Arhive blog

Povățuiri din Sfântul Munte: Monahul Gavriil Prodromitul

Părintele Gavriil a trăit mulți ani la mănăstire și s-a hotărât să devină monah din pricina marii sale evlavii pe care o avea față de schima și viețuirea călugărească. Spunea: „Mare cinste este ca cineva să ajungă monah, în timp ce eu sunt un om păcătos și nu sunt vrednic de această cinste”. Îi plăcea să împlinească cu mult zel toate obligațiile viețuirii călugărești și de aceea, nu era cu nimic mai prejos față de cei mai buni monahi ai Schitului.

Printre alte virtuți și fapte bune ale părintelui Gavriil, era și următorul obicei: în fiecare sâmbătă, înainte de a începe slujba Vecerniei, trecea pe la toate chiliile părinților și fraților, le punea metanie și spunea: „Binecuvântați, părinți, și iertați-mă!”. Toți părinții îl știau și îi răspundeau: „Dumnezeu să te binecuvinteze și să te ierte!”. Odată, l-a întrebat conducătorul Schitului, părintele Petroniu:

– De ce faci lucrul acesta, părinte Gavriil, de ce treci pe la toate chiliile părinților?

– Am citit, părinte, i-a răspuns, într-o carte, că în fiecare sâmbătă, după Vecernie, îngerii se adună înaintea lui Dumnezeu ca să îi dea seama de faptele lor de peste săptămână. Și în timp ce îngerii oamenilor care săvârșesc păcate sunt triști, îngerii oamenilor care fac cele bune sunt bucuroși și luminoși. Tatăl Cel ceresc se bucură de faptele noastre cele bune și se face bucurie în cer pentru tot păcătosul care se pocăiește. Dincolo, lângă tronul dumnezeiesc, stau două cete îngerești. Una este luminoasă și slăvește pe Dumnezeu, iar cealaltă este înfricoșătoare și aspră. Dumnezeu îi trimite pe îngerii cei luminoși să le răsplătească oamenilor celor buni, iar pe cei înfricoșați să-i pedepsească pe păcătoși. De aceea, și eu îmi cer iertare de la toți frații, pentru ca îngerul meu păzitor să se suie bucuros la ceruri și să înștiințeze pe Dumnezeu de pocăința mea, și astfel să mă izbăvesc de pedepsele îngerilor celor înfricoșați.

Sursa: Monah Damaschin Grigoriatul, „Povățuiri din Sfântul Munte. Convorbiri cu părinți athoniți contemporani”, pp. 153-154, Editura Sfântul Nectarie, Arad, 2009. / foto arhiva blogului

Mulțumim Părintelui Ierom. Agapie Corbu (Editura Sfântul Nectarie) pentru îngăduința de prelua textul pe Blogul Sfântul Munte Athos.

Anunțuri

Povățuiri din Sfântul Munte: Monahul Gherontie Prodromitul

Din 1982, am început să am legături strânse cu Schitul românesc Prodromu, pentru că de atunci, cu binecuvântarea starețului meu, părintele Gheorghe, am început să învăț limba română și în acest scop coboram adesea la Schit pentru a fi ajutat de părintele Petroniu la învățarea limbii. În vremea aceea, părinții nu erau mai mult de douăzeci și cinci. Printre ei se distingeau figuri cuvioase care au străbătut întunericul veacului acestuia cu cuget ascetic, cu fapte de virtute și pocăință. L-am cunoscut pe părintele Matei care venise la Schit de tânăr. El s-a nevoit, și a fost și conducătorul Schitului pentru o vreme. Un alt părinte era monahul Vartolomeu, care era orb și care venea la biserică printre primii, și obișnuia să spună slujba Miezonopticii și cei șase psalmi pe de rost. Altul era diaconul Arcadie, care venise la Schit la vârsta de 12 ani. Știa foarte bine și limba greacă. L-am cunoscut puțin timp înainte de cuvioasa lui adormire. M-a mirat răbdarea lui în durerile pe care le avea, nădejdea pe care o nutrea față de Maica Domnului și pacea adâncă ce stăpânea inima lui.

De asemenea, o puternică impresie mi-a făcut Bătrânul Gherontie. De câte ori mergeam la Schitul românesc, îl vedeam alergând peste tot unde-l chemau spre ajutor, având un zel tineresc, deși vârsta lui depășea 80 de ani. În urmă cu mulți ani, își rupsese un picior, iar medicii, pentru a i se suda osul, i-au pus o tijă de fier cu șuruburi. De aceea, părintele umbla cu dificultate, șchiopătând. Cu toate acestea, nu își împuținase râvna și dragostea și alerga peste tot pentru a da ajutor.

Părintele Gherontie provenea din Moldova și venise de tânăr la Sfântul Munte. Era printre ultimii dintre vechii părinți ai Schitului. Era scund de statură și puțin adus de spate. Părintele Petronie îmi spunea despre el următoarele: „Acest monah mi-a rămas în amintire ca o icoană a ascultării, a smereniei, a nevoinței chinoviale. A trăit aproape cincizeci de ani la Schitul nostru. În ultimii douăzeci de ani nu a mai ieșit deloc pe ușa Schitului. A trecut pe la toate slujirile mănăstirii, la grajduri, bucătar, brutar, grădinar. Când își termina slujirea, alerga să-i ajute pe ceilalți părinți la slujirile lor. Dacă îi mai rămânea puțin timp, mergea în chilie și citea Psaltirea, pe care o avea întotdeauna deschisă pe analog. Vă mai spun și aceea că citirea Psaltirii, pentru popoarele slave, este la mare cinste și socotită una dintre cele mai importante lucrări ale monahului. Această influență s-a transmis și nouă, românilor, din pricina apropierii geografice pe care o avem față de slavi.”

Simplitatea și sărăcia părintelui Gherontie nu pot fi descrise în cuvinte. Dacă primea de la cineva bani, cum ar fi de la vreun oarecare închinător, îi dădea pe toți la secretariatul Schitului, spunând fratelui: Ia-i, pentru că nu vreau să mă găsească moartea cu bani în mâini. Mare impresie a produs asupra mea ultima zi a vieții sale.

Dimineața s-a dus să ajute la bucătărie, la curățitul zarzavaturilor și la pregătirea mâncării. Apoi a ieșit în curte și i-a văzut pe tinerii monahi care cărau nisip pentru construcția zidirilor celor noi. A luat și el un sac de nisip, o lopată, și a început să arunce nisip în căruță.

– De ce nu-i lași pe călugării mai tineri să facă munca asta, părinte Gherontie?

– Lăsați-mă, părinților, să vă ajut, pentru că apoi merg să mă odihnesc, iar părinții aceștia o să mai lucreze multă vreme.

În aceeași zi, brutarul a copt pâine, iar părintele Gherontie s-a dus și l-a ajutat la cernutul făinii. După ce și-a terminat treaba, brutarul, părintele Macarie, i-a zis:

– Părinte Gherontie, te rog să vii peste jumătate de oră ca să mă ajuți la frământat.

Părintele Gherontie i-a răspuns:

– Mă duc la chilie și, la vremea potrivită, anunță-mă!

După jumătate de oră, părintele Macarie s-a dus la chilia părintelui și a spus:

– Părinte Gherontie, poți să vii să mă ajuți?

Dar nu a mai primit nici un răspuns. A deschis ușa chiliei și ce să vadă? Părintele Gherontie era întins în pat, având deschisă lângă el Psaltirea. Credea că doarme și de aceea, a strigat a doua oară: Părinte Gherontie, haide să mă ajuți! Dar de această dată s-a întâmplat că ascultătorul părinte Gherontie nu a mai răspuns la chemarea fratelui. Primise deja chemarea de la Preabunul Dumnezeu și sufletul lui plecase să-și împlinească ascultarea la Dumnezeu, sus în ceruri, părăsind cele pământești pentru desfătarea celor cerești. Veșnică să fie pomenirea ta, părinte Gherontie!

Sursa: Monah Damaschin Grigoriatul, „Povățuiri din Sfântul Munte. Convorbiri cu părinți athoniți contemporani”, pp. 149-151, Editura Sfântul Nectarie, Arad, 2009. / foto arhiva blogului

Mulțumim Părintelui Ierom. Agapie Corbu (Editura Sfântul Nectarie) pentru îngăduința de prelua textul pe Blogul Sfântul Munte Athos.

Povățuiri din Sfântul Munte: Pustnicul Sava (născut 1837)

Părintele Sava s-a născut în Alexandria, la 29 august 1837. Din botez s-a numit Ștefan. Părinții lui, Hristos și Nona, erau bulgari și se trăgeau din Târnovo. Din cauza războiului cu Turcia, ei au venit în România, unde exista mai multă siguranță.

La Schitul românesc (Prodromu) a venit în 1859, la vârsta de 22 de ani. A fost tuns în schima mare în 1863, iar în 1867 s-a mutat într-un loc din afara Schitului pentru a duce o viață isihastă, pe care a și trăit-o până la sfârșitul său pământesc, petrecut în 20 septembrie 1902. S-a distins prin smerenia sa și prin iubirea de străini. Chilia în care s-a nevoit cu desăvârșită lepădare de sine și răbdare este aproape de Aghiasma Sfântului Athanasie Athonitul și se numește până astăzi Turloti. Când îl vizitau frații la chilie, își lăsa deoparte toate preocupările lui și se deda cu totul slujirii acestora. După plecarea lor, postea câte două zile, împlinind în același timp și rânduielile de rugăciune pe care le lăsase deoparte în timpul primirii închinătorilor.

Odată, vrând un frate să îl încerce, s-a apropiat și l-a întrebat:

– Părinte Sava, câteodată la biserică îmi vine puțină străpungere, dar când îmi fac la chilie canonul de rugăciune, mintea mi se împrăștie încolo și încoace.

– Crede-mă, părinte Irinarh, mi-a spus, de multe ori, chiar și fără voia mea, îmi vine plâns și-mi vin lacrimi. Așa mintea se curățește, iar inima este izbăvită de înțelesurile rele și viclene și de simțirile pătimașe, și așa pot să mă rog neîmprăștiat, fără nici un fel de răspândire și risipire a minții.

Din aceasta putem să ne dăm seama care este viețuirea părintelui Sava. Din această pricină, a fost cunoscut și vestit nu numai în Sfântul Munte, ci și în Grecia, și chiar în afara ei. Niciodată nu l-a văzut cineva vreodată trist, mâhnit, cu fața întunecată, ci întotdeauna era bucuros, vesel și cu privirea smerită. Vorba lui era dulce și atrăgătoare ca un magnet. Purta haine simple și întotdeauna avea în mâini șiragul de metanii. Avea multă evlavie față de Maica Domnului și citea adesea Acatistul Buneivestiri. Veșnică să-i fie pomenirea!

Sursa: Monah Damaschin Grigoriatul, „Povățuiri din Sfântul Munte. Convorbiri cu părinți athoniți contemporani”, pp. 147-148, Editura Sfântul Nectarie, Arad, 2009. / Foto credit (sus): Gheorghios Kotsonas

Mulțumim Părintelui Ierom. Agapie Corbu (Editura Sfântul Nectarie) pentru îngăduința de prelua textul pe Blogul Sfântul Munte Athos.

Povățuiri din Sfântul Munte: Monahul Isaia Prodromitul (născut 1807)

Părintele Isaia Drăghicescu s-a născut în satul Aninoasa din județul Muscel, în Joia cea Mare a anului 1807. Din botez s-a numit Ioan. La început, a trăit la Mănăstirea Horaița, iar în anul 1845 a venit la Sfântul Munte și s-a stabilit în Chilia Buneivestiri de la Sfânta Ana. În 1857 a venit la Schitul românesc unde a rămas până la moartea sa, petrecută în 23 septembrie 1902. A adormit la vârsta de 95 de ani, din care cincizeci și șapte i-a trăit la Sfântul Munte.

Părintele Isaia a fost un înțelept dascăl și povățuitor duhovnicesc, deși nu studiase în școlile lumii, ci numai la universitatea pustiei. Cu sfaturile lui de suflet ziditoare și cu însăși modalitatea sa de a se purta, sprijinea duhovnicește mulți oameni, monahi, mai cu seamă dădea sfaturi tinerilor monahi, având harisma de a înmuia chiar și cea mai învârtoșată inimă.

Câți ani a trăit la schit, prin harisma cuvântului său, a întors pe mulți creștini de la păcat, iar pe alții i-a ajutat să se afierosească viețuirii monahale. Toată viața și-a petrecut-o într-o mare sărăcie, căutând să împlinească în mod desăvârșit virtutea sărăciei. Până la adânci bătrânețe și-a păstrat cugetul luptător și s-a ferit de atașamente pentru orice lucru pământesc. Împreună cu el s-a nevoit și fratele său după trup, Marin, care la călugărie a primit numele de Marcu și a adormit în Domnul la cincisprezece zile după fratele său.

Cât timp trăia, mi-a povestit unul dintre cei mai vechi monahi din Schit, părintele Isaia a găsit apă pentru grădina schitului nostru. În locul unde astăzi se află cișmeaua, înainte de a se construi Schitul, se afla o Chilie închinată Tăierii Capului Sfântului Ioan Botezătorul, în care se nevoiau călugări români. În 1720, un monah, după multe rugăciuni făcute pentru a găsi apă, s-a învrednicit să primească vizita Sfinților Trei Ierarhi, care i-au spus: „Sapă acolo, lângă măslini, în grădină, și vei găsi apă!”. Într-adevăr, apa a fost găsită la 4 metri adâncime și există până astăzi. Spre pomenire și mulțumire spre Sfinții Trei Ierarhi, părinții Schitului de atunci au zugrăvit pe perete icoana sfinților care arată monahului locul în care va putea găsi apă. Această icoană se află astăzi în paraclisul Tăierii Capului Sfântului Ioan Botezătorul.

Sursa: Monah Damaschin Grigoriatul, „Povățuiri din Sfântul Munte. Convorbiri cu părinți athoniți contemporani”, pp. 145-146, Editura Sfântul Nectarie, Arad, 2009. / Foto credit (sus): Pr. Constantin Prodan

Mulțumim Părintelui Ierom. Agapie Corbu (Editura Sfântul Nectarie) pentru îngăduința de prelua textul pe Blogul Sfântul Munte Athos.

 

Povățuiri din Sfântul Munte: Monahul Leontie Prodromitul (născut 1816)

Schitul românesc al Cinstitului Înaintemergător a fost zidit în 1853, în zona Viglei, care depinde de Mănăstirea Marea Lavră și se află la o distanță de aproximativ o oră de aceasta de mers pe jos. La începutul veacului al XX-lea, Schitul a avut o foarte puternică viață duhovnicească. Aici au trăit monahi faimoși care s-au distins prin virtute, prin asceză, care au caligrafiat manuscrise muzicale foarte frumos, psalți minunați. Este cunoscut în tot Sfântul Munte protopsaltul român Nectarie Vlahul.

În biblioteca Schitului se află peste douăzeci de tomuri ale monahului Irinarh. Fiecare tom este împodobit cu minunate miniaturi, cu imagini și desene din Sfântul Munte, descriind toate mănăstirile Sfântului Munte. Lucrarea aceasta este foarte valoroasă, pentru că putem să aflăm istoria și situația de atunci, adică de la sfârșitul veacului al XIX-lea, a fiecărei mănăstiri.

Așadar, într-unul dintre tomurile acestui binecuvântat autor, citim câte ceva despre viețuitorii din Schitul Cinstitului Înaintemergător.

Cuviosul părinte Leontie Teodorescu a fost ieroschimonah în acest Schit și provenea din satul Negrești din județul Neamț. Părinții lui i-au pus numele Teodor, iar mama lui a ajuns monahie cu numele de Glicheria. În 1838, s-a dus să se călugărească la Mănăstirea Horaița din Moldova. Pe atunci egumen era vestitul părinte Irinarh Rosetti. L-a tuns monah cu numele de Irinarh și l-a hirotonit preot. În 1852, a venit la Sfântul Munte și s-a stabilit la Schitul Cinstitului Înaintemergător. Acolo a fost tuns în schima mare cu numele de Leontie. Pe atunci egumen era ctitorul Schitului, ieromonahul Nifon. Acesta și-a cunoscut dinainte moartea, și anume că va muri înainte de Paștile anului 1901. A adormit la vârsta de 85 de ani, din care patruzeci și nouă i-a trăit la Sfântul Munte.

Părintele Leontie era blând, pașnic, plin de bună cucernicie și de simplitate. Niciodată nu a fost văzut mâniindu-se, orice i-ar fi făcut cineva. Nu se smintea de nimic din cele pe care le vedea sau le auzea. Își tăia voia dinaintea tutoror, ajutând pe toată lumea la diferitele munci pe care le aveau în mănăstire. Avea o pace adâncă și primea, suferea și evita toate ispitele. Odată a fost întrebat: Părinte, cum se întâmplă că nu te smintești niciodată de nici un rău pe care îl vezi sau îl auzi? Din păcate nu mi-a răspuns, și lucrul acesta m-a întristat. Era foarte iubit nu numai de monahi, ci chiar și de episcopii care vizitau Schitul, iar el către arhiereii lui Hristos nutrea o foarte mare cinstire și evlavie.

Pe când avea 78 de ani, adică în 1894, fața lui era rumenă ca a unui copil. Avea o voce puternică și melodioasă și cânta foarte frumos în biserică. Noaptea cobora primul la slujba Utreniei și pleca ultimul. În fiecare noapte, trecea și bătea la ușile de la chiliile părinților ca să coboare la slujbă. În fiecare seară, purtându-și epitrahilul și având în mână o lumânare aprinsă, mergea la cimitirul Schitului și citea acolo rugăciunile de iertare pentru cei adormiți care se odihneau în cimitir. Mi-au spus alți părinți din Schit că părintele Leontie a citit slujba Schimei celei Mari multor părinți bătrâni care, îndată după tunderea în schima cea mare, au plecat la lăcașurile cele cerești.

Iubea tăcerea, dar cu discernământ, pentru că o zicere înțeleaptă spune: „Unii vorbesc toată ziua și nu greșesc, în timp ce alții tac toată ziua și păcătuiesc”. Din aceste cuvinte ne dăm seama că nu au importanță cuvintele sau tăcerea în ele însele, ci inima și mintea omului, în ce măsură sunt în lucrare duhovnicească și împlinesc poruncile lui Dumnezeu sau sunt stăpânite de patimi.

Sursa: Monah Damaschin Grigoriatul, „Povățuiri din Sfântul Munte. Convorbiri cu părinți athoniți contemporani”, pp. 143-144, Editura Sfântul Nectarie, Arad, 2009.

Mulțumim Părintelui Ierom. Agapie Corbu (Editura Sfântul Nectarie) pentru îngăduința de prelua textul pe Blogul Sfântul Munte Athos.

Nouă apariție editorială: „Cuvânt despre pocăinţă”, Arhimandrit Athanasie Floroiu (Editura Schitul românesc Prodromu)

De aceea, fraţii mei, e nevoie de sfat mult, căci în sfat mult stă mîntuirea, şi cei ce se silesc o cuceresc pe ea. prin credinţă, smerenie şi fapte după a noastră putere deschidem porţile raiului, care nu aşteaptă de la noi nici aur, nici pietre scumpe, ci smerenie, având drept cheie a lacătului acestor porţi spovedania şi pocăinţa adevărată.

Arhimandrit Athanasie Floroiu

Cuvânt despre pocăință, Arhimandrit Athanasie Floroiu
Editura Schitul românesc Prodromu
Sfântul Munte Athos / 2017

[P] Cărțile Ortodoxe pe care le cauți!

Istoria și altarele Sfântului Munte Athos: Schitul românesc Prodromu (documentar moldovenesc)

Istoria și altarele Sfântului Munte Athos: Schitul Prodromu
Scenariu și regie Valeriy Efimov / Narator Eugeniu Baracci
Studioul Mir Priklyucheniy / Republica Moldova

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

Schitul românesc Prodromu infirmă informațiile difuzate recent în spațiul public

Schitul românesc Prodromu de la Muntele Athos a emis recent un comunicat în care a infirmat informații esențiale difuzate recent în mass-media. Materialul prezintă poziția oficială a Schitului cu privire la comuniunea liturgică cu Patriarhul Ecumenic. În a doua parte se aduc clarificări în cazul unor călugări ai obștii, excluși între timp, care au răspândit informații false în numele Schitului. Redăm mai jos documentul integral:

Deoarece prin diferite mijloace de informare, dar mai ales prin intermediul Internetului, continuă să apară veşti care nu reflectă realitatea din Schitul Românesc Prodromu din Sfântul Munte Athos şi care provoacă sminteală şi nedumeriri în rândul credincioşilor, suntem datori a face următoarele precizări:

  • La toate slujbele care se săvârşesc în schit este pomenit numele ierarhului sub a cărui jurisdicţie canonică se află schitul nostru – ca întreg Sfântul Munte Athos – adică al Sanctităţii Sale Bartolomeu, Patriarhul Ecumenic;
  • Niciodată în schit nu a fost întreruptă pomenirea Patriarhului Ecumenic Bartolomeu;
  • Niciodată în cadrul obştii nu a fost pusă problema de a fi întreruptă pomenirea Patriarhului Ecumenic Bartolomeu, deci nici vorbă despre un vot al obştii prin care cei 50 de vieţuitori ar fi aprobat întreruperea pomenirii;
  • Aceasta, pomenirea, nu provine din impunerea voinţei vreunei autorităţi din afara schitului, ci din însăşi dorinţa obştii de a rămâne în comuniune cu ierarhul sub a cărui oblăduire se află şi cu întreaga Biserică Ortodoxă;
  • Schitul Românesc Prodromu nu a trimis şi nici nu trimite reprezentanţi la întruniri publice organizate fără binecuvântarea ierarhului locului şi în cadrul cărora se fac îndemnuri la ruperea de Biserică, iar cei care în asemenea împrejurări se prezintă ca fiind monahi athoniţi sau prodromiţi şi folosesc imaginile, siglele şi icoanele Schitului Prodromu sau fac afirmaţii în numele schitului ca şi cum ar reprezenta Schitul Prodromu nu au binecuvântarea noastră şi nu se află în acord cu obştea schitului;

Constatăm cu multă îngrijorare că numele Schitului Românesc Prodromu este folosit pentru a crea dezbinare în Biserică folosindu-se în acest scop metode grosolane de manipulare prin difuzarea de informaţii cu conţinut mincinos care fac referire la unele evenimente petrecute în Schit, cu văditul scop de crea o impresie înşelătoare despre situaţia reală şi care se află în totală contradicţie cu duhul evanghelic atât prin limbajul folosit, cât şi prin conţinutul materialului publicat;

Tot prin metode străine de vieţuirea creştină şi în urma unei insistente dezinformări despre recentele evenimente bisericeşti, Părintelui Iulian Prodromitul i-au fost smulse unele declaraţii prin care credincioşii sunt îndemnaţi la întreruperea pomenirii ierarhiei Bisericii, dar care sunt în totală contradicţie cu practica şi învăţătura de-o viaţă a Părintelui Iulian;

Informaţiile cum că cei 5 monahi care s-au rupt din trupul obştii Schitului prin neparticiparea la viaţa liturgică şi la viaţa de obşte ar fi fost sechestraţi, canonisiţi, prigoniţi sau că ar fi fost supuşi la felurite presiuni sunt neadevărate, ci dimpotrivă cu dragoste părintească, cu multă răbdare şi îngăduinţă fraţii noştri au fost povăţuiţi pe cale mântuirii după învăţăturile Sfinţilor Părinţi, conform sfintelor canoane ale Biserici Ortodoxe şi a pravilelor de viaţă monahală, iconomia folosită în cazul lor depăşind cu mult hotarele puse de acestea. Monahii respectivi continuă însă să ducă o viaţă de sine – ies din Sfântul Munte şi se întorc în Schit fără nici o binecuvântare, nu participă la slujbele Schitului sau la alte activităţi de obşte – şi denigrează, totodată, pe cei care nu le împărtăşesc punctul de vedere.

Totodată, exprimăm pe această cale adânca părere de rău pentru discordiile apărute recent în viaţa Bisericii, care cu mai multă înţelepciune şi rugăciune ar fi putut fi evitate.

Pentru viitor, spre a fi păziţi de posibile nedumeriri şi confuzii care ar putea fi generate de unele comunicate referitoare la teme de actualitate bisericească care au legătură cu Schitul Românesc Prodromu, rugăm pe dreptslăvitorii creştini să considere ca adevărate numai pe cele venite pe cale oficială, prin document care poartă pecetea schitului, semnătura stareţului şi număr de înregistrare.

Cu dragoste în Hristos,

Starețul Schitului românesc Prodromu

Arhim. Atanasie Prodromitul
și frații în Hristos cei dimpreună cu mine

Sursa: basilica / comunicatul în facsimil  aici 

Cuvioși români ce s-au nevoit la Muntele Athos: Schimonahul Irinarh Şișman, Schitul Prodromul, primul istoriograf român athonit (1845-1920)

Acest schimonah iubitor de osteneală s-a născut în comuna Mileşti, judeţul Dolj, în anul 1845. Ajungând în vârstă şi reuşind să înveţe multă carte, căci ştia patru limbi străine, la urmă s-a rănit cu inima spre dragostea lui Hristos.

Deci, renunţând la toate şi ascultând glasul Evangheliei, în anul 1884 s-a dus în Muntele Athos şi s-a făcut schimonah în Schitul Românesc Prodromul. Şi era foarte osârduitor la nevoinţa călugărească, tăcut, smerit şi răbdător. Având ca dascăl pe Cuviosul Nectarie Protopsaltul, de la dânsul a învăţat lucrarea cea de taină a rugăciunii lui Iisus, care este sfârşitul a toată filosofia. Ziua lucra cu mâinile la grădină şi cu mintea se ruga, iar noaptea mergea la biserică, citea sfintele cărţi şi se liniştea în chilie, aşteptând cu bucurie venirea Domnului.

În anul 1898, Cuviosul schimonah Irinarh a fost îndemnat de Duhul Sfânt să scrie pe larg istoria monahismului din Muntele Athos, după multe izvoare ce se află în bibliotecile atonite. Deci, luând binecuvântare de la icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului numită Prodromiţa şi de la Cuviosul Ghedeon Georgescu, egumenul schitului, îndată a început lucrul.

Opera sa se numeşte Istoria Sfântului Munte şi este formată din 20 de tomuri, cu peste zece mii de pagini. Primele 17 tomuri tratează pe larg istoria celor 20 de mănăstiri mari, începând din secolul I până la începutul secolului XX. Tomul 18 tratează despre icoanele făcătoare de minuni din Muntele Athos, cu numeroase minuni ale Maicii Domnului, în 150 de capete. Tomul 19 conţine planşe cu „mănăstirile Sfântului Munte”, „Crinii Raiului”, „Floarea Darului”, „Sfinţii Atonului” etc. Iar tomul 20 tratează, în prima parte, istoria monahismului românesc atonit din început până în anul 1916, cu cele peste o sută de chilii locuite de români în timpul său şi preţioase date statistice. Ultima parte a tomului 20 conţine „Istoria Schitului Prodromul”.

Cuviosul Irinarh îşi începe opera sa monumentală în anul 1898 şi, după multe osteneli şi grele ispite de la oameni şi de la diavolul, precum singur spune, o termină la 6 septembrie, 1916. Prima pagină o începe cu această rugăciune: „Doamne, Dumnezeul meu, ajută-mi în această lucrare, pentru ca să se proslăvească numele Tău cel sfânt în veci, amin. Că cu darul Tău toate se isprăvesc cu pace, Cel ce eşti începutul şi sfârşitul, iar fără darul Tău, nimic nu se isprăveşte”.

Mărturiseşte schimonahul Irinarh că în anul 1905, pe când scria minunile Maicii Domnului şi ale icoanelor ei din Muntele Athos, deodată a căzut din lucrarea vrăjmaşului o piatră mare în fereastra lui, i-a spart geamul şi lampa şi l-a lovit peste mâna cu care scria. Dar el, cerând ajutorul Preacuratei Fecioare, a continuat să scrie mai departe. Uneori nu avea cerneală şi hârtie, iar alteori, fraţii din schit se supărau pe el şi cârteau că nu iese la ascultare. Dar bătrânul pe toate le răbda şi cu blândeţea sa făcea întotdeauna pace.

Lucrarea monografică a învăţatului schimonah Irinarh are o valoare de unicat, atât din punct de vedere istoric şi literar, cât mai ales duhovnicesc. Opera sa este cea mai bogată monografie istorică a monahismului atonit, ce s-a scris după anul 1850. Schimonahul Irinarh Şişman rămâne primul istoriograf român atonit şi unul din cei mai buni pe care i-a dat vreodată Muntele Athos. Acest smerit nevoitor era totodată un mare rugător şi un talentat caligraf şi miniaturist, copiindu-şi opera într-o frumoasă caligrafie, cu alese chenare, ornamente şi icoane în miniatură, lucrate de mâna lui.

Ultimii ani ai vieţii sale, Cuviosul schimonah Irinarh i-a petrecut numai în post, în rugăciune şi în cugetarea celor dumnezeieşti. Apoi, simţindu-şi aproape sfârşitul, a primit Preacuratele Taine şi şi-a dat sufletul cu pace în mâinile lui Hristos.

Sursa: Pateric românesc, Protosinghel Ioanichie Bălan, Editura Arhiepiscopiei Tomisului și a Dunării de Jos, pp. 515-516, Galați, 1990 via sfant.ro

Cărțile Ortodoxe pe care le cauți! Click pe banner!

logo-librarie

Mihail: la 12 ani în Athos, elev la Athoniadă

mihail-pirlea-iviron-2016-3

motto: „Lăsaţi copiii şi nu’i opriţi să vină la Mine, că a unora ca aceştia este împărătia cerurilor”. (Matei XIX, 14).

Mihail (Pîrlea) are doisprezece ani; este născut în Creta şi a trăit la Roma până anul acesta. Mama lui, Corina, este originară din Paşcani, iar tatăl său, Dumitru, este brăilean. La Roma mai are o soră – Rafaela, şi încă doi fraţi: pe Efrem-Nicolae şi pe Gabriel. Toţi aceştia sunt mai mici decât el. Mihail l’a ajutat în altar pe episcopul Siluan (Şpan) al Romei şi Italiei încă de vremea când nu împlinise cinci ani, iar atunci când i’a văzut pe părinţii prodromiţi – Daniel şi Gherasim – s’a aprins mai tare în el dorul de Dumnezeu şi a hotărât că trebuie „să se mute” în Athos.

Cel mai greu i’a fost să se despartă de fraţi, după cum spune el.
– Şi mama? – l’am întrebat eu.
– Mă mângâie Maica Domnului aici şi mai îmi trece dorul – mi’a răspuns el, pe când tăifăsuiam la Prodromu.
– Auzi? Tu eşti „Mihail” sau „Mihai”?
– Mihail. „Cine este ca Dumnezeu?”.
– Da. Bravos! Voievodul care a făcut război în cer împotriva balaurului. Dar cu şcoala cum te’mpaci?
– Deocamdată fac multă limbă greacă: şapte ore pe zi. Abia pe urmă o să continui clasa a VII–a.
– Şi nu e cam mult?
– Nu, pentru că trebuie să învăţ greaca neapărat.
– Şi hainele, cine ţi le’a făcut?
– Părintele stareţ. (Gheronda Atanasie Prodromitul).
– Înseamnă că prodromiţii sunt părinţii tăi aici. Adică ei au grijă de tine, nu?
– Da.
– Şi cine a fost cu ideea ca tu să vii la şcoală în Athos? Mama, sau tata?
– Eu.
– Sigur?
– Da. Mi’a povestit părintele Gherasim (Mariş, Prodromitul) despre Athoniadă şi atunci m’am hotărât să vin în Athos.

coperta-lc-noiembrie-2016-198x280– Să nu te superi că te „descos” într’atâta dar o fac fiindcă vreau să scriu despre tine. Şi nu atâta despre tine cât despre alegerea ta. Tu vezi că noi toţi te îndrăgim şi te iubim. O să’ţi explic eu acuma şi de ce. Vezi tu, fiecare dintre noi îl descoperim pe Dumnezeu la un moment dat şi ne întoarcem la El. Cu cât facem asta mai repede cu atâta facem mai puţine păcate. De aceea, când te vedem pe tine că L’ai ales la doisprezece ani, ni se umple inima de bucurie că cineva atât de… mic a înţeles de timpuriu cum stau lucrurile în viaţă. Uite, eu o să şi scriu, ca tu să’ţi aduci aminte – mai ales la vremea tinereţilor tale! – despre toate acestea.

– Bine. Mergeţi mâine la Dafni?
– Mă luaţi şi pe mine până în Careia?
– Da. Te duci la Sarray, la şcoală?
– Da. (A doua zi însă, n’a voit să vină cu noi, pentru că am fost nevoiţi să plecăm pe la ceasurile şapte de dimineaţă şi nu se terminase încă Liturghia).

„Copilul este o binecuvântare de la Dumnezeu, dar unul copil credincios este o adevărată minune de la El” – am gândit uitându’mă după anii mei pierduţi la despărţirea de Mihail.

Text și foto George Crasnean
Materialul a apărut inițial în revista Lumea Credinței nr. 11 (160), noiembrie 2016. Mulţumim autorului pentru îngăduinţa de a prelua textul său pe Blogul Sfântul Munte Athos . Se va prelua cu precizarea sursei Blogul Sfântul Munte Athos

Vezi și

mihail-pirlea-avva-damaschin-prodromou-2016
Mihail Pîrlea & avva Damaschin – Prodromou 2016

mihail-pirlea-mihai-frateanu-iviron-2016
Mihail Pîrlea & Mihai Frăteanu – Iviron 2016

mihail-pirlea-prodromou-2016

Mihail Pîrlea – Prodromou 2016

mihail-pirlea-gheronda-athanasie-prodromou-2016
Mihail Pirlea & gheronda Athanasie – Prodromou 2016

mihail-pirlea-bw-iviron-2016-0

Mihail Pîrlea B/W – Iviron 2016

mihail-pirlea-bw-iviron-2016-5

Mihail Pîrlea B/W – Iviron 2016

mihail-pirlea-bw-iviron-2016-6
Mihail Pîrlea B/W – Iviron 2016

pater-ioil-mihail-prodromou-2016

pater Ioil & Mihail – Prodromou 2016

De vorbă cu avva Iulian Prodromitul despre patimă şi păcat

avva Iulian-2016 (5)

Păcatul este o faptă, un cuvânt sau o dorinţă contrară legii veşnice”. (Peccatum est vel factum, vel dictum, vel concupitum aliquid contra aeternam legem – Fericitul Augustin).

Tot mergând şi mergând în Sfântul Munte negreşit că ai parte de nenumărate întâmplări din care însă poţi trage multe foloase – mai cu seamă duhovniceşti. („Cine are ochi de văzut, să vadă”!). Mai mult decât faptul că nimic nu este întâmplător am ajuns să cred şi că nimeni nu este întâmplător lângă tine. (Ori tu te foloseşti de el, ori el de tine). Probabil că din această pricină am ajuns să şi scriu aceste rânduri.

Pentru că, voind eu a merge la praznicul icoanei Maicii Domnului Prodromiţa – cu totul din întâmplare (!?) – m’am pomenit călătorind către Athos cu un „Dorinel” – un inginer din Bucureşti, care nu ştia mai nimic despre monahismul aghioritic, însă era un împătimit al fotografiei. (Bineînţeles că nu’i lipsea nici trepiedul!). O vreme am crezut că Dumnezeu l’a trimis lângă mine (cu ajutorul părintelui Casian de la Râmnicu Vâlcea!) ca să’mi dau seama câtă tensiune poate cauza un fotograf încercând mereu să oprească clipele în loc (precum Faust: „Verweile doch, du bist so schön!”) dar, mai pe urmă, văzând că lucrurile au luat altă întorsătură, am tras cu totul alte învăţăminte. (Şi când mă gândesc că au fost oameni care se rugau: „Doamne, trimite pe cineva ca să mă necăjească!”)…

Cu o seară mai înainte de noaptea privegherii de sărbătoare, avva Iulian ieşise împreună cu părintele Hariton la obişnuita’i plimbare dar, la întoarcere, a fost înconjurat de mulţi pelerini care l’au rugat să le spună un cuvânt de folos, aşa încât Bătrânul s’a lăsat înduplecat şi’i povăţuia cu înţelepciune şi pe cei tineri ca şi pe cei mai vârstnici sub chiparoşii Prodromului. În vremea aceasta, Dorinel – care mai înainte, pe drum, îmi ceruse să’l duc la „părinţi văzători cu duhul” – se tot plimba prin curtea schitului, cu Canon-ul într’o mână şi trepiedul în cealaltă, căutând noi şi noi unghiuri de fotografiere. Mărturisesc că a trebuit să’l sfădesc efectiv (mă rog de iertare!), ca să’l conving să aleagă cuvintele părintelui Iulian în locul fotografiilor – deşi îi povestisem mai ’nainte despre sfinţenia vieţii bătrânului…

N’am putut să nu mă gândesc atunci că sfinţii sunt de multe ori printre noi dar, orbiţi fiind de patimi, nu’i vedem nici chiar atunci când ne grăiesc faţă către faţă. Şi iarăşi nu mi’am putut opri gândul că noi, românii, nu ne preţuim cu adevărat oamenii cu viaţă îmbunătăţită (poate doar după ce pleacă la cer şi nu mai sunt printre noi) şi căutăm, nu o dată, în altă parte sfinţenia. Cum însă nimic nu este întâmplător, văzând ezitarea lui Dorinel şi cunoscând că bătrânul este om cu viaţă sfântă, am hotărât a grăi iarăşi cu şi despre avva Iulian.

Se spune că piciorul tău trebuie să tocească pragul uşii celui care lucrează virtutea şi cunoaşte Sfintele Scripturi. Şi iarăşi: apropiaţi’vă doar de aceia care se tem de Dumnezeu şi pot să v’aducă folos şi mângâiere sufletească prin cuvântul lor. Pentru mine, de’ajuns îmi sunt doar acestea ca să doresc mereu să’l văd pe avva Iulian! Auzindu’l spunând odată că „patima cată infinitul dar s’alege cu nimicul” m’am hotărât să’l întreb şi eu despre păcate de’ale mele…

Părinte, eu am dobândit oarecare ciudă pe mine pentru că mereu cad într’aceleaşi păcate şi am ajuns să mă întreb dacă nu cumva asta înseamnă deja patimă.

Măi, mintea ceea ce iubeşte, la aceea se gândeşte. Până ce omul nu va urî cu adevărat pricina păcatului din inima sa, nu va scăpa de lucrarea lui. Cea mai grea luptă a lui e cu pricina păcatului. E lupta omului cu sine însuşi. Trebuie să ia seama pentru că „fiecare este ispitit de însăşi pofta sa”. (Iacov I, 14) şi să lase obiceiul păcătos – pentru că este foarte rău pentru suflet şi tare repede devine patimă. Păcatele repetate duc întotdeauna la patimi…

Părinte, ştiu că toate păcatele vin de la dragostea de sine şi că raiul nu se capătă fără suferinţă. Ştiu şi că „prin multe suferinţe trebuie să intrăm în împărăţia lui Dumnezeu”. (Faptele Apostolilor XIV, 22). Doar cu Eclesiastul (VII, 20) mă mai mângâi şi eu: „pe pământ nu este niciun om fără prihană, care să facă binele fără să păcătuiască”.

Pentru că „fără de Mine nu puteţi face nimic”. Omul, cu de la sine putere, nu poate birui păcatul, numai harul lui Dumnezeu poate face asta. E’adevărat că „nu este om care să nu păcătuiască” (III Regi VIII, 46) dar trebuie mare grijă pentru că „cine săvârşeşte păcatul este de la diavolul, pentru că de la început diavolul păcătuieşte. Pentru aceasta S’a arătat Fiul lui Dumnezeu, ca să strice lucrurile diavolului”. (I Ioan III, 8;).

„Daca zicem ca pacat nu avem, ne amagim pe noi insine si adevarul nu este in noi. Daca zicem ca n-am pacatuit, il facem (pe Dumnezeu) mincinos, si cuvantul Lui nu este intru noi” (I Ioan 1, 8 si 10). 

Avva, trăim între duhuri­lor răutăţii de sub ceruri, în mijlocul smin­telilor de tot felul şi între patimi fără frâu. E tot mai greu să nu te molipseşti, tot mai greu să „rămâi în picioare”. Parcă au turbat şi diavolii… Valeriu (un prieten bun), crede că „ei ştiu că le vine timpul. Se apropie gheena şi scrâşnirea dinţilor. Ei pentru care nu exista timpul acum îşi văd sorocul apropiindu’se”! Cum să rămânem neîntinaţi într’aşa o lume, avva?

Măi, uite ce’i: omul, niciodată nu va fi fără ispite în viaţa aceasta pământească. Până şi Mântuitorul S’a lăsat ispitit ca să ne arate că nimeni nu va fi cruţat de ademeniri. Dar necazurile ne aduc aminte de Dumnezeu şi de păcatele noastre. E semn că ne cercetează Domnul. Să te bucuri mai mult când te ocărăsc oamenii decât atunci când te linguşesc, pentru că aşa ajungi mai uşor la smerenie. Cu o viaţă liniştită, fără ispite, cum poţi dobândi smerenia? Şi fără smerenie, nici faptele bune nu ne pot mântui.

Da părinte. Ştiu că ne sunt folositoare pentru că aşa ajungem să ne cunoaştem mai bine. Dar cum să mai scap de ele, că sunt tot mai meşteşugite în ziua de azi? Diavolul are multă „vechime în câmpul muncii” şi şi’a diversificat uneltirile. Pe mine (şi nu numai pe mine) nu mă atrage răul părinte, dar astăzi el ne este înfăţişat sub forma binelui. Când cred că am înţeles câteva dintre tertipurile potrivnicului, „urâtorul de oameni” născoceşte altceva! (Până la urmă e chiar obositor şi diavolul ăsta! Bine făcea Sfântul Atanasie Athonitul când îi bătea cu cârja lui de fier, de fugeau în chiparos!).

Citeşte la Luca XXII (cu 40) şi afli răspunsul: „Rugaţi’vă ca să nu intraţi în ispită”.

Dar părinte, nu te poţi ruga până ce n’ai scăpat de patimi, altfel patima te rupe de la grăirea cu Dumnezeu…

Măi, dar nici diavolul nu’l poate ispiti pe om mai mult decât îi îngăduie Dumnezeu. Sfântul Vasile cel Mare spune că diavolul ne ajută să facem păcatele…

E colaboraţionist deci…

Da, dar pe de altă parte, tot el ne şi acuză cu ele. Şi se şi bucură de pieirea noastră. Multe din păcate ne vin însă de la noi, de la slăbiciunea firii noastre. Apostolul Iacov tare frumos spune: „Preadesfrânaţilor, nu ştiţi oare că prietenia lumii este duşmănie faţă de Dumnezeu? (Iacov IV, 4).

Păi cum frumos avva? Că e cu preadesfrânaţi…

În Biblia de la 1914 se zice mai pe de’a dreptul: „Preacurvarilor şi preacurvelor, au nu ştiţi că prieteşugul lumii acesteia este vrajbă către Dumnezeu? Deci oricare va vrea sa fie prieten lumii, vrăjmaş lui Dumnezeu se va face”. Te’ai gândit vreodată că poţi ajunge vrăjmaşul lui Dumnezeu?

Sincer, nu, părinte.

Şi încă foarte uşor: doar dacă eşti prieten cu lumea. Lumea asta înşelătoare e o mare vrăjitoare. Şi ce e prieteşugul lumii dacă nu toată destrăbălarea asta din ziua de azi, tot confortul şi plăcerile de care nu vrem să ne lipsim… Mai degrabă ne lipsim de Dumnezeu! De’asta se desparte omul de Dumnezeu. La început el îşi zice că e „şi cu Dumnezeu dar şi cu lumea”, însă asta e doar o amăgire. Nu poţi sluji la doi stăpâni „fiindcă sau pe unul îl va urî şi pe celălalt îl va iubi, sau de unul se va ţine şi pe celălalt îl va dispreţui. Nu puteţi să slujiţi lui Dumnezeu şi lui mamona”.

Adevărat avva.

Dacă luăm de’acuma Apocalipsa. III cu 20, tare frumos mai spune: „Iată, stau la uşă şi bat; de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine”. Aude glasul, dar nu deschide. Cine? Lumea asta înşelătoare. Mass media care manipulează oamenii şi nu’i lasă să deschidă uşa inimii lor. Ea a ajuns duhul lumii acesteia. Şi „tot ce este în lume, adică pofta trupului şi pofta ochilor şi trufia vieţii, nu sunt de la Tatăl, ci sunt din lume”. (I Ioan II, 16).

Am citit undeva părinte că nu’ţi sunt iertate păcatele – chiar de le’ai mărturisit duhovnicului! – până nu’ţi pare rău cu adevărat pentru ele.

Măi, uite ce’i: „nimeni nu poate ierta păcatele decât singurul Dumnezeu“ – citeşte la Luca V cu 21. Ş’atunci, iertarea adevărată numai Dumnezeu o poate face cu mila şi cu îndurările Sale. Altfel, cine ar merita să fie iertat? Dar conştiinţa omului simte dacă dobândeşte pacea. De asta am zis şi zic totdeauna că cel mai mare lucru pe lumea asta este spovedania. Mărturisirea. Că fără aceasta nu dobândim pace minţilor noastre iar sufletelor, nici atât.

Protestanţii n’au Taina asta a spovedaniei părinte…

Da. Ei sunt cu Sola Scriptura. Măi, să ştii că protestanţii, cu Biblia subsuoară se duc în iad! N’au nevoie de nimic altceva: Sola Scriptura!

Cât despre păcatul tău… Adu’ţi aminte totdeauna că eşti în faţa lui Dumnezeu şi toate le săvârşeşti lângă El.Căci în El trăim şi ne mişcăm şi suntem”. (Fapte XVII, 28). El este totdeauna de faţă şi, de fapt, tu eşti mereu în faţa Lui. Dacă vei avea asta pururea în minte şi vei ajunge să trăieşti mai mult cu Dumnezeu, duhurile răutăţii nu se vor mai apropia de tine. Dar trebuie să ştii întotdeauna că de Dumnezeu nu te poţi ascunde nicăieri şi niciodată.

Eeh. De’acuma eu trebuie să mă gândesc la moarte. Bătrânii trebuie să se gândească la moarte. Nu zic că numai bătrânii pentru că ar fi bine dacă toţi ne’am gândi la moarte.

E cea mai bună filosofie…

Spunea un bătrân că „mai multe piei de miel am văzut pe gard decât de oi bătrâne”! Că noi suntem nişte venetici în lumea asta. Locul nostru şi viaţa noastră nu este aici; „cetatea noastră este în ceruri” (Filipeni III, 20). Mă duc că „nemernic sunt eu pe pământ şi străin ca toţi părinţii mei”, cum zice şi Psalmistul…

Ba părinte! Să mai staţi că multă lume se foloseşte de viaţa şi cuvântul Sfinţiei Voastre.

Şi am plecat luând binecuvântare căci părintele Visarion mi’a adus aminte de osteneala Bătrânului.

Acum însă, când scriu toate acestea, îmi dau seama că simpul fapt că avva Iulian există este suficient pentru mine: e semn că omul poate ajunge „la măsură” şi că Dumnezeu grăieşte cu omul!…

George Crasnean

Articolul a apărut în Lumea monahilor nr. 110 / 20 August 2016. Textul și fotografiile apar pe Blogul Sfântul Munte Athos cu acordul D-lui George Crasnean, căruia îi mulțumim și pe această cale.

Se va prelua cu precizarea sursei Blogul Sfântul Munte Athos

avva Iulian-2016 (4)

 

Cuvioși români ce s-au nevoit la Muntele Athos: Protosinghelul Ghedeon Georgescu, Egumen al Schitului Prodromu (1840-1925)

Schitul-romanesc-Prodromu-la-1890-Foto-Sfantul-Munte-Athos-wordpress-via-Ziaristi-Online

Acest devotat călugăr şi rugător român din Muntele Athos era de loc din judeţul Prahova. Auzind de numeroşii călugări „vlahi” care sihăstreau în Athos, în anul 1865, s-a dus la Schitul Prodromul şi a intrat sub ascultarea egumenului Nifon Ionescu.

Fiind smerit şi ascultător, a primit tunderea monahală şi s-a învrednicit de darul preoţiei. Şi era Cuviosul Ghedeon blând la cuvânt, înţelept şi paşnic. Zilnic slujea la biserică, făcea ascultare în tăcere şi pe nimeni nu judeca. Sfetnicul lui cel mai iubit era marele protopsalt Nectarie Creţu, de la care deprinsese, atât cântarea bisericească, cât şi lucrarea rugăciunii lui Iisus.

Pentru bunătatea şi sfinţenia vieţii lui, în anul 1891, obştea Schitului Prodromul l-a ales egumen şi părinte duhovnicesc. Ca egumen, protosinghelul Ghedeon era un adevărat model de călugăr şi duhovnic, unul din cei mai cuvioşi stareţi ai Schitului Prodromul. În toate era smerit, blând şi milostiv. Mergea cu toţi la grădină, la ascultare, la biserică şi la masă. Iar când îi cerea un frate ceva, o haină, un ban, o cămaşă, îşi dădea şi rasa de pe el, numai să fie toţi mulţumiţi. Sub stăreţia protosinghelului Ghedeon Georgescu, Schitul Prodromul a trăit o epocă înfloritoare din trecutul său. Obştea număra 150 de călugări români şi avea şcoală de muzică psaltică, renumită în tot Athosul, duhovnici aleşi şi slujbe bisericeşti care cucereau pe toţi. Veneau călugări din tot muntele să-l audă cântând pe schimonahul Nectarie şi pe ucenicii lui.

În anul 1900, părintele Ghedeon, s-a retras, atât din egumenie, cât şi din incinta schitului, şi s-a aşezat într-o chilie mică, pe malul mării. Acolo s-a nevoit în smerenie încă 25 de ani, singur cu Dumnezeu, cu Psaltirea, cu rugăciunea lui Iisus şi cu mângâierea Duhului Sfânt. Că, văzând oarecare dezbinare în obşte, n-a voit să renunţe la dulceaţa liniştii.

Apoi, simţindu-şi aproape sfârşitul, i-a îndemnat pe toţi la dragoste şi unire şi s-a mutat cu pace în odihna lui Hristos.

Sursa: Pateric românesc, Protosinghel Ioanichie Bălan, Editura Arhiepiscopiei Tomisului și a Dunării de Jos, pp. 521-522, Galați, 1990 via sfant.ro

Cărțile Ortodoxe pe care le cauți! Click pe banner!

logo-librarie

Scrisoare deschisă a părinților de la Schitul românesc Prodromu din Muntele Athos către poporul român cel dreptcredincios, având ca temă mișcările stradale și revolta împotriva decăderii societății românești

staretul-atanasie-prodromitul

Părinții români din Sfântul Munte Athos,
Către poporul dreptcredincios român

Iubiți frați întru Hristos, cu multă întristare vă adresăm aceste cuvinte, văzând pericolul și durerea prin care trece poporul român în aceste zile. Deși cu trupul departe de țară, cu rugăciunile noastre nu ne-am despărțit niciodată de neamul în mijlocul căruia ne-am născut, încât acum nu putem să tăcem și să rămânem nepăsători în fața momentului de răscruce prin care iarăși trece poporul român în istoria sa.

Ne referim la mișcările stradale în care revolta oamenilor faţă de decăderea la care a ajuns din multe puncte de vedere societatea românească este dirijată de forțe ostile țării împotriva stăpânirii statului și a Bisericii noastre. Desigur că nu Dumnezeu este în spatele acestora, ci mai curând oameni care urăsc poporul român și credința sa creștin ortodoxă și se folosesc de acest moment pentru a produce mai multă tulburare și a găsi astfel prilejul instituirii unei noi ordini antihristice în lumea românească, cum a fost cea din perioada de glorie a bolșevismului în România. Căci numai atunci s-a mai întâmplat ca provocatori să ațâțe mulțimea împotriva Bisericii lui Hristos, cum am auzit că s-a petrecut în ultimele zile. Așadar, nenorocirile în urma cărora au murit mai mulți oameni, iar alții sunt încă între viață și moarte, sunt folosite astăzi, în chip murdar, ca pretext, pentru a aduce alte suferințe, dureri și întristări peste neamul nostru cel atât de necăjit.

Poate nu este deloc întâmplătoare asemănarea revoltei din aceste zile din București cu revoltele care în ultimii ani au condus la vărsări de sânge, războaie, sărăcie și refugiați în mai multe țări ale lumii chiar în unele state învecinate nouă cum este Ucraina. Cei care ies acum în stradă, trebuie să aibă în vedere că este destul de probabil ca acolo să ajungem și noi în aceste vremuri în care orice scânteie este suficientă pentru a aprinde focul ce mocnește astăzi în lume.

Am nădăjduit cu toții după 1990 la o înnoire a lumii românești, la o schimbare în bine a tuturor așezămintelor statului român, însă ce schimbări au adus toate mișcările stradale adesea manipulate de unii și de alții. Am spune că am devenit din ce în ce mai săraci, milioane de români au luat drumul pribegiei, căutând să-și câștige existența în alte părți ale lumii, sute de mii de copii au rămas fără părinți, cu suferința sufletească specifică orfanilor, bolile grave fac ravagii, iar moralitatea poporului a scăzut din ce în ce mai mult.

Din păcate, schimbarea la care ne-am așteptat atunci cu multă nădejde și entuziasm nu a venit și nici nu putea veni prin ieșiri în stradă și proteste de acest fel, cât timp nu am înțeles că nimic nu se poate schimba în bine în lume, dacă nu se realizează o înnoire sufletească a fiecăruia dintre noi, schimbarea lăuntrică a noastră prin lepădarea omului vechi, a omului care a slujit prin patimile sale stăpânitorului lumii acesteia, tatălui fărădelegii. Cum poate birui Dumnezeu și lumea să fie mai bună, atâta timp cât noi nu devenim mai asemenea cu Mântuitorului nostru Iisus Hristos care s-a jertfit pentru noi, ci, prin faptele noastre, ne asemănăm mai mult cu vrăjmașul lui Dumnezeu, cel care a adus și aduce tot răul în lume, căci este urâtor și ucigător de oameni dintru început (Ioan 8, 44).

Milioanele de avorturi, desfrânările de tot felul, minciunile și hoțiile, dar mai ales necredința care au pătruns în popor cu concursul celei mai mari părți a mass-mediei, îndeosebi a televiziunilor, nu ne îngăduie să avem o soartă mai bună, și nici nu ar trebui să o așteptăm, cât timp continuăm la fel. Ceea ce se întâmplă astăzi, ieșirea în stradă a unora pentru a arăta cu degetul pe ceilalți, fără să vadă sau să-și asume fiecare propriile greșeli pentru starea de fapt la care am ajuns ca popor, este o încununare a întregului rău în care s-a cufundat lumea românească în anii care au trecut.

Având în vedere toate acestea ne îngăduim să adresăm acest cuvânt către poporul român, cu gândul că dacă vom tăcea acum și pietrele vor striga, iar noi nu vrem să ne facem părtași astfel, prin tăcerea noastră, la urgiile care ar putea să vină peste neamul nostru, peste poporul dreptcredincios român.

În primul rând, sfințiilor voastre, preoții Domnului, ne adresăm, rugându-vă să înmulțiți întreaga lucrarea liturgică, prin mai multe Sfinte Liturghii, prin slujirea a cât mai multe Sfinte Taine și ierurgii, căci acestea atrag și înmulțesc lucrarea harului Sfântului Duh în lume. Dar trebuie să avem în vedere că la fel de important este să ne curățim conștiințele prin pocăință și prin spovedanie sinceră și așa să aducem Jertfa nesângeroasă a Sfintei Liturghii, căci Dumnezeu nu primește jertfe din mâini necurate.

De asemenea, este foarte important să spovedim credincioșii cu mult mai des, şi nu numai în perioada posturilor, căci oamenii împovărați de păcate se îndepărtează tot mai mult de Dumnezeu în răstimpurile dintre posturi, suficient cât viața lor creștină să devină tot mai formală.

Să ne rugăm cu conștiința că noi cei din cinul preoțesc și monahal suntem primii vinovați pentru că mulți din poporul nostru s-au înstrăinat atât de mult de Dumnezeu astăzi. Viața lor a ajuns suficient de secularizată, încât cu greu ar mai putea fi deosebită de viața unui ateu sau a unui păgân. Poate că dacă noi am fi luminat mai mult în lume prin slujirea Domnului, printr-o viață de evlavie și rugăciune, mult mai mulți dintre români nu s-ar fi adâncit într-o măsură atât de mare pe o cale care îi îndepărtează de Bunul Dumnezeu.

Creștinilor care umpleți locașurile sfintelor biserici de-a lungul anului și aveți conștiința că din mâna Domnului vine tot binele, vă îndemnăm să întăriți postul și rugăciunea, să înmulțiți faptele de milostenie și pocăința, să vă spovediți mai des și cu frică și cutremur să vă apropiați de Dumnezeieștile Taine, împărtășindu-vă cu Trupul și Sângele lui Hristos, căci fără El nu putem să facem nimic (Ioan 15, 5).

Pentru voi cei care în anii din urmă v-ați adâncit în păcate grele, ne rugăm Bunului Dumnezeu ca să vă lumineze conștiința, încredințându-vă sufletește că toate aceste păcate, prin spovedanie și prin urmarea unui canon de pocăință, El Însuși le va șterge pentru jertfa Fiului Său Iisus Hristos. Ne gândim mai ales la cei care ați făcut fapte care atrag mult mânia și pedeapsa lui Dumnezeu asupra poporului cum sunt avorturile și crimele, desfrânările dobitocești, și nedreptățile care aduc multă suferință aproapelui, copiilor, celor săraci și în strâmtorări de tot felul. Domnul, cel îndelung răbdător ne așteaptă, numai să găsim doctorul sufletului nostru, preotul căruia să-i mărturisim aceste păcate și prin mâna căruia să primim iertarea de la Hristos.

Celor care, ca şi noi, vă trageți din aceiași rădăcină creștină a poporului român, botezați în numele Sfintei Treimi, dar prin care astăzi se lucrează această tulburare ce vine asupra neamului nostru și a Bisericii, vă amintim că orice păcat i se iartă omului după cuvântul Mântuitorului, numai cel împotriva Duhului Sfânt nu se va ierta nici aici pe pământ și nici în cer (Matei 12, 31). Nu vă gândiți la plata pe care o veți primi pentru că v-ați luptat împotriva lui Hristos și a poporului dreptcredincios român, căci degrabă vă va ajunge pedeapsa Domnului, nu altfel, decât prin faptul că vă va părăsi în mâinile celui căruia îi slujiți, diavolul, care este ucigător de oameni dintru început. El nu răsplătește altfel decât prin tulburări sufletești și mentale, prin divorțuri și necazuri, prin boli necruțătoare și moartea fără nădejdea învierii. După ce vă va folosi, pe alții îi va lua în locul vostru ca să-i slujească amăgindu-i ca și pe voi cu banii, cu puterea sau cu satisfacerea cine știe cărei patimi. Nu vă amăgiți, căci nimeni din cei care s-au luptat împotriva adevărului lui Dumnezeu, nu a avut viața frumoasă pe care o aștepta. Domnul vă așteaptă să vă întoarceți la El cu pocăință, cum L-a așteptat pe Iuda Iscarioteanul, cel care l-a vândut. Acesta nu a înțeles marea milostivire a lui Dumnezeu şi din mândrie, s-a supus încă o dată celui rău, sinucigându-se, fără să se folosească de cei 30 de arginți, pe care i-a primit pentru fărădelegea sa.

De asemenea, tuturor celor care în aceste zile din neștiință, dar cu bune intenții, vă alăturați celor care produc atâta tulburare, trebuie să vă spunem că fără să vreți vă faceți părtași la toate păcatele lor, împărtășind același blestem al fărădelegii. Mai degrabă, dacă chiar vreți mai mult bine pentru neamul nostru, căutați cu discernământ la cele ce se petrec, și stați deoparte, dacă nu puteți să împiedicați provocările şi manipulările celor plătiți pentru a face aceasta sau sunt, pur şi simplu, înșelați de cel rău.

Iubiți dreptcredincioși ortodocși români, la un sfert de veac de la căderea regimului comunist, deși atunci am crezut că o soartă mai bună va aștepta poporul român, ne aflăm într-un moment de răscruce poate cu mult mai grav decât la anul 1990. Nu am fi părăsit pacea rugăciunilor noastre, dacă nu am realiza pericolul prin care trece astăzi lumea românească. Este din păcate un moment de criză ca rezultat al păcatelor în care ne-am adâncit ca neam în toți acești ani, păcate pentru care fiecare dintre noi poartă partea lui de vină. Dacă vom pleca cu gândul că noi suntem vinovați, și nu alții, cu siguranță mai este o șansă de a ne putea izbăvi făcând pocăință.

Să încercăm, așadar, fiecare după putință să participăm cât mai des la Sfânta Liturghie, căci nu este rugăciune a Bisericii care să atragă mai mult mila lui Dumnezeu decât o face jertfa cea nesângeroasă a Lui Hristos. Să nu uităm însă să aducem prescura noastră ca semn văzut al jerfirii vieţii noastre lui Dumnezeu. Să prelungim apoi orele de rugăciune, cititul la psaltire, să adâncim mai mult postul și să ne păzim conștiința și limba de la judecata aproapelui, căci avem nădejde că toate acestea împlinindu-le cu mărime de suflet, alături de cele amintite anterior, pentru rugăciunile Maicii Domnului, a tuturor Sfinților Lui, dar și a Sfinților și Mărturisitorilor neamului nostru, Domnul ne va mântui din aceste încercări prin care trece astăzi poporul nostru.

Să ne dea Bunul Dumnezeu discernământ ca să înțelegem că lupta noastră nu este împotriva aproapelui nostru, nici a stăpânirilor, după cum ne învață Evanghelia, ci împotriva duhurilor răutății, a patimilor prin care cel rău spurcă lumea și ne trage în jos. Să ne ajute Hristos ca aceste evenimente triste care premerg postul Nașterii Domnului, să fie pricină pentru trezvie și pocăință, acum în al doisprezecelea ceas, iar tot răul pe care vrăjmașii lui Hristos vor să-l aducă peste țara noastră să se transforme astfel cu harul lui Dumnezeu într-un început al unei reale schimbări ale neamului nostru aflat în fața judecății istoriei, dar mai cu seamă a Domnului și Dumnezeului nostru Iisus Hristos.

Aceasta este mărturia părinților români din Schitul Românesc Prodromu, din Sfântul Munte Athos la anul mântuirii 2015 ziua a 8, a lunii lui noiembrie, la prăznuirea Sfinților Arhangheli Mihail și Gavril pe calendarul nou și a Sfântului Mare Mucenic Dimitrie Izvorâtorul de mir pe calendarul neîndreptat ținut în Sfântul Munte.

Stareţ Arhim. Athanasie Prodromitul

schitul-prodromu

Cuvioși români ce s-au nevoit la Muntele Athos: Arhimandritul Antipa Dinescu, Schitul Prodromu (1859-1942)

Biserica Schitului Prodromu la mijlocul veacului trecut

Acest venerabil duhovnic şi arhimandrit a fost cel mai vrednic stareţ al Schitului Prodromul, după anul 1900. S-a născut în judeţul Prahova, din părinţi iubitori de Dumnezeu. Fiind chemat de Duhul Sfânt la viaţa călugărească, în anul 1880 s-a dus la Schitul Românesc Prodromu din Muntele Athos. Acolo s-a călugărit şi a învăţat ascultarea, smerenia şi cântarea bisericească de la cei mai buni călugări români, printre care se distingea Schimonahul Nectarie protopsaltul.

În anul 1890 s-a învrednicit de darul preoţiei, săvârşind cele sfinte cu deosebită evlavie. Apoi a fost numit superior al Schitului Darvari din Bucureşti, metocul Schitului Prodromu, dovedindu-se un duhovnic iscusit. În anul 1900 a fost ales de toţi stareţ al Schitului Prodromu, pe care l-a condus cu o rară blândeţe şi înţelepciune timp de 14 ani. Era duhovnic ales, preot iubitor de cele sfinte, călugăr cu bun chip, stareţ şi părinte cu mulţi fii sufleteşti. Iată darurile stareţului Antipa Dinescu. Sub egumenia lui, Schitul Prodromu a trăit o epocă de înflorire, având o obşte de peste 100 de călugări.

În anul 1914, Cuviosul Arhimandrit Antipa vine în ţară cu câţiva ucenici şi ajunge stareţ al Mănăstirii Căldăruşani, pe care o povăţuieşte cu o rară pricepere 20 de ani. Pe lângă buna chivernisire a mănăstirii, părintele Antipa devine mare duhovnic al călugărilor şi al mirenilor, căutat şi preţuit de toţi.

Retrăgându-se din nou în Athos, s-a nevoit 8 ani împreună cu ucenicul său, într-o chilie pe malul mării, ajungând duhovnic vestit în tot muntele. Săvârşindu-şi călătoria, în anul 1942 şi-a dat sufletul în mâinile Domnului şi a fost îngropat acolo, lângă mare.

Sursa: Pateric românesc, Protosinghel Ioanichie Bălan, Editura Arhiepiscopiei Tomisului și a Dunării de Jos, pp. 551-552, Galați, 1990 via sfant.ro 

Cărțile Ortodoxe pe care le cauți! Click pe banner!

logo-librarie

Amintiri cu și despre avva Petroniu, George Crasnean

avva Petroniu & George Crasnean

de George Crasnean

„Împrieteneşte’te cu cel necruţător cu sine”, a zis avva Pimen. Nu ştiu dacă m’am împrietenit, dar pentru mine avva Petroniu a fost al doilea tată şi mai ales acela care mi’a arătat cum să mă mântuiesc. El m’a învăţat (fără prea multe cuvinte), cum trebuie să’ţi fie petrecerea prin astă lume părelnică, pentru a’ţi arvuni cele ale cerului. Şi a făcut aceasta foarte simplu: în fiecare zi era pregătit să moară! Pentru aceea şi toate celelalte ale lumii le’a dispreţuit cu mare uşurinţă.

Eu nu’mi doresc să scriu frumos despre gheronda pentru că ştiu că viaţa lui a fost peste cuvintele mele şi nici nu va putea vreodată litera să’ncapă ostenelile părintelui Petroniu.

În vremurile acestea îmbuibate tuturora ni se pare că sfinţii sunt doar noţiuni abstracte ori bătrâne zugrăveli în frescă. Cu tare mult greu am putea admite că ei trăiesc (ba chiar şi fac minuni) pe lângă noi. Şi aceasta pentru că noi ne dorim să mergem la un sfânt ca la un.. sfânt! Ori măcar ca la un şaman, mag sau vrăjitoare, la care să purcedem atunci când ne mai slobozesc problemele („esenţiale”!) ale vieţii noastre lumeşti. Nu suntem pregătiţi să întâlnim un om (aparent) obişnuit, neavut şi lipsit la culme, cu trupul uscat de aspre nevoinţe, dar cu suflet de crin (după cuvântul părintelui Iustin Pârvu). Că pe cât îşi vestejea avva Petroniu trupul, pe atâta şi înflorea sufletul său. Şi el de multe ori ne îndemna ca şi noi să grijim mai mult de sufletele noastre şi de trupurile altora, iară nu de trupurile noastre şi de sufletele altora.

Cu mult dor am dorit în toată vremea să’l revăd pe avva al meu înainte de ieşirea lui din trup, că întotdeauna îmi ziceam mie: „Este mântuire Doamne Dumnezeule, câtă vreme mai laşi astfel de oameni printre noi”!

A fost un călugăr care n’a gândit răul, monah însingurat printre fraţi, dar cu bună-voia lui s’a înstrăinat (şi a dobândit astfel odihnă), căci a ţinut mult la cuvântul avvei Alonie: „ eu singur şi Dumnezeu suntem pe lume”… Că el de fapt, spre mântuire fugea de oameni şi dintre fraţi.

avva Petroniu Tanasa (6)Mi’a spus mie odată avva că am o sarcină care duce la mândrie şi pentru aceea să port de grijă ca scriitura să’mi fie ziditoare (că destui sunt cei care dărâmă prin literă) şi să nu abaţi inima ta spre cuvinte de vicleşug, ci „să scrii întotdeauna cele ce sunt în inima ta”! Şi pe cât îmi şade în putinţă, mă sârguiesc a face… ascultare (deşi nefericit sunt eu că m’am deprins a întreba şi asculta şi nu fac cele bune ce aud şi văd!).

„Toate necazurile şi problemele lumii acesteia vin de la puţina lor credinţă: nimeni nu crede cu adevărat că Dumnezeu le poartă de grijă şi atunci se ocupă ei de asta! Îşi fac griji pentru pensii, asigurări de sănătate, de boală, adună bani pentru zile negre. Toate pentru tihna acestui trup.

Dar lumea este oarbă şi nu’şi dă seama că doar Dumnezeu este Cel ce poartă de grijă şi toate asigurările noastre sunt zadarnice! Mai poate crede oare bogatul, care are aur şi argint, că Dumnezeu este Cel care’l hrăneşte? Iar dacă el nu crede că Domnul este Cel care’i dă pâinea cea de toate zilele, ce nădejde mai poate avea că’l va învia şi’i va da Împărăţia cerurilor? Al cui slujitor este oare: al lui Dumnezeu sau al lui Mamona?”.

„Toate înlesnirile şi binefacerile acestea nu se potrivesc cu viaţa călugărului”, spunea el odată despre primenirile şi modernizările monahismului. „Ele sunt pentru odihna trupului. Şi acolo unde e odihnă nu poate să sălăşluiască şi frica de Dumnezeu. Monahul trebuie să’şi înduhovnicească trupul ca să semene cu Dumnezeu.

Iar Dumnezeu (Cuvântul) era în trup, dar trecea prin uşile închise. De asta fuge monahul din lume, ca să’şi întărească duhul-nu trupul-, să moară faţă de aproapele său şi să nu’l judece întru ceva. Pentru că nu poţi osândi decât ceea ce vezi. Fugi dară de lume ca să n’o osândeşti pe ea şi nici să te osândeşti pe tine în felul acesta”. „Monahul fuge de lume avva, dar acuma aleargă lumea la monahi!”, i’am spus eu atunci.

„Da. A început să vină duhul acesta lumesc peste mănăstiri şi chiar şi aici în Athos”, a mai zis el cu amărăciune. (Îmi spusese altădată, când l’am întrebat ce şi’ar dori mai mult la vremea aceea, că ar vrea… să nu mai fie drumuri în Sfântul Munte! Să revină iar la cărările şi liniştea timpurilor pe care le găsise în Grădina Maicii Domnului! „Atuncea plecai lunea, pe jos, cu mularul (catârul) la Karyes pentru cele trebuincioase schitului şi te întorceai marţea ostenit la fraţi, dar neîmprăştiat în rugăciune! Acuma te urci în maşină şi într’o oră eşti în Careia. Nici n’ai timp să’ţi faci pravila pe drum, cum o făcea sfântul Athanasie! Pe vremea aceea dacă vedeai obraz de om în cale te opreai pentru binecuvântare şi cuvânt de folos. Astăzi n’apuci să ieşi din schit şi te’ntâlneşti cu un grup de mireni. O fi ceva folos şi din aceasta, mai ales pentru mireni, că Dumnezeu şi pe cele rele le poate întoarce înspre bine, numai să nu fie mai mare pierderea!”).

„Nu iubiţi lumea, nici pe cele ce sunt în lume. Dacă cineva iubeşte lumea, iubirea Tatălui nu este în el” (I Ioan 2, 15). Iar gheronda nu s’a lipit nicicând de cele trecătoare ale lumii , ci a iubit truda mai mult decât odihna. Şi obştea a înţeles şi a văzut că el ştia calea Domnului; de aceea l’a şi urmat în toate.

N’a avut de la cine învăţa cele ale lui Dumnezeu avva Petroniu, căci în viaţă nu i’a fost dat să ucenicească pe lângă vreun bătrân îmbunătăţit. Dar l’a înţelepţit Dumnezeu şi a iubit cărţile şi a făcut cele scrise ele de Sfinţii Părinţi, păzindu’şi sufletul de prihană. Şi, având inimă curată-că nu cunoştea vicleşug cugetul său-lui Dumnezeu i’a plăcut cele ce a făcut, căci a rămas în toată petrecerea sa pământească nematerialnic şi dispreţuind avuţiile.

Pentru aceasta n’a primit nici cei două milioane de dolari pe care i’a oferit George Becali, spre refacerea arsanalei Prodromului, spunând că „nu aceasta este treaba călugărului, ci a sta de vorbă cu Dumnezeu! Că dacă monahii se vor lipsi de rugăciune şi vor începe a zidi piatră, duhul se va duce de la ei şi vor rămâne… de piatră”!

Şi de vor ridica arsanaua, mai „pe urmă le va trebui să meargă la pescuit” (bineînţeles că pentru hrana schitului), iar apoi „corabie mai mare le va trebui şi rugăciunea se va duce de la ei! Toate acestea sunt vicleşuguri ale diavolului, care seamănă răul prin multa înlesnire, ca neghina printre spicele de grâu. Să nu dorim lucruri din cele lumeşti în locul celor ale sufletului, că ne vom lipsi astfel de amândouă. Când trăieşti având bani asupra ta, Dumnezeu nu’ţi mai poartă de grijă. Şi să ştii frate că dracul n’a biruit niciodată pe cineva prin sărăcie!”.  

Aşa era avva al meu: el vedea bine întotdeauna adversarul şi ferea din timp pe fraţi de „binefacerile” satanei, nedându’i acestuia prilej a’şi ţese urzelile.

Pentru că el cunoştea pricinile patimilor, suferea mult pentru noi ceilalţi care nu reuşeam să vedem cursele vrăjmaşului. Suferea, ba chiar se mânia cu patimă pe satana când auzea că a biruit acesta pe vreun frate. Ura cu pasiune păcatul şi „se crucea” când era încunoştinţat de vreo nouă „potlogărie” a zavistnicului diavol. I’am spus odată că noi, oamenii, am vrea să împăcăm pe cele lumeşti cu cele cereşti, că n’am renunţa la agonisirea de averi aici pe pământ, dar nici la comorile cele neîmpuţinate ale Împărăţiei lui Hristos…

avva Petroniu Tanasa (8)„Vasăzică faci voia vrăjmaşului şi vrei să te şi mântuieşti? Toţi oamenii ştiu ce trebuie să facă ca să se mântuiască, dar nu vor să fie mântuiţi! Faci toate murdăriile acestea, dai drumul şi legiferezi păcatul şi vrei mântuire? M’am crucit când am auzit şi de potlogăria asta cu nepedepsirea incestului! (Era în mai 2009). Doamne, Maica Domnului!

Asemenea urâciune înaintea Domnului! Păi sigur că Dumnezeu se leapădă de tine atunci – că sfinţenia nu poate sta alături de murdărie – şi satana întunecă minţile celor ce fac nelegiuirile acestea, încât vor ajunge să spună răului bine! Diavolul, care de la început a fost ucigător de oameni…şi când grăieşte minciuna, grăieşte dintru ale sale, căci este mincinos şi tatăl minciunii (Ioan 8,44) totdeauna va ascunde păcatul sub chipul virtuţii.

Într’atâta va perverti vrăjmaşul pe oameni, încât le va inversa valorile! Şi mă tem că nu suntem departe de acele vremuri…”. I’am răspuns că „vremurile acelea au şi venit deja” şi l’am întrebat ce era de făcut? „Nu putem pune început bun dacă nu urâm păcatul! Înstrăinarea aceasta de Dumnezeu aduce toate relele în lume. Dar să nu ne amăgim: de nu se va curăţi neamul acesta de patimi, Duhul Sfânt nu va veni peste el! Însă de vom pune post şi rugăciune, Dumnezeu nu va lăsa vrăjmaşul să se obrăznicească!”.

Adesea şi bucuriile dinafară le lua cu măsură, ca nu cumva fiind în pace şi neluptându’se să’i fie biruită smerenia. Dar el spunea că Dumnezeu îngăduia atunci să nu fie înfruntat pentru neputinţa lui. Cea mai scurtă cale de mântuire şi’a ales (smerenia), toată viaţa micşorându’se înaintea oamenilor şi potrivindu’şi rugăciunea cu fapta. Pentru aceasta şi Dumnezeu odihnea în inima lui, însă el, până în sfârşitul vieţii sale, i’a fost frică de cădere. Povestea părintele Modest, ucenicul său, că atunci când a citit cele scrise de mine şi spuse de avva Adrian Făgeţeanu despre el, a găsit pe toate paginile revistei tăiat cuvântul… „smerenie”! (Lumea monahilor, nr.9/2008). „La măsura lui, nu m’am gândit că gheronda mai poate avea frică de slava deşartă!”, a mai mărturisit acelaşi smerit ucenic.

Era smerit foarte şi atât de aspru cu sine încât, nici foarte bolnav fiind de pleurezie, n’a voit a merge la spital, pentrucă zicea: „Dacă Dumnezeu vrea să mă ia la El, cine sunt eu să mă împotrivesc Lui? Am pe Maica Domnului (Prodromiţa) aicea, care veghează asupra mea; ce poate să facă mai mult omul pentru mine?”. (Avea atunci apă la plămânul drept şi n’a dormit mai bine de 48 de ore, fiindcă el se odihnea doar pe acea parte. A aţipit pe patul de spital ca un prunc, după aceea…).

Nu i’a fost frică de moarte. Şi de fapt avva nici n’a murit, ci a trecut la viaţă.

De mult murise el lumii acesteia! N’a avut decât o singură grijă în ultimile clipe de viaţă: să fie împărtăşit! Şi atunci când mi’am luat rămas bun de la el, cu trei zile înainte de trecerea sa la cele veşnice, a crezut că a venit preotul cu potirul să’l cuminece! Spunea că „Dumnezeu a desfiinţat spaima de moarte. Hristos a înviat cu moartea pre moarte călcând”. Spunea, ca şi Sfinţii Părinţi, că „puţină vreme avem pentru trudă, dar odihna este veşnică” şi îndemna pe oameni „să se gândească cu tot dinadinsul la fericirea veşnică”, chiar dacă admitea că mai degrabă se mântuiesc creştinii de frica iadului decât de dragostea raiului.

Privea însă moartea ca pe „o poartă spre o fericire ce nu s’ar putea compara cu nici una din fericirile de pe pământ. Dar pentru omul care a trăit în păcat moartea este cumplită. Toate relele şi necurăţiile lui vor apărea atunci şi cine va putea suferi ruşinea aceea? Nu Dumnezeu este Cel care îl condamnă pe om, ci el îşi alege locul din timpul vieţii acesteia. Nu Dumnezeu ne hărăzeşte iadul. Dimpotrivă, El ne spune: Mergeţi şi moşteniţi Împărăţia Cerurilor. Omul este cel care aduce iadul cu dânsul. Pentru că şi raiul şi iadul ni le pregătim noi, aici.

Într’un anume fel se poate spune că nu este pedeapsă, ci omul e chinuit de propriile lui alegeri greşite: cu ce ne ducem dincolo, aceea avem. El se duce pe lumea cealaltă cu păcatele de aici: desfrânat ai fost, beţiv sau drogat, învrăjbit sau răutăcios, aşa pleci dincolo, în veşnicie. Aici, pe pământ, el îşi poate satisface toate aceste porniri. Dar omul rămâne cu aceste porniri păcătoase şi pe lumea cealaltă, numai că acolo nu şi le mai poate satisface. Iar pentru păcătos, acestea sunt chinuri în iad”.

A iubit neamul acesta şi i’a părut rău că „au intrat românii într’o stăpânire fără Dumnezeu”. Spunea, atunci când România a intrat în UE, că „s’a uitat peste proiectul de constitutţe al Uniunii Europene şi acolo nu se vorbeşte nimic de Dumnezeu, ori de creştinism”.

Deşi nu şi’a legat cugetul nici măcar de averile chinoviei, a luat asupra sa tot ceea ce privea pe fraţi şi a făcut toate pentru mântuirea lor. Nu le’a cerut vreodată ceea ce el n’a făcut mai întâi. Unora li s’a părut poate prea aspru („dacă aş plăcea însă oamenilor, n’aş fi rob al lui Hristos”- Galateni, 1, 10), dar tot astfel se purta şi cu el însuşi, pentru că ştia că doar astfel creşte monahul şi dobândeşte vedere lăuntrică.

„Nu rătăci, ci şezi în chilia ta şi plângeţi păcatele”! Şi el a stat în chilie şi s’a nevoit în Sfântul Munte 33 de ani, iar în toată această vreme n’a ieşit din Athos decât o singură dată: la sfinţirea mănăstirii Sâmbăta, întâmplată în 1993, la sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului. Iar această ieşire a sa se datorează… ascultării, pentru că Patriarhul ecumenic de la Constantinopol, Bartolomeu, care îl avea la evlavie, l’a poftit să’l însoţească la această bucurie românească!

Într’o iarnă, acum patru ani, vorbind despre timpurile trecute şi cele rămase de petrecut, l’am întrebatcum a ajuns omul să creadă că starea de păcat în care trăieşte este cea naturală”?

A zis că „omul a fost făcut după chipul lui Dumnezeu şi el trebuie să ajungă iarăşi la asemănarea cu Dumnezeu, să fie asemenea cu Dumnezeu. I’a dat Domnul şi putere să facă acest lucru, dar omul n’a înţeles de la început care era menirea lui, pentru că a venit vrăjmaşul cu înşelăciunile lui şi l’a îndepărtat de la calea cea dreaptă. Şi atunci a trimis Dumnezeu pe Fiul Său pe pământ să arate oamenilor cum să ajungă asemenea cu El.

Cum ne spune şi sfântul Ioan Evanghelistul că „cel care crede în Dumnezeu să facă cele ale lui Dumnezeu”. Şi atunci a venit Iisus spunând: „Eu sunt Calea Adevărul şi Viaţa”! Nu există altă cale sau învăţătură! Şi nu compari învăţătura lui Dumnezeu cu vreo învăţătură omenească; acesta este sfântă, desăvârşită, este deplină, n’are nevoie de completare, nu’i lipseşte ceva, n’are nevoie de schimbări sau adăugiri şi trebuie crezută aşa cum a lăsat’o Dumnezeu.

avva Petroniu Tanasa (4)Nu există alte adevăruri! Deci Dumnezeu, făcătorul cerului şi al pământului, a iubit aşa de mult lumea încât a venit pe pământ ca să scoată din nevrednicie şi necaz pe om. Şi atuncea învăţătura Lui trebuie să aibă toată încrederea noastră şi de aceea trebuie să ne’o împropriem şi s’o cunoaştem cât mai bine. Există bineînţeles diferite secte zise creştineşti, care s’au îndepărtat de la învăţătura cea adevărată a lui Dumnezeu, întunecate fiind de uneltirile vrăjmaşului.

Spun Sfinţii Părinţi, părinţii mari ai Bisericii, că „dacă omul se abate de la viaţa cea bună, face greşeli, face păcate, atunci el de fapt deschide larg uşa diavolului”. Şi primul lucru pe care’l face diavolul când intră în om este să’i întunece mintea. Dumnezeu a dat omului minte şi învăţătură pe care dacă o păstrează va şti să deosebească binele de rău.

Altfel diavolul îi întunecă mintea şi omul nu mai înţelege ce e bine şi ce e rău şi după aceea vrăjmaşul îi sugerează toate păcatele posibile şi toate răutăţile. El nu mai poate săvârşi binele fiind întărit în păcat şi vrea să-l facă pe om cât mai vinovat în faţa lui Dumnezeu, ca să se asigure că-l va dobândi pentru iadul său.

De aceea lumea înţelege altfel lucrurile, sau chiar nu le înţelege defel. Odinioară, spre exemplu, ţi’era jenă să vorbeşti despre desfrânare; vreau să spun că era o vreme de adâncă evlavie şi pe om nu’l atrăgeau murdăriile acestea din timpurile moderne.

Tot Sfinţii Părinţi spun că dacă omul duce o viaţă bună, curată, cinstită, când se’ntâlneşte cu păcatul, acesta nu’l atrage şi se ruşinează de el. Şi atuncea cum îţi explici că oameni învăţaţi, oameni de cultură, instituţiile, ba chiar şi Biserica, acceptă şi chiar încurajează aceste păcate, manifestările acestea stradale neobrăzate? Cui i’ar fi dat prin cap altădată să iasă gol pe stradă, aşa dezmăţat? Doamne fereşte! Şi mai văd şi copiii la televizor toate aceste dezmăţuri şi se murdăresc şi ei din vederile şi auzirile acestea!

De’asta o fugit dintru început monahul de lume! Or fugit în marginea satelor sau la pustie, ca să nu mai vadă sau să audă devierile lumii acesteia. Însă greul de abia acum începea, pentru că omul poartă cu el toate vederile şi auzirile din lumea de care tocmai a fugit şi unele păcate pe care poate le’a făcut. Avem drept pildă cazul Mariei Egipteanca pe care 17 ani au chinuit’o în pustie amintirile păcatelor săvârşite în lume.

Atâţia ani de păcat fac ca răul să se încuibe în om, iar el devine rob al păcatului şi îşi schimbă felul de a cugeta, de a vedea, de a înţelege. Aşezarea minţii lui făcută de Dumnezeu se strică şi se modifică după formele păcatelor pe care le face. Omul pe dinafară rămâne om, fiindcă pe dinăuntru este chip al păcatelor pe care le săvârşeşte. Toate gândurile şi cugetările lui sunt strâmbate după contururile păcatelor făptuite.

Gândiţi’vă la un om căzut în patima beţiei căruia îi este foarte greu să se mai oprească din acest păcat fiindcă el nu mai este stăpân pe sine. „Duşmanul omului, casnicii săi”! El este de pe acum rob şi face ceea ce îi porunceşte stăpânul său, moare de acum din viaţa aceasta, fiind arvunit nefericirii veşnice, fiindcă omul acesta se săvârşeşte cu toate păcatele sufletului său, cu toate amăgirile sale din lumea asta. Însă dincolo nu mai are nici băutură, nici bani şi n’are cum săvârşi păcatul său care’l va chinui veşnic.

Dumnezeu însă ne’a chemat să moştenim Împărăţia Sa cea veşnică şi ne’a promis lucrul acesta de la facerea lumii. Avem cărţi de învăţătură, avem şi propovăduirile Bisericii care ne arată şi calea cea dreaptă care să ne ducă acolo. Omul zilelor noastre însă le face toate împotrivă; săvârşeşte toate relele, care sigur îl vor lipsi de Împărăţia Cerurilor.

Bunăoară am auzit de noi învăţături care îi spun omului să nu’i fie teamă de moarte, că nu există iad şi că totul se consumă aici, pe pământ. Şi bietul om, care şi aşa are o mulţime de probleme inventate de vrăjmaşul diavol, primeşte cu mare uşurinţă şi astfel de învăţături. Dar n’a fost de când e lumea aşa ceva”.

Curat fiind la minte şi inimă el putea să vadă lucrurile „drept”, străin fiind de cele ale lumii…

Aşa fel de om era avva Petroniu Tănasă, stareţul schitului românesc athonit Prodromu, monah care a ascultat cu plâns de Dumnezeu, pentru care lucru şi Dumnezeu îl asculta pe el… Ferice de tine părinte că te’ai plâns pe tine în viaţa aceasta şi la veşnicie nu vei mai da lacrimă!

Via Lumea Credinței cu mulțumiri lui George Crasnean
Foto Arhiva blogului

Prodromu. Mormantul staretului Petroniu (4)