Category Archives: 01. Mănăstirea Marea Lavră

Povățuiri din Sfântul Munte: Părintele Simeon şi ucenicul său, Isaia, de la Kavsokalivia

Din câte îmi amintesc, era în anul 1983 când am trecut ca închinător pe la Schitul Kavsokaliviei. Scopul meu era să ajung, în cel mai scurt timp, la Schitul românesc al Cinstitului Înaintemergător, care se află la o distanţă de patru ore de mers pe jos de Kavsokalivia. Căutând cărarea care duce la Schitul Prodromului, am intrat într-una dintre casele schitului de la Kavsokalivia. Acolo am întâlnit doi asceţi. I-am întrebat cum se numesc şi am aflat: părintele Simeon, care era stareţul Chiliei şi care provenea din Asia Mică, din Vurla, şi venise la Sfântul Munte în 1938. Era orb de zece ani şi în vârstă de mai bine de 85 de ani. Pe chip se vedea că este un om fericit şi mulţumit. Din cele din jur se vedea la el harisma înstrăinării, a sărăciei, a rugăciunii. Lângă el se afla monahul mai tânăr şi ucenic al său, părintele Isaia, în vârstă, pe atunci, de 62 de ani. M-au primit cu multă dragoste şi simplitate. Aşa cum făceam eu de obicei, am început întrebările, la care îmi răspundea părintele Isaia:

– Părinte Isaia, spuneţi-mi ceva despre Stareţul dumneavoastră!

– Cel pe care îl vedeţi orb este Stareţul meu, pe care îl slujesc aici de mai bine de patruzeci de ani. În toată viaţa a umblat desculţ. Nu l-a interesat nimic legat de viaţa prezentă, pentru că a avut inima robită de cele cereşti şi veşnice. Are, într-o foarte mare măsură, harisma pomenirii morţii şi a lepădării de sine. În ultimii ani, a suferit de o boală la ochi, de cataractă. Ar fi putut să iasă în lume şi să-şi facă operaţie la spital, dar a preferat să nu părăsească Sfântul Munte şi să-şi piardă astfel vederea ochilor celor trupeşti. Odată, fără să aibă vreo vină personală, a suferit o ispită în timpul nopţii. S-a tulburat şi s-a dus la duhovnicul său plângând. Acela i-a dat canon să nu se împărtăşească patruzeci de zile. Ştia că este puternic, de aceea i-a dat un canon aşa de greu şi, prin aceasta, a căutat să sporească într-însul lepădarea de sine, ascultarea şi frica lui Dumnezeu.

Aşa cum mi-a spus el însuşi, niciodată nu a mai părăsit Sfântul Munte pentru a merge în lume. O singură dată a plecat la Larisa pentru a-şi vedea sora, care era acolo căsătorită. A rămas în total trei zile. Ziua stătea ascuns sub un pod unde zicea rugăciunea lui Iisus, iar nopţile se întorcea acasă, unde se odihnea şi se ruga.

Stareţul stareţului meu se numea Daniil şi a vrut să-l facă preot pe părintele Simeon. S-a dus şi l-a întrebat astfel pe faimosul duhovnic, părintele Sava, de la Katunakia. Acela i-a spus: „Nu-l face preot, pentru că preotul se pocăieşte cu greu!”. Într-adevăr, nu l-a mai făcut preot. Acest părinte Daniil, îmi povesteşte părintele meu Simeon, când mergea la Kyriaconul Schitului, înainte de dumnezeiasca Euharistie, vărsa pe podeaua bisericii şuvoi de lacrimi. Această harismă a sa, care e atât de rară astăzi, a primit-o de la Dumnezeu pentru multa sa lepădare de sine şi smerenie.

Într-o zi, părintele Simeon s-a pregătit să spele hainele Stareţului său fără să ia binecuvântare. Atunci acela, pentru a-l învăţa desăvârşita tăiere a voii, l-a pus să meargă până la malul mării şi să aducă de acolo, în spate, un sac plin de nisip.

Când părintele Simeon s-a dus la o mănăstire aghioritică, întorcându-se, mi-a istorisit următoarea întâmplare îngrozitoare. Acolo, la acea mănăstire, trăia un monah convertit la ortodoxie, care înainte îmbrăţişase iudaismul. Acum, ca monah ortodox, a suferit o ispită demonică îngrozitoare şi s-a apropiat, influenţat de demoni, de diaconul mănăstirii, ţinând în mână un cuţit, şi i-a spus diaconului: „Ori te lepezi de Hristos, ori te înjunghii aici pe loc!”. Din nefericire, diaconul s-a lepădat de Hristos. Monahul acela, ca turbat, i-a înfipt cuţitul în inimă şi l-a omorât. Înainte de a pleca, a pus mâna dreaptă a diaconului pe cuţit, ca şi cum s-ar fi sinucis.

Într-o zi, prin îngăduinţa lui Dumnezeu, diaconul mort s-a înfăţişat înaintea celorlalţi monahi ai mănăstirii şi a spus monahului iudeu: „Vino aici! Cine ridică sabia de sabie va pieri! Haide cu mine în iad împreună, că acolo-i locul nostru!”. Şi îndată s-a deschis pământul în faţa ochilor tuturor celorlalţi monahi şi i-a înghiţit pe amândoi.

Altă dată, îmi povesteşte părintele Isaia, la Kavsokalivia era un monah care avea puteri fizice neobişnuite. Putea să ducă în spate bucăţi mari de marmură de la malul mării până sus-sus, la schitul nostru. Din pricina aceasta însă a căzut în mândrie şi la un moment dat a început să strige diavolului: „Unde eşti, diavole, ca să ne luptăm împreună şi să vezi ce puteri am eu!?”. În acea clipă dracul nu i s-a arătat, evident, din grija lui Dumnezeu, ca monahul să nu se mândrească şi mai mult şi să se întărească în rătăcirea lui. Dar, după câteva zile, diavolul a trecut prin faţa lui ca o umbră. L-a strâns puternic pe monah şi acela în două zile a murit.

Cei doi preacuvioşi părinţi de la Kavsokalivia, stareţ şi ucenic, au adormit somnul cel de veci cu câţiva ani înainte şi se odihnesc acum în sânurile împărăţiei cerurilor. Veşnica lor pomenire! S-avem parte de sfintele lor rugăciuni!

Sursa: Monah Damaschin Grigoriatul, „Povățuiri din Sfântul Munte. Convorbiri cu părinți athoniți contemporani”, pp. 111-114, Editura Sfântul Nectarie, Arad, 2009.

Mulțumim Părintelui Ierom. Agapie Corbu (Editura Sfântul Nectarie) pentru îngăduința de prelua textul pe Blogul Sfântul Munte Athos.

 

Nouă apariție editorială: „Cuvânt despre pocăinţă”, Arhimandrit Athanasie Floroiu (Editura Schitul românesc Prodromu)

De aceea, fraţii mei, e nevoie de sfat mult, căci în sfat mult stă mîntuirea, şi cei ce se silesc o cuceresc pe ea. prin credinţă, smerenie şi fapte după a noastră putere deschidem porţile raiului, care nu aşteaptă de la noi nici aur, nici pietre scumpe, ci smerenie, având drept cheie a lacătului acestor porţi spovedania şi pocăinţa adevărată.

Arhimandrit Athanasie Floroiu

Cuvânt despre pocăință, Arhimandrit Athanasie Floroiu
Editura Schitul românesc Prodromu
Sfântul Munte Athos / 2017

[P] Cărțile Ortodoxe pe care le cauți!

Istoria și altarele Sfântului Munte Athos: Schitul românesc Prodromu (documentar moldovenesc)

Istoria și altarele Sfântului Munte Athos: Schitul Prodromu
Scenariu și regie Valeriy Efimov / Narator Eugeniu Baracci
Studioul Mir Priklyucheniy / Republica Moldova

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

Povățuiri din Sfântul Munte: Părintele Hristodul Katunakiotul – Coliba Sfântului Gherasim (1894-1982)

O figură deosebită între părinţii athoniţi, a cărui vieţuire a acoperit mai bine de şaizeci de ani de nevoinţă într-una din cele mai dificile zone ale Sfântului Munte, Katunakia, a fost fericitul întru adormire părinte Hristodul. Pe când încă era în viaţă, era pentru mulţi părinţi şi fraţi un izvor de odihnă duhovnicească şi un experimentat învăţător al virtuţilor, mai cu seamă al rugăciunii minţii. Părintele Hristodul s-a născut în 1894 în Lamia. A rămas orfan la vârsta de 10 ani de tată. Apoi s-a mutat definitiv în Halkida, unde a învăţat şi meşteşugul de pantofar. Mama sa l-a povăţuit în frica lui Dumnezeu, l-a învăţat primele elemente ale credinţei şi i-a insuflat evlavie. Mai târziu, i-a dat cu multă bucurie binecuvântarea ei pentru a îmbrăţişa viaţa monahală. Dragostea ei pentru Dumnezeu a condus-o apoi şi pe ea la urmarea vieţii în care intrase fiul ei. Astfel, şi-a transformat casa în mănăstire, a devenit schivnică, cu numele de Magdalena, şi aşa, preţ de cincisprezece ani, a vieţuit călugăreşte, urcând treaptă cu treaptă suişul duhovnicesc către desăvârşire, şi a plecat către Domnul împodobită de slava nevoinţelor ei ascetice şi a virtuţilor dobândite.

Aşadar, la vârsta de 30 de ani, tânărul Christos, aşa cum se numea părintele Hristodul din botez, atras de viaţa călugărească, plin de dor dumnezeiesc, vine la Sfântul Munte al Athonului, în acest stadion atletic al filosofiei monahale, pentru a se rândui pe sine în cetele celor care luptă împotriva vrăjmaşilor celor nevăzuţi, dar şi împotriva patimilor. Este chemat aici de către Egumeniţa Sfântului Munte, Stăpâna noastră de Dumnezeu Născătoarea. O, ce cinste înaltă! Ce mare răspundere! Pururea Fecioara a lăsat Sfântului Munte o mulţime de făgăduinţe care ne dau curaj.

Noul ostaş al lui Hristos, robit de dragostea iubirii dumnezeieşti, ca un cerb însetat, cercetează schituri, chinovii, obşti numeroase, dar, ca un iubitor de pustie, vine în cele din urmă şi se ascunde în Katunakia cea sihăstrească şi lipsită de mângâiere.

Aici, la Katunakia, locul produce vizitatorului obişnuit numai melancolie şi tulburarea gândurilor. Nimic mângâietor nu-ţi oferă natura înconjurătoare. Se văd peste tot numai stânci de granit, pietre căzute, prăpăstii care se cască şi îngrozesc sufletul, pomii şi verdeaţa sunt aproape inexistente. Toată natura împreună cu locuinţele ascetice ale pustnicilor cântă în tăcere un cântec tainic despre veşnicie. Sălbăticimea locului dă înapoi însă înaintea puterii iubirii dumnezeieşti şi se transformă într-o locuinţă veselă pentru monahii iubitori de nevoinţă. Aici harul lui Dumnezeu l-a chemat şi pe robul lui Dumnezeu Hristos, ca să se înroleze în ceata monahicească, fără să caute numai cele ale sale, ci şi ale celuilalt.

Astfel că Hristos a venit lângă marele părinte trezvitor al vremurilor mai din urmă, Gheron Calinic, şi aici şi-a început viaţa sa monahală ca simplu frate. Părintele Calinic a început să-l povăţuiască cu multă răspundere şi într-un mod foarte plin de înţelepciune către limanul împărăţiei lui Dumnezeu. Fratele îi face ascultare întru toate şi voia lui întreagă şi-o pune la picioarele Bătrânului cu o uimitoare răbdare, exersându-se treptat în lucrarea minunată a rugăciunii minţii şi, în acelaşi timp, a ascultării.

Aici, la Katunakia, nu există nici un fel de mângâiere omenească. Până şi un izvor de apă rece lipseşte. Pesmetul zilnic de la masa părinţilor iarăşi este şi acesta cu măsură. Alte nevoinţe la care se supune părintele, mâncarea puţină şi uscată, osteneala multă sunt deja şi partea tânărului frate venit aici. În ciuda dificultăţilor, el este hotărât să moară pentru Hristos. Bucuriile cereşti pe care le capătă, prin binecuvântarea ascultării şi prin rugăciunile Stareţului său, i-au înălţat mintea către cele dumnezeieşti. Cuvintele pe care le-a auzit la cateheza rostită de părintele său la slujba tunderii întru schima cea mare, cum că viaţa cea monahicească este răstignire şi moarte, au devenit de la începutul vieţii sale o trăire şi o experienţă zilnică. Aşa se face că rabdă toată întristarea şi strâmtorarea vieţii celei singuratice pentru împărăţia cerurilor şi rămâne credincios făgăduinţei sale: „Aşa, Dumnezeu ajutându-mi, cinstite părinte!”.

Ne spunea că mulţi au venit lângă părintele Calinic pentru a rămâne, dar au plecat repede. Îi asupreau gândurile de deznădăjduire din cauza asprimii vieţii ascetice de aici. Stareţul său, părintele Calinic, era un om ascetic şi îl povăţuia în moduri neobişnuite pentru a-i tăia voile omului celui vechi şi a le înălţa către vieţuirea îngerească cea după Hristos. De exemplu, l-a trimis cu o scrisoare la Karyes pe jos, lucru care înseamnă aproximativ zece ore de mers. În dimineaţa următoare trebuia să se întoarcă cu un rucsac plin de cumpărături, în greutate de 30-40 de kilograme, în spate. Nu îl lăsa să citească multe cărţi, chiar dacă erau duhovniceşti. „Ce-ţi trebuie să citeşti atâtea cărţi dacă nu le şi împlineşti?” îi spunea. Au trăit împreună şapte ani. În acest răstimp, s-a exersat şi a fost învăţat în practica ştiinţei îndumnezeirii. Şi părintele Hristodul, cum se cheamă după călugărie, s-a învrednicit, după sfânta adormire a Stareţului său, să înjghebeze şi o obşte frumoasă şi aleasă. În 1930, la puţine luni după adormirea trezvitorului părinte Calinic, Maica Domnului i-a trimis primul ucenic, pe care la tundere l-a numit monahul Calinic, în cinstea neuitatului său Stareţ.

Acesta urma să fie sprijinul şi mângâierea părintelui Hristodul până la sfârşitul vieţii sale. Preţ de cincizeci şi doi de ani, a rămas ucenic ascultător acest tânăr Calinic şi l-a slujit neobosit şi fără murmur pe Stareţul său, părintele Hristodul. La două luni după părintele Calinic cel tânăr, a venit la aceeaşi chilie pentru a se călugări şi tatăl lui după trup. Astfel, cei doi, tatăl şi fiul, au devenit fraţi duhovniceşti şi ucenici ai Bătrânului Hristodul. Tatăl său, cu numele de Iosif, s-a nevoit vreme de douăzeci şi doi de ani şi a adormit în Domnul în 1953. În cele din urmă, a venit ca să se călugărească aici şi fratele mai tânăr al lui Calinic, monahul Gherasim.

Răstimpul ultimelor zile ale vieţii pământeşti a părintelui Hristodul a fost foarte dureros. Suferea de hidropizie şi lichidele, din cauza bolii de ficat de care suferea, se vărsau în întregul său organism, în torace şi în abdomen. În partea de jos a trupului i se deschiseră două răni, din care lichidele şi umorile curgeau ca nişte izvoare. În plus, din răbdarea pe care o făcea pe patul său de lemn, spatele i s-a umplut de răni, astfel încât orice mişcare a trupului, pentru trebuinţe fireşti,îi producea dureri înfricoşate. De asemenea, suferea cu răbdare martiriul acestei boli şi spunea: „Bolile sunt baia curăţitoare a sufletului nostru”. Iar către călugării săi spunea: „Îl rog pe Sfântul meu Înger păzitor să mă ia. Vă rog să mă iertaţi dacă v-am stânjenit sau v-am împovărat vreodată cu ceva. Nu sunt bun de nimic, sunt un om netrebnic. Trebuie să plec din lumea aceasta ca să vă liniştiţi şi voi, să vă puteţi vedea de treburile voastre. Mai faceţi şi vreun komboschini (1) şi pentru mine! Sunt gol de fapte bune, nu m-am îngrijit de sufletul meu, vai mie! Sunt izgonit dintre oameni şi din tovărăşia lor. Rugaţi-vă să scap de vămi. Acolo îmi vor spune multe minciuni. Om sunt. Mă spovedesc, dar Tu eşti puternic, Doamne, ca să mă scapi! Nu am alte puteri să mă împotrivesc atacurilor demonului. Îl rog pe Dumnezeu să mă ia, dacă asta este voia Lui. Eu sunt om nefericit şi nevrednic de mila dumnezeiască. Sunt nevrednic să mă slujiţi. Dumnezeu mi-a trimis îngeri ca să mă slujească! De-ar veni îngerul să mă ia, ca să plec şi să nu vă mai chinuiesc! Când mor, să mă luaţi şi să mă aruncaţi în pământ, ca să mi se strice acolo trupul şi să nu vă întinez cu mirosul greu al trupului meu…”

Trăia harul pocăinţei foarte intens şi aceasta se vede din dorinţa pe care o avea la începutul fiecărui Post Mare de a face spovedanie generală. Avea neîncetată pomenire a morţii, frica de chinuri, inima înfrântă şi zdrobită şi în ochi lacrimi. Astfel a fost dăruit de Dumnezeu cu multe virtuţi şi prin aceasta lumina şi întărea sufletele noastre, ale tuturor celor care l-am cunoscut. Avea mai ales harisma învăţăturii. Fiecare frate sau închinător care trecea pe la Coliba lui era sfătuit de părintele Hristodul cu cuvinte simple, înţelepte şi patristice pentru mântuirea sufletului său.

Pe monahii din chinovia sa îi sfătuia astfel: „S-aveţi dragoste! Cine pune mai întâi metanie la celălalt este mai câştigat. Să vă feriţi de scandaluri, de certuri! Este un mare rău ca cineva să devină pricină de scandal. Rugăciunea este o obişnuinţă bună. Vine înlăuntrul nostru Hristos fără să ne dăm seama. Nu vă întristaţi dacă uneori mintea fuge de la rugăciune. Voi s-o spuneţi, pentru că o aude Dumnezeu şi demonii sunt izgoniţi. Nu vă părăsiţi canonul de rugăciune şi al metaniilor. Canonul este paznicul sufletului pentru întreaga zi de către orice ispită. Cinstita Cruce învie morţii, tămăduieşte bolile. Să faceţi cruce, aşadar, pe orice lucru pe care îl folosiţi. Oriunde mergeţi, faceţi mai întâi cele duhovniceşti ale voastre şi toate celelalte le va împlini Stăpâna de Dumnezeu Născătoare. Când lucraţi în ascultare şi cu binecuvântare în vremea slujbei, munca aceasta vi se socoteşte ca rugăciune. Osteneala voastră este metanii, atunci când nu puteţi să le faceţi.

Scopul monahului este să părăsească gândurile lumeşti şi să-şi cureţe mintea de imaginaţii şi gânduri.”

– Cum s-ajungem, părinte, la această stare în care monahul este „minte văzătoare de Dumnezeu”?

– Cu simplitatea vieţii şi prin lucrarea rugăciunii minţii, care este o sabie împotriva diavolului. Nu neglijaţi să lucraţi poruncile lui Dumnezeu. Tot ce faceţi aici, faceţi pentru veşnicia sufletului vostru. Dacă am şti noi câte bunătăţi pregăteşte Dumnezeu pentru aleşii Săi, monahi şi monahii. Un picior al nostru să fie în ascultare şi celălalt înaintea înfricoşatului Scaun de Judecată al Stăpânului Hristos. Toţi avem patimi, pentru că am venit din lume obişnuiţi cu rele. De aceea, trebuie să le smulgem din rădăcină, aşa cum ne învaţă avva Dorotei. Pe cât creşte omul, pe atât cresc şi patimile. Fiţi atenţi la gândurile voastre! Nu le lăsaţi să intre în minte, şi de acolo în inimă! O consimţire cu gândurile cele păcătoase se spală cu 50 de metanii. Sufletul nostru este nobil şi are ca tron inima, iar ca ochi, mintea, şi se află răspândit în întregul nostru trup. Dumnezeu nu vrea în cer oameni cu întinăciuni. Trebuie să ne curăţim de patimi, de gândurile cele rele. La aceasta ne ajută liniştirea, isihia. Rămâneţi aici pentru scopul pentru care am venit, adică pentru mântuirea noastră. N-am venit singuri, ne-a adus Dumnezeu, nu numai pe monahi, ci în general, pe toţi slujitorii săi din ortodoxie. Să păzim aşadar credinţa, această comoară sfântă şi duhovnicească! Omul să facă puţinul pe care poate şi-l are la îndemână, iar restul şi cele mari le va da Dumnezeu.

Despre dumnezeiasca Euharistie învăţa: „Sfânta Împărtăşanie îl linişteşte pe om în întregime. Cine este însă tulburat înseamnă că are o oarecare piedică, un anume păcat înlăuntrul său şi nu trebuie să se împărtăşească. Cine merge cu pace şi cu bucurie la Sfântul Potir acesta este în regulă. Sfânta şi dumnezeiasca Euharistie trebuie primită cu binecuvântarea duhovnicului şi în mod corespunzător dorinţei pe care o are omul.

Virtutea, spunea, se aseamănă cu un petic vechi. Adună Dumnezeu toate petecele la un loc şi le coase cu harul Lui transformându-le într-o haină nouă. Aici în linişte în viaţa călugărească omul se schimbă duhovniceşte şi încet-încet dobândeşte virtuţile care cu harul lui Dumnezeu nasc omul duhovnicesc.

Sursa: Monah Damaschin Grigoriatul, „Povățuiri din Sfântul Munte. Convorbiri cu părinți athoniți contemporani”, pp. 83-89, Editura Sfântul Nectarie, Arad, 2009.
Foto sus : Cuviosul Hristodul (centru), alăturii de părinții Calinic și Gherasim.
Foto jos : Cuvioșii Părinți Hristodul (stg.) și Calinic (dr.) de la Katounakia.

Mulțumim Părintelui Ierom. Agapie Corbu (Editura Sfântul Nectarie) pentru îngăduința de prelua textul pe Blogul Sfântul Munte Athos.


(1). Expresie aghiorită prin care se cere cuiva rugăciunea.

Povățuiri din Sfântul Munte: Ieromonahul Pantelimon (Kartsonas) Aghiannanitul, Coliba Sfântul Gheorghe, protopsalt al Sfântului Munte (1935-1992)

Schitul Sfintei Ana nu este numai cel mai mare dintre schiturile şi aşezămintele de acest fel ale Athonului, ci şi cel mai vechi, datând din veacul al XVI-lea. Aici s-au nevoit de-a lungul timpului în nevoinţa cea bună o mulţime de monahi, unii dintre ei ajungând chiar în cetele sfinţilor prăznuiţi de Biserica noastră.

Una dintre cele mai bine organizate Chilii din acest Schit este cea numită a Kartsoneilor, care se află în latura de vest a Schitului, imediat după intrarea vizitatorului dinspre Nea Skiti către Schitul Sfânta Ana. La această Chilie s-au nevoit în viaţa cea monahicească patru fraţi după trup. Ei proveneau din Mesinia. Erau trei ieromonahi, Dionisie, Serafim şi Gavriil, şi un monah, părintele Hrisostom, care a adormit în 1941. Fiii lor duhovniceşti au fost ieromonahii Gavriil şi protopsaltul părinte Pantelimon. Urmaşii acestora alcătuiesc obştea de astăzi formată din cinci fraţi, având ca întâi-stătător pe ieromonahul Hrisostom.

De la adormirea părintelui Pantelimon, în 1992, şi până astăzi, au trecut treisprezece ani şi nimeni dintre aghioriţi nu a avut iniţiativa de a culege informaţii şi de a le scrie despre luminoasa figură a fericitului părinte Pantelimon.

Socotesc că este voia lui Dumnezeu îndemnul pe care mi l-a dat cinstitul meu egumen, părintele Gheorghe, de a coborî la această obşte pentru a dobândi o comoară duhovnicească, întrebându-i pe părinţii de aici despre viaţa fericitului părinte Pantelimon.

Aşa se face că într-o seară de august a anului 2005, seară caracterizată de arşiţă şi de lipsa oricărei mângâieri pe care o aduce boarea răcoroasă şi roua, m-am aflat lângă iubiţii noştri fraţi Kartsonei. Între mănăstirea noastră şi obştea lor s-au stabilit, de-a lungul timpului, legături strânse şi pline de iubire. Înainte de 1974, când la mănăstirea noastră, a Sfântului Grigorie, s-a stabilit noua obşte în frunte cu Stareţul nostru, părintele Gheorghe, psalţii chiliei Kartsoneilor cântau în fiecare sărbătoare şi duminică în katholikonul Sfântului Nicolae al mănăstirii noastre. Numai părintele Hrisostom îmi spunea că a cântat în mănăstirea noastră la o sută douăzeci şi trei de privegheri, adică din 1967, pe când avea 15 ani, până în 1974.

Cu multă bucurie părinţii Chiliei m-au primit, în frunte cu Stareţul lor de acum, părintele Gavriil, faimosul duhovnic al Schitului. În cele ce urmează, vom da cuvântul iubitului nostru părinte Hrisostom, care a trăit împreună cu părintele Pantelimon douăzeci şi şapte de ani. Dragostea faţă de acesta îi este atât de mare, încât şi numai amintirea numelui fericitului său Stareţ şi scopul vizitei mele i-au adus lacrimi în ochi fratelui Hrisostom.

– Părinte Hrisostom, pentru că aţi trăit împreună cu părintele Pantelimon preţ de douăzeci şi şapte de ani, spuneţi-ne ceva despre viaţa lui!

– Cu fericitul părinte Pantelimon nu am numai cunoscuta legătură duhovnicească pe care trebuie să o aibă fiecare cu cei mai mari decât el în mănăstire, dar el îmi era chiar şi rudă. În toţi anii în care am trăit împreună, am fost mai mult decât ca nişte fraţi şi, de aceea, atunci când îmi aduc aminte de el, îmi este foarte greu să vorbesc. De aceea, vă rog să mă iertaţi…Vă rog să mă credeţi că de când a adormit, nu am mai ascultat nici o casetă cu el mai bine de doi ani…Sigur că pentru un monah un astfel de lucru nu este prea bun, dar moartea lui a reprezentat pentru mine o mare durere, ca şi cum aş fi murit eu însumi.

– Ce ne puteţi spune, părinte, despre obârşia lui şi despre viaţa lui din tinereţe?

– S-a născut la Patra în 1935. Mama lui, Ecaterina, provenea din Patra, iar tatăl, Ioannis, din Agrinio. Părinţii lui au avut cinci copii, ultimul fiind părintele Pantelimon, care din Sfântul Botez s-a numit Constantin. Numele său de familie era Datsikas. Cu acest nume de familie astăzi în Agrinio sunt mai bine de treizeci de familii, ceea ce arată că provenea dintr-o familie faimoasă şi numeroasă.

Din vârsta copilăriei l-a stăpânit dorinţa fierbinte de a deveni pictor. În plus, mai avea şi harisma unei voci melodioase şi a uşurinţei de a învăţa muzica bisericească. Deoarece fratele său mai mare era psalt, l-a luat şi pe micuţul Constantin împreună cu sine la biserică, în strană, şi l-a introdus treptat în tainele muzicii bizantine.

Mi-a spus o întâmplare petrecută la vârsta de cinci ani. În faţa casei sale, micuţul Constantin desenase pe pământ, foarte frumos, steagul Angliei. Dar în acea perioadă Grecia se afla sub ocupaţie germană. Un soldat german a văzut steagul desenat pe pământ şi a intrat în casă să ceară detalii şi informaţii. Părinţii au reuşit să-l ascundă pe micuţul Constantin şi să-l scape astfel de cine ştie ce întâmplări neplăcute. Când Constantin şi-a terminat şcoala primară, părinţii l-au trimis împreună cu fratele mai mare, Matei, la Atena. I-au trimis la iconograful Artemie ca să înveţe de la el arta pictării icoanelor. Ca să vă daţi seama de talentul acestui iconograf, puteţi vedea astăzi Biserica Sfântului Vasile din Metsovo pe care el a pictat-o. Dar arta aceasta nu i-a plăcut prea mult lui Constantin. S-a dus să înveţe pentru că îi plăcea să lucreze cu culorile. Cineva i-a spus însă că cea mai bună şcoală de pictură a icoanelor se află la Sfântul Munte. Faptele acestea se petreceau în 1949, iar pe atunci, din cauza războiului şi a lipsei mijloacelor de transport, era foarte dificilă venirea la Sfântul Munte. Un ieromonah dintre cei care părăsiseră Sfântul Munte din pricina bolii i-a spus că Stareţul lui este iconograf la Karyes şi că acolo există foarte buni psalţi şi că astfel îşi va putea pune în lucrare darul vocii sale deosebite. Cei doi fraţi au primit atunci cu bucurie îndemnul ieromonahului. Părinţii se împotriveau oarecum la început, dar în cele din urmă au dat înapoi în faţa hotărârii celei bune a celor doi fraţi.

În iulie 1949, cei doi fraţi, după multe necazuri şi peripeţii, au ajuns la Karyes, în Sfântul Munte. Bătrânul iconar la care fuseseră trimişi cei doi copii din Atena murise. Şi acum, ce să mai facă, unde să se ducă? I-au primit părinţii Colibei Ioasafinilor. Acolo au rămas aproximativ o lună. Dar Stareţul Chiliei, părintele Agatanghel, tânăr pe atunci, pentru că nu avea nevoie de alţi călugări în obştea sa, i-a sfătuit să meargă la Sfânta Ana şi le-a indicat Chilia Kartsoneilor. Părinţii care trăiau aici, la Chilia noastră, erau şi pictori de icoane, şi psalţi. Astfel, cei doi tineri ar fi putut să înveţe amândouă aceste meşteşuguri. Matei nu a fost de acord şi s-a hotărât împreună cu micul său frate să se întoarcă la Atena. Când au ajuns de la Karyes la Dafni, pe jos, atunci micuţul Constantin i-a spus: „Matei, dacă am venit până aici, ce vom pierde dacă vom merge până la Sfânta Ana? Mergem acolo pentru prima oară. Oare când vom mai putea merge? Acesta este un bun prilej ca să cunoaştem şi această zonă a Sfântului Munte unde nu am mai fost niciodată până acum.” În cele din urmă, Matei şi-a schimbat hotărârea, aşa că au intrat în barca ce ducea la Sfânta Ana, în loc să intre în cea care mergea la Uranopolis.

În vaporaş, s-a apropiat de ei un monah pentru a-i întreba care este scopul călătoriei lor. El le-a spus apoi, după ce a aflat:

– Ascultaţi-mă, copii, acolo unde mergeţi, la Kartsonei, n-o să vă primească dacă nu le spuneţi că vreţi să vă faceţi monahi. Aici la Sfântul Munte este greu să vă înveţe şi apoi să plecaţi.

Tânărul Constantin a acceptat propunerea acestui monah de la Sfânta Ana şi s-au înţeles amândoi fraţii ca să spună că au venit acolo ca să se facă monahi.

– Care a fost prima întâlnire şi cunoştinţă a Bătrânilor dumneavoastră cu cei doi tineri din Patra, părinte Hrisostom?

– Da, la 1 august 1950, cei doi au venit şi au bătut la poarta Colibei noastre.

– Cine sunteţi şi ce vreţi, măi, tinerilor?

– Am venit ca să ne facem monahi.

– Aşa, dintr-odată, fără să ne cunoaşteţi? Cum aţi venit aici şi cum de n-aţi mers altundeva?

– Alţii ne-au trimis aici la dumneavoastră. Constantin vrea să rămână ca monah, a spus Matei, iar eu nu ştiu încă dacă voi rămâne. Voi încerca şi voi vedea.

După o lună şi jumătate, Matei a părăsit Athonul şi s-a întors la Atena. De altfel, nici nu dorea să se facă monah. Constantin a rămas cu scopul de a învăţa iconografia şi muzica bizantină şi apoi de a se întoarce şi el la Atena.

Bătrânii Kartsonei nu respingeau pe nimeni dacă voia să înveţe iconografia şi apoi să se întoarcă în lume. Mai demult învăţaseră pe cel puţin încă alte cinci persoane arta pictării de icoane, iar aceştia s-au întors înapoi în lume. De aceea, cuvintele monahului de pe vaporaş erau înşelătoare. Aici tânărul Constantin a găsit pe viitorul Stareţ Gavriil, care era mai mic decât el cu un singur an. Astfel cei doi copii se jucau împreună, se ajutau unul pe altul, făceau ascultare Bătrânilor şi se bucurau de viaţa aici, în Grădina Maicii Domnului, cu o adâncă pace sufletească. Aici, la Chilie, lucrurile sunt foarte diferite de cele de la mănăstire. Eu am venit aici la vârsta de 10 ani, iar Stareţul meu se juca cu mine în orele de după-amiază.

După o perioadă de cinci luni petrecută la Colibă, Constantin a cerut să vorbească cu Stareţul Gavriil în chilie şi i-a spus următoarele:

– Părinte, să ştiţi că eu am venit aici spunându-vă minciuni. N-am venit să mă fac monah, ci numai să studiez muzica şi iconografia, şi apoi să mă întorc iarăşi la Atena. Acum însă vă spun înaintea lui Dumnezeu şi cu frica lui Dumnezeu că am luat hotărârea să rămân aici.

– Noi, copilul meu, să ştii că am fost înştiinţaţi de Harul dumnezeiesc şi ştiam că nu ai dorinţa de a rămâne aici. Te-am ţinut însă lângă noi pentru folosul tău propriu. L-am rugat pe Dumnezeu ca să se facă voia Lui şi pentru mântuirea sufletului tău. Ce ai învăţat de la noi, să ştii că îţi va fi de folos şi ţie şi părinţilor tăi. Dar acum te-ai hotărât să rămâi aici. Uite, ia hârtie şi condei, scrie-le părinţilor că doreşti din voia ta proprie să rămâi aici, ca să nu le vină vestea aşa, dintr-odată.

Într-adevăr, a scris o scrisoare mişcătoare părinţilor săi, care astăzi se află acasă la fraţii lui. Părinţii i-au răspuns îndată că are binecuvântarea lor pentru a rămâne ca monah la Sfântul Munte. S-au bucurat şi pentru că în familia lor aveau înaintaşi preoţi. Bunicul din partea tatălui şi bunicul din partea mamei fuseseră preoţi. Astfel, erau bucuroşi că fiul lor s-a afierosit lui Dumnezeu şi se rugau pentru el. Mai cu seamă tatăl său a fost cuprins de bucurie şi de atunci a început să serbeze sărbătoarea Paştilor un an împreună cu familia sa în Patra, iar în anul următor cu fiul său monah, la Sfântul Munte.

Bătrânii Chiliei, văzând atunci că tânărul lor ucenic are o mare înclinaţie pentru muzica bizantină, i-au acordat suficientă libertate. Părintele Dionisie era ucenic al faimosului protopsalt Sinesie de la Stavronichita. De la acesta luase ifosul aghioritic autentic şi tradiţional şi acum s-a hotărât să-l iniţieze şi pe monahul Pantelimon în muzica bizantină. Părintele Serafim a hotărât să-l înveţe iconografia bizantină.

Glasul părintelui Pantelimon era un dar al lui Dumnezeu, era o voce îngerească. Atunci când cânta, caracteristica lui era, am putea spune, nemişcarea. Era ca o stâncă neclintită. Nu mişca nici din mâini, nici din picioare. În plus, nu făcea nici un fel de mişcări cu muşchii feţei, aşa cum fac de obicei cântăreţii şi toţi psalţii. Atunci când cineva urmărea strana, nu-şi putea da seama cine este protopsaltul. Ar fi putut cu greu să desluşească a cui este vocea numai prin faptul că părintele stătea puţin mai în faţă decât restul cântăreţilor şi era în mijlocul acestora.

– De unde provenea această lipsă de tulburare şi de mişcare a trupului său în vremea cântării bizantine?

– Aceasta provenea, pe de-o parte, din caracterul lui. Era un om liniştit. În cei douăzeci şi şapte de ani pe care i-am petrecut împreună nu l-am văzut niciodată să se mânie, părinte! Întristat, l-am văzut, dar mânios, niciodată. Niciodată nu a judecat, niciodată nu a vorbit de rău, nu a vorbit cu răutate sau cu sălbăticie sau cu batjocură pentru a umili sau acuza pe cineva. Această linişte şi netulburare sufletească a sa au avut ca rod mai adânc modul în care cânta. Toate erau însă rodul vieţuirii sale virtuoase întru ale monahismului.

– Când a fost hirotonit diacon şi preot, părinte Hrisostom?

– Diacon a fost hirotonit în 1960, la sărbătoarea Întâmpinării Domnului, iar preot în 1965, de praznicul Sfântului Athanasie Athonitul, de către acelaşi mitropolit care preda atunci la Academia Athoniadei, Preasfinţitul Nathanail. Acest mitropolit a săvârşit atunci trei hirotonii în trei zile succesive. În prima, l-a hirotonit ca preot pe actualul episcop al Rhodostolului, părintele Hrisostom, în a doua zi pe Stareţul Chiliei noastre, părintele Gavriil, iar în a treia zi pe fericitul părinte Pantelimon, care, deşi era cu un an mai în vârstă decât părintele Gavriil, îi făcea întru toate ascultare şi îl cinstea foarte mult.

– Cânta la toate mănăstirile din Sfântul Munte, acolo unde îl chemau?

– Da, cânta, şi învingea întotdeauna orice fel de obstacole apăreau, atunci când trebuia să cânte la vreun praznic al unei mănăstiri unde era chemat. De exemplu, într-un an am fost chemaţi la praznicul Sfântului Nicolae al Sfintei Mănăstiri Stavronichita. El a promis că vom merge, dar în acel an ninsese foarte mult. Părintele Pantelimon era însă de neînduplecat pentru a-şi ţine făgăduinţa. Nici un vapor nu putea să acosteze la mal, maşina nu putea să meargă de la Dafni la Karyes, dar hotărârea lui a fost de neclintit şi a spus:

– Nu-i nimic, vom merge cu mularii.

– Bine, părinte, dar sunt unsprezece ore de mers pe munţii înzăpeziţi!

– Vom merge la Sfântul Nicolae! Am făgăduit şi trebuie să-mi ţin făgăduinţa!

– Ce v-a impresionat mai mult atunci când cânta el şi, în general, din modul în care se raporta părintele la slujirea sa de cântăreţ în Biserică?

– Atunci când cânta, mai ales la marile praznice ale mănăstirilor, nu vorbea cu nimeni. Atunci când soseam la mănăstire, îi saluta pe toţi cu o uşoară înclinare din cap şi cu un zâmbet înfrânat pe buze. Nu era curios să afle nimic din cele care se întâmplă în jurul lui, nu întreba să afle noutăţile mănăstirii unde mergeam să cântăm, nu ieşea din biserică în timpul privegherii pentru vorbiri fără rost, ci doar la vremea rânduită, după Litie, ieşea pentru puţin timp ca să bea o cafea, şi iarăşi se întorcea repede în biserică. Fraţii care urmau să-l ajute la ison trebuiau să-şi cunoască locurile cu precizie, altfel le făcea semn să tacă sau erau obligaţi să primească sfatul cuviincios al protopsaltului, părintele Pantelimon: „Vă rog foarte mult, isonul trebuie să se audă ca un zumzet de albine!”. Atunci când cânta, participa cu tot sufletul său la cântare, simţea că este prezent la întâmplările şi faptele măreţe descrise în tropare, în stihiri, în cântări care cinsteau sfântul sau praznicul Domnului sau al Maicii Sale. De multe ori, îi curgeau lacrimi din ochi pe care le ştergea cu manşeta dreaptă a dulamei sale. Ceea ce trăia el în timpul slujbei dorea să împărtăşească şi celorlalţi tineri monahi care aveau harisma unei voci de psalţi. De aceea, cu multe lacrimi i-a rugat pe monahii ce aveau voce frumoasă în schitul nostru, ca să vină să-i înveţe muzica bizantină, numai şi numai din dragoste pentru Dumnezeu şi pentru slujba bisericească. Atunci când aceştia nu veneau, pentru că se mulţumeau cu puţina muzică pe care o deprinseseră, el plângea şi era foarte întristat, pentru că nu putea să îşi exprime altfel durerea, nici iubirea pentru muzica îngerilor. Astfel că azi sunt câţiva urmaşi ai săi întru ale muzicii bizantine, precum părintele Macarie, părintele Hrisostom, părintele Azaria şi părintele Anania. La praznicul Chiliei noastre, anume de sărbătoarea Sfântului Gheorghe, nu folosea la priveghere multe cărţi, ci numai una singură. Aceasta cuprinde toată slujba pusă pe note de către însuşi părintele Pantelimon. Chiar şi numai când te gândeşti cât a trudit ca să scrie notele tuturor acestor stihiri şi tropare, îţi poţi da seama de efortul făcut de el. El însuşi a scris pe note aceste minunate cântări în vremea citirii Psaltirii de la Utrenie, în biserica Chiliei noastre, la lumina unei lumânări.

Sursa: Monah Damaschin Grigoriatul, „Povățuiri din Sfântul Munte. Convorbiri cu părinți athoniți contemporani”, pp. 73-82, Editura Sfântul Nectarie, Arad, 2009.

Mulțumim Părintelui Ierom. Agapie Corbu (Editura Sfântul Nectarie) pentru îngăduința de prelua textul pe Blogul Sfântul Munte Athos.

Mai jos aveți Cântări psaltice în interpretarea Părintelui (Kartsonas) Aghiannanitul

Prăznuirea Cuviosului Athanasie Athonitul la Marea Lavră (video, 2017)

Marea Lavra este prima mare mănăstire zidită în Sfântul Muntele Athos, fiind ctitorită în jurul anului 963 de către Sfântul Athanasie Athonitul cu sprijinul financiar a doi împărați bizantini. Mănăstirea a fost închinată Praznicului Bunei Vestiri, însă după adormirea Cuviosului Athanasie, Marea Lavră a luat drept hram Adormirea Cuviosului, care se prăznuiește în data de 5 iulie. În Katholikon (biserica mare) se păstrează mormântul cu moaștele Sfântului și crucea pe care acesta o purta la piept.

Mai sus aveți o înregistrare video (2 h și 24 min.) din 2017 de la prăznuirea Cuviosului Athanasie la Marea Lavră (5 / 18 iulie), ctitoria sa și locul său de odihnă până la obșteasca înviere.

Mai multe informații despre Cuvios găsiți urmând categoria: Athanasie Athonitul

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

Schitul românesc Prodromu infirmă informațiile difuzate recent în spațiul public

Schitul românesc Prodromu de la Muntele Athos a emis recent un comunicat în care a infirmat informații esențiale difuzate recent în mass-media. Materialul prezintă poziția oficială a Schitului cu privire la comuniunea liturgică cu Patriarhul Ecumenic. În a doua parte se aduc clarificări în cazul unor călugări ai obștii, excluși între timp, care au răspândit informații false în numele Schitului. Redăm mai jos documentul integral:

Deoarece prin diferite mijloace de informare, dar mai ales prin intermediul Internetului, continuă să apară veşti care nu reflectă realitatea din Schitul Românesc Prodromu din Sfântul Munte Athos şi care provoacă sminteală şi nedumeriri în rândul credincioşilor, suntem datori a face următoarele precizări:

  • La toate slujbele care se săvârşesc în schit este pomenit numele ierarhului sub a cărui jurisdicţie canonică se află schitul nostru – ca întreg Sfântul Munte Athos – adică al Sanctităţii Sale Bartolomeu, Patriarhul Ecumenic;
  • Niciodată în schit nu a fost întreruptă pomenirea Patriarhului Ecumenic Bartolomeu;
  • Niciodată în cadrul obştii nu a fost pusă problema de a fi întreruptă pomenirea Patriarhului Ecumenic Bartolomeu, deci nici vorbă despre un vot al obştii prin care cei 50 de vieţuitori ar fi aprobat întreruperea pomenirii;
  • Aceasta, pomenirea, nu provine din impunerea voinţei vreunei autorităţi din afara schitului, ci din însăşi dorinţa obştii de a rămâne în comuniune cu ierarhul sub a cărui oblăduire se află şi cu întreaga Biserică Ortodoxă;
  • Schitul Românesc Prodromu nu a trimis şi nici nu trimite reprezentanţi la întruniri publice organizate fără binecuvântarea ierarhului locului şi în cadrul cărora se fac îndemnuri la ruperea de Biserică, iar cei care în asemenea împrejurări se prezintă ca fiind monahi athoniţi sau prodromiţi şi folosesc imaginile, siglele şi icoanele Schitului Prodromu sau fac afirmaţii în numele schitului ca şi cum ar reprezenta Schitul Prodromu nu au binecuvântarea noastră şi nu se află în acord cu obştea schitului;

Constatăm cu multă îngrijorare că numele Schitului Românesc Prodromu este folosit pentru a crea dezbinare în Biserică folosindu-se în acest scop metode grosolane de manipulare prin difuzarea de informaţii cu conţinut mincinos care fac referire la unele evenimente petrecute în Schit, cu văditul scop de crea o impresie înşelătoare despre situaţia reală şi care se află în totală contradicţie cu duhul evanghelic atât prin limbajul folosit, cât şi prin conţinutul materialului publicat;

Tot prin metode străine de vieţuirea creştină şi în urma unei insistente dezinformări despre recentele evenimente bisericeşti, Părintelui Iulian Prodromitul i-au fost smulse unele declaraţii prin care credincioşii sunt îndemnaţi la întreruperea pomenirii ierarhiei Bisericii, dar care sunt în totală contradicţie cu practica şi învăţătura de-o viaţă a Părintelui Iulian;

Informaţiile cum că cei 5 monahi care s-au rupt din trupul obştii Schitului prin neparticiparea la viaţa liturgică şi la viaţa de obşte ar fi fost sechestraţi, canonisiţi, prigoniţi sau că ar fi fost supuşi la felurite presiuni sunt neadevărate, ci dimpotrivă cu dragoste părintească, cu multă răbdare şi îngăduinţă fraţii noştri au fost povăţuiţi pe cale mântuirii după învăţăturile Sfinţilor Părinţi, conform sfintelor canoane ale Biserici Ortodoxe şi a pravilelor de viaţă monahală, iconomia folosită în cazul lor depăşind cu mult hotarele puse de acestea. Monahii respectivi continuă însă să ducă o viaţă de sine – ies din Sfântul Munte şi se întorc în Schit fără nici o binecuvântare, nu participă la slujbele Schitului sau la alte activităţi de obşte – şi denigrează, totodată, pe cei care nu le împărtăşesc punctul de vedere.

Totodată, exprimăm pe această cale adânca părere de rău pentru discordiile apărute recent în viaţa Bisericii, care cu mai multă înţelepciune şi rugăciune ar fi putut fi evitate.

Pentru viitor, spre a fi păziţi de posibile nedumeriri şi confuzii care ar putea fi generate de unele comunicate referitoare la teme de actualitate bisericească care au legătură cu Schitul Românesc Prodromu, rugăm pe dreptslăvitorii creştini să considere ca adevărate numai pe cele venite pe cale oficială, prin document care poartă pecetea schitului, semnătura stareţului şi număr de înregistrare.

Cu dragoste în Hristos,

Starețul Schitului românesc Prodromu

Arhim. Atanasie Prodromitul
și frații în Hristos cei dimpreună cu mine

Sursa: basilica / comunicatul în facsimil  aici 

Colibele de nevoință ale monahilor aghioriți

INTRODUCERE

Formele vechi ale vieții monahale au apărut în Sfântul Munte cu mult mai devreme de întemeierea Marii Lavre, prima chinovie athonită, care s-a înființat pe la 963. Dacă ne oprim atenția asupra a trei dintre chipurile emblematice ale anahoretismului athonit timpuriu, a Cuviosului Petru Athonitul, a Sfântului Eftimie cel Nou și a lui Ioan Kolovós, vom conștientiza că pe durata secolului al IX-lea a avut loc o schimbare radicală în comportamentul asceților athoniți.

Cuviosul Petru Athonitul a lepădat lumea, lucrând întreaga viața o nevoință aspră după legile rigurozității călugărești. Câtă vreme Eftimie și Ioan, amândoi întemeietori de mănăstiri, au urmat pilda lui Petru pentru o perioadă tranzitorie de aspră nevoință individuală, ca o etapă pregătitoare pentru organizarea unei vieți obștești sub protecția statului și a clerului superior. Această etapă de tranziție, câteva decenii mai târziu a deschis drumul Sfântului Athanasie Athonitul și Marii Lavre, pe care acesta din urmă a întemeiat-o.

Întemeierea Marii Lavre a stârnit o polemică aprinsă între cele două tipuri de anahoretism în zorile monahismului athonit. Editarea primului Tipic athonit (972) a împăcat cele două părți, recunoscând indirect inovațiile Sfântului Athanasie, și astfel, începând de atunci, toate mănăstirile aghiorite care s-au întemeiat au urmat modelul Lavrei lui Athanasie. În esență, validarea primului Tipic athonit exprima susținerea statului în mai mare măsură față de chinoviile organizate, decât față de pustnicie. Cu toate acestea, modelul anahoretismului monahal nu a încetat vreodată să existe în peninsula athonită în paralel cu viața de obște, deși de atunci, treptat, primul s-a limitat la zonele mai îndepărtate și mai greu accesibile.

EXPLORÂND MAREA EGEE

Acest proces de tranziție de la pustnici la chinoviile organizate din Athos trebuie interpretat în virtutea condițiilor geopolitice și militare ale epocii. După ultima etapă de strălucire a perioadei lui Iustinian (527-610), Marea Mediterană încetează să mai fie Mare nostrum, adică un ”lac” roman. Și pe măsură ce triburile arabe se extind cu furie, acaparând teritorii din Orientul Mijlociu și Africa de Nord, iese în evidență însemnătatea strategică a Athosului, care perforează efectiv Marea Egee de Nord și controlează coastele tracice, adică comunicarea terestră dintre Constantinopol, Tesalonic și Dardanele, drumul maritim care duce la Constantinopol și în Marea Neagră.

În curând un lanț de fortărețe s-au ridicat de-a lungul întregii coaste răsăritene a peninsulei. Acestea erau deja sau au devenit dependințe ale marilor mănăstiri de pe această latură sau mănăstirile însele s-au construit ca niște adevărate fortărețe. Fenomenul s-a repetat pe coasta apuseană a peninsulei la 3-4 secole de la întemeierea Lavrei, începând din secolul al XIV-lea, adică atunci când statul bizantin s-a limitat în Macedonia la Despotatul Paleologilor al Tesalonicului, alcătuit fiind din orașul Tesalonic și cele două peninsule, Kassandra și Athos, căci peninsula din mijloc, Sithonia, fusese deja ocupată de turci.

Toate mănăstirile Sfântului Munte și-au dobândit chipul de azi după extinderi succesive de construcții de-a lungul veacurilor. Unele fuseseră construite sub forma marilor complexe monahale, sub protecția unor finanțatori puternici, în timp ce altele au fost întemeiate de asceți solitari, iar forma de azi a fiecăreia este rezultatul unor adaosuri succesive la un nucleu inițial de ucenici strânși în jurul conducătorului lor duhovnicesc. În alte cazuri, așezările centrelor de nevoință inițiale nu au găsit condițiile favorabile pentru dezvoltarea lor ca mănăstiri suverane (de pildă, Kavsokalivia), până în epoca în care a fost consacrată definitiv actuala ierarhie aghiorită. Acest lucru se datorează fie unor condiții adverse, fie pozițiilor acestor așezări monahale, despre care s-a apreciat că nu aveau o importanță strategică specială.

KAVSOKALIVIA

Despre asprimea ascezei pe care o cultivau pustnicii aghioriți de aici aflăm din descrieri ale pelerinilor din secolele al XVII-lea și al XVIII-lea. Schitul grecesc al Sfintei Treimi, cunoscut sub numele de Kavsokalivia, se găsește în extremitatea de sud a peninsulei, pe un teren îngust și arid, suspendat pe niște terase aflate la 120 de metri deasupra mării. Sfântul Maxim, un vestit ascet athonit din secolul al XIV-lea, care se instalase în zonă, obișnuia să își ardă colibele de paie și apoi să rătăcească ca un ”nebun întru Hristos”, de unde și porecla lui, ”cel care arde colibele”, iar pe grecește kavsokalivitul, de aici și numele sub care a devenit cunoscut locul acesta.

Așezarea Kavsokalivelor s-a înjghebat când niște pustnici au fost atrași de puternica personalitate ascetică a Sfântului Acachie și s-au strâns în jurul lui. Acachie trăia într-o peșteră îngustă care se deschide deasupra unei prăpăstii abrupte, iar deasupra prăpastiei zidise din piatră o mică casă de oaspeți. Acachie a murit pe la 1730/1740 în vârstă fiind de 100 de ani, iar la scurtă vreme după moartea sa așezarea a fost recunoscută oficial ca schit idioritmic.

Pelerinul rus Vasili Barski, în timpul primei sale călătorii în Sfântul Munte, în 1725, a vizitat Kavsokalivia. Barski a văzut Kavsokalivia chiar în perioada când începuse să se organizeze schitul și a descris locul în felul acesta: ”Acolo monahii trăiesc separat unul de altul, și fiecare își are la chilia sa o mică bisericuță ca să se roage fiecare în parte. […] Colibele lor sunt din piatră uscată și așezate deasupra unor prăpăstii teribile și abrupte, printre stânci, suspendate deasupra mării, ca niște cuiburi de păsări. Se hrănesc numai din rucodeliile lor, căci confecționează cruci și linguri”.

În spatele Colibei Adormirii Maicii Domnului, o scară îngustă conduce la peștera lui Acachie care se găsește exact sub casă. Peștera este o deschidere îngustă în prăpastia stâncoasă. Toiagul și patul lui, acesta din urmă făcut din trei crăci groase de măslin și o a patra servind drept pernă, se păstrează în acest adăpost al începuturilor viețuirii kavsokalivite. Deasupra peșterii, ascuns în spatele case, se păstrează și casa de oaspeți zidită din piatră. Câteva alte asemenea locuri de nevoință, din epoca primilor locuitori pustnici, se păstrează la periferia așezării. Sunt toate din piatră uscată, precum acelea pe care le descrie Barski.

În fața casei de oaspeți a lui Acachie se construise inițial paraclisul Adormirii, în 1759, și de atunci, prin extinderi succesive, s-a organizat schitul de azi. Locuitorul de azi, Părintele Patapie, de origine din Pireu, este iconar, bibliotecar al schitului și cercetător al arhivelor acestuia. Se trage dintr-o familie bogată, iar renovările casei amintesc de casele burgheze ale orașelor grecești.

SFÂNTUL VASILIE CEL MARE

La a doua sa călătorie în Sfântul Munte, în 1744, Barski a vizitat și a descris așezarea monahală, pe atunci abia înființată, a Sfântului Vasilie, mai jos de înălțimea muntoasă a Prorocului Ilie. Primii pustnici veniseră din Capadocia, din zona Cezareei. Barski i-a văzut cum trăiau în pădure, bând apă de ploaie și ”întrecându-i pe toți în postire, în smerenie și evlavie”. Pe atunci existau șapte colibe, atât de înguste încât înăuntru ”nu se poate întinde omul”, foarte sărăcăcioase, ”nu au decât o rogojină, un lemn pe care își sprijină capul și niște unelte”. Când Barski a trecut pe acolo, biserica lor comună, închinată Sfântului Vasilie cel Mare, era încă în construcție.

O colibă îngustă zidită din piatră cenușie, se află în apropierea bisericii de la 1744 și dă mărturie despre înfățișarea adăposturilor inițiale pe care le-au zidit primii asceți. Este o foarte simplă cutie ortogonală de piatră, cu o înălțime de aproximativ 1,90 de metri, fără deschizături, decât cu o intrare deschisă pe o latură și fără acoperiș, cu o suprafață utilă de circa un metru pătrat, unde încape numai un om în picioare sau pe jumătate întins. Un acoperiș făcut din lemn de stejar și iarbă uscată, și o placă de lemn, cu care să închidă intrarea ar completa imaginea uneia dintre cele șapte colibe pe care le-a văzut cândva Barski.

Anexată bisericii Sfântului Vasilie, o așezare simplă alcătuită din încăperi și spații auxiliare s-a construit în ultimii ani. O mică obște de 3-4 monahi trăiește la Chilia Sfântului Vasilie. Bătrânul chiliei, cretan de origine, care trăiește aici de la începuturile deceniului ’70, după ce ca mirean practicase avocatura, este autorul a diferite scrieri cu conținut teologic. Tot ce s-a făcut în această casă s-a făcut de mâinile lui și ale ucenicilor lui. A refuzat de fiecare dată să folosească materiale moderne de construcție de pe piață, confecționându-și singur obiectele necesare și construind cu materiale de mâna a doua, ce fuseseră aruncate sau prisosiseră de la renovările mănăstirilor.

KAROULIA

În punctul cel mai sudic al peninsulei, pe o stâncă uscată și abruptă, sunt răspândite locașuri de nevoință în toate cavitățile naturale ale stâncilor. Locul se numește Karoulia și se împarte în Karoulia Interioară și cea Exterioară. Accesul din cea Exterioară în cea Interioară se face cu lanțuri de susținere. La începuturile secolului al XX-lea trăiau aici 30 de nevoitori, în timp ce azi numărul lor oscilează între 10 și 20.

Cele mai multe dintre chiliile de la Karoulia sunt sihăstrii pe care înșiși asceții și le-au construit din materiale de ocazie, reciclând deșeurile de la alți monahi sau de la mireni. Partea văzută a unei asemenea construcții de cele mai multe ori camuflează adevăratele dimensiuni ale locului de nevoință, care se întinde în adâncul unei peșteri sau de-a lungul cavităților naturale ale stâncii. Organizarea spațiului în interiorul acestor sihăstrii dovedește o utilizare extrem de rațională a spațiului.

Una dintre chiliile tipice ale regiunii este cea a Sfinților Arhangheli din Karoulia Interioară. În deceniul ’50, chilia era cunoscută ca ”Sihăstria paznicului”, de la nevoitorul Gavriil, ”cel cu părul cârlionțat”, care mai înainte fusese paznic. În anii din urmă a trăit aici un nevoitor rus. Chilia nu prezintă nici până azi schimbări radicale, lucru care e valabil pentru cele mai multe dintre locurile de nevoință ale zonei, care păstrează acest caracter ascetic. Chilia Sfinților Arhangheli este alcătuită dintr-un paraclis, din cinci mici chilii și un depozit. La toate aceste spații accesul se face de pe un coridor, a cărui parte centrală este mai largă creând un al optulea spațiu, care este folosit atât ca salon, cât și ca nartex al bisericii. Toate aceste opt spații, împreună cu coridorul, un spațiu de o suprafață totală de 70 m2, se dezvoltă pe lungimea cavităților naturale a stâncii abrupte, valorificând nivelele înguste în diferite stații pe o lungime totală de aproximativ 23 m și o lățime medie de 3,5 m.

Toți pereții sunt din lemn, după cum tot din lemn sunt și cele mai multe dintre tavane. Doar spațiul de depozitare este parțial din piatră și acolo se găsesc un rezervor zidit pentru colectarea de apă de ploaie și vase de ceramică pentru păstrarea uleiului.

KATOUNAKIA

Mai sus de Karoulia Exterioară se află Katounakia, o așezare de sihăstrii răspândite pe pantele abrupte ale muntele. Karoulia și Katounakia împart același dig de ciment, care a fost construit în ultimii douăzeci de ani. Acesta este punctul de plecare și punctul terminus sau popasul de odihnă al caravanelor cu mulari care leagă această pustie ruptă de lume cu restul lumii oamenilor. Două mici depozite din beton armat în extrema dreaptă a cheiului sunt folosite pentru depozitarea lucrului de mână și a tămâii pentru export, a proviziilor și a materialelor de primă necesitate pentru nevoile pustnicilor, până când se încarcă în feribot cele dintâi, iar pe mulari cele de-al doilea pentru a fi transportate la diferitele case ale pustnicilor din zonă.

Chilia Cuviosului Efrem este unul dintre cele mai vestite centre duhovnicești ale Sfântului Munte, locul de nevoință a lui Gheronda Efrem Katunakiotul, marea personalitate ascetică a celei de-a doua jumătăți a veacului al XX-lea. Obștea de azi este alcătuită din Gheronda Iosif și doi nevoitori, ucenici toți trei ai Bătrânului Efrem, trecut la Domnul. Chilia este rezultatul unor extinderi succesive care au avut loc în mod spontan în ultimele 5-6 decenii, începând de la nucleul inițial care avea un paraclis, la sfârșitul secolului al XIX-lea.

Unul dintre cei trei monahi ai obștii a dorit ca orele de retragere și rugăciune la chilie să le petreacă urmând un mod de nevoință din vechime, anume al nevoitorilor care trăiau în copaci. Mai întâi a făcut un foișor de lemn pe creanga cea mai mare a unui copac, care de cealaltă parte este fixat în stânca abruptă care se înalță în spate. Ulterior foișorul a fost extins, creându-se o minunată odaie, alcătuită în întregime de Părintele Procopie, care a folosit în cea mai mare parte deșeuri pe care alții le aruncaseră în urma renovărilor marilor mănăstiri.

TRADIȚIE ȘI ÎNNOIRE

Cu toate că în toate mănăstirile aghiorite a predominat sistemul chinovial – unde toate aspectele vieții sunt comune –, modul în care monahii trăiesc azi viața de pustnici nu a supraviețuit neschimbat în Sfântul Munte. Să atragem atenția că pustnicii contemporani sunt purtători ai modului contemporan de viață pe care îl aduc cu ei din lume. Acest lucru nu e ceva nou. În acest fel s-au născut și s-au dezvoltat și mănăstirile. Când discutăm azi despre păstrarea tradiției în Sfântul Munte, ne referim la două lucruri: la slujbe și la clădiri. De-a lungul veacurilor, cultul rămâne neschimbat, dar zidurile se schimbă, dat fiind că depinde și este influențat de mulți factori: istorici, sociali, estetici, tehnologici.

Una dintre primele mele experiențe profesionale ca arhitect de restaurare în Sfântul Munte are legătură cu această chestiune. Când în 1983 am ajuns în Karyes ca să fac autopsia unei chilii pentru care exista cererea de restaurare din partea mănăstirii, am găsit-o prăbușită de ani de zile, dar, cu toate acestea, am făcut o copie a ruinelor, gândindu-mă că în curând le va devora și pe acestea timpul. Un călugăr bătrân, care mă urmărea pe când lucram, intră în vorbă cu mine și îmi spune că în zadar mă ostenesc, căci chilia s-a prăbușit deja și că mai bine ar fi să fac ceva ca să nu se prăbușească și celelalte. Și când i-am răspuns că am făcut reconstituirea, pentru că mai târziu va fi nevoie de ea în restaurarea monumentului, el mi-a spus: ”Monument este rasa pe care o port, pentru că, dacă eu azi construiesc o cutie de ciment, după 300 de ani va veni un savant nebun ca matale și se va pune să o reconstituie”. Am rămas cu gura căscată, pentru că Bătrânul simplu, fără să o știe, a exprimat unul dintre principiile de bază ale restaurării, care este păstrarea memoriei. Pe de altă parte, ceea ce a spus conține un mare pericol, știut fiind că trăim în epoca globalizării. În epocile din vechime, influențele străine care ajungeau în Sfântul Munte erau încorporate în mod creator, erau precum îngrășământul care îmbogățea culturile locale. De pildă, când în secolele XVII-XVIII mișcările artistice din Centrul Europei (baroc, rococo) au ajuns în Balcani filtrate prin creuzetul Constantinopolului, maeștri locali luau aceste noi modele necunoscute până atunci și lucrând cu materiale locale și cu metodele artei tradiționale au creat o nouă artă care venea cu propriile ei particularități. Dimpotrivă, azi, piața globalizată impune similaritatea materialelor, a tehnicilor, impune metode similare de confecționare, din Hong Kong până în Rio de Janeiro, din Helsinki până în Nairobi, din New York până în Karyes. Azi globalizarea amenință particularitățile oricărui spațiu.

Când în 1963 se sărbătorea împlinirea a o mie de ani de la întemeierea Marii Lavre și a vieții chinoviale athonite, lipsa de monahi, îmbătrânirea populației și abandonarea clădirilor lăsau un amar sentiment general că sfârșitul societății athonite este iminent. Situația aceasta s-a schimbat însă radical în ultimele patru decenii. Azi populația monahală se află într-o creștere constantă, iar Sfântul Munte se confruntă cu provocarea de a se adapta la tehnologiile moderne, păstrând în același timp caracterul său tradițional. Cât privește arhitectura, acest echilibru nu este totdeauna ușor de păstrat. În comparație cu alte epoci, azi sunt mult mai mulți monahii stăpâniți de un spirit inovator și care optează să trăiască o viață monahală mai puțin riguroasă. Mult mai multe sunt feriboturile care transportă tiruri cu produse noi, de aceea e nevoie de mai multe diguri, există mai multe automobile care au nevoie de mai multe drumuri asfaltate, există mai mulți bani și mai multe deșeuri. Datorită mulțimii feriboturilor care vin și pleacă, portul Dafni a devenit unul foarte solicitat, iar la Karyes există un magazin cu materiale moderne de construcții. Vizitatorii de azi au sentimentul că mănăstirile aghiorite parcurg o perioadă de înflorire, care pe de altă parte este însoțită de gropi de gunoi necontrolate care s-au împânzit peste tot.

Pe de altă parte, reciclarea produselor de consum din materiale eterogene și la mâna a doua, care definește arhitectura locurilor de nevoință a pustnicilor, arată, cred eu, o cale de urmat. Departe de conforturile și deșeurile produselor de primă mână, sihăstriile pustiei athonite constituie creații spontane ale unei arhitecturi populare anonime, organizate din palimpsestele unei estetici unice și spontane, care are ca scop satisfacerea nevoilor de bază. Spre deosebire de locuitorii marginalizați ai mahalalelor lumii a treia, pustnicii contemporani ai Athosului refuză societatea de consum în mod conștient și de bunăvoie.

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

Faídon Hagiantoníou

Articolul de față reproduce 7 texte ale dlui Hagiantoníou publicate inițial, în serial, pe pemptousia.

DESPRE AUTOR: Participă din 1983 la lucrările de restaurare a Sfântului Munte, ocupându-se în același timp de redactarea rapoartelor științifice pe această temă. A participat și la săpături arheologice în situri preistorice din Grecia și Turcia. În paralel, se ocupă de jurnalism, este implicat în producția de discuri din domeniul teatrului și poeziei grecești (Societatea Discografică Lyra), și, de asemenea, scrie literatură. A fost colaborator al ziarelor ”Macedonia” și ”Tesalonic” și producător muzical pentru 95,8 FM al ERT 3.

Noul Mucenic Constantin Aghioritul, cel din neamul turcilor (2 iunie)

Noul Mucenic Constantin a mărturisit în Constantinopol în ziua de 2 iunie a anului 1819.

Constantin s-a născut în satul Ipsilométopo din insula Mytilíni, din părinți musulmani. Era un tânăr atât de frumos și de bun la suflet, încât stârnea admirația dar și invidia oamenilor. Astfel, o vecină de-a lui, turcoaică, și-a pus în gând să-l otrăvească. Sfântul era atunci în vârstă de doar 15 ani. Otrava pe care i-a dat-o femeia nu l-a omorât, dar a orbit și a rămas țintuit la pat. Mai apoi s-a îmbolnăvit și de variolă. Atunci, o femeie creștină i-a cerut mamei sfântului să o lase să îl stropească cu agheasmă. Mama sfântului, deși era musulmană, văzând că fiul ei merge din rău în mai rău, a primit, iar Constantin s-a vindecat ca și cum nu avusese nimic.

La moartea tatălui său, mama lui Constantin și a fraților lui și-a luat alt soț, dar acesta era un om rău și căzuse în patima beției. Constantin, împreună cu trei dintre frați, a fost nevoit să plece în Smirna, unde a început să lucreze ca vânzător de legume și fructe. Printre clienții săi se număra și Mitropolitul orașului. Mergând adeseori la mitropolit acasă, Constantin a început să învețe limba greacă și să fie interesat de credința ortodoxă. Mitropolitul îl sfătuia mereu să meargă la slujbele ortodoxe și să încerce să ducă o viață duhovnicească mai înaltă. Mergând într-o zi la mitropolie, a găsit acolo un părinte bătrân și l-a rugat să îi citească ceva dintr-o carte de învățătură ortodoxă. Gheronda i-a spus atunci că trebuie să meargă să-și ia ochelarii pentru că nu îi avea la îndemână. Atunci, Constantin a alergat degrabă și i-a adus el ochelarii bătrânului preot, pentru ca să aibă mai mult timp să asculte cuvântul lui Dumnezeu. Bătrânul l-a răsplătit pe Constantin citindu-i câteva ceasuri din cărțile de învățătură, vorbind cu el și sfătuindu-l, lucru care i-a plăcut foarte mult lui Constantin și, după cum spune Sinaxarul său, ,,a păstrat toate acele cuvinte în inima sa”.

Constantin era doar un copil, un copil cu suflet frumos. Dragostea lui Hristos pentru toți oamenii despre care auzea citindu-se, i-a creat o impresie deosebită. Și-a pus în gând să îmbrățișeze și el această credință a lui Hristos și a dragostei. Astfel, a plecat în Sfântul Munte, la Néa Skíti, unde s-a mărturisit pentru prima dată și a luat hotărârea de a se boteza. Duhovnicul său l-a ținut alături de el câteva zile, catehizându-l, apoi s-a adresat întâi-stătătorilor mănăstirii Sfântul Pavel pentru a lua o hotărâre în privința lui Constantin. Nu era ușor de luat o hotărâre în acest caz, pentru că a boteza un musulman în vremea aceea, putea să aibă consecințe grave pentru mănăstire.

Soborul mănăstirii a hotărât să îl trimită la Marea Lavră, care era pe atunci centrul Sfântului Munte și avea mulți părinți luminați de Dumnezeu. La Marea Lavră l-au primit cu mare dragoste, l-au îngrijit, l-au catehizat, dar nu au îndrăznit să-l boteze. Se găsea, chiar atunci, la Marea Lavră, și Patriarhul Ecumenic Grigore al V-lea, pe care turcii aveau să-l spânzure în cursul evenimentelor din 1821. Astfel, Constantin a fost trimis la Patriarh – aflat în exil în Sfântul Munte în acea vreme– după ce părinții de la Marea Lavră i-au dat și un mic ajutor de 5 arginți. Părinții se temeau ca nu cumva acest tânăr să fi fost trimis dinadins de turci pentru a le întinde o cursă, pentru ca să găsească motiv de a da foc Sfântului Munte.

Constantin, în loc de a merge să îl întâlnească pe Patriarh, s-a dus la Schitul Sfintei Ana, unde îl cunoscuse pe Părintele Hrisant, duhovnic îmbunătățit, alături de care a rămas timp de trei zile. De acolo a plecat iarăși la drum, fără să vadă unde mergea, din cauza ceții – dar, de fapt, pentru că așa a dorit Dumnezeu – a apucat pe drumul care ducea la Kavsokalivia. Ostenit de drum, s-a așezat să se odihnească, și adormind, i s-a arătat în vis Maica Domnului, care i-a spus să nu se întristeze, ci să-și continue drumul către schit. La Kavsokalívia l-a întâlnit pe Gheronda Gavriil, dar bătrânul s-a temut să-l boteze fără binecuvântarea egumenului, așa că l-a trimis, împreună cu monahul Gavriil, la mănăstirea Iviron, unde se găsea, în acea perioadă Patriarhul Grigorie. ,,De ce ai venit la noi, care suntem disprețuiți de către toți”, l-a întrebat atunci Patriarhul, ca să-l încerce. Și a continuat: ,,Ce dorești de la noi, care, după cum vezi, nu avem nimic să-ți dăm? Noi suntem prigoniți de către toți, pe când voi aveți puterea și slava și vă puteți bucura de toate plăcerile vieții și tu nu iei seama la toate acestea? Vino-ți în fire!”. După ce a ascultat toate acestea, Constantin a început să plângă. Patriarhul s-a apropiat de el și, prin cuvinte blânde, l-a mângâiat zicând: ,,Peste câteva luni voi veni eu la Kavsokalívia și te voi boteza. Tu mergi, pregătește-te și, mai mult decât orice, să nu știe nimeni despre aceasta”.

Sfântul a făcut după cum i-a spus Patriarhul și a mers și a stat la Kavsokalívia vreme de șase luni. În toată această perioadă, a stârnit admirația tuturor pentru frumoasele sale virtuți și pentru credința sa.

În cele din urmă, a fost luată hotărârea de a fi botezat. În momentul când preotul a rostit cuvintele ,,se botează robul lui Dumnezeu Constantin”, fața sa a început să strălucească atât de tare, încât monahii ce erau de față cu greu puteau să privească la el.

După botez, Constantin a mers și a aprins o lumânare mare la icoana Maicii Domnului Portaítissa de la Mănăstirea Iviron, iar de acolo s-a îndreptat spre Schitul Sfântului Ioan Botezătorul, unde a avut prilejul să se închine la moaștele sfinților noi mucenici. Aici i s-a născut în suflet dorința de a mărturisi și el pe Hristos. Aceste gânduri ale sale le-a mărturisit duhovnicului schitului, dar acesta nu l-a încurajat către ceea ce își dorea, ci l-a povățuit să rămână pentru o perioadă și să ducă lupta cea duhovnicească a monahului, iar dacă va fi voia lui Dumnezeu, Acela îl va chema să mărturisească.

Mâhnit de acest cuvânt al bătrânului, s-a întors la Kavsokalívia. Acolo a avut o vedenie dumnezeiască: se făcea că se găsește în Aghia Sofia, iar în înaltul turlei se găsea Hristos șezând pe un tron prealuminos, străjuit de oștile cerești. Acolo se afla și un ostaș mai de vază decât ceilalți (părea a fi Sfântul Dimitrie), care l-a luat de mână și l-a dus în fața Domnului. Iar Domnul, privind la el, i-a spus: ,,Lasă-l pe acesta, încă nu a sosit vremea lui”.

Pe atunci, frații lui Constantin se găseau în Magnezia (Asia Mică). Dorința cea mai mare a sfântului era de a-i găsi și a-i face și pe aceștia creștini. Luând binecuvântare de la duhovnicul său, a plecat spre Aivalí, urmând ca de acolo să meargă în Magnezia. La Aivalí fost recunoscut de un turc. Constantin a încercat să fugă la Smirna, dar pe corabie a fost arestat și dus la aga. În fața judecătorului, Constantin a mărturisit că este creștin, zicând: ,,Musulman am fost, dar luminat fiind de Dumnezeu, am înțeles că zadarnică este credința agarenilor, căci numai credința creștinilor este cea adevărată. De aceea, cunoscând ce este mai bine pentru mine, m-am botezat creștin pentru a câștiga viața veșnică”. Aga din Aivalí l-a chemat atunci pe aga din Moschonisión pentru a încerca amândoi să-l readucă pe Constantin la credința musulmană. Însă nici temnița, nici amenințările, nici promisiunile și nici chinurile nu au putut să-l facă pe Constantin să-și schimbe credința. În tot acest timp, creștinii din Aivalí, se adunau și privegheau și se rugau pentru ca Dumnezeu să-l întărească pe sfânt.

Chinurile la care l-au supus erau înfricoșătoare. La fel îl chinuiseră și pe Sfântul Gheorghe cel din Chios, în urmă cu zece ani, tot la Aivalí. Mai întâi i-au așezat pe cap o coroană înroșită în foc, apoi i-au strâns capul într-o curea în care înfipseseră cuie, astfel încât ochii îi ieșeau afară din orbite din pricina strânsorii. Zi și noapte îi strângeau picioarele în butuci de lemn sau îl atârnau cu picioarele în sus, iar trupul i-l loveau și i-l brăzdau cu gheare de fier. Creștinii vedeau cum o lumină plutea deasupra bisericii Sfântului Gheorghe, iar de acolo, lumina mergea și intra în temnița unde se găsea sfântul. În închisoare, Maica Domnului i s-a arătat sfântului și i-a vestit că va sfârși prin moarte mucenicească în Constantinopol.

După toate acele chinuri, l-au adus din nou pe sfânt în fața mai marilor lor, sperând ca de data aceasta să se lepede de credința creștină. I-au dezlegat mâinile, iar în acel moment Constantin și-a făcut semnul Crucii. Văzând aceasta, aga din Moschonisión și-a ieșit din minți, a început să strige, și-a scos sabia și a început să-l lovească pe Constantin peste piept. O cruce luminoasă s-a arătat pe pieptul sfântului, care nu a pătimit nimic. Văzând că nimic nu folosește, aga din Aivalí l-a trimis pe sfânt la Constantinopol, unde a fost supus la alte chinuri. Printr-un monah care l-a vizitat în închisoare, Constantin a trimis scrisori Patriarhului Grigorie – care se afla încă la Sfântul Munte – precum și părinților de acolo.

Adus din nou în fața judecătorului, i-a spus: ,,O, judecătorule, dacă ai știi și tu cât cântărește un suflet, pe dată ai deveni și tu creștin”. Judecătorul, neputând să îndure această ,,ocară”, a poruncit ca sfântul să fie spânzurat, iar apoi să fie îngropat în cimitirul musulmanilor, pentru că el îl considera pe sfânt ca fiind musulman, dar și pentru ca nu cumva creștinii să îi poată lua trupul.

De la Sfântul Munte, câțiva monahi au fost trimiși la Aivalí să afle amănunte despre împrejurările în care a mărturisit Sfântul Constantin și să aștearnă totul pe hârtie. Aceștia au ajuns și în Constantinopol și au cumpărat de la turci veșmintele pe care le purtase sfântul înainte să-și afle sfârșitul. Aceste haine se găsesc astăzi la Sfântul Munte, la Kavsokalívia, unde mulți creștini punându-le peste ei și cerând cu credință ajutorul sfântului, și-au găsit vindecarea de bolile de care sufereau.

Sursa online: pemptousia.ro

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

Pătimirile Noului Mucenic Constantin Aghioritul, frescă din Kyriaconul Kavsokaliviei

Tropar, glasul al III-lea,  ,,Dumnezeieștii credințe”:
Toată adunarea creștinilor o ai bucurat,
Iar neamul agarenilor l-ai rușinat,
Propovăduind cu înflăcărare dreapta credință,
Mulțime de chinuri ai îndurat.
O, Constantine, lauda mucenicilor,
Lucrul pe care l-ai dorit, l-ai înfăptuit,
Pomenește-ne pe noi, vrednicule de laudă.

Cuvioși români ce s-au nevoit la Muntele Athos: Schimonahul Irinarh Şișman, Schitul Prodromul, primul istoriograf român athonit (1845-1920)

Acest schimonah iubitor de osteneală s-a născut în comuna Mileşti, judeţul Dolj, în anul 1845. Ajungând în vârstă şi reuşind să înveţe multă carte, căci ştia patru limbi străine, la urmă s-a rănit cu inima spre dragostea lui Hristos.

Deci, renunţând la toate şi ascultând glasul Evangheliei, în anul 1884 s-a dus în Muntele Athos şi s-a făcut schimonah în Schitul Românesc Prodromul. Şi era foarte osârduitor la nevoinţa călugărească, tăcut, smerit şi răbdător. Având ca dascăl pe Cuviosul Nectarie Protopsaltul, de la dânsul a învăţat lucrarea cea de taină a rugăciunii lui Iisus, care este sfârşitul a toată filosofia. Ziua lucra cu mâinile la grădină şi cu mintea se ruga, iar noaptea mergea la biserică, citea sfintele cărţi şi se liniştea în chilie, aşteptând cu bucurie venirea Domnului.

În anul 1898, Cuviosul schimonah Irinarh a fost îndemnat de Duhul Sfânt să scrie pe larg istoria monahismului din Muntele Athos, după multe izvoare ce se află în bibliotecile atonite. Deci, luând binecuvântare de la icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului numită Prodromiţa şi de la Cuviosul Ghedeon Georgescu, egumenul schitului, îndată a început lucrul.

Opera sa se numeşte Istoria Sfântului Munte şi este formată din 20 de tomuri, cu peste zece mii de pagini. Primele 17 tomuri tratează pe larg istoria celor 20 de mănăstiri mari, începând din secolul I până la începutul secolului XX. Tomul 18 tratează despre icoanele făcătoare de minuni din Muntele Athos, cu numeroase minuni ale Maicii Domnului, în 150 de capete. Tomul 19 conţine planşe cu „mănăstirile Sfântului Munte”, „Crinii Raiului”, „Floarea Darului”, „Sfinţii Atonului” etc. Iar tomul 20 tratează, în prima parte, istoria monahismului românesc atonit din început până în anul 1916, cu cele peste o sută de chilii locuite de români în timpul său şi preţioase date statistice. Ultima parte a tomului 20 conţine „Istoria Schitului Prodromul”.

Cuviosul Irinarh îşi începe opera sa monumentală în anul 1898 şi, după multe osteneli şi grele ispite de la oameni şi de la diavolul, precum singur spune, o termină la 6 septembrie, 1916. Prima pagină o începe cu această rugăciune: „Doamne, Dumnezeul meu, ajută-mi în această lucrare, pentru ca să se proslăvească numele Tău cel sfânt în veci, amin. Că cu darul Tău toate se isprăvesc cu pace, Cel ce eşti începutul şi sfârşitul, iar fără darul Tău, nimic nu se isprăveşte”.

Mărturiseşte schimonahul Irinarh că în anul 1905, pe când scria minunile Maicii Domnului şi ale icoanelor ei din Muntele Athos, deodată a căzut din lucrarea vrăjmaşului o piatră mare în fereastra lui, i-a spart geamul şi lampa şi l-a lovit peste mâna cu care scria. Dar el, cerând ajutorul Preacuratei Fecioare, a continuat să scrie mai departe. Uneori nu avea cerneală şi hârtie, iar alteori, fraţii din schit se supărau pe el şi cârteau că nu iese la ascultare. Dar bătrânul pe toate le răbda şi cu blândeţea sa făcea întotdeauna pace.

Lucrarea monografică a învăţatului schimonah Irinarh are o valoare de unicat, atât din punct de vedere istoric şi literar, cât mai ales duhovnicesc. Opera sa este cea mai bogată monografie istorică a monahismului atonit, ce s-a scris după anul 1850. Schimonahul Irinarh Şişman rămâne primul istoriograf român atonit şi unul din cei mai buni pe care i-a dat vreodată Muntele Athos. Acest smerit nevoitor era totodată un mare rugător şi un talentat caligraf şi miniaturist, copiindu-şi opera într-o frumoasă caligrafie, cu alese chenare, ornamente şi icoane în miniatură, lucrate de mâna lui.

Ultimii ani ai vieţii sale, Cuviosul schimonah Irinarh i-a petrecut numai în post, în rugăciune şi în cugetarea celor dumnezeieşti. Apoi, simţindu-şi aproape sfârşitul, a primit Preacuratele Taine şi şi-a dat sufletul cu pace în mâinile lui Hristos.

Sursa: Pateric românesc, Protosinghel Ioanichie Bălan, Editura Arhiepiscopiei Tomisului și a Dunării de Jos, pp. 515-516, Galați, 1990 via sfant.ro

Cărțile Ortodoxe pe care le cauți! Click pe banner!

logo-librarie

Muzica psaltică în Sfântul Munte astăzi

spiridon-ma-in

Fericitul întru adormire, Bătrânul Spiridon Aghiannanitul (1951-2015), monah în obștea Părintelui Gherasim Aghiannanitul ,,Imnograful”, într-un interviu acordat la Mănăstirea Vatopedi pentru pemptousia, vorbește despre muzica psaltică aghiorită în zilele noastre.

Sunt foarte bucuros să văd că muzica psaltică a înflorit iarăși la Sfântul Munte și și-a arătat deja roadele. Desigur, unele mănăstiri au încă modul lor propriu de cântare, dar cred că încet, încet și acestea se vor lăsa influențate de celelalte și își vor schimba abordarea și stilul de interpretare. Eu sunt foarte mulțumit de ceea ce se întâmplă astăzi, pentru că muzica este o parte a tradiției noastre, iar Sfântul Munte, ca păstrător al Tradiției, este dator să păstreze și să conserve muzica psaltică, singura muzică bisericească. Mă bucur că și aici, la noi, la mănăstire, muzica psaltică a înflorit în ultima perioadă. Acest lucru este extrem de important, este foarte important. Am văzut astăzi că părinții de la Mănăstirea Caracalu au arătat că au intrat în acest duh al muzicii psaltice, și noi, părinții de la Sfânta Ana, despre care ceilalți spun că ne pricepem cât de cât la muzică, ne putem declara mulțumiți de ceea ce auzim. Dar ei nu trebuie să rămână la acest nivel, ci să progreseze în continuare.

Atunci când mergi la priveghere, trebuie să simți că mergi să te rogi. Mergi la priveghere, nu la priveghi! Mie, personal, nu îmi place acest mod de asceză, când mergem la priveghere și stăm acolo până ne trece os prin os. Dacă există și o desfătare prin intermediul muzicii psaltice, nu este mai bine? Altfel, cum? Să stăm în strană moțăind în timp ce ascultăm o voce duioasă care cântă uniform, de la început până la sfârșit? Nu, trebuie să te bucuri că ești la priveghere, să înțelegi momentele slujbei, să înțelegi cuvintele și să te desfeți cu ceea ce auzi. Asta este părerea mea. Vreau ca celălalt, care ascultă, să simtă, prin intermediul muzicii, că participă la slujbă, că este prezent. De aceea, este foarte important, să nu se cânte foarte ,,argá” (pe larg). O cântare interpretată prea lent la o priveghere te ,,adoarme”. La o priveghere e nevoie de nervi de fier. Ei bine, la priveghere, cântarea trebuie să te trezească, nu să te adoarmă! O ,,injecție” bună la o priveghere este alegerea unui tempo mai grabnic de interpretare a cântărilor. Un ritm care să îți trezească interesul. Așa simt eu. Se spune că la privegheri,trebuie să cântăm ,,argá máthima” (cântări ,,pe larg”). Dar, cine este cel care a stabilit cât de repede sau ,,pe larg” trebuie să fie interpretată o cântare? Există undeva scris? Dintre teoriile muzicale mai vechi, există undeva scris? Știm cumva, cu precizie, cum se cânta un heruvic, de exemplu? NU știm! Din păcate, nu avem răspunsuri, nu avem ,,cheile” pentru a descifra toate aceste lucruri. Din păcate, dascălii din vechime au făcut acest mare ,,păcat”: au aruncat toate aceste chei în prăpastie, iar noi am rămas cu ceea ce ne-au lăsat. Am rămas cu multe întrebări la care nu vom afla niciodată răspunsul. Printre aceste nedumeriri se află și durata de timp în care se interpretează o cântare. Să vă dau acum un exemplu, în acest sens: problema heruvicului. Nu știu câți psalți au deschis vreodată Liturghierul, pentru a vedea rugăciunea pe care o citește preotul în timp ce la strană se cântă Heruvicul, și pentru a observa ce face preotul liturghisitor în acel moment. Din pasiune ,,nestăvilită” pentru muzică, cei mai mulți psalți încep heruvicul, dar într-un tempo foarte, foarte lent, astfel că Heruvicul va dura minute bune. În tot acest timp, preotul stă și așteaptă în altar. Preotul stă și așteaptă în altar terminarea Heruvicului (care câteodată, parcă nu se mai termină) sau trebuie să coincidă cântarea Heruvicului cu rugăciunea și cu cădirea în altar și în afara altarului? Sau, de ce trebuie să citească psaltul ,,Ca pre Împăratul”[i] și să nu îl cânte, așa cum era în vechime, și așa cum trebuie să fie? Dacă trebuia citit ,,Ca pre Împăratul”, nu ar mai fi fost scris pe note și ar fi rămas să fie citit. Însă, textul Heruviculu, întreg, este scris pe note, ceea ce înseamnă că trebuie cântat tot, nu așa cum se face acum, când se întârzie foarte mult cu prima parte a lui, iar când se ajunge la ,,Ca pre Împăratul tuturor primind” acesta se citește. Nu cumva trebuie să psalmodiem Heruvicul puțin mai repede? Nu este nevoie ca psaltul să-l ,,lungească” la nesfârșit fără să existe o nevoie liturgică în acest sens. Doar când există slujbă în sobor, ori slujbă arhierească, este nevoie ca Heruvicul să se cânte mai rar, pentru ca preoții să aibă timp să se pregătească, să treacă prin fața Sfintei Mese și apoi să iasă pentru Vohod.

În rest, atunci când slujește un singur preot, heruvicul trebuie să se cânte folosindu-se tempo-ul muzical potrivit, fără să se lungească inutil. În ultimii ani, la Sfântul Munte, la slujbele arhierești, se obișnuiește ca arhiereul să mai pomenească la Sfânta Proscomidie în timpul cântării Heruvicului. În acest caz se justifică cântarea unui Heruvic mare sau, cel puțin, interpretarea ,,argá” (pe larg) a heruvicului, pentru că, în acest fel se satisface o nevoie liturgică. De ce, așadar, să lungim inutil Heruvicul, atunci când slujește un singur preot? Poate că preotul respectiv slujește mai încet, este mai lent, mai domol. Dar, cât timp o să-i ia să citească rugăciunea Heruvicului și să cădească? Dacă nu există justificare liturgică, de ce să prelungim inutil cântarea Heruvicului? Și, de asemenea, de ce trebuie ca acolo, la ,,Treimi” [,,făcătoarei de viață Treimi”] să accentuăm, să strigăm, să prelungim silabele, ieșind, astfel, cu totul, din cadrul acela ,,tainic” al cântării? Pentru că spunem ,,cu taină închipuim”. Iar după aceea, așa cum am spus, în loc să cântăm, noi, astăzi, citim ,,Ca pre împăratul tuturor primind”. De ce să facem așa ceva, dacă în cărți scrie altceva? De ce le-au scris, nu ca să le cântăm? Dar, iarăși zic, că aceasta este părerea mea. Apoi, tot așa, când se cântă ,,Doamne strigat-am” ,,argá” se exagerează foarte mult, sunt mișcate candelabrele în biserică, cădirea se face foarte încet… Consider că toate aceste cântări ,,argá” sunt cântate prea ,,pe larg”…

Ce spune Sfântul Theodor Studitul? Cântarea trebuie să aibă muzicalitate, dulceață și iuțime. Acestea sunt caracteristicile cântării psaltice.

Problema interpretării muzicale este, într-adevăr, una foarte serioasă, dumneavoastră știți asta mai bine decât mine. Eu cred că ,,tradiția” ifosului se găsește în însăși interpretare. Aceasta este o chestiune foarte importantă. Dar, trebuie să știi și tu de ce aceeași cântare este interpretată de un psalt într-un fel, iar de altul, în alt fel. Trebuie să știi aceste lucruri. Pentru că, de exemplu, petasti are două-trei feluri de a-l interpreta. Iar oligonul, cu chendimele și psifistonul dedesubt are o interpretare specială. Pentru că nu cântăm doar notele scrise pe o foaie de hârtie, ci interpretăm ceea ce este dincolo de partitură. Aici, la Athos, cei mai mulți părinți țineau de o tradiție nescrisă a muzicii psaltice, mai mult decât de ceea ce este scris. Vedeau notele psaltice scrise, dar interpretau ,,tradițional”, așa cum învățaseră și ceilalți, care nu știau să citească note psaltice. ,,Anixandarele”, de exemplu, cum credeți că le zicem de zeci de ani de zile? Dacă mă pui să le cânt acum din carte n-o să pot, pentru că le-am învățat altfel și le spunem în alt fel, ,,tradițional” aici la Athos.

Dosítheos [Katunakiotul] a fost, într-adevăr, ceea ce numim un dascăl de psaltichie. Avea o voce remarcabilă, și a fost și ,,inventator”, fiindcă a inventat notația muzicală psaltică pentru orbi. Când am fost la el ca să mă cunoască m-a pus să cânt o idiomelă care se cântă în a patra Duminică a Marelui Post, seara. Este vorba de idiomela ,,Cel ce ai răsădit via”, glasul VII, varis. Vroia gheronda să vadă dacă execut corect o formulă… Da, îmi amintesc de el. Gheronda Dosítheos a făcut o lucrare foarte folositoare, a rescris mai multe cântări, mai simplu, pentru ca și copiii să se poată apropia mai ușor de muzica psaltică. Pentru mine, gheronda a făcut o treabă foarte bună. Acum, desigur, specialiștii vor analiza mai bine opera sa.

În mănăstiri, cel care știa mai bine muzică psaltică, îi învăța și pe ceilalți, și așa învățau unul de la celălalt. Învățau și din ,,practică”, la slujbele zilnice, la privegheri etc. Părinții au ținut cu strășnicie tradiția psaltică pe care au primit-o de la generația precedentă. Dar, chiar și între mănăstiri existau diferențe de tipic, iar acesta este un lucru bun. De exemplu, la Mănăstirea Dionisiu există o anumită tradiție psaltică. La fel și aici, la Vatoped. Nu exista uniformitate, din acest punct de vedere. Dacă a existat un oarecare specific al muzicii psaltice aghiorie, acest lucru, în mare parte s-a pierdut. Mai vedem acest specific la Dionisiu – unde s-a păstrat un al mod de interpretare a prosomiilor și a canoanelor – și la Vatoped. Cărțile de muzică psaltică au fost, poate, de ajutor, la Sfântul Munte. Ceea ce a stricat tradiția aghiorită a fost modul de interpretare. De exemplu, aici, când cântăm ,,Sfinte Dumnezeule”, prelungim puțin mai mult ultima silabă, pentru a lega ,,Dumnezeule” de ,,Sfinte Tare”, și, tot așa, ,,Tare” de ,,Fără de moarte”. Am observat că acum, în ultima perioadă, aghioriții au început să nu mai ,,lege” aceste cuvinte în cântare. S-a introdus, așadar, o tradiție nouă, care nu exista înainte. Din punct de vedere muzical, poate că este ,,corect” cum se cântă acum, dar nu mai este tradițional, aghioritic, așa cum cântau părinții în vechime și cum am apucat și noi. Pentru că, mai presus de notație, există și tradiția de interpretare, iar Sfântul Munte are propria sa tradiție în acest sens. De ce să se piardă această tradiție?

Am observat că, de-a lungul timpului, foarte mulți psalți și-au schimbat ,,stilul” și au adoptat formule melodice străine de muzica psaltică tradițională. Este cazul ,,marelui” Vasilikos, care, la Sfântul Toma – Goudí (Atena) cânta ca un caraghios. La un moment dat, în urma unei dispute cu un alt psalt, a plecat de acolo și a mers să cânte la Sfântul Gheorghe – Kipséli. Acolo, vrednicul de pomenire părintele Manolis Siniotákis i-a spus de la început: ,,Caraghioslâcurile pe care le făceai la Sfântul Toma trebuie să le uiți. Aici o să cânți cum cerem noi. Și ceea ce cerem noi de la tine este să cânți corect, să cânți cum se cântă”. Ei bine, cât a cântat acolo, Vasilikos a cântat așa cum trebuie. Era un altfel de psalt, un psalt așa cum trebuie să fie.

La fel și Harílaos, la începuturile sale era un dascăl exemplar. Ținea foarte mult la măsură, la timp. Apoi, odată cu trecerea timpului pot spune că s-a cam delăsat. Eu nu aș fi putut să fac niciodată așa. Dar, ce să facem, asta este…

Constantinopolitanii interpretau altfel partiturile, față de cei de la Patriarhia Ecumenică. Aveau mai multă libertate în exprimare, iar acest lucru se poate observa foarte ușor. Nu era o interpretare liberă, ci o libertate în interpretare. Atenție, e mare diferență!

Mă rog ca părinții de aici, de la Vatopedi, să păstreze și să transmită mai departe acest tezaur al Ortodoxiei, care este muzica psaltică, iar ei să ducă mai departe lucrarea lui Damian Vatopedinul, Marele Dascăl de psaltichie. Dacă vor reuși acest lucru, atunci muzica psaltică va avea foarte mult de câștigat și, atunci, sigur vor veni și din afara Sfântului Munte tineri, și nu numai, care să vrea să învețe muzică psaltică.

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

icxc_nika-2

[i] În cultul Bisericii Greciei, cântarea Heruvicului se face în felul următor: se cântă prima parte, ,,Noi, care, pre heruvimi cu taină închipuim, și făcătoarei de viață Treimi, întreit sfântă cântare aducem, toată grija cea lumească să o lepădăm. Ca pre Împăratul tuturor să-L primim.” La acest moment se întrerupe și se face Vohodul Mare, iar după intrarea preotului în altar se continuă cu ,,Pre Cel nevăzut, înconjurat, de cetele îngerești. Aliluia, aliluia, aliluia!

Mihail: la 12 ani în Athos, elev la Athoniadă

mihail-pirlea-iviron-2016-3

motto: „Lăsaţi copiii şi nu’i opriţi să vină la Mine, că a unora ca aceştia este împărătia cerurilor”. (Matei XIX, 14).

Mihail (Pîrlea) are doisprezece ani; este născut în Creta şi a trăit la Roma până anul acesta. Mama lui, Corina, este originară din Paşcani, iar tatăl său, Dumitru, este brăilean. La Roma mai are o soră – Rafaela, şi încă doi fraţi: pe Efrem-Nicolae şi pe Gabriel. Toţi aceştia sunt mai mici decât el. Mihail l’a ajutat în altar pe episcopul Siluan (Şpan) al Romei şi Italiei încă de vremea când nu împlinise cinci ani, iar atunci când i’a văzut pe părinţii prodromiţi – Daniel şi Gherasim – s’a aprins mai tare în el dorul de Dumnezeu şi a hotărât că trebuie „să se mute” în Athos.

Cel mai greu i’a fost să se despartă de fraţi, după cum spune el.
– Şi mama? – l’am întrebat eu.
– Mă mângâie Maica Domnului aici şi mai îmi trece dorul – mi’a răspuns el, pe când tăifăsuiam la Prodromu.
– Auzi? Tu eşti „Mihail” sau „Mihai”?
– Mihail. „Cine este ca Dumnezeu?”.
– Da. Bravos! Voievodul care a făcut război în cer împotriva balaurului. Dar cu şcoala cum te’mpaci?
– Deocamdată fac multă limbă greacă: şapte ore pe zi. Abia pe urmă o să continui clasa a VII–a.
– Şi nu e cam mult?
– Nu, pentru că trebuie să învăţ greaca neapărat.
– Şi hainele, cine ţi le’a făcut?
– Părintele stareţ. (Gheronda Atanasie Prodromitul).
– Înseamnă că prodromiţii sunt părinţii tăi aici. Adică ei au grijă de tine, nu?
– Da.
– Şi cine a fost cu ideea ca tu să vii la şcoală în Athos? Mama, sau tata?
– Eu.
– Sigur?
– Da. Mi’a povestit părintele Gherasim (Mariş, Prodromitul) despre Athoniadă şi atunci m’am hotărât să vin în Athos.

coperta-lc-noiembrie-2016-198x280– Să nu te superi că te „descos” într’atâta dar o fac fiindcă vreau să scriu despre tine. Şi nu atâta despre tine cât despre alegerea ta. Tu vezi că noi toţi te îndrăgim şi te iubim. O să’ţi explic eu acuma şi de ce. Vezi tu, fiecare dintre noi îl descoperim pe Dumnezeu la un moment dat şi ne întoarcem la El. Cu cât facem asta mai repede cu atâta facem mai puţine păcate. De aceea, când te vedem pe tine că L’ai ales la doisprezece ani, ni se umple inima de bucurie că cineva atât de… mic a înţeles de timpuriu cum stau lucrurile în viaţă. Uite, eu o să şi scriu, ca tu să’ţi aduci aminte – mai ales la vremea tinereţilor tale! – despre toate acestea.

– Bine. Mergeţi mâine la Dafni?
– Mă luaţi şi pe mine până în Careia?
– Da. Te duci la Sarray, la şcoală?
– Da. (A doua zi însă, n’a voit să vină cu noi, pentru că am fost nevoiţi să plecăm pe la ceasurile şapte de dimineaţă şi nu se terminase încă Liturghia).

„Copilul este o binecuvântare de la Dumnezeu, dar unul copil credincios este o adevărată minune de la El” – am gândit uitându’mă după anii mei pierduţi la despărţirea de Mihail.

Text și foto George Crasnean
Materialul a apărut inițial în revista Lumea Credinței nr. 11 (160), noiembrie 2016. Mulţumim autorului pentru îngăduinţa de a prelua textul său pe Blogul Sfântul Munte Athos . Se va prelua cu precizarea sursei Blogul Sfântul Munte Athos

Vezi și

mihail-pirlea-avva-damaschin-prodromou-2016
Mihail Pîrlea & avva Damaschin – Prodromou 2016

mihail-pirlea-mihai-frateanu-iviron-2016
Mihail Pîrlea & Mihai Frăteanu – Iviron 2016

mihail-pirlea-prodromou-2016

Mihail Pîrlea – Prodromou 2016

mihail-pirlea-gheronda-athanasie-prodromou-2016
Mihail Pirlea & gheronda Athanasie – Prodromou 2016

mihail-pirlea-bw-iviron-2016-0

Mihail Pîrlea B/W – Iviron 2016

mihail-pirlea-bw-iviron-2016-5

Mihail Pîrlea B/W – Iviron 2016

mihail-pirlea-bw-iviron-2016-6
Mihail Pîrlea B/W – Iviron 2016

pater-ioil-mihail-prodromou-2016

pater Ioil & Mihail – Prodromou 2016

Viața părintelui Sofronie Saharov (1896 – 1993), documentar Doxologia

Viața părintelui Sofronie Saharov (1896 – 1993)
Un documentar Doxologia.ro / 14 noiembrie 2016

Sfântul Nectarie al Eghinei şi Gheronda Daniil Katunakiotul – vieţi simultane

batranul-daniil-katunakiotul-si-sfantul-nectarie-al-eghinei

Înfăţişând în paralel aceste două mari chipuri de cuvioşi ai veacului nostru, pe Sfântul Nectarie al Eghinei (1846-1920) şi pe Bătrânul Daniil Katounakiotul, ctitorul Chiliei Daniileilor (1846-1929), vedem multe asemănări între vieţile şi lucrările lor, desigur, păstrând deosebirile dintre ei şi particularităţile harismelor cu care i-a înzestrat Harul lui Dumnezeu pe fiecare.

S-au născut amândoi în acelaşi an, 1846. Patriile amândurora sunt binecuvântate locuri din Răsăritul Ortodox: Silivria Traciei pentru Sfântul Nectarie, şi vestita Smirnă, mitropolia istorică din Asia Mică, pentru Stareţul Daniil. Amândoi erau fiii unor familii cu mulţi copii. S-au bucurat de o educaţie vastă şi au studiat neobosit toată viaţa lor. Licenţiat al Facultăţii de Teologie a Universităţii din Atena, Sfântul Nectarie, şi eminent absolvent al vestitei Şcoli Evanghelice din Smirna, Stareţul Daniil. Amândoi s-au îndreptat către monahism şi nevoinţă. La vârsta de 30 de ani, Sfântul Nectarie este tuns în monahism (1876) în Néa Moní din Híos, iar Stareţul Daniil, în Sfânta Mănăstire a Sfântului Panteleímon din Sfântul Munte la vârsta de aproape 20 de ani (1866).

Sfântul Nectarie nutrea o mare dragoste pentru Sfântul Munte. Acest lucru se vădeşte şi din scrisoarea lui către Stareţul Daniil prin care îşi anunţă intenţia de a cumpăra o chilie în Sfântul Munte, ca să îi instaleze acolo pentru început pe fiii lui duhovniceşti care doreau să se facă monahi şi apoi, după ce se va fi eliberat de grijile pentru mănăstirea din Eghina, să se mute şi el în Sfântul Munte şi să rămână o vreme acolo „pentru odihnă duhovnicească”. Acestea le scria la anul 1913. Cu 15 ani mai devreme, în 1898, vizitase pentru prima şi singura dată Sfântul Munte. Primul scrie Stareţul Daniil, adresându-se cu reţinere şi în acelaşi timp cu respect Mitropolitului Pentapolei, în luna martie a anului 1903. În hotărârea lui de a scrie Sfântului Nectarie a fost încurajat de Alexandru Moraitídis, un cunoscut comun al amândurora, care l-a încredinţat pe Stareţul Daniil că se bucură de o simpatie deosebită din partea Mitropolitului Pentapolei. Sfântul Nectarie a răspuns îndată, în aceeaşi lună, martie 1903, printr-o minunată scrisoare, cu un text foarte duhovnicesc şi foarte înţelept, în care scrie pe larg că încercările şi mâhnirile ne vin din dragostea lui Dumnezeu şi îl ajută pe om să ajungă în mai multă siguranţă la desăvârşirea duhovnicească.

A trecut apoi o perioadă de timp în care nu au mai corespondat. Începutul l-a făcut iarăşi Stareţul Daniil, care în decembrie 1907, îi scrie Sfântului Nectarie, cerându-i să îi trimită cărţile sale şi îl felicită pentru întemeierea Sfântului „Laborator [duhovnicesc]”, adică a Sfintei Mănăstiri de maici a Sfintei Treimi din Έghina. Această scrisoare a Stareţului Daniil nu se păstrează. Aflăm despre conţinutul acesteia din a doua scrisoare a Sfântului Nectarie trimisă Stareţului Daniil în ianuarie 1908. În această scrisoare, Sfântul Nectarie îl roagă pe Gheronda Daniil să le ajute duhovniceşte pe monahiile Sfintei Mănăstiri a Sfintei Treimi şi să le scrie învăţături duhovniceşti pentru viaţa monahală. În acelaşi an, în iulie 1908, Gheronda Daniil trimite într-adevăr, adresându-se maicii stareţe Xenia şi obştii, cuvântul de învăţătură cerut. Îndată după primirea scrierii ascetice a lui Gheronda Daniil, Sfântul Nectarie a răspuns aducându-i mulţumiri. Nu se păstrează în întregime această scrisoare.

Următorul schimb de scrisori dintre ei are loc câţiva ani mai târziu, în august 1913. Iniţiativa o are de data aceasta Sfântul Nectarie care luând curaj, aşa cum scrie, din dragostea Stareţului Daniil, îi cere să împlinească lucrarea pe care o dorea mult. Adică să cumpere în numele lui o chilie în Sfântul Munte. Stareţul Daniil răspunde îndată (în septembrie 1913), dar răspunsul lui este negativ, pentru că, din pricina greutăţilor reale şi obiective, în acea perioadă nu era posibilă împlinirea dorinţei cu adevărat frumoase şi emoţionante a Sfântului Nectarie de a avea o chilie în Sfântul Munte pentru fiii lui duhovniceşti şi pentru el însuşi. Următorul şi ultimul schimb de scrisori a avut loc de data asta la iniţiativa lui Gheronda Daniil, care i-a trimis Sfântului o scrisoare cu adevărat curtenitoare, pe 30 septembrie 1915. În aceasta îşi exprimă recunoştinţa pentru binefacerile de care s-a bucurat obştea sa de pe urma preţioasei serii de scrieri de mare folos duhovnicesc ale Sfântului. Răspunzând, Sfântul Nectarie pe 6 decembrie 1915, îi mulţumeşte pentru multa dragoste şi pentru hotărârea Danileilor „de a înscrie numele meu în dipticile Sfintei Chilii ca Ctitor, Părinte şi Egumen”.

Scrisorile lui Gheronda Daniil către Sfântul Nectarie se păstrează la Sihăstria Obştii Danileilor.

Notă: Textul de mai sus reprezintă un scurt fragment dintr-un portret aghiografic mai amplu, în trei părți, Viața Bătrânului Daniil Katunakiotul, ctitorul Chiliei Daniileilor, al întâistătătorul de astăzi al Sihăstriei Daniileilor, Ieromonahul Grigorie

Foto (sus): Bătrânul Daniil Katunakiotul și Sfântul Nectarie al Eghinei
Foto (jos): Fragment dintr-o scrisoare a Sfântului Nectarie către Gheronda Daniil

Vezi și

fragment-dintr-o-scrisoare-a-sfantului-nectarie-catre-gheronda-daniil

O pagină de istorie a Sfântului Munte: Mănăstirea athonită de rit apusean Amalfion (Morfonou), sec. X-XIII

Ortodoxia trans-națională

Turnul Amalfionului

Turnul Mănăstirii Amalfion, Athos

Nimic nu poate aduce atât de aproape oamenii de bună credință precum legătura frăției ce se naște din părtășia întru aceeași adevărată Credință Creștină Ortodoxă. Într-o inimă profund ortodoxă, nu poate fi deosebire între iudeu și elin (Galateni 3, 28), nu mai este Răsărit și Apus. O frumoasă pildă a acestui adevăr este însăși istoria mănăstirii de rit occidental Amalfion, far ce a strălucit din Muntele Athos – Sfântul Munte – timp de vreo 300 ani, începându-și existența la sfârșitul secolului al X-lea și rezistând până aproape de finele secolului al XIII-lea.

Vorbind în sens mai larg, acest adevăr este la fel de bine mărturisit de însuși caracterul pe care îl avea Sfântul Munte în vremurile de început, în epoca sa de aur, atunci când monahi veniți aici din toate neamurile, popoarele și graiurile s-au adunat laolaltă pentru a proslăvi pe Tatăl, Fiul și Sfântul Duh înveșmântându-se în preafumos chip al sfințeniei, dând astfel naștere unei comunități transnaționale aflate sub ocrotirea binevoitoare a Împăratului Bizanțului și a Patriarhului Ecumenic.

Introducere în istoria Amalfionului

Pentru pelerinul de astăzi ce vine să viziteze Sfântul Munte, relicvele Mănăstirii Amalfion compun o priveliște izbitoare: pe coasta de est se ridică la înălțime, impunător și maiestuos, vechiul turn dreptunghiular. Este orientat către un încântător golfuleț încadrat de promontoriile de la Kosari și Kophos, situat cam la jumătatea distanței dintre Marea Lavră și Karakalu (în trecut, Mănăstirea Karakalu era condusă de albanezi). Turnul acesta este unul din puținele vestigii ale mănăstirii în care cândva, călugări italieni se nevoiau în ascetism și rugăciune potrivit rânduielilor lăsate de Sfântul Benedict de Nursia Cel de Minuni Făcător; au mai rămas cimitirul, fragmente din zidul de sud-vest și doar ceva rămășițe ale vechii arsanale. Denumirea originală a fostei mănăstiri, Amalfion sau Amalfinou, a ajuns astăzi sub forma de Molfinou sau Morfonou.

058-athos-amalfi-toren

Turnul Amalfionului, Athos

Amalfion – butucul unei roți cu patru spițe

Istoria mănăstirii Amalfion este strâns legată nu doar de localitatea italiană Amalfi și părinții greci ai Athosului, ci și de enclava amalfită din Constantinopol, precum și de marea Mănăstire Monte Cassino, punctul din care cultura și spiritualitatea greacă au fost difuzate în toată Italia. Toate aceste patru centre de activitate spirituală și economică au sprijinit întemeierea mănăstirii Amalfion, bucurându-se la rândul lor de buna înrâurire dată de viața acesteia de rugăciune.

Localitatea Amalfi, Italia

Localitatea Amalfi, Italia

Amalfi și Constantinopol

Amalfi, la ora actuală un orășel italian situat pe splendida coastă de sud, mai jos de Napoli (în Provincia Salerno din regiunea Campania), era în veacul al X-lea o strălucită republică maritimă condusă de dogi, superioritatea sa asupra altor state italiane fiind consfințită prin efigia Împăraților bizantini Vasile și Constantin. Amalfitanii erau printre primii occidentali care întemeiau colonii în Orientul Apropiat, ca și în Constantinopol, unde aveau un port comercial situat în apropierea Mănăstirii Sf. Antonie cel Mare de pe țărmul de est al Bosforului. Au avut acolo și o mănăstire, cu o biserică ce se numea Biserica Latină a amalfitanilor închinată Fecioarei Maria Deipara (Deipara, echivalentul latin al grecescului Theotokos – Născătoarea de Dumnezeu, Maica Domnului).

vedere de sus a coastei Amalfionului

Vedere de sus asupra coastei la Amalfi, Italia

Rânduiala monahilor de aici era benedictină (am folosit generic termenul de „benedictin” referindu-mă la întreaga cultură generată de rânduiala monahală a Cuviosului Benedict, fără a vrea să induc ideea că acolo ar fi existat un „ordin benedictin”, în sensul modern al cuvântului, n.aut.). Mai era o mănăstire amalfitană în Marea Cetate [Constantinopol], care urma o altă rânduială; acea mănăstire era închinată Mântuitorului Iisus Hristos; ambele obști monahale se bucurau de privilegii și de protectorat din partea Împăraților Bizantini. Cele mai vechi mărturii ale acestor ctitorii amalfitane datează din anul 944.

Amalfitanii la Ierusalim

Între anii 1020-1023, la Ierusalim, vechiul adăpost pentru pelerinii din Apus a fost restaurat de către amalfitani și reorganizat sub formă de mănăstire benedictină cunoscută sub denumirea de „Sfânta Maria a Latinilor” (pentru a o deosebi de Sfânta Maria a grecilor).

Povestea acestei așezări monahale amalfitane este cât se poate de interesantă, având multe lucruri în comun cu istoria Mănăstirii Amalfion din Sfântul Munte Athos. Papa Grigorie I l-a trimis la Ierusalim pe Starețul Probus pentru a construi o casă de oaspeți pentru pelerinii din Apus. Construcția a fost finalizată în anul 603, dar se pare că a fost distrusă în 614 de perși. Înainte de anul 800, Carol cel Mare a intrat în tratative cu califul Harun al-Rashid (califul din O mie și una de nopți) pentru ca așezământul să fie reconstruit și încredințat mănăstirii benedictine Sfânta Maria a Latinilor (monahul Bernard, pelerin la Locurile Sfinte în 870, descrie acest loc în jurnalul său).

Amalfi 5 Jerusalem_Erlöserkirche_um_1900

Biserica Sfânta Maria a Latinilor din Ierusalim, aparținând azi luteranilor

Din câte se pare, în anul 1010, mănăstirea a fost distrusă, la fel ca Biserica Sfântului Mormânt, din ordinul zelosului calif Hakem Biamrillah (el-Hakim). Doar zece ani mai târziu, amalfitanii, grație intenselor negocieri cu califul egiptean Mustesaph, au reușit să reîntemeieze așezământul benedictin pentru a purta de grijă pelerinilor veniți din Apus (în Ierusalim se mai găseau încă două alte astfel de case de oaspeți destinate pelerinor apuseni; unul dintre aceste lăcașuri, cel în care erau primite femeile, avea o capelă închinată Sfintei Maria Magdalena, iar celălalt, destinat bărbaților, avea o capelă cu hramul Sfântului Ioan cel Milostiv, Patriarhul Alexandriei). Prin urmare, n-ar trebui să ne surprindă faptul că amalfitanii au ajuns să ridice și pe culmile Athosului o așezare care să le poarte numele, după ce mai întâi construiseră la Constantinopol, dar înainte de momentul reîntemeierii proprietăților lor din Ierusalim.

Athos – Sfântul Munte

Cum arăta, oare, Athosul ce i-a întâmpinat pe călugării latini la debarcare? La vremea aceea, totul era acoperit de codri sălbatici în care viețuiau mai mult pustnici decât călugări de mănăstire. Prigoana iconoclastă i-a determinat pe mulți pustnici greci să se sălășluiască în secolele al VIII-lea și al IX-lea în Athos, și până la vremea în care Sfântul Athanasie cel Mare întemeia Marea Lavră în secolul al X-lea, isihasmul devenise canon de viețuire în Muntele Athos. Controversa athonită din secolul al X-lea nu era de natură etnică, ci pleca de la faptul că pustnicii nu erau în asentiment cu entuziasmul Sfântului Athanasie de a pune început vieții de obște, din pricina marilor edificii și a turnurilor masive. Aceștia gândeau că o obște mare ar eclipsa felul lor de a viețui, și, de aceea, s-au plâns de aceasta Împăratului.

În anul 972, Împăratul Ioan Tzimiskes a pus capăt o dată pentru totdeauna acestei dispute, pronunțându-se, așadar, în favoarea comunităților monahale și a vieții de obște, consfințind acest lucru prin Tipiconul său numit și Țapul, căci era scris pe piele de capră. Ca urmare, toți pustnicii din Athos ce duceau viețuire de sine intrau sub autoritatea marilor mănăstiri. Din cauza acestui decret, atunci când călugării amalfitani și-au făcut apariția pe scena athonită, ei au adoptat forma de viețuire chinovială, aflată în plină ascensiune.

Cum s-au simțit oare călugării latini ce au ajuns în Athos, făcând parte din suita Sfântului Athanasie? S-au văzut deodată înconjurați de asceții cărora li se dusese vestea, bărbați cunoscuți pretutindeni pentru sfințenia vieții lor. Din câte se pare, athoniții acelor vremuri erau vrednici de descrierea făcută de Sfântul Sava al Serbiei: „Mergând în Sfântul Munte, am văzut bărbați desăvârșiți, cu totul înduhovniciți. Am văzut îngeri în trup și făpturi cerești.” De asemenea, se pare că monahii latini erau la acea vreme la fel de bine veniți în Athos ca și oricare alții. Izvoarele timpurii ale Athosului nu lasă să se întrevadă ideea vreunui conflict etnic: impresia generală este de generozitate, de bună înțelegere și conlucrare în ideea unui scop comun. Cu toate acestea, nu este înregistrată nici o vizită demnă de consemnat a latinilor în Athos înainte de momentul în care este lansată invitația Sfântului Athanasie. El a fost primul care a atras împrejurul său – ca un magnet puternic – o mulțime de monahi de etnii diferite. Erau astfel adunați laolaltă romani, spanioli, calabrezi, amalfitani, armeni, georgieni, și nu în ultimul rând, greci.

Panoramă de la Ravello spre țărmul Mănăstirii Amalfion (Foto: foto Jürgen Lottenburger)

Panoramă de la Ravello spre țărmul amalfitan, Italia (Foto: foto Jürgen Lottenburger)

Alți italieni aflați în Muntele Athos

În afară de amalfitani, mai erau mulți italieni în Athos. În Viața Sfântului Athanasie aflăm cum călugărul Nichifor cel Gol se pornise spre Athos din Calabria, dimpreună cu povățuitorul său, Phenton, care se sfârșise pe drum, înainte ca fiul său duhovnicesc să ajungă în Athos; odată sosit aici, Nichifor a intrat ucenic la Sfântul Athanasie. Numele anumitor mănăstiri au legătură cu sosirea în Sfântul Munte a mai multor monahi italieni: Klavros, Chiliados, Sikelos și alții. Sikelos a dat numele unei mănăstiri din secolul al X-lea, căreia i se spunea tou Sikelou (în lb. greacă), adică „a Sicilianului”; în secolul al XII-lea, în același loc era în plină înflorire mănăstirea italo-grecească a Sf. Vasile, numită tou Kalavron (în lb. greacă)adică „a calabrezilor”.

În general, greaca era limba folosită în aceste comunități, având în vedere că era limba ce domina lingvistic toată zona de sud a Italiei ce se afla sub jurisdicția Patriarhiei Constantinopolului, iar nu a Romei. În orice caz, călugării proveniți din teritoriile Italiei și ale Siciliei, de cultură atât greacă cât și latină, vor continua să vină în Athos până în secolul al XIV-lea, printre ei numărându-se mulți dintre părinții vestiți ai Athosului: de exemplu, Nichifor cel Gol sau Cuviosul Isihie, a cărui viață este istorisită de Sfântul Grigorie Palama.

O descriere timpurie a Mănăstirii Amalfion

Cuviosul Gheorghe Aghioritul, în cartea sa scrisă în limba georgiană în jurul anului 1045 și care conține biografia Sfinților Ioan și Eufimie ai Ivironului, spune că în timpul vieții Sfântului Ioan,  în Athos a venit un anume Cuvios Leon, frate al ducelui de Benevento, însoțit de șase ucenici. Tot el ne mai spune că aceștia au ridicat mănăstirea Amalfionului, ajutați fiind de părinții de la Iviron. Ctitoria athonită a lui Leon e descrisă ca fiind „o mănăstire preafrumoasă… în care s-au adunat o mulțime de frați.”

În alt loc, același scriitor consemnează următoarele despre Mănăstirea Amalfion: „Această mănăstire se află pe muntele Athos și în ziua de astăzi, locuită fiind de latini care duc o viață de retragere și bună rânduială (qui probe et rite vitam agunt), urmând pravila și învățătura Sfântului Benedict, iar viața acestuia este istorisită în Dialoguri” (este cunoscut faptul că Sfântul Evfimie al Ivironului a tradus în georgiană Dialogurile Papei Grigorie I Dialogul, spre folosul fraților săi athoniți).

Vedere de coastă a Muntelui Athos

Vedere de coastă a Muntelui Athos – Mănăstirea Grigoriou

Marea Lavră – „Maica” Amalfionului

Între acești călugări italieni și obștea Marii Lavre a Sfântului Athanasie Athonitul s-a legat cea mai strânsă prietenie, după cum ne povestește în mai multe rânduri Cuviosul Gheorghe Aghioritul (acesta zăbovește și asupra bunelor relații dintre Sfântul Athanasie și ivireni sau georgieni). Viața Sfântului Athanasie îi pomenește, de asemenea, pe amalfitani, vorbind despre cât de iute s-au împrietenit aceștia cu Sfântul Athanasie. Se poate spune chiar că Marea Lavră a fost într-o oarecare măsură primul cămin al amalfitanilor, de vreme ce aici și-au avut sălașul până când s-au putut muta în propria lor casă.

Amalfionul se găsea la o distanță de numai două ore și jumătate de Marea Lavră, iar semnătura părinților amalfitani apare de multe ori în importante documente ale Lavrei. Într-un act din decembrie 984, în care Sfântul Athanasie făcea o donație către Sfântul Ioan Ivireanul în calitate de egumen tou Klimi (Mănăstirea Iviron de mai târziu), vedem că doi călugări au semnat cu numele lor în latină: „Ego Jo(hannes) monachus testis sum” și „Ego Arsenius uro indignius monachus testis sum” (Eu, călugărul Ioan, sunt martor și Eu, Arsenie, nevrednicul monah, sunt martor) Știm că în 984 nu fusese încă întemeiat Amalfionul; în Viața Sfântului Athanasie se spune că acest lucru a avut loc după această danie către Sf. Ioan.

Marea Lavră

Dar să vedem câte ceva și despre Mănăstirea-Mamă a Amalfionului, Marea Lavră. Aceasta a fost întemeiată între anii 961-965 de către împăratul Nichifor Fokas, care s-a sfătuit în acest sens cu  Sfântul Athanasie Athonitul. Acest împărat era nepotul Starețului Mihail Maleinos de Kyminas, care era și părintele duhovnicesc al Sfântului Athanasie, iar Sfântul Athanasie era, la rândul lui, părintele duhovnicesc al Împăratului Nichifor. Împăratul jurase că se va tunde în monahism dacă îi va învinge pe sarazini, dar după strălucita sa victorie din Creta (martie 961), nu și-a mai împlinit făgăduința. Prin urmare, Marea Lavră a fost modul său de a-și ispăși greșeala.

Ivironul

Cât despre Iviron, o casă înfrățită de la bun început cu Amalfion, această mănăstire a fost întemeiată la anul 980 de către Sfântul Ioan Ivireanul, nu departe de mănăstirea tou Klimentos (a lui Clement), închinată Sfântului Ioan Botezătorul, iar mai târziu Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Știm că Sfântul Athanasie a trecut la Domnul între anii 997-1011, Sfântul Ioan Ivireanul în jur de 1006, iar Sfântul Evfimie Ivireanul în jurul anului 1028. Dar din datele mult mai precise existente în documentele grecești și georgiene, precum și din Cronica Mănăstirii Monte Cassino, putem ști sigur că mănăstirea Amalfion a fost întemeiată între anii 985-990, după ce amalfitanii trăiseră pentru mai mulți ani la Marea Lavră, făcând parte din furnicarul internațional monahal al Sfântului Athanasie.

Un martor: Leon de Ostia

Cronica lui Leon de Ostia din Cassinese aruncă în mod indirect o oarecare lumină asupra istoriei Amalfionului printr-o interesantă relatare. În ea citim că în anul 986 a izbucnit un scandal: cel de-al douăzeci și optulea Stareț al Mănăstirii Monte Cassino din Italia a intrat în funcție prin nepotism, fără a fi ales de călugări, așa după cum cere Rânduiala Sfântului Benedict. Numele acestuia era Manso și era rudă a puternicului duce Pandolfo de Capua (Leon, ctitorul Amalfionului, era fratele ducelui Pandolfo). Starețul Manso de Monte Cassino a alimentat cu atât mai mult indignarea contestatarilor prin viața sa destrăbălată, ca urmare mai mulți călugări au părăsit mănăstirea – printre care Ioan de Benevento, un oarecare Theoboldo, un altul pe nume Liutius, și alți cinci călugări ale căror nume nu au fost consemnate. Primii trei s-au dus la Ierusalim, ceilalți cinci s-au pornit spre „Lombardia” (probabil Calabria).

Ioan de Benevento a plecat apoi din Ierusalim în Muntele Sinai, a viețuit acolo timp de șase ani, de unde s-a îndreptat spre Grecia, sălășluindu-se „pe muntele ce este numit Aghionoros” (Sfântul Munte adică), și anume în mănăstirea Amalfion, printre conaționalii săi. Aici s-a întâmplat că Sfântul Benedict i-a apărut în vis, poruncindu-i să se întoarcă la Monte Cassino pentru a fi numit stareț. Acest Ioan s-a întors, într-adevăr, la Monte Cassino, unde – Manso murind în 997 – a fost numit  egumen (al 29-lea din istoria mănăstirii).

Al doilea conducător al Amalfionului

În articolul său despre Athos din „Revue liturgique et monastique”, nr. 14 (1929), Dom Rousseau este de părere că Ioan de Benevento (Ioan al III-lea) a ajuns în Sfântul Munte în jurul anului 993. Din câte se pare, la momentul sosirii acestui surghiunit de bună voie, Amalfionul nu mai era condus de sfântul său ctitor, Leon, ci de un anume Egumen Ioan, căci găsim, printre semnăturile de actul de concesiune al unui teren datat în 991, un anume Ioan ce a scris astfel în latină: „Joh(annes) monachus [et] higoumenos inter test(es) manu mea scripsi” adică „Ioan, călugăr și egumen, fiind unul dintre martori, am semnat cu propria mea mână.”

Pioner al Athosului

Prin urmare, Amalfionul, ca una din primele mănăstiri ale Athosului, a deschis drumul viețuirii chinoviale în Sfântul Munte (alături de Marea Lavră, Iviron și mănăstirea ce s-a născut odată cu Amalfionul, Vatopedi). Ar trebui să nu pierdem din vedere faptul că din cele douăzeci de mănăstiri athonite ce își desfășoară activitatea în prezent, doar patru din acestea erau întemeiate la momentul morții Sfântului Athanasie: Marea Lavră, Iviron, Vatopedi și (după unii) Esfigmenou. Amalfionul s-a aflat, ca importanță, între aceste mănăstiri când pe locul doi, când pe patru, cinci sau șase.

Hartă a Italiei și a Imperiului Bizantin în 910 A.D. (Ducatul de Benevento este evidențiat cu roșu închis)

Harta Europei în 910 A.D. În peninsula italică se distinge ducatul de Benevento, unde se găsea și Amalfi

Rezumat

Așadar, să recapitulăm acum informațiile ce le-am adunat despre epoca de început a Amalfionului. Ctitorul acesteia a fost un foarte bun prieten al Sfântului Athanasie al Athosului, Leon de Benevento, un călugăr vestit pentru viețuirea sa aleasă. În jurul anului 980, acesta a venit în Athos însoțit de șase ucenici, în perioada în care tocmai era ridicată Lavra georgiană a Ivironului. Din 980 până în 984, amalfitanii au viețuit în Lavra Sfântului Athanasie, iar printre ei se aflau doi părinți pe nume Ioan și Arsenie.

Între anii 985-990, egumenul Leon a ridicat mănăstirea Amalfion, beneficiind de ajutor considerabil din partea Sfinților Ioan și Eufimie ai Ivironului. În jurul anului 991, obștea nu mai era condusă de întemeietorul său Leon, ci de un anume Ioan egumenul (cel mai probabil unul din primii șase ucenici), iar în timpul stăreției Părintelui Ioan (din 993 până în 996 sau 997) a venit să viețuiască la Amalfion un anume Cuvios Ioan cunoscut pentru viața sa sfântă, mai exact viitorul Stareț Ioan al III-lea al mănăstirii Monte Cassino din Italia, un vrednic urmaș al Cuviosului Benedict cel Mare.

E posibil ca Starețul Leon să se fi format duhovnicește la Monte Cassino – despre el se spune, desigur, că vine din „ținuturi romane” – însă în Athos el a venit din Constantinopol, și nu este nici un fel de indicație care să ne facă să credem că cei șase ucenici ai lui aveau vreo legătură cu Monte Cassino; despre aceștia se spune că sunt „romani din cetatea imperială și din alte cetăți”.

Exemple similare: grecii în Apus

S-ar putea ca cititorul să găsească ciudat faptul că în Athos, loc cunoscut pretutindeni ca bastion al tradiției monastice răsăritene, a fost posibilă apariția unei mănăstiri latine cu tradiție monastică apuseană. De aceea am și vorbit despre cele două mănăstiri amalfitane din Constantinopol și despre cea din Ierusalim, și putem găsi multe alte exemple similare, de răsaduri în sol latin – acest fenomen începe îndeosebi odată cu momentul migrării călugărilor italo-greci în nordul extrem al peninsulei italice, după atacul devastator al sarazinilor asupra Calabriei din anul 942. Să ne folosim, așadar, de trei exemple utile de așezăminte grecești care au constituit reflectări în oglindă ale așezămintelor amalfitane din Răsărit.

Casa Lucense Valleluce

Valleluce

1. Valleluce – Sfântul Nil de Rossano, zis și Grecul, a venit în mănăstirea Monte Cassino pe când egumen era Cuviosul Aligernus. Starețul Aligernus le-a făcut Sfântului Nil și celor ce îl însoțeau o primire vrednică de un rege, insistând ca aceștia să slujească Sfânta Liturghie în limba greacă, în biserica mare.

Statua_di_San_Nilo Valleluce

Statuia Sfântului Nil din biserica catolică din Valleluce. Se vede limpede că este îmbrăcat în schimă monahală orientală

După slujbă, grecii au ținut o cuvântare despre ritul răsăritean în comparație cu cel apusean. Cuviosul Aligernus l-a convins pe Sfântul Nil și pe toți cei din suita sa să rămână pe una din proprietățile mănăstirii Monte Cassino, la Valleluce; aici, Sfântul Nil, conducător al unei mănăstiri grecești, a scris un imn în greacă în cinstea Cuviosului Benedict. Starețul Aligernus a adormit în 984 (atunci s-a autoinstaurat și nerușinatul Manso, care avea să fie urmat de Cuviosul Ioan al III-lea). Mănăstirea de la Valleluce închinată Sfântului Arhanghel Mihaiil a rămas de rit grec până în 1014 – cu mult după sfârșitul pământesc al Sfântului Nil și al ucenicilor lui.

2. Mănăstirea Sfântului Bonifaciu – în Roma, Papa Benedict al VII-lea (974-983) a dăruit mănăstirea Sfântului Bonifaciu de pe colina Aventino arhiepiscopului Serghie al Damascului, refugiat la Roma în 977, însoțit fiind de un grup de călugări greci. Cunoscută mai târziu sub denumirea de Sfinții Bonifaciu și Alexie (astăzi se numește San Alessio), această mănăstire a urmat atât ritul latin cât și cel grecesc. În timpul primelor două stăreții, sub conducerea lui Sergie (977-981) și Leon (981-999), a avut două obști, una compusă din călugări greci, alta din călugări latini, ambele unite sub un singur Stareț. Grecii urmau ritul și tradiția monastică grecească, iar latinii ritul apusean și tradiția monastică benedictină.

Sant’Alessio all’Aventino

În ultimul pătrar al celui de-al zecelea secol, Sf. Bonifaciu a ajuns să fie cea mai aleasă și prețuită mănăstire din Roma, fiind înzestrată din belșug cu privilegii și danii din partea Papilor și a împăraților romano-germani. În anul 999, Leon, cel de-al doilea stareț, a fost numit arhiepiscop de Ravenna, el fiind unul din italo-grecii care ajungeau la acea vreme să ocupe o funcție înaltă în structurile Bisericii Latine. Este demn de remarcat că poporul italian prefera adesea călugării greci celor latini, pentru că aceștia nu se dădeau înapoi de la tot felul de munci grele și erau neîntrecuți în asceză.

3. Grottaferrata – pentru a avea un al treilea puternic exemplu de mănăstire grecească înfloritoare în spațiul ecleziastic latin, e destul să privim spre Grottaferrata, far călăuzitor al sfințeniei în Italia, ridicată pentru Cuviosul Nil de Rossano de către contele Gregorio I de Tusculum. Unul din egumenii Grottoferratei, Sfântul Vartolomeu cel Tânăr, a fost părinte duhovnicesc al Papei Benedict IX și chiar l-a convins pe acesta să abdice de la tronul papal în 1044.

Când ar trebui părăsite ritul și tradiția unei Biserici?

Călugării greci ce s-au stabilit în Apus, s-au adaptat la condițiile locului urmând unul din cele patru principii fundamentale, pe care am ales să le enunț mai jos de vreme ce acestea sunt întrunite de fiecare dată când călugării latini s-au stabilit în Răsărit:

a) Duceau o viață retrasă de pustnici.
b) Se integrau ușor în comunitățile cu tradiție monastică apuseană.
c) Au fost și cazuri când au constituit jumătate dintr-o obște cu dublu rit, ca de pildă în cazul mănăstirii compuse dintr-o jumătate greacă și o jumătate irlandeză, întemeiată de Sfântul Gerard, episcop de Toul, Franța.
d) Au dat naștere unei mănăstiri de rit grecesc aflată sub supravegherea canonică a conducerii diocezei respective.

Aceste patru aspecte esențiale asigură condițiile indispensabile unui climat de pace și bună înțelegere. De abia după măsurile de centralizare ale Papei Grigorie al VII-lea, de la sfârșitul secolului XI, riturile non-romane (inclusiv cele latine care nu erau în concordanță cu Roma) au început să facă obiectul unui proces de exterminare, iar monahii greci să nu mai fie bine primiți în Apus. În mod cu totul interesant, odată cu începutul secolului al X-lea, atât ritul grec cât și cel latin ajung să fie atât de bine consolidate în formele și cadrul lor dogmatic, încât prezența grecilor pe pământ latin, și viceversa, nu mai putea produce nici o întrepătrundere între cele două rituri. Dar acum să ne întoarcem la Sfântul Munte.

Catedrala Sf. Andrei, Amalfi, Italia

Catedrala Sfântul Andrei, Amalfi, Italia

Poziționarea Amalfionului

Mănăstirea și-a păstrat de-a lungul timpului orientarea latină; adeseori, semnăturile călugărilor amalfitani constituiau singura prezență a unei limbi străine în documentele athonite. Amalfionul s-a numărat printre mănăstirile fruntașe ale Athosului, iar semnătura starețului Ioan – probabil același Ioan care în 991 este menționat ca stareț – apare în multe documente: o decizie a Protosului (conducătorul întregului munte Athos, n. aut.) Nichifor din aprilie 1012 (Johannes, monachus, a cincea semnătură, următoarea după semnătura lui Evfimie al Ivironului); un acord între doi egumeni din februarie 1016 (Johannes, monachus et abbas, a șasea semnătură după cea a Cuviosului Gheorghe al Ivironului); o hotărâre din mai 1017 într-un litigiu ce avea ca obiect de dispută un teren, etc. Acest ultim document este remarcabil prin faptul că semnătura în latină a Starețului Ioan apare imediat următoarea după semnătura Protosului Athosului. În aprilie 1035, atunci când Protosul numește pe un anume călugăr Vasile ca egumen al mănăstirii Sfântului Nicolae „al Rudavilor” [?], a patra semnătură era cea a lui J(o)h(annes) hum(ilis) mo(na)chus Amalfitanus – imediat următoare semnăturii Cuviosului Gheorghe al Ivironului.

În cel de-al doilea Tipicon Athonit din 1045 (constituție imperială emisă de împăratul Constantin Monomahul), vedem că Mănăstirea Amalfionului se bucură de privilegii deosebite. Acest document se distinge prin faptul că atesta un anumit privilegiu acordat Amalfionului – ce contravenea cutumei – și anume acela de a deține o corabie. Corabia în cauză era necesară în special pentru transportul proviziilor venite din colonia amalfitană din Constantinopol.

Anii de după Marea Schismă

În perioada ce a urmat Schismei din 1054 prin care Roma s-a despărțit de Patriarhiile Ortodoxe, în mod cu totul remarcabil, din documentele ce ne-au parvenit nu reiese defel că Schisma ar fi avut vreun efect direct asupra obștii amalfitane. Cu siguranță aceștia au rămas în comuniune cu părinții greci. În 1070 sosea o scrisoare din Italia prin care se încerca ademenirea părinților într-o discuție pe tema pâinii nedospite. Răspunsul acestora, în caz că a fost vreunul, nu ne-a parvenit. Deși sunt informații că amalfitanii din Constantinopol trecuseră de partea Papei, cei din Athos au rămas de partea grecilor.

Interesant este și faptul că deși partida pontificelui de la Roma domina scena Bisericii Latine din Italia – patria viitorilor monahi ce vor veni în continuare în Athos pentru a duce mai departe tradiția Amalfionului – părinții amalfitani nu înclinau deloc nici în favoarea, nici în defavoarea acesteia. Cu atât mai mult, în 1081 unul din părinții răposați ai mănăstirii Kosmidion a lăsat anumite drepturi de concesiune unui anume Benedict, „monah și stareț al mănăstirii imperiale a Amalfitanilor”. Din acest document reiese cât se poate de clar că Amalfionul a ajuns să aibă impresionantul și mult râvnitul statut de mănăstire imperială. La fel de interesant este faptul că ulterior, Amalfionul nu mai prezintă niciodată acest statut imperial.

Acest fapt s-ar putea datora caracterului provizoriu al acestui statut care ar putea reflecta  criza politică din capitală – nu știm cu exactitate. Dar ce știm cu adevărat este că în anul 1052, bisericile de rit apusean din Constantinopol au fost închise de către împăratul Constantin al IX-lea. Fire de obicei împăciuitoare, împăratul răspundea în acest fel hotărârii normanzilor de a închide bisericile de rit răsăritean din Magna Graecia. În ciuda unor astfel de impedimente pentru supraviețuirea latinilor în general, continuăm să vedem mărturii care atestă faptul că Amalfionul își păstrează înalta poziția între mănăstirile athonite.

De fapt, într-o hotărâre din 1087 a Protosului Sava cu privire la mănăstirea Chaldos, semnătura starețului amalfitan se află pe a doua poziție, așa după cum fusese și în 1017. Semnătura era formulată în greacă, dar scrisă cu caractere latine: [Biton] monachos ke kathigoumenos tis monis ton Amalfinon ikia [sic] chiri ypegrapsa. Mai târziu, la sfârșitul secolului XI, mai găsim două alte astfel de semnături, una dintre ele datând din 1083, ambele aparținând „Egumenului Demetrie al Amalfitanilor.”

Veacul al XII-lea

Pe la anul 1108, același Vito (’Biton’) ca și mai sus, sau un altul cu același nume, semna un act – aflându-se pe poziția a cincea: „Vito, călugăr și egumen al Mănăstirii Amalphinou”.

Nu cu mult după aceea, între anii 1118 și 1143, un decret sau un act de altă natură care nu mai există în ziua de astăzi, atesta cedarea de către împăratul Ioan II Comnenul a unor teritorii din zona Serrai și Zichnai mănăstirii amalfitane.

Această donație ne poate da pe bună dreptate impresia că mănăstirea Amalfionului a continuat să înflorească și de-a lungul secolului XII. Putem spune cu certitudine că în 1169, printr-o decizie promulgată de către Protosul Ioan și Sfânta Chinotită a Muntelui Athos, conducerea mănăstirii numite „a Thesalonicăi” a fost încredințată Egumenului mănăstirii Xilourgou (fosta mănăstire a monahilor kieveni care azi nu mai există). În acest document, după semnăturile Protosului și ale Egumenilor Marii Lavre, a Ivironului, și mănăstirii Vatopedi, apare semnătura starețului Amalfionului: Ego M() p(res)b(yte)r et mo(nachus) et abb(as) s(an)cte Marie cenobii Amalfitanorum me subcripsi [sic].

Aceasta este prima dată când găsim titulatura completă a mănăstirii. Prin urmare, se numea Sfânta Marie a Amalfitanilor – același nume ca vechea mănăstire din Constantinopol. Am putea interpreta această retrogradare a Amalfionului pe cel de-al cincilea loc între marile mănăstiri ca fiind semnul unui ușor declin pentru părinții de la Sfânta Maria. Știm prea bine că amalfitanii puneau temei pe generozitatea mănăstirii amalfitane din Constantinopol, astfel că masacrul din Constantinopol a nu mai puțin de 1186 de latini – măcel ce a avut loc în contextul înaintării cruciaților către capitală – a avut mai mult ca sigur mari repercusiuni asupra compatrioților acestora din Athos. Dar cu toate acestea, totul se rezumă la speculații, căci nu avem nici un fel de dovezi în acest sens.

Amalfionul – Contribuții culturale

A fost, într-adevăr, misiunea amalfitanilor, în Athos și oriunde altundeva, ca prin intermediul traducerilor în latină să cultive în rândul compatrioților din Apus o mai adâncă conștiință cu privire la învățătura patristică răsăriteană. De pildă, istoria minunii Sfântului Arhanghel Mihail de la Colose a fost tradusă de un anumit călugăr Leon. Predoslovia acestuia arată, în parte, după cum urmează:

„Eu Leon, cel mai nevrednic dintre toți, și ultimul dintre călugări, am fost îndemnat sau, mai curând, silit de frații din obștea latină a Muntelui Athos, numit și Agio Oro [sic], de-a așterne în scrierea latinească această povestire. Eu știam, însă, cât sunt de nepriceput, neștiutor și străin de orișice meșteșug al vorbelor iscusite… În schimb, m-am supus poruncii lor – fiind nesăbuit în toată prostia mea – și m-am străduit cu dinadinsul să scriu în buchii latinești ce am putut și cât am putut, deși multe din lucruri au rămas neșlefuite”.

Acest Leon continuă, spunând că nu are de gând să tălmăcească fiecare cuvânt în parte, urmărind, însă, mai presus de toate înțelesul acestora, „după cum știm că au făcut și înaintașii noștri.” Se pare că acest Leon și-a desfășurat activitatea înfloritoare la sfârșitul secolului al X-lea. Se poate oare ca el și întemeietorul Leon din Benevento să fie unul și același? Tot ce se poate.

În secolul al XI-lea întâlnim un alt Leon, a cărui origine e necunoscută, „smerit tălmaci din latină și greacă”, acesta traducând mai multe Acta, printre care ale Sfinților Aviv, Gurie și Samona. De fapt, două versiuni în latină au ajuns până la noi, iar una din acestea e posibil să aparțină athonitului Leon. Și există un al treilea Leon, care foarte probabil a fost și el călugăr amalfitan – acesta a tradus Viața Sfinților Varlaam și Iosafat în latină pe când viețuia la curtea din Constantinopol, „în al șaselea an al domniei Sfântului, Slăvitului și Augustului Împărat Constantin Monomahul,” adică 1048 sau 1049.

În cele din urmă, la sfârșitul veacului al XI-lea, găsim multe traduceri făcute de un monah Ioan Amalfitanul, care se numește pe sine „cel de pe urmă monah și preot.” Acesta a tradus în latină viețile Sfinților Gheorghe, Nicolae, Ioan cel Milostiv (Sfântul Ioan cel Milostiv a fost ocrotitorul uneia din cele două case de oaspeți amalfitane de la Ierusalim), Irina (această versiune latină a fost concepută în perioada în care traducătorul plecase în Constantinopol să îl întărească pe un frate amalfitan care zăcea acolo la pat; în convorbirea lor au ajuns și la acest subiect, al vieții Sfintei Irina, și amândoi au căzut de acord că ar fi păcat ca viața acestei sfinte atât de iubită în popor, ocrotitoare a unei vestite biserici din Capitală, să nu fie făcută cunoscută și Latinilor) și Ioan Kalivitul, precum și Cartea Minunilor. Acest Ioan ar putea fi unul din cei doi Ioan care au fost stareți ai Amalfionului (unul din 991 până în 1017, iar celălalt în 1035). Spre sfârșitul vieții sale, acesta a părăsit Athosul, aflându-și sălaș în Constantinopol.

Declinul Amalfionului

În 1198, Sfânta Maria a Amalfitanilor este pomenită într-un decret al împăratului Alexie al III-lea; după acest moment, este cu neputință să mai știm cum au decurs aici lucrurile; cel mai probabil, de-a lungul secolului XIII mănăstirea a intrat treptat în declin. Nu e greu să ne imaginăm cauzele acestui fapt: prăpastia din ce în ce mai mare dintre Ortodoxia Răsăriteană și Roma schismatică; decăderea politică a statului Amalfi și chiar dispariția Republicii în 1137; apariția Veneției ca putere superioară (în 1081, amalfitanii din Constantinopol deveneau deja vasali ai Veneției); și în cele din urmă, ca declinul să fie desăvârșit, sentimentele anti-latine care au ajuns să fie extrem de aprinse în Est după atrocitățile din 1204 săvârșite de armatele din Apus, care au profanat Cetatea cea mare Creștinătății.

În această perioadă, Papa Inocențiu al III-lea adresează două scrisori călugărilor din Athos, dar nu face nici o referire limpede la mănăstirea benedictină. Este posibil – dar nu este decât o speculație conjuncturală – ca această tăcere să fie urmarea unei tendințe a vremii: clericii din Italia ce erau adepți ai Papei evitau să facă referiri la Amalfion. E cert faptul că influentul partizan al Papei, Peter Damian, scriind în jurul anului 1060 unui stareț al Mănăstirii Amalfitane a Mântuitorului din Constantinopol, pentru a ridica în slăvi credincioșia obștii față de Papă, nu face nici o mențiune cu privire la Amalfitanii din Athos – deși într-un asemenea context, ne-am fi așteptat să găsim ceva în sensul acesta.

În 1223, Papa Onoriu III trimitea o scrisoare cruciaților din Negroponte în care se pronunța vehement împotriva călugărilor „Sfântului Munte, răzvrătiți și neascultători față de Sfântul Scaun.” Să fi făcut oare referire la călugării greci din Athos în general? Sau să fi intenționat să includă aici și benedictinii din Athos? Nu știm acest lucru.

Amalfionul încetează a mai fi mănăstire de rit latin

Nu știm exact cum au decurs lucrurile cu Mănăstirea Sfânta Maria a Amalfitanilor în decursul secolului al XIII-lea. Se pare că pe la anul 1287 era desființată. E foarte probabil ca încă dinaintea acestui an să nu mai fi existat aici o obște care să ducă mai departe lucrurile din punct de vedere material și spiritual. În anul 1287, Protosul Ioan al Athosului, la cererea Marii Lavre, trece Amalfionul sub conducerea Lavrei Sfântului Athanasie. Acest transfer este confirmat atât printr-o grammata a Patriarhului Grigorie al II-lea al Constantinopolului, cât și printr-o prostagma (document ce purta pecetea cu bourul de aur imperial n. tr. ) a împăratului Andronic al II-lea Paleologul.

În primul dintre aceste două acte, al cărui original nu mai există, este consemnat faptul că de vreme ce mănăstirea „Molphinilor” a fost prădată, „lăsată în paragină și lipsită total de siguranța cuvenită, de sprijin și îndrumare… și până și biserica și chiliile mănăstirii… sunt o ruină de-a dreptul” și de vreme ce nu a mai rămas nimeni să facă reparațiile necesare sau să „rostească, după rânduială, cucernice rugăciuni spre pomenirea preaputernicului și sfântului nostru împărat ca a întregului popor creștin,” s-a hotărât, după cum au căzut de acord toți egumenii, să o cedeze Marii Lavre – cu condiția ca lavrioții să jure că vor aduce reparațiile trebuincioase și că o vor lăsa în grija unei obști „ce va face posibil ca, dincolo de toate lucrurile pe care călugării trebuie să le facă, să săvârșească sfintele slujbe și ca rugăciunile și toate închinăciunile să fie făcute spre pomenirea preaputernicului și sfântului nostru împărat, ca și a întregului popor creștin”.

Cel mai remarcabil lucru din acest document este faptul că nu conține nici o aluzie la vreo motivație de natură confesională: nici o urmă de ostilitate, tensiune sau controversă cu privire la credința sau lealitatea călugărilor amalfitani, chiar dacă o astfel de atitudine pașnică pare a veni cu totul în contradicție cu vrajba otrăvită a Schismei. (Poate că răspunsul se află în Liber insularum archipelagi din 1420 a lui Cristoforo Buondelmonti – câteva din manuscrisele acestuia au supraviețuit până în ziua de astăzi. Pe lângă hărțile și graficele insulelor ce reprezintă tematica cărții sale, Buondelmonti zăbovește și asupra părinților athoniți, spunând cu mirare aceste cuvinte cu totul izbitoare: “Horis stabilitis Deum laudare conantur, et pax vere in eis regnat sempiterna”: la orele rânduite, se sileau pe sine în a da slavă lui Dumnezeu – pacea ce domnește între ei este cu adevărat veșnică)

S-a spus adeseori că Amalfionul a fost închis în 1287 datorită sentimentelor anti-latine, dar acest lucru pare să nu corespundă cu realitatea din două considerente: (a) în 1287 nu s-a produs închiderea mănăstirii, ci trecerea sa sub conducerea Marii Lavre, și (b) nu există nici o dovadă a vreunui conflict de natură interconfesională sau interculturală.

Adio, Amalfion!

Din câte se pare, am ajuns la momentul în care istoria noastră ia sfârșit. E neîndoielnic faptul că în 1287 Amalfionul a încetat a mai fi mănăstire de rit latin, însă e clar că s-a întâmplat ceva mai mult de atât, căci după această dată, numele său lipsește cu desăvârșire din rândul celorlalte mănăstiri athonite. Să fi fost oare aceasta adevărata intenție ascunsă îndărătul cuvintelor pașnice din actul de cedare al patrimoniului din 1287? Totuși, se pare că nu avem nici un motiv să presupunem acest lucru.

Dacă vrem să îi găsim pe cei ce au tras clopotele de sfârșit ale Amalfionului, e destul să ne gândim la raidurile piraților din 1307, cel mai sângeros capitol din istoria Athosului. Acești mercenari din Spania (ce fuseseră înlăturați din rândul armatei imperiale din pricina lăcomiei lor fără de margini), au prădat Muntele pentru câțiva ani la rând și au ucis în mod sistematic pe toți cei ce le-au ieșit în cale, străini fiind de orice milă. Atât de năprasnice au fost toate aceste asalturi, încât din cele două sute de mănăstiri pe care le avea Athosul în secolul al XIII-lea, doar douăzeci și cinci au supraviețuit până în secolul al XIV-lea. Amalfionul a dispărut, de asemenea, învăluit în tăcere.

Tristă despărțire pentru Părinții ce i-au ridicat zidurile și turnurile din piatră și au pus temeliile moștenirii sale spirituale – Sfinți atât de iubiți și venerați de poporul grec evlavios ale acelor vremuri demult apuse. Amalfionul a ajuns astăzi să fie mai cunoscut datorită faptului că a fost un fel de „rezervație naturală” în care, în mijlocul unei Ortodoxii Bizantine, liturghia latină a înflorit pentru mai bine de două sute de ani, fiind însoțită de o autentică și sfântă nevoință monahală. Iar toată istoria sa dă, într-adevăr, mărturie pentru cuvintele ce le-am rostit la început despre unitatea obștii întru același Adevăr al Ortodoxiei. Aici nu vedem nici „iudeu nici elin”, nici Răsărit nici Apus.

Rămas bun pentru totdeauna sau nu?

Să fie oare Amalfionul doar simplul rod al unui trecut tulbure? Scriitorul acestui articol nu poate crede așa ceva. Sunt de acord, din katholikonul Amalfionului nu a rămas mai nimic. Au mai rămas să își șoptească povestea – pentru toți cei ce ar voi să zăbovească pentru câteva clipe și să asculte – impunătorul turn dreptunghiular, cu ale sale creneluri, de o mare frumusețe și raritate între toate turnurile athonite, purtând blazonul vulturului heraldic (monocefal, cu aripile larg deschise, având capul orientat spre dreapta, este gravat în marmură albă în vârful turnului, fiind o emblemă personală a mănăstirii sau a țării de origine, Amalfi), precum și unele vestigii ale zidului de sud-vest, o parte din cimitir și ceva rămășițe ale vechiului doc unde corăbiile își descărcau cândva încărcătura sosită de la Constantinopol. Astăzi, în zona aceasta a golfului viețuiesc câțiva pustnici ce constituie singura prezență umană, iar pe locul pe care se afla odată mănăstirea s-a instaurat o populație densă de șerpi.

Toți cei ce studiază istoria Amalfionului speră ca într-o bună zi ruinele mănăstirii să poată fi excavate și supuse studiului arheologic. Creștinii ortodocși ce au rezistat tuturor asalturilor ce au venit asupra Credinței lor în secolul al XX-lea se pot bucura că au păstrat neatinsă Sfânta Ortodoxie – aceeași forță care a ridicat cândva Amalfionul pe aceste culmi. Dar sunt și alte lucruri de luat în considerație.

Un îndreptar pentru cei din ziua de astăzi

În primul rând, este adevărat faptul că în lumea ortodoxă de astăzi se află în plină desfășurare un proces de restaurare liturgică a moștenirii primite din partea Apusului. În contextul actual în care acele semințe sunt răsădite pe țarina Apusului căzut, cei dintre noi care ne simțim insuflați nu doar de credința dreaptă a amalfitanilor athoniți, dar și de măreția ritului lor liturgic, nădăjduim ca pentru rugăciunile acestora eforturile de restaurare ale înaintașilor lor să fie încununate de succes.

Cât despre frații noștri de rit apusean, fie ca ei să ducă mai departe moștenirea spirituală a Amalfionului. Fie ca ei să caute neîncetat spre sfințenia și ascetismul transfigurator al  Ortodoxiei – iar nu spre mecanismele culturii consumeriste ale Occidentului decăzut – găsind în cele dintâi adevărata cheie a succesului în drumul de reîntoarcere a apusenilorla moștenirea ortodoxă. Fără această spiritualitate autentică, cantitatea numerică își pierde oricum valoarea.

Fie ca după o iarnă atât de lungă, ortodocșii ritului latin să iasă din nou la iveală așa după cum primăvara, în nopțile cu lună plină se ivesc brândușele, împungând cu sfială plapuma groasă de zăpadă. Iar când va sosi și vara, dacă Dumnezeu va binevoi, fie ca toți aceștia să înflorească în poiana Bisericii precum un pâlc îmbelșugat de flori.

În al doilea rând, nu e imposibil ca în viitor Amalfionul să fie reîntemeiat și reconstruit ca mănăstire de rit latin, formându-se iarăși o obște de călugări din Apus cu rânduială monahală benedictină. După cum a arătat și protoiereul John Shaw din OCA, liturghia de rit apusean nu a lipsit niciodată din viața liturgică a Bisericii Ortodoxe. Manuscrisele atonite în limba greacă și slavonă din secolul al XI-lea și de mai târziu atestă faptul că ritul apusean a fost păstrat ca o slujbă specială ținută în anumite împrejurări: Canonul Liturghiei Sfântului Grigorie I al Romei și Liturghia Sfântului Petru (Apostolul). Credincioșii ruși de rit vechi din Turcia au păstrat în această formă Canonul acestei Messe Occidentale până în anul 1963. Începând cu acest an, comunitățile ortodoxe în care ritul apusean este practicat zi de zi, au ținut în continuare aprinsă flacăra Ortodoxiei Latine până în secolul al XXI-lea. Prin urmare, o astfel de revitalizare a tradiției liturgice latine nu ar fi o inovație, ci un summum argumentum al faptului că Ortodoxia este o manifestare universală – iar nu locală – a Adevărului  lui Hristos.

Având în vedere epidemia de șerpi [din ruinele Amalfionului], o nouă prăznuire a sărbătorii Sfântului Patrick ar fi de mare ajutor ( șerpii au fost izgoniți din Irlanda de către Sfântul Patrick, ocrotitorul Irlandei, după ce șerpii îl atacaseră în timpul unei sărbători, n. tr.).

Nume ale călugărilor și stareților mănăstirii sau ale altor persoane în legătură cu Amalfionul

Data de atestare – Numele; alte informații

Decembrie 984 – monahii Ioan și Arsenie se află încă la Lavra Sf. Athanasie

985-990 – Leon, fratele Ducelui Pandulf al II-lea de Benevento, întemeiază mănăstirea dimpreună cu șase ucenici ai săi și cu ajutorul georgienilor

986-993 – Sosirea lui Ioan de Benevento, călugăr al mănăstirii Monte Cassino, viitorul Stareț Ioan al III-lea al acesteia, care după ce a viețuit în Athos s-a reîntors la Monte Cassino în anul 997

Noiembrie 991 – Ioan Amalfitanul este Starețul Mănăstirii aghiorite Santa Maria a Amalfitanilor

Aprilie 1012 – egumen este un anume Ioan (semnătura este a cincea în document)

Februarie 1016 – egumen este un călugăr cu același nume (semnătura sa este pe poziția a șasea)

Mai 1017 – este menționat monahul Ioan ca egumen al Amalfionului (semnează al doilea)

Aprilie 1035 – un alt călugăr amalfitan pe nume Ioan este Stareț al mănăstirii (a patra semnătură)

Iulie 1081 – egumen al Mănăstirii Imperiale a Amalfionului este monahul Benedict

1083 – egumenul Amalfionului se numește Demetrie

August 1087 – egumen al mănăstirii este Vito (a doua semnătură)

Septembrie 1108 – egumen este Vito (II?) (a cincea semnătură)

August 1169 – Egumen este un anume M. (Manso? Mauro?) (a cincea semnătură)

1198 – Amalfionul este menționat într-un document

August 1287 – dispariția Amalfionului; proprietatea este cedată Marii Lavre a Sf. Athanasie

Bibliografie (lecturi suplimentare)

1. Monasteri e Monaci Italiani all’Athos Nell’Alto Medioevo (Mănăstiri și Monahi Italieni la Athos în Evul Mediu Târziu), Agostino Pertusi, Profesor la Universitatea Catolică din Milano, publicat în „Le Millénaire du Mont Athos, 963-1963, Études et Mélanges” (Un Mileniu de Munte Athos. Studii și Amestecuri), Éditions de Chevetogne, 1963.

2. Cursul profesorului dr. Panagiotis Christou, tradus în engleză, Editura Sf. Ilarion, 1994. Publicat, de asemenea, în revista Ortodoxia Vie, #85, vol. XV, nr. 1, 1994, cu titlul de Amalfionul: Mănăstirea de Rit Occidental din Athos, ed. A. Keller.

3. Orientale Lumen et Magistra Latinitas: Greek Influences on Western Monasticism (Lumina de la Răsărit și Invățătura Latină: Influențe grecești asupra Monahismului Apusean), 900-1100, de Patricia McNulty și Bernard Hamilton, în „Le Millénaire du Mont Athos”.

4. Nuovi documenti sui Benedettini Amalfitani dell’Athos (Documente Noi despre Benedictinii Amalfitani din Athos) în „Aevum”, 27 (1953).

5. Les archives du monastère des Amalfitans au Mont Athos (Documentele Mănăstirii Amalfitanilor de pe Muntele Athos), P. Lemerle, Atena, 1953.

6. L’Italia Meridionale e l’Impero Bizantino dall’avvento di Basilio I alla resa di Bari ai Normanni (867-957) (Italia de Sud și Imperiul Bizantin de la domnia împăratului Vasile I până la capitularea cetății Bari în fața Normanilor), G. Gay, Florența, 1917.

7. Amalfi und Jerusalem im grichischen Kirchenstreit (1054-1090) (Amalfi și Ierusalim în Biserica Greacă), A. Michel, în „Orientalia Christiana Analecta”, 121 (Roma, 1939).

8. Anciens monastères bénédictins en Orient (Vechi Mănăstiri Benedictine în Răsărit), B. Gariador, Paris, 1924.

Sursa: Fr. Hieromonk Aidan Keller, Amalfion. Western Rite Monastery of Mt. Athos. A Monograph with Notes and Illustations, St. Hilarion Press, 1994-2002 via pemptousia.ro