Category Archives: Chilia Sfântul Gherasim

Povățuiri din Sfântul Munte: Părintele Hristodul Katunakiotul – Coliba Sfântului Gherasim (1894-1982)

O figură deosebită între părinţii athoniţi, a cărui vieţuire a acoperit mai bine de şaizeci de ani de nevoinţă într-una din cele mai dificile zone ale Sfântului Munte, Katunakia, a fost fericitul întru adormire părinte Hristodul. Pe când încă era în viaţă, era pentru mulţi părinţi şi fraţi un izvor de odihnă duhovnicească şi un experimentat învăţător al virtuţilor, mai cu seamă al rugăciunii minţii. Părintele Hristodul s-a născut în 1894 în Lamia. A rămas orfan la vârsta de 10 ani de tată. Apoi s-a mutat definitiv în Halkida, unde a învăţat şi meşteşugul de pantofar. Mama sa l-a povăţuit în frica lui Dumnezeu, l-a învăţat primele elemente ale credinţei şi i-a insuflat evlavie. Mai târziu, i-a dat cu multă bucurie binecuvântarea ei pentru a îmbrăţişa viaţa monahală. Dragostea ei pentru Dumnezeu a condus-o apoi şi pe ea la urmarea vieţii în care intrase fiul ei. Astfel, şi-a transformat casa în mănăstire, a devenit schivnică, cu numele de Magdalena, şi aşa, preţ de cincisprezece ani, a vieţuit călugăreşte, urcând treaptă cu treaptă suişul duhovnicesc către desăvârşire, şi a plecat către Domnul împodobită de slava nevoinţelor ei ascetice şi a virtuţilor dobândite.

Aşadar, la vârsta de 30 de ani, tânărul Christos, aşa cum se numea părintele Hristodul din botez, atras de viaţa călugărească, plin de dor dumnezeiesc, vine la Sfântul Munte al Athonului, în acest stadion atletic al filosofiei monahale, pentru a se rândui pe sine în cetele celor care luptă împotriva vrăjmaşilor celor nevăzuţi, dar şi împotriva patimilor. Este chemat aici de către Egumeniţa Sfântului Munte, Stăpâna noastră de Dumnezeu Născătoarea. O, ce cinste înaltă! Ce mare răspundere! Pururea Fecioara a lăsat Sfântului Munte o mulţime de făgăduinţe care ne dau curaj.

Noul ostaş al lui Hristos, robit de dragostea iubirii dumnezeieşti, ca un cerb însetat, cercetează schituri, chinovii, obşti numeroase, dar, ca un iubitor de pustie, vine în cele din urmă şi se ascunde în Katunakia cea sihăstrească şi lipsită de mângâiere.

Aici, la Katunakia, locul produce vizitatorului obişnuit numai melancolie şi tulburarea gândurilor. Nimic mângâietor nu-ţi oferă natura înconjurătoare. Se văd peste tot numai stânci de granit, pietre căzute, prăpăstii care se cască şi îngrozesc sufletul, pomii şi verdeaţa sunt aproape inexistente. Toată natura împreună cu locuinţele ascetice ale pustnicilor cântă în tăcere un cântec tainic despre veşnicie. Sălbăticimea locului dă înapoi însă înaintea puterii iubirii dumnezeieşti şi se transformă într-o locuinţă veselă pentru monahii iubitori de nevoinţă. Aici harul lui Dumnezeu l-a chemat şi pe robul lui Dumnezeu Hristos, ca să se înroleze în ceata monahicească, fără să caute numai cele ale sale, ci şi ale celuilalt.

Astfel că Hristos a venit lângă marele părinte trezvitor al vremurilor mai din urmă, Gheron Calinic, şi aici şi-a început viaţa sa monahală ca simplu frate. Părintele Calinic a început să-l povăţuiască cu multă răspundere şi într-un mod foarte plin de înţelepciune către limanul împărăţiei lui Dumnezeu. Fratele îi face ascultare întru toate şi voia lui întreagă şi-o pune la picioarele Bătrânului cu o uimitoare răbdare, exersându-se treptat în lucrarea minunată a rugăciunii minţii şi, în acelaşi timp, a ascultării.

Aici, la Katunakia, nu există nici un fel de mângâiere omenească. Până şi un izvor de apă rece lipseşte. Pesmetul zilnic de la masa părinţilor iarăşi este şi acesta cu măsură. Alte nevoinţe la care se supune părintele, mâncarea puţină şi uscată, osteneala multă sunt deja şi partea tânărului frate venit aici. În ciuda dificultăţilor, el este hotărât să moară pentru Hristos. Bucuriile cereşti pe care le capătă, prin binecuvântarea ascultării şi prin rugăciunile Stareţului său, i-au înălţat mintea către cele dumnezeieşti. Cuvintele pe care le-a auzit la cateheza rostită de părintele său la slujba tunderii întru schima cea mare, cum că viaţa cea monahicească este răstignire şi moarte, au devenit de la începutul vieţii sale o trăire şi o experienţă zilnică. Aşa se face că rabdă toată întristarea şi strâmtorarea vieţii celei singuratice pentru împărăţia cerurilor şi rămâne credincios făgăduinţei sale: „Aşa, Dumnezeu ajutându-mi, cinstite părinte!”.

Ne spunea că mulţi au venit lângă părintele Calinic pentru a rămâne, dar au plecat repede. Îi asupreau gândurile de deznădăjduire din cauza asprimii vieţii ascetice de aici. Stareţul său, părintele Calinic, era un om ascetic şi îl povăţuia în moduri neobişnuite pentru a-i tăia voile omului celui vechi şi a le înălţa către vieţuirea îngerească cea după Hristos. De exemplu, l-a trimis cu o scrisoare la Karyes pe jos, lucru care înseamnă aproximativ zece ore de mers. În dimineaţa următoare trebuia să se întoarcă cu un rucsac plin de cumpărături, în greutate de 30-40 de kilograme, în spate. Nu îl lăsa să citească multe cărţi, chiar dacă erau duhovniceşti. „Ce-ţi trebuie să citeşti atâtea cărţi dacă nu le şi împlineşti?” îi spunea. Au trăit împreună şapte ani. În acest răstimp, s-a exersat şi a fost învăţat în practica ştiinţei îndumnezeirii. Şi părintele Hristodul, cum se cheamă după călugărie, s-a învrednicit, după sfânta adormire a Stareţului său, să înjghebeze şi o obşte frumoasă şi aleasă. În 1930, la puţine luni după adormirea trezvitorului părinte Calinic, Maica Domnului i-a trimis primul ucenic, pe care la tundere l-a numit monahul Calinic, în cinstea neuitatului său Stareţ.

Acesta urma să fie sprijinul şi mângâierea părintelui Hristodul până la sfârşitul vieţii sale. Preţ de cincizeci şi doi de ani, a rămas ucenic ascultător acest tânăr Calinic şi l-a slujit neobosit şi fără murmur pe Stareţul său, părintele Hristodul. La două luni după părintele Calinic cel tânăr, a venit la aceeaşi chilie pentru a se călugări şi tatăl lui după trup. Astfel, cei doi, tatăl şi fiul, au devenit fraţi duhovniceşti şi ucenici ai Bătrânului Hristodul. Tatăl său, cu numele de Iosif, s-a nevoit vreme de douăzeci şi doi de ani şi a adormit în Domnul în 1953. În cele din urmă, a venit ca să se călugărească aici şi fratele mai tânăr al lui Calinic, monahul Gherasim.

Răstimpul ultimelor zile ale vieţii pământeşti a părintelui Hristodul a fost foarte dureros. Suferea de hidropizie şi lichidele, din cauza bolii de ficat de care suferea, se vărsau în întregul său organism, în torace şi în abdomen. În partea de jos a trupului i se deschiseră două răni, din care lichidele şi umorile curgeau ca nişte izvoare. În plus, din răbdarea pe care o făcea pe patul său de lemn, spatele i s-a umplut de răni, astfel încât orice mişcare a trupului, pentru trebuinţe fireşti,îi producea dureri înfricoşate. De asemenea, suferea cu răbdare martiriul acestei boli şi spunea: „Bolile sunt baia curăţitoare a sufletului nostru”. Iar către călugării săi spunea: „Îl rog pe Sfântul meu Înger păzitor să mă ia. Vă rog să mă iertaţi dacă v-am stânjenit sau v-am împovărat vreodată cu ceva. Nu sunt bun de nimic, sunt un om netrebnic. Trebuie să plec din lumea aceasta ca să vă liniştiţi şi voi, să vă puteţi vedea de treburile voastre. Mai faceţi şi vreun komboschini (1) şi pentru mine! Sunt gol de fapte bune, nu m-am îngrijit de sufletul meu, vai mie! Sunt izgonit dintre oameni şi din tovărăşia lor. Rugaţi-vă să scap de vămi. Acolo îmi vor spune multe minciuni. Om sunt. Mă spovedesc, dar Tu eşti puternic, Doamne, ca să mă scapi! Nu am alte puteri să mă împotrivesc atacurilor demonului. Îl rog pe Dumnezeu să mă ia, dacă asta este voia Lui. Eu sunt om nefericit şi nevrednic de mila dumnezeiască. Sunt nevrednic să mă slujiţi. Dumnezeu mi-a trimis îngeri ca să mă slujească! De-ar veni îngerul să mă ia, ca să plec şi să nu vă mai chinuiesc! Când mor, să mă luaţi şi să mă aruncaţi în pământ, ca să mi se strice acolo trupul şi să nu vă întinez cu mirosul greu al trupului meu…”

Trăia harul pocăinţei foarte intens şi aceasta se vede din dorinţa pe care o avea la începutul fiecărui Post Mare de a face spovedanie generală. Avea neîncetată pomenire a morţii, frica de chinuri, inima înfrântă şi zdrobită şi în ochi lacrimi. Astfel a fost dăruit de Dumnezeu cu multe virtuţi şi prin aceasta lumina şi întărea sufletele noastre, ale tuturor celor care l-am cunoscut. Avea mai ales harisma învăţăturii. Fiecare frate sau închinător care trecea pe la Coliba lui era sfătuit de părintele Hristodul cu cuvinte simple, înţelepte şi patristice pentru mântuirea sufletului său.

Pe monahii din chinovia sa îi sfătuia astfel: „S-aveţi dragoste! Cine pune mai întâi metanie la celălalt este mai câştigat. Să vă feriţi de scandaluri, de certuri! Este un mare rău ca cineva să devină pricină de scandal. Rugăciunea este o obişnuinţă bună. Vine înlăuntrul nostru Hristos fără să ne dăm seama. Nu vă întristaţi dacă uneori mintea fuge de la rugăciune. Voi s-o spuneţi, pentru că o aude Dumnezeu şi demonii sunt izgoniţi. Nu vă părăsiţi canonul de rugăciune şi al metaniilor. Canonul este paznicul sufletului pentru întreaga zi de către orice ispită. Cinstita Cruce învie morţii, tămăduieşte bolile. Să faceţi cruce, aşadar, pe orice lucru pe care îl folosiţi. Oriunde mergeţi, faceţi mai întâi cele duhovniceşti ale voastre şi toate celelalte le va împlini Stăpâna de Dumnezeu Născătoare. Când lucraţi în ascultare şi cu binecuvântare în vremea slujbei, munca aceasta vi se socoteşte ca rugăciune. Osteneala voastră este metanii, atunci când nu puteţi să le faceţi.

Scopul monahului este să părăsească gândurile lumeşti şi să-şi cureţe mintea de imaginaţii şi gânduri.”

– Cum s-ajungem, părinte, la această stare în care monahul este „minte văzătoare de Dumnezeu”?

– Cu simplitatea vieţii şi prin lucrarea rugăciunii minţii, care este o sabie împotriva diavolului. Nu neglijaţi să lucraţi poruncile lui Dumnezeu. Tot ce faceţi aici, faceţi pentru veşnicia sufletului vostru. Dacă am şti noi câte bunătăţi pregăteşte Dumnezeu pentru aleşii Săi, monahi şi monahii. Un picior al nostru să fie în ascultare şi celălalt înaintea înfricoşatului Scaun de Judecată al Stăpânului Hristos. Toţi avem patimi, pentru că am venit din lume obişnuiţi cu rele. De aceea, trebuie să le smulgem din rădăcină, aşa cum ne învaţă avva Dorotei. Pe cât creşte omul, pe atât cresc şi patimile. Fiţi atenţi la gândurile voastre! Nu le lăsaţi să intre în minte, şi de acolo în inimă! O consimţire cu gândurile cele păcătoase se spală cu 50 de metanii. Sufletul nostru este nobil şi are ca tron inima, iar ca ochi, mintea, şi se află răspândit în întregul nostru trup. Dumnezeu nu vrea în cer oameni cu întinăciuni. Trebuie să ne curăţim de patimi, de gândurile cele rele. La aceasta ne ajută liniştirea, isihia. Rămâneţi aici pentru scopul pentru care am venit, adică pentru mântuirea noastră. N-am venit singuri, ne-a adus Dumnezeu, nu numai pe monahi, ci în general, pe toţi slujitorii săi din ortodoxie. Să păzim aşadar credinţa, această comoară sfântă şi duhovnicească! Omul să facă puţinul pe care poate şi-l are la îndemână, iar restul şi cele mari le va da Dumnezeu.

Despre dumnezeiasca Euharistie învăţa: „Sfânta Împărtăşanie îl linişteşte pe om în întregime. Cine este însă tulburat înseamnă că are o oarecare piedică, un anume păcat înlăuntrul său şi nu trebuie să se împărtăşească. Cine merge cu pace şi cu bucurie la Sfântul Potir acesta este în regulă. Sfânta şi dumnezeiasca Euharistie trebuie primită cu binecuvântarea duhovnicului şi în mod corespunzător dorinţei pe care o are omul.

Virtutea, spunea, se aseamănă cu un petic vechi. Adună Dumnezeu toate petecele la un loc şi le coase cu harul Lui transformându-le într-o haină nouă. Aici în linişte în viaţa călugărească omul se schimbă duhovniceşte şi încet-încet dobândeşte virtuţile care cu harul lui Dumnezeu nasc omul duhovnicesc.

Sursa: Monah Damaschin Grigoriatul, „Povățuiri din Sfântul Munte. Convorbiri cu părinți athoniți contemporani”, pp. 83-89, Editura Sfântul Nectarie, Arad, 2009.
Foto sus : Cuviosul Hristodul (centru), alăturii de părinții Calinic și Gherasim.
Foto jos : Cuvioșii Părinți Hristodul (stg.) și Calinic (dr.) de la Katounakia.

Mulțumim Părintelui Ierom. Agapie Corbu (Editura Sfântul Nectarie) pentru îngăduința de prelua textul pe Blogul Sfântul Munte Athos.


(1). Expresie aghiorită prin care se cere cuiva rugăciunea.

Anunțuri