostenim ca să aflăm câteva fărâmituri, iar acestea, în lume fiind, primesc atât de mult har! Ce fac ele acolo?” (Arhimandritul Efrem Filotheitul, op. cit., p. 377).

Primind odată câteva semințe uscate de la maica Macrina, Gheron Efrem Katunakiotul i-a mărturisit celui care i le adusese: „Fiule, această stareță e numai mireasmă!”

În 1990, vizitându-l pe Sfântul Iacov Țalikis (1920-1991) la Mânăstirea Cuviosului David „Bătrânul” din Evia, maica Macrina era însoțită de mai multe surori din obște. La un moment dat, Cuviosul Iacov le-a spus acestora: „Stareța Macrina nu este numai maica voastră, ci este și maica noastră și maica întregii Biserici. Dacă aș fi fost în Volos, aș fi mers în fiecare dimineață și i-aș fi sărutat mâna. Atât de mare evlavie am față de stareța Macrina.”

În 1992, maica Macrina a plecat în America, în statul Pennsylvania, pentru a le întări duhovnicește pe maicile care întemeiaseră în 1989 Mânăstirea Nașterii Preasfintei Născătoare de Dumnezeu și pe stareța lor, Taxiarhia (1938-1994).

„Petrecem la mormânt un trup sfințit și înduhovnicit, o biserică a lui Dumnezeu Atotțiitorul, un sălaș al Sfântului Duh”

În anul 1987, maica Macrina a descoperit că suferă de cancer la intestinul gros. A călătorit până în localitatea Roustika, situată lângă Rethimnos, pentru a-l întâlni pe părintele Stavros Țagarakis. Acesta moștenise din familie o cruce care avea înăuntru o părticică din Cinstitul Lemn pe care a fost răstignit Mântuitorul. Și astăzi este cercetat de numeroși bolnavi, care vin cu credința că atingându-se de Lemnul pe care a pătimit Domnul vor dobândi tămăduire trupească și sufletească. Părintele Stavros a binecuvântat-o pe maica Macrina, iar stareța „a trăit atunci cu intensitate lucrarea tămăduitoare a Cinstitei Cruci, simțind micșorarea cancerului.” (Stareța Macrina Vassopoulos, op. cit., p. 57)

Nu după multă vreme, maica Macrina a plecat la Londra, pentru o intervenție chirurgicală. Au însoțit-o părintele Efrem Filotheitul – care, după adormirea întru Domnul a starețului Iosif, i-a fost călăuză duhovnicească – și două monahii, Efrema și Macrina. A luat cu sine și o icoană a Sfinților Doctori fără de arginți, pe care o primise ca binecuvântare de la Gheron Iosif. În timpul convalescenței, stareța a fost îngrijită în chip minunat de Sfinții Doctori fără de arginți, iar la căpătâiul patului a văzut cum o vegheau, privind-o duios, doi vestitori cerești: îngerul păzitor și îngerul schimei mari. Îngerul păzitor i-a făcut cunoscut că nu o va lua atunci de pe pământ, ci peste șapte ani.

Când s-au scurs cei șapte ani, simțind că în curând va părăsi viața pământească, le-a încunoștințat pe maici despre aceasta. Stareța și-a amintit cuvintele îngerului păzitor și a avut un vis în care se făcea că stareța Taxiarhia, care trecuse deja la Domnul, s-a apropiat cu pași repezi de ea și a vrut să o ia cu sine.

De multă vreme, maica Macrina dorea să se închine înaintea Brâului Maicii Domnului. Dumnezeu i-a îndeplinit și această dorință din urmă: Cinstitul Brâu a ajuns în mânăstirea maicilor din Volos, iar stareța l-a așezat cu adâncă evlavie în biserica mare, al cărei hram era Adormirea Născătoarei de Dumnezeu. După ce s-a închinat, a spus: „Acum, după ce a venit Cinstitul Brâu, voi pleca.” Cu câteva zile înainte de trecerea ei la Domnul, maica Macrina și-a chemat ucenicii răspândiți prin lume, le-a dăruit ultimele povețe duhovnicești și le-a împărțit ca binecuvântare obiecte din chilia ei. S-a mutat la cele veșnice pe 4 iunie 1995, într-o zi de duminică, de praznicul Sfinților Părinți.

În pătrunzătorul cuvânt pe care l-a rostit la înmormântare, starețul Efrem Filotheitul a spus la un moment dat, evidențiind nenumăratele virtuți și harisme cu care Domnul a împodobit-o pe ucenica sa: „Ai adormit somnul sfinților, o, sfințit cap și preacinstită Macrina. Sufletul tău cel curat și fără patimă a zburat spre înălțime, spre Cel pe Care L-ai dorit din fragedă copilărie și cu căldură L-ai urmat, pe Dumnezeu-Omul, Iisus Hristos, Cel de mii de ori mai adorat și de mii de ori mai dorit decât orice. Iar acum, curat și mai adevărat – oglinzile dezlegându-se – vezi față către față pe cerescul Mire al sufletului tău, pe Împăratul slavei, Iisus Hristos.

O, binecuvântată adunare, cuvioșilor părinți stareți și cuvioase maici starețe, sfințită obște a acestei sfinte mânăstiri, ceată feciorească de monahi și monahii, binecuvântați creștini și frați ai mei în Duhul Sfânt, cu adevărat sfinte moaște înmormântăm astăzi! Trup fecioresc predăm astăzi pământului, maicii noastre de obște. Și într-adevăr înmormântăm astăzi o adevărată monahie – după omul cel dinlăuntru –, care a cinstit cum se cuvine marea și îngereasca schimă a tagmei noastre monahale cea asemenea cu îngerii. Petrecem la mormânt un trup sfințit și înduhovnicit, o biserică a lui Dumnezeu Atotțiitorul, un sălaș al Sfântului Duh. (…)

Dormi de acum, o, fericită și de trei ori fericită Sfântă Stareță Macrina, până la slăvita A Doua Venire a lui Hristos. Noi, smeriții tăi fii și frați, am scris în inimile noastre cu litere de neșters sfaturile tale pline de duh și neînșelate. Și vom călători cealaltă vreme a vieții noastre potrivit învățăturilor tale cele insuflate de Dumnezeu. Ai unit într-un chip desăvârșit și discret trăirea sfântă a vieții monahale cu dragostea maternă curată și dezinteresată față de toți. Pentru aceasta ai și fost atât de mult iubită de miile de ortodocși, clerici, monahi și mireni, pe care i-ai hrănit duhovnicește, povățuindu-i la calea cea următoare a lui Hristos, la urmarea smereniei Lui și la tămăduirea patimilor trupului și sufletului lor. Călătorește acum către Ierusalimul cel de Sus, către Iisus Hristos, pe Care atât de mult L-ai iubit, și stând înaintea Sfintei și de viață făcătoarei Treimi, roagă-te pentru noi toți, o, sfântă și pururea Fericită Maică Macrina!”

[P] Cărțile Ortodoxe pe care le cauți!

Text de Ciprian Voicilă

Articolul a apărut inițial în revista Lumea monahilor nr. 132 / iunie 2018. Mulţumim autorului pentru îngăduinţa de a prelua textul său pe Blogul Sfântul Munte Athos

 

Reclame

Învăţăturile lui Gheron Iosif Isihastul: Despre cunoaşterea voii lui Dumnezeu

Aflarea voii dumnezeieşti este una din problemele cele mai delicate şi mai complicate ale vieţii noastre, mai ales pentru cei ce încearcă s-o cunoască prin rugăciune.

Viaţa noastră alături de Stareţ a avut mai degrabă caracterul unei petreceri copilăreşti, iar nu al uneia mature. Strădania noastră, în linii generale, se îndrepta spre tradiţia monahală, silindu-ne după putere la îndatoririle noastre tipiconale.

Ceea ce ne lipsea, în esenţă, era judecata dreaptă a unei experienţe pline de discernământ, pentru aprecierea corectă a situaţiilor, astfel încât să nu ne rămână [nedescoperită] măsura duhovnicească a Stareţului în toată adâncimea şi înălţimea ei. Dar, oare, este neapărat ca ucenicii să-l descopere pe dascălul lor atunci „când s-a făcut nevăzut de la ei”(Lc. 24, 31)? Fără odihnă şi neîncetat, Stareţul căuta să ne transmită orice era duhovnicesc, şi nu dădea greş în încercarea sa, fiindcă „înţeleptul are ochii în cap”(Eccl. 2, 14). Cu toate acestea, este adevărat că „pentru orice lucru este o clipă prielnică şi vreme pentru orice îndeletnicire”(Eccl. 3, 1).

La o vârstă matură, când Stareţul nu se mai afla cu noi, am început să înţelegem adâncimea cuvintelor şi a faptelor sale chiar şi în amănunt. Atunci când trăia, ele păreau lipsei noastre de experienţă enigmatice şi neînţelese. Strădania noastră de a asculta de Stareţ şi de a nu-l mâhni se făcea din toate puterile noastre sărace. Înţelegeam însă foarte puţin noima şi scopul principal al legii duhovniceşti pe care cu atâta râvnă ne-o explica. Nu mă voi referi iarăşi la date biografice, ci vă voi vorbi puţin despre legea duhovnicească despre care am amintit mai sus şi care în mod deosebit însoţeşte viaţa oamenilor.

Niciodată nu îl vedeam pe Stareţ să întreprindă ceva fără ca mai înainte să facă rugăciune. Noi îl întrebam despre ceva referitor la viitor sau la ziua următoare, iar el ne răspundea că ne va spune a doua zi. Însă scopul era ca să premeargă rugăciunea.

Dorinţa noastră se îndrepta către cunoaşterea voii dumnezeieşti. Cum poate cineva recunoaşte voia dumnezeiască? Ne spunea:
– Despre asta întrebaţi, fiilor, care este lucrul cel mai de temelie?
Atunci noi, mânaţi de curiozitate, îl provocam să ne vorbească. Şi-l întrebam:

– Părinte, dar voia lui Dumnezeu nu se poate cunoaşte pe deplin din Sfintele Scripturi şi din toată dumnezeiasca Descoperire? Ce trebuie să mai facem noi, monahii, de vreme ce toate în viaţa noastră sunt incluse în rânduieli tipiconale?

Atunci Stareţul a răspuns astfel: „Dumnezeu să vă dea «pricepere în toate» (2Tim. 2, 7). Cuviosul Nil Calabrezul s-a rugat să i se dea «să înţeleagă ce să grăiască potrivit cu voia dumnezeiască»[1]. În general, lucrarea faptei bune şi a oricărei porunci este voia lui Dumnezeu, iar amănuntele ce ţin de ea sunt necunoscute, căci «cine a cunoscut mintea Domnului?» (Rom. 11, 34). Şi iarăşi: «Judecăţile lui Dumnezeu, adânc mult» (Ps. 35, 6). Nu numai timpul ajută la desluşirea voii dumnezeieşti, ci şi locul, persoanele, lucrurile, precum şi cantitatea, modul şi împrejurările. Şi nu numai atât. Însuşi omul, când îşi schimbă dispoziţia lăuntrică, schimbă de multe ori şi dumnezeiasca hotărâre. Pentru aceasta nu este suficient pentru cineva să cunoască definiţia generală a voii dumnezeieşti, ci trebuie să aibă şi o judecată corectă asupra unor situaţii concrete, pentru că numai astfel va fi sigură izbânda. Scopul esenţial al voii dumnezeieşti este exprimarea şi manifestarea dragostei dumnezeieşti, pentru că menirea tuturor acţiunilor noastre este pregustarea plinătăţii dragostei Lui.

De vreme ce «şi dacă trăim, şi dacă murim, ai Domnului suntem» (Rom. 14, 8), atunci voia pe care o căutăm – chiar dacă ni se pare că este proprie sau a cuiva dintre cunoscuţii noştri – are centrul greutăţii ei în Persoana dumnezeiască, pentru Care «trăim şi ne mişcăm şi suntem» (F.A. 17, 28). Uitaţi de Rugăciunea Domnească din Grădina Ghetsimani care spune: «de este cu putinţă, treacă…, însă nu precum voiesc Eu, ci precum Tu voieşti» (Mt. 26, 39)? Orice strădanie făcută în scopul ascultării de voia dumnezeiască, dacă nu are ca temei iubirea faţă de El, se primejduieşte să rămână o lucrare omenească sau, mai bine zis, o slăbiciune omenească. Dacă, după Pavel, suntem datori să «supunem tot gândul spre ascultarea lui Hristos» (2 Cor. 10, 5), deoarece «nu suntem ai noştri» (1Cor. 6, 19), cum oare va deveni ascultarea conştientă pentru cel ce se supune, dacă nu se va face cunoscută cu acrivie voia lui Dumnezeu pentru acest caz? De altfel şi binecuvântarea şi Harul dumnezeiesc, care vin ca o consecinţă şi spre care ne şi silim, se arată numai în ascultarea desăvârşită.

Deci atunci când voiţi să aflaţi voia lui Dumnezeu, lăsaţi-o cu desăvârşire pe a voastră dimpreună cu orice alt gând sau program personal şi cu multă smerenie cereţi în rugăciunea voastră cunoaşterea ei. Şi orice se va contura sau va stărui în inima voastră, să o faceţi, căci aceea va fi voia lui Dumnezeu. Cei care au mai multă îndrăzneală şi deprindere în a se ruga pentru aceasta, aud înlăuntrul lor foarte lămurit „vestirea”, se fac mai atenţi în viaţa lor şi nu mai săvârşesc nimic fără vestire dumnezeiască.

Există şi alt mod de cunoaştere a voii lui Dumnezeu, pe care îl foloseşte, în general, Biserica: sfatul părinţilor duhovniceşti şi al duhovnicilor. Marea binecuvântare a ascultării, care îi umbreşte în chip binefăcător pe cei ce o preţuiesc, li se face cunoaştere în tot ceea ce nu cunosc şi acoperământ şi putere în a săvârşi sfatul-poruncă, pentru că Dumnezeu Se descoperă celor ascultători în calitatea Sa de Părinte. Desăvârşirea ascultării, ca virtute de temelie, îi aseamănă pe ucenicii ei cu Fiul lui Dumnezeu, «Care S-a făcut ascultător până la… cruce» (Filip, 2, 8). Şi precum I S-a dat lui Iisus toată stăpânirea (Mt. 28, 18) şi toată bunăvoirea Tatălui, tot astfel şi ascultătorilor li se dă vestirea voii dumnezeieşti şi Harul spre deplina ei săvârşire.

Cei care se adresează pe oamenii duhovniceşti, dorind să afle voia dumnezeiască, este bine să cunoască şi amănuntul acesta. Voia lui Dumnezeu nu se descoperă în chip magic, nici nu este relativă şi nici nu este îngrădită în limitele înguste ale raţiunii umane. Preabunul Dumnezeu Se pogoară către slăbiciunea omenească şi-l vesteşte lăuntric pe omul care mai întâi crede fără să se îndoiască, iar apoi se smereşte, însetând cu înflăcărare după această vestire şi având dispoziţia lăuntrică de a o îndeplini. De aceea şi primeşte cu credinţă şi recunoştinţă primul cuvânt al părintelui duhovnicesc care-l sfătuieşte. Când însă aceste virtuţi ale credinţei, ale ascultării şi ale smereniei nu merg împreună, ci ucenicul se împotriveşte în cuvânt sau, şi mai rău, intenţionează să-i întrebe şi pe alţii, atunci voia lui Dumnezeu se ascunde precum soarele în norul ce trece peste el. Subiectul acesta este foarte delicat şi de aceea este nevoie de multă luare aminte. Avva Marcu spune: «Omul îl sfătuieşte pe aproapele său precum ştie. Dumnezeu însă lucrează în cel ce-L ascultă, după credinţa sa»[2]. Condiţia absolut necesară în aflarea voii dumnezeieşti este ca cel care o caută să se facă vrednic de această descoperire, pentru că, aşa cum am mai spus, voia dumnezeiască, în virtutea caracterului ei suprafiresc, nu poate fi cuprinsă şi nici îngrădită în chip magic în locuri şi organe, ci se descoperă numai celor vrednici de această bunăvoinţă dumnezeiască”.

Acum îmi amintesc ce ni se întâmpla şi nouă atunci când îi ceream Stareţului să ne spună care este voia lui Dumnezeu. Ne obişnuisem din experienţa de mai înainte şi primeam primul său cuvânt ca pe o lege, fără împotrivire. Şi, într-adevăr, toate se făceau după dorinţă, chiar şi acolo unde existau unele îndoieli bazate pe raţiunea omenească. Ştiam că, dacă-l contraziceam punând înainte unele pricini binecuvântate, după judecata noastră, Stareţul ceda spunând: „faceţi cum credeţi”, dar pierdeam puterea şi acoperământul tainic al reuşitei. Prin urmare, „primul cuvânt” al părintelui duhovnicesc, primit cu credinţă şi ascultare, exprimă voia dumnezeiască. În aspectul ei mai general problema este complicată şi greu de deosebit, pentru că, aşa cum ştim, chiar şi celor desăvârşiţi nu le este cunoscută întotdeauna voia dumnezeiască, mai ales când omul pretinde să o afle în limite de timp determinate. Alteori dificultatea apare şi din pricina stării celui care o caută. Potrivit măsurii în care acesta este slobod de tendinţe pătimaşe şi de pofte, ce influenţează mişcările şi hotărârile sale, se impune şi răbdarea.

Eu personal am auzit de la un om duhovnicesc şi întru toate vrednic de crezare că a rugat pe Dumnezeu să-i descopere voia Sa într-o problemă personală şi a primit înştiinţarea cerută după patruzeci şi doi de ani. Iar eu, în nepăsarea mea, m-am cutremurat, minunându-mă de răbdarea sa de fier.

Concluzia generală este că aflarea voii dumnezeieşti este una din problemele cele mai delicate şi mai complicate ale vieţii noastre, mai ales pentru cei ce încearcă s-o cunoască prin rugăciune. Căci deşi ea se descoperă după îndemnul: „cereţi, căutaţi şi bateţi şi se va da vouă” (Mt. 7, 7), totuşi aceasta presupune răbdare, încercări, ispite şi experienţă, care să stingă patimile şi voia proprie, de care se scârbesc negrăita gingăşie şi sensibilitate a Harului dumnezeiesc. Oricum, fie că se face cu trudă, fie că cere multă răbdare, rugăciunea rămâne absolut necesară, ca singurul mijloc al comuniunii noastre cu Dumnezeu, singurul mijloc prin care putem cunoaşte voia Sa cea dumnezeiască.

Sursa: Monahul Iosif Vatopedinul, Stareţul Iosif Isihastul. Nevoinţe, experienţe, învăţături, traducere de Ieroschimonah Ştefan Nuţescu, Editura Evanghelismos, Bucureşti 2001, pp. 105-109.

Note:

[1]. Sfântul Nil Calabrezul 47, Editura Sfintei Mănăstiri „Buna Vestire”, Ormilia, 1991, p. 188.
[2]. Sfântul Marcu Ascetul, Despre legea duhovnicească, cap. 78, p. 237.

Comandă online cărțile editurii Evanghelismos: goo.gl/GvGn5S

Cărți esențiale despre viața duhovnicească apărute la editura Evanghelismos, scrise de ucenicii lui Gheron Iosif

Starețul Haralambie – Dascălul rugăciunii minții,
autor Monahul Iosif Dionisiatul

Editura Evanghelismos, 2005

Rugaciunea mintii este pentru toti crestinii. Rugaciunea mintii se numeste si a inimii. Ma intrebi daca si rugaciunea rostita cu vocea se poate numi a inimii.
Daca rugaciunea nu este curata, nici cea a mintii, nici cea rostita, nu se pot numi a inimii.
Rugaciunea este a inimii atunci cind mintea este inghitita de inima. Atunci, chiar daca ar cadea bombe sau a arde casa, mintea nu vrea sa iasa din inima, chiar daca e in primejdie sa arda.

[ Cartea poate fi comandată online de la linkul: http://goo.gl/2Tyvyi ]

Starețul Efrem Katunakiotul,
autor Ieromonahul Iosif Aghioritul

Editura Evanghelismos, 2004

Dacă citiți cărțile Sfinților Părinți veți vedea că mulți s-au sfințit cu ușurință fără să-și facă prea multe griji și și-au sfințit sufletele fără să facă jertfe, fără să ducă lupte ascetice. Dar cum s-au sfințit? Au ales ascultarea.
Nu ai voie sa faci nici un pas fără binecuvântarea starețului. Când iei binecuvântare de la stareț să faci ceva, să nu te temi de nimic. Pune metanie, sărută mâna starețului tău și mergi și fă-te astronaut pe lună. Nu te teme, deoarece te acoperă binecuvântarea starețului și harul ascultării.
Omul care laudă pe aproapele său și se judecă pe sine ajunge la măsura sfințeniei. Dacă tu ceri de la altul care te-a întristat să-ți pună metanie înseamnă că nu ai o stare duhovnicească bună și nu pășești pe drumul călugăriei.
Nici o rugăciune pe care o faci pentru fratele tău, pentru ruda ta, nu se pierde. Dumnezeu îl va ajuta atunci când se va afla într-o situație grea. Rugăciunea nu numai că ajută, dar poate să scoată chiar și un suflet din iad. Atâta putere are rugăciunea.

[ Cartea poate fi comandată online de la linkul: http://goo.gl/QxCugU ]

Cuviosul Iosif Isihastul
autor Iosif Vatopedinul
Editura Evanghelismos, 2009

Gheronda Iosif Vatopedinul expune în lucarea sa nevoințele, experiențele și învățăturile Părintelui său duhovnicesc Gheron Iosif Isihastul, lângă care s-a nevoit timp de doisprezece ani şi jumătate.
Am trăit alături de el şi am văzut cu ochii mei râvna sa şi asprimea nevoinţelor cărora s-a supus până la ultima suflare, lucru deosebit de rar. El a fost un nevoitor aspru nu numai la tinereţe, ci până la sfârşitul vieţii sale. Părintele Iosif era neiertător cu sine însuşi. A fost unul dintre cele mai aspre caractere din epoca noastră. O asemenea asprime şi lepădare de sine sunt greu de întâlnit. Şi, aşa cum am mai spus, cel mai important a fost că şi-a păstrat aceeaşi râvnă până la sfârşit.
Încă de la început, a înţeles că doar nevoinţele aspre îmblânzesc şi supun patimile omului trupesc. Aşa cum ne învaţă Sfinţii Părinţi, numai în felul acesta se eliberează gândul, pentru ca omul să ajungă la vederea de Dumnezeu. Gândul trebuie să dovedească faptul că a supus simţurile. Iar când simţurile sunt supuse minţii, şi harul se supune ei. Părintele a fost un caracter foarte puternic. Noi spuneam că avea inimă dublă. Cu semenii lui era blând şi înţelegător. Numai cu sine era nemilos.

[ Cartea poate fi comandată online de la linkul: http://goo.gl/6dYkgr ]

Starețul meu Iosif Isihastul,
autor Arhim. Efrem Filotheitul
Editura Evanghelismos, 2010

Aceste prețioase referiri, insuflate de Duhul Sfant părintelui Efrem cu privire la cuviosul său stareț, Iosif Isihastul, au fost adunate în volumul de față pentru ca plinătatea Bisericii Ortodoxe să-l cunoască pe marele isihast al secolului al XX-lea, pe văzătorul de Dumnezeu, pe ascetul, pe lucrătorul neînșelat al Rugăciunii mintii și pe înnoitorul tradiției palamite.

[ Cărțile editurii Evanghelismos pot fi comandate online de la linkul: goo.gl/2YjAK5 sau de pe site-ul editurii http://www.evanghelismos.ro/ ]

Starețul Efrem (Filotheitul) – ieri și astăzi (diaporamă foto)

Starețul Efrem (Filotheitul) – ieri și astăzi (diaporamă foto)

Părintele Efrem (Filotheitul) din Arizona (n. 1927) este unul dintre cei mai mari părinţi duhovniceşti contemporani ai Ortodoxiei, în vârstă de 91 de ani; ucenicul cel mai tânăr al Cuviosului Iosif Isihastul, în a cărui ascultare a stat 12 ani la Nea Skiti, în Sfântul Munte Athos, până la adormirea acestuia din 1959. A pustnicit în continuare până în 1973, când din voia lui Dumnezeu a ajuns Stareţ şi Egumen al Sfintei Marii Mănăstirii Filotheu, din Sfântul Munte. A înnoit viaţa duhovnicească a acesteia şi a altor mănăstiri athonite, Xiropotamu, Konstamonitu şi Karakalu, devenind cunoscut ca un mare duhovnic în întreaga Grecie şi nu numai. În 1991, printr-o încredinţare de la Dumnezeu, se mută în SUA, unde devine un părinte contemporan al monahismului american, prin întemeierea a 18 mănăstiri în pustia duhovnicească de acolo. Are mii de fii duhovniceşti în întreaga lume, episcopi, preoţi, monahi şi mireni. În română i-au apărut mai multe cărți, dintre care se remarcă  “Starețul meu Iosif Isihastul” (Ed. Evanghelismos, 2010) și “Sfaturi din Sfântul Munte” (Ed. Bunavestire, 1999).

Pe 24 iunie 2018, Bătrânul Efrem din Arizona a împlinit 91 de ani.

Vezi și

Cuvioasa Macrina Vassopoulos, ucenica lui Gheron Iosif Isihastul: „În mijlocul multei osteneli Îl află cineva pe Dumnezeu” [prima parte]

Stareţa Macrina face parte din familia duhovnicească a Cuviosului Gheron Iosif, alături de alte figuri magnifice: bătrânul Arsenie, Efrem Katunakiotul, Iosif Vatopedinul, Efrem Filotheitul, stareţul Haralambie… Viaţa ei este relevantă pentru noi, creştinii de astăzi, în primul rând pentru că ne învaţă cât de importantă este pentru mântuirea noastră tradiţia isihastă, neptică: Rugăciunea lui Iisus, pomenirea deasă a Numelui Domnului este una dintre cele mai eficace căi prin care inima ne este curăţată de patimi. În al doilea rând, maica Macrina ne ajută să conştientizăm valoarea unor virtuţi fără de care viaţa duhovnicească îşi pierde autenticitatea: smerenia, ascultarea de părintele duhovnicesc, dragostea jertfelnică pentru semenii noştri. Cultivând vreme de şapte decenii aceste virtuţi, stareţa Macrina a ajuns la măsurile sfinţeniei. Sfinţenie care devenise transparentă, vizibilă. Părintele Efrem Filotheitul mărturiseşte: „Chipul ei răspândea bunătate, dragoste, sinceritate şi credinţă. Liniştea ei şi cuvântul ei plin de dulceaţă erau sprijin şi izvor de putere pentru toţi cei care o cunoşteau.”

Maria Vassopoulos a văzut lumina zilei în anul 1921, în satul Hatzileri, situat în partea de Vest a Asiei Mici. Tatăl său, Fotie Vassopoulos, era negustor. Împreună cu soția lui, Anastasia, s-a îngrijit să le insufle celor patru copii dragostea de Dumnezeu și râvna pentru dobândirea virtuților creștine. Fotie era o fire foarte milostivă: noaptea lăsa coșuri cu alimente la ușa oamenilor covârșiți de lipsurile materiale. Soția sa, Anastasia, se îndeletnicea cu broderia și era preocupată să cultive în inima ei smerenia, trezvia și rugăciunea.

În 1922, întreaga familie a Mariei a fost nevoită să părăsească satul Hatzileri și să se refugieze mai întâi în cantonamentul din Kardița, pentru ca mai târziu, după doi ani, să se stabilească în cartierul din Nea Ionia-Volos, dedicat refugiaților. Deși la școală Maria a obținut rezultate foarte bune, datorită condițiilor sociale vitrege a trebuit să o abandoneze încă din clasele primare.

„Cât de dulce este Hristos?” Chemarea monahală

La vârsta de șapte ani, Maria a simțit chemarea pentru viața monahală. Era într-o primăvară. Maria se juca împreună cu alți copii de vârsta ei, în apropierea casei părintești. În toiul jocului, Maria i-a îndemnat pe aceștia să înalțe împreună o rugăciune lui Dumnezeu. I-a întrebat pe prietenii săi cum cred că pot ajunge la Dumnezeu. Fiecare și-a spus părerea, iar Maria le-a destăinuit la ce se gândise ea de multă vreme: credea că dacă ar așeza multe mese și scaune unele peste altele, ar reuși să ajungă în cele din urmă la Dumnezeu. La sfârșitul jocului, toți copiii au cântat Doamne, miluiește.

Peste ani, maica Macrina avea să se confeseze ucenicelor sale că după ce s-a ivit în sufletul ei dorința de a se înălța la Dumnezeu în timp ce se ruga cu prietenii săi de joacă, a auzit o voce interioară care a îndemnat-o să urmeze calea monahală. (Stareța Macrina Vassopoulos, Cuvinte din inimă, trad. din lb. greacă de ieroschimonah Ștefan Nuțescu, Ed. Evanghelismos, 2015, p. 15) Chemarea lăuntrică a fost însoțită de o stare de umilință care i-a cuprins sufletul și copila a început să lăcrimeze. A alergat spre casă, iar mama ei, căutând-o, a aflat-o stând în fața iconostasului familiei, cu lacrimile prelingându-i-se șiroaie pe obrăjori. Mama a cuprins-o în brațe și a întrebat-o ce s-a petrecut cu ea. Lăcrimând în continuare, Maria i-a mărturisit că dorește să devină monahie. Fiindcă nimeni nu îi vorbise până atunci despre monahism, Maria, deși aflase cuvântul „monahie” de la acel glas lăuntric, nu îi cunoștea sensul exact.

Pe seară, când tatăl său s-a întors acasă, Maria i-a împărtășit și lui această dorință, iar Fotie a întrebat-o de trei ori ce înseamnă cuvântul „monahie”. La fiecare întrebare, fetița a ridicat neștiutoare din umeri. În acest fel, tatăl s-a încredințat că dorința Mariei nu este rodul influenței oamenilor mari, ci vine în chip limpede de la Dumnezeu. Așa că a rugat-o pe Maria să îi aducă un pahar cu apă – într-unul din paharele cu care erau serviți oaspeții casei – și i-a dat micuței binecuvântarea părintească: „Să devii o bună călugăriță, fiica mea!” Fotie i-a oferit și un sfat evanghelic, pe care ea avea să îl urmeze neabătut întreaga viață: „Fiica mea, dacă cineva îți va face cel mai mare rău, tu să-i faci cel mai mare bine care există. Tu să arăți numai dragoste și vei fi răsplătită bine de Dumnezeu.” Despre anii petrecuți în sânul familiei, Cuvioasa Macrina le mărturisea ucenicelor sale: „Anii aceia aveam să-i caut cu lacrimi mai târziu. Căldurosul cuib familial l-am pierdut și am fost lipsită pentru totdeauna de îmbrățișarea plină de afecțiune a părinților mei.”

Când Maria a împlinit opt ani, Fotie a fost înștiințat de un înger că îl va duce la Domnul în lunea din prima săptămână a Postului Mare, iar soția sa îl va urma după un an. Vestitorul ceresc l-a mângâiat, spunându-i: „Pentru copii să nu te mâhnești, căci o mână tare îi va acoperi; îi va ocroti dumnezeiescul har.” Vremea trecând, cuvintele îngerului s-au adeverit: la nouă ani, Maria  și fratele ei, Gheorghe, au rămas orfani.

În anii 1930-1940, care s-au dovedit a fi extrem de dificili pentru întregul popor grec, Maria și frățiorul ei au îndurat foamea, frigul și amărăciunea traiului printre străini. Foamea bântuind în Grecia, cei doi orfani erau ajutați de vecinii lor, care le lăsau în curte, în timpul nopții, câte un coș cu alimente.

După moartea părinților, Maria și fratele ei de patru ani au locuit în aceeași casă cu o mătușă de-a lor. Aceasta se mânia din te miri ce, avea prostul obicei de a înjura și adesea o snopea în bătaie pe Maria. Micuța le îndura mucenicește, în tăcere pe toate, fără să i se împotrivească în vreun fel. Un singur lucru nu răbda: să o audă pe mătușă hulind. În acele momente, Maria refuza mâncarea gătită de mătușă până ce aceasta contenea cu înjurăturile. Îndelunga răbdare a nepoatei a condus-o în cele din urmă pe drumul cunoașterii lui Dumnezeu: înainte de a păși în viața veșnică, Maria a reușit să o convingă pe mătușă să se spovedească și să se împărtășească.

Pentru a-și câștiga pâinea cea de toate zilele, Maria a trebuit să muncească din greu, de la vârsta fragedă de nouă ani. Mai întâi a spălat vasele în casa unei familii înstărite, apoi s-a angajat să spargă cu o piatră migdale la un magazin – o muncă istovitoare și dureroasă, degetele copilei fiind mai tot timpul însângerate.

După trecerea la Domnul a părinților ei, Maria a învățat să nădăjduiască doar în ajutorul Maicii Domnului. În această perioadă biografică dificilă, Maria s-a învrednicit de o vedenie care i-a adeverit o dată în plus chemarea pentru viața monahală. Se făcea că se afla într-o grădină plină de verdeață, deosebit de frumoasă. Deodată, s-a apropiat de ea o femeie înveșmântată în negru, care purta la piept un prunc de trei anișori. Copilul s-a desprins dintr-odată din brațele mamei și s-a pornit să alerge prin iarbă. Mama pruncului a chemat-o la sine pe Maria și a rugat-o să îl prindă pe micuț, promițându-i în schimb un dar. Maria l-a prins cu multă osteneală pe prunc și l-a întrebat: „Cât de dulce este Hristos?” Copilul nu i-a răspuns, dar și-a așezat mânuțele de-a dreapta și de-a stânga gurii Mariei. Apoi a suflat spre ea, iar Maria și-a simțit sufletul invadat de o dulceață și o mireasmă de nedescris. Mama pruncului a pus pe degetul copilului și pe cel al Mariei câte un inel. Această vedenie a pus o pecete adâncă asupra inimii Mariei: vreme de doi ani nu s-a mai atins de dulciuri, vrând să păstreze acea dulceață a harului dumnezeiesc. Din acel moment a început să se îmbrace doar în haine cernite și să poarte batic, pentru a se asemui și mai mult chipului monahal.

[P] Cărțile Ortodoxe pe care le cauți!

Un alt eveniment care i-a marcat semnificativ biografia a fost întâlnirea cu părintele Efrem Karayanis, fiul duhovnicesc al lui Gheron Iosif Isihastul. Într-o bună zi, părintele Efrem a vizitat familia la care muncea Maria. Ea tocmai se trudea să aprindă focul la cazanul cu rufe, însă străduința ei se dovedea deșartă. Părintele Efrem s-a apropiat de copila mâhnită și a întrebat-o ce a pățit. Aflând ce o amăra, părintele a făcut de trei ori semnul Sfintei Cruci deasupra lemnelor, apoi a sfătuit-o să aprindă focul și să sufle din nou în el. Maria a făcut întocmai, iar focul s-a aprins. De la părintele Efrem Maria a aflat multe lucruri despre tradiția isihastă, despre Rugăciunea lui Iisus și harismaticul povățuitor duhovnicesc Gheron Iosif (1897-1959). Părintele Efrem, care la acea vreme avea ascultarea de preot în Biserica Sfântului Apostol cel Nou din Volos, a devenit de atunci duhovnicul Mariei.

La vârsta de 12 ani, Maria s-a angajat în fabrica unui om bogat din Volos, care era și un bun creștin. Urmând predaniei lui Gheron Iosif, se nevoia aici rostind mereu Rugăciunea lui Iisus: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătoasa.” Colegele de serviciu ale Mariei mărturiseau că rugăciunea continuă pe care o săvârșea făcea ca chipul ei să strălucească, iar gura să îi izvorască bună mireasmă. (idem, p. 21)

Maria a căpătat și mai multă râvnă pentru rostirea Rugăciunii lui Iisus în urma unei întâmplări. Îndreptându-se într-o dimineață către serviciu, i-a apărut în cale diavolul, care i s-a plâns: „Ah, ce ți-aș fi făcut dacă nu țineai ceea ce ai în mână!” Vrăjmașul mântuirii omului se referea la metanierul cu ajutorul căruia Maria rostea continuu Rugăciunea preasfântului nume al lui Iisus.

O altă persoană care a ajutat-o mult din punct de vedere duhovnicesc, dar și material, a fost Victoria Moraitu, mama starețului Efrem Filotheitul. Părintele Efrem (foto – centru, n.edit.) va povesti mai târziu: „În perioada când stareța (Macrina) lucra la fabrica lui Matsangos, în fiecare zi trecea prin fața casei noastre atunci când mergea la lucru. Avea o legătură atât de strânsă cu mama mea încât nu se poate descrie în cuvinte. Aceste două femei aveau multă dragoste între ele…” Maria și Victoria privegheau nopțile împreună, bătând multe metanii și rugându-se cu lacrimi. Victoria se purta ca o adevărată mamă față de Maria: se îngrijea să nu îi lipsească hrana și o povățuia în viața duhovnicească.

Mergând odată în pelerinaj, de praznicul Sfântului Apostol cel Nou, în satul Sfântului Lavrentie-Piliu, Maria a zărit în apropierea bisericii un pustnic bătrân, care zăcea istovit de puteri pe o lespede de piatră. Acesta a chemat-o la sine și i-a poruncit: „Tu, vino-ncoace! Du-te și cere cuiva un covoraș vechi! Caută și o piatră și adu-mi-le.” Maria a făcut ascultare. A găsit un covoraș, o piatră și i le-a adus bătrânului cu chip cuvios. Drept mulțumire, pustnicul i-a spus: „Fiica mea, îți dau trei sfaturi pe care să le pui în faptă. Să te rogi neîncetat cu rugăciunea Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă! Când vei ieși din casă, să nu privești nici în dreapta, nici în stânga, nici în sus, ci doar în pământ. Deși ești săracă, cu puținii bani pe care îi vei avea, după ce îi vei face mărunțiș, să dai milostenie când vei întâlni vreun sărac sau cerșetor, încât cu bănuțul tău și cu milostenia celorlalți creștini să-și ia și el puțină pâine. (idem, p. 26)

Sufletul Mariei a primit ca un pământ roditor cuvintele bătrânului și în tot restul zilelor sale s-a străduit să înmulțească virtutea milosteniei față de toți oamenii nevoiași pe care i-a întâlnit în cale.

Trăiri și arătări dumnezeiești în focul încercărilor

În 1940, în timpul Postului Maicii Domnului, după ce s-a săvârșit Sfânta Liturghie, Maria a pornit, însoțită de alte șase surori întru Hristos, spre cartierul Sfântului Onufrie din Volos. Dorea să aprindă candelele din Paraclisul Sfântului Nicolae Kremastou. Flămânzind, Maria le-a împărtășit însoțitoarelor dorința sa tainică: „Ce bine ar fi fost dacă am fi avut o felie de pâine și o smochină să mâncăm!” Ajungând la Paraclisul Sfântului Nicolae, au aprins candelele și au înălțat cântări de laudă. Ducându-se să aprindă și candelele din interiorul Sfântului Altar, Maria a zărit pe Sfânta Masă un pachețel. Le-a înștiințat cu multă bucurie pe prietenele ei că au primit un dar de la Sfântul Nicolae. Când au deschis pachețelul, au găsit în el șapte felii de pâine și șapte smochine. (idem, p. 27)

În același paraclis, în luna octombrie a anului 1940, Maria a fost martora unei minuni care vestea anii grei în care poporul grec a stat sub ocupație germană, precum și nenumăratele pătimiri pe care a fost nevoit să le îndure în tot acest timp. Privind la crucea care se afla în spatele mesei Sfântului Altar, Maria a văzut cum de la coroana cu spini și din coasta Mântuitorului se prelingea apă amestecată cu sânge.

În timpul ocupației naziste, Maria a suferit cumplit de foame, ajungând până la stadiul în care nu s-a mai putut ridica în picioare din pricina slăbiciunii. Sfârșită de puteri, I se ruga Domnului: „Dacă este voia Ta, ia-mă! Mai bine să mor.” Se hrănea cu verdețuri care creșteau în apropierea casei sale și care, prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, odată culese, peste noapte se înălțau la loc. Din aceste verdețuri Maria o hrănea și pe o fetiță bolnavă de tuberculoză de care se îngrijea.

Mergând odată în Zagora – situată în estul regiunii Pilion – pentru a face rost de alimente, pe drumul de întoarcere, care durase șase ore, istovită de puteri, Maria a leșinat. Când și-a revenit în simțiri, a observat că o durere acută în zona coastelor o împiedica să respire. În plus, alimentele pe care le obținuse cu atâta trudă dispăruseră. Medicul pe care l-a consultat i-a adus la cunoștință că are pleurezie. Întorcându-se acasă, noaptea, Maria stătea pe întuneric, se ruga Maicii Domnului și se gândea că în curând își va da obștescul sfârșit. Deodată, camera a fost inundată de o lumină puternică și a văzut o monahie înveșmântată în schima mare, îmbrobodită cu o basma care avea pe ea o cruce de culoare roșie. Cucernica maică a întrebat-o cu glas duios pe Maria: „Nu mai poți?” Ea i-a mărturisit că au părăsit-o puterile și că îi pare rău după alimentele pierdute. Maica Domnului, care luase înfățișarea acelei monahii, a liniștit-o și i-a spus că ea o va tămădui. A făcut semnul Sfintei Cruci deasupra ei, a învelit-o cu plapuma pe care Maria o moștenise de la mama sa și i-a spus că de acum se va însănătoși. Maria a simțit pe dată că nu o mai doare nimic și că istovirea și foamea s-au depărtat de la ea.

În vremea ocupației germane, deși Maria era nevoită să lucreze în fiecare zi nouă-zece ore, se trezea dimineața la ora trei și mergea pe jos timp de o oră până la biserică, pentru a lua parte la Sfânta Liturghie.

De multă vreme Maria își dorea să ajungă să se închine la Locurile Sfinte. Ocazia s-a ivit sub forma unei călătorii la Ierusalim, în care ar fi trebuit să fie însoțită de trei credincioase. În cele din urmă, Maria a renunțat la călătorie, iar cele trei femei au pornit fără ea în pelerinajul spre Ierusalim. În timp ce se găsea acasă, i s-a arătat într-o vedenie îngerul păzitor, care a invitat-o: „Vino să mergem la Locurile Sfinte.” Maria nu a apucat să-și revină din uimire când s-a văzut dintr-odată la Ierusalim, înveșmântată în haine albe cu cruci roșii desenate pe ele, călăuzită fiind de îngerul păzitor. Se deplasau cu repeziciune de la un loc la altul. Îngerul a dus-o la Biserica Bunei Vestiri a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu și a îndemnat-o: „Soră, vino să vezi unde S-a zămislit Hristos.” Aici îngerul a cântat troparul Bunei Vestiri. Apoi a îndrumat-o spre Peștera Nașterii, și ajungând acolo îngerul i-a grăit: „Vino, soră, și vezi unde S-a născut Hristos.” Aici îngerul a cântat troparul „Nașterea Ta, Hristoase, Dumnezeul nostru…” Pe muntele Golgotei, îngerul a îmbiat-o: „Soră, vino să vezi unde S-a răstignit Hristos.” Apoi îngerul a cântat: „Răscumpăratu-ne-ai pe noi din blestemul legii…” Următorul punct al minunatei călătorii a fost Sfântul Mormânt, unde îngerul păzitor a îndemnat-o: „Soră, vino și vezi unde a înviat Hristos.” Aici îngerul a cântat „Hristos a înviat din morți…” În timpul miraculosului pelerinaj, cele trei credincioase cu care ar fi trebuit să călătorească Maria la Ierusalim au văzut-o mergând înaintea lor. Când au revenit acasă, în Volos, întâlnindu-se cu Maria, i-au reproșat că le-a tăinuit faptul că în cele din urmă a pornit în pelerinaj la Locurile Sfinte cu același grup de credincioși.

[P] Cărțile Ortodoxe pe care le cauți!

a doua parte la linkul: Cuvioasa Macrina Vassopoulos, ucenica lui Gheron Iosif Isihastul: „În mijlocul multei osteneli Îl află cineva pe Dumnezeu” [partea a II-a]

Text de Ciprian Voicilă

Articolul a apărut inițial în revista Lumea monahilor nr. 131 / mai 2018. Mulţumim autorului pentru îngăduinţa de a prelua textul său pe Blogul Sfântul Munte Athos

Desenele artistei Gabriela Mihăiță David pentru cartea Cuviosului Iosif Isihastul – „Mărturii ale experienței monahale” (Ed. Evanghelismos, 2016)

Desene de început de capitol executate în pix pentru cartea Cuviosului Iosif Isihastul – „Mărturii ale experienței monahale” – Editura Evanghelismos (2016), traducere a Părintelui Stareț Ștefan Nuțescu – Chilia Buna Vestire – Schitul Lacu, Sfântul Munte Athos. Cartea „Mărturii ale experienței monahale” se poate comanda online de la linkul: goo.gl/38z8Ft

Desenele acestea sunt rugăciunea mea pentru fratele meu, și m-am străduit să fie gata înainte de pomenirea de 40 de zile, așadar, au fost gata în 38 de zile, când i-am trimis părintelui de la Chilia Buna Vestire ultimul desen, adică într-o lună și aproximativ zece zile. A fost o stare de transă, ca o anestezie a sufletului, căci, altfel, durerea ar fi fost de nesuportat. Fratele meu era mai mic decât mine, dar sufletele noastre s-au comportat mereu ca și cum ar fi fost gemene. Așa simt și acum. Jumătate din sufletul meu este împreună cu fratele meu.“ – Gabriela Mihăiță David 

Doamna Gabriela Mihăiță David este violonistă la Filarmonica din Ploiești și artist plastic amator, ce impresionează prin simplitatea cumpătată și frumusețea delicată a ilustrațiilor lucrate într-o tehnica cu totul inedită – “tehnica desenului în pix” – cel mai adesea albastru, de aici și numele blogului Albastru de … mai departe. Mulțumim artistei pentru îngăduința de a prelua desenele dânsei pe blogul nostru dedicat iubitorilor Muntelui Athos.

Cuvânt la praznicul Nașterii Domnului al Cuviosului Iosif Isihastul

HRISTOS SE NAȘTE, SLĂVIȚI-L!

Hristos Se naște pentru a mântui pe toți oamenii. Bucurați-vă, deci, și vă veseliți cu îngerii și cu păstorii, împreună cu toată zidirea, iubiți fii ai lui Iisus Hristos, Domnul nostru.

Mai întâi vă aduc, precum Magii, vestea strălucitoare că dulcele Iisus Se naște și întreaga fire se bucură și răspândește bună mireasmă, deoarece vede purtat în brațe pe Creatorul ei. Îngerii se bucură împreună și cântă cu glas melodios:

„Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu și pe pământ pace”!

Pentru că S-a născut Domnul păcii. Cel care a făcut veacurile și înainte de veacuri era, și care în tăcere deplină a făcut Puterile cerești ale sfinților Îngeri. Acela, astăzi, este ținut în brațe de Preadulcea Sa Mamă. Este alăptat și crescut ca să ne mântuiască pe noi toți.

S-a născut dulcele Iisus ca să ne nască din nou pe noi. S-a făcut om, pentru ca să ne arate modul în care putem să-L urmăm și să imităm faptele Lui. Ne-a lăsat porunci pentru ca să nu ne rătăcim alături de cale și să pășim în întuneric.

A luat trup dulcele Iisus pentru că noi să ne bucurăm de această fericită înrudire. Să devenim frați ai lui Hristos și fii ai Preacuratei Sale Maici. Și, în cele din urmă, să devenim întru toate următori lui Hristos și fii după har ai Tatălui Ceresc. 

Gheron Iosif (Isihastul) (1898-1959)
din Mărturii din viața monahală, Scrisoarea 56 (fragment), editura Bizantină, pp. 263-264.

Foto sus: Icoana Naşterii Domnului, Mănăstirea Stavronikita, Sfântul Munte Athos, facere de Theofan Cretanul

VIDEO: „Gheron Iosif Isihastul, ascetul iubirii”, conferința Părintelui Agapie Corbu (Arad, 16 mai 2017)

Partea I

Partea a II-a

Partea a II-a

Conferința „Gheron Iosif Isihastul, ascetul iubirii” susţinută de Părintele Agapie Corbu, starețul Schitului Buna Vestire din Almaș (județul Arad), la Teatrul Clasic „Ioan Slavici” din Arad în 16 mai 2017.

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

Întâlnirea mea cu Gheronda Iosif Vatopedinul la Muntele Athos. Încercarea unei file de sinaxar (Antonio Boloț)

În amintirea Gherondei Iosif Vatopedinul, la împlinirea a 7 ani de la trecerea sa la Domnul

„Gheronda Iosif s-a născut la 1 iulie 1921 în grădina Mănăstirii Sfinţilor Doctori fără de arginţi din Giolos (Cipru), atunci când pe mama sa, însărcinată în 7 luni şi venită la slujba de hram, au apucat-o durerile facerii” (1). A primit la botez numele Socratis.

„Gheronda Iosif Vatopedinul s-a închinoviat la vârsta de 16 ani, în vara anului 1937, la Sfânta Mănăstire Stavrovouni din Cipru. Motivaţia alegerii sale stă în următoarea întâmplare. Acesta a văzut un film, o comedie, şi după aceea a simţit un mare gol în viaţa sa, o stare de înstrăinare faţă de toate cele trecătoare. Stătea într-un loc pe-un deal din orasul Pafos în acea seară, când deodată simţi că păşeşte înăuntrul unei alte lumi şi o fericită lumină, o mângâiere de la Dumnezeu încărcată de dragoste şi de linişte îl cuprind. Mântuitorul Hristos Însuşi i S-a arătat spunându-i: ‹‹Pentru asta am creat oamenii? Oamenii sunt nemuritori››. După această vedenie Gheronda Iosif a decis să abandoneze lucrurile lumeşti şi să devină monah. La tunderea în monahism a primit numele Sofronie (n.n. – mai târziu, primeşte odată cu schima cea mare numele Iosif), trăind în mănăstire în jur de zece ani. A plecat, în mod declarat, din cauza problemei calendarului, care divizase mănăstirea în două tabere, dar în realitate era condus de către Dumnezeu. Astfel că, cu binecuvântarea şi încurajarea duhovnicului mănăstirii, Papa-Kyprianos, a plecat la Sfântul Munte Athos pentru a trăi o viaţă duhovnicească mai înaltă”. (2) (tr. n.).

Ajuns în Sfântul Munte, Gheronda Iosif îl întâlneşte, prin voia divină, pe Gheron Iosif Isihastul. „În acea vreme Gheron Iosif Isihastul se nevoia la Schitul Sfânta Ana Mică, în pustia cu loc abrupt şi cu peşteri, alături de confraţii săi asceţi, Părintele Arsenie şi Părintele Atanasie, fratele său după trup. Gheron Iosif Isihastul era respectat foarte mult de către cucernicii părinţi athoniti, aceştia apreciindu-l ca pe un dascăl al isihiei şi al Rugăciunii lui Iisus, dar şi ca pe un îndrumător al vieţii monahale. Părintele Sofronie a fost atât de impresionat de statura duhovnicească şi de cuvintele lui Gheron Iosif, că l-a rugat să-l primească şi pe el în obştea sa, dar a fost refuzat. Insistenţa tânărului Sofronie, aşa cum era atunci, a fost atât de mare încât Gheron Iosif i-a promis că mai întâi se va ruga şi îi va da un răspuns ziua următoare, când Sofronie se va întoarce. În cele din urmă, răspunsul a fost unul pozitiv. Mai târziu s-a aflat că venerabilului părinte i s-a descoperit de Sus, eveniment ce l-a convins să-l ia pe tânărul Sofronie ca prim ucenic al său. Gheron Iosif a văzut o mică pasăre că zboară şi se aşază pe umărul său. Cum stareţul se uita la ea uluit, pasărea şi-a deschis ciocul, dar în loc să cânte a început să teologhisească. În felul acesta Dumnezeu i-a făcut cunoscut lui Gheron Iosif Isihastul că tânărul Sofronie se va maturiza duhovniceşte sub îndrumarea sa şi că va deveni vas harului Duhului Sfânt, primind darul teologiei.” (3).

Începând cu anul 1947, Gheronda Iosif Vatopedinul odată intrat ucenic la Stareţul Iosif Isihastul se dedică ascultărilor şi nevoinţei, deprinzând tainele vieţii isihaste după tipicul athonit. Participă la slujbe alături de abşte, se roagă în chilia sa, îşi mărturiseşte gândurile Stareţului, sporind astfel în viaţa duhovnicească. Tot Stareţul îl povăţuieşte cum să se roage cu Rugăciunea lui Iisus – „Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă.” Înaintând pe această cale, Gheronda Iosif cunoaşte astfel din experienţă care e adevărata dimensiune a monahismului: „…simţirea de aici a împărăţiei cerurilor”. (4), „Isihia, liniştirea, precum văd din mica mea experienţă, în afara celor atât de multe pe care le scriu Sfinţii Părinţi, este rădăcina nepăcătuirii şi calea către autocunoaştere”. (5).

Cu trecerea anilor, Gheronda Iosif dobândeşte mari bogăţii duhovniceşti prin cultivarea virtuţilor şi ascultarea de sfaturile Stareţului său, trăind „sfintele nevoinţe ale desăvârşirii”. Astfel că din bun ucenic, la maturitate, când dobândeşte „starea bărbatului desăvârşit” (Efeseni 4, 13), devine la rându-i îndrumător duhovnicesc pentru obşti de călugări tineri, dar şi pentru mireni râvnitori. Este cercetat de către monahi şi laici de pretutindeni pentru povaţă, oferind cu dragostea-i caracteristică mângâieri, binecuvântări şi, cel mai important lucru, purtând pe fiecare om cu necazul şi nevoia sa în rugăciunile sale aprinse, atunci când Cuvioşia Sa, în ceasuri de priveghere, vorbea cu Dumnezeu. Gheronda Iosif Vatopedinul ţine cuvinte de învăţătură, luminând pe începătorii într-ale credinţei şi făcându-i să se înalţe şi mai mult cu inima către Cer pe cei cu experienţă. A fost un Avvă, asemeni celor despre care citim în Pateric, cultivând şi transmiţând mai departe ucenicilor săi harul, experienţa şi învăţăturile Cuviosului Gheron Iosif Isihastul.

CTEVA CUVINTE DE ÎNVĂȚĂTURĂ ALE GHERONDEI IOSIF VATOPEDINUL:

„Cu cât mai mult stăruim în împlinirea poruncilor, cu atât mai multă lumină primeşte mintea şi se face mai încăpătoare pentru har”. (6)

„Nimic nu produce în noi cu atâta spor smerita cugetare ca necazurile, fie de voie, fie fără de voie”. (7).

„Doar dumnezeiasca Evanghelie depăşeşte, în mod mai presus de orice închipuire, toată cunoaşterea şi tot ce şi-a putut imagina raţiunea omenească, în întreaga istorie universală”. (8)


„Dumnezeu lucrează biruinţa prin har şi o cedează pe aceasta smereniei noastre, pentru puţina osteneală a răbdării”. (9)


„Eliberarea minţii din zăpăceala grijii de multe face ca mintea să se întoarcă în mod firesc spre Dumnezeu, primul şi cel mai important principiu”. (10)


„De aceea aproape toţi Părinţii accentuează faptul că omul nu-şi găseşte odihnă în nicio altă îndeletnicire dacă nu se predă din toate puterile pomenirii lui Dumnezeu, astfel încât să simtă că doar el şi Dumnezeu există”. (11)

În rândurile următoare voi relata cum l-am cunoscut pe Gheronda Iosif Vatopedinul la Sfântul Munte Athos, rămânându-mi în suflet pentru totdeauna chipul său luminos, blând, cald şi plin de dragoste duhovnicească.

29 APRILIE 2009, MUNTELE ATHOS

Am ajuns oarecum mai repede la biserica Sfintei şi Marii Mănăstiri Vatopedu, nu e nimeni care să aştepte în afară de noi. Uşa bisericii e închisă, astfel încât rămânem să admirăm frumoasele fresce exterioare. Fără să realizez când a apărut, văd în preajma noastră un părinte mai în vârstă, cu barba albă şi cu un chip luminos, plin de iubire. E o oarecare distanţă între noi. Simt interior o chemare şi merg cu evlavie să mă închin, cerându-i o binecuvântare părintelui aceluia. Atât de multă dragoste, bunătate şi căldură am putut simţi lângă acest părinte, ţinându-mi capul între mâinile sale! Cât de dulce a fost acea binecuvântare, simt mângâierea lui Dumnezeu asupra mea. Mă bucur nespus de acest moment înălţător. Mai târziu aveam să aflu că părintele aghiorit care m-a primit cu un zâmbet ceresc şi cu atâta dragoste fusese Gheronda Iosif Vatopedinul, ucenic al Cuviosului Gheron Iosif Isihastul. Mărturisesc sincer că nu am mai întâlnit pe altcineva la fel în viaţa mea, care să-şi fi revărsat atâta dragoste spre mine, fără să mă cunoască. Cu ajutorul lui Dumnezeu am putut simţi, prin dragostea Gherondei Iosif Vatopedinul, faptul că Mântuitorul Iisus Hristos ne iubeşte atât de mult chiar şi pe noi, păcătoşii, aşteptându-ne să ne întoarcem la El.” (12).

După două luni de la pelerinajul pe care l-am făcut în Muntele Athos, o veste tristă era anunţată de presa ortodoxă, Gheronda Iosif Vatopedinul a trecut la Domnul. Acest fapt mi-a răscolit amintirile frumoase păstrate în inimă cu chipul ca o icoană al Gherondei, determinându-mă să plâng de dor. Iată relatarea minunii care a făcut ocolul pământului despre zâmbetul din veşnicie al Gherondei Iosif: „Unul dintre cei mai iubiţi părinţi duhovniceşti din Sfântul Munte Athos, Gheronda Iosif Vatopedinul, a trecut la Domnul de ziua sa, 1 iulie 2009, la prăznuirea Sfinţilor Doctori fără de arginţi. La moartea sa, o minune s-a petrecut curând după ce şi-a dat ultima suflare, semn de nădejde pentru toţi dintre noi care aşteptăm ‹‹învirea morţilor şi viaţa veacului ce va să fie››.

După ce au trecut 45 de minute de la adormirea sa întru Domnul, a zâmbit.
Gura Gherondei Iosif a rămas deschisă pentru mult timp imediat după moartea sa şi, în ciuda tuturor eforturilor, monahii prezenţi au fost incapabili să o închidă. În conformitate cu rânduiala athonită, trupul Gherondei Iosif a fost înfăşurat în mantia sa monahală, fiind apoi cusută. După un timp, la îndemnul Stareţului Efrem, trupul a fost pus pe catafalc, iar o gaură s-a făcut în mantie pentru a-i fi expusă faţa şi o alta spre a fi la vedere mâna sa dreaptă pentru venerare. Spre uimirea tuturor, gura Gherondei Iosif nu doar că s-a închis, dar chipul său radia în chip miraculos, zâmbind! Nu doar buzele sale, dar şi ochii, şi obrajii.” (13).

Antonio Boloț

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

Note:

(1). Gheronda Iosif Vatopedinul − 1 iulie 2009, https://www.pemptousia.ro/2014/07/gheronda-iosif-vatopedinul-%E2%80%A0-1-iulie-2009/
(2). Elder Iosif Vatopaidinos as a Disciple of Elder Iosif the Hesychast, http://pemptousia.com/2016/07/elder-iosif-vatopaidinos-as-a-disciple-of-elder-iosif-the-hesychast/
(3). Ibidem
(4). Monahul Iosif Vatopedinul, Trăiri ale dumnezeiescului har. O epistolă despre viaţa lui Gheron Iosif Isihastul. Epistole inedite. Traducere din limba greacă de Ierom. Agapie (Corbu), Arad, Editura Sfântul Nectarie, 2008, p. 14.
(5). Ibidem, p. 17.
(6). Gheronda Iosif Vatopedinul, Mărturie athonită. Traducere din limba greacă de Ierom. Agapie (Corbu), Arad, Editura Sfântul Nectarie, 2016, p. 25.
(7). Ibidem, p. 26.
(8). Ibidem, p. 86.
(9). Ibidem, p. 93.
(10). Ibidem, p. 99.
(11). Ibidem, p. 122.
(12). Antonio Boloţ, Chemarea Sfântului Munte Athos, Bucureşti, Editura Self Publishing, 2015, pp. 60-61.
(13). A smile from eternity, https://asceticexperience.com/portfolio/smile-eternity/ .

Cărţi ale Gherondei Iosif Vatopedinul traduse în limba română:

Ne vorbeşte Părintele Efrem Katunakiotul, Editura Egumenița

Asceza, maica sfinţeniei, Editura Bizantină

Trăiri ale dumnezeiescului har, Editura Egumenița

Cuviosul Iosif Isihastul, Editura Evanghelismos

Dialoguri la Athos, Editura Doxologia

Mărturie athonită, Editura Sfântul Nectarie

Sfântul Neofit Zăvorâtul din Cipru, Editura Doxologia

Cărțile Ortodoxe pe care le cauți! Click pe banner!

logo-librarie

Arad, 16 mai 2017: Părintele Agapie Corbu va conferenția despre personalitatea marelui cuvios aghiorit – Gheron Iosif Isihastul (update – video online)

Preacuviosul Părinte Agapie Corbu, Starețul Schitului Buna Vestire din Almaș (județul Arad), va conferenția marți, 16 mai 2017, la Teatrul Clasic „Ioan Slavici” din Arad, ora 18.00.

Conferința Părintelui Agapie va avea ca temă personalitatea unui mare părinte din Muntele Athos din secolul trecut, Geronda Iosif Isihastul, Avva iubirii.
Sursă info: Părintele Teofan Mada

UP-DATE:
VIDEO: „Gheron Iosif Isihastul, ascetul iubirii”, conferința Părintelui Agapie Corbu (Arad, 16 mai 2017)

A apărut cartea „Mărturii ale experienței monahale” a Cuviosului Iosif Isihastul (Editura Evanghelismos)

Mărturii ale experienței monahale, Cuviosul Iosif Isihastul
Editura Evanghelismos, 2016, 304 pagini
Colecția Părinți aghioriți / Traducere a Părintelui Ieroschimonah Ștefan Nuțescu, Starețul Chiliei Buna Vestire, Schitul Lacu, Sfântul Munte

Salutăm apariția la Editura Evanghelismos a unei adevărate comori duhovnicești, epistolele Cuviosului Iosif Isihastul, adunate sub titlul Mărturii ale experienței monahale. Tălmăcirea aghiorită, cu totul inspirată, aparține Părintelui Stareț Ștefan Nuțescu de la Schitul Lacu.


Starețul Iosif a fost fără știință de carte, după cultura lumească abia a terminat clasa a doua primară, însă a fost înțelept în cele dumnezeiești. A fost un teodidact. Universitatea pustiului l-a învățat cele de care mai ales avem nevoie: cele cerești.

Știm că din cuvântul Starețului se vor folosi monahii, precum și cei din lume care luptă lupta cea bună. Dacă se vor mai folosi și alții, aceasta numai Domnul o știe și să facă așa cum binevoiește bunătatea Sa. Oricum acestea nici nu se înțeleg ușor fără o cugetare bărbătească și nici nu se pot pune în lucrare fără multă nevoință și osteneală.

Cartea se poate comanda online de la linkul: goo.gl/38z8Ft

Vezi și Desenele artistei Gabriela Mihăiță David pentru cartea Cuviosului Iosif Isihastul – „Mărturii ale vieții monahale” (Ed. Evanghelismos, 2016)

Nouă apariție editorială: „Gheron Iosif Isihastul – Viaţa şi învăţătura”, Pr. Dr. Cristian Groza (Editura Sfântul Nectarie, 2017)

Gheron Iosif Isihastul – Viaţa şi învăţătura
Editura Sfântul Nectarie, 2017
format 13/20 / 336 pagini.

[ Online se poate comanda de la linkul: goo.gl/1EDZEK ]

Anunțăm cu bucurie o nouă apariție editorială, mult așteptată, de mare valoare teologică și duhovnicească: „Gheron Iosif Isihastul – Viaţa şi învăţătura”, Pr. Dr. Cristian Groza (Editura Sfântul Nectarie, 2017). După cunoștințele noastre lucrarea nou apărută este singura teză de doctorat din Teologia românească care tratează viața și învățătura marelui isihast aghiorit.

Părintele Cristian Groza este Preot Paroh la Parohia Sfinții Împărați Constantin și Elena din Stupini, Brașov și Doctor în Teolgie al Facultatății de Teologie Ortodoxă „Andrei Şaguna” – Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu, îndrumător fiind Arhid. Prof. Dr. Ioan. I. Ică jr.

„E demnă de remarcat congenialitatea între mișcarea patristică din mediile teologice și spiritualitatea despre care dădea mărturie Gheron Iosif. In viața lui Gheron Iosif va urma perioada când în jurul lui se va strânge o veritabilă obște de ucenici, care vor duce mai departe mostenirea duhovnicească isihastă. De numele ucenicilor, dintre care să îi amintim doar pe Efrem Filotheitul și pe Iosif Vatopedinul, se leaga atât perpetuarea spiritualității isihaste, cât și o autentică restaurare a experienței monahale în Muntele Athos, prin numeroșii ucenici care au ajuns stareți la câteva dintre mănăstiri” (Arhid. IOAN I. ICĂ jr.)

Câteva fragmente din carte au fost publicate înainte de apariția ei, cu îngăduința autorului, pe blogul nostru la linkul: Viața și învățătura lui Gheron Iosif Isihastul

Un paraclis închinat lui Gheron Iosif Isihastul în care viața sa este reprezentată în frescă se găsește la Catedrala Sfântul Ierarh Nicolae și Sfântul Mare Mucenic Gheorghe din Sfântul Gheorghe, Covasna, biserica unde a slujit Părintele Cristian Groza până în decembrie 2016. De asemenea, tot aici s-a aflat o părticică din moaștele Cuviosului (primită de la ucenicul său, Efrem Filotheitul din Arizona), acum aflându-se, cu binecuvântare PS Andrei, la Biserica Sfinții Împărați Constantin și Elena din Stupini, Brașov. Vezi și linkul: 

Cântare închinată lui Gheron Iosif Isihastul (audio)

Cântare închinată lui Gheron Iosif Isihastul (audio). Stihurile, muzica și interpretarea aparține părinților Mănăstirii Vatopedi, nepoții duhovnicești ai lui Gheron Iosif.

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

Precizări legate de data de pomenire a lui Gheron Iosif Isihastul

Gheron-Iosif-isihastul

Gheron Iosif Isihastul († 15/28 August 1959) este fără îndoială una din cele mai impresionante personalități duhovnicești ale veacului trecut din Sfântul Munte, dar nu numai. Nevoința sa ascetică exemplară a atras un număr restrâns de ucenici, la rândul lor foarte nevoitori, unii dintre aceștia (Efrem Filotheitul, Iosif Vatopedinul, Haralambie Dionisiatul) preluând mai târziu conducerea câte unei mănăstiri și povățuirea duhovnicească a mai multora. Șase mănăstiri athonite sunt conduse astăzi de ucenici ai acestora, de aceea putem spune că Gheron Iosif Isihastul este înnoitorul tradiției isihaste aghiorite în veacul trecut. Tot de numele ucenicilor lui Gheron Iosif se leagă renașterea vieții monahale în mai multe obști grecești din afara Sfântului Munte și de ctitorirea a 17 mănăstiri ortodoxe pe pământ nord-american.

În decembrie 2013, după proslăvirea oficială a Cuviosului Porfirie Kavsokalivitul, a apărut știrea că în viitorul apropiat va fi proslăvit în rândul sfinţilor Părintele Paisie Aghioritul (lucru care s-a întâmplat între timp), iar după o perioadă scurtă de timp vor fi canonizaţi Părintele Amfilohie (Makris) din Patmos, Arhimandritul Sofronie (Saharov) de la Essex şi Stareţul Efrem Katunakiotul. Nu e un lucru îndepărat nici canonizarea lui Gheron Iosif Isihastul, deja cinstit în toată lumea ortodoxă.

Așadar, nu este un secret faptul că în multe locuri din lumea ortodoxă, Gheron Iosif este cinstit ca Sfânt Cuvios, chiar dacă încă nu oficial. El apare de acum pictat în Icoane, iar cinstitele sale moaște, împărțite prin lume, sunt așezate la loc de cinste, în racle.

După ce m-am sfătuit cu mai mulți iubitori ai Muntelui Athos, am decis a face câteva precizări legate de pomenirea / prăznuirea lui Gheron Iosif Isihastul pentru că an de an, în luna august, apar diverse informații legate de această temă, uneori contradictorii.

Știm din mărturiile ucenicilor faptul că Gheron Iosif Isihastul s-a mutat la Ceruri în data de 15 august 1959, în ziua de prăznuire a Adormirii Maicii Domnului. Însă această dată corespunde datei de 28 august pe calendarul nou.  De aceea, cei ce țin calendarul nou, cum sunt cei din România (cu care, de altfel, Sfântul Munte se află în comuniune liturgică), îl pot pomeni pe Gheron Iosif la această dată, 28 august.

Vatopedinii, nepoții duhovnicești ai lui Gheron Iosif, il prăznuiesc pe 16 august după calendarul lor (29 august la noi) pentru a nu se suprapune cu prăznuirea Adormirii Maicii Domnului. Însă cei ce țin calendarul nou, pe 29 august prăznuiesc Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul. Socotim că nu ar fi potrivit ca în țară să se prăznuiească tot pe 16 august, întâi datorită diferenței de 13 zile dintre cele două calendare, iar în al doilea rând pentru că pe 16 august, în România, sunt prăznuiți Sfinții Martiri Brâncoveni și ar fi bine să nu se suprapună.

Ori, pentru cei ce țin calendarul nou, data de 28 august respectă fidel adevărul istoric (corespunde zilei de prăznuire a Adormirii Maicii Domnului în Muntele Athos, ziua în care Gheron Iosif a adormit întru Domnul) și nu pare să aibă niciun alt impediment.

Bunul Dumnezeu să ne aibă în paza Sa pentru rugăciunile Cuviosului Iosif Isihastul!

Laurențiu Dumitru

Gheron Iosif, colectia Cristian Ovidiu Groza, pictata la Cebza

Rânduiala rugăciunii neîncetate în obștea lui Gheron Iosif Isihastul

iosif-efrem

Când am fost cu bătrânul meu la Schitul Nou, exemplul, îndemnul, tactica şi scopul lui erau să ne sfătuiască continuu, cu ştiinţă, cu pândă prevăzătoare, ca să zicem rugăciunea lui Iisus şi să priveghem în toată vremea. Ne insuflase un simţ adânc al rugăciunii şi al trezviei prin priveghere. Ne spunea că pe monahul care priveghează şi se roagă cu luare aminte să nu-l privim ca pe un om pământesc, ci ca pe îngerul lui Dumnezeu. Şi precum îngerii înalţă doxologii neîncetat lui Dumnezeu Cel Sfânt, cu o fericire şi o bucurie necuprinsă, contemplând, în acelaşi fel şi călugării trebuie să privegheze, să laude, să postească, să se jeluiască şi să plângă zilele şi nopţile. Bineînţeles, noaptea este mai potrivită prin liniştea firii, în special, la ceasurile în care omul se odihneşte de grija zilei. Mintea se linişteşte de flecăreala şi de osteneala de peste zi şi omul mai odihnit şi mai cumpătat are folos mai mult priveghind.

Gheron Iosif, colectia Cristian Ovidiu Groza, pictata la CebzaDuhovnicul nostru ne urmărea dacă ne rugăm continuu şi nu ne ţinea multe teorii, adică învăţături de mai multe ore, ci în puţin timp ne spunea doar ceea ce era necesar.

Câteodată zicea unui frate dintre noi:

– Spune, fiule, rugăciunea, că nu te aud c-o spui!

– Eh, acum, părinte, după atâţia ani de călugărie, s-o spunem cu voce tare?

– Te ruşinezi, fiule, să spui rugăciunea cu voce tare, ca să nu te ia ceilalţi drept începător? Te crezi îmbunătăţit? Este ruşine când nu spunem rugăciunea şi când mintea noastră fuge încoace şi încolo, iar gura nu stă deloc. Aceasta e ruşine, şi înaintea ochilor lui Dumnezeu şi înaintea ochilor oamenilor.

Un frate o spunea continuu, fără încetare, şi într-o zi harul Sfântului Duh l-a vizitat, cu toate că apăruse şi altădată într-un mod diferit. În acea zi, după multă chemare cu glas tare a Numelui lui Iisus, atât i s-au deschis ochii sufletului şi ai trupului încât privea foarte diferit şi nu putea să explice. Toate câte vedea şi auzea erau foarte schimbate şi ţineau de nefiresc. Păsărelele care ciripeau, vegetaţia înflorită, copacii cu floarea şi mireasma lor, soarele, ziua strălucitoare, toate grăiau despre slava lui Dumnezeu. Le vedea ca şi cum ar fi văzut raiul, deveniseră o apocalipsă, o revelaţie, apariţia unei taine atât de ascunsă nouă, care nu putem privi cu ochi duhovniceşti. „Toată suflarea să laude pe Domnul.” Atât regnul animal, cât şi cel vegetal grăiau despre slava, grandoarea, măreţia, farmecul şi frumuseţea lui Dumnezeu. El se minuna, ieşea din sine, nu putea să vorbească, iar ochii i se umpleau de lacrimi, nu pentru păcate, ci pentru frumuseţea lui Dumnezeu.

Oare cum putea inima lui să reziste acestei frumuseţi şi descoperiri divine?

Fragment dintr-o cuvântare a părintelui Efrem Filotheitul ţinută la Sfânta Mănăstire Filotheu pe 25 iunie 1984

Sursa: Ne vorbește Starețul Efrem Filotheitul. Meșteșugul mântuirii, traducere de ieromonah Teofan Munteanu şi Pr. Victor Manohalche, Editura Egumenița, pp. 255-256 via doxologia.ro

Foto (sus): Cuviosul Efrem (Filotheitul) din Arizona (n. 1927), astăzi unul dintre cei mai renumiți părinți ortodocși contemporani, aici alături de povățuitorul său duhovnicesc lângă care s-a nevoit timp de 12 ani, Gheron Iosif Isihastul (+ 1959).

Foto Icoană: Icoană a lui Gheron Iosih Isihastul, pictată la Mănăstirea Cenza, din colecția Pr. Cristian Ovidiu Groza.

Foto (jos): Arhiva blogului

komboskini-metanier