Peregrinările Cuviosului Iosif Isihastul prin Sfântul Munte

După această perioadă de „încercare”, la începutul anului 1921, întorcându-se în Atena, s-a întâlnit, prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, cu monahul athonit Onufrie, stareţul unei chilii din Karyes (capitala administrativă a Athosului). Acesta a ascultat rugămintea tânărului Francisc de a-l lua cu el la întoarcerea sa în Sfântul Munte (recent eliberat definitiv de sub ocupaţia turcă – 1913), astfel încât la vârsta de 24 de ani (neîmpliniţi) Francisc intră pentru prima dată în Grădina Maicii Domnului.

La sosirea sa în Sfântul Munte, acesta era plin de viaţă, ţinând cont doar de faptul că se nevoiau aici cinci mii de monahi, majoritatea greci, dar şi ruşi, români, bulgari, sârbi şi georgieni.

Potrivit rânduielii monahale, cel care s-a hotărât să devină monah este dator să-şi aleagă locul şi felul de vieţuire ce i s-ar potrivi cel mai bine caracterului său. Francisc căuta un ascet aidoma celor pe care îi descriau cărţile patristice pe care le citise. Caracteristicile acestuia trebuiau să fie privegherea de toată noaptea, înfrânarea extremă (să mănânce ierburi, iar nu pâine[1]), neînşelat în cele duhovniceşti şi destoinic a-l deprinde şi pe el cu adevărata viaţă monahală, cea care îl duce pe nevoitor la curăţie, iluminare şi desăvârşire. A înţeles mai târziu faptul că imaginaţia, ca rezultat al râvnei aprinse, se face ispită ascuţită neştiutorilor, până când li se schimbă impresiile prin viaţa practică. După perioada petrecută în pustiul din jurul marii metropole elene devenise conştient de faptul că locul în sine (oricât ar fi de retras) nu poate da de la sine nevoitorului rugăciunea adevărată, şi fără un povăţuitor duhovnicesc şi experimentat, toată strădania sa era pasibilă de cădere în înşelare.

Pe cât de mari au fost aşteptările, pe atât de mare a fost şi deziluzia de a găsi o lume monahală în care majoritatea zdrobitoare a părinţilor aghioriţi se limitau la slujbele tipiconale, dând o deosebită importanţă lucrului de mână,în vreme ce nimeni nu se arăta să se ocupe cu lucrarea minţii. Mai mult, cei mai mulţi părinţi îl descurajau, spunându-i că dascălii rugăciunii minţii lipsesc cu desăvârşire.

Cu toate acestea, Francisc îi mărturisea surorii sale, Erghina, într-o scrisoare: Atunci când am venit la Sfântul Munte nu ne-am închis într-o casă, aşa cum obişnuiesc mulţi să facă. Ci am căutat, am strigat, am plâns. Nu am lăsat munte sau peştera neumblată, căutând îndrumător nerătăcit, ca să ascultăm cuvintele vieţii, nu cuvinte zadarnice, neroditoare. Nu am lăsat nici un părinte eremit de la care să nu luăm fie şi un pic de folos. Iar unor fiice duhovniceşti le scria: am căutat mult, dar n-am găsit decât rânduiala cu mâncare o dată în zi. Nu vă spun câte lacrimi, câtă durere în suflet, cât am strigăt de se cutremurau munţii, plângând ziua şi noaptea pentru că nu găseam rânduiala aşa cum citisem în Vieţile Sfinţilor. Toate peşterile Sfântului Munte m-au avut oaspete, pas cu pas am cercetat totul. Precum cerbul care caută un firişor de apă pentru a-şi potoli setea, aşa căutam să găsesc un duhovnic care să mă înveţe vederea şi lucrarea cea dumnezeiască.

Pustia stâncoasă și abruptă a Viglei, Sfântul Munte

A găsit astfel, în ciuda părerii generale de atunci, mulţi dintre Părinţi în «lucrare» şi în contemplaţie, oameni sfinţi, venerabili. Avem de a face cu o aparentă contradicţie. Raportându-se la numărul monahilor la momentul sosirii sale în Sfântul Munte, părinţi niptici erau foarte puţini, dar comparativ cu cei care mai trăiau în momentul scrierii Epistolelor sale, aceia pe care Cuviosul Iosif apucase să îi cunoască, erau superiori numeric.

Deşi mărturiseşte că a colindat întreg Sfântul Munte[2], cea mai mare parte a vieţii sale athonite s-a desfăşurat în partea de miazăzi a acestuia, între Katounakia şi Marea Lavră, având ca punct de referinţă Athonul, vârful Muntelui.

Gheronda Daniil Katounakiotul (1864-1929)

La Katounakia l-a cunoscut pe renumitul Stareţ Daniil (1864-1929), întemeietorul obştii Daniileilor (în 1875). Acesta era un bărbat evlavios, cărturar, înţelept, cu o bogată experienţă a vieţii ascetice, fiind recunoscut pentru deosebitul dar al discernământului, bun prieten al Sfântului Nectarie, Mitropolitul Pentapolei (+1920). Renumele acestuia în tot Sfântul Munte (care s-a dovedit a fi pe deplin meritat), precum şi sfatul dat de maica Teodosia din Atena (căreia Francisc îi făcuse diferite milostenii şi al cărei frate era călugăr aici) l-a determinat pe Francisc să rămână pentru o vreme în obştea lui. Calea de mijloc hotărâtă de inspiratul Stareţ Daniil în ceea ce priveşte nevoinţa ucenicilor săi (în special legată de mâncare şi rugăciune) nu l-a odihnit, însă, pe tânărul nevoitor, ceea ce l-a determinat pe Bătrân să-i ofere posibilitatea de a se nevoi mai aspru. Astfel, rămânând în permanentă legătură cu acesta şi având binecuvântarea lui, Francisc se va stabili foarte aproape de acesta, la peştera cunoscută drept a Stareţului Teodosie.

Gheronda Calinic Isihastul (1853-1930)

Auzind de faima stareţului Isihast Calinic [3] (1853-1930), s-a dus la el (aflat în vecinătatea locului său de nevoinţă) cu gândul de a intra sub povăţuirea acestuia. Bătrânul nevoitor i-a refuzat politicos cererea, preferând să rămână fără ucenici, pentru a nu pierde, prin griji şi răspândirea care vine de la acestea, harul lui Dumnezeu. Totuşi, de la acest isihast desăvârşit a primit ca unică învăţătură (nu despre rugăciune, ci aceea) să fie cu desăvârşire ascultător.

De aici a plecat spre Vigla, trecând pe la Schitul românesc Prodromu, din apropierea Marii Lavre, ca mai apoi să se stabilească pentru şase luni la chilia Acoperământul Maicii Domnului, având statutul de „kaviot” [4] (adică de mirean găzduit), plătind o chirie fictivă bătrânului monah Hariton, în grija căruia se afla susnumita chilie, şi care i-a făgăduit deplină libertate în ceea ce priveşte modul de vieţuire. Acest monah fiind foarte des plecat pe la diferite mânăstiri, îi oferea chiriaşului timpul necesar şi posibilitatea de a se nevoi aşa cum dorea: cu priveghere de toată noaptea, cu rugăciunea lui Iisus, multă asceză, studiu duhovnicesc, urmând sfaturile părinţilor duhovniceşti din locul acela, mai ales cele ale duhovnicului de la Peştera Sfântului Atanasie (aflată la o distanţă de 10 minute faţă de chilia sa). Pentru aceasta, Francisc se retrăgea adesea la o peşteră din apropierea chiliei, unde se ruga cu lacrimi, spunând rugăciunea inimii cu gura (nu cunoştea prin experienţă celelalte etape ale acesteia: a minţii şi a inimii), rugând pe Domnul Hristos şi pe Maica Sa să îl învrednicească a ajunge să deprindă adevărata rugăciune, aşa după cum citise în cărţile sale duhovniceşti, mai ales în Filocalie.

Chilii atârnate în pustia Viglei

Note:

[1] Unul ca acesta nu avea să găsească niciodată, întâlnind un singur ascet ce mânca după ceasul al 9-lea, dar nu se limita la verdeţuri.

[2] Nu putem stabili şi descrie cu exactitate itinerarul parcurs de Stareţ, întrucât nu sunt amintite nominal decât foarte puţine locuri (mânăstiri, schituri sau chilii).

[3] Într-una din Epistolele sale îl descrie ca pe un „desăvârşit nevoitor. A stat izolat de toţi ceilalţi timp de patruzeci de ani, nevoindu-se cu lucrarea minţii şi hrănindu-se cu dulceaţa dragostei dumnezeieşti. A fost de mare folos multora. Acesta s-a bucurat de răpirea minţii”, Gheron Iosif, EME, p. 90. Pentru mai multe detalii a se vedea Prof. Panaiótis Iliópoulos, la http://www.pemptousia.ro/2013/12/kallinikos-aghioritul-isihastul/, unde beneficiem şi de o bibliografie legată de biografia isihastului.

[4] Statut valabil şi pentru monah. Acest lucru îi oferea posibilitatea unei independenţe, teoretic, nelimitate în a se nevoi unde şi oricum va dori, ceea ce în cazul lui Francisc nu s-a realizat în mod deplin.

Sursa: Pr. Dr. Cristian Groza, Gheron Iosif Isihastul (1897-1959) – Viaţa şi învăţătura (carte în curs de apariție la Editura Sfântul Nectarie). Fragmente din lucrare apar aici cu îngăduința autorului căruia-i mulțumim și pe această cale.

Părintele Cristian Groza este Preot Paroh al Catedralei Sfântul Ierarh Nicolae și Sfântul Mare Mucenic Gheorghe din Sfântul Gheorghe, Covasna și Doctor în Teolgie al Facultatății de Teologie Ortodoxă „Andrei Şaguna” – Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu, îndrumător fiind Arhid. Prof. Dr. Ioan. I. Ică jr.

Pater Vlasios, pustnicul Viglei

pater Vlasios, pustnicul Viglei

George Crasnean

Ca întotdeauna, când ajung la Prodromu şi stau mai mult de’o zi-două, negreşit trec şi pe la părintele Vlasie, pustnicul cipriot din Vigla. Acum însă l’am rugat pe părintele Gherasim Prodromitul să mă însoţească, pentru că el vorbeşte foarte bine limba elină şi în felul acesta am petrecut o după amiază încântătoare în desişurile Viglei – care „acoperă” nevoinţele eremitului Vlasios. Părintele Gherasim are darul de a reţine multe dintre cuvintele de folos pe care le aude şi mi’a zis că ultima oară când a grăit cu părintele Vlasie acesta i’a spus (între altele) un cuvânt de mare folos: „un om fără duhovnic este un om care şi’a pierdut răsăritul”…

străinul în ţară străină

Evlogite pater Vlasios!

O Kirios! Ti kanis Georgios? Kala?

Aş zice că bine părinte, dar bine e doar în rai!

Bun cuvânt ai spus. Pentru că noi aicea suntem nedesăvârşiţi. De asta ne’a spus Hristos: „Fiţi desăvârşiţi!”. Ca prin încercare, omul să se desăvârşească şi să ajungă la asemănarea cu El, cu Cel desăvârşit. Bineînţeles: după cât îi stă în putinţă, pentru că niciodată nu va ajunge aici, pe pământ, la starea desăvârşită pe care o poate avea dincolo, în ceruri.

De’acum înainte o să răspund că „fac păcate”, când mă va întreba cineva – ca să fiu mai aproape de adevăr.

Când o să termini transcrierea să ştergi înregistrarea: să rămână doar ceea ce este scris.

Spune’i părinte că eu, de obicei, păstrez şi înregistrările.

Nu dă binecuvântare – a tradus părintele Gherasim (v. foto dreapta).

Katalaves: o să şterg înregistrarea. Sunteţi cipriot din naştere, părinte. Ştiu că tot de neam elinesc sunteţi, dar totuşi… grecii sunt greci. Nu vă e dor uneori de insula de’acasă?

Eeh, îmi lipseşte câteodată dar nu mă deranjează asta. Un călugăr trebuie să trăiască ca un străin într’o ţară străină. Nu avem aici cetate şi patrie stătătoare. Nu spune şi apostolul Pavel că „nu avem aici cetate stătătoare, ci o căutăm pe aceea ce va să fie”? (Epistola către Evrei XIII, 14). Mulţi dintre părinţii athoniţi chiar îi fericesc pe cei de alt neam – care se nevoiesc aici, în Muntele Sfânt – pentru că pot să’şi câştige mai uşor această înstrăinare şi, odată cu ea, smerenia şi mântuirea. E cazul românilor, ruşilor, sârbilor, bulgarilor, ivirilor…

Se prea poate să fie aşa părinte. Că şi Iisus „a pătimit în afara porţii”. Dar sfinţia ta, cum te simţi în Athos: străin sau… elin?

Pentru mine „grădina Maicii Domnului” e… o altă patrie. Una sfântă…

Şi acolo, acasă, mai trăieşte cineva din familie?

Părinţii au trecut la Domnul, dar mai am un frate în Cipru, care are şase copii.

Spune’i părinte (Gherasim) – rogu’te – că apreciez cum şi’a „aranjat” dulama!

Aah! Păi vin noaptea şacalii şi tot trag de ea. De aceea e toată franjurată! Glumesc, bineînţeles. La început s’a întâmplat asta pe când lucram: se mai agăţa prin maquis, ori prin scaieţi. Pe urmă… Dar oricum, chiar şi’aşa, la doi-trei ani o schimb pentru că se rupe prea tare.

gheron Haralambos / gheron Iosif Vatopaedinul

Părinte, când ai păşit prima oară în Athos, unde te’ai dus? La care mănăstire ai stat?

Eu când am venit în Agion Oros m’am dus să mă închin la toate mănăstirile, dar de stat am stat la Burazhere. Pentru că acolo vieţuia pe atunci „marele” Haralambie. Pentru el am stat acolo, pentru că era un adept al trăirii isihaste – la fel ca prietenul său, gheron Iosif. Se trăia în tăcere pe atunci la Burazhere. Monahii de acolo practicau tăcerea. La acea vreme eu aveam vreo douăzeci de ani şi aş fi vrut să vorbesc mai mult, să învăţ cât mai multe de la ei, însă doar doi monahi aveau ascultarea şi îngăduinţa de a grăi – şi aceia erau foarte bătrâni şi vorbeau foarte puţin. Desigur, mă foloseam de tăcerea lor – şi mai ales de asceza lor – dar într’o zi i’am spus părintelui Haralambie că nu mă „odihnesc” acolo şi l’am întrebat ce să fac? Unde să mă duc? Şi el m’a trimis la mănăstire de obşte: la Kutlumuş. Aceştia urmau aceeaşi linie şi viaţă duhovnicească ca şi fraţii lor de la Burazhere.

Pe’atunci – în 1977 se întâmpla asta – era în obşte şi gheron Iosif („Vatopedinul”). Abia după trei-patru ani a fost chemat şi pus egumen la Dionisiou. Ştiţi că modul acesta de vieţuire isihast a început în Nea Skiti şi de acolo l’au adus gheron Iosif şi gheron Haralambos la Koutloumousiou şi Burazhere. Ei erau deja prea mulţi – optsprezece – pentru chilia din Nea Skiti şi căutau un loc unde să se ducă. Aşa au venit la Bogoroditza din Kalaitzi (lângă chilia „Sfântul Procopie” a părintelui Timotei) şi au rămas acolo pentru o perioadă. Dar era prea mare părăginirea acolo şi nu sosise încă vremea de refacere a străvechiului schit rusesc; de aceea au ales să plece şi de acolo.

Mi’aduc aminte de o întâmplare care s’a petrecut în timp ce gheron Haralambos se întorcea acasă, de la Pantokrator către Bogoroditsa. Cum mergea el pe potecă a dat peste un bătrân care „adormise” întru Domnul pe o cărare mărginaşă. Lucru ciudat însă, bătrânul monah avea toate hainele… împăturite şi aşezate sub cap. Părinţii au spus că acesta din smerenie s’a dezbrăcat, ca trupul să’i fie mâncat de şacali. Însă, cu toate că trecuseră vreo două-trei zile de când murise, nu se atinsese niciun animal de trupul călugărului. Pronia divină a făcut ca gheron Haralambos să treacă pe acolo şi, astfel, să nu rămână monahul neîngropat creştineşte. Doxa Tou Theou!…

După Kutlumuş, unde aţi plecat părinte?

Doi ani am stat în Koutloumousiou.

V’aţi nevoit împreună cu gheron Iosif acolo?

Da. Pe’atunci era la Kutlumuş. După aceea a plecat la Vatopaediou.

Era mai aspru decât gheron Haralambos, de la Burazhere?

Nuu. Era mai blând ca gheron Haralambos. Păi, la privegherile din Burazhere stăteam în picioare toată noaptea, iar dacă oboseam – sau ne ispitea somnul – nu aveam voie să ieşim afară să ne răcorim (ca acuma), ci trebuia să te laşi când pe un picior, când pe altul. Adică să stai într’un picior – asta era rânduiala părintelui Haralambie împotriva oboselii! Te mai spijineai de câte un perete şi stăteai, că n’aveai încotro: făceai ascultare.

Păi aveau măsură mare, părinte!

Da. Însă eu eram tânăr pe’atunci şi’mi plăceau slujbele, iar ei făceau cam totul la chilie. În biserică slujeau doar Vecernia, două Ceasuri şi Liturghia; mai puneau uneori şi câte un Paraclis. De aceea am ales să plec de la Burazhere.

Aţi rămas cu ceva de acolo, părinte?

Da. Cu asceza. Nevoinţa aceea mi’a rămas. Erau foarte tăcuţi: şi rugăciunea inimii o ziceau cu glas mult mai mic decât la Filotheou sau Vatopaediou.

Şi de la gheron Iosif?…

Iosif Vatopedinul avea altă harismă: aceea de a atrage pe cei tineri şi de a’i ajuta să rămână statornici în nevoinţă.

Cât timp aţi stat în aceeaşi mănăstire cu el?

Doar vreo şapte luni – din decembrie până în mai – pentru că după aceea, el a plecat în Cipru să facă o mănăstire. Abia când s’a întors de acolo s’a mutat la Vatopaedi. Şi a ridicat în câteva luni o întreagă mănăstire, a strâns şi o obşte de şapte monahi şi un ieromonah, apoi a vrut să instaureze şi acolo avatonul (interdicţia femeilor), ca în Athos, însă episcopul locului n’a fost de acord pentru că venea foarte multă lume în pelerinaj deja – şi majoritatea erau familişti. Aşa că gheron Iosif a pus toate în bună rânduială şi s’a întors în Athos: mai întâi la Kutlumuş, după aceea la Nea Skiti şi apoi – fiindcă s’au adunat repede în jurul său mulţi ucenici (şi nu i’a mai încăput chilia din Nea Skiti) – au hotărât să meargă la Vatopaediou.

Pater, care e mănăstirea de metanie a sfinţiei tale?

Eu am venit rasofor în Athos, acum 37 de ani. În Lavra am intrat în 1981 şi tot în acel am am fost călugărit. Când am aflat că Megistis Lavras a devenit chinovie am venit şi eu aici. (Marea Lavră a fost cu viaţă de sine – idioritmică – până în 1980). Am stat şase ani în Lavra şi apoi am trăit alţi unsprezece în Cipru – într’un metoc al mănăstirii Stavrovouni–, după care am venit aici.

Imi doresc tare mult să văd mănăstirile din munţii Troodos şi, în special, Agios Nikolaos tis Stegis…

Da. E o biserică mică de lângă Kakopetria, cu frescă bizantină veche. Dacă mergi în Cipru trebuie să vezi însă şi Stavrovouni („Muntele Crucii”) pentru că este una dintre cele mai vechi mănăstiri din lume: a fost înfiinţată de Sfânta Elena între 327-329, în ţinutul Larnaca. Numele vine de la faptul că aici se păstrează o parte din lemnul Sfintei Cruci, dar şi crucea tâlharului care s’a mântuit. Să mergi să te închini şi la Panaghia Kykkotissa neapărat, că nu e departe de Kakopetria mănăstirea Kykko.

Agios Paisios Agioreitis

Pe Sfântul Paisie Aghioritul l’aţi cunoscut părinte?

Pe părintele Paisie l’am cunoscut înainte de a se muta la Panagouda, pe când era încă la chilia Stavronikitei, „Sfânta Cruce”. Papa Tikhon l’a făcut schimonah şi, după ce a trecut la Domnul, gheron Paisios s’a mutat în chilia lui. Când eram în Kutlumuş, în ’79, a venit şi el acolo.

Aveţi vreo amintire cu el?

La câteva luni după ce s’a mutat la Panagouda şi şi’a aranjat un pic chilia, ne’am dus şi noi la părintele Paisie. Este un bătrân, Silouan – cred că îl ştiţi pentru că mai vinde rucodelie pe corăbii – care pe atunci era şi el în Kutlumuş. S’a dus şi el la părintele Paisie şi i’a spus că oamenii din Lamia îl roagă să facă rugăciune pentru ploaie, că li s’au uscat răsadurile din cauza secetei. Creştinii din Lamia n’au ajuns bine acasă că a şi început să plouă în ţinutul lor, iar ploaia a ţinut trei zile. După o săptămână, părintele Silouan a trecut iar pe la gheron Paisie şi acesta l’a luat în răspăr de cum a venit: „Ţi’au spus cei din Lamia să te rogi pentru ploaie părinte, dar trebuia să te opreşti la timp! Trei zile a turnat cu găleata peste ei!”.

Deci, ca să înţeleg, părintele Paisie – pe lângă faptul că ştia că a plouat (şi exact trei zile) – a pus totul pe seama rugăciunilor părintelui Silouan?

Exact. Gheron Paisios, pe lângă sfinţenie, avea şi un umor al său care’l definea. Puteţi să’l întrebaţi şi pe părintele Silouan ca să povestească întâmplarea asta. V’am spus că am fost şi eu după câteva luni pe la el şi, bineînţeles că m’am folosit de sfaturile lui. Concret, aveam la Kutlumuş, în vremea aceea, un frate care mă necăjea uneori şi l’am întrebat pe bătrân ce să fac? Şi, ca să mă folosească el pe mine, mi’a povestit că, pe când se nevoia la Stomio, în Konitsa (prin anii ’60), un cioban farasiot îl necăjea tare, din pricină că’şi lăsa mereu turma de oi să intre şi să strice grădina mănăstirii. L’a mustrat el de vreo două-trei ori, dar tot degeaba. Odată l’a prins chiar asupra faptului şi i’a spus că dacă nu se opreşte din stricăciunile pe care le provoacă mănăstirii Maicii Domnului şi nu înţelege de vorbă bună o să se plângă Astynomiei (Poliţiei). Şi laicul l’a întrebat atunci: „Te’ar lăsa inima să’mi faci una ca asta, părinte?”. „Şi cum mi’a spus asta, tot mie mi’a părut rău de el” – mărturisea gheron Paisie. „I’am zis atunci că’l las în pace, însă n’aş vrea să vină vreo năpastă peste el – fiindcă, de fapt, nu nouă ne strica grădina, ci Maicii Domnului, căci ale ei erau toate” (şi mănăstirea tot ei îi era închinată). Şi de la cuvântul ăsta, n’am mai băgat în seamă necăjirile fratelui din mănăstire şi am făcut şi eu răbdare cu el. În felul acesta m’am convins că iertarea poate să îndrepte inima omului.

M’am mai dus odată la el – a treia zi din prima săptămână a Postului Paştelui (când încă se ajunează) – şi nu mi’a deschis. M’am dus apoi la Panagouda peste două săptămâni şi i’am spus când l’am mai căutat, dar mi’a răspuns că în prima săptămână din Postul Mare nu iasă din chilie şi nu primeşte pe nimeni.

A venit odată, dimineaţa devreme, un diacon din Cipru, care se grăbea foarte (trebuia să ajungă la autobuzul de 10.00 înapoi în Karyes, ca să prindă corabia de la amiază şi să iasă din Munte) şi a bătut insistent la poartă, dar bătrânul nu i’a deschis. Disperat, omul a sărit peste gardul de sârmă şi a început să bată tare în uşa chiliei.

Atunci a ieşit bătrânul afară şi l’a certat: „Ce să mai înveţe laicii de la diaconi dacă şi clerul sare gardul? Te pomeneam oricum în rugăciunile mele că ştiu pentru ce ai venit – iar problema ta se va rezolva –, dar ar trebui să ştii că am şi eu rânduielile mele monahale”. În felul acesta părintele Paisie i’a arătat că ştia că este diacon şi ştia şi pricina pentru care îl căutase! Să ştiţi că şi sfinţii se pot mânia, dar cu dreptate. Aşa a făcut şi Mântuitorul când a izgonit din templu pe schimbătorii de bani care făcuseră din „casa de rugăciune peşteră de tâlhari!” (Matei XXI, 13).

papa Efrem Katounakiotul

Dar pe părintele Efrem Katounakiotul l’aţi cunoscut?

Da. La el m’a trimis gheron Haralambos în ’77. Eu aş fi vrut să rămân cu el, că mă odihnea, dar părintele, când m’a văzut tânăr de douăzeci de ani, m’a trimis înapoi la mănăstire de obşte, ori la Burazhere ori la Danielei, în Katounakia. Se gândea avva că la sinodie, pe lângă ceilalţi monahi, voi învăţa mai multe. Am trecut pe la Danielei (cum mi s’a spus) şi acolo am mai aflat un monah, pe nume Eftimie – împreună cu care aveam să plec la Burazhere. Mai ’nainte însă de trece pe la papa Efrem, am trecut şi pe la o chilie de zelotişti care au vrut să mă oprească şi să mă călugărească. În ziua când am ajuns la papa Efrem, el se afla în grădină, la săpat. Părintele Iosif, care era ucenicul lui, m’a dus la el. După ce am luat binecuvântare eu i’am spus că vreau să rămân în Athos, iar el m’a întrebat de cât timp sunt în Sfântul Munte. I’am răspuns şi atunci mi’a zis: „Eşti doar de câteva zile în Athos şi te’ai dus direct la zelotişti!?”. Eu am rămas năuc pentru că nu’i spusem treaba asta aşa că, neştiind ce fac, mi’am cerut iertare. „Tocmai de aceea” – mi’a zis el – „ca să nu greşeşti, e mai bine să mergi mai întâi în obşte”. Datorită sfatului lui am ajuns la Burazhere.

Cum era papa Efrem?

Era blând şi cu pace întotdeauna. Am să vă povestesc o întâmplare cu el. Înainte de a veni în Lavra, egumenul nostru din Kutlumuş m’a trimis, împreună cu alţi monahi, pentru un an, la Dochiariou – ca să mai întărim obştea de acolo. Cât am stat acolo, l’am întâlnit odată şi pe papa Efrem, care venise cu un ucenic al său şi făcea Paraclisul la Maica Domnului Grabnic-Ajutătoarea (Gorgo Epikoos). Aşa am aflat că el, ori de câte ori avea câteo ispită sau vreo problemă, venea la icoana Maicii Domnului din Dochiariou şi se ruga ei toată noaptea să’l ajute. Când a ajuns el acolo, eu chiar aveam ascultare la arhondaricul mănăstirii şi mai erau şi câţiva mireni veniţi în pelerinaj. Aceştia au prins de veste că papa Efrem e în mănăstire şi au năvălit cu bucurie mare peste el cerând binecuvântare şi sfat. Copleşit şi smerit, bătrânul le’a spus: „Să ştiţi că unde o să auziţi că sunt multe cireşe să vă luaţi vase mici pentru cules!”.

Mult mai târziu, peste ani, când am ajuns în Vigla, părintele Nektarios mi’a mărturisit: „Eu eram ucenicul cu care a venit papa Efrem la Dochiariou şi pentru mine s’a rugat Maicii Domnului” (Gorgo Epikoos)…

Papa Efrem avea la închinare nişte moaşte ale unui cuvios necanonizat: Dimitrios Lekkas – un medic (iatros) italian care trecuse la Domnul de tânăr, cu vreo patruzeci de ani mai ’nainte. Spunea bătrânul că fusese acesta un om cu viaţă tare curată, bun în tot ceea ce făcea – şi în profesia sa – şi foarte rugător. Murise de tânăr şi moaştele sale făcuseră minuni. Se făcuseră şi câţiva paşi chiar spre canonizarea lui dar au existat voci care i’au suspectat familia că şi’ar dori această sfinţire şi din această pricină s’a renunţat la ea. Cu toate acestea, oamenii l’au cinstit fără ca familia lui să se implice în vreun fel – ca în cazul sfântului Evghenie Rusul – iar viaţa şi minunile lui au fost publicate deja în două ediţii succesive. După cum le păstra şi câtă evlavie avea la moaştele lui Dimitrios Lukkas, părinţii au considerat că papa Efrem avea darul vederii înainte şi că acesta va fi cinstit ca sfânt cândva.

Germanos Stavrovouniotul

Pater Vlasios, în afară de aceştia pomeniţi, de care părinte te’ai folosit cel mai mult?

Bineînţeles că părintele Gherman (1906-1982), stareţul mănăstirii Stavrovounio. Eu, în toată viaţa mea, n’am văzut om mai smerit ca acela: nici monah, darămite egumen. Să vă spun câte ceva despre sfârşitul lui. Ultima zi a vieţii lui pământeşti a fost şi ultima zi a anului bisericesc 1982 (31 august). Deşi era stareţ, fiind tare smerit, el lucra cot la cot cu ceilalţi monahi la munca câmpului. A trecut la Domnul într’un mod oarecum martiric pentru că, venind seara de la metocul Sfintei Varvara s’a răsturnat cu tractorul. Fraţii însă l’au găsit cu mâinile încrucişate pe piept – semn că el a avut timp de rugăciune şi s’a pregătit de moarte. Cum ştiţi, o moarte te pune pe gânduri şi părinţii au rămas oarecum nedumeriţi de sfârşitul lui până când, cercetându’i memoriile, au găsit în scrierile sale o cerere făcută lui Dumnezeu ca să’i îndeplinească rugămintea de a muri singur: să nu fie nimeni în preajma lui când se va înveşnici! Astfel, se pare că Dumnezeu a ascultat ruga robului său şi i’a împlinit voia…

liniştea te inspiră, iar lumea te învaţă

Părinte, aţi spus că aţi venit la Marea Lavră când aţi aflat că au revenit la modul de vieţuire chinovial. Dar aţi mai spus şi că toată viaţa, din tinereţe aţi râvnit la isihie, la pustie. (Şi acuma, tot la pustie staţi). Cum se’mpacă dară cele două doriri: după viaţa de obşte a Lavrei şi după cea pustnicească de aici, din Vigla?

Eu am făcut ascultare întotdeauna – că ascultarea te mântuieşte. Papa Efrem Katounakiotul nu mi’a spus să nu caut viaţa de eremit, ci doar m’a îndrumat ca mai întâi să trăiesc în obşte şi să deprind acolo rânduielile monahale. Când mă nevoiam la Koutloumousiou, obştea mă odhnea cumva, dar tot trăgeam nădejde că voi ajunge cândva la pustie – că cine e făcut pentru pustie, tot pustia o caută. Şi uite că au trecut atâţia ani, fără rod duhovnicesc (sic!) – şi de chinovie şi de eremie – până am ajuns la coliba pe care o vedeţi aici.

Vorba părintelui Iulian: „Toată viaţa am vrut în pustie şi’acum mor în chinovie – Doamne, slavă Ţie!” – a completat părintele Gherasim. George întreabă totuşi cum se împacă, într’un singur om, cele două rânduieli de viaţă: eremitic şi chinovial?

Da. E adevărat că uneori îmi vine să plec la „pustiul cel mai dinlăuntru” (şi în ultimii doi ani, tot mai des) ca să nu mai văd om la faţă. Însă tot atunci îmi vine şi un alt gând – care şi acela cred că e de la Domnul – care’mi spune: „Stai aici, că aici e legea ta. Aici te’a pus pe tine Dumnezeu”. De altfel, acum sunt şi îmbătrânit de zile şi e mai greu s’o iau de la capăt, pentru că aş fi nevoit să fac o mulţime de pogorăminte şi să fiu toată ziua în Lavra, ba după una, ba după alta. Şi adevăr vă spun că eu de multe ori – de când sunt aici şi de când mai vine unul, altul pe la mine – m’am folosit de la mulţi oameni; de la monahi îndeosebi, dar chiar şi de la mireni. Te’ai întreba că oare ce poţi învăţa de la un mirean aici în pustie? Dar numai dacă îi vezi dorul după Dumnezeu şi ardoarea celui abia întors pe Cale şi asta este destul pentru tine ca să te îndemne să’ţi cauţi dragostea şi râvna cea dintru început. Adevărat este că liniştea (haesychia) te inspiră, dar şi lumea (kosmos) te învaţă.

haesychia / akedia

N’aţi ucenicit pe lângă vreun bătrân eremit din câte ştiu…

Da. E adevărat.

…dar acum aţi putea lua un ucenic aici la pustie…

M’am învăţat singur şi pentru ca să am un ucenic, încă sunt prea… tânăr! Dacă ai pe cineva lângă tine intri într’un alt sistem de nevoinţă, nu mai poţi să gândeşti la fel ca în singurătate.

Ai trăit şi în obşte, părinte şi în singurătate. Unde a fost mai de folos?

Nu ştiu dacă greşesc sau nu, dar pentru mine, personal, mai mult mă folosesc singur, la linişte, decât în obşte. Dar cu toate astea, ca pe orice ascet, akedia mă încearcă mai tare aici, la pustie, decât în mănăstire. Aici, e foarte mare războiul acesta cu akedia…

Duhul amiezii…

Da. Duhul ăsta te trage de amândouă picioarele: ori să nu faci absolut nimic şi să stai doar la rugăciune, sau să’ţi cauţi de lucru pe lângă chilie şi să mai laşi rugăciunea. Când eram în Lavra, mă străduiam ca la primul clopot din noapte să mă trezesc, iar la al treilea să fiu în biserică, la rugăciune. Dacă eşti la pustie… n’auzi nici un clopot. Tu singur trebuie să te sileşti să nu te prindă răsăritul decât în rugăciune.

Se poate să’ţi aducă akedia şi duhul îndoielii? Adică dacă te afli pe calea cea bună, sau nu?

Conştiinţa îţi mărturiseşte singură dacă eşti pe calea cea dreaptă dar, dacă apar îndoieli, ori se ivesc situaţii mai complicate, atunci mă duc şi întreb bătrânii. Şi atunci eşti ferit de greşeală şi ispită. Dacă problema e prea complicată, merg mai departe: odată i’am scris despre un anume lucru părintelui Eftimie, nepotul Sfântului Paisie Aghioritul. Şi el mi’a răspuns şi s’a dovedit că a fost bun răspunsul lui.

„Călătoreşte cu întrebarea”…

Bineînţeles. O să vă spun şi în ce consta problema mea: am scris un articol într’o revistă ortodoxă în care am spus că regele Greciei n’a făcut bine că a intrat să mulţumească Domnului – după eliberarea Thraciei – mai întâi într’o biserică ortodoxă, apoi… într’o geamie musulmană şi după aceea, într’o moscheie. Articolul acesta mi’a atras şi multe critici şi atunci l’am întrebat pe papa Eftimios dacă am făcut bine scriindu’l. „Nici Mohamed şi nici evreii nu sunt după Legea lui Dumnezeu. Mahomed n’a fost botezat, ca să fie luminat. Din cauza aceasta ceea ce a spus a spus de la el şi nu de la Domnul. Stai liniştit şi roagă’te şi pentru noi, că bine ai făcut că ai scris ce ai scris”, mi’a răspuns el în scrisoare.

Părintele Eftiemie mi’a dat şi multe argumente teologice care mi’au întărit convingerea că regele nu avea cui să’i mulţumească pentru eliberare într’o moscheie. Mi’a amintit că în Biblie, Dumnezeu se jură pe Sine Însuşi – pentru că nu există ceva mai sfânt decât El – atunci când îi grăieşte lui Moisi. În schimb, în Coran, Allah se jură pe nu ştiu ce cai, etc. Cum să se jure Cel mare pe ceva mai mic? E limpede că Mohamed grăieşte de la el în Coran şi nu din inspiraţie divină.

Dar, cred că am grăit destule astăzi, nu’i aşa?

Noi te’am asculta mult şi bine părinte? Mia photographia?

Ei, hai, două-trei acolo – că ştiu că tu faci oricum mai multe!

Şi ceva pentru călugării care citesc „Lumea monahilor”, părinte…

Să aibe grijă mare la duhul acesta al „noii ere” care se tot răspândeşte în lume, pentru că e atât de înşelător încât şi dintre cei aleşi ademeneşte. Poate am să le scriu odată…

Scrieţi părinte că noi vă publicăm epistola…

Vom vedea.

Mulţumim părinte!

Doxa Tou Theou!

Şi am trecut la fotografii până când părintele Gherasim mi’a adus aminte că „omul a zis două-trei şi tu ai făcut douăzecişitrei!”….

Vigla, la pomenirea sfinţilor mucenici Clement de Ancira şi Agathanghel (23 ianuarie / 4 februarie 2015).

Apărut în Lumea monahilor 92 / 20 februarie 2015…

Foto credit pentru imaginile cu pater Vlasios – George Crasnean. Restul imaginilor – arhiva blogului. Mulţumim autorului pentru îngăduinţa de a prelua textul său pe Blogul Sfântul Munte Athos .
Se va prelua cu precizarea sursei Blogul Sfântul Munte Athos

Părintele Iosif de la Vigla

Părintele Iosif se roagă întruna în Chilia Sfântului Mina de la Vigla, dacă nu cumva cea mai spectaculoasă ch­ilie din Sfântul Munte, situată chiar în capătul peninsulei Athos, pe un colţ de stâncă, deasupra unui hău de 300-400 metri. De pe terasa chiliei lui nu se vede decât cerul şi marea, şi de acolo nu te poţi gândi decât la Dumnezeu, pentru că sufletul îţi este invadat de măreţia Lui cople­şi­toare, iar primele cuvinte ce-ţi vin în minte sunt: „Mare eşti, Doamne, şi minunate sunt lucrurile Tale, şi nici un cuvânt nu este de ajuns spre lauda minunilor Tale!“.

Gheron Iosif este un artist. Toate pietrele de la chilia lui sunt alese cu mare grijă şi aşezate ca şi cum ar fi în locul lor firesc, de când lumea. Dacă priveşti mai atent, observi că cineva s-a aplecat asupra lor cu migală, nelăsând la întâmplare nici cel mai mic detaliu.

Întotdeauna chilia sa va avea două steaguri: cel grecesc şi cel al Bizanţului. Cu ele îi saluta pe aviatorii ce treceau în zbor pe acolo. Care aviatori au prins drag de bătrân şi, venind cu escadrilele, făceau looping-uri pe lângă chilia lui, până când părintele Iosif le-a scris pe un banner că acolo este un ţinut al păcii şi al liniştii sufleteşti, rugându-i să respecte această hesychia. Aşa că piloţii ce-l îndrăgeau pe bătrân n-au mai zburat pe acolo, ci au intrat în Athos, iar eu i-am găsit făcând mortar şi ajutându-l să-şi reconstruiască chilia.

Altădată am auzit glas frumos înălţând laude Domnului, am intrat in micul paraclis la pavecerniţă şi am aflat că vocea era chiar a părintelui Iosif, care slujea împreună cu un prieten, preot în Patras, iar restul închină­torilor erau… piloţi. După slujbă, bătrânul ne-a poftit pe terasă, deasupra Mării Egee, la cea mai bună cafea ellenika pe care am băut-o vreodată.

Am înţeles acolo, în colţul Athosului, că poţi ajunge totuşi la theoria, dar, mi-a spus părintele, că nu poţi dobândi o minte curată (nous) fără privegheri, înfrânare şi rugăciune neîncetată. În singurătatea aceea plină de Dumnezeu bătrânul Iosif îşi sfinţeşte sufletul şi trupul şi nu neagă prezenţa gândurilor rele (loghismoi), dar spune că nepătimirea îi dă acea putere lăuntrică ce-l face în stare să li se împotrivească. Şi iarăşi am înţeles acolo că aceşti pustnici, călugări în Sfântul Munte, trăiesc viaţa „la apogeul ei“. Ei sunt deja în rai. Ce am învăţat la şcoală şi din cărţile Sfinţilor Părinţi despre îndumnezeire (theosis) am văzut în câţiva monahi care trăiesc în acelaşi timp şi credinţa, şi faptele, singuri cu Cel Singur şi lăcrimând pentru păcatele noastre. Părintele Iosif spune că fuga lui de lume se datorează dorului de Dumnezeu şi că a venit în Grădina Maicii Domnului să caute neprihănirea – fiindcă doar cel neprihănit se poate apropia de Domnul.

Se spune că dacă există cineva care poate dărui pace fratelui său, care poate să-l îmbucure şi să-l facă să-I mulţumească lui Dumnezeu pentru toate, acela este adevărat monah. Toţi cei care au fost pe la părintele Iosif au găsit pace şi liniştire…

De fiecare dată când merg la Pro­dromu, dau o fugă şi până la Vigla, la gheron Iosif. Şi, fie că-l găsesc, fie că nu, sufletul meu se odihneşte în acel colţ de rai.

George ­Crasnean
Sursa: Lumea Credintei, anul V, nr. 2 (43) Februarie 2007 via lumeacredintei.com
Foto: GreekReporter

Vezi video cu Părintele Iosif fluturând steagul bizantin: