Arhive blog

Învățăturile Bătrânului Antim Aghioritul de la Schitul Sfânta Ana (1913 – 1996)

portret2

Învățăturile Bătrânului Antim Aghioritul de la Sfânta Ana (1913 – 1996)
Pomenit pe 15 / 28 iunie

Despre pocăință

„Pocăința este înnoirea Botezului. De aceea, după cum face făgăduințe omul însuși sau nașul său la Botez, la fel și la spovedanie, după ce-și mărturisește greșalele, face și făgăduința de a nu le mai săvârși din nou. Milostivirea nemărginită a lui Dumnezeu ne-a dăruit Taina aceasta a Spoveda­niei și a ștergerii greșalelor noastre celor viclene, ca să ne mântuim și să ne împărtășim de fericirea cea fără de sfârșit. Pocăința ne curățește și ne face iarăși fără de păcat. Ne albește haina cea întinată a sufletului și ne îmbracă în haina nestricăciunii. Este un nou legământ cu Dumnezeu și de aceea El zice: Cel ce va crede și se va boteza, se va mântui, iar cel ce nu va crede, se va osândi (Marcu 16, 16). Apoi, cel ce păcătuiește cu ceva și se pocăiește, se curățește de necurăția lui, i se iartă greșalele și se mântuiește. Nu există pildă mai mare de pocăință decât Sfânta Maria Egipteanca. Ea a păcătuit mult, trupul ei devenise un vas al plăcerii, și a dus la pierzare mulțime de bărbați iubitori de plăceri. Dar prin pocăință a urcat întreaga scară a vârtuților, întrecându-i chiar și pe îngeri. Încă în trup fiind, Sfânta Maria a mers pe apa Iordanului, ca una fără de trup. A ajuns la o măsură a sfințeniei care i-a înfiorat pe îngeri, i-a cutremurat pe diavoli și i-a uimit și încă îi uimește pe oameni. Pentru aceasta ni s-a făcut pildă de pocăință lucrătoare. Oricât am păcătui, să ne pocăim, și suntem îndreptățiți cu harul lui Dumnezeu. Noi punem pocăința, iar Dumnezeu harul. El ne înnoiește, ne curățește, ne mântuiește după mila Sa cea nemăsurată. Acesta a fost și țelul întrupării Lui, căci ne-a spus că: N-am venit să chem pe cei drepți, ci pe cei păcătoși la pocăință (Matei 9, 13).

Pocăința este foarte lesnicioasă, ea ține de voirea omului. Sfânta Maria n-a putut să intre în biserica din Ierusalim, căci o putere nevăzută o dădea în lături. De îndată ce și-a recunoscut greșalele, s-a pocăit. A căzut în genunchi, a plâns și a luat-o Mijlocitoare și Chezășuitoare pentru pocăința ei pe Stăpâna Născătoarea de Dumnezeu. Atunci s-a ridicat, a intrat în biserică, s-a închinat Cinstitei Cruci, și după aceea a pus început unei vieți de pocăință și de nevoință neîncetată. Noi oamenii trebuie să înțelegem și să conștientizăm că suntem praf și cenușă, că vine clipa în care sufletul se desparte de trupul cel materialnic. Și frica aceasta a simțitei morți îi înfricoșează pe oameni și îi duce către pocăință. Apoi urmează mărturisirea. Întrutot-bunul Dumnezeu n-a rânduit îngeri să primească greșalele oamenilor, ci oameni ce pătimesc aceleași, episcopi și preoți, care sunt urmașii Apostolilor. Apostolii lui Hristos au primit toată puterea iertării păcatelor, după cum Însuși le-a spus: Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, și Eu vă trimit pe voi (Ioan 20, 21). Și după ce a suflat asupra lor, le-a mai zis: Luați Duhul Sfânt. Cărora le veți ierta păcatele, se vor ierta, și cărora le veți ține, ținute vor fi (Ioan 20, 22-23). Sfinții Apostoli au lăsat această putere urmașilor lor, și ei mai departe preoților duhovnici dreptslăvitori până la sfârșitul veacurilor.

Voirea omului de care am pomenit este puterea sufletului care stăpânește trupul și a trupului care îi urmează sufletului. De aceea, dacă greșesc, și sufletul și trupul se vor osândi în iadul veșnic. În Simbolul de credință mărturisim că așteptăm învierea morților, după care păcătoșii vor merge în focul cel veșnic gătit diavolilor și îngerilor săi (Matei 25, 42), iar drepții vor moșteni Împărăția gătită lor de la întemeierea lumii (Matei 25, 34). Deci nu avem nicio îndreptățire, căci vom merge unde voim, fie în bucuria cea fără de sfârșit, fie în munca și osânda veșnică. Voirea ține de judecata pe care o are omul, căci toți oamenii sunt făpturi înțelegătoare. Înțelegerea naște judecata, și jude­cata naște folosul fiecăruia. Toți oamenii au voire, chiar și pruncii. De aceea când îi văd pe părinții lor, aleargă la ei cu bucurie, însă când văd necunoscuți, fug și plâng.”

Alunecările tinerilor către parareligii

„Credința noastră ortodoxă este izvor de apă săltătoare întru viață veșnică (Ioan 4, 14). Din nefericire puțini dintre tinerii noștri aleargă la izvorul cu apă curată, însă merg să bea apă din bălți. Lor li se potrivește cuvântul Sfântului Apostol Pavel: Vorbele cele rele strică obiceiurile cele bune (I Corinteni 15, 33). Tinerii noștri care se însoțesc cu feluriți oameni de alte religii sunt influențați de aceștia, pentru că nu sunt catehizați în credință. Ei sunt ca peștii morți care se duc unde îi poartă curentul apei. De aceea Sfântul Evanghelist Ioan ne oprește să ne însoțim cu cei care nu au învățătura lui Iisus și nu trăiesc după ea. Nici binețe să nu le dăm, nici în casele noastre să nu-i primim, ca să nu ne facem părtași la nelegiuirea lor. Sfântul Ioan ne poruncește: Oricine va veni la voi și nu va aduce învățătura aceasta, să nu-l primiți în casă și să nu-i ziceți: Bucură-te. Că cel ce îi va zice lui bucură‑te, se face părtaș faptelor lui celor rele (II Ioan, 10-11).

Noi ortodocșii nu credem la voia întâmplării, nici nu ne jertfim viața și toate bucuriile lumii pentru o credință și pentru un adevăr a cărui dreptate n-am cercetat-o. Fiecare dintre noi are casa, averea, țarina lui, și toate acestea le întărim prin contracte și prin martorii pe care-i avem. La fel pentru întărirea în credință avem Vechiul Legământ, care a fost tălmăcit în limba greacă cu trei sute de ani înainte de nașterea lui Hristos, și mai mult, chiar de către evrei, care sunt vrăjmașii Mântuitorului. Martori îi avem pe cei care au văzut cu ochii lor minunile lui Iisus Dumnezeu-Omul. Mai întâi pe Apostoli și apoi pe elinii care au mers să-L întâlnească și au văzut biruința Învierii, a Înălțării la ceruri și sălășluirea Întrutot-Sfântului Duh în Sfinții Apostoli. Învierea lui Hristos ne arată atotputernicia dumnezeirii, pentru că niciun muritor nu poate să învieze singur. Prin Învierea Sa Domnul nostru a călcat stăpânia diavolului, a biruit iadul și i-a veselit pe ucenicii Săi, cu care a rămas vreme de patruzeci de zile. La Înălțarea Sa la ceruri, care s-a petrecut în fața tuturor, îngerii cu haine albe le-au spus ucenicilor: Bărbați galileeni, ce stați căutând către cer? Acest Iisus Care S-a înălțat de la voi la cer, așa va și veni, precum L-ați văzut pe El mergând la cer (Fapte 1, 11). Dumnezeu le-a dat putere acestor pescari simpli și neînvățați, încât deși neîntrarmați, au supus toată lumea. Nici cezarii, nici filosofii, nici învățații mincinoși n-au putut să se împotrivească puterniciei cuvintelor Evangheliei iubirii, pe care Apostolii le aveau ca arme. Și de aceea Hristos stăpânește de două mii de ani chiar și răstignit fiind.

Două lucruri îi împing pe tineri să părăsească Ortodoxia și să meargă către religiile orientale: mai întâi ignoranța și apoi curiozitatea vicleană. Nu vedeți că și acei fachiri vin aici în Sfântul Munte ca să vadă adevărata îndumnezeire a omului? Tinerii ar trebui să înțeleagă că menirea absolută a omului este să se înalțe la asemănarea cu Dumnezeu și să se unească cu El. Dacă omul nu-o împlinește, era mai bine să nu se fi născut, pentru că nu-i va folosi și să trăiască o mie de ani, ceea ce nimeni n-a putut, dacă la sfârșitul său are iadul cel fără de sfârșit. Tinerii merg la înșelători, ca să-și liniștească mustrările de conștiință. Se duc acolo, ca să afle un alt dumnezeu care îngăduie necurăția, întinăciunea, nebunia și minciuna și, precum spune Mahomed, ca să se afle într-un rai al plăcerilor unde veșnic vor mânca pilaf, vor bea râuri de sirop, vor preacurvi și vor săvârși toate destrăbălările. Dar oare pot morții să mănânce? Pot să bea? Pot să preacurvească? Bineînțeles că nu. Deci tinerii cred ușor aceste minciuni și sunt influențați, pe când acei fachiri raționaliști din Tibet și alte părți din Asia vin aici să vadă adevărata îndumnezeire a omului, cum ajunge acesta la asemănarea cu Dumnezeu. O dobândește prin silire și nevoință, după cuvintele Domnului nostru: Împărăția cerurilor se silește și silitorii o răpesc pe ea (Matei 11, 12). Iubiții mei, aceasta este calea către Împărăția lui Dumnezeu: să ne silim pe noi înșine să nu săvârșim răul, să nu ne vindem credința, să nu ne vindem adevărul, ca să ne mântuim veșnic. Avem adevărul, iar tinerii noștri trebuie să evite «sirenele» care ademenesc vremelnic, dar îi duc la pieire. Hristos este singurul Care-i duce la limanul mântuirii pe cei ce țin poruncile Lui, iar tinerii noștri trebuie să pună la inimă mesajul acesta.”

Omenirea în ultimul stadiu al păcatului

„Astăzi omenirea se află în starea cea mai rea de la zidirea lumii. Calea pe care o urmează este cea a căderii, a stricării, a întunericului care duce la pierzanie. Oamenii, prin abuzurile lor, mai cu seamă prin cele trupești, suferă și în minte și în trup, iar tămăduirea lor este foarte anevoioasă. Numai Atotputernicul și întrutot-bunul Dumnezeu, prin mijlocirile mulțimii nenumărate de sfinți de aici din Grecia și ale tuturor milioanelor de mucenici, cuvioși, apostoli și mărturisitori, poate să Se milostivească de poporul Său și să-i lumineze. Numai în acest fel se poate omul îndrepta și să meargă drept. Mila și îndurarea lui Dumnezeu schimbă așezarea lumii. Astăzi starea căderii este mai rea decât cea din vremea Sodomei, necurăția păcatului a umplut și a înecat lumea. Mă amărăsc de pierzania unei mulțimi atât de mari de suflete. Domnul cel iubitor de oameni pentru aceasta s-a pogorât pe pământ, ca să înalțe la cer făptura Sa cea păcătoasă. Ne-a dat harul, a luat trupul nostru cel păcătos și l-a curățit, l-a sfințit și l-a îndumnezeit. L-a pus pe om să șadă de-a dreapta scaunului slavei Sale. Cum ne vom îndreptăți pentru nerecunoștința pe care o arătăm fața de milostivirea Sa cea mare?

Astăzi am ajuns în pragul celei de-a doua Veniri a Domnului. Când se va petrece? Numai Dumnezeu știe, nimeni altul. Întâiul semn, după tâlcuirile Sfântului Ipolit al Romei, este statul evreilor. Ascultați ce zice: «Așa cum Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu și Dumnezeu a unit toate neamurile întru o credință, la fel și Antihristul va aduna neamul cel risipit al evreilor.» Această prorocie a început să se împlinească în anul 1948.

cuviosul_antim_aghioritul_de_la_sfanta_anaAl doilea semn are legătură cu Templul lui Solomon. După cum Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu celui viu, a ridicat templul trupului Său și a înviat din morți, așijderea și Antihristul va ridica templul dărâmat al lui Solomon; după cuvintele Sfântului Apostol Pavel (II Tesaloniceni 2, 4), Antihristul se va numi pe sine dumnezeu, se va înălța spre închinarea tuturor și va ședea în templul lui Dumnezeu cu chip că el este Dumnezeu. Deci zidirea templului lui Solomon va premerge venirea lui Antihrist pe care Domnul îl va ucide cu duhul gurii Sale, și-l va pierde cu arătarea venirii Lui (II Tesaloniceni 2, 8), adică îl va pierde cu suflarea gurii Sale și îl va nimici cu înfățișarea și venirea Sa.

Însă frații mei, să-L lăsăm pe Dumnezeu să hotărască ceasul venirii Sale biruitoare pe pământ, ca să judece viii și morții. Cât despre noi, să încercăm să ne păzim de păcat, căci păcatul este adevărata moarte, de vreme ce ne depărtează, ne desparte de Dumnezeu, de Viața cea adevărată, de lumină, de bucuria cea nesfârșită, de toate bunătățile. Fie ca Bunul Dumnezeu să lumineze făpturile Sale, și pe grecii ce caută înțelepciune (1 Corinteni 1, 22), dar care acum merg la fachiri și la medium, care-i învață prostia în locul înțelepciunii.”

Sursa: Cuviosul Antim Aghioritul de la Sfânta Ana, Autor Haralambie M. Busias, Editura Iona, 2014. Textul apare pe Blogul Sfântul Munte Athos cu acordul D-lui Cătălin Grigore, directorul Editurii Iona, căruia îi mulțumim și pe această cale.

Se va prelua cu precizarea sursei Blogul Sfântul Munte Athos

Anunțuri

Video: Părintele Ieromonah Macarie Simonopetritul în dialog cu tinerii (Arad, 18 octombrie 2015)

Duminică, 18 octombrie 2015, Părintele Macarie Simonopetritul a avut un dialog de suflet cu tinerii în Sala Ferdinand a Primăriei Aradului.

Vezi și înregistrarea conferinței ce a avut loc la Arad pe 17 octombrie:
Video și text: Conferința Părintelui Ieromonah Macarie Simonopetritul – „Viaţa duhovnicească după învăţătura Stareţului Emilianos Simonopetritul” (Arad, 17 octombrie 2015)

„Timpul meu este aşa de puţin, încât nu pot să-l pierd în altă parte”, interviu cu avva Petroniu Tănase (+ 2011), starețul Schitului românesc Prodromu

parintele-petroniu-prodromu-2004

A venit clipa îndelung aşteptată să ajungem la Schitul românesc Prodromu cu hramul Sf. Ioan Botezătorul, aflat pe teritoriul Marii Lavre, cam la o oră distanţă de aceasta. În faţa pelerinului apare o imagine tulburătoare: un aşezământ monahal unic în felul lui pe tot cuprinsul Athonului, deoarece biserica şi chiliile sunt albe, iar cerul albastru le învăluie ca într-o apoteoză. Însăşi Maica Domnului a proorocit, că spre sfârşitul vremurilor”, se va ridica în acest loc numit Vigla – un locaş bine plăcut ei. Este chiar Schitul românesc Prodromu.

schitul-prodromuÎn zilele senine, navigatorii de pe Marea Egee văd de la mare distanţă muntele Athos şi această minune diafană a lui Dumnezeu. În sfânta biserică se află comoara cea mai de preţ a schitului: sfânta icoană a Maicii Domnului, „Prodromiţa”. Pe icoană se găsesc multe lănţişoare şi cruciuliţe, lăsate de credincioşi drept recunoştinţă pentru ajutorul primit. După câteva zile de slujbe în limba greacă (o limbă liturgică perfectă), când auzim slujba în binecuvântata limbă românească, parcă am ajuns acasă.

În biserică se desluşeşte, aproape de altar, silueta părintelui Petroniu, stareţul, stând gânditor şi smerit, cu capul uşor aplecat. Părinţii sunt plini de iubire, ascultători de Dumnezeu şi foarte primitori. Prin mila Preacuratei, am ajuns la schit chiar de ziua cinstirii Maicii Domnului Prodromiţa şi suntem adânc impresionaţi de mulţimea de închinători care au venit s-o cinstească pe Stăpâna lumii.

Grădina Maicii Domnului” e loc prin excelenţă sfinţitor, dar aici se poate vedea că şi „omul sfinţeşte locul”. Ne-am reîntâlnit cu părintele Petroniu Tănase, în vârstă de 92 de ani. La această vârstă, Cuvioşia sa poate încă sluji ca preot o priveghere de toată noaptea. A intrat din 1930 în viaţa monahală, iar din 1978 s-a retras în Sfântul Munte, la Prodromu, unde din 1985 este stareţ1. Răspunde cu răbdare şi smerenie la întrebările pelerinilor.

Vă rugăm, Părinte, să ne vorbiţi despre prezenţa vie şi minunată a sfintei icoane Prodromiţa, în acest sfânt lăcaş.

Această sfântă icoană a Maicii Domnului se află de aproape un veac şi jumătate în Sfântul Munte Athos, la Schitul românesc Prodromu, de unde şi-a luat numele de Prodromiţa. Este una din puţinele icoane din Ortodoxie „nefăcută-de-mână”, pictată în chip minunat. În cazul icoanei noastre minunea s-a petrecut în 1863. Ctitorii Schitului Prodromu, monahii Nifon şi Nectarie, dorind să aibă în noua lor ctitorie o icoană frumoasă a Maicii Domnului, aşa cum au toate mănăstirile din Sfântul Munte, au găsit un pictor priceput şi evlavios din oraşul Iaşi, pe nume Iordache Nicolau, căruia i-au comandat icoana cu înţelegerea ca aceasta să fie pictată potrivit rânduielii Sfintei Biserici Ortodoxe, „cu rugăciune şi post”. În timpul pictării, să citească zilnic Acatistul Maicii Domnului şi masa să o servească după încetarea lucrului din acea zi.

Maica-Domnului-ProdromitaCu această rânduială, pictorul s-a apucat îndată de lucru cu bun rezultat, dar când a ajuns să picteze Sfintele Feţe a Maicii Domnului şi a Domnului Hristos, nu reuşea deloc să le picteze după cuviinţă. Mâhnit, pictorul a întrerupt lucrul, a acoperit cu o pânză icoana, a încuiat atelierul şi s-a încuiat în camera lui, unde s-a rugat fierbinte Maicii Domnului ca să-i ajute să desăvârşească Sfânta Icoană. A doua zi, dorind să înceapă din nou lucrul, pictorul a intrat în atelier, a aprins candela la Maica Domnului şi făcând metanii înaintea Icoanei, a dat la o parte pânza şi, minune, Icoana era terminată şi frumos pictată, aşa cum se vede şi astăzi. În urma acestei minuni, icoana a fost dusă cu deosebită cinste la Sfântul Munte Athos, iar în timpul trans-portării ea a săvârşit mai multe minuni, continuând să fie făcătoare de minuni până în ziua de astăzi.

Ştim că există un Acatist al icoanei Prodromiţa.

Aici la Sfântul Munte nu există multe acatiste. În ţară ştiu că sunt multe acatiste şi apar într-una. În muntele Athos, există numai vechiul acatist al Bunei Vestiri, compus de Sfântul Cosma Melodul. Unii spun că nu e compus de el, ci e născut din evlavia poporului.

S-au mai petrecut întâmplări minunate la Prodromu?

Minuni se petrec necontenit şi pretutindeni, numai că nu avem noi ochi să le vedem. O minune e şi cea a venirii şi a petrecerii noastre aici. În anul 1976, când am venit la Prodromu, erau vreo 7-8 bătrâni bolnavi, doar doi erau mai sănătoşi. În 1963 fusese sărbătoarea Mileniul Sfântului Munte Athos; venise patriarhul Atenagora şi patriarhul Iustinian, care a aflat că aici situaţia nu era de loc încurajatoare, fiind sărăcie mare. Când am venit noi, un grup de 5 inşi, ne-a întâmpinat un părinte de la Chilia Colciu, părintele Ioan care ne-a spus: „nu vă duceţi la Prodromu, că acolo nu e nici de mâncare”.

Mai târziu, un scriitor, care fusese aici în 1963, mi-a trimis din ţară o pagină dintr-o carte despre Sfântul Munte Athos, cu minunea de la Prodromu. Venind el la Prodromu, de departe schitul i s-a părut frumos, cu mulţi chiparoşi, dar de aproape era părăginit şi ploua în biserică. A întrebat pe un călugăr din schit dacă la Prodromu e ceva care să facă minuni, aşa cum se află la toate mănăstirile din Athos: icoane făcătoare de minuni, sfinte moaşte, etc. „Avem şi noi o icoană care face minuni”, a răspuns monahul. „Şi ce minuni a făcut?”, întrebă curios călătorul. „Oare nu-i aceasta o minune, i-a răspuns monahul, că noi aici suntem 19 călugări, că nu avem nimic şi totuşi nu murim de foame?” pr. cleopa, leonida plamadeala, pr. petroniu, anii 60

În ultimii ani, această minune se petrece tot timpul la Prodromu. S-au cheltuit sute de milioane de drahme, făcându-se din nou acoperişurile putrede şi lăsate în jos. S-a folosit o pădure întreagă de lemn de castan care se vinde, aici, la kilogram, ca să repare acoperişurile. S-au folosit sute de bârne, care costau mult. Nu aveam niciun ban, cu toate acestea s-au început lucrările, au venit bani de ici, de colo şi nu ştiu cum s-au făcut lucrările acestea, schitul neavând niciun venit propriu. Aceasta-i o minune. Lucrul s-a făcut cu ajutoarele venite din diverse părţi, cu călugării care se pricep şi lucrează în atelierul de tâmplărie şi în atelierul de pictură. Nu s-au terminat lucrările, mai sunt atâtea de făcut, dar principalul s-a făcut. Vreo 20 de ani s-a lucrat mereu. Multe lucrări sunt făcute chiar de călugări, uşi, ferestre, şi altele, sunt făcute în atelierul de tâmplărie, dar şi tencuieli exterioare şi interioare la biserică. Biserica trebuia consolidată şi turlele erau crăpate, gata să cadă.

Pictura este cea originală?

Pictura s-a refăcut cu meşteri veniţi din ţară: pictorii Carp Vasile şi Chiriac Ion, dar au lucrat alături de ei şi părinţi din Schit. O parte din vechea pictură, care era mai bine conservată, a fost restaurată, iar partea de nord, mai stricată, s-a făcut din nou. Vreo doi ani de zile a durat refacerea picturii.

Se pot observa diferenţe între specificul Ortodoxiei greceşti şi celei româneşti?

Sigur că există. Fiecare popor are sensibilitatea lui. Poporul român este situat într-o zonă continentală, poporul grec într-una maritimă. Grecii socoteau Vlahia raiul pe pământ, datorită abundenţei ei mari. În Grecia, subsolul este sărac, deasupra sunt puţine bogăţii naturale, încât poporul a trebuit, încă din Antichitate, să navigheze şi să înfiinţeze colonii greceşti până la Ierusalim. Duceau în corăbii măsline, amfore cu vin şi untdelemn şi aduceau ce aveau nevoie. De aceea, timp de vreo 500 de ani Ţările române au dăruit spre folosinţă o cincime din teritoriul lor mănăstirilor din Sfântul Munte şi Patriarhiilor Ortodoxe, pentru ajutorarea Bisericii şi a monahismului lor. Cu veniturile produse, aici s-au ridicat şi şcoli şi s-au făcut multe alte lucruri. Domnitorul Cuza a secularizat averile mănăstirilor şi a dat pământul înapoi ţării.

În zilele noastre a scăzut evlavia poporului român?

A scăzut şi din întâlnirea cu Occidentul. Din acest contact, românii s-au păgubit mereu. Prima pagubă a fost cea din vremea lui Kogălniceanu, când tineretul a făcut studii în Occident. Aceştia au suferit influenţele Revoluţiei franceze, ateismul, răzvrătirea şi necredinţa cultivate de aceasta, şi au început să aibă atitudine necuviincioasă, nerespectuoasă faţă de Biserică. Poporul român, ţăranul, şi-a păstrat evlavia faţă de Biserică. De aici s-a pornit deodată o spărtură. Intelectualitatea nu mai era alături de poporul credincios, ea avea o viziune şi poporul simplu alta.

Cei 50 de ani de comunism au produs o distrugere în bună măsură a satului românesc, care era sursă de evlavie şi de rezistenţă spirituală.

Pe de o parte, intelectualitatea murdărită în Occident a cultivat o atitudine urâtă, necreştină, neevlavioasă, care a influenţat şi poporul simplu, prin copii lor duşi la studii. Din păcate, această atitudine se propagă şi acum prin influenţa directă a noii stăpâniri, care vrea să facă parte din Uniunea Europeană, lepădată de credinţa în Dumnezeu şi voit militant ateistă. Aceasta consideră creştinismul şi viaţa creştină ca fiind una retrogradă, înapoiată, care nu se împacă cu principiile ei civilizatoare.

Aici se vede direct lucrarea diavolească, lupta împotriva lui Dumnezeu, până într-acolo încât diavolul nu e mulţumit că omul nu ascultă pe Dumnezeu, vrea să-l vadă convins până în adâncul sufletului, ca să fie sigur că e sub stăpânirea sa. Aşa a fost cazul lui Iuda. L-a îndemnat vrăşmaşul să-l vândă pe bani pe Mântuitorul, s-a dus obraznic, L-a sărutat şi L-au prins. Pe urmă s-a căit, dar căinţa lui n-a fost adevărată, iar vrăşmaşul n-a pierdut ocazia să-l convingă să se spânzure. Prin sinucidere, vrăjmaşul a fost sigur că e al lui. A murit făcând voia vrăjmaşului.

Aşa este şi acum. Vrăjmaşul îndeamnă pe om să facă rău, dar nu e mulţumit numai cu atât, ci doreşte ca omul să se murdărească în adâncul sufletului, să ajungă până la sinucidere, ca să fie sigur că e în ghearele lui şi că sigur nu-i scapă. Îl învaţă să facă greşeli, să facă păcate care pe om nu-l satisfac. Omul le face cu intenţia ca să-şi împlinească plăcerile, să fie fericit, dar această fericire prin satisfacerea păcatelor nu-i mulţumeşte sufletul.

Un profesor de filosofie din Occident, care a fost pe aici spunea: „Occidentul şi-a pus toată nădejdea în civilizaţie, în traiul bun, în confort, în tehnică, iar acum constată că acestea nu-l satisfac. Nu e mulţumit să aibă bogăţii, sufleteşte nu e împăcat, suferă, are nevoie de altceva, şi în această suferinţă filosoful vedea o posibilitate de schimbare a Occidentului; să se întoarcă ca fiul risipitor, care, dacă îşi dă seama de răul făcut şi de care suferă, se întoarce la casa părintească. Dacă nu se trezeşte, ajunge la sinucidere”. În lume s-au înmulţit enorm sinuciderile.

Pilda fiului risipitor este mereu actuală, pentru că, de fapt, e povestea multor oameni.

Dacă nu se trezesc, păţesc ca Iuda. Petru s-a trezit şi i-a părut rău, a plâns cu amar, s-a căit şi Dumnezeu l-a repus în drepturile lui, deşi făcuse acelaşi mare păcat. Se lepădaseră amândoi de Hristos.

Care este menirea Bisericii?

Învăţătura Bisericii trebuie bine ştiută pentru ca omul să trăiască creştineşte. Dacă n-o ştie, se rătăceşte. Cu ajutorul Bisericii, tot creştinul poate ajunge din putere în putere, să se sfinţească, până la măsura unirii cu Hristos. Dar el trebuie să ştie învăţătura dreaptă a Bisericii şi să o trăiască personal, practic, nu doar teoretic. Aceasta e lucrarea cea mare a Bisericii.

Ce credeţi că ar trebui să facă Biserica spre a fi mai activă?

Biserica e făcută să facă ceea ce trebuie să facă. Dacă nu face şi închide ochii, vrăjmaşul lucrează cu putere. Poate aţi citit pastorala de Paşti a Î.P.S. Bartolomeu de la Cluj, în care spune că, de o bucată de vreme, s-a instaurat un duh perfid care răstoarnă valorile şi perverteşte limbajul:

Anormalul devine normal, viciul devine virtute, minciuna de-vine adevăr, furtul inteligent devine profesie onorabilă, sodomia se cheamă orientare comportamentală, cuvinte nobile precum prietenie, prieten se degradează în conotaţii dubioase, pervertirea tineretului se intitulează program de sănătate anti SIDA, destrămarea familiei se numeşte planificare familială, crimele ingineriei genetice se fac în numele vindecărilor miraculoase, prostituţia se legitimează prin libertatea femeii de a face ce vrea cu propriul ei trup, proxenetismul se reclamă de meditaţia transcedentală, sărăcirea spiritului e ascunsă sub numele de globalizare, invadarea unei ţări se numeşte război preventiv, terorismul îşi reclamă valenţe divine, înfeudarea economică se numeşte credit bancar, pomana politică devine act de caritate. Şi multe altele.

Ştim foarte bine ce trebuie să facem, devreme ce mărturisim, credem în Dumnezeu, şi devreme ce ştim că am prăznuit Învierea, Înălţarea, Pogorârea Duhului Sfânt. Toate aceste lucruri ne spun şi ele câte ceva din iconomia mântuirii, nu suntem cu ochii legaţi. Însă s-a împuţinat credinţa simplă şi mântuitoare a Sfinţilor din primele veacuri, care au dărâmat cu ea păgânismul. S-a diluat credinţa, nu se mai crede simplu şi aprins în învăţătura sfântă; nu mai vedem credinţa ca dumnezeiască şi infailibilă, ci o corectăm cu nişte învăţături lumeşti, ale înţelepţilor lumii de azi. Chiar aşa zişii teologi vorbesc de multe ori din prisosul inimii lor, nu din inspiraţia şi sălăşluirea Duhului Sfânt în ei printr-o viaţă autentică creştină plină de rugăciune necontenită. Uniunea Europeană promite membrilor ei fericirea pământească, însă Dumnezeu, Creatorul pământului, de care depinde această fericire pământească, a spus: fără Mine nu puteţi face nimic.

E o mare amăgire a celor ce conduc popoarele fără Dumnezeu. Credinţa noastră este slăbită şi asurzită de aceste chemări la fericiri neadevărate şi, de aceea, poporul nu mai crede cu tărie în învăţăturile dumnezeieşti. Doar omul simplu, care ştie că cuvântul dumnezeiesc este sfânt, le crede.

. Vorbiţi-ne mai pe larg despre rugăciunea necontenită.

avva Petroniu Tanasa (6)Sfinţii Părinţi numesc rugăciunea „respiraţia sufletului”. Aşa cum trupul nu poate trăi fără aer, ci trebuie să respire mereu, tot aşa şi sufletul nu poate trăi, o clipă, fără legătura cu Dumnezeu, ci trebuie să stea neîntrerupt în legătură cu El, să se roage necontenit. De aceea, Sfântul Pavel îi îndeamnă pe tesaloniceni şi, prin ei, pe toţi creştinii: „Rugaţi-vă, necontenit!” De-a lungul veacurilor, creştinii s-au străduit să împlinească porunca Apostolului. Şi fiindcă lucrul nu e prea simplu, Părinţii Bisericii i-au învăţat cum să se roage necontenit.

Sfântul Maxim Mărturisitorul ne spune, evocând convorbirea unui frate cu părintele lui duhovnicesc: Şi zise fratele: „Cum poate mintea să se roage necontenit? Căci cântând şi citind, întâlnindu-ne mai mulţi şi slujind, o tragem spre multe gânduri şi vederi”. Şi răspunse bătrânul: „Dumnezeiasca Scriptură nu porunceşte nimic din cele cu neputinţă, căci şi Apostolul cânta, citea şi slujea şi totuşi se ruga neîncetat. Rugăciunea neîntreruptă stă în a avea mintea alipită de Dumnezeu cu evlavie multă şi cu dor, a atârna pururi cu nădejdea de El şi a te încrede în El în toate, orice ai face şi ţi s-ar întâmpla”. Rugăciunea adevărată, necontenită constă mai ales în această „atârnare continuă a nădejdii sufletului în Dumnezeu, nu în multa vorbă.

Prin această rugăciune plină de nădejde simplă se împlineşte şi credinţa adevărată în Dumnezeu. Aflându-se în această dispoziţie, Apostolul Pavel zicea: „Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos? Necazul sau strâmtorarea?” şi „sunt încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii. Sau: „În toate obijduiţi, dar nu striviţi, în mare cumpănă, dar nu deznădăjduiţi, prigoniţi, dar nu năpăstuiţi, trântiţi jos, dar nu nimiciţi. Totdeauna purtăm în trup moartea Domnului Iisus, ca şi viaţa lui Iisus să se arate în trupul nostru muritor. În această stare, Apostolul se ruga neîncetat, căci în tot ceea ce făcea şi i se întâmpla, el atârna cu nădejdea de Dumnezeu.

Sfântul Vasile cel Mare, în Omiliile şi Cuvântările sale, ne învaţă cum putem ajunge la rugăciunea necontenită: „Rugăciunea este o cerere făcută lui Dumnezeu de credincioşi pentru dobândirea unui bine. Nu e nevoie negreşit ca cererea să se facă numai prin cuvinte, şi nici nu socotesc că Dumnezeu are trebuinţă să-I amintim prin cuvinte de dorinţele noastre, pentru că El ştie cele ce ne sunt de folos, chiar dacă noi nu-I cerem”.

Nu trebuie să facem rugăciunile rostind silabele cuvintelor, ci mai bine împlinind puterea rugăciunii prin libera voinţă a sufletului nostru şi prin fapte de virtute, care să se întindă pe tot cursul vieţii noastre. „Ori de mâncaţi, spune apostolul, ori de beţi, ori altceva de faceţi, toate spre slava lui Dumnezeu să le faceţi. Când te aşezi la masă, roagă-te; când iei pâinea să o mănânci, înalţă mulţumiri către Cel Ce ţi-a dat-o; când întăreşti cu vin slăbiciunea trupului, adu-ţi aminte de Cel Ce ţi-a dat darul spre veselia inimii şi mângâierea bolilor. Când te-ai săturat, să nu uiţi de Binefăcătorul tău; când îţi pui cămaşa, mulţumeşte Celui Ce ţi-a dat-o, când te îmbraci cu haina, să ţi se mărească dragostea către Dumnezeu, Care ne-a dăruit îmbrăcăminte potrivită, pentru iarnă şi pentru vară, îmbrăcăminte care ne păstrează şi viaţa, dar ne acoperă şi ruşinea.

A trecut ziua, să mulţumim Celui Ce ne-a dăruit soarele spre slujba lucrurilor celor din timpul zilei, Celui Ce ne-a dat focul ca să lumineze noaptea şi să slujească celorlalte nevoi ale vieţii. Noaptea să-ţi dea alte pricini de rugăciune. Când ridici ochii la cer şi priveşti frumuseţea stelelor, roagă-te Stăpânului celor văzute şi închină-te lui Dumnezeu, prea bunul meşter al universului, Care a făcut pe toate cu înţelepciune. Când vezi că toate vieţuitoarele sunt cuprinse de somn, închină-te iarăşi Celui Ce ne-a slobozit, fără voia noastră, să încetăm lucrul datorită somnului, şi, prin puţină odihnă să ne reînnoim puterile de muncă.

Să nu-ţi fie întreaga noapte sortită somnului şi nici să accepţi să-ţi faci nefolositoare jumătatea din viaţă, lăsându-te în voia somnului, ci împarte-ţi timpul nopţii între somn şi rugăciune. Chiar şi visurile să-ţi dea prilej de gândire cu privire la credinţă. De cele mai multe ori închipuirile din vis sunt ecouri ale preocupărilor din timpul zilei. Ce preocupări avem ziua, pe acelea le avem şi în vis. Aşa făcând „te vei ruga neîncetat”. Nu-ţi faci rugăciunea cu cuvinte, dar unindu-te tot timpul vieţii tale cu Dumnezeu prin purtarea ta, viaţa ta va fi o rugăciune continuă şi neîntreruptă».

Spuneţi-ne despre rugăciunea neîncetată, săvârşită prin formula „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”.

Aceasta este rugăciunea isihastă sau pustnicească, pentru că, în chip deosebit, cu repetarea ei s-au îndeletnicit monahii care s-au lepădat şi au fugit de lume, pentru a se afla necontenit în legătură cu Dumnezeu prin rugăciune. În acest scop, ei au găsit o rugăciune simplă: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”. Fiecare monah, când intră în cinul monahicesc primeşte poruncă să o rostească neîncetat, primind pentru aceasta metaniile, cu care trebuie să o rostească.

Însă în viaţa de mănăstire, monahii mai au şi viaţa liturgică, slujbele bisericeşti zilnice şi activităţile pentru buna chivernisire a obştii, de aceea rugăciunea necontenită desăvârşită a rămas în seama pustnicilor retraşi în viaţa singuratică, de simplitate şi osteneală, îndeletnicirea lor principală fiind rugăciunea neîncetată. Practicând această rugăciune, pustnicii au întâlnit unele obstacole nu uşor de trecut şi, de aceea, unii părinţi sporiţi în rugăciune au găsit un meşteşug duhovnicesc, o metodă, pentru a birui aceste obstacole.

metanier-athosÎn Filocalie găsim mai multe astfel de metode: a Sfântului Nichifor Pustnicul, a Sfântului Grigore Sinaitul, a Sfântului Simeon Noul Teolog. Cine vrea să se îndeletnicească cu rugăciunea necontenită, trebuie mai întâi să-şi agonisească aşezarea sa lăuntrică: să aibă conştiinţa curată faţă de Dumnezeu, faţă de aproapele şi faţă de lucruri. Faţă de Dumnezeu să nu facă nimic din cele ce nu plac lui Dumnezeu; faţă de aproapele, supraveghindu-se ca cele ce el le urăşte, să nu le facă altuia; faţă de lucrurile materiale, înfrânându-se de la toate: hrană, băutură, îmbrăcăminte, afară de ceea ce e de trebuinţă. Pe toate să le faci ca înaintea lui Dumnezeu şi apoi să mai adaugi nepătimirea, adică să fii slobod de toată patima. Numai după ce ai agonisit cele de mai sus, să te apuci de rugăciunea neîncetată.

Practicarea rugăciunii neîncetate nu este un lucru prea uşor nici chiar pentru pustnici, cu atât mai mult pentru omul din lume. Şi omul din lume se poate ruga cu rugăciunea pustnicească: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”. Dar, prin aceasta nu înseamnă că el a devenit pustnic, isihast, sau că isihasmul a coborât în lume, că ar fi calea cea mai uşoară pentru lumea de astăzi, aşa cum au spus unii. Se roagă şi creştinii din lume cu rugăciunea pustnicească, dar în măsura posibilităţilor din lume şi cu rezultatul corespunzător. În această privinţă, în lumea duhovnicească circulă acest cuvânt: „Cele mari pentru cei mici nu sunt şi mari, iar cele mici pentru cei mari nu sunt mici”. Înţelesul este evident. Rugăciunea isihastă este simplă, scurtă, dar pentru pustnici nu este mică şi, invers, rugăciunea pustnicească nu e mare pentru pustnici, ci este mică pentru omul din lume.

Cum putem avea conştiinţa împăcată faţă de lucruri?

Dumnezeu a creat lucrurile şi fără de ele nu putem trăi. Unele sunt pentru hrană, altele pentru alte trebuinţe. Toată viaţa ne folosim de lucruri, dar ele au fost făcute nu numai pentru folos trupesc, ci şi sufletesc. Lucrurile au un limbaj propriu şi dacă îl înţelegem învăţăm cum să trăim corect duhovniceşte. Sfântul Maxim Mărturisitorul, în Filocalia a III-a, explică pe larg cum trebuie înţeles acest lucru. A făcut Dumnezeu pe om cu trebuinţă de mâncare, deşi putea să-l facă să nu aibă nevoie de ea. Dumnezeu l-a făcut pe om ca să trăiască din lucrurile inferioare, ca să înţeleagă că nu este o fiinţă autonomă, nu trăieşte prin sine însăşi. Nu el s-a făcut, pentru că trăieşte cu lucrurile inferioare lui. Atunci trebuinţa de mâncare trupească îl face să se smerească şi să vadă că el nu este aşa cum socotea Lucifer, pe care mândria l-a făcut să creadă că se poate urca, prin el însuşi în cer, ca să fie mai sus decât Dumnezeu. Omul nu este numai trup, ci şi suflet şi precum trupul are nevoie de mâncare, aşa şi sufletul are nevoie de Dumnezeu şi trebuie să se îngrijească de hrana sa duhovnicească.

Mâncarea sufletului e rugăciunea, este cugetare dumnezeiască. Pentru că aşa cum omul nu poate trăi fără aer şi mâncare pentru trup, la fel nu poate trăi fără de cele dumnezeieşti pentru suflet. Trebuie să fie mereu în legătură cu Dumnezeu printr-o rugăciune necontenită. L-a făcut Dumnezeu cu un rost oarecare. Dacă înţelegem de ce l-a făcut Dumnezeu aşa, învăţăm cum să ducem viaţa spirituală. Nevăzând şi partea duhovnicească, omul a oropsit natura. Nu a folosit-o cum trebuie, a abuzat de ea, de drepturile pe care le are asupra ei, iar acum natura se răzbună. Neavând înţelegerea dreaptă, a folosit-o abuziv numai pentru trup şi atunci toate greşelile se sparg în capul omului.

Permanent, omul trebuie să fie în rânduială cu folosirea cumpătată a hranei, a lucrurilor. De pildă: televizorul nu-i foloseşte omului, că nu este o trebuinţă a omului. Dacă de două mii de ani n-a avut televizor şi a trăit fără el, înseamnă că nu este o trebuinţă adevărată, ci una inventată, falsă. O trebuinţă este să-mi acopăr trupul, dar mi-l acopăr cu o haină simplă, nu cu una făcută din mătase foarte scumpă. E foarte importantă cumpătarea. Folosesc una mai ieftină, pentru că alerg mai puţin, cheltuiesc mai puţin, şi astfel rămâne cât mai mult timp pentru cele duhovniceşti. Oamenii care trăiesc cu cumpătare sunt mai sănătoşi decât cei care trăiesc în îmbuibare.

Cum putem scăpa de patimi?

Nepătimirea este lucrul cel mai important şi cel mai greu de realizat, spun Sfinţii Părinţi. Omul nu poate să cultive în grădină, dacă n-a săpat şi dacă n-a îngrăşat pământul. Dacă sunt bolovani şi rădăcini, trebuiesc mai întâi înlăturate ca să poţi cultiva ceva. Tot aşa este şi cu virtutea. Omul trebuie să se cureţe de păcate, ca să poată sădi virtuţile, ca să se poată ruga, să aibă dragoste de aproapele şi celelalte. Dacă e împătimit, nu poate face acestea. Trebuie să înlăture păcatele grosiere care îl fac prizonier nesimţirii spirituale. Sfinţii Părinţi spun că virtuţile se sădesc în pământul inimii sau în suflet, după ce acesta este subţiat sau sensibilizat prin lepădarea de lucrurile lumeşti deşarte, prin răbdarea ostenelilor şi a necazurilor, prin rugăciune şi viaţă curată.

Omul vrea să fie şi una şi alta, să fie şi bogat, în lux şi strălucire, dar să dobândească şi mântuirea şi slava lui Hristos. Să fie lipit de lucrurile lumii şi împreună cu Dumnezeu. Ori aceasta e imposibil. E în duşmănie cu cineva şi vrea după aceea să se roage cu rugăciunea minţii. În viaţa noastră, suntem foarte străini de viaţa adevărată. În primele veacuri creştine era cu totul altfel. Creştinii de atunci au înţeles chemarea la viaţa duhovnicească şi s-au lepădat de strălucirea şi slava lumii, pentru a dobândi slava veşnică a lui Hristos. Acum omul se lasă prins de vrăjmaşul, care îl momeşte cu lucruri deşarte lumeşti; nu vrea să se lase de păcatele care-l fac sclav şi dependent de această lume înrobită materiei; vrea să aibă o viaţă fericită prin ea, prin materie, ceea ce e un lucru imposibil, pentru că omul e o fiinţă spirituală şi nu-şi poate afla fericirea şi împlinirea decât prin Dumnezeu, Care l-a creat.

Cum trebui să fie viaţa creştinului în Hristos?

Dacă omul e tot timpul cu gândul la porunca iubirii lăsată de Hristos: „Poruncă nouă vă las, să vă iubiţi unul pe altul”, atunci viaţa sa devine viaţa lui Hristos; dacă pe toate le face cu binecuvântarea lui Dumnezeu, cu darul Lui şi vede în toate lucrurile darul lui Dumnezeu, atunci iese din împătimirea de lume şi intră în iubirea lui Hristos. Viaţa adevărată e iubire, iar nu împătimire, care este o iubire bolnavă. Viaţa creştină e întoarcerea omului la adevărata sa sănătate, pe care o simte ca bucurie, ca o revărsare de viaţă, pentru că Hristos se revarsă în acel om ca să trăiască în el.

Pentru a-ţi dărui voinţa lui Hristos şi ca viaţa lui Hristos să fie în tine în fiecare zi trebuie să te supui rânduielilor ascetice ale Bisericii, care fac sufletul sensibil şi capabil ca să intre în comuniune cu Hristos. Postul, rugăciunea, smerenia, acestea sunt uneltele de care se folosesc Cuvioşii Părinţi. Pe acestea le avem fără cheltuială, dimpotrivă cu bucuria pe care o aduce sufletului comuniunea cu Hristos. Stăpânind trupul, punând mintea stăpână peste pornirile păcătoase ale trupului te-ai despătimit, te-ai făcut locaş al Sfântului Duh, punând stăpân pe cel mai bun peste cel mai rău. Astfel ajungi la înduhovnicirea la care au ajuns şi sfinţii, făcând să crească omul lăuntric din putere în putere până la măsura dumnezeirii lui Hristos.

Acesta este idealul, o viaţă creştină şi dacă vrei una veşnică. Trebuie să pui trupul la respect, să-l subţiezi prin asceză şi să-l înduhovniceşti. Astfel împlineşti adevăratul scop al vieţii: dobândirea şi sălăşluirea deplină a Duhului Sfânt în sufletul şi în trupul omului, care e adevărata viaţă creştină. Binele acesta, la care e chemat omul, nu e nici datorie, nici constrângere, ci este interesul lui să-l facă.

Dumnezeu ne cheamă: „Fiţi sfinţi!” Pentru aceasta l-a făcut pe om, ca să ne împărtăşim din Duhul lui şi astfel să ne sfinţim. Aceasta este raţiunea existenţei omului pe pământ, să se sfinţească şi să intre în sfinţenia desăvârşită, în sănătatea adevărată a vieţii lui. Viaţa creştină trebuie să fie o continuă pregătire pentru aceasta, nu numai o robie chinuitoare pentru mâncare şi băutură, cum e viaţa lumii de azi.

Cum putem trăi o zi în sfinţenie după un program de viaţă duhovnicească, cum putem spori credinţa şi iubirea în această lume plină de ură şi fără iubire faţă de semeni?

Program de viaţă duhovnicească? Iubirea nu se face cu program. Sfântul Vasile cel Mare spune că omul duhovnicesc nu-şi programează gândul, ci se îngrijeşte de suflet permanent; e neîmpătimit tot timpul de cele pământeşti şi alipit tot timpul cu sufletul de cele duhovniceşti şi dumnezeieşti. Iubirea e continuă, pentru că e veşnică şi de aceea nu se face cu program, ci în mod firesc pune rânduială în toată viaţa omul. Dacă este vorba de program, atunci el se rezumă în cuvintele apostolului: „Rugaţi-vă neîncetat!” Iubirea este adevărata natură a sufletului nostru, iar rugăciunea e modul de dobândire a ei şi programul continuu de viaţă al creştinului. Fără formule! Cel care crede, sporeşte credinţa, care vine de la Dumnezeu pentru că îşi deschide sufletul spre comorile duhovniceşti, aflate în Dumnezeu.

prodromou si prodromitaCea mai mare poruncă este să Îl iubeşti pe Dumnezeu şi pe aproapele ca pe tine însuţi, cele două feţe ale aceleiaşi monede. Dum-nezeu dă aceeaşi valoare iubirii de El şi de aproapele. Omul e chipul lui Dumnezeu şi are o mare valoare. Părinţii spun: „Ai văzut un om, ai văzut pe Dumnezeu”. Omul poartă chipul lui Dumnezeu. Dacă simţi că Dumnezeu s-a îndepărtat de tine, atunci trebuie să înţelegi că eul tău s-a îndepărtat, s-a înstrăinat de el însuşi şi trebuie să se readune din risipire printr-o închinare şi o evlavie mai fierbinte. Chiar şi în încercările venite cu îngăduinţa lui Dumnezeu, când simţim că harul s-a îndepărtat de noi, tot prin aprinderea râvnei şi a credinţei putem să-l redobândim pe Dumnezeu în suflet.

Pe măsură ce credinţa în Dumnezeu slăbeşte, omul îşi pierde valoarea. Dacă credinţa se întăreşte în suflet, omul se înnobilează prin unitatea lăuntrică pe care i-o dă credinţa. Acum mulţi nu mai cred în nimic, nici măcar în ei şi nici în om. Dacă omul dă randament şi produce bani este bun, dacă nu e rău. E un utilitarism, în care omul este transformat în obiect al muncii şi al consumului, consumându-se pe sine însuşi. Apostolii spun că nu iubeşti pe Dumnezeu dacă nu-ţi iubeşti aproapele. Dacă pe aproapele, pe care-l vezi nu-l iubeşti, cum să-l iubeşti pe Dumnezeu pe care nu-l vezi? Probabil de aceea cei ce conduc lumea l-au transformat pe om într-un obiect, pentru că în idolatria lor pentru ban nu reuşesc să-l iubească pe Dumnezeu, în locul Căruia se cred stăpâni ai lumii şi peste destinul omului.

Părinte, vorbiţi-ne despre unitatea lăuntrică pe care i-o dă omului credinţa şi evlavia.

La modul general, Apostolul spune că omul ieşit bun din mâna Creatorului, după cădere e înclinat spre rău. Deci trebuie să ducă o luptă împotriva acestei înclinări, s-o dirijeze spre bine ca s-o vindece. Deşi răscumpăraţi şi mântuiţi de Hristos, nu suntem în starea paradi-siacă, unde nu exista răul şi omul nu era înclinat spre rău. După cum spun Sfinţii Părinţi, omul are „firea povârnită”, este căzut cu firea, având mintea oarbă şi voinţa slăbită. Acestea îl călăuzesc şi îl împing spre rău, spre care îl momeşte vrăjmaşul nevăzut, aşa cum a făcut-o şi în rai. Cel rău tot timpul îl momeşte, iar omul trebuie să lupte permanent. De aceea Sfântul Pavel ne îndeamnă „să ne încingem cu virtutea dreptăţii, cu pavăza credinţei, prin care ochiul minţii vede de înainte aceste momeli, să ne îmbrăcăm cu toate armele luptei împotriva răului (Efeseni 6,14-17), cu toată platoşa dreptăţii, pentru a se exersa şi a îmbrăca toate virtuţile şi voinţa lui Dumnezeu. Viaţa creştină este o viaţă de luptă permanentă; ca să meargă bine, omul trebuie să biruiască această înclinare a firii căzute şi să se străduiască să meargă pe calea cea bună, adevărată.

Însă, Părinte, există situaţii în care omul e biruit, chiar omul duhovnicesc cade în ispită.

Acestea nu sunt la întâmplare. Dacă pe toate le ştie Dumnezeu, El le îngăduie cu rost, încât nu trebuie socotite o fatalitate. A făcut ceva pentru care i s-a dat acest lucru, iar dacă nu a greşit nimic, trebuie să înţeleagă căderea momentană ca un prilej de a se ridica mai sus, de a se mobiliza după această cădere pentru a se înălţa mai mult în har. Oricum, cel care a căzut nu a avut cu adevărat starea de trezvie. Ştim multe lucruri bune, suntem creştini, auzim Sfânta Evanghelie, însă credinţa noastră a slăbit, pentru că ne mănâncă păsările cerului sămânţa cuvântului credinţei, semănată de Hristos, şi atunci nu mai avem în noi sănătoase puterile fireşti pentru a împlini binele.

Pământul inimii devine neroditor şi sterp. Dumnezeu este la îndemână, e aproape de fiecare dintre noi, aşa cum spune şi Sfântul Apostol Pavel, însă nu ne folosim de harul Său datorită risipirii, compromisurilor pe care le facem, datorită televiziunii, datorită intrării în asociaţii şi organizaţii fără de Dumnezeu. Omul trebuie să se trezească, să meargă pe calea cea bună şi sfântă, şi să împlinească învăţătura dumnezeiască a Bisericii care n-are nevoie de corectare, căci înţelepciunea lumii e ca o cârpă lepădată înaintea lui Dumnezeu.

Nimeni nu ne poate face ceva rău din afară, ci toată răutatea din lume provine din această înstrăinare a omului de Dumnezeu.

Sfântul Ioan Gură de Aur ne spune că nimeni nu ne poate face rău fără voia noastră, nici diavolul care este complet pornit împotriva noastră şi vrea să ne facă rău, fără voia noastră nu ne poate face nimic. Deci, nu ne poate face rău cineva din afară. Sfântul Ioan Gură de Aur a dat ca pildă persecuţiile împotriva creştinilor. Ighemonii şi călăii care îi chinuiau pe creştini pentru a se lepăda de credinţa adevărată, deşi făceau lucrarea diavolului, totuşi îi încununau pe creştini prin suferinţele la care îi supuneau. Creştinii nu s-au lepădat, au suferit, au murit şi s-au încununat.

Era vrăjmaşul diavol în spatele celor care îi chinuiau pe creştini pentru a se lepăda de credinţa lor, ameninţându-i cu moartea pentru a-i face să-şi piardă sufletul. Ce s-a întâmplat din toate acestea? Aceia au avut putere şi au rezistat, iar intenţia rea a vrăjmaşului contra lor s-a transformat în slavă, ei devenind mucenici, mari mărturisitori, sfinţi pentru Biserică. Deşi intenţia era negativă, vrând să facă rău oamenilor, intenţia rea s-a întors înspre lauda şi cinstea celor împotriva cărora era îndreptată.

Aşa şi acum. Stăpânirile de acum, conduse de diavol, vor să facă rău Bisericii, promovând perfid tot felul de doctrine şi sminteli, care demoralizează pe om şi societatea în ansamblu. Intenţia e rea, vicleană, diavolească, necerând direct lepădarea credinţei în Dumnezeu, ci dictând-o subtil în conştiinţa omului prin toate mijloacele de propagandă. Cu toate acestea, diavolul şi toate slugile lui nu pot să-i facă rău creştinului adevărat, pentru că, necrezând în Dumnezeu şi în cele duhovniceşti, ei văd răul numai în cele exterioare, în suferinţă, sărăcie, boală. Cu unele ca acestea vrăjmaşul vrând să facă rău, îi încununează pe creştinii adevăraţi, care rabdă până la sfârşit.

ramas-bunÎn general, Ortodoxia nu a excelat prin fericiri pământeşti. Creştinul trebuie să trăiască în credinţă şi în cele duhovniceşti, numai astfel va surpa stăpânirea diavolului. Noi suferim intenţiile şi acţiunile lui negative, venite asupra noastră prin lucrurile lumii. Poate să ne creeze suferinţe, noi le suferim şi el crede că ne-a făcut rău. În fond nu ne-a făcut rău, ne-a făcut bine pentru că noi, suferindu-le, ne dovedim mai mult credinţa în Dumnezeu şi primim răsplată.

Dumnezeu răsplăteşte pe fiecare după faptele sale. Întristat pentru cele materiale, omul se află, în mod vădit, în puterea diavo-lului. Acum este mare puterea diavolului în lume, pentru că i-a năucit pe bieţii oameni cu atâtea făgăduinţe şi reclame pentru o fericire pământească. După atâta materialism şi idolatrie a banului, oameni, fără bogăţii, se simt nefericiţi şi nu mai ştiu să se mulţumească cu puţin şi să trăiască în mulţumire. La înfricoşătoarea Judecată, fiecare va da socoteală de faptele, de cuvintele şi gândurile sale, iar dacă acestea sunt bolnave de dorinţe materiale, sunt vădit sub stăpânirea diavolului.

Buletinele de identitate cu cip ne pot afecta trăirea noastră?

Buletinul sau cartea de identitate nu ne poate împiedica de la rugăciune, de a fi cinstit sau a face o faptă bună. Nu poate face nimic împotriva voinţei personale, deşi nominal mă ataşează îngust de un popor sau unui grup. În Grecia, de exemplu, ţară cu popor creştin ortodox, stăpânirea dorea excluderea menţionării confesiunii religioase din buletin. În primul rând, omul e cetăţean al Împărăţiei harului lui Dumnezeu, care depăşeşte toate naţiunile şi popoarele şi imperiile care au fost şi există pe pământ. Revoluţiile moderne au distrus stăpânirea Bisericii în lume, a Împărăţiei harului lui Dumnezeu. Doar harul poate oferi omului adevărata libertate, pentru că, după ce a sfărâmat popoarele în lupte naţionaliste, acum încearcă să le unească în uniuni şi globalizări fără de Dumnezeu. Iar pentru a gestiona aceste uniuni artificiale, diavolul şi slujitorii lui au inventat acest buletin sau carte de identitate modernă.

Cu mijloace tehnice moderne, electronice sunt puse date ce ţin de viaţa intimă, personală a omului, fapt care răneşte grav demnitatea umană. Dar atât timp cât pe ele e doar o iscălitură şi sunt exterioare omului, nu pot fi considerate periculoase pentru libertatea omului, pentru mântuirea lui. Deşi nu e normal ca prin acest buletin sau card de identitate, dotat cu emiţătoare prin satelit, să se ştie tot timpul unde sunt, ce şi când am cumpărat sau cu cine m-am întâlnit.

Cine crede în această identitate artificială, în locul celei construită prin relaţie liberă cu harul divin, se recunoaşte că e sclav al împărăţiei diavolului. Repet, buletinul nu este rău atât timp cât este exterior omului, lăsându-i libertatea personală de alegere. O bucată de hârtie sau de plastic nu poate să-mi facă rău prin ea însăşi, deşi poate mă declară ceea ce nu sunt sau nu vreau să fiu. Dacă lăuntric nu-l primesc pe cel rău, nu sunt de partea diavolului. Dacă nu mă lepăd de Dumnezeu şi nu fac păcate, sunt cinstit şi cu frică de Dumnezeu, o bucată de hârtie sau de plastic nu-mi poate face rău. Dacă emite despre mine unde sunt, îmi limitează poate libertatea şi intimitatea, în acelaşi timp mă încununează mai mult dacă nu păcătuiesc.

Este intenţia rea a diavolului prin care vrea să intervină chiar asupra conştiinţei mele prin mijloace tehnice moderne. Ele pot să aibă un efect direct asupra voinţei mele, să-mi tulbure sistemul nervos, conştiinţa mea şi să mă determine să fac răul. Atunci nu trebuie să primesc aşa ceva, să nu permit, cu preţul acestei vieţi să nu primesc să introducă în fiinţa mea lucruri străine, pentru că, astfel, nu mă mai recunosc ca chip al lui Dumnezeu, restaurat prin har, pecetluit cu pecetea Duhului Sfânt şi chemat să cresc liber în har. Un cip nu poate face parte din fiinţa mea, chiar dacă, aşa cum promite ştiinţa acestui veac, acest prooroc mincinos al lumii mi-ar îmbunătăţi fiinţa şi viaţa, pentru că astfel nu aş mai fi considerat om după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Aş fi o furnică, o fiinţă comunizată în muşuroiul lumii acesteia, însemnat nu cu pecetea harului, ci cu pecetea diavolului care vrea să organizeze oamenii în împărăţia robiei.

Trăim cu adevărat timpuri apocaliptice, în care diavolul luptă puternic împotriva creştinilor şi acuză Biserica că e retrogradă. Se afirmă că suferinţa şi înapoierea din lumea modernă se datorează Bisericii, dar diavolul este trecut sub tăcere, ca şi când n-ar exista.

Una din marile rele din viaţa creştină este faptul că nu cunoaştem învăţătura dreaptă a Bisericii şi, de aceea, diavolul înşeală pe creştini foarte uşor ca să facă voia lui rea. Făcând voia vrăjmaşului, ne închipuim că este voia noastră şi facem cu libertate răul cel mai mare. Aşa sunt păcatele pe care le vedem că se fac şi în loc să asculte de învăţătura Bisericii, oamenii acuză Biserica că a pus restricţii, că ne constrânge să facem sau nu cutare lucru. Omul consideră îndrumările Bisericii pentru binele său că sunt nişte restricţii, nişte constrângeri împotriva voii sale şi se revoltă. Atât este de înstrăinat de înţelegerea dreaptă a lucrurilor, deşi Biserica nu constrânge, nu pune restricţii, ea este povăţuitoare şi îndrumătoare. Maica noastră Biserica ne-a dat Calea Adevărul şi Viaţa, învăţături prin care, făcându-le, ne mântuim.

Noi socotim pe dos restricţiile şi facem ce ne îndeamnă vrăjmaşul. Cum le-a spus protopărinţilor: „Nu veţi muri! Dar Dumnezeu ştie că în ziua în care veţi mânca din el, vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul. Adică, diavolul îl face pe Dumnezeu mincinos şi pe om prost, iar acesta, împotriva fiinţei lui, îşi face răul de care sufletul şi conştiinţa lui îl îndeamnă să fugă. Omul nu caută răul prin firea lucrurilor pentru că el vrea totuşi binele, dar răul şi binele sunt pervertite. Sunt schimbate în societatea modernă, când omul s-a instaurat ca valoare absolută în lume. Omul a ajuns să creadă că binele este rău şi răul este bine, exact aşa cum l-a învăţat vrăjmaşul la început pe Adam, când l-a amăgit.

Oamenii trebuie să cunoască învăţătura Bisericii, să nu piardă ceasuri întregi cu emisiunile şi ştirile televizate, în loc să citească o pagină din Sfânta Scriptură, care e cuvântul lui Dumnezeu. Ce este mai sfânt în lumea aceasta, decât că a venit Dumnezeu din cer pe pământ şi ne-a adus învăţătură dumnezeiască şi sfântă. Lucrul cel mai sfânt este învăţătura Mântuitorului Hristos, la ea trebuie să cugetăm ziua şi noaptea. Toate învăţăturile de pe lumea aceasta, cât de mari ar fi, sunt nimic faţă de învăţătura dumnezeiască.

Nu numai că pierdem timpul, dar ne şi murdărim, vedem atâtea lucruri urâte care ne rănesc sufletul, ne încarcă cu vederi şi auziri spurcate, de care nu ne putem elibera toată viaţa. Vederile şi auzirile lasă nişte urme în fiinţa omului. Mântuitorul ne spune: „Că oricine se uită la femeie, poftind-o, a şi săvârşit adulter cu ea în inima lui” (Matei 5, 28). Aceste vederi ne sufocă cu o încărcătură bolnavă, care ne alterează mintea, fiinţa şi simţirea şi omul nu mai este cel făcut de Dumnezeu, ci este bântuit de patimi şi de rele.

Dumnezeu l-a făcut pe om cu o minte clară, cu voinţă liberă, dar mintea şi voinţa sunt acum stricate de păcat, iar voinţa este slăbănogită şi infectată de terorisme, hoţii, desfrânări, pe care el le vede vrând-nevrând şi înclină spre ele, participă chiar la ele. Văzându-le azi, mâine şi poimâine, fiinţa omului se perverteşte, se strică. Spun Sfinţii Părinţi, că omul, devenit idol al păcatului, nu mai este cel pe care-l vedem noi pe dinafară, mintea, simţirea şi voia lui nu funcţionează după legea lui Dumnezeu, ci după legile păcatelor. Aceasta e o moarte înainte de moarte. Vedem patima desfrânării, despre care peste tot se vorbeşte şi se scrie. O lume întreagă se murdăreşte, se desfrânează, nu numai cu trupul dar şi cu sufletul prin păcatele pe care le face. Acum înţelegem ce înseamnă desfrânata care murdăreşte o lume întreagă.

În cartea Apocalipsei este scris: Şi i s-a dat ei să insufle duh chipului fiarei, ca chipul fiarei să şi grăiască şi să omoare pe toţi câţi nu se vor închina chipului fiarei. Şi ea îi sileşte pe toţi, pe cei mici şi pe cei mari, şi pe cei bogaţi şi pe cei săraci, şi pe cei slobozi şi pe cei robi, ca să-şi pună semn pe mâna lor cea dreaptă sau pe frunte (cap. 13, 15-16). Inscripţia de pe mâna dreaptă sau de pe frunte se tâlcuieşte astfel: fruntea e puterea de cugetare a omului, iar mâna dreaptă este activitatea faptelor bune.

avva Petroniu Tanasa (4)Dacă omul îşi păstrează mintea şi activitatea curată, înseamnă că e liber. Când este pecetluită şi una şi alta, înseamnă că ele sunt sub stăpânirea altcuiva, iar faptele şi cugetarea nu sunt cele normale, sunt stricate de cel care a pus pecetea pe mână sau pe frunte. Punând pecetea pe un document oarecare, acest lucru îţi dă un drept asupra lui. Aici pecetea înseamnă că, de acum înainte, am intrat sub stăpânirea celui care mi-a dat certificatul şi i-am dat putere asupra minţii, faptelor şi cugetării mele.

În acest caz, omul nu mai cugetă la cele dumnezeieşti, ci la cele rele, are faptele bune pervertite spre rău şi cugetarea creştinească este stricată spre cele rele. Constatăm că o lume întreagă judecă strâmb, sucit şi se laudă cu faptele rele pe care le face. Acela este pecetluit fără pecete. Pecete nu înseamnă că, pusă cu sila pe frunte sau pe mână fără voia noastră, noi suntem sub stăpânirea vrăjmaşului. Doamne fereşte! O materie colorată pe frunte şi pe mâna dreaptă, pusă în batjocură ca să râdă de noi, nu are asupra noastră nicio putere. Nu trebuie înţelese lucrurile ad literam, că pecetea 666 este un număr. Dacă îl iei astfel, are înţelesuri nelogice, absurde, în neconcordanţă cu modelul normal de desfăşurare al lucrurilor.

Toată Scriptura are înţelesuri duhovniceşti, pe care le descoperă omului pe măsură ce sporeşte duhovniceşte. Sfinţii Părinţi ai Bisericii tâlcuiesc Scripturile şi ajung la un orizont mai larg şi văd şi alte înţelesuri ale lucrurilor decât acelea care par, la prima vedere, înţelesuri elementare.

Cu mintea ieşită din cadrul mărginirii omeneşti, Sfinţii Părinţi vorbesc şi despre raţiunile lucrurilor. Toate lucrurile: copaci, iarbă, etc. au o raţiune, ele nu sunt făcute de Dumnezeu la întâmplare. Noi le luăm numai în sens materialist, utilitar, ca trebuinţe imediate: copacul ne dă lemn pentru foc sau pentru mobilă, roşia din grădină este bună de mâncat ş.a.m.d. Toată mulţimea şi variaţia aceasta a lui Dumnezeu este făcută cu un rost duhovnicesc, pe lângă trebuinţa trupească. Aşa cum ne folosim de ea trupeşte, trebuie să ne folosim şi duhovniceşte, fiind făcută şi pentru suflet, nu numai pentru trup. Noi o folosim numai pentru trup, dar când omul se eliberează de patimi, începe să vadă raţiunile lucrurilor. Dumnezeu a făcut toate ale lumii, copacul, soarele, luna, anotimpurile, fiinţa umană etc. cu nişte sensuri duhovniceşti.

Când omul începe să le înţeleagă, vede în ele ajutoare foarte importante care îl învaţă cum trebuie să trăiască creştineşte. Dacă vedem raţiunea lucrurilor, învăţăm modul de vieţuire, adică ne dăm seama că Dumnezeu a făcut lucrurile ca să ne folosim sufleteşte de ele, să învăţăm să trăim virtuos. Noi am pierdut această perspectivă şi lucrurile nu mai au decât un scop utilitar, materialist. Dacă suntem împătimiţi şi trăim în lumea strictă a materiei nu le vedem, doar omul duhovnicesc vede văzduhul plin de draci şi de îngeri. Pe îngeri nu-i vedem, pentru că ochii noştri nu pot să-i vadă, iar existenţa e plină de înţelesuri duhovniceşti, dar noi nu suntem pregătiţi pentru ele.

Revenind la cartea Apocalipsei: ce înseamnă chipul desfrânatei celei mari, cu care păcătuiesc împăraţii popoarelor?

Să ne gândim logic. Acolo vorbeşte de desfrânata cea mare. Logic vorbind, o desfrânată undeva pe globul pământesc nu poate să facă nimic rău omenirii. Poate să facă păcatul desfrânării, dar nu are nicio influenţă asupra mea. Acolo este vorba de un rău care vatămă lumea întreagă, desfrânata aceea păcătuieşte cu toată lumea şi o murdăreşte cu păcatele ei. Dacă o iei ad literam, acuza pare lipsită de sens. În realitate, vina există aşa cum nu ne închipuiam altădată.

O lume întreagă este murdărită de acest păcat, e silită să-l facă; unii o fac cu plăcere, peste tot se stăruie asupra acestui păcat. Cel care îşi murdăreşte mintea, păcătuieşte prin desfrânare. Aceasta este desfrânata cea mare: conştiinţa lumii înstrăinată de Dumnezeu, care iubeşte libertatea şi plăcerea păcatelor curviei, care urăşte sfinţenia şi curăţia sufletului şi a minţii. Acolo este prezentată în chip tainic, în chip simbolic, o femeie desfrânată. Sfinţii Părinţi spun că toate cărţile trebuie înţelese în chip duhovnicesc.

La fel şi chipul acestei femei. Scriptura este cuvântul lui Dumnezeu. Dumnezeu-Cuvântul este Fiul lui Dumnezeu şi e nesfârşit, cu mulţime de înţelesuri. Ca în pilda semănătorului: un om semăna seminţe. Sunt prezentate lucruri concrete, după aceea Mântuitorul vine cu un înţeles duhovnicesc şi arată că semănătorul este Dumnezeu, seminţele sunt cuvântul lui Dumnezeu. În afară de înţelesul materialist, există şi înţelesuri adânci, duhovniceşti, la care nu se ridică decât omul duhovnicesc. Aşa şi cu cartea Apocalipsa: Aici este înţelepciunea. Cine are pricepere să socotească numărul fiarei; căci este număr de om. Şi numărul ei este şase sute şaizeci şi şase” (Apoc. 13, 18). Apocalipsa e o carte pecetluită. Sfinţii Părinţi s-au ferit s-o tâlcuiască, cum au tâlcuit Noul Testament şi celelalte cărţi sfinte, pentru că are multe lucruri tainice, pe care nu le înţelegi. Acum începem totuşi să înţelegem anumite lucruri.

Părinte, cum să înţelegem numărul 666?

Unul din înţelesurile duhovniceşti e omul, persoana pervertită cu suflet şi trup cu toate puterile spre rău. Astăzi există acel om, care s-a lepădat de Dumnezeu. Sfinţii Părinţi spun că dacă nu îţi laşi voia în mâna lui Dumnezeu, pune stăpânire vrăjmaşul pe ea. Lepădaţi de Dumnezeu, oamenii nu-şi dau seama că sunt sub stăpânirea vrăjmaşului şi fac voia lui. El întunecă mintea omului, care nu funcţionează normal şi corect aşa cum a făcut-o Dumnezeu. Puterile sale sufleteşti sunt stricate de diavol, de prezenţa lui care le întunecă. Sfântul Isaac spune că primul lucru pe care îl face diavolul când intră în om, îi întunecă ochiul minţii, conştiinţa şi îl pune să facă toate păcatele, pentru care primeşte pedeapsă de la Dumnezeu.

Omul are libertate, dar ispitele sunt atât de subtile.

Dacă este duhovnicesc, omul vede de unde vin şi unde îl târăsc ispitele. Îşi dă seama imediat ce se întâmplă cu el când este ispitit, dacă e creştin care se roagă şi se adună la rugăciune în fiecare seară. Vine tentaţia să furi, să curveşti, să-ţi însuşeşti lucrul altuia şi nu-ţi dai seama că faptele acestea sunt rele, dăunătoare pentru suflet. Acestea sunt tentaţii, încercări ale diavolului de a te trage spre păcat. Ne dăm seama căci conştiinţa trăieşte când suntem ispitiţi, avem un sentiment de îndoială, de plăcere perversă.

Numai binele nu-i tentaţie, ci e putere dumnezeiască, este harul Sfântului Duh care unifică mintea şi sufletul şi, de aceea, când sunt invitat de Duhul Sfânt să săvârşesc binele, conştiinţa trăieşte un sentiment de unire, de încredinţare şi întărire. Cel care mă atrage să fac altceva decât binele e diavolul. Dacă sunt creştin şi luminat la minte, cu trăire şi cu rugăciune, îmi dau seama imediat. Dacă ştii că cineva te pândeşte să îţi facă rău şi îl vezi într-o zi cu ciomagul, nu te duci spre el, ci îl ocoleşti, fugi de el. Creştinul adevărat îşi dă imediat sea-ma, fiindcă el nu face compromisuri cu viaţa sa morală.

Fiecare păcat este o cale deschisă, o libertate, o putere pusă la dispoziţia vrăjmaşului să ne facă rău nouă şi altora. Îi dăm voie să ne facă rău pentru că nu ştie decât acest lucru, el fiind duhul răutăţii. Dumnezeu e izvorul binelui, al darurilor Sfântului Duh şi dacă omul se îndepărtează de Dumnezeu cu greu face binele, nu poate să facă decât răul pe care îl face vrăjmaşul, care s-a rupt de Dumnezeu, de principiul binelui. Aşa şi vrăjmaşul, el îţi propune fericirea, îţi oferă şi tu crezi că propunerile sale sunt bune şi faci ceea ce îţi zice el, dar în realitate te înşeală, îţi prezintă lucrurile pe dos, răsturnate. Şi, nepriceput şi neştiutor, le primeşti, iar după aceea te-a prins bine. Iuda a fost prietenul lui Hristos, n-a ştiut să se pocăiască după gre-şeala făcută, s-a lăsat stăpânit de diavol şi acesta i-a făcut ultimul rău îndemnându-l la sinucidere, ca să fie sigur că îl are în ghearele lui.

Cele mai multe ispite şi tentaţii ajung la om prin mijloacele mass-media. Consideraţi că televizorul poate fi folositor?

Televizorul este una dintre uneltele principale ale răului, prin întrebuinţarea lui rea şi, în general, a mesajelor imorale şi demoralizante pe care le transmite. Este plină lumea de ele. Din păcate, nu prea există om fără televizor, deşi nu este un lucru necesar. Părinţii Bisericii, sfinţii cei mulţi de care este plin calendarul, n-au avut televizor şi s-au făcut sfinţi, mucenici, cuvioşi, ierarhi. Înseamnă că te poţi face sfânt şi fără televizor.

Cu siguranţă, te poţi sfinţi mai uşor fără televizor, deoarece Sfinţii Părinţi spun că Dumnezeu este fără chip, iar mintea este che-mată, prin natura ei, să-L contemple pe Dumnezeu pentru ca astfel, golindu-se de chipurile care o fragmentează, să se unifice şi să se sfinţească. Ori televizorul îl năuceşte pe om cu un potop de chipuri şi de forme şi îi distruge unitatea lăuntrică a minţii. Idealul cel mai înalt este să ajung şi eu sfânt, să mă sfinţesc şi să merg pe drumul sfinţeniei. N-am nevoie de alte mijloace exterioare, care să mă ajute să mă sfinţesc. De televizor nu avem nevoie, că nu ne ajută, ci ne păgubeşte, ne umple de tulburarea lumii şi ne îndepărtează de Dumnezeu.

Sfântul Apostol Pavel spune creştinilor: „rugaţi-vă neîncetat” – care nu e o simplă expresie literară. Creştinul trebuie să aibă mintea legată tot timpul de Iisus, capul trupului-Bisericii din care face parte prin rugăciune. Neîncetat înseamnă să fim permanent cu gândul la Dumnezeu, în legătură cu El. Toţi sfinţii spun să respiri pe Dumnezeu cum respiri aerul; dacă Dumnezeu este pretutindeni, atunci să avem sentimentul că ne găsim permanent în prezenţa Lui. În prezenţa Sa, rugăciunile ni le aude şi tot ce facem se derulează în faţa Sa. Da-că sunt pe drumul înţelegerii, nu mai am timp de televizor.

Timpul meu este aşa de puţin, încât nu pot să-l pierd în altă parte. Lumea nu foloseşte timpul pentru drumul cel bun şi pierde orele în faţa televizorului. Vrăjmaşul ne fură timpul, nu avem timp să ne rugăm, să ne gândim şi să facem cele bune, pierdem lucrul cel bun. Rugăciunea mă duce la Dumnezeu, la o înţelegere duhovnicească. Televizorul mă îndepărtează de gândurile dorite de suflet şi mă murdăreşte cu vederile şi cu auzirile pe care le aud acolo. Nu nu-mai că îmi ia posibilitatea rugăciunii, ci, mai mult, mă murdăreşte şi mă îndepărtează de Dumnezeu cu tot şi cu toate. Nu este nevoie de multă filosofie ca să ne dăm seama ce trebuie să alegem.

Părinte, dacă este atât de importantă sfinţirea minţii prin evitarea risipirii şi întinării ei cu tot felul de chipuri, atunci cum trebuie să privim, de exemplu, manifestaţiile homosexualilor permise şi organizate în România după anul 1989 de către anumite cercuri care apără drepturile minorităţilor?

osuarDrept o provocare şi o ispitire conştientă de către unii oameni căzuţi din toate facultăţile mintale sănătoase, ce se mândresc în chip drăcesc cu păcatul. Ei seamănă în conştiinţa noastră, în sufletul nostru, faptul că şi homosexualii sunt oameni şi au drepturi de minoritari, au dreptul lor la viaţă în societate, fără a se pocăi de acest păcat groaznic, ci, dimpotrivă, făcând paradă cu el. Face parte din aceeaşi uneltire ce ţinteşte pervertirea firii umane răscumpărată de Hristos, ca şi cea privind implantul cipurilor şi a buletinelor de identitate electronice. Este exact acelaşi plan de a duce lume în iad, prin propuneri şi susţineri ale modurilor păcătoase de viaţă ce tind, datorită presiunii slujitorilor diavolului din lume, să fie legalizate.

Noi nu trăim într-o lume aiurită, a nimănui; nu ne-am făcut singuri, nu suntem autonomi să facem ce vrem în lumea aceasta. Ea este făcută de Cineva, există un Stăpân, care este Făcătorul ei. Mărturisim permanent: „Cred întru unul Dumnezeu, Tatăl Atotţiitorul, Făcătorul cerului şi al pământului, văzutelor tuturor şi nevăzutelor”. El ne-a făcut pe noi, toate lucrurile acestea şi a pus în ele porunci. Dumnezeu n-a făcut lumea la voia întâmplării, ci cu un scop bine limpezit, luminat. Ca să ajungi la un scop, trebuie să ai mijloace de a-l atinge. Au făcut maşina ca să ajungi mai repede într-un loc oarecare şi drumurile ca să ajungi sigur într-un anume loc. Toate sunt făcute cu un scop şi omul, atunci când face un lucru, are o raţiune.

Văzând toate cele ce există, înţelegem că nu suntem autonomi, că nu ne-am făcut noi. Constatăm că fiinţa noastră funcţionează fără ştiinţa noastră: ochii văd fără să întrebe, urechea aude şi inima bate fără să ne întrebe, mâncarea se transformă în organismul nostru în substanţe nutritive fără să întrebe. Eu n-am nicio putere asupra acestor lucruri, fiind făcute de altcineva şi funcţionează după legea pusă de Dumnezeu de la început în ele. Când judec un fapt oarecare, nu-l judec abstract extras din cadrul acesta. Nu este liber homosexualul să facă ce vrea, că nu s-a făcut singur ca să facă ce vrea, ci altcineva L-a făcut ca să fie fericitul fericiţilor şi el se prosteşte, se murdăreşte ca să fie nefericitul nefericiţilor. De aceea, nu are nicio justificare sau scuză pentru păcatele sale. Se arată în Vechiul Testament că Dumnezeu a făcut înmulţirea omului prin legi biologice, pentru viaţă.

Homosexualitatea e păcatul morţii. Omul nu se mai înmulţeşte după legile lui Dumnezeu şi nu mai trăieşte după legile divine. De aceea, în Vechiul Testament Dumnezeu a pedepsit acest păcat cu moarte totală, a ars cetăţile de acolo cu foc şi pucioasă coborâte din cer; lacul Marea Moartă, formată în urma pedepsirii Sodomei şi Gomorei, este mort şi nu trăieşte nicio vietate în el. În jurul lui nu creşte nicio buruiană, ca să se arate că păcatul acesta e cel mai grav şi urât înaintea lui Dumnezeu, pentru că perverteşte iubirea şi omul. Spunând că homosexualul are drepturi, el se răzvrăteşte şi face exact ce a făcut Lucifer, îl corectează pe Dumnezeu.

Homosexualul are dreptul să se pocăiască, să plângă şi să se căiască pentru a se vindeca de devierea şi pervertirea firii lui, iar nu să se laude în manifestaţii de stradă. Omul a devenit obraznic, scârbos şi necurat, ca dracul încornorat şi afirmă că ce a făcut Dumnezeu nu a făcut bine, el face mai bine decât a făcut Dumnezeu. Ar trebui ca homosexualii să fie scoşi din localităţi şi să li se creeze, undeva departe, o rezervaţie pentru ei. Să facă ce vor acolo, dar să nu-i ţinem în mijlocul nostru, că ne trezim cu foc din cer peste capetele noastre.

Parada homosexualilor din Bucureşti a batjocorit ţara noastră cu biserici şi cu sfinţi, şi Dumnezeu va da puhoaie de apă ca să spele murdăria. Nu-i fără legătură cu acest fapt. Au fost şi înainte puhoaie, însă după acea manifestare au venit iar ploi nesfârşite care au inundat mii de hectare. Dumnezeu a îngăduit ca apele să spele murdăria aceasta, acest păcat atât de urât îngăduit de creştini şi să înţeleagă oamenii acest fapt. Creştinii trebuiau să fie mai tari, să nu îngăduie aşa ceva, să protesteze şi să apeleze la stăpânire ca să împiedice un fapt ce murdăreşte conştiinţa noastră, care răstoarnă valorile acceptate de conştiinţa umană. Biserica ar fi trebuit să apeleze la preoţi şi aceştia la credincioşi, ca să nu se facă parada homosexualilor. Suntem o ţară creştină şi nu trebuia să fie spurcată de păcatul cel mai grav. Preşedintele Poloniei a interzis aşa ceva în ţara sa.

În anul 1993, Biserica Ortodoxă Română a făcut un referendum, pentru a strânge semnături împotriva aprobării acestor drepturi în Constituţie. La început, în Parlament au încercat să aprobe această lege, iar, după aceea, pe uşa din dos s-a aprobat fără să ştie nimeni. A mai fost odată o situaţie, a venit din Anglia o echipă care trăia murdăria în familiile lor şi voiau să facă reprezentaţie la teatru, ca să-i înveţe pe români treaba aceasta. Ştiu că au fost proteste şi nu s-a făcut.

Lumea discută despre ploile şi uraganele acestea şi se întreabă de ce îngăduie Dumnezeu ca oraşe şi sate să fie inundate, copii morţi, dacă El este bun, milostiv şi iubitor de oameni. Îl învinuiesc pe Dumnezeu cel bun că a făcut pe diavol, iadul în care să se chinuiască omul pentru vecie pentru nişte lucruri făcute un timp. Omul nu vede ce face, nu vede că murdăreşte creaţia lui Dumnezeu, ci, dimpotrivă îl învinuieşte zicând că nu este bun. Însă, El nu l-a făcut pe om ca acesta să facă răutăţi şi ticăloşii.

O lume întreagă stăruie în această înţelegerea strâmbă, socotind necazurile, suferinţele şi bolile drept suferinţe aduse de Dumnezeu. Lumea ar vrea ca Dumnezeu să împiedice aceste catastrofe, căci nu le consideră consecinţa păcatelor desfrâului, avorturilor, homosexualităţii şi ale altor blestemăţii. Vrea ca Dumnezeu să-i lase pe oameni să facă desfrâu şi homosexualitate şi să nu aibă nicio urmare negativă. Dar Dumnezeu nu face aceste suferinţe, ci omul îşi taie craca de sub picioare, blestemându-se prin faptele sale imorale.

În Sfânta Scriptură ni se spune că diavolul a venit în timpul lui Iov la Dumnezeu. Şi Domnul i-a zis Satanei: „Te-ai uitat la robul Meu Iov, că nu este niciunul ca el pe pământ, fără prihană şi drept şi temător de Dumnezeu şi care să se ferească de ce este rău?” Acesta îi răspunde: „n-ai făcut Tu gard în jurul lui şi în jurul casei lui şi în jurul a tot ce este al lui, în toate părţile şi ai binecuvântat lucrul mâi-nilor lui şi turmele lui au umplut pământul? Dar ia întinde mâna Ta şi atinge-Te de tot ce este al lui, să vedem dacă nu Te va blestema în faţă”. Atunci Domnul a zis către Satan: „Iată, tot ce are el este în puterea ta; numai asupra lui să nu întinzi mâna ta”. Şi Satan a pierit de la faţa lui Dumnezeu. După aceasta, a căzut casa peste copii lui Iov care au murit, a căzut foc din cer şi au ars turmele de oi, au venit sabeenii şi caldeii şi au luat vitele şi cămilele, o boală rea a venit pes-te Iov, care rămas sărac şi bolnav pe gunoi. Toate relele şi suferinţele le-a făcut diavolul, nu Dumnezeu, Care i-a îngăduit diavolului ca lucrurile lui Iov să fie în puterea lui.

Diavolul poate să îmbolnăvească pe om, să aducă nenorociri, să aducă ploi şi trăznete şi are putere să-i facă orice rău, dacă îi îngăduie Dumnezeu. Permanent diavolul ar face toate aceste lucruri. Omul n-ar putea trăi, dacă diavolul ar avea libertatea să facă răul dorit. În scurtă vreme, lumea aceasta ar dispărea, dacă Dumnezeu ar îngădui diavolului să lucreze atât cât îl provoacă omul prin păcatele lui. N-are putere să o facă, pentru că nu îi îngăduie Dumnezeu. Totuşi, chiar cu atâtea necazuri şi suferinţe, omul modern trebuie să ştie că Dumnezeu îl îngrădeşte pe diavol ca să nu facă răul pe care l-ar putea face. Lumea este şi va fi proniată până la sfârşit. Sunt şi împrejurări în care Dumnezeu îi îngăduie diavolului să facă rău.

Una din împrejurări este cea cu Iov, în care omul e tare sufleteşte, întărit duhovniceşte şi ispitele din afară nu-l mai clatină încât diavolul n-are ce să-i facă. Necazurile n-au putut să-l clatine din credinţa lui. Căzând la pământ, Iov s-a închinat şi a spus: „Domnul a dat, Domnul a luat; fie numele Domnului binecuvântat!” Atunci nevasta lui i-a zis: „Te ţii mereu în statornicia ta? Blesteamă pe Dumnezeu şi mori!” Dar Iov i-a răspuns: „Vorbeşti cum ar vorbi una din femeile nebune! Ce? Dacă am primit de la Dumnezeu cele bune, nu vom primi oare şi pe cele rele?” În toate acestea, Iov n-a păcătuit de loc cu buzele sale, n-a putut vrăjmaşul să-l clatine cu nimic şi relele, îngăduite de Dumnezeu asupra lui Iov, s-au întors spre cinstea lui. Dumnezeu i-a dat şi mai multă avere, copii şi celelalte.

Dumnezeu îngăduie ca vrăjmaşul să ispitească pe om, când îl ştie tare să reziste şi când nu poate fi biruit. Din această rezistenţă, omul îşi dovedeşte şi mai mult credinţa în Dumnezeu şi primeşte mai multă răsplată, cum a fost cazul cu Iov. Mai este şi altă situaţie; când omul calcă conştient voia lui Dumnezeu şi nu mai împlineşte voia divină. Atunci Dumnezeu vrând să-l trezească, să-şi dea seama că nu-i este prieten cel căruia îi face voia, ci vrăjmaş, îi lasă diavolului libertatea să-i facă omului ce vrea.

Atunci se porneşte vrăjmaşul cu necazuri, cu cataclisme, cu toate relele posibile asupra omului. Dumnezeu îngăduie pe diavol să facă acestea ca oamenii să se trezească, să-şi dea seama că cel căruia îi fac voia este duşman, nu prieten şi, astfel, să fugă de el şi să se întoarcă la credinţa bună. Dumnezeu nu permite aceasta ca să se uite cum vrăjmaşul chinuieşte pe oameni. Dacă omul face voia vrăjmaşului, în mod firesc suferă urmările acţiunilor „prietenului” căruia el îi slujeşte.

Dumnezeu respectă libertatea omului. Dacă face voia Sa, omul se bucură de binecuvântare divină, de sănătate, de toate darurile care au binecuvântarea divină. Dacă face voia diavolului se trezeşte numai cu rele şi necazuri care vin de la el. Omul este inconştient, nu-şi dă seama că, nefăcând voia lui Dumnezeu, îşi face rău lui, fuge de cele bune şi face voia vrăjmaşului care de abia aşteaptă să-l înrobească. A căpătat diavolul putere de a face rău mare, fapte murdare omeneşti şi a dat drumul la potop. El a văzut că distruge casele, recoltele, îi ia omului pâinea, casa şi se bucură. Dumnezeu îi dă voie vrăjmaşului să le facă, ca omul să se trezească şi să nu mai facă rău.

prodromouOmenirea întunecată la minte se tânguie că nu ştie cu ce a supărat pe Dumnezeu de i-a dat aşa necazuri, aşa se jeleşte şi biata femeie revoltată, când îşi vede copilul mort sau bolnav. Ea a făcut zece avorturi şi o să mai facă, dar aşteaptă să îi meargă bine în casă. Nu o dată femeia are tulburare în casă, bătăi, scandaluri, copii bolnavi şi se revoltă: „cu ce-am supărat pe Dumnezeu, de mă pedepseşte în halul acesta!” Răbufneşte împotriva lui Dumnezeu că este nedrept, nemilostiv şi că se bucură de suferinţele ei. Înţelegere strâmbă şi sucită, necreştină. Aceasta o întâlnim peste tot, din cauza ignoranţei mari a poporului nostru. Neavând credinţa bună, el este murdărit permanent. La televizor vede numai omoruri, nu cunoaşte învăţătura Bisericii şi puţinul pe care-l mai ştie i se pare că este o constrângere care vine din afară.

Nu sunt destule necazurile oamenilor, mai vine şi Biserica cu canoane. Foarte mare misiune are Biserica să-i lămurească pe creştini, să înţeleagă lucrurile acestea spre binele şi mântuirea lor. Oame-nii îşi fac rău singuri, întunecaţi de vrăjmaş şi le pun pe seama lui Dumnezeu. Fac rău şi consideră că sunt nevinovaţi. Creştinul este da-tor să nu piardă timpul, ci să se roage. Ceasurile pierdute la televizor trebuie să fie ceasuri de rugăciune, de lectură şi hrănire cu cuvântul dumnezeiesc, atunci nu va fi bulversat şi tulburat sufleteşte de cele văzute şi auzite la televizor. În Evanghelie se spune că în vremurile din urmă vor veni mari rele, necazuri, anotimpurile se schimbă, toate provin din greşelile mari făcute de unii inconştienţi.

Credeţi că este folositoare pentru românul ortodox intrarea în Uniunea Europeană?

Dacă românii ortodocşi vor putea să convingă să creadă pe cei care nu cred în Dumnezeu, atunci le este folositor, dacă, dimpotrivă, se vor molipsi şi vor primi darurile pe care le dă Uniunea Europeană, atunci este vai de ei. O să auzim că sunt prea multe biserici, prea multe şcoli bisericeşti, că la facultăţi sunt prea multe ore de cutare şi cutare, că religia este antisocială şi să se dea deoparte, că este plină Biserica de formele trecutului ş.a.m.d. Dacă o să înceapă să primească darurile diavolului, precum desfrânarea, atunci ţara se transformă într-un bordel. Sodoma şi Gomora nu sunt departe.

Filosoful francez Andre Malraux a spus că mileniul trei va fi creştin sau nu va fi deloc. Adică răul a ajuns la o aşa de mare întindere, încât este la maxim. A nesocotit şi nesocoteşte legile fundamentale, pe care Creatorul le-a pus în univers. Civilizaţia europeană este pe malul prăpastiei. Dacă omul nu se trezeşte, nu poate să meargă mai departe, nu îngăduie Dumnezeu. Răul este aşa de mare, încât Dumnezeu scurtează timpurile. Aşa de tare s-au stricat lucrurile, încât o lume întreagă este prinsă de val şi târâtă la vale, inconştientă de lucrurile rele pe care le face şi îşi pierde sufletul. Dumnezeu nu poate fi indiferent de mulţimea care îşi pierde sufletul, din cauza aşa zisei civilizaţii, şi îi va pune capăt, cum a pus capăt comunismului.

Putem asemăna vremurile de acum cu vremurile de la plinirea vremii, când Iisus Hristos a venit să răscumpere lumea?

Atunci era altceva, era plinirea pentru mântuirea lumii, acum este plinirea pentru sfârşitul lumii.

Mai vedeţi o regenerare a neamului omenesc?

Depinde de om. Dumnezeu a zis: „Dacă mă veţi vrea şi mă veţi asculta, bunătăţile pământului veţi lua”. E în mâna omului acest fapt. Dacă se trezeşte şi se întoarce la Dumnezeu, lucrurile se schimbă, însă dacă omul continuă să-şi facă rău singur, va avea ceea ce-şi face. Depinde de noi. Noi avem tot ce ne trebuie, avem Sfinţi Părinţi, avem o mulţime de cărţi, avem şi învăţătura Bisericii şi în loc să apelăm la ea, apelăm la celelalte. În loc să folosim bunurile pe care le avem, ne pierdem timpul să vedem ce ne dă vrăjmaşul, televiziunea.

Aceasta poate fi considerată o autodistrugere lentă?

Aşa e. Omul nu crede că aici este greşeala cea mare, nu ştie că-i face rău televizorul, i se pare folositor. În ziare s-a scris de un apel, făcut la credincioşi de un preot pentru un bătrân căruia i se stri-case televizorul. Bătrânul, căruia i se apropia sfârşitul, se tânguia că nu mai are televizor. În loc să fie bucuros că nu mai are televizor şi să se pregătească sufleteşte că venea sfârşitul vieţii lui, el se plângea că i s-a stricat televizorul şi cerea să i se dea bani, ca să-şi cumpere altul. Este o înţelegere greşită.

Cei care sunt beţivi, cei care se droghează sau fumează pot fi consideraţi sinucigaşi?

Mai rău decât sinucigaşii, ei s-au dat răului de bună voie. Însă, sunt şi ei victime ale acestei năuciri a societăţii în ansamblul ei, trebuie ajutaţi să se vindece de patimile lor.

Drogurile atacă tot mai mult România.

Toate patimile, spun Sfinţii Părinţi, deteriorează starea firească a omului, mintea lui normală şi voinţa lui, aşa cum le-a făcut Dumnezeu. Patimile îi dau minţii şi voinţei raţiuni false, adică face lucruri părute bune, care, în fond, îi fac rău. În mod firesc, dacă văd un câine periculos, fug de el, că mă poate ataca. Dimpotrivă, văd că vine, mă duc la el, sare asupra mea şi mă rupe. Cel care a fumat o viaţă întreagă, ştie că tuşeşte din cauza fumatului şi şi-a stricat plămânii şi ficatul, nu mai vorbesc că a cheltuit atâţia bani aruncaţi pe foc. În mod normal, omul fuge de rău, nu bagă mâna în foc că ştie că focul îl arde; dacă vede un şarpe, nu pune mâna pe el că ştie că, dacă îl muşcă, moare. În general, omul fuge de rău, că aşa e făcut de Dumnezeu ca să-şi salveze existenţa. În loc să-şi facă bine, omul îşi face rău singur, scoate mereu ţigara şi o aprinde; nu mai vrea s-o lase fiindcă voinţa s-a stricat aşa de tare că a devenit a doua fire stricată.

Omul, care este făcut de Dumnezeu să fugă de rău, inconştient acum caută să-şi facă singur rău. Aşa sunt toate patimile, ele pervertesc fiinţa bună şi înţelegerea omului. Fără să vrea omul face păcatul, deşi firea lui îl îndeamnă să nu-şi mai facă rău. Omul n-ar mai vrea să-şi facă rău cu gândul, dar mintea sa funcţionează din obişnuinţă pentru că s-a creat firea pervertită spre rău, astfel încât firea, ce în mod normal îl duce la bine, acum s-a stricat şi îl duce la rău. Omul este pervertit împotriva voinţei lui şi împotriva existenţei lui; el face mereu răul pe care n-ar vrea şi nu trebuie să-l facă. Este stăpânit, e robit de păcat, adică el nu mai face voia lui Dumnezeu, ci face voia unei puteri străine, a diavolului care îl stăpâneşte.

În primele secole după Hristos au existat mulţi mărturisitori, acum nu se mai mărturiseşte, cu atâta tărie, credinţa în Iisus.

Atunci era altă situaţie, era puternic păgânismul şi creştinii erau socotiţi duşmani ai imperiului şi de aceea erau urmăriţi şi persecutaţi. Nu mai sunt acele situaţii, acum a slăbit mult credinţa. Deşi în vremea comunismului au fost mulţi mărturisitori ai credinţei.

Credeţi că în viitor creştinii vor fi prigoniţi?

S-ar putea. Creştinismul nu mai are conducători de talia Sfinţilor Părinţi. Se evită o opoziţie făţişă şi tranşantă a ierarhiei împotriva celor care pervertesc societatea şi mintea oamenilor. Persecuţie a fost şi în timpul comunismului. Creştinii nu aveau voie să poarte crucea la gât. Cineva spunea că nu vroiau să dea voie ca preoţii să meargă pe stradă în rasă, ci numai îmbrăcaţi civil. Erau măsuri restrictive care făceau să sufere sensibilitatea credincioşilor: să nu mai înveţe copii în şcoală credinţa cea dreaptă şi să nu se dea voie să tipăreşti carte religioasă.

În ţara noastră a fost o revigorare duhovnicească monahală, datorată Sfântului Paisie Velicicovki.

sf-cuv-paisie-velicikovski-de-la-neamt-1794-10Se vorbeşte de refacerea monahismului prin paisianism. Dar de ce a venit Paisie în România, de ce nu a stat în Sfântul Munte? Firesc era, ca rus, să se ducă în Rusia cu ucenici cu tot, să facă o mănăstire mare. Nu s-a dus acolo. Între viaţa duhovnicească sporită de la noi şi cea din Rusia era o distanţă ca de la cer la pământ. Documentele ne spun că la Poiana Mărului se stabilise tot un ucrainean – Vasile de la Poiana Mărului, acum canonizat. La noi era o înaltă viaţă duhovnicească, iar în Rusia era slăbănogită din cauza influenţelor tătare şi turceşti.

Se vorbeşte despre reînfiinţarea monahismului în ţara noastră de ucenicii lui Nicodim. În secolul al IV-lea au trăit ca monahi Sfinţii Ioan Casian şi Gherman. Călugării sciţi, care au luat parte la Sinoadele Ecumenice, erau din Ţările Româneşti. Sfântul Ioan Casian a rămas mare părinte bisericesc şi a scris „Regulile” vieţii călugăreşti pentru cei din Apus. Înseamnă că în primele veacuri creştine mona-hismul nostru ajunsese la un nivel ridicat. El nu s-a stins, creştinismul nu a dispărut, chiar dacă au năvălit popoarele migratoare. Nu s-a putut dezvolta la un anumit nivel, dar s-a menţinut permanent.

Nicolae Iorga a spus că o mie de ani creştinismul a fost în schituri, în mănăstiri, în sihăstrii, s-a menţinut sub formă sihăstrească. Nu s-a putut organiza sub formă chinovială, dar s-a menţinut în forma sihăstrească care este cea mai înaltă şi sublimă. Sunt sihăstrii şi azi: Sihăstria Putnei, Sihăstria Neamţului, Sihăstria Voronei şi alte sihăstrii. Când s-a organizat sub influenţa bizantină în formă de biserici mari, sihăstria s-a păstrat şi călugării au continuat viaţa predominant în sihăstrii izolate. Paisie nu a organizat monahismul, el s-a înduhovnicit de monahismul găsit aici în care s-a format.

Era un înalt nivel al creştinismului la noi în ţară. La domnitorul Matei Basarab a venit patriarhul Macarie al Antiohiei, însoţit de Paul de Alep. Acesta a consemnat cu câtă evlavie şi rigoare era ţinut Postul Mare la Curtea Domnească. În duminica înainte de Postul mare, domnitorul a convocat boierimea şi a dat o masă oficială la care a fost invitat patriarhul. Seara, în biserica mare toţi au participat la Vecernie şi în săptămâna următoare, care era prima din Postul Mare, toate pieţele şi târgurile erau închise şi se postea. Miercurea au luat parte domnitorul şi patriarhul la Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite şi apoi s-a dat masă de post. Până atunci a fost post total. Se ţinea aşa cum se făcea la mănăstiri.

În Descrierea Moldovei, Dimitrie Cantemir spune cum erau mesele domneşti. Erau chemaţi la masa domnească mitropolitul şi stareţi de la marile mănăstiri, dar clericilor li se servea mâncare călugărească fără carne. Nu a înfiinţat aceasta Cantemir, exista demult această rânduială, care dovedeşte viaţa aleasă călugărească. Şi viaţa creştină ortodoxă se menţinea cu stricteţe. În vremea lui Cantemir, în Moldova erau 400 de mănăstiri, schituri şi sihăstrii, la fel în Muntenia. Deci Paisie a făcut doar o rânduială la mănăstirile unde a stat, aici fiind o înaltă viaţă monahală.

La mănăstirea Neamţ a ieşit, în anul 1987, un sfânt din pământ. Înainte de întemeierea mănăstirii exista o aşezare călugărească, era o biserică şi în apropierea ei cimitirul, unde erau îngropaţi cuvioşii părinţi. Sfântul acela a avut o viaţă înaltă şi câţi vor mai fi încă.

Mult înainte de a veni ucenicii lui Nicodim, a fost la noi o viaţă mănăstirească aleasă. La mănăstirea Secu a trăit Varlaam, mare mitropolit care a scris Cazania. La Mănăstirea Neamţ s-au păstrat de la Paisie doar manuscrisele, dar mai nimic din lucrurile lui. Mormântul lui din biserică este gol. Trupul lui l-au luat ruşii.

În general, românii şi cu ruşii nu s-au asortat deloc, sunt diferiţi prin stilul lor de viaţă, felul de a fi şi prin credinţă. Una este credinţa rusească, sentimentală şi alta e cea românească. Am observat lucrurile acestea după ce a început primul război mondial. S-au refugiat în Moldova călugări din Basarabia, pe care au ocupat-o ruşii. Un grup mai mare de călugări au ajuns la Mănăstirea Neamţ. Au stat un timp, dar nu s-au împăcat deloc. Erau români, dar erau sub influenţă rusească. N-au putut să stea. Nu se potrivesc. Românii de la Mănăstirea Neamţ nu aveau o amintire prea bună despre Paisie.

L-aţi cunoscut pe părintele Dometie Trehenea?

avva Dometie TriheneaA fost un român bun şi un duhovnic iscusit. Prin tot ce a făcut, el a lăsat mărturia unei prezenţe româneşti frumoase în Sfântul Munte. A făcut aceasta, în primul rând, cu pilda vieţii lui. A fost şi stareţ la mănăstirea Zografu. Au fost mulţi călugări români în Sfântul Munte împreună cu dânsul. În anul 1963, o delegaţie românească s-a interesat îndeaproape de prezenţa românilor în Sfântul Munte Athos. Erau atunci 70 de chilii româneşti în Sfântul Munte; la fiecare chilie erau 2-3 călugări. Erau câteva sute de călugări români.

În acel an, 1963, a fost sărbătorit un mileniu de existenţă a Sfântului Munte Athos. Au venit toţi patriarhii, printre care patriarhul Atenagora şi patriarhul Iustinian. Atunci s-a îngăduit să mai vină călugări din ţările ortodoxe, căci multă vreme a fost întreruptă această legătură. Din acei părinţi vechi nu mai este niciunul. Ultimul a fost părintele Dionisie Ignat, care a plecat şi el la Domnul. Din anul 1974 s-a dat drumul şi s-a îngăduit să mai vină părinţi români în Sfântul Munte. Marele neajuns era faptul că cei care veneau nu aveau o experienţă mănăstirească, fiind formaţi în perioada comunistă, fără viaţă creştină autentică şi cu resurse duhovniceşti foarte sărace.

În ţară s-au făcut milioane de avorturi.

Despre milioanele de avorturi făcute nu se vorbeşte deloc. Sunt fiinţe umane ucise, toată lumea îl aprobă. În Biserică se vorbeşte mereu, dar nu de această. Suntem ţară cu record. Cum este posibil? Este o ignoranţă fantastică în înţelegerea creştină a oamenilor. Omul nu ştie ce face, ce urmează după acest păcat. Dacă s-ar gândi bieţii oameni ce îi aşteaptă la sfârşitul vieţii, ca de foc ar fugi. N-au conştiinţa a ceea ce se va întâmpla. Nu mai cred în Dumnezeu, nu mai cred în viaţa veşnică. Au auzit, cred despre viaţa veacului ce va să fie, dar credinţa este aşa slabă şi searbădă ca şi cum n-ar exista. Sunt grijulii să trăiască bine, să mănânce bine. Ei spun: o mai fi dincolo ceva, dar măcar aici să fie bine. Sunt indiferenţi, nu-i doare capul. Ei vreau să fie bine aici, că aici este sigur. Sunt inconştienţi nu-şi dau seama, nu înţeleg, nu cred.

Dar politica interesează?

Dacă politicienii fac rău, eu de ce nu zic nimic bun? Aici este greşit. Dacă sunt creştini, unde văd că e rău trebuie să spun că e rău.

Sărbătorile au ajuns motive de distracţii. S-a dus în bună măsură duhul sărbătorii de care vorbea Vasile Băncilă.

Aici e greşeala mare, oamenii văd sărbătoarea în satisfacerea trebuinţelor pământeşti nu cea spirituală, căci aceea este propriu zis sărbătoarea. Se îngrijesc de pântece, de consum ca în Occident şi să facă păcate. Vedem cum se bălăcesc în noroi, în păcate şi consideră că acesta este idealul şi marea fericire. Oamenii nu ştiu, nu sunt lămuriţi. În marea ignoranţă în care trăiesc, îşi irosesc timpul cu televizorul, cu alte distracţii şi nu le mai rămâne timp pentru suflet, să citească cărţi, să se informeze. În necunoştinţă, omul nu a înţeles că ignoranţa este una din proptelele păcatelor, aşa cum spune Sfântul Ioan Damaschin că neştiinţa, uitarea, nepăsarea sunt cei trei mari duşmani ai mântuirii. Omul nu ştie ce e bine şi ce este rău şi îşi caută satisfacţia la nivelul acesta.

Cum poate veni parohia mai bine în întâmpinarea tinerilor?

Preotul să facă slujire că aceasta este chemarea lui, nu să facă comerţ, turism sau alte afaceri. Aceasta este datoria preotului: să se dăruiască cu tot sufletul pentru slujirea preoţiei. Dacă vrea să facă ceva, trebuie să fie el întâi convins şi să facă, nu numai aşa de formă, ci cu tragere de inimă, cu entuziasm, cu tărie. Dacă apare lăcomia, ai terminat cu slujirea. Virgil Gheorghiu a scris despre un preot de ţară, dăruit din toată inima slujbei şi poporului. Aceasta este chemarea preotului. Lumea aleargă pe la mănăstiri, dar nu se foloseşte prea mult. Te duci o dată, de două ori pe la mănăstire, te-ai spovedit o dată, n-ai făcut nimic. În parohie, preotul este permanent în mijlocul lor, la îndemână şi se poate apela tot timpul la el.

Pe tineri foarte greu îi duci să se spovedească.

Ei nu ştiu ce este spovedania, n-au credinţă, sunt marcaţi de stilul de viaţă în care trăiesc, de cele pământeşti şi nu-i simt nevoia.

Se vorbeşte mai mult despre antihrist decât despre Hristos.

Aceasta e diversiunea, înşelăciunea cea mare. Când oamenii ar trebui să vorbească mai mult despre Hristos, de învăţătura Lui, de credinţa în El, de dragostea de Hristos, ei vorbesc despre pecetluire, antihrist. Oamenii trăiesc creştinismul la niveluri foarte diferite.

Vă mulţumim pentru cele duhovniceşti.

Vorba multă nu-i bună, ştim o mulţime de lucruri, dar nu le facem, suntem curioşi să ştim, să auzim, dar ducem acelaşi fel de viaţă cu pogorăminte, cu compromisuri, şi rămân lucrurile importante de făcut. Nu numai că rămân, ci se strică şi mai tare. Preoţii ar trebui să strige împotriva diferitelor aspecte ale civilizaţiei, să ferească oamenii de pericole şi să le arate cât de dăunător e televizorul. Dar ca s-o facă, trebuie să fie convinşi că este o unealtă foarte păgubitoare şi că trebuie să nu-l folosească nici ei. De la televizor nu luăm învăţătura noastră creştinească, ci din Sfânta Scriptură şi de la Sfinţii Părinţi, care ne folosesc şi ne îndrumă.

Toate civilizaţiile sunt atee, materialiste, ele nu pot să-mi dea niciun gram de învăţătură, nu pot să mă facă mai bun, mai creştin, ele nu au posibilitatea să mă înveţe. Acceptăm voluntar să ne facem rău: pierdem timpul, auzim o mulţime de lucruri rele, ne murdărim conştiinţa, viaţa. După ce urmăreşti un ceas la televizor nu te mai poţi ruga, este nefolositoare rugăciunea după ce ai stat la televizor.

Nu poţi să te rogi, pentru că eşti încărcat cu ce ai văzut şi ai auzit. Când spui „Doamne Iisuse” sau „Tatăl nostru”, în mintea ta se derulează secvenţe văzute pe micul ecran. Nu mai este rugăciune, e batjocură. Rugăciunea înseamnă înălţarea minţii la Dumnezeu, să rupi orice legătură cu cele pământeşti. Nu poţi avea o convorbire cu Dumnezeu când eşti plin de imagini, vorbe şi simţiri lumeşti. Un creştin adevărat nu renunţă la convorbirea cu Dumnezeu, sfântă şi folositoare, ca să privească murdăriile vătămătoare ce-i fac rău. Nu-mai o minte bolnavă este în stare de aşa ceva.

1 A trecut la Domnul la 22 februarie 2011.

Sursa: George Căbaş, Părinţi contemporani din Sfântul Munte Athos, Ediţia a doua, îmbogăţită, Editura Anastasis, 2014

Mulţumim d-lui George Cabas pentru îngăduinţa de a posta interviurile sale cu părinţi aghioriţi (culese între anii 1996-2008) pe blogul nostru.
Se va prelua cu precizarea sursei –
Blogul Sfântul Munte Athos

Foto din arhiva blogului (de sus în jos): (1). Avva Petroniu Prodromitul fotografiat în 2004 de Părintele Theodossios de la Simonopetra, / (2). Schitul Prodromu, / (3). Icoana Maicii Domnului Prodromiţa, / (4). Avva Petroniu împreună cu Pr. Cleopa Ilie şi mireanul Leonida Plămădeală (viitorul mitropolit al Ardealului, ÎPS Antonie), anii ’60, / (5). Avva Petroniu, foto credit George Crasnean, / (6). Monah rugându-se cu metanierul, / (7). Iconostasul bisericii principale a Schitului Prodromu, în stânga se află Icoana Maicii Domnului Prodromiţa, / (8). ÎPS Theofan al Moldovei luându-şi rămas bun de la Stareţul Petroniu, / (9). Avva Petroniu, foto credit George Crasnean, / (10). Craniu din osuarul prodromit, / (11). Schitul Prodromu şi Marea Egee, / (12). Icoană a Cuviosului Paisie Velicikovski, / (13). Stareţul Dometie Trihenea, / (14). Mormântul Părintelui Petroniu, foto credit Laurenţiu Dumitru (jos)

Prodromu. Mormantul staretului Petroniu (2)

„De când sunt ortodox, de când sunt călugăr, trăiesc într-o neîntreruptă bucurie”, interviu cu Ieromonahul Makarios Simonopetritul (partea II)

Vezi prima parte a interviului cu Ieromonahul Makarios Simonopetritul aici:

Ce v-a impresionat în viaţa monastică din România?

Macarie SimonepetritulCând am fost prima dată în România, în 1975, viaţa mânăstirească de aici a fost decisivă pentru vocaţia mea monastică. Mai mult decât Grecia, România a fost cea care m-a făcut să mă decid să devin ortodox şi călugăr. Într-un moment în care aveam doar cunoştinţe intelectuale, teoretice, fără să fi trăit cu adevărat ceva din Ortodoxie, am văzut în România un popor viu, trăitor, mai mult decât în Grecia. Un popor trăind în jurul acestor mănăstiri, cu toţi oamenii aceia venind pentru a cere acolo rugăciuni.

Şi apoi ceea ce a fost decisiv pentru mine a fost întâlnirea cu părintele Cleopa cu care am discutat îndelung. Într-adevăr, am întâlnit în el un părinte teofor, adevărată întruchipare a Sfinţilor Părinţi ai Bisericii. Am vizitat România înainte de Muntele Athos, în aceeaşi lună am venit aici, unde am întâlnit şi alţi părinţi duhovniceşti şi pentru prima dată pe duhovnicul meu. Dar şocul decisiv în viaţa mea ce m-a pregătit pentru monahism, a fost vizita în România, care mi-a confirmat că Ortodoxia înseamnă Adevărul.

Poporul român trebuie să înţeleagă deplin acest lucru. Pentru un occidental, pietatea, credinţa vie a poporului român este demonstraţia adevărului ortodox. Mai mult decât „tezele” teologiei, dovada elocventă o face spiritualitatea şi smerenia poporului ortodox român. Mai ales pentru un om al vremurilor noastre care a „citit” totul, ea ne arată că el, adevărul ortodox, este real, există, e viu şi e trăit.

Care a fost cea mai mare bucurie a vieţii dumneavoastră?

Nu este un moment anume. De când sunt ortodox, de când sunt călugăr, trăiesc într-o neîntreruptă bucurie. Bucuria de a te afla în prezenţa lui Dumnezeu împreună cu toţi sfinţii, în inima acestei adunări a sfinţilor. Cred că a fi ortodox, a fi călugăr este o stare normală. Nu este un moment de bucurie, ci o permanentă bucurie de a fi găsit Adevărul şi de a fi vrednic să te împărtăşeşti din Tainele Bisericii. Un convertit la Ortodoxie simte poate mai mult această bucurie, deoarece a făcut efortul să se despartă, ca Avraam, de locurile natale pentru a alege Ţara Făgăduinţei. Deci, el preţuieşte faptul că se află în Biserică. Adesea, cel născut în Ortodoxie nu îşi dă seama de comorile aflate în ea.

         – Ce vă doriţi pentru viitor?

Am dorul de a fi vrednic de vocaţia monahală. Aceasta este grija fiecărui călugăr, de a păstra, cu trecerea timpului, flacăra, entuziasmul de la început. La început de tot ai un zel spiritual mare cât Athosul, apoi e mic de tot, ne spun toţi părinţii duhovniceşti. Deci, trebuie să păstrezi zelul spiritual de la început, iubirea pentru Dumnezeu pe care ai avut-o la început. La fel ca într-o căsătorie, toată viaţa noastră spirituală constă în a păstra iubirea de la început, în ciuda timpului care trece, cu toată obişnuinţa instalată să păstrezi acelaşi entuziasm şi elan. Nu este întotdeauna uşor să întreţii această iubire. Viaţa noastră spirituală, atât a monahului cât şi a laicului, constă în a reînnoi fără încetare propriile făgăduinţe, propriile începuturi. Cum se spune în Psalm: „astăziacum încep”.

Cum aţi rezuma tot ceea ce ştiţi despre Ortodoxie?

Dificil de spus într-un cuvânt, dar fraza care îmi vine în minte este: «Dumnezeu s-a făcut om, pentru ca omul să devină Dumnezeu». Întreaga Ortodoxie, dreapta slăvire a lui Dumnezeu, stă în a consimţi această condescendenţă, milostivire, acest act decisiv al lui Dumnezeu, Care a venit printre noi pentru a ne rechema din păcat, pentru a ne urca mai sus decât a fost Adam la început, adică până la tronul lui Dumnezeu, în Persoana lui Iisus Hristos. Taina Întrupării e cea mai mare taină, care, fără încetare, trebuie să creeze în noi elanul mulţumirii, al entuziasmului pentru darurile lui Dumnezeu.

Ce aţi dori să spuneţi poporului român?

Nu ştiu cum m-aş putea adresa întregului popor român. Le spun ceea ce, de fapt, le zic românilor pe care îi întâlnesc: „Păstraţi, păziţi comorile pe care le aveţi! Aveţi o comoară pe care adeseori o uitaţi, nu o ştiţi, sunteţi atraşi de Occident, de un miraj al Occidentului. Nu vreau să vă îndemn să refuzaţi tot ce vine din Occident. Sunt şi lucruri bune în Occident, dar căutaţi să cultivaţi, să salvaţi această pietate populară care este expresia unei întregi experienţe de secole şi secole de credinţă! Deci, pietatea românească, în caracterul ei popular şi spontan, este o mare comoară. Bineînţeles, pentru toate popoarele ortodoxe. Dar, mă gândesc că în România s-a conservat bine, pentru că, fiind o ţară foarte rurală, s-au păstrat ethosul şi formele populare de trăire creştină, structura oraşelor nefiind aşa de veche ca în alte ţări. Când o ţară se urbanizează, toate lucrurile acestea dispar puţin câte puţin.

siluan-athonitulCare este importanţa Sfântului Siluan Athonitul astăzi?

Sfântul Siluan e un sfânt profetic pentru vremurile de acum. Părintele Sofronie subliniază această trăsătură, smerenia Sfântului Siluan de a se ţine în iad şi a nu deznădăjdui. Se poate spune că lumea modernă este aproape un iad şi trebuie să te menţii în această lume cu toate ispitele ei şi să nu disperi, acesta este mesajul Sfântului Siluan. Dar este şi mesajul iubirii vrăjmaşilor. El a dat acest mesaj profetic, chiar în perioada comunismului şi a persecuţiilor în Rusia. Un rus, care a dat acest mesaj al iubirii vrăjmaşilor, este cu adevărat el însuşi un model, un lucru profetic. Şi pentru timpurile noastre, Sfântul Siluan e un semn, că tot monahismul tradiţional, toată evlavia ortodoxă tradiţională nu şi-a pierdut valoarea, este validă, aplicabilă astăzi, aşa cum a fost ieri şi totdeauna.

Dar cum ne putem spori noi iubirea pentru Dumnezeu?

Aceasta e toată problema. Să nu stai pe loc, pentru că atunci când iubirea sleieşte, când devine imobilă, ea coboară. Iubirea este o putere dinamică, trebuie să urce mereu. Dacă încetezi să o sporeşti, ea va coborî, va slăbi. Trebuie mereu revigorată iubirea pentru Dumnezeu prin iubirea aproapelui, prin lucrarea poruncilor evanghelice.

Cum ne ajută Sfinţii în împrejurările grele ale vieţii noastre?

Dacă ştim să ni-i facem prieteni apropiaţi, cărora le facem confidenţe, le vorbim şi cărora ne rugăm, sfinţii vor veni în viaţa noastră în momentele critice, fie pentru a ne ocroti de ispite, fie pentru a ne inspira, la fel ca îngerul păzitor care ne ocroteşte şi ne inspiră gânduri bune. Sfinţii nu se arată totdeauna văzut, dar nevăzut ei sunt lângă noi. Niciodată, atât sfinţii cât şi îngerii nu ne suprimă libertatea noastră. Aceasta este tragedia omului, dacă ar fi să-i zicem aşa, că e liber. Sfinţii şi Dumnezeu însuşi lasă omului libertatea să aleagă.

Care este importanţa rugăciunii către Sfântul Duh?

Ne putem ruga Sfântului Duh, aşa cum ne putem ruga Tatălui sau lui Hristos. Sunt multe forme de rugăciune, dar orice rugăciune creştină, orice slujbă ortodoxă începe cu o invocare a Sfântului Duh: „Împărate ceresc, Mângâietorule, Duhul adevărului”. Sfântului Duh ne putem ruga prin rugăciuni cum sunt cele ale Sfântului Nicodim din „Apantisma”, dar absolut orice rugăciune creştină este făcută în Duhul Sfânt, el fiind suflul sufletului şi sufletul Bisericii.

Orice rugăciune creştină, liturgică sau personală, e o epicleză spre Duhul Sfânt, o invocare a Lui. Sfintele Daruri se prefac în Sfântul Trup şi Sânge ale lui Hristos prin chemarea Duhului Sfânt. De fapt, toată biserica devine trup şi sânge al lui Hristos, toată viaţa noastră devine prezenţa lui Dumnezeu prin invocarea Sfântului Duh. Aşadar, toată viaţa noastră trebuie să fie o epicleză permanentă care se poate exprima prin rugăciuni directe către Sfântul Duh, rostite pe dinafară sau citite, aşa cum sunt cele către Tatăl şi către Fiul, dar, de fapt, orice rugăciune se face în Sfântul Duh.

Cum poate Biserica să îi ajute pe tineri?

Ea poate ajuta mai mult, dar cred că este bine să se situeze la nivelul ei propriu, să nu se secularizeze, să fie la nivelul chemării ei, să nu facă demagogie. Nu poţi atrage tinerii prin demagogie, aşa cum procedează catolicii, cu Liturghii pe muzică „modernă”, nu sunt dornici de aşa ceva. Ceea ce îi interesează este să găsească un ideal, să găsească oameni de la care să se inspire, să le ofere exemple de viaţă. Nu coborându-se preotul la nivelul lor, discutând despre fotbal şi internet sau te miri ce altceva. Dimpotrivă, să le vorbească despre ceea ce depăşeşte această realitate cotidiană. La cei mai în vârstă, tinerii caută un ideal, un model de urmat, nu cum fac cei ce pălăvrăgesc despre muzică rock, ceea ce este demagogie.

– Ne puteţi spune câteva cuvinte despre părintele Emilianos, stareţul dumneavoastră?

Este un mare model, pentru că este un om care a dat totul pentru Hristos. Este în prezent bolnav, de mai mulţi ani, dar el s-a dăruit total. Un om care nu a făcut nicio concesie în toată viaţa lui, în viaţa sa personală s-a sacrificat total pentru a ajunge la o familiaritate extraordinară cu cele dumnezeieşti. Un astfel de om inspiră şi atrage tinerii. El a atras odată trei tineri, nu făcând demagogie, nu jucând fotbal cu ei, ci dimpotrivă arătându-le, trăind el însuşi această viaţă mistică, ceea ce a fost pentru toţi un lucru extraordinar, un ideal de viaţă şi un model de urmat. Şi aceasta este un părinte duhovnicesc.

Parintele Emilianos Simonopetritul slujindAjuns la vârsta maturităţii, părintele Emilianos (foto) a decis să se preoţească, dar necunoscând monahismul, a devenit preot pe lângă un renumit episcop de la Trikala, aproape de Meteore. Episcopul, el însuşi monah de lavră, dar episcop, l-a trimis ca ieromonah la mănăstirea Rusikon în apropiere de Meteora, nu chiar în Meteora. Acolo, ca tânăr preot, de 29 ani, s-a trezit singur cu câţiva bătrâni analfabeţi. Era dezorientat în acea mănăstire şi lipsit de orice sprijin spiritual. Desigur, avea o educaţie creştină, dar nu şi o formaţie monastică. S-a rugat mult lui Dumnezeu să-l ajute, să-i arate calea pe care să meargă, s-a rugat sfântului întemeietor al mănăstirii, Sfântul Visarion.

Într-o zi, la Sfânta Liturghie când citea pericopa din Evanghelie a simţit cum o lumină, venită din cer, îl inunda şi îl umplea. Ne spunea părintele Emilianos, că, din acea clipă a citirii Evangheliei, a înţeles sensul profund al vieţii monahale – prin lumina aceea necreată venită de la Dumnezeu.

Din acel moment a devenit alt om. Evident, prin harul de la Dumnezeu a înţeles viaţa mistică. Citise multe cărţi, cunoştea scrierile Sfinţilor Părinţi, dar dobândise – în câteva zile – cunoaşterea prin experiere, prin trăire directă. Şi într-o asemenea măsură, încât în toţi anii cât ne-a învăţat ca ucenici se simţea limpede că ceea ce spunea nu venea din studiu, dintr-un discurs. Vorbea cu o asemenea elocvenţă, încât îl putem asemăna oarecum cu Sfîntul Efrem Sirul, care e supranumit harfa Duhului Sfânt.

Vorbeau atât de mult cuvintele de Sfântul Duh, încât părea ca îmbătat de dulceaţa lor, atât de rapid şi de dulce îi curgeau acele cuvinte. După acel moment a dus o viaţă ascetică deosebit de riguroasă, a câştigat în profunzime pe măsura înaintării sale în cunoaştere prin experienţa tainelor vieţii monastice, mistice şi duhovniceşti. Era cu adevărat un dar de la Dumnezeu pentru a atrage tinerii şi a reînnoi viaţa mănăstirească în Grecia, aflată în declin. Aproape în aceeaşi epocă, tot cu purtarea de grijă a lui Dumnezeu, părintele Iosif Isihastul a adunat ucenici în Muntele Athos şi a început reînnoirea aici.

În ce a constat reînnnoirea din Muntele Athos?

Părintele Emilianos a avut o iluminare de la Dumnezeu despre viaţa mistică, a cunoaşterii divine adânci, iar prin cunoaşterea lui Dumnezeu a pătruns în sufletele celorlalţi. A putut îndruma pe alţii prin harul lui Dumnezeu, nu printr-o inteligenţă personală. Era un om excepţional de dotat, de inteligent, dar i s-a dăruit această iluminare, după care toată viaţa sa a fost una mistică. Avea o asemenea intensitate a trăirii încât când vorbea, când slujea Sfânta Liturghie te pătrundea în profunzime. Oricât de sensibil erai la cele duhovniceşti, era îndeajuns să-l vezi odată pentru a fi răpit, cucerit.

În anul 1975, când am venit prima dată aici, eram încă de confesiune catolică, dar interesat de Ortodoxie. Cel care m-a recomandat să vin aici a fost părintele Vasilios de la mănăstirea Iviron. Am rămas două zile şi am participat la o Liturghie, într-o bisericuţă. Era o asemenea intensitate, o asemenea densitate de trăire, încât imediat am simţit că „El e cel pe care îl caut!” Ceea ce simţea un monah mai vechi la Meteora, simţea şi un copilaş de 12-13 ani, toţi care auzeau vorbindu-se de omul acela voiau să-l vadă slujind Liturghia. La el, prima spovedanie era un lucru decisiv: cei ce se mărturiseau la el deveneau fiii lui duhovniceşti pe toată viaţa.

A fost o veritabilă revoluţie la Meteora în anii 1975, pentru că acolo monahismul avea o proastă reputaţie. Se considera că cei care se călugăreau nu se putuseră căsători ori nu fuseseră în stare să înveţe o meserie. Ei vedeau însă în el un om radios, luminos, care antrena oameni foarte tineri, gata să renunţe la tot pentru a-L urma pe Hristos. Iar părintele îi lăsa să-şi continue studiile, deşi, timp de câţiva ani, la Meteora cu el nu erau decât doi monahi. Cea mai mare parte erau novici foarte tineri, elevi de şcoală.

Părintele i-a îndemnat să facă şi studii universitare, un lucru nou pentru că, în mod curent, se afirma că monahii sunt nişte analfabeţi, „numai analfabeţii se călugăresc”. Era un lucru nou: tinerii cu studii universitare vroiau să devină călugări. De aceea, el a trimis pe aproape toţi ucenicii săi, care doreau să se călugărească, să-şi continue studiile – atât pe băieţi, cât şi pe fete. Nu pentru că ar fi crezut în importanţa în sine a studiilor şcolare, ci pentru a schimba imaginea publică a monahului.

Puţin câte puţin, pe măsură ce îşi terminau studiile, ei au venit să se instaleze la Meteora. Şi cum mănăstirea se afla în declin înainte de a veni şi a se instala ei, au fost liberi să organizeze viaţa monastică aşa cum au vrut, pentru că nu mai era o tradiţie vie la Meteora. Au orânduit o viaţă de mare asprime călugărească. Deşi erau atât de tineri, au devenit mari nevoitori, dar şi cu o mare libertate în slujirile liturgice, cu unele prescurtări şi punând mare preţ pe cântarea de obşte, a întregii adunări.

În anul 1973, au fost siliţi să părăsească Meteora din cauza presiunii turismului, dar şi datorită noului episcop, care nu înţelegea monahismul. Plecase la Domnul episcopul care îl hirotonise pe părintele Emilianos şi care protejase mişcarea sa. Au văzut că nu sunt înţeleşi în mediul acela şi au preferat să părăsească Meteora. Când au ajuns în Muntele Athos, practic în toate mănăstirile erau doar bătrâni, numai la Stavronikita, unde, din 1968, era stareţ părintele Vasilios şi la Filotheu, se începea o renaştere. În toate celelalte mănăstiri se aflau călugări foarte bătrâni şi foarte puţini. Au ales Simonos Petras, unde erau doar câţiva monahi bătrâni şi au încercat să adapteze experienţa vieţii monastice de la Meteora la tradiţia athonită. Trebuiau să ţină seama de faptul că tradiţia athonită era una vie, cu nişte călugări bătrâni foarte slabi, dar cu o tradiţie foarte puternică.

simonopetraSimonos Petras şi comunităţile venite dintr-o sihăstrie, precum cea a părintelui Iosif Isihastul, urmau să se adapteze la cenobitismul din mănăstirile de obşte.

Era greu să adaptezi viaţa mistică, ascetică la viaţa de obşte, cenobitică şi să le combini pe cele două. Era dificil, mai ales pentru monahii părintelui Iosif care avuseseră în schit o viaţă axată exclusiv pe rugăciunea lui Iisus. Este foarte dificil să te adaptezi, să urmezi tipicul dintr-o mănăstire cu viaţă de obşte pentru că slujbele sunt foarte lungi, complicate. Deci, pentru părintele Emilianos era mai uşor decât în alte mănăstiri, căci la Simonos Petras călugării erau foarte bătrâni şi i-au lăsat pe noii veniţi să facă o sinteză între viaţa isihastă şi viaţa de obşte. De fapt, şi aici s-a arătat purtarea de grijă a lui Dumnezeu, astăzi ea se vede practic în toate mănăstirile unde se încearcă această sinteză. În vremurile de acum este foarte important să poţi trăi viaţa comunitară, cenobitică, dar accentuând rugăciunea personală, rugăciunea lui Iisus.

Care sunt elementele ce compun această minunată sinteză? Am auzit că se pune accent pe împărtăşire şi pe ascultare. Mai sunt şi alte elemente în afară de acestea?

Practic, lucrul cel mai important este ca un monah dintr-o comunitate să aibă această convorbire, relaţie lăuntrică cu Dumnezeu. E greu să păstrezi această legătură strânsă cu Dumnezeu când trăieşte în comunitate. Aproape toate mănăstirile, dar mai ales părintele Iosif cu comunitatea lui şi părintele Emilianos, fără să se cunoască, au găsit aproape acelaşi lucru căruia trebuie să i se dea o deosebită atenţie: αγρυπνία (agripnia), privegherea noapte de noapte a monahului. Nu este vorba de slujba liturgică de obşte, ci de rugăciunea făcută de monah în chilia sa în timpul nopţii. În mod deosebit, părintele Emilianos a subliniat importanţa rugăciunii din timpul nopţii. A orânduit viaţa mănăstirii astfel încât să favorizeze rugăciunea personală de noapte.

Când monahul are zilnic, la aceleaşi ore, această conversaţie cu Dumnezeu, el poate avea o viaţă lăuntrică autentică. Pentru părintele Emilianos, metoda rugăciunii rămâne ceva secundar – mai important este spaţiul de timp în care monahul Îl va întâlni pe Dumnezeu. Apoi, maniera în care va utiliza metoda folosită pentru a-L găsi pe Dumnezeu depinde mai curând de persoana sa.

O deosebire între învăţătura părintelui Emilianos şi a celorlalţi duhovnici din Muntele Athos, constă în faptul că el este mai puţin sistematic. Nu-şi învăţa ucenicii o metodă de rugăciune, ci oferea cadrul, ajuta pe fiecare monah să găsească orele şi felul de „a sta înaintea lui Dumnezeu”, el găsind modul propriu de a face aceasta.

Odată înfăţişat înaintea lui Dumnezeu, el trebuie lăsat să lucreze liber harul lui Dumnezeu în el, pentru că, de cele mai multe ori, voinţa ascetului împiedică lucrarea harului dumnezeiesc. Ceea ce ne învăţa părintele Emilianos nu era o metodă de a „atrage” harul lui Dumnezeu, ci o lucrare de deschidere a sufletului prin această veghe înaintea lui Dumnezeu pentru a fi receptiv la harul divin. Deci, părintele Emilianos preţuia aspectul personal din viaţa monastică legându-l concomitent de viaţa de obşte. Într-un fel, aceasta e particularitatea învăţăturii sale monastice, dar are şi multe puncte comune cu alţi părinţi şi duhovnici din Muntele Athos.

Se simte şi ce e comun la părinţii duhovniceşti, fiind o perioadă în care s-a produs reînnoirea vieţii monahale în Muntele Athos şi a corespuns unei sinteze a vieţii spirituale. Mai înainte, monahii, care voiau să lucreze rugăciunea inimii, se retrăgeau în sihăstrii. Desigur, şi în prezent, dar condiţiile materiale şi umane pentru a lucra rugăciunea lăuntrică sunt adesea mai prielnice în mănăstiri decât în sihăstrii, cu condiţia ca stareţul să înţeleagă grija pentru viaţa lăuntrică. De fapt, este principiul monahismului.

Vocaţia mănăstirii nu constă în a lucra diverse obiecte, a produce bunuri ori pentru a învăţa, nici pentru a edita cărţi, toate acestea fiind lucruri în plus. O spune clar Sfântul Atanasie Athonitul, în testamentul său, pe vremea sa fiind 150 de călugări: „de sunt măcar cinci care pot ajunge la rugăciunea lăuntrică, mănăstirea noastră e o izbândă, considera el. Şi dacă „un singur monah găseşte această rugăciune lăuntrică, mănăstirea este îndreptăţită” să existe, că se află pe drum bun. Stareţul şi conducătorii mănăstirii trebuie să înţeleagă aceasta, să nu fie adepţii activismului. În virtutea acestui principiu, mănăstirea cenobitică poate favoriza rugăciunea isihastă. Doar pentru câţiva călugări, care au cu adevărat o nevoie interioară de singurătate şi tăcere, este prielnică viaţa isihastă într-o sihăstrie – dar o adevărată şi foarte strictă viaţă de pustie.

În prezent, mulţi călugări din Athos care trăiesc „la chilii” nu au o veritabilă viaţă isihastă, ci este o „iconomie”, un pogorământ pentru cei care au dificultăţi psihice să trăiască în comunităţi mari şi prin urmare trăiesc la chilii. Şi astăzi, monahii duc o adevărată viaţă isihastă, nu mai este nevoie să vieţuiască în pustie pentru a lucra rugăciunea lăuntrică. Cred că acesta este sensul istoriei monastice din epoca noastră, reînnoirea monahismului integrat în viaţa de obşte.

E ceea ce a vrut să facă Sfântul Paisie Velicicovki, dar în epoca sa concepţia cenobitică era prea militară şi erau prea mulţi călugări – în mănăstirea sa erau o mie de călugări – iar slujbele erau prea lungi. Sfântul Paisie Velicicovski a putut insufla acest duh isihast, dar după moartea sa acest duh a dispărut. Tocmai de aceea, Sfântul Gheorghe de la Cernica şi-a întemeiat mănăstirea pe trei principii: să nu fie mai mult de 150 de călugări în mănăstire, să nu fie de naţionalităţi diferite (ca să nu se certe între ei) şi să nu se impună „rugăciunea lui Iisus” tuturor călugărilor.

Astăzi condiţiile sunt favorabile realizării acestui ideal de sinteză a celor două momente din viaţa monastică. Cu condiţia de a şti clar principiile şi sensul monahismului. Din această cauză este foarte importantă revelaţia părintelui Emilianos, prin care a înţeles sensul vieţii călugăreşti ca trăire, experienţă a luminii necreate. Înseamnă că toţi călugării trebuie să caute lumina necreată, aceasta fiind un dar de la Dumnezeu, să caute viaţa lăuntrică, mistică şi nu altceva.

Învăţătura oferită de părintele Emilianos se desluşea din viaţa concretă, el având o relaţie foarte apropiată cu fiecare ucenic, ca adevărat părinte duhovnicesc, dar lăsa o mare libertate, încât adesea era dificil să înţelegi ce voia. Lăsa fiecărui ucenic iniţiativa de a face propria alegere şi după ce îl ajuta să înţeleagă ce drum, ce viaţă îşi alesese în mănăstire, din acel moment devenea foarte exigent cu fiul duhovnicesc pentru a fi consecvent cu el însuşi, cu decizia luată.

Ascultarea de părintele Emilianos era un lucru foarte fin ţesut. Părintele nu dădea porunci: „fă aceasta sau aceasta”. Când era întrebat: „ce trebuie să fac”, răspundea în general: „fă ceea ce vrei”. Trebuia să ştii dacă este folositor sau nu ceea ce vrei să faci, să înţelegi dacă ceea ce vrei este ziditor sau nu. Se discuta, se cereau explicaţii, dar părintele nu lua decizia în locul nostru. Ne lăsa pe fiecare să hotărâm potrivit maturităţii noastre spirituale. De aceea, îndrumarea sa duhovnicească era un lucru foarte adânc, dar şi foarte fin. El nu cerea o ascultare de tip militar, o disciplină militară.

Fireşte, dorea o disciplină, o ordine în viaţa exterioară a comunităţii, fiind chiar foarte pretenţios în privinţa vieţii exterioare a obştii mănăstireşti. Era doar un minimum de organizare a vieţii exterioare, iar pentru viaţa personală a călugărului putea fi, într-un fel, aproape „liber”. Tocmai pentru a-l ajuta pe fiecare ucenic să afle personal responsabilităţile lui. Iar pe cei ce nu aveau maturitate psihologică sau spirituală, îi ajuta îndrumându-i mai mult. Practic, felul îndrumării era diferită pentru fiecare în parte.

emilianos, simonopetras3Am putea spune că prin această mare libertate nu era uşor să rămâi pe lângă părintele Emilianos?

Nu a avut mulţi ucenici, mulţi fii duhovniceşti, pentru că, mănăstirea fiind mică şi el inspirând un ideal atât de înalt, mulţi nu l-au urmat. Nici nu era interesat să adune mulţi ucenici. Înainte de toate el dorea să fie un părinte pentru fiecare din călugării lui, un adevărat părinte pentru ucenicii pe care îi pregătea pentru călugărie. Nu a fost doar un simplu egumen, ci un părinte. Câteodată, când te duceai ca să-l întrebi ceva, se putea întâmpla să stai doar un minut sau patru ore, alteori puteai vorbi cu el toată noaptea. După ce s-a îmbolnăvit, în 1990, treptat s-a pierdut contactul cu el, vorbea mai puţin şi nu şi-a mai putut asuma lucrarea. Dar şi aici a fost purtarea de grijă a lui Dumnezeu, s-a îmbolnăvit puţin câte puţin, progresiv, mănăstirea şi-a păstrat echilibrul, fiecare găsind un mijloc ca să-şi păstreze echilibrul propriu, fără să se producă o ruptură bruscă.

Acum noul stareţ încearcă să păstreze idealul părintelui Emilianos, învăţătura sa în modalităţi diferite. Principiile învăţăturii lui se păstrează şi prin cărţile scrise de el, a casetelor pe care le avem. Tinerii călugări, care vin aici, urmează învăţăturile părintelui Emilianos, iar din unele casete află anumite idei, lucruri extraordinare, nu numai în privinţa profunzimii lor, dar şi din alte puncte de vedere. De pildă, „Comentariile la Avva Isaia” nu sunt doar un comentariu asupra unui text cunoscut, ci părintele Emilianos ne arată un anume fel de a vedea viaţa duhovnicească, un anumit mod de a o lua în considerare.

Este o idee importantă a învăţăturii sale, prezentă şi în aceste comentarii, despre cum să trăieşti la un loc împreună cu alţii, să accepţi pe celălalt aşa cum e el. Prin urmare, a păstra pacea cu ceilalţi oameni, nu doar a le ierta păcatele şi a nu-i judeca, ci de a-i accepta şi a le respecta libertatea, de a-i accepta aşa cum sunt. A avut darul şi marea înţelepciune în comportamentul său şi în relaţiile sociale, atât în mănăstire, cât şi în viaţa socială din exterior. Referitor la această carte despre Avva Isaia, un călugăr din Muntele Athos mi-a spus că a citit-o de trei ori, pentru că nicăieri nu a găsit o modalitate atât de precisă de a vedea cum să trăiască în viaţa de zi cu zi. Aceasta este marea inspiraţie mistică pe care a avut-o el, nu teoretică, ci foarte concretă, practică şi, mai ales, în delicateţea relaţiilor sociale.

24-geron_aimilianos__geron_sofronios_essexExistă puncte de asemănare între părintele Emilianos şi părintele Sofronie? S-au cunoscut personal?

Da! Se cunoşteau bine.

Au colaborat?

Nu a fost chiar o colaborare. Se deosebeau între ei. Părintele Sofronie avea o viziune mai teoretică asupra lucrurilor. Avea o profundă trăire cu Dumnezeu, o mare experienţă, dar şi o manieră filosofică de a prezenta lucrurile. Părintelui Emilianos era mai puţin teoretic, avea şi el trăirea, dar prea puţin interesat să facă o reflexie filozofică, metafizică, asupra acestei experienţe. O altă deosebire între cei doi se referă la deosebirea de psihologie spirituală, de sensibilitate a duhului. Părintele Sofronie prezenta lucrurile într-un mod dramatic.

El cunoştea în sine perspectiva vederii luminii divine, dar avea mereu şi gândul părintelui Siluan: „Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui!” Avea gândul iadului apropiat, ideea separării definitive de Dumnezeu. În modul său de prezentare era totdeauna o intensitate tragică, în schimb la părintele Emilianos nu este deloc aşa ceva. El era un mare optimist pentru că „nu punea la inimă problemele”, nu-şi aţintea privirea la ele, nu le sublinia. Chiar şi problema rupturii dintre om şi Dumnezeu, păcatul însuşi nu rămânea o problemă.

Ei se iubeau mult, se stimau reciproc. Erau foarte deosebiţi între ei, dar ca toţi părinţii duhovniceşti – părintele Paisie, părintele Iosif, părintele Efrem, părintele Porfirie, toţi erau oameni foarte deosebiţi în privinţa caracterului şi a felului de a privi lucrurile. Aceasta este bogăţia Ortodoxiei! Sunt diferiţi, dar important este că nu se opun, nu se află în „rivalitate”. Nu există „şcoli spirituale”, rivalizând între ele.

Fiecare avea felul său propriu de a-L sluji pe Dumnezeu, de a trăi propria experiere a lui Dumnezeu, transmisă ucenicilor săi. Puteau accepta că un alt părinte duhovnicesc poate avea un alt mod de a prezenta lucrurile. Cel care consideră că are tot adevărul şi dreptatea, şi că ceilalţi greşesc având alte concepţii, are o viziune îngustă, redusă. De aceea a alege un părinte duhovnicesc înseamnă a alege un om căruia îi înţelegi duhul şi vrei să-l urmezi, pe care vrei să-l imiţi. Deci alegi o cale printre altele, dar care duc toate la Hristos.

În cărţile sale, limbajul părintelui Emilianos este şi practic şi poetic. Mai mult, el dă şi reguli de viaţă, oferă o viziune, o linie, un cadru spre deosebire de alţi părinţi duhovniceşti. Trebuie o anumită pregătire ca să parcurgi şi să înţelegi cărţile sale. Vă rugăm să arătaţi importanţa şi valoarea lor.

Mai ales cele două cărţi despre trăirea, experierea lui Dumnezeu pot produce confuzii, pentru că părintele vorbeşte despre etapele pe care sufletul le parcurge spre a-L găsi pe Dumnezeu. Părintele e mai puţin sistematic. El nu are deloc un sistem închis, pe care l-ar prezenta într-o omilie şi apoi în alta şi din care s-ar putea face o teză de doctorat, vizând „cugetarea sistematică a părintelui Emilianos”.

Textul respectiv este mai curând pedagogic, menit a prezenta ceea ce avea de spus în ziua respectivă, în altă zi putând fi spus în alt mod. Dacă facem o comparaţie între anumite texte din al doilea volum despre etapele drumului duhovnicesc şi cele despre lucrarea rugăciunii din primul, constatăm că nu corespund cu exactitate. Este aceeaşi experienţă, dar nu şi aceeaşi manieră de a prezenta lucrurile. Nu este un drum intelectual al cugetării, pe care l-a parcurs şi pe care vrea să-l aplice în viaţă, ci este o trăire – experierea lui Dumnezeu, care nu poate fi exprimată prin cuvinte, că este de negrăit.

În calitatea de părinte duhovnicesc, el încearcă să o comunice într-o mod pedagogic, iniţiind ucenicii puţin câte puţin, nu „non-stop”, prezentând un lucru într-un fel, altul într-altfel. Cine doreşte să analizeze „doctrina”, învăţătura sa, pornind de la cărţile lui ar distruge-o, nu ar înţelege pentru că este ceva „de dincolo”, din cealaltă lume. De fapt, este o trăire, o experienţă inefabilă, de negrăit, pe care părintele o exprimă în maniere diferite ca răsfrângeri ale trăirii lui. Foarte important e şi aspectul practic. Alţi părinţi duhovniceşti sunt mai sobri şi mai clari, etapele drumului duhovnicesc sunt limpezi, mai simple. Toate acestea vin din experienţa şi personalitatea fiecărui părinte în parte.

Din cărţi transpare personalitatea părintelui Emilianos?

Ne putem referi, mai ales, la textul despre rugăciune din primul volum şi la mai multe texte din al doilea volum. Primul text despre rugăciune este o cuvântare, ţinută pentru comunitatea de aici, în anul 1975. Dar nu voia să dea publicităţii toate cuvântările sale. Au fost publicate încă de pe vremea când era bolnav, cât timp a fost sănătos nu a vrut niciodată să le publice. La începutul bolii sale s-a iniţiat copierea acestei cuvântări despre rugăciune prin dactilografiere. Şi Maica stareţă de la Ormilia a luat textul şi l-a depus în chilia lui Gheronda Emilianos, lângă patul lui. După ce a luat înapoi materialul, foile de hârtie erau binemirositoare. În felul acesta a primit încredinţarea că este bine să fie publicat.

De ce a pus mare preţ părintele Emilianos pe viaţa liturgică şi pe cântarea în comun în biserică?

Pentru că experienţa lui era din timpul Liturghiei. Pentru el serviciul religios bizantin, în general, dar Sfânta Liturghie, în special, sunt cu adevărat o descoperire a lui Dumnezeu, o revelaţie divină în lume. Mai puţin urcă omul ca să-L găsească pe Dumnezeu, cât coboară Dumnezeu la om. Aşa cum preotul slujeşte cum se cuvine, tot aşa omul trebuie să fie atent în timpul Liturghiei, să fie receptiv şi convins că Dumnezeu este Cel Care vine la el. Această bucurie, acest entuziasm al omului are loc în Biserică în faţa lui Dumnezeu, Care vine întru toată slava Sa.

Şi cântarea în comun a obştii exprimă această bucurie eshatologică. Ceea ce ne învaţă părintele Emilianos e că Biserica, Liturghia sunt Ierusalimul care coboară din cer, ca în viziunea Sfântului Evanghelist Ioan de la sfârşitul cărţii Apocalipsei. Liturghia nu e altceva decât Împărăţia Cerurilor care se face prezentă în noi. Nu trebuie să avem în timpul Liturghiei o atitudine pietistă, căldicică, să stăm mereu doar în rugăciune, ci să participăm cântând, exclamând, strigând de bucurie pentru Dumnezeu, Care vine întru slavă la oameni.

Dar, pentru a putea participa la această slavă se cere să ne pregătim pentru momentul viziunii lui Dumnezeu printr-o viaţă de nevoinţă şi de rugăciune. Printr-o viaţă de asceză şi de rugăciune ne pregătim pentru primirea şi „receptarea” lui Dumnezeu în timpul Sfintei Liturghii. De aceea, călugării de aici se roagă în timpul nopţii, ca să fie pregătiţi pentru Liturghia de dimineaţă şi a primi Sfânta Împărtăşanie. În mod normal, călugării se roagă continuu în timpul nopţii şi apoi în timpul slujbei Utreniei, până la Liturghie. Înaintea slujbei sunt patru-cinci ore de pregătire şi ei simt prezenţa slavei lui Dumnezeu, care le dă putere pentru a putea continua ziua şi a se pregăti pentru o nouă trăire, experiere a prezenţei lui Dumnezeu.

Părintele Emilianos nu concepea ca un preot să slujească Sfânta Liturghie fără să fi petrecut înainte ore îndelungate în rugăciune lăuntrică, neabătută, concentrată. Nu putea concepe că s-ar putea sluji fără o pregătire Sfânta Liturghie, care e o manifestare de bucurie, o sărbătoare, după o îndelungă pregătire ascetică, de fiecare zi. Recomandând şi altor preoţi, el prefera să nu slujească o Liturghie fără o serioasă pregătire anterioară.

Puteţi face o comparaţie între duhovnicia şi activitatea părintelui Emilianos şi monahismul românesc?

Sunt deosebiri istorice, legate de condiţiile istorice care au condus la astfel de deosebiri. Legătura monahismului românesc cu poporul, cu pietatea populară este mişcătoare. Dar în unele mănăstiri româneşti, această legătură cu poporul devine prea posesivă pentru călugări, îi ocupă prea mult. Ei sunt prea acaparaţi de această relaţie cu poporul. Un călugăr de la mănăstirea Frăsinei ne spunea că întreaga zi îi este ocupată cu diferite slujbe, parastase, paraclise, ierurgii. Toată ziua le fac acestea pentru popor, fiind ca preoţii de parohie care slujesc într-una. Ar trebui evitată această situaţie. În alte mănăstiri există un fel de activism: „a face”, „a munci”; călugării trudesc ore îndelungate la câmp, la construcţii, etc. Şi aceasta e o nevoie reală pentru a ridica ţara după comunism, dar este primejdioasă.

simonopetras222 (2)Este foarte bine să ai această legătură cu poporul, dar călugării să rămână călugări, iar preoţii de mir cu lucrarea lor. Una e lucrarea monahilor şi alta a preoţilor de mir. Ceea ce ar trebui încurajat în România sunt mănăstirile de tip isihast, care să aibă relaţii cu poporul, dar cu mai puţină activitate pastorală, monahii fiind ocupaţi cu rugăciunea. Un mare avantaj al mănăstirilor româneşti este că ele au un simţ al tradiţiei, pot fi unele influenţe scolastice în teologie, dar monahismul este foarte tradiţional.

Primejdii sunt şi în Muntele Athos. Mănăstirile nu sunt făcute pentru a se afla în serviciul poporului. Sunt cu poporul, legate de popor, dar nu spre servirea poporului. Evident că monahii se roagă pentru popor, dar nu au o activitate de parohie. Trebuie să înţelegem bine consecinţele acestei situaţii şi monahul să lucreze un număr limitat de ore, nu opt ore pe zi.

De-a lungul atâtor ani, părintele Emilianos nu ne-a pus niciodată să muncim, nu a întreprins restaurări. De câţiva ani, ni se dau subvenţii pentru restaurarea mănăstirii şi s-au deschis diferite lucrări. Sunt doi călugări care lucrează pe şantier conducând muncitorii, fără aceste lucrări mănăstirea nu ar fi aşa de frumoasă. Un părinte duhovnicesc nu trebuie să spună niciodată: „să se construiască!” Dacă se dau bani pentru construcţii, să se construiască, dar fără a pune pe călugări să lucreze ca salahorii.

Dacă mai aveţi de adăugat câteva cuvinte în final…

Fiecare din dumneavoastră în calitate de mirean sau preot, alţii ca monahi, să răspundă la chemarea pe care i-o face Dumnezeu, cu dorinţă şi cu entuziasm de a-L găsi pe Dumnezeu acolo unde l-a orânduit Providenţa. Cele două criterii ale vieţii în Dumnezeu sunt bucuria şi entuziasmul, impulsul, dorinţa puterea de a-L găsi, de a alerga la El. Dumnezeu este un foc şi fiind foc alergi, nu stai imobil şi inert atunci când El ne arde.

Vă mulţumim foarte mult.

Sursa: George Căbaş, Părinţi contemporani din Sfântul Munte Athos, Ediţia a doua, îmbogăţită, Editura Anastasis, 2014

Mulţumim d-lui George Cabas pentru îngăduinţa de a posta interviurile sale cu părinţi aghioriţi (culese între anii 1996-2008) pe blogul nostru.
Se va prelua cu precizarea sursei –
Blogul Sfântul Munte Athos

Foto din arhiva blogului (de sus în jos): (1). Ieromonahul Makarios Simonopetritul, (2). Icoana Sfântului Siluan Athonitul, (3). Proiegumenul Emilianos Simonopetritul slujind, (4). Mănăstirea Simonopetra, (5). Proiegumenul Emilianos Simonopetritul la biroul său, (6). Părinţii Emilianos Simonopetritul şi Sofronie Saharov, (7). Mănăstirea Simonopetra, (8). Trapeza Mănăstirii Simonopetra (jos).

simonopetra-trapeza

„Provocările nu vor înceta să vină, dar când sufletul e puternic şi hotărât, nu primeşte nimic, ci va considera toate momelile şi ispitele lumii ca pe nişte lucruri copilăreşti”, interviu cu Gheronda Teoclit Dionisiatul

De la mănăstirea Sfântul Pavel ajungi, pe cărări de munte, la mănăstirea Dionisiu. Sfântul Nifon, ajuns patriarh al Constantinopolului şi apoi mitropolit al Ţării Româneşti, a fost călugărit aici. Aşa se explică faptul că domnitorul Neagoe Basarab a reconstruit chiliile şi biserica. Petru Rareş a plătit pictura bisericii şi a trapezei. În tabloul votiv, el este reprezentat împreună cu Elena Doamna şi cu copiii. Aici avem sentimentul că suntem într-o biserică din Moldova.

În biserică se găseşte icoana minunată a Maicii Domnului cu scene din acatist. Mănăstirea este renumită şi pentru că aici se nevoieşte monahul Teoklitos, unul dintre cei mai cunoscuţi scriitori bisericeşti, în vârstă de peste 90 de ani. El este autorul Dialogurilor la Athos, traduse şi în limba română. Am fost primit cu multă căldură de acest prieten al Domnului, cu care am discutat pe o terasă.

I-am arătat o icoană a Maicii Domnului «Prodromiţa»; părintele s-a închinat şi a sărutat-o cu multă evlavie. Peste cinci luni (în 2006) părintele Teoklitos (n. 1916) a plecat pe cărările veşniciei, spre a se închina Împărătesei lumii, pe care a slujit-o cu înţelepciune.

Vă rugăm să daţi câteva sfaturi duhovniceşti tinerilor români, nu numai teologilor, ci şi laicilor.

Mesajul a fost dat de către Mântuitorul către Sfinţii Apostoli, învăţătorii Bisericii. E un mesaj veşnic: „Siliţi-vă să intraţi pe poarta cea strâmtă!spune Hristos. Privegheaţi şi vă rugaţi, căci Împărăţia cerurilor este a celor ce se silesc!” Hristos făgăduieşte Împărăţia veşnică şi fericită, dar şi ameninţă cu osânda veşnică pe cei care nu urmează învăţăturile Lui. Iar Biserica păstrează învăţăturile evenghelice în toată frumuseţea şi bogăţia lor. Îi îndemn pe tinerii români să nu rătăcească după plăcerile cu care lumea de astăzi îi momeşte, ci să urmeze viaţa în Biserică.

Şi în Grecia, unii tinerii au căzut în tot felul de păcate şi patimi după duhul desfrânat al acestei lumi: îndepărtare de credinţă, desfrânare, droguri etc. Tinerilor le place să trăiască viaţa intens, însă ea trebuie trăită în adevăr; iar Adevărul e în Biserică, unde se păstrează Sfintele Taine care ne dau harul Duhului. El ne conduce la o stare de „beţie trează”, aşa cum se exprimă Sfântul Macarie Egipteanul, în Omiliile sale. Tinerii trebuie să caute această „beţie plină de înţelepciune”, la care ne cheamă şi Ecclesiastul şi cartea Proverbelor, nu beţia patimilor care amorţeşte şi omoară sufletele pentru veşnicie.

Am văzut tineri drogaţi şi în Grecia, cum sunt şi în România. Cum pot tinerii din lumea modernă, înconjuraţi de atâtea tentaţii, să rămână vii în adevăr?

Domnul Hristos ne-a dat şi acest răspuns: „Acela ce iubeşte lumea, se pierde. Nu iubiţi lumea şi cele ale lumii!” Avem un tropar ce spune: „Inima mea spre Tine, Cuvântule, o ridic şi nimic din toate desfătările lumii nu o va mulţumi! Iar pentru a ridica inima este nevoie de exerciţiul duhovnicesc al rugăciunii. Practic, rugăciunea este exerciţiul comuniunii noastre cu Persoanele absolute şi desăvârşite ale Sfintei Treimi şi cu Sfinţii, care s-au desăvârşit în Duh. Patimile, prin care lumea actuală îi momeşte pe tineri, sunt mijloace de trans-formare a lor în obiecte ale plăcerilor. Omul se transformă prin pa-timi din persoană în obiect pentru satisfacerea plăcerilor altui om.

Dimpotrivă, Hristos a venit în lume şi a înălţat lumea la comuniune în Duhul prin care omul devine persoană ce transpare în darurile Duhului altor persoane. Dar pentru aceasta e nevoie de nevoinţă, de îndepărtare de lume şi de plăcerile ei, pentru a intra în comuniune cu Hristos şi cu harul Duhului Sfânt.

Aici în Sfântul Munte sunt multe mănăstiri, schituri, chilii, colibe, în care se nevoiesc şi călugări tineri, care au ales această cale a comuniunii cu Hristos. Unii dintre ei sunt adevărate icoane ale nevoinţei împotriva patimilor, demonilor şi a lumii, în strădania lor de a pregusta bunătăţile lumii de dincolo. Tinerii din lume trebuie să se străduiască să guste prin rugăciune, asceză şi înfrânare din bunătăţile lumii viitoare. Toate plăcerile nu sunt decât moduri de orbire ale puterilor sufleteşti, care trebuie să aştepte venirea puterii Duhului spre a le deschide comuniunii cu lumea de dincolo.

Pe părintele Paisie Aghioritul l-a vizitat Sfânta Eufimia şi i-a spus: „Dacă ştiam că astfel este Împărăţia Cerurilor, n-aş fi răbdat aşa puţin cât am răbdat, ci toată viaţa mea aş fi suferit mucenicia”! E o mărturie elocventă despre realităţile inefabile ale lumii veşnice.

Sfinţii Părinţi ne spun că împărtăşirea din aceste frumuseţi şi bunătăţi se face deosebit, în funcţie de măsura în care omul s-a deschis comuniunii cu Dumnezeu şi şi-a lărgit inima şi ochiul minţii. Spune Sfântul Nifon că acei păgâni care totuşi se vor mântui, fiindcă au împlinit legea morală generală, nu vor cunoaşte toate tainele împărăţiei cerurilor pentru că nu au avut harul Duhului prin care să crească vederea ochiului minţii. Această putere diferită de comuniune determină şi existenţa ierarhiilor de îngeri în ceruri. Însă prima treaptă de comuniune cu Dumnezeu este străduinţa de a tăia lucrarea patimilor. La aceasta sunt chemaţi îndeosebi tinerii. Provocările nu vor înceta să vină, dar când sufletul e puternic şi hotărât, nu primeşte nimic, ci va considera toate momelile şi ispitele lumii ca pe nişte lucruri copilăreşti. A doua treaptă e iluminarea. Sufletul se luminează şi apoi se uneşte cu Hristos, iar voinţa omului devine sigură şi puternică, încât un tânăr cu această comuniune divină păşeşte prin lume fără a fi ispitit de tentaţiile ei.

Urcuşul duhovnicesc se face cu ajutorul Sfintelor Taine?

Bineînţeles, prin Sfintele Taine ale Bisericii, care sunt moduri de comuniune cu Dumnezeu, de împărtăşire a harului oamenilor, temple ale Duhului Sfânt, aşa cum le numeşte Sfântul Apostol Pavel. Doar în Biserică ni se împărtăşeşte harul Duhului. Deşi par forme arhaice şi străine modului de înţelegere al omului modern, Sfintele Taine din Biserica Ortodoxă împărtăşesc harul în toată deplinătatea sa. Doar Biserica Ortodoxă a precizat învăţătura corectă despre energiile necreate ale Duhului Sfânt, împărtăşite omului prin aceste Taine şi prin rugăciunea tainică a inimii. Refuzând-o, catolicii au făcut să apară Renaşterea şi toată rătăcirea extrovertită a lumii moderne. Prin împărtăşirea lăuntrică cu aceste energii necreate divine se ajunge la fericire, şi, de aceea, Ortodoxia îl atrage definitiv pe cel care a gustat din ea prin rugăciune şi prin Taine.

Şi în zilele noastre, apusenii şi unii din spaţiul ortodox vorbesc şi scriu împotriva învăţăturii Sfântului Grigorie Palama.

Pentru că în teologie energia necreată, pe care el o redefineşte după învăţătura Sfinţilor Părinţi Apostolici, a Sfinţilor Trei Ierarhi şi a altor Sfinţi Părinţi ai Ortodoxiei, precum Maxim Mărturisitorul şi Ioan Damaschin, este piatra de încercare a omului, chemat la credinţa adevărată. Şi fiecare om, catolic sau ortodox, care nu se nevoieşte să trăiască în Duhul se poticneşte şi se împotriveşte cu mintea acestei învăţături sublime, care ne arată că Dumnezeu e mai presus de lume, fiind prezent şi în contact cu ea. Dreapta credinţă, Ortodoxia, nu este doar un act de înţelegere a unor adevăruri şi noţiuni cu ajutorul raţiunii, aşa cum socoteau apusenii în frunte cu Varlaam Calabritul, care luau în derâdere nevoinţa isihaştilor athoniţi, numindu-i „buricari”, pentru că ei căutau locul inimii. Ci e darul Duhului Sfânt, împărtăşit direct minţii omului prin energiile necreate şi veşnice, ce-L fac pre-zent pe Dumnezeu în viaţa omului şi-l unesc cu El prin mijlocirea harului ce face prezentă dumnezeirea.

Aceste energii necreate şi veşnice sunt mijlocul indispensabil pentru îndumnezeirea omului, iar ele se trăiesc, se experiază ca mângâiere divină, ca înţelegere şi iluminare, care înalţă întreg sufletul şi trupul la gustarea iubirii dumnezeieşti. Nu este doar o înţelegere cu mintea rece, ci este o întrepătrundere a minţii cu inima în care se împărtăşeşte harul sau iubirea lui Dumnezeu prin aceste energii necreate, după cum vorbeşte Grigorie Palama. Catolicii apuseni nu au înţeles această iubire a lui Dumnezeu şi apropiere intimă de om, căci cei mai mari teologi ai lor, Fericitul Augustin şi Toma d’Aquino, au fost filosofi, nu pustnici înflăcăraţi pentru iubirea de Dumnezeu.

De aceea, de-a lungul timpului, între ei şi noi s-au adâncit mari şi grave diferenţe dogmatice. Ei consideră că Dumnezeu este „actus purus”, ei deduc atributele firii dumnezeieşti ce sunt pentru ortodocşi manifestarea energiilor necreate ale firii divine, din fiinţa divină, înţeleasă ca intelect şi infinitate, constituind esenţa divină transcendentă. Ea poate avea doar atribute sau perfecţiuni pure, pentru că cele ce implică o relaţie a lui Dumnezeu cu lumea sunt considerate nepotrivite caracterului de Duh absolut al lui Dumnezeu şi unităţii şi sim-plităţii Sale absolute.

Conceptul lor de Dumnezeu este unul total transcendent, ce nu poate comunica cu lumea creată. De aici şi deismul lor. Ortodoxia afirmă că Dumnezeu e atât fiinţă necunoscută, inaccesibilă omului, neapropiată, pe care nu ne-o putem face părtaşă; dar Dumnezeu este şi energie divină, necreată şi veşnică, prin care El poate fi cunoscut şi înţeles prin lucrările Sale şi prin care omul se poate împărtăşi de dumnezeire. Această concepţie a definit-o, înainte de Sfântul Grigorie, Sfântul Vasile cel Mare în disputa sa cu Eunomie, spunând: „Afirmând că cunoaştem pe Dumnezeul nostru în lucrările Sale, nu admitem că-l apropiem în însăşi fiinţa Lui.

Această împărtăşire se realizează doar când omul reuşeşte să-şi adune mintea din risipirea ei în lume şi, găsind locul inimii, o aşează în ea. Este o stare de înălţare a inimii, aşa cum era în Adam înainte de căderea din rai. Când reuşeşte omul să aducă mintea în inimă, mintea poate lua parte la lucrarea inimii, se poate împărtăşi de energiile necreate care strălucesc din Soarele Dreptăţii – Hristos, Care se descoperă minţii în inimă.

Sfântul Grigorie Palama ne spune: „Sus să avem inimile”,cum spune şi troparul: spre Tine înalţ inima mea şi nu voi fi mulţumit de nimic altceva”. Numai duh, viaţă duhovnicească în Duh. Atunci cele de faţă, pe care ar trebui să le socotim ca şi cum n-ar fi, dispar şi mintea le vede în Duh pe cele ce sunt cu adevărat.

Vă rugăm să ne vorbiţi despre frumuseţea vieţii isihaste, despre Persoana tainică a Sfântului Duh. Sfântul Serafim de Sarov zicea: „scopul vieţii noastre e dobândirea Duhului Sfânt”.

În cartea mea „Între cer şi pământ”, tradusă în limba română de părintele Constantin Coman, am vorbit mai pe larg despre aceasta. Patriarhul ecumenic Bartolomeu, mi-a trimis recent o scrisoare spunându-mi ce a reuşit să facă această carte: «s-au umplut mănăstirile de monahi şi monahii… Tineri au făcut primul pas în urcuşul duhovnicesc, de a se descătuşa de influenţa lucrurilor frumoase din lume, adică de diferite iubiri, persoane şi lucruri. Când sufletul se va elibera de patimi, atunci devine sănătos şi află că Hristos Domnul este bun. Pentru a reuşi aceasta, trebuie să duci o luptă grea şi anevoioasă. Este vorba despre efortul de a intra în prezenţa personală, tainică a Duhului Sfânt. Şi dacă este dificil de a face voia şi a intra în graţiile unui om din această lume, cu cât mai dificil este să intrăm în graţiile şi harul Duhului Sfânt. Pentru că Duhul este de o fiinţă cu Tatăl şi un alt ipostas al Sfintei Treimi, omul trebuie să intre în prezenţa şi în slava dumnezeiască a Sfintei Treimi. Trebuie să intre în viaţa cea nouă, pe care numai Duhul i-o poate dărui, căci doar Duhul este, aşa cum spune „Crezul”: „Sfânt, Domn şi de viaţă Făcător”!

El ne zideşte lăuntric şi noi intrăm cu iubirea dumnezeiască în trupul unic al lui Hristos, Biserica, încât cel ce „intră cu adevărat întru bucuria Stăpânuluisău zice, cum spunea Sfântul Serafim de Sarov celor ce veneau la el: „Hristos a înviat, bucuria mea!” Sufletul lui se schimbase înăuntrul lui şi era tot numai bucurie. Iar această bucurie e mărturia vieţii Duhului Sfânt în om, a comuniunii Treimice care vine, se sălăşluieşte şi se odihneşte în om. Ortodocşii, mai ales aici în Athos, au marea comoară a neîntreruptei rugăciuni isihaste, aşa cum ne-a lăsat-o Sfântul Grigorie Palama: „Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!. Doar cinci cuvinte, prin care ni se deschide comoara cea nesfârşită a slavei lui Dumnezeu!

Sursa: George Căbaş, Părinţi contemporani din Sfântul Munte Athos, Ediţia a doua, îmbogăţită, Editura Anastasis, 2014

Mulţumim d-lui George Cabas pentru îngăduinţa de a posta interviurile sale cu părinţi aghioriţi (culese între anii 1996-2008) pe blogul nostru.
Se va prelua cu precizarea sursei –
Blogul Sfântul Munte Athos

dionisiu vazut de sus

„Biserica a fost bântuită de mulţi eretici şi de mulţi răuvoitori, dar aceste 7 Soboare au curăţat drumul Ortodoxiei. Să călătorim pe acest drum”, interviu cu Ieroschimonahul Dionisie Ignat de la Chilia Sfântul Mare Mucenic Gheorghe – Colciu

Gheron Dyonisie

În apropiere de mănăstirea Vatopedi se găseşte zona numită astăzi Colciu. Cândva au fost aici un schit şi zece chilii. Acum este viaţă monahală în patru chilii. Am ajuns la prima chilie de la Colciu, cu hramul Sfântului Ioan Botezătorul. Aici l-am reîntâlnit cu multă bucurie pe părintele stareţ Ilie şi pe fratele Alexandru. Ne-au inundat amintirile despre părintele Ioan Guţu care a trăit aici; am fost la osuar şi printre multele cranii albe la culoare se afla unul galben, semn al sfinţeniei; era al acestui părinte, de care sunt legate mai multe minuni. În minte ne răsuna unul din cuvintele de folos ale Părintelui: „Dacă crezi şi respecţi poruncile dumnezeieşti şi îţi încredinţezi viaţa lui Dumnezeu, primeşti har peste har”.

Am fost primit cu toată dragostea la Chilia „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe”, al cărei stareţ e părintele Ioan Şova. O tradiţie foarte veche menţionează că locul acestui locaş a fost ales printr-o minune săvârşită de Sfântul Gheorghe, aşa zisa „Minune cu turcul”: Un boier turc, care plutea cu corabia în apropierea coastei de răsărit a Athosului, a fost surprins de o furtună. Ajuns cu corabia într-un golf şi fiind înfricoşat, a cerut ajutorul Sfântului Gheorghe care l-a izbăvit în chip minunat. Turcul a ridicat în semn de mulţumire un lăcaş de închinare Sfântului Gheorghe, chiar pe locul actualei biserici a chiliei.

Aici s-a nevoit marele duhovnic Dionisie Ignat. Părintele Dionisie s-a născut în 1909 în comuna Vorniceni din judeţul Botoşani, într-o familie de agricultori cu opt copii. Tatăl, Ioan, un om foarte credincios, moare de tânăr, astfel că Dumitru (numele de mirean al Părintelui Dionisie) nu şi-l aminteşte prea bine. Gheorghe este cel mai mare dintre copii, cu zece ani mai în vârstă decât Dumitru, mezinul familiei. Mai târziu amândoi sunt tunşi în monahism, Gheorghe primind numele de Ghimnazie la Schitul Măgura din Moldova, unde este hirotonit şi ierodiacon, iar Dumitru devenind monahul Dionisie în Muntele Athos.

În ziua de 6 septembrie 1926 intră în Sfântul Munte fratele Dumitru cu Părintele Ghimnazie şi cu încă doi mireni. Dumitru avea pe atunci 17 ani. Urmează ani de nevoinţe la mai multe chilii, iar în anul 1937 vine la Chilia „Sfântul Gheorghe” din Colciu. A avut ca duhovnici părinţi îmbunătăţiţi pe ieromonahul Antipa Dinescu, ieromonahul Elisei Cilipiu, Ghimnazie Ignat, Dometie Trihenea.

Prin mila Domnului, Părintele Dionisie a fost 59 de ani duhovnic şi mângâietor de suflete. Se ruga Domnului să-i lase mintea, deşi era perfect lucid. Pelerinii veneau la el din întreaga Grecie, căci era înaintevăzător. Chiar şi prinţul Charles al Marii Britanii a venit şi a vorbit cu el. A trecut la Domnul în anul 2004, în vârstă de 95 de ani.

Lumea s-a îndepărtat mult de Dumnezeu în zilele noastre?

Nu doar de Dumnezeu s-a îndepărtat. În timpurile noastre, omenirea s-a îndepărtat mult de adevăr, după cum citim în sfintele cărţi şi cum spun Sfinţii Părinţi. De vină sunt şi timpurile. Lumea e tot mai departe de Dumnezeu pentru că înlesnirile tehnicii îi fac pe mulţi să afirme că ei sunt mari creatori. Creştinul nu mai are conştiinţa şi evlavia ca să-şi aducă aminte că Dumnezeu a făcut toate cele ce sunt şi toate cele ce se descoperă. Omul nu ar face nimic, dacă puterea dumnezeiască nu l-ar lumina în tot ce face. Astfel se răceşte credinţa.

Care sunt cele mai importante lucruri pe care ar trebui să le aibă în vedere tinerii?

În primul rând, tinerii trebuie să fie creştini buni şi curaţi. Prin curăţenia sufletului se coboară harul Sfântului Duh mai mult şi cu mare dar. Dacă eşti încurcat în lucruri lumeşti, mai cu seamă trupeşti, este mai greu. Prima dată trebuie tămăduite stricăciunile făcute sufletului prin păcatele mari, întinarea şi împătimirea minţii şi a voinţei, iar pentru asta trebuie timp. Trebuie osteneală pentru a tămădui rănile păcatelor ca să rămâi curat. Dacă are curăţenia sufletului, orice persoană îşi poate însuşi smerita cugetare şi atunci harul Sfântului Duh vine şi luminează puterile sufleteşti.

Care e începutul pe care ar trebui să-l facă un tânăr în calea sa spre mântuire?

Întâi de toate trebuie să aibă conducător, un călăuzitor duhovnicesc, ca să nu dea greş în nicio faptă şi cugetare. Dacă se duce la duhovnic cu smerita cugetare, atunci Dumnezeu îl luminează pe preot ca să-i spună ce îi este de folos, mai mult pentru că se coboară harul Sfântului Duh. Trebuie să creadă tot ce-i spune duhovnicul luminat de Dumnezeu şi să le respecte cu sfinţenie, căci doar atunci progresează. Dacă se duce la duhovnic ca o iscoadă să vadă ce-i spune, fiind cam plictisit de cel pe care l-a avut, atunci nu poate progresa pentru că nu se duce cu smerita cugetare şi este depărtat de harul Sfântului Duh. Fără conducător, fără duhovnic este greu. Noi, ortodocşii, avem de mici copii harul Sfântului Duh, dar fără conducător ni se pare că un lucru este bun, deşi acela duce în prăpastie. Să ne smerim în faţa celor care ne arată adevăratul drum spre mântuire.

Spun Sfinţii Părinţi că cele două aripi pe drumul mântuirii sunt rugăciunea şi postul. Ce sfat daţi tinerilor pentru a practica rugăciunea şi postul?

Biserica are rânduieli pentru post care trebuie respectate. În călugărie sunt nevoinţe mult mai aspre. Pentru creştinii civili, mireni, este rânduit ceea ce scrie în canoanele Sfinţilor Părinţi, anume miercurea şi vinerea să le respecte cu evlavie şi sinceritate prin post şi abţinere de la cele trupeşti. Să nu le strice, mâncând de dulce şi întinându-se trupeşte şi să respecte şi celelalte patru mari posturi, aşezate de Sfinţii Părinţi. Azi, lumea nu prea mai ia în seamă posturile.

După cum ştim chiar şi conducătorii, voievozii şi cronicarii ţărilor noastre româneşti spun că în timpurile vechi posturile erau ţinute cu sfinţenie şi asprime. Lumea de acum nu mai este cum era pe vremuri, rezistentă, ci este şubredă cu viaţa şi cu sănătatea. Cu toate acestea, trebuie să respectăm ceea ce au spus Sfinţii Părinţi la cele şapte Soboare, pentru că astfel suntem siguri că nu greşim. Dacă nu respectăm şi încălcăm postul, crezând că nu se întâmplă nimic sau că nu putem posti că e prea greu, atunci ne-am depărtat de la adevăratul drum spre mântuire.

Ortodoxia se bazează pe cele şapte Sfinte Soboare ale Sfinţilor Părinţi; posturile puse de Sfinţii Părinţi sunt rânduite nu ca să distrugă sănătatea trupului, ci ca să ne întărească sufleteşte şi trupeşte. Pentru că prin post şi prin rugăciune, trupul primeşte sănătate şi putere de la suflet. Cu înţelepciune, Sfinţii Părinţi au prevăzut măsurile postului pentru fiecare om, sunt şi pogorăminte pentru cei neputincioşi şi bolnavi. Sfinţii Părinţi nu s-au gândit numai la mântuirea sufletului din acest trup şi din această viaţă, ci au avut grijă totdeauna şi de sănătatea trupului. Dacă respectăm cu sfinţenie cele lăsate de ei, putem să ne împlinim viaţa şi dorinţa sfântă a mântuirii.

Părinte, spuneţi-ne cum să se roage tinerii?

Fiecare creştin are un început, aşa cum începem noi la biserică. Să înceapă cu toate rugăciunile lăsate de Biserică. În sufletul şi în cugetul său, adică tainic, fiecare să spună: „Doamne Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”. Orice creştin să aibă rânduială de rugăciune dimineaţa şi seara, cu un Acatist, cu o catismă din Psaltire, cu un Paraclis, cu alte rugăciuni ale Sfinţilor Părinţi. Împreună cu duhovnicul şi povăţuitorul său, fiecare să-şi stabilească o rânduială după măsura puterilor sale şi a timpului pe care îl are.

Vă rugăm să ne vorbiţi despre practica isihastă, despre treptele rugăciunii lui Iisus?

Eu nu am dobândit rugăciunea aceasta, harul acesta, dar după cum am învăţat, omul trebuie să câştige rugăciunea aceasta, curăţindu-se mai întâi desăvârşit de toate patimile. Dacă ai patima urâciunii, dacă n-ai dragoste adevărată, atunci nu poţi dobândi această rugăciune. Ne spune Scriptura să iubeşti pe vecinul tău ca pe tine însuţi. Trebuie să-l iubeşti nu numai pe cel care-ţi face bine, ci şi pe duşmanul tău ca, astfel, să-ţi cureţi sufletul desăvârşit. Să-l ai pe cel care ţi-a făcut rău ca şi pe cel care ţi-a făcut bine, doar atunci poţi progresa şi poţi cu înlesnire să începi această rugăciune. Deci, mai întâi trebuie să te curăţeşti de patimile trupeşti şi de orice răutate, şi atunci poate sălăşlui rugăciunea mântuitoare „Doamne Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosulîn inima, în adâncul sufletului şi în cugetul tău. Dacă eşti plin de toate patimile, de urâciune, de minciună, de clevetire, de zavistie, este greu, nu poţi; încerci, te necăjeşti s-o dobândeşti, dar nu reuşeşti, pentru că aceste patimi te împiedică să te adânceşti în inima ta şi să te rogi.

Aşadar, când am început lupta pentru mântuire, atunci am început şi războiul nevăzut.

Într-adevăr, pentru că atunci când te rogi cu adevărat, începi lupta pentru mântuire şi diavolii te atacă cu gânduri şi ispite, când baţi la porţile împărăţiei cu „Doamne, Iisuse. Este o luptă pentru a intra pe poarta cea îngustă a minţii în ceruri, dar şi un război asupra duhurilor necurate ce vor să ne împiedice de la aceasta. De aceea, trebuie să ai mare experienţă, smerenie şi sfătuire cu duhovnicul, dar şi mare putere, mult suflet şi mare hotărâre pentru că suntem oameni trupeşti, iar duhurile rele ne luptă îngrozitor. Ele ne învălmăşesc gândurile şi pierdem rugăciunea dacă nu băgăm seamă, de aceea trebuie hotărâre şi atenţie mare pentru a învinge slăbiciunea firii.

Ce ne poate ajuta în acest război nevăzut?

De foarte mare folos în acest război sunt postul, rugăciunea şi nerăutatea, care ne ajută să ne păstrăm mintea limpede, trează şi plină de discernământ. Pentru că războiul cu duhurile întunericului nu poate fi câştigat, decât cu ajutorul harului Duhului Sfânt, sălăşluit într-un suflet subţiat prin post şi rugăciune şi necuprins de pizmă. Când eşti ispitit şi te tulbură vrăjmaşul diavol, să nu pui vină pe cineva, ci să spui: „eu sunt vinovat şi el are dreptatecu toate că, poate, n-are. Ca să reuşeşti aceasta tot timpul, trebuie ca sufletul să fie călit în răbdare, iar postul asta face. Rugăciunea aduce harul, adică arma de biruinţă în această luptă, iar nerăutatea sau lipsa pizmei e mărturia sănătăţii şi curăţiei sufletului, a puterii de discernământ. Pentru a o dobândi, trebuie spovedanie deasă la duhovnic. Nu poţi progresa, dacă nu-ţi curăţi mai întâi sufletul şi inima; nu poţi câştiga nicio luptă. Întâi te cureţi pe dinăuntru şi, apoi, dobândeşti orice cu osteneala postului, a rugăciunii şi cu deasă spovedanie la duhovnic, iar diavolul nu poate să te biruie pentru că eşti curat. Este un drum anevoios şi, ca să ştii că drumul acela merge bine, trebuie să te duci să spui gândurile tale duhovnicului. Dacă mergi după ideea ta, de multe ori dai greş şi socoţi că mergi pe drumul cel bun, când de fapt te duci în prăpastie. Orice început trebuie făcut prin sfat duhovnicesc şi astfel poţi reuşi ca să câştigi dorinţa mântuitoare.

Care sunt concluziile Sfinţiei voastre după o viaţă petrecută aici în Sfântul Munte?

Cea mai mare faptă bună a oricărui creştin este postul şi rugăciunea, căci ele curăţă omul. Dacă ai post şi rugăciune şi nu ai smerita cugetare, nu reuşeşti să mergi înainte. Temelia vieţii monahului şi a oricărui creştin e smerita cugetare. Căzând de la înălţime pentru mândrie, ispititorul ştie că Dumnezeu, în bunătatea lui, vrea ca în locul de unde a căzut să pună sufletele curate ale monahilor şi ale creştinilor. El e viclean şi ştie că a căzut din cauza mândriei, de aceea tuturor, începând cu copilul mic, le insuflă mândria şi părerea de sine, înălţarea minţii. Este cea mai periculoasă, nu poţi merge înainte, nu îţi cunoşti neputinţa, greşeala ta adevărată.

pr-dionisie-ignat-iosif-vatopedinulPe smerita cugetare poţi să zideşti orice faptă bună, să înalţi scara tuturor bunătăţilor la înălţimea cerului. Dacă nu ai smerita cugetare, cu orice faptă bună vei fi în pericol, omul fiind neputincios. Dacă ai făcut o faptă bună şi nu ai conştiinţa că n-ai făcut nimic, că ţi-ai făcut doar datoria de creştin, atunci degeaba te-ai necăjit. Dacă ai smerita cugetare, orice faci socoteşti că n-ai făcut nimic, ci doar ce eşti dator să faci, smerindu-te: „eu sunt praf şi cenuşă”. În acest mod poţi ajunge la înălţimea faptelor bune. Sfinţii Părinţi ne spun că greu câştigi mântuirea fără smerita cugetare. La fel şi cu celelalte fapte bune, la rugăciunea „Doamne Iisuse Hristoase”, dacă n-ai smerita cugetare nu poţi. Ea este o temelie tainică, pe care nu poate s-o dezrădăcineze orice ispită şi alte patimi şi răutăţi. Prin smerita cugetare, orice ai pătimi, orice s-ar întâmpla, cu înlesnire te întorci la drumul adevărului; dar dacă nu o ai, cu greutate te reîntorci la calea dreaptă. Pot să spun că este taina faptelor bune.

Orice ar face, omul să se socotească nevrednic şi, astfel, nu va putea intra ispititorul cu mândria lui, pentru că el ştie că numai prin smerita cugetare poţi ajunge la starea faptelor bune. Totdeauna, călugărul trebuie să bată război cu înălţarea minţii. În viaţa noastră, aceasta este o veşnică poruncă şi trebuie să luptăm împotriva înălţării minţii ca şi cum am fi în prima linie cu vrăjmaşul în războiul nevăzut. Noi, creştinii, sperăm că o să biruim şi vom câştiga mântuirea, numai dacă luptăm să căpătăm smerita cugetare.

Cum se ajunge la smerenie?

Te lupţi cu tine însuţi, să nu dai crezare gândurilor tale, sfătuindu-te tot timpul cu duhovnicul. Smerenia duhovnicească o poţi căpăta numai prin rugăciune îndelungată. Ne-o dă harul Duhului Sfânt, altfel noi suntem neputincioşi. Omul este neputincios şi plin de sine din tinereţile lui. Copilul mic crede că ce zice el e bine, iar dacă îl îndrepţi se supără. Aceasta vine de la ispititorul, ca de mic copil să aibă în inima lui înălţarea minţii şi, astfel, nu poate înainta la cele duhovniceşti. Cu ajutorul şi cu mila Părintelui ceresc, omul poate lupta ca să dezrădăcineze această părere de sine. Viaţa noastră e o luptă grea.

Ce părinţi aţi cunoscut în Sfântul Munte, ale căror viaţă şi fapte v-au impresionat?

Au fost nenumăraţi părinţi apropiaţi de Dumnezeu şi chiar sfătuitori şi duhovnici buni au fost mulţi. Au fost şi părinţi români şi greci. Amintesc pe părintele Antipa Dinescu, egumen la Prodromu, care, în cele din urmă, a plecat împreună cu doi ucenici în pustie unde avea o chilie. În acele vremuri era cel mai bun duhovnic, cel mai sever, cel mai grav la socoteală. Orice necaz şi amărăciune ai fi avut pe sufletul tău, îi cereai sfatul şi învăţăturile, iar el te făcea din omul care ai fost un altul, te renăştea prin har din nedumerire şi ispite. Au mai fost părintele Serafim, părintele Ignatie, părintele Arsenie şi alţii.

Ce aţi dori poporului român şi Bisericii Ortodoxe Române în noul mileniu?

Ce altceva decât spor întru adevăr şi băgare de seamă. Dorim să se respecte ceea ce am moştenit de la vechii creştini, prin hotărârea celor 7 Sfinte Soboare Ecumenice. Biserica a fost bântuită de mulţi eretici şi de mulţi răuvoitori, dar aceste 7 Soboare au curăţat drumul Ortodoxiei. Să călătorim pe acest drum. Dacă respectăm ceea ce ne-au lăsat Sfinţii Părinţi îndumnezeiţi de harul Sfântului Duh, dacă facem fapte bune, sperăm să căpătăm sfânta mântuire.

Dionisie-Ignat-Rafail-NoicaDesigur, Biserica Ortodoxă Română a trecut prin multe necazuri, greutăţi. Cel mai dureros a fost pe vremea comuniştilor când, chiar din partea Bisericii, s-au dus la mănăstiri arhierei şi au spus ca tot tineretul trebuie să plece, că aşa aveau ordin de la autorităţi. Este un lucru dureros. Mi-a spus cineva că la mănăstirea Ţigăneşti, stareţa a spus: „Ce-ai spus, preasfinţite? Să dau tineretul afară? Dar până acum ne-ai spus să păstrăm curăţenie, să nu facem sminteală, că nu se poate mântui nimenea decât prin curăţirea trupului şi a sufletului, iar noi ca şi călugăriţe miresele lui Hristos, să fim exemplu la toată lumea. Cum spui să dau tineretul afară? Bucăţi ne vei scoate de aici dacă vine armata, dar noi nu ieşim din mănăstire”. S-a dus şi a reclamat-o la „direcţie” şi i s-a zis: „Lăsaţi-o. Lăsaţi-o, că se face tulburare”. A fost stareţa „bărbat” şi nu s-a reuşit. Dar la celelalte mănăstiri câţi nu s-au pierdut.

Credem că nu se va mai întâmpla aşa ceva în Ortodoxia noastră, cu toate că avem mulţi duşmani contra ortodocşilor. N-au reuşit duşmanii, dar ne trebuie şi nouă răbdare ca să arătăm lumii întregi că ortodocşii respectă ceea ce au moştenit de la Sfinţii Părinţi. Avem duşmani nu numai nevăzuţi, ci şi văzuţi. Mai cu seamă în timpurile de faţă, că suntem ca în scrierile Sfinţilor Părinţi, în cel de pe urmă veac. Suntem cu nădejdea la Dumnezeu, la bunătatea şi ajutorul Lui.

Maica Domnului e ocrotitoarea Sfântului Munte. Cum simţiţi prezenţa ei?

De când am venit în Sfântul Munte şi până astăzi, eu socotesc că sunt într-un rai pământesc. Ori de câte ori am avut tot felul de necazuri şi ispite, am strigat la Maica Domnului care m-a ajutat totdeauna, fiind foarte grabnică folositoare în toate necazurile, ispitele şi nevoile. Necazuri şi ispite au fost, dar dacă omul n-are ispite nu se poate mântui. Chiar Sfântul Antonie cel Mare spune: „Ai luat ispitele de la monah, i-ai luat mântuirea”. Prin ispite omul se experimentează, se oţeleşte, iar Maica Domului nu ne lasă să fim biruiţi.

Sunt tineri care vor să intre în monahism. Cu ce gânduri ar trebui să intre? La ce să se aştepte?

Zice aşa Sfânta Scriptură: „Dacă vrei să-i slujeşti lui Dumnezeu, pregăteşte-ţi întâi inima de ispite şi necazuri. Strâmtă şi cu necazuri e calea ce duce la Împărăţia Cerurilor”. Să nu te gândeşti că la mănăstire o să trăiesc bine şi am să mă duc deodată în rai. Sunt necazuri multe, ispite mari, şi dacă te hotărăşti a pleca la mănăstire să te gândeşti că „orice s-ar întâmpla, cu ajutorul lui Dumnezeu o să rabd”. Orice funcţie şi înţelepciune ai avea, trebuie să spui că „eu sunt nimica”. Să mergi cu multă smerenie: „Smeritu-m-am şi m-am mântuit”, spune Scriptura. Oricine se duce la mănăstire, să nu se gândească: „mă duc să fac o ascultare, două, să citesc, să mă sfinţesc, să mă pregătesc de necazuri, că necăjăcioasă este calea care duce la cer”. Dacă te hotărăşti şi te gândeşti că „orice s-ar întâmpla o să am răbdare”, atunci îţi ajută darul Sfântului Duh. Deci, cu greutate. Nu-mai cu gândul acesta să mergi la sfânta mântuire.

Scriu Sfinţii Părinţi că „de-ar şti fiecare creştin ce bunătăţi îi hărăzeşte Dumnezeu în cealaltă lume şi ce îndrăzneală mare are la Părintele ceresc, toţi s-ar face călugări; dar ispitele vieţii acesteia dacă le-ar şti, cu anevoie s-ar face călugări”. Capeţi harul mântuirii şi te învredniceşti de mari bunătăţi, dar trebuie răbdare multă. De aceea, Sfinţii Părinţi au lăsat ca cel care merge la mănăstire să fie făcut călugăr, abia după trei ani de zile de încercare. În trei ani de zile te convingi dacă poţi răbda sau nu. Mai demult, în Sfântul Munte Părinţii au redus perioada de încercare la un an de zile. Dacă după un an de zile are purtări frumoase, are dreptul să se facă călugăr. Alţi părinţi consideră că este mai de folos mai mult timp, de 2-3 ani pentru încercare. Este bine ca cineva să preia urma noastră, dar se întâmplă şi necazuri. Chiar aici, la Mânăstire Iviru era un preot, credeai că-i îngerul lui Dumnezeu şi l-au făcut şi duhovnic, l-au băgat şi-n conducere, dar în cele din urmă a alunecat şi s-a dus. Iar conducătorii lui erau părinţi duhovniceşti cu harul cuvântului. De aceea este mai bine ca începătorul să stea mai mult timp, căci ispitele sunt mari.

Pentru cei care vor să se preoţească, ce gânduri de întărire le daţi?

Preoţia e un mare har dumnezeiesc. Dar trebuie să fie făcută corect, cum cer canoanele, să aibă curăţia sufletească şi trupească prima dată. Să se gândească că preoţia nu este un serviciu, ci un har dumnezeiesc. Ca preot, trebuie să fii cum au fost şi Sfinţii Apostoli, că ai o sarcină grea. Nu se poate fără preoţie, căci fără ea nu merge nici Ortodoxia înainte. Dar cel care se face preot, trebuie întâi să se judece singur, să se vadă pe sine cum se găseşte: „Mă fac preot, dar am eu ceea ce mi se cere ca preot?”. Trebuie să fii ca un soare, ca o lumină să luminezi enoriaşii când te-or vedea, nu numai cu uniforma, ci şi cu faptele. Ca păstor sufletesc trebuie să dai seama pentru toate oile cele cuvântătoare pe care le păstoreşti. Dacă din lenevirea ta şi din nepurtare de grijă se pierde un suflet, trebuie să dai seamă înaintea lui Dumnezeu. Preoţia nu-i misiune lumească, ci duhovnicească. Trebuie să ai grijă de tot sufletul ca să nu se piardă. De aceea trebuie pregătire, căci numai aşa poate omul să se facă bun preot. Dacă soco-teşti preoţia ca orice funcţie lumească, e o greşeală mare, nu eşti de niciun folos creştinilor pe care-i păstoreşti şi nici sufletului tău. De aceea trebuie să ai mare grijă de această misiune mare.

Cei doi stâlpi ai Bisericii Ortodoxe sunt monahismul şi familia creştină. Familia creştină e în criză, statisticile spun că tot a treia căsătorie ajunge la divorţ. În ţara noastră sunt 5 milioane de oameni care trăiesc singuri şi tot mai mulţi copii n-au decât un părinte. Atacurile celui rău sunt îndreptate spre familia creştină ca s-o distrugă.

dionisie-ignat-efrem-vatopedinulSă mă ierte Dumnezeu, dar eu socotesc că toate aceste nenorociri sunt din cauza lipsei de fermitate şi de atitudine din partea conducerii Bisericii. Conducătorii au fost intimidaţi şi împiedicaţi în timpul comunismului şi n-au fost silitori, ca ziua şi noaptea să sfătuiască oile cuvântătoare de ce să se păzească şi ce să agonisească. Nu le-au arătat primejdia şi urgia lui Dumnezeu care vine peste familiile care divorţează. Dacă conducătorii Bisericii, preoţii şi arhiereii le-ar arăta mereu primejdia sufletească şi naţională, poate n-ar fi progresat spre rău atât de mulţi oameni, numiţi creştini, dar cu fapte păgâne. Divorţurile sunt ale păgânătăţii. Eşti creştin ortodox, ai copii şi divorţezi, dar nu te întrebi unde merg copii aceia. Preoţii şi conducătorii bisericii trebuie să fie neadormiţi, zi şi noapte să se roage lui Dumnezeu ca să-i înţelepţească şi să-i poată converti pe toţi la creştinism.

Se cheamă creştin, dar nici Tatăl Nostru nu ştie a-l zice în casă. Sunt creştini, dar nu se duc la biserică cu anii. Ce poţi găsi într-un suflet sălbăticit care nu se duce la biserică şi nu se spovedeşte? De aceea, conducătorii bisericii sunt obligaţi de Dumnezeu să-i sfătuiască, să le arate drumul pierzării şi drumul mântuirii, aşa cum se pricep. Dacă conducătorii nu prea vorbesc, copiii n-au de unde să înveţe. Dacă părinţii ştiu câteva rugăciuni, îşi învăţă şi copii, dacă nu cunosc, trăiesc ca dobitoacele. Nu eşti creştin, dacă trăieşti fără să ştii drumul obligatoriu al mântuirii. Dacă preotul n-are harul cuvântului, iar e mare primejdia. Nu-i uşor a lua sarcina preoţiei, că te aşteaptă osteneală şi multe greutăţi.

Care e raportul între a spune adevărul şi a judeca pe aproapele? Cum să nu cazi în judecata aproapelui când spui adevărul?

Spunând adevărul, l-ai atacat pe om, dar nu l-ai judecat. Spui „uite, aşa este scris”, nu te referi la persoana anume, ci spui că cine face greşeala aceasta, este sub canoane. E o urgie dacă judeci. Spunând adevărul, arăţi drumul ca să se poată mântui, după cum ne-au sfătuit Sfinţii Părinţi. Cel care face toată fărădelegea, n-are mântuire.

La ora actuală se face religie în şcoală, dar generaţia anterioară nu a făcut.

Sunt greutăţi mari, dar conducerea Bisericii trebuie să-şi facă datoria. Sigur, e o greutate titanică, dar conducătorii Bisericii să nu înceteze a spune adevărul. Semănând Cuvântul lui Dumnezeu, năpădeşte inimile cele nevinovate. Fiindcă ei sunt nevinovaţi, nu au de unde învăţa. Nu aud cuvântul mântuirii şi ei, în fond, nu sunt nişte fiinţe rele.

Cum poţi îndrăzni să spui ceva ierarhilor Bisericii, chiar dacă spui adevărul? Nu înseamnă că loveşti în Biserică? Căci măreşti puţin câmpul de acuze împotriva ierarhiei şi abia aşteaptă duşmanii Bisericii să arate cu degetul.

Adevărat, aveţi dreptate, dar dacă episcopii ar vedea primejdia, nu s-ar irita, dacă un altul i-ar aminti: „Preasfinţite, bine ar fi să facem aşa”. Să ai grijă cum o spui, nu ca şi cum l-ai învăţa, nu ca şi cum i-ai ordona, ci ca şi cum i-ai cere sfatul: „Oare, n-ar fi bine, Preasfinţite, să facem aşa? Că uite ne prăpădim cu totul”. Pentru că dacă omul este pe o scară mai înaltă, apare primejdia mândriei. Dacă are smerita cugetare, el primeşte sfatul şi de la un copil; se gândeşte că pe copil l-a înţelepţit Sfântul Duh să zică şi poate îndrepta lucrurile. Dacă sunt biruiţi de slava deşartă, mare primejdie ne aşteaptă.

Vom mai ajunge vreodată să avem o conducere politică creştină în ţară?

Tare greu. În politică, în ţară şi pe tot pământul, acum conduce răutatea, masonii, care se tot înmulţesc şi numai Dumnezeu ştie ce ne aşteaptă. Cel puţin să ţinem cu multă stricteţe şi cu respect ceea ce am apucat: creştinătatea ortodoxă. Ştim cine vatămă şi cine foloseşte, iar dacă conducătorii sunt de partea stângă, atunci sunt mari greutăţi. De partea noastră este Iisus şi avem un loc pe vecie. La noi erau nişte părinţi foarte înaintaţi în cele duhovniceşti, iar stareţul îi vedea pe vrăjmaşi. În faţa ruinelor unde a fost mănăstirea, mai departe era un izvor de apă şi acolo se adunau diavolii; acolo îi vedea părintele că discutau cum să distrugă Sfântul Munte, cum să aducă aici lume şi fel de fel. Şi Sfântul îi auzea cum discutau şi îi afurisea şi ei fugeau. Odată, unul dintre ei mergea cu nişte căpestre puse pe mână, iar Sfântul i-a spus:

– „Vezi, dacă eşti diavol faci numai nebunii, prostii. Ce umbli acuma cu căpestrele celea?Păi, nu ştii? Uite, căpăstrul ăsta îl am pentru rege, ăsta pentru primul ministru, ăsta pentru arhiereu, ăsta-i pentru patriarh şi spunea numai nume mari.

– „Vezi, dacă eşti diavol, numai minciuni spui. Dar al meu unde-i?” „Păi, tu nu ştii?! Dacă pun căpăstru la conducători, îi duc unde vreau, iar tu mergi în urma lor jucând, ca şi cum ai face fapta bună. După ce am pus căpăstrul la conducători, voi veniţi singuri”.

De la alţi părinţi cunoaşteţi şi alte întâlniri cu cel rău?

Au fost mulţi, dar toţi care aveau îndrăzneala aceasta se ascundeau, nu-mi spuneau mie. Vedeau vicleşugurile vrăjmaşilor şi se luptau, dar toţi care au văzut, s-au ascuns pentru că dacă spui că vezi ceva, poţi să cazi în mândrie şi pierzi drumul. Numai prin smerenie poate omul progresa. Sunt şi acum oameni buni în Sfântul Munte. Este greu în ţară la noi, dar cu ajutorul lui Dumnezeu vom înainta. Când aud atâtea, aşa de rău îmi pare, ca şi cum eu aş pătimi.

Avem multe mănăstiri şi schituri şi tot mai mulţi tineri se îndreaptă spre viaţa monahală.

Acesta e un har dumnezeiesc deosebit. Cu toate că ţara noastră a trecut prin iadul comunismului ce a distrus atâtea şi a dat înapoi credinţa, acum tineretul înclină iar spre monahism şi spre Ortodoxie. Dacă suntem ortodocşi, sângele şi trupul lui Hristos este în noi şi, cu toate că ne-a făcut să uităm şi ne-a aruncat în prăpastie, tot ne sculăm. Acesta este harul Duhului Sfânt, care face ca atâţia tineri să se îndrepte spre mănăstiri, deşi ţara a trecut printr-o mocirlă spirituală. Este un har, o iconomie divină, ca astfel, cu ajutorul lui Dumnezeu, să se refacă Ortodoxia şi să revină acolo de unde a plecat.

Părintele Dumitru Stăniloae credea că odată cu căderea comunismului lucrurile se vor îndrepta, dar a constatat cu durere că răul a apărut cu măşti mai perfide şi mai înşelătoare. Înainte ideologia era clară, de care te puteai feri şi nu erai obligat să activezi, dar acum răul are atâtea forme, încât nici nu realizezi că e rău, ci crezi că e bine. Înşelăciunea este mult mai perfidă şi mai periculoasă decât înainte, încât foarte mulţi sunt înşelaţi şi cad nevinovaţi. Mai ales tinerii nu realizează, ei sunt sinceri şi cred că şi alţii sunt sinceri şi astfel sunt înşelaţi. Ce poţi să faci?

Ce greutăţi! Trebuie multă rugăciune pentru ca Dumnezeu să se milostivească de noi.

Simţi o strângere de inimă când vezi copiii mici, te gândeşti ce viitor îi aşteaptă în lumea aceasta îndepărtată de Dumnezeu?

Cei care au copii trebuie să aibă grijă de ei ca de sufletul lor; să-i crească de mici cu frica de Dumnezeu şi să-i lumineze după priceperea lor. „Aşa mi-a spus tata, aşa mi-a spus mama. Iisus mă pedepseşte dacă fac rău”. Dacă aduci un copil pe lume şi nu ai grija lui, omenirea este în mare primejdie.

Dacă nu le oferi educaţia de mici, ai pierdut copiii din mână. Atunci când sunt mari, spre 20 de ani, ce poţi să mai faci?

Nu mai poţi face nimic, nu te ascultă, s-a terminat. Din lipsa educaţiei, acum sunt egoişti de mici; nici nu te socotesc ca tată şi ca mamă. De mici copii trebuie educaţi.

dionisie-ignat-colciu-inmormantare-2004E un duh foarte puternic al mâniei ce cutreieră lumea. Unii sunt conştienţi că sunt atacaţi de acest duh. Cum pot să lupte cu el?

Asta-i firea. Şi ea apare de când eşti mic, de copil. Mânia îţi creşte faţă de părinţi din cauza mândriei. Eşti mânios pentru că eşti mândru, dacă ai fi smerit, nu te-ai putea mânia din toate nimicurile. Sunt legate una de alta patimile acestea. Vrăjmaşul pune mândria în toţi. Se pare că se apropie împărăţia lui antihrist.

Cum să începem despătimirea?

Dacă eşti pătimaş în orice lucru, trebuie o mare silinţă ca să scoţi patima din rădăcină. Dacă eşti creştin şi ştii drumul Bisericii, drumul mântuirii, poţi birui patimile, dar trebuie multă răbdare. Dacă nu o ai patima de mic copil, este mai uşor să o dezrădăcinezi.

Părinte, am încercat să spun „rugăciunea lui Iisus” şi n-am putut să fiu constant şi m-am oprit. Ce se întâmplă cu mine?

– „Rugăciunea lui Iisus” este ca o nevoie. Ca să o câştigi, ca să o poţi agonisi, trebuie întâi să te dezrădăcinezi de toate patimile. Nu te lăsa, să o zici cât poţi, pentru că ne spun Sfinţii Părinţi şi numai o cruce clară dacă faci, o să ai parte de la Dumnezeu. Îngerul păzitor scrie tot ceea ce faci. Cu atât mai mult, când zici mereu „Doamne, Iisuse Hristoase…nu eşti în pagubă. Chiar dacă trupul şi inima ta nu pot să spună mereu „Doamne, Iisuse Hristoase…, tot să zici că nu eşti în pagubă. Trebuie mai multă osteneală, dar nu te lăsa.

Recomandaţi Rugăciunea lui Iisus la toată lumea?

La toată lumea. Chiar dacă nu poţi, cugetul şi inima ta căpăta harul dumnezeiesc ca să zică „Doamne, Iisuse”, dar păgubaş nu eşti, căci prin rugăciune eşti aproape de Dumnezeu. Mulţi părinţi sunt ne-căjiţi pentru că nu au putut-o agonisi, dar nu au avut pagubă, ci numai câştig.

Spun unii părinţi că Rugăciunea lui Iisus e cea mai directă cale către Dumnezeu.

Sigur, este cea mai scurtă, mai importantă, mai puternică şi mai apropiată de Dumnezeu. În vechime, la fiecare respiraţie a creştinului ortodox, care a căpătat harul rugăciunii, vrând-nevrând se instala rugăciunea „Doamne, Iisuse Hristoase… Nu-i grea. Încet-încet o să o agoniseşti, dacă poţi să te dezrădăcinezi de patimi.

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

Sursa: George Căbaş, Părinţi contemporani din Sfântul Munte Athos, Ediţia a doua, îmbogăţită, Editura Anastasis, 2014

Mulţumim d-lui George Cabas pentru îngăduinţa de a posta interviurile sale cu părinţi aghioriţi (culese între anii 1996-2008) pe blogul nostru.
Se va prelua cu precizarea sursei –
Blogul Sfântul Munte Athos

Foto (sus) – credit Laurenţiu Stan – 2004
Foto (intermediare / arhiva blogului):
Părintele Dionisie Ignat împreună cu Gheronda Iosif Vatopedinul / …cu Părintele Rafail Noica / …cu Stareţul Efrem Vatopedinul / slujba de prohodire a Părintele Dionisie Ignat – 2004.
Foto (jos) – credit Laurenţiu Dumitru – Chilia Sf. Gheorghe – Colciu, 2012

Colciu (1)

„Viaţa omenească capătă valoare şi omul reuşeşte în viaţă, dacă este în comuniune cu Dumnezeul cel adevărat, Iisus Hristos”, interviu cu Arhimandritul Efrem, Stareţul Mănăstirii Vatopedi

staretul-efrem-vatopedinul

Sfânta Mănăstire Vatopedi este situată la malul mării, pe latura de nord a peninsulei Athos, pe un platou însorit. Este înconjurată de dealuri îm-pădurite, precum şi de livezi. Ea impresionează prin arhitectura şi comorile de artă creştine.

Mănăstirea este cea mai veche din Sfântul Munte, fiind construită în secolul al IV-lea şi rectitorită în secolul al IX-lea de trei fraţi: Atanasie, Antonie şi Nicolae, care şi-au vândut averile în acest scop. Până şi pardoseala de marmură a bisericii datează din vremea lor! Cu puţin timp în urmă, un pelerin care avea tumoare la creier, s-a înclinat în faţa raclei ctitorilor, neştiind cine se afla acolo. În acel moment a simţi ceva şi apoi a constatat că tumoarea i-a dispărut.

Acum câţiva ani, din Rusia au fost aduse o parte din moaştele Sfântului Maxim Grecul, care a fost acolo mărturisitor. Un preot din Peloponez, regiunea de provenienţă a Sfântului, a cerut o părticică din aceste sfinte moaşte. Când au desprins părticica, mănăstirea s-a umplut de bună mireasmă. Într-o chilie a vieţuit Iosif Vatopedinul. A fost ucenicul lui Gheron Iosif, care a reînnoit duhovniceşte Sfântul Munte.

Scrisorile sale către ucenici, publicate şi în limba română, sub titlul „Mărturii din viaţa monahală” reprezintă o carte esenţială şi pentru mireni. Dintre comorile duhovniceşti ale mănăstirii amintim: Brâul Maicii Domnului, o parte din lemnul Sfintei Cruci, crucea Sf. Împărat Constantin cel Mare, o parte din moaştele lui Gheron Iosif Isihastul şi mâna Sfântului Apostol Andrei, din care izvorăşte mir.

Ajuns la Sfânta şi Marea Mănăstire Vatopedi, de hramul Sfinţilor Vatopedini, am stat la Priveghere de la ora 20 la ora 4, iar de la ora şapte a fost Dumnezeiasca Liturghie, urmată de agapă. Cântă-rile erau atât de frumoase, parcă era o simfonie cu armonii divine. Imnul Heruvic a durat un sfert de oră! Muzica psaltică îţi înalţă cu adevărat sufletul spre cer şi ţi-l odihneşte, de aceea nu simţi cum trece timpul şi regreţi când se termină slujba. La unele mănăstiri, părinţii bătrâni sunt prezenţi la miezul nopţii în biserică, pentru a spune rugăciunea inimii în aşteptarea slujbei de noapte; în timpul slujbei de noapte este un timp de rugăciune care se face în şoaptă.

Părintele stareţ Efrem conduce mănăstirea de când aceasta a trecut la viaţa de obşte; aici binecuvântarea şi ordinea se desluşesc peste tot. Mai mulţi monahi români se nevoiesc aici. Părintele stareţ Efrem a vizitat de mai multe ori ţara noastră. M-a primit cu multă amabilitate pe o terasă, de unde se putea admira Marea Egee.

Cuvioase părinte stareţ, parohiile din Grecia au pe lângă ele un centru duhovnicesc. Cu ce activităţi vin aceste parohii în întâmpinarea tinerilor?

Parohia va avea o bună lucrare duhovnicească, dacă are un părinte duhovnicesc bun. Noi am avut preoţi îmbunătăţiţi, fără centre spirituale, erau însă puncte de referinţă pentru toţi enoriaşii, deoarece erau plini de harul Sfântului Duh. Eu nu resping aceste centre, însă omul nu înaintează în sfinţenie într-un loc unde se află jocuri, se ţin conferinţe, adunări, ci înaintează în sfinţenie dacă preoţii din acea parohie „trăiesc” îndumnezeirea.

Ce se poate face pentru tinerii care nu prea sunt interesaţi de mântuirea lor?

În primul rând, trebuie să ne rugăm pentru ei. Apoi trebuie să ne apropiem de ei cu bunătate şi să respectăm ceea ce ei cred. Să nu-i alungăm imediat, pentru că vor avea prejudecăţi faţă de noi şi nu ne vor accepta. Numai dacă avem o comuniune de dragoste cu ei, atunci îi vom câştiga.

Există o serie de false modele, devenite un fel de idoli pentru tineri, care îi acaparează în defavoarea celor sfinte.

Acesta este un eveniment limitat, numai modelul lui Iisus Hristos acoperă toate modelele. Şi pentru că modelul lui Hristos nu poate fi acoperit de niciun model, noi ne rugăm Lui ca să-L trăim şi atunci se vor adeveri şi cuvintele Mântuitorului: „Nu poate o cetate aflată pe vârf de munte să se ascundă(Matei 5, 14). Nu trebuie să abordăm problemele tinerilor antropocentric, ci din contră, hristocentric. De altfel, sfârşitul fiecărui om nimeni nu-l cunoaşte. Pe noi, ca Biserică, nu ne interesează ce face omul, ci ne interesează în ce chip îşi va preda sufletul în mâinile Creatorului. De aceea, trebuie să ne rugăm pentru tineri, pentru că nu ştim cum se va comporta Dumnezeu cu acel suflet care Îl respinge. Iubirea lui Dumnezeu e foarte mare, de necuprins şi nu ştim cum se va îngriji de sufletul fiecăruia, atunci când se va preda Lui. Îmi amintesc ce spunea Cuviosul Paisie Aghioritul, acest sfânt contemporan: „la a doua venire a Mântuitorului vom avea multe surprize”.

Astăzi Domnul Hristos este atacat pe multe căi: prin morala decadentă, prin vrăjitorie, prin cultele orientale…

Nu este atacat Hristos, ci ei se fac de ruşine înaintea Lui. Din nenorocire, aceşti vrăjitori smintesc multe suflete.

Recomandaţi un anume program de viaţă duhovnicească pentru tineri?

Bineînţeles că recomand, deoarece este un lucru indispensabil pentru a afla harul lui Dumnezeu. Oferim un program tinerilor în funcţie de dispoziţia sufletească şi de puterea lor. Unuia i-am spus să facă zece metanii şi a spus că nu poate. I-am spus „fă trei” şi mi-a zis: „nu pot”, atunci „fă măcar una” şi făcea o singură metanie. Important este ca tânărul să ceară mila lui Dumnezeu şi încet-încet harul îl va lumina. Iar tânărul despre care v-am spus cu metaniile, astăzi e un foarte bun preot de mir, un om temător de Dumnezeu şi foarte bun duhovnic.

Care sunt ideile esenţiale ale învăţăturii lui Gheron Iosif?

Ideile principale sunt ascultarea desăvârşită faţă de părintele duhovnic, rugăciunea neîncetată, împărtăşirea deasă şi răbdarea în necazuri. Aceasta e învăţătura lui Gheron Iosif Isihastul şi, de altfel, sfatul duhovnicesc al Sfinţilor Părinţi. Gheron Iosif Isihastul a trăit într-o perioadă în care rugăciunea minţii era cam neglijată în Sfântul Munte, el contribuind mult la renaşterea modului de viaţă palamit, care este modul de viaţă patristic.

Este interesant că şi la ora actuală Sfântul Grigorie Palama este atacat.

Din nefericire e atacat de cei care nu cunosc corect teologia patristică, rugăciunea minţii fiind considerată o stare sentimentală. Unii o socotesc o stare sufletească bolnăvicioasă, lucru total greşit. Şi astăzi, unii teologi ortodocşi, influenţaţi de Occident, susţin lucrurile acestea şi greşesc mult, pentru că baza teologiei ortodoxe e lucrarea duhovnicească, lăuntrică. Numai astfel capătă o bună alcătuire toate puterile interioare ale omului.

Sfântul Munte este un loc al rugăciunii. Vă rog să ne vorbiţi despre rugăciunea isihastă.

Nu există rugăciune isihastă şi neisihastă. Nu sunt sfinţi isihaşti şi sfinţi care nu sunt isihaşti. Fiecare sfânt, care a aflat plinătatea harului, este încercat în viaţa isihastă. Iar isihast nu este cel care stă singur într-o peşteră, cu toate că modul lui acesta de viaţă este lăudabil. Sfinţi isihaşti au fost Sfântul Pavel Tebeul şi Sfântul Anto-nie, a fost însă şi Sfântul Ioan Gură de Aur. Pentru a-l afla pe Dumnezeu, toţi părinţii „se vor desfăta” cum ne spune proorocul David „de mulţimea păcii” (Psalmul 36, 11), iar gustarea păcii lui Hristos o numesc Sfinţii Părinţi „isihie”. Au fost denumiţi isihaşti sfinţii care au dat greutate acestei lucrări duhovniceşti şi în viaţa lor din afară, nu doar în cea lăuntrică.

Tinerilor care vin la Sfinţia Voastră le recomandaţi să spună rugăciunea inimii acasă?

Bineînţeles că le recomand aceasta. Îmi amintesc ceea ce zicea Părintele Efrem de la Katunakia. A mers un oarecare judecător la dânsul şi i-a spus: „Părinte, nu am deloc timp să mă rog, am multe cazuri, procese”, iar părintele i-a răspuns:Dacă n-ai timp, atunci spune rugăciunea când te ridici din pat şi te duci să te speli, când te duci la baie, când îţi schimbi hainele”. A ascultat de cuvântul părintelui şi aşa de mare dulceaţă a primit inima lui, încât găsea mereu timp pentru rugăciunea lui Iisus şi, astfel, a devenit un adevărat om al rugăciunii lăuntrice. De aceea, se impune rostirea rugăciunii şi o re-comand celor care ies în afara Sfântului Munte. Vin diferite mame la spovedit, când ies din Sfântul Munte şi-mi spun că nu au timp să zică rugăciunea, deoarece au copii mici, diferite obligaţii. Iar eu le spun: „Măturând, spălând, curăţind casa, spuneţi rugăciunea lui Iisus”. Şi foarte multe dintre ele vin, zicându-mi că se simt foarte bine din clipa în care au început să spună rugăciunea.

Este o mare problemă consumul drogurilor. Cum se rezolvă în Grecia această racilă?

Ca în toată lumea, din nefericire şi în Grecia este un fenomen care nu se mai poate controla, deoarece tinerii se ţin departe de Biserică, mai ales prin influenţa televizorului, numit de părintele Iosif Vatopedinul, „tele-iad”1. Astăzi, tinerii sunt aşa de mult influenţaţi, încât duc o viaţă greşită şi nu sunt împliniţi. Îi conving diverşi „prieteni” că vor afla fericirea consumând droguri. Tinerii caută fericirea, deoarece dorinţa bucuriei se află înlăuntrul fiinţei omeneşti. Ei se lasă astfel convinşi, „gustând” aceste droguri, aducătoare de moarte. Apoi devin dependenţi şi nu mai pot trăi, din nefericire, fără ele. Odată, a venit un tată cu băiatul său consumator de droguri, era o adevărată epavă. L-am întrebat: „De ce consumi narcotice?” şi mi-a răspuns: „Pentru că vreau să aflu fericirea”. Astăzi oameni cred că vor putea afla bucuria în afara eului lor, în timp ce Sfinţii Părinţi ne învaţă că împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul nostru. Omul are o existenţă duhovnicească şi va fi fericit în viaţă, nu când va progresa social sau economic, ci atunci când are bucuria lui Hristos, care este rod al Sfântului Duh.

În România au fost traduse mai multe cărţi despre părintele Porfirie Kafsokalivitul. Vă rugăm să ne spuneţi câteva amintiri ale sfinţiei voastre despre el.

L-am cunoscut pe părintele Porfirie şi pe mulţi ucenici de-ai lui. Ca monah, a făcut ascultare desăvârşită de părinţii lui duhovniceşti, a fost un om care – cum se caracteriza el însuşi – l-a iubit pe Hristos. A fost un om al jertfei, care a avut într-adevăr iubire divină. Foarte smerit, cu toate că a avut mari harisme – clarvederea, înainte-vederea – el neîncetat se osândea pe sine. A iubit lumea şi a ajutat-o în mod crucial, fiind un mare stâlp al Bisericii; iar prezenţa lui benefică a adeverit încă odată, că ieri, azi şi în veci Mântuitorul e Acelaşi.

PanagiaPantanassaÎn această Sfântă Mănăstire, fiecare zi este minunată. Poate ne spuneţi o întâmplare miraculoasă care s-a întâmplat aici.

În fiecare mănăstire se întâmplă evenimente minunate. Sfânta Mănăstire Vatopedi este singura mănăstire ortodoxă împodobită cu 7 icoane făcătoare de minuni ale Maicii Domnului. În mod deosebit, avem aici icoana Maicii Domnului „Pantanassa” (Atotîmpărăteasa), vindecătoare de cancer. Primim multe scrisori de la fraţi români, care mărturisesc că au fost vindecaţi de Maica Domnului „Pantanasa”. Am trimis o copie a acestei icoane la mănăstirea Oaşa, unde merge foarte multă lume şi, precum ne spun părinţii de acolo, destui oameni se vindecă. Cu ajutorul lui Dumnezeu, când voi merge în România (în 2007) voi duce o copie a icoanei la mănăstirea Râmeţ. Nu insist asupra acestor prezenţe minunate, deoarece cel mai important eveni-ment dintr-o mănăstire este modul în care monahul, care Îl iubeşte pe Dumnezeu, îşi descoperă şi cunoaşte în fiecare zi inima sa.

Am înţeles că aţi trimis şi o copie a icoanei Maicii Domnului „Mângâietoarea” la mănăstirea Lupşa.

Da, am trimis acolo o copie a acestei icoane, în care am pus şi sfinte moaşte ale Sfântului vatopedin Maxim Grecul. Părinţii aces-tei mănăstiri ne spun că icoana Maicii Domnuluiatrage mulţi creştini şi, într-adevăr, ca „Mângâietoare” mângâie foarte mulţi oameni.

În România este foarte iubit părintele Paisie Aghioritul. Vă rugăm să ne spuneţi câteva amintiri despre el.

Părintele Paisie este un sfânt contemporan, prezenţa lui a fost o mare binecuvântare pentru Sfântul Munte, dar şi pentru întreaga lume. A avut legături duhovniceşti cu mulţi sfinţi, iar prima dovadă că a fost bineplăcut lui Dumnezeu o aflăm la botezul său din pruncie. Când preotul care l-a botezat – Sfântul Arsenie Capadocianul – l-a luat pentru a-l cufunda în colimvitră şi a spus: „Se botează robul lui Dumnezeu”, i-a dat pruncului numele de Arsenie, fără să-i întrebe pe părinţi, cu toate că mama lui dorea să-l numească Hristo. Bineînţeles, părinţii copilului s-au indignat şi au rămas nedumeriţi. Sfântul Arse-nie a văzut o cruce pe fruntea pruncului şi a primit în inima sa o descoperire de la harul Sfântului Duh că acest copil va fi urmaşul său duhovnicesc. Cu toate că Părintele Paisie nu l-a cunoscut pe Sfântul Arsenie, când acesta a adormit în Domnul şi părintele Paisie a venit în Sfântul Munte, i s-a arătat şi au stat de vorbă. Părintele Paisie a făcut cunoscută viaţa Sfântului întregii Biserici şi lui i se datorează înscrierea oficială a acestuia în rândul sfinţilor Bisericii.

sofronie-zaharia-efremÎnvăţătura Sfântului Siluan a influenţat întreaga lume, nu numai Europa. Vă rugăm să ne spuneţi ceva despre ucenicul său, părintele Sofronie.

Însetat mult de Hristos şi un ales al proniei dumnezeieşti, părintele Sofronie a căutat un îndrumător duhovnicesc pe măsură, care aflase pe Hristos şi l-a ajutat să-l găsească. Harul lui Dumnezeu l-a luminat la mănăstirea rusească a Sfântului Pantelimon şi a înţeles că omul pe care-l vedea în strană era un om îmbunătăţit. Mi-a mărturisit părintele Sofronie: „Simţeam o evlavie sfântă când îl zăream, dându-mi seama că ascunde înlăuntrul lui ceva mai presus de om şi nu este precum monahii obişnuiţi. Cu toate că nu-mi vorbea mult – nu vorbea foarte mult în mănăstire – am înţeles că se îndeletniceşte cu lucrarea trezviei. Am cerut binecuvântare de la stareţ să discut cu el şi atunci am înţeles ca e o mare comoară; dar puţini recunoşteau acest fapt. După Dumnezeu, Sfântul Siluan a fost cel mai mare binefăcător pentru mine”. Vedem şi din experienţa membrilor Bisericii, că viaţa Sfântului Siluan, scrisă de părintele Sofronie ca ucenic desăvârşit al lui, a adus mulţi oameni la Ortodoxie şi mulţi tineri în monahism.

Se spune că există drepţi ascunşi în Sfântul Munte. Care este rolul lor în această lume?

Există această tradiţie şi nu o respingem. Nu cunosc personal, însă mi-a spus Părintele Paisie că astfel de oameni veneau la el pe ascuns şi îi îndruma duhovniceşte.

Vă rugăm să ne spuneţi câteva din sfaturile primite de la părintele Iosif Vatopedinul.

Părintele Iosif Vatopedinul – părintele nostru duhovnicesc – este unul dintre primii ucenici ai lui Gheron Iosif (monahul Iosif Vatopedinul a plecat la Domnul la data de 1 iulie 2009, când a împlinit exact 88 de ani nn). El ne transmite, în mod autentic, învăţătura părintelui său: ascultarea monahului de pă-rintele duhovnicesc – spre a muri complet omul vechi – şi rugăciunea neîncetată. Când monahul va învăţa ascultarea şi se va dedica rugăciunii, dar şi întregii vieţi mistice, va ajunge la o viaţă duhovnicească îmbunătăţită. Cu toate că în ultimii ani ai vieţii lui, Părintele Iosif Vatopedinul a fost foarte bolnav de inimă, totuşi în inima sa a locuit harul Sfântului Duh, era într-o pace desăvârşită, într-o bucurie deplină, gândindu-se cu dor la ceasul în care va veni Hristos ca să-i ia sufletul. De asemenea, îi vedem zdrobirea inimii în timpul Sfintei Liturghii, simţirea harului în timpul rugăciunii şi în toată viaţa sa.

Există, cumva, un specific al Ortodoxiei greceşti?

Nu există Ortodoxie grecească şi negrecească. Dar în Grecia s-a păstrat mai bine tradiţia Bisericii şi aici există Sfântul Munte, unde se păstrează în mod autentic tradiţia Sfinţilor Părinţi, transmisă de aici şi în lume. Venind cineva în Grecia, află izvoarele Ortodoxiei.

Care este mesajul pe care-l transmite din totdeauna Sfântul Munte lumii întregi?

Mesajul transmis de Sfântul Munte întregii lumi este că viaţa omenească capătă valoare şi omul reuşeşte în viaţă, dacă este în comuniune cu Dumnezeul cel adevărat, Iisus Hristos. Acesta se găseşte, se descoperă întru învăţătura Lui cea dreaptă. Iar noi susţinem cu fer-mitate că Biserica Ortodoxă a păstrat nefalsificată învăţătura lui Iisus Hristos adusă pe pământ.

Cum putem creşte în iubire?

Dacă vom spori în curăţia inimii. Mântuitorul a spus: „Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu(Matei 5, 8). Cu cât inima vede pe Dumnezeu mai limpede, cu atât „gustă” mai mult dragostea Lui şi cu atât mai mult dăruieşte dragoste aproapelui.

Vă mulţumim foarte mult.

Maica Domnului să fie cu dumneavoastră.

1 Joc de cuvinte în limba greacă între τηλεόραση („tileorasi” = televizor) şi τηλεκόλαση („tile-kolasi” = tele-iad).

Sursa: George Căbaş, Părinţi contemporani din Sfântul Munte Athos, Ediţia a doua, îmbogăţită, Editura Anastasis, 2014

Mulţumim d-lui George Cabas pentru îngăduinţa de a posta interviurile sale cu părinţi aghioriţi (culese între anii 1996-2008) pe blogul nostru.
Se va prelua cu precizarea sursei –
Blogul Sfântul Munte Athos

vatopedi-vazut-de-sus

Începutul cel bun al vieţii familiale, Cuviosul Paisie Aghioritul

Părinte, un oarecare tânăr, ce s-a hotărât pentru viaţa de familie, m-a întrebat cum o poate începe corect.

– Mai întâi să se îngrijească să afle o fată bună, care să-l odihnească sufleteşte, pentru că pe fiecare îl odih­neşte alt caracter de om. Să nu caute să fie bogată şi frumoasă, ci mai ales simplă şi smerită. Adică trebuie să dea mai multă atenţie frumuseţii lăuntrice şi nu celei exterioare. Atunci când tânăra este un om de nădejde şi este înzestrată cu bărbăţie, fără să aibă mai mult din cele de care are trebuinţă caracterul feme­iesc, aceasta îl ajută foarte mult pe bărbat să afle îndată înţelegere şi să nu-l doară capul. Dacă are şi frică de Dumnezeu şi smerenie, atunci se pot lua de mână ca să treacă râul cel primejdios al lumii.

Dacă tânărul se gândeşte serios să ia de soţie pe o fată, cred că este bine ca mai întâi să facă aceasta cunoscut părinţilor ei printr-o oarecare rudă, şi după aceea să discute şi el personal cu ei şi cu fata. În continuare, dacă îşi dau cuvântul şi se logodesc – este bine ca logodna să nu tină mult – să încerce ca în perioada care va dura până la nuntă, să o vadă pe tânără ca pe sora sa şi să o respecte. Dacă amândoi se vor nevoi cu mărime de suflet să-şi păstreze fecioria lor, la Taina Căsătoriei, atunci când preotul îi încu­nunează, vor primi har îmbelşugat de la Dumnezeu. Pentru că, aşa cum spune Sfântul loan Gură de Aur, cununiile sunt simbolul biruinţei asupra plăcerii.

În continuare, să cultive virtutea dragostei cât pot mai mult, pentru a rămâne uniţi amândoi pentru tot­deauna, ca astfel să fie împreună cu ei şi al Treilea, Preadulcele nostru Iisus. Fireşte, la început, până se vor aranja şi se vor cunoaşte bine, se poate să aibă unele greutăţi. Aşa se întâmplă la fiecare început. Iată, zilele trecute am văzut un pui de vrabie, care abia ieşise din cuib să-şi caute hrană şi zbura cam la o palmă de pământ. Sărmanul nu ştia bine să prindă insectele şi i-a trebuit un ceas să prindă o gânganie să o mănânce. Şi aşa cum îl priveam, mă gândeam cât de greu este fiecare început. Studentul după ce îşi ia diploma şi începe să lucreze, începe să întâmpine greutăţi. La fel se întâmplă şi cu începătorul atunci când intră în mănăstire. De asemenea, şi tânărul când se căsătoreşte se înfruntă şi el cu multe greutăţi.

– Părinte, este rău atunci când fata este mai mare decât băiatul?

– Nu există un canon al Bisericii care să spună că nu trebuie să se căsătorească doi tineri atunci când fata este mai mare cu doi-trei sau cinci ani decât băiatul.

Notă: Fragment din “Cuvinte duhovnicești IV, Viața de familie”, Cuviosul Paisie Aghioritul, Editura Evanghelismos. Citiți online textul integral la linkul: Cuviosul Paisie Aghioritul, “Cuvinte duhovnicești IV, Viața de familie” (text online)

Hotărâre pentru alegerea modului de viaţă, Cuviosul Paisie Aghioritul

Anii trec repede. Este bine ca tânărul să nu rămână nehotărât prea multă vreme la răscrucea drumului. Ci să-şi aleagă o cruce – una din cele două căi ale Bisericii noastre – potrivit cu chemarea sa şi cu mărimea lui de suflet şi să înainteze pe ea cu încredere în Hristos. Să-L urmeze pe Hristos la Răstignire, dacă vrea să se bucure pascal. în ambele feluri de viaţă există amărăciuni, însă atunci când te afli lângă Dumnezeu, le îndulceşte dulcele Iisus.

Când cineva trece de treizeci de ani, începe să şovăiască în a se hotărî. Şi cu cât trec anii, cu atât mai mult va şovăi. Cel tânăr se adaptează mult mai uşor în oricare din vieţile pe care le-ar urma. în timp ce acela care a trecut de treizeci, pe toate le cercetează cu raţiunea sa. Caracterul său deja s-a format şi greu se mai schimbă; este beton turnat”. Şi uită-te, cei care se „aranjează” la o vârstă mică, fie în viaţa de căsătorie, fie în monahism, păstrează până la bătrâneţile lor o simplitate copilărească şi se armonizează uşor între ei. Am văzut o pereche care s-au căsătorit de mici. Aşa cum vorbea bărbatul, tot astfel vorbea şi femeia; orice făcea bărbatul, făcea şi femeia. Şi fiindcă s-au căsătorit de mici, au împrumutat unul de la altul obi­ceiurile lor, atât în vorbire, cât şi în comportament, legându-se astfel între ei cu mai multă uşurinţă.

Un proverb spune: „De mic căsătoreşte-te sau de mic călugăreşte-te”. Mai ales tânăra este bine ca până la vârsta de douăzeci şi cinci de ani să hotărască ce fel de viaţă va urma. După această vârstă „aranjarea” ei se va face tot mai greu, pentru că se gândeşte că nu-i va fi uşor să se supună. Pe lângă aceasta, cu cât trec anii, cu atât dobândeşte mai multe capricii, şi atunci cine o va mai lua? Iar dacă în cele din urmă ajunge la căsătorie, atunci ea caută în aceasta mai mult o pro­tecţie, decât să întemeieze o familie.

Este dovedit faptul că cel care amână mereu căsătoria sa, după trecerea anilor caută şi nu mai găseşte. Atunci când era tânăr, alegea el; apoi, însă, îl aleg alţii pe el. De aceea spun că în problema aceasta este trebuinţă uneori şi de puţină nebunie. Este bine să treacă cu vederea unele cusururi care nu sunt esenţiale, pentru că altfel niciodată nu-i vor veni toate aşa cum le aşteaptă el. Odată a început să plouă, şi printr-o albie a început să curgă apă. Un nebun şi un raţionalist voiau să treacă de cealaltă parte. Atunci raţionalistul a spus: „Se va opri ploaia, se va împuţina apa şi după aceea voi trece”. Nebunul, însă, nu a aştep­tat, ci rupând-o la fugă prin apă, a trecut dincolo. I s-au udat puţin hainele, dar a mers acolo unde voia. între timp ploaia în loc să se oprească, s-a înteţit şi mai mult. Apa a crescut şi în cele din urmă raţionalistul nu a mai putut trece de cealaltă parte, pentru că de acum era deja primejdios.

Unii au multă mândrie, mult egoism, şi de aceea nu-i ajută Dumnezeu. Ani de-a rândul vin câţiva la Colibă şi mă întreabă: Ce vrea Dumnezeu de la mine, Părinte?”. întreabă de parcă Dumnezeu ar avea nevoie de ei, nu ei de Dumnezeu, nici monahi nu s-au făcut, nici nu s-au căsătorit. Ca şi cum ar fi făcuţi din aur şi se tem să nu fie luaţi drept vergele de fier şi băgaţi în beton. Alţii iarăşi mă întreabă: „Părinte, ce să fac? Să mă fac monah sau să mă căsătoresc? Spune-mi pentru ce fel de viaţă sunt?”. „Tu ce vrei?” îl întreb. „Şi una şi alta”, îmi răspund. Le vor pe amândouă. Dacă le-aş spune gândul meu, că, de pildă, sunt pentru căsătorie şi să se căsătorească, se poate ca ei să nu-şi găsească odihnă, şi atunci vor veni la mine să-mi spună: „Sfinţia Ta mi-ai spus să urmez această viaţă şi iată, acum mă chinuiesc”.

Unii oameni nu ştiu ce vor. Iată, cu câţiva ani în urmă a venit aici o tânără şi mi-a spus: Părinte, nu mă pot hotărî ce cale să urmez. Vreau să mă căsătoresc, dar mă gândesc şi la monahism. Ce să fac?”. „Vezi ce te odihneşte duhovniceşte mai mult, îi spun, şi aceea să faci”. Tiu ştiu, îmi spune, dar uneori mi se pare că înclin mai mult spre căsătorie. Părinte, te rog spune-mi Sfinţia Ta ce să fac”. „Ei, dacă simţi că înclini mai mult spre căsătorie, îi spun, atunci este mai bine să te căsătoreşti şi Dumnezeu îţi va purta de grijă”. „Cu binecuvântarea Sfinţiei Voastre, Părinte, aşa voi face”, îmi spune. Vine, deci, astăzi şi-mi spune: „Părinte, m-am căsătorit. Am luat un marinar, om bun, slavă lui Dumnezeu, nu am ce spune, dar mă chinuiesc mult. Sufăr pentru că şase luni suntem împreună, iar şase suntem despărţiţi; o jumătate de an călătoreşte”. „Suflet binecuvântat, îi spun, nu spuneai tu că ţi-ar plăcea şi viaţa de căsătorie şi cea monahală? Iată că acum le ai pe amândouă. De ce nu slăveşti pe Dum­nezeu, Care a rânduit astfel pentru tine?”.

Notă: Fragment din “Cuvinte duhovnicești IV, Viața de familie”, Cuviosul Paisie Aghioritul, Editura Evanghelismos. Citiți online textul integral la linkul: Cuviosul Paisie Aghioritul, “Cuvinte duhovnicești IV, Viața de familie” (text online)

Să-i ajutăm pe tineri să-şi urmeze chemarea lor, Cuviosul Paisie Aghioritul

Fiecare om are chemarea lui. Bunul Dumnezeu l-a făcut pe om liber. Are nobleţe şi respectă libertatea omului, lăsând liber pe fiecare să urmeze calea care îl odihneşte. Nu-i pune cu o disciplină militară pe toţi în aceeaşi linie. De aceea tinerii să se lase pe ei înşişi liberi în spaţiul duhovnicesc al libertăţii lui Dumnezeu. Nu se folosesc dacă cercetează ce fel de viaţă urmează sau va urma cutare sau cutare. În privinţa aceasta nu trebuie să fie influenţaţi de nimeni.

Părinţii, duhovnicii, dascălii trebuie să-i ajute pe tineri să-şi aleagă viaţa pe care sunt în măsură să o ducă şi să-şi urmeze chemarea lor adevărată, fără să-i influenţeze sau să le înăbuşe chemarea lor. Hotărârea pentru viaţa pe care o vor urma trebuie să fie a lor. Toţi ceilalţi ne putem exprima numai nişte simple păreri şi singurul drept pe care îl avem este să ajutăm sufletele să-şi afle drumul lor.

Uneori, atunci când discut cu tineri care îşi fac probleme asupra acestui subiect, deşi văd încotro trage balanţa, nu le spun nimic, ca să nu-i influenţez. Ceea ce încerc să fac este numai să-i ajut cât pot pen­tru a-şi afla calea cea potrivită şi pacea lăuntrică; să dezlipesc tot ce este vătămător, de ceea ce îi odih­neşte pentru a lăsa ceea ce este bun şi sfânt, astfel încât în această viaţă să trăiască fericiţi alături de Dumnezeu, iar în cealaltă şi mai fericiţi. Sincer mă voi bucura pentru orice fel de viaţă va alege un tânăr pe care îl cunosc şi totdeauna voi avea acelaşi interes pentru mântuirea sufletului său, numai acesta să fie alături de Hristos, în sânul Bisericii. Îl voi simţi ca pe fratele meu, pentru că va fi un fiu al maicii noastre, Biserica.

Fireşte, mă bucur mai ales pentru tinerii care urmează viaţa monahală, pentru că este cu adevărat înţelept cel care urmează această viaţă îngerească, deoarece scapă de „cârligul” diavolului care are ca momeală lumea. însă nu-i poţi pune pe toţi oamenii pe acelaşi calapod. Vezi, Hristos nu a rânduit monahismul ca o poruncă – cu toate că el este calea spre desă­vârşire – pentru că nu a vrut să pună asupra tuturor povară grea. De aceea, atunci când tânărul bogat L-a întrebat pe Hristos ce să facă pentru a se mântui, El i-a răspuns: „Păzeşte poruncile. Iar când tânărul a spus că le păzeşte şi a întrebat: „Ce-mi mai lipseşte?, Hristos i-a spus: „Un lucru iţi mai lipseşte. Dacă voieşti să fii desăvârşit, mergi vinde tot ce ai… şi vino de urmează Mie”. Adică, dacă afla pe cineva cu mărime   de   suflet,   numai   atunci   vorbea   despre desăvârşire; nu punea arcanul pe oameni. Nici nu a învăţat despre monahism, pentru că astfel ar fi „aprins foc” şi poate mulţi ar fi alergat fără discernământ să se facă monahi, pricinuindu-se în felul acesta un rău. Ci a aruncat numai scânteia, iar când a venit clipa potrivită, monahismul a ieşit la iveală.

Aşa şi noi, nu avem dreptul să-i silim pe ceilalţi căci dacă vor, se vor sili ei înşişi – ci numai pe noi înşine, dar şi atunci numai cu discernământ. Până acum, eu nu am spus nici unui tânăr să se căsăto­rească sau să se facă călugăr. Celor care mă întreabă le spun: „Să faci ceea ce te odihneşte duhovniceşte, numai să fii alături de Hristos”. Şi dacă îmi va spune că nu simte odihnă în lume, numai atunci îi voi vorbi despre monahism, ca să-l ajut să-şi afle drumul său.

Notă: Fragment din “Cuvinte duhovnicești IV, Viața de familie”, Cuviosul Paisie Aghioritul, Editura Evanghelismos. Citiți online textul integral la linkul: Cuviosul Paisie Aghioritul, “Cuvinte duhovnicești IV, Viața de familie” (text online)

Tinerii zilelor noastre, Monahul Moise Aghioritul

Când careva dintre noi se află în faţa tinerilor, afişează o mimă scandalizată, lucru care, neîndoios, îi îndepărtează. Totuşi, şi atitudinea celor care, vrând să fie asemănători tinerilor, sunt doar toleranţi cu aceştia, spre a le câştiga simpatia, aşadar, şi această atitudine, socotim noi, nu este tocmai cea mai potrivită.

Noi credem că prin respect, cunoaştere, responsabilitate şi conştiinciozitate, fiecare dintre noi este chemat a aborda problemele cu care se confruntă tineretul. Sunt bine cunoscute pricinile pentru care părinţii şi, în general, cei mari, se plâng de fiii lor şi de tineri. Poate obida lor este îndreptăţită. Dar poate fi şi exagerată.. Toţi îşi vădesc interesul pentru ziua de mâine, pentru viitorul, continuitatea şi nădejdea noastră. Poate şi pentru extinderea „ego-ului” nostru.

Tinerii, prin micile sau marile lor „răzvrătiri”, încearcă să creeze ceva propriu, ceva cu totul nou şi independent. Ei socotesc că desprinderea de prezentul unanim acceptat de societate este un principiu fundamental. Sunt obsedaţi de originalitate, de modernism, de schimbare şi, mai cu seamă, de recunoaştere. Desigur, într-o oarecare măsură, acest lucru este firesc şi se explică lesne din punct de vedere psihologic. Însă legarea vătămătoare de persoane inflexibile, care nu le îngăduie nici o iniţiativă, nu garantează o dezvoltare firească.

Integrarea într-o societate extrem de pretenţioasă, labirintică, va menţine individualitatea persoanei numai dacă sunt respectate sfintele instituţii ale familiei şi ale învăţământului. Precumpănitor este rolul Bisericii, însă el nu este unul care să acţioneze în chip silnic. Grupurile sociale contribuie, neîndoios, la formarea personalităţii oamenilor. Permanenta sete a tinerilor, dorinţa lor de a fi iubiţi, din păcate îi duce adeseori în locuri cu totul „secetoase”. Întregul sistem politic, economic şi social nu face decât să cufunde în anxietate şi să chinuie tânăra generaţie.

Dincolo de caracterul general al acestor observaţii, mă gândesc foarte mult la lupta pe care o dau tinerii pentru a pătrunde în lumea maturităţii, a spaţiului decizional, a hotărârii aducătoare de succes, a capacitaţii de răspuns şi de valorizare. Tranziţia spre vârsta maturităţii nu coincide însă întotdeauna cu atingerea unei adevărate maturităţi spirituale. De aceea, la Muntele Athos, adesea se spune: „Încă şi după mulţi ani, tot începător poate să fie!”. Pentru mulţi tineri această tranziţie nu este decât o îndelungată şi dureroasă aventură.

O lipsă de maturitate şi de pregătire, încă din sânul familiei, îi duce pe tineri în lumea „bulevardului”, pe care mulţi caută să o cucerească, însă nu pentru a oferi ceva, ci pentru a dobândi ceva pentru sine. Urmarea apariţiei societăţilor create prin construirea metropolelor este „apăsarea” individului care este „nivelat”, adus la un numitor comun cu toţi ceilalţi. Astfel, este practic ucisă orice luminoasă inspiraţie, iar cugetarea, meditaţia, ajung a fi singurătate. În acelaşi timp, întâlnirea cu alţi semeni decade, transformându-se într-o soluţie facilă, fără nici o noimă duhovnicească.

Integrarea în grupuri de tineri de o calitate îndoielnică, constituie o inconştientă opţiune faţă de sistemul social. Astfel, tinerii cred că dobândesc titluri şi recunoaştere, deşi ajung să nu înţeleagă faptul că au căzut în cea mai cumplită dependenţă. Astfel este folosită şi exploatată o cumplită stare sufletească, ce durează tot mai mult, ce „se cloceşte”, ducând cel mai adesea la îndoieli şi nesiguranţă.

Opţiunea pentru dreapta lucrare şi pentru dreapta cugetare presupune, desigur, un preţ demn de luat în consideraţie. Tânărul ce doreşte lumina, adevărul şi viaţa, ce doreşte să aibă o conştiinţă împăcată şi o viaţă simplă, îşi va lăsa cu smerenie entuziasmul, planurile, problemele şi telurile în grija Domnului, de viaţă şi de lumină dătătorul şi singurul adevărat şi viu Izbăvitor şi Mântuitor.

Urmarea acestei vieţi, în cunoştinţă de cauză, va contribui în mare măsură la a da un sens preţios telului vieţii şi va aşeza în plan secund sau chiar mai îndepărtat problemele prioritare pe care le socoteam de nerezolvat. În mulţimea anonimă a oraşelor, în zarva străzilor şi în însingurarea generală, tinerii credincioşi îşi vor păstra surâsul răbdării şi al nădejdii. Astfel, nu va fi nevoie să se integreze în anumite grupuri. Familia mea, în ciuda unor eventuale probleme, şcoala şi parohia mea vor fi locuri de odihnă şi de pace lăuntrică. În acest spaţiu familiar, în ciuda unor divergenţe, vor exista înţelegere între oameni, toleranţă, împăcare şi răbdare. Orice am face, niciodată nu am putea alege o maică mai bună sau un frate mai inteligent. Acest compromis nu înseamnă cedare, nici realism cinic, ci o logica ce, prin dragoste şi credinţă, duce spre minune.

Aşa-numitele legături interpersonale, între tineri, sunt tulburate, fiindcă fiecare îşi caută propria odihnă şi satisfacţie. Grupurile sportive, politice, ideologice sau artistice nu sunt anulate şi nici judecate. Însă prin ele însele, nu pot mântui. E ciudat faptul că tocmai în mijlocul tuturor acestor „jocuri” primejdioase, în viteză, alcool şi multe altele, tinerii îşi caută izbăvirea. Nu mă voi lansa acum în analize amănunţite ale acestui fenomen, căci specialiştii şi-au spus cuvântul, pe baza experienţei şi a înţelepciunii lor.

Dar să nu ne limitam la pretexte şi la fenomene. E de dorit o spontană integrare a tinerilor în spaţiul sfânt al Bisericii cu bogata sa tradiţie. Suntem pregătiţi să îi primim pe cei ce însetează? Dovedim stăruitoare răbdare în abordarea tuturor particularităţilor, deplină rezolvare a necesităţilor, credinţă fierbinte şi bărbăţia exemplului trăit?

Printr-o valoroasă contribuţie a Bisericii tânărul poate afla minunea în taina personalităţii sale, descoperind astfel cine este cu adevărat. Talentele sale, posibilităţile sale, limitele şi rezistenţa sa le va afla în Biserică. Astfel va ajunge la trebuincioasa măsura a cunoaşterii de sine, care îi este necesară pentru drumul ce i-a rămas de parcurs.

Tinerii dispun de o libertate nelimitată, întocmai ca şi Creatorul lor. Ei au enorma posibilitate de a spune da sau nu în faţa răului. Acolo se vădeşte măreţia tinerilor: în opţiunea pentru virtute. Astfel ei pot deveni oameni mari, autentici, cu adevărat liberi. Aici se ascunde şi se judecă măreţia omului. Primirea chemării lui Dumnezeu a noilor sfinţi este o conştientă participare la lucrarea mântuirii.

În vremurile noastre, când psihiatria, ingineria şi statistica ne ameninţă şi ne controlează, tinerii creştini sunt chemaţi să respecte valoarea dumnezeieştii libertăţi. Aşadar, să nu ne temem şi să nu ne ascundem, să nu şovăim şi să nu ne abatem din drum, ca nu cumva să cedam „preceptelor”, cu totul lipsite de libertate, ocaziilor pe care ni le oferă câştigurile trecătoare. Conştiinţa liberă şi inima ce iubeşte nu intra în calculator, iar identitatea creştină nu îngăduie integrarea noastră într-o masă amorfă. Virtutea este plină de imaginaţie, nefiind nicicând plictisitoare şi monotonă.

Tinerii, având imaginea limpede a desăvârşirii libertăţii în viaţa duhovnicească creştină, sunt inspiraţi a o urma cu credinţă, a dărui la rândul lor, a mulţumi şi a aduce bucurie. Darul lor este expresia deplinătăţii dragostei, a unei inimi sensibile, a unor oameni delicaţi, a unor adevăraţi fii ai lui Dumnezeu. Este fapta de recunoştinţă, jertfa de sine şi de bunăvoie datorie.

Tinerii ce s-au îndepărtat de Dumnezeu, să nu se teamă! Ca unii ce au cunoscut bine singurătatea şi negura părăsirii, au însetat după lumina căminului părintesc. Au pregustat din întunericul iadului şi au simţit durerea nerecunoştinţei. Conştiinţa propriei urâţenii lăuntrice nu îi va duce însă în deznădejde, ci spre pocăinţă.

Împlinirea maturităţii vine o data cu plinirea dragostei celei lăuntrice. Viaţa noastră trece prin vieţile tuturor celorlalţi. Omul se împlineşte numai în măsura în care îi cuprinde în sine pe ceilalţi, lăsându-se cuprins de ei, în care îi înţelege, lăsându-se înţeles, adică numai prin împreună lucrarea în dragoste şi în Hristos. Relaţia sa cu ceilalţi este „indicatorul” stării sale şi al adevăratei lui relaţii cu Dumnezeu. Epoca noastră are mai multa nevoie ca oamenii să fie mai strâns legaţi între ei. O singurătate rece îi aduce în întristare pe creştini, făcându-i să nu se mai poată bucura de vechea valoare a comuniunii cu semenii lor. Îndemnul meu este, pe cât putem, să ne îndepărtam de maşini!

Evoluţia creştinului are un anume dinamism! De la „după chipul”, aşa cum spun Sfinţii Părinţi, creştinul trebuie să ajungă la „după asemănarea”. Acest scop poate fi atins mai lesne prin dreapta folosire a libertăţii care stă sub lumina Harului celui dumnezeiesc. Toata viaţa omului este o cale binecuvântată întru dobândirea acelui „după asemănarea”. Primind „după chipul”, ni s-a dat impulsul de a ne dezvolta şi de a ne împlini propria îndumnezeire „după asemănarea”.

Calea este îndelungată, suitoare şi ne cere stăruinţă multă, însă bucuria pe care ne-o dau numeroasele sale daruri primite de la Dumnezeu, ne fac să ne reînnoim şi să ne întărim în hotărârea noastră de a ne desăvârşi. Calea duhovniceşte suitoare a omului, trebuie spus, este una continuă. În Ortodoxie nu exista „Nirvana” şi nimic nu se află în nemişcare. Ci este, cum am mai spus, o cale ce duce şi se continuă în ceruri, prin participarea la slava lui Dumnezeu.

Autenticitatea spiritualităţii ortodoxe îi conduce pe tinerii creştini la aprecieri şi la opţiuni proprii ce şi deschid noi orizonturi, noi perspective şi o viziune mai profundă asupra vieţii. Astfel, moartea nu mai apare ca înspăimântătoare, iar viaţa nu îi mai sperie nici ea prin complicaţiile sale. Aşadar, să cutezam a ne încerca puterile într-o viaţă trăită fără teamă! Să nu îngăduim ispitei flecărelii să ne asedieze, individualismului să ne „ocupe” şi egoismului să ne izoleze.

Dragostea va conlucra întru îndeplinirea adevăratei noastre vocaţii, dacă vom cuteza să ne desprindem din cele ce ne înconjoară şi ce nu ne ajuta deloc să ne îndreptam! Dificultăţile luptei şi eventualele căderi nu vor face decât să ne îmbogăţească experienţa şi maturitatea. Lipsurile, necazurile, morţile şi piedicile ne pot fi mai degrabă de folos decât vătămătoare.

Credinţa puţină sau aparenta necredinţă a adolescenţei duce adesea la experienţe ce traumatizează sensibila lume psihică a creştinilor, fiind însă temei de maturizare. Suişurile şi coborâşurile în credinţă nu trebuie să ne înfricoşeze, căci adeseori ele chiar confirmă şi întăresc autenticitatea, adevărul credinţei noastre. Dumnezeu urmăreşte toate greutăţile cu care ne confruntăm. El este atât de mare încât nu poate fi împiedicat de nimic, decât numai de îndărătnicia refuzului nostru. Murind trăim, micşorându-ne creştem, sărăcind ne îmbogăţim. Prin înmormântarea noastră ajungem la învierea noastră! Astfel putem privi moartea în faţă, fără teamă, crezând cu adevărat în înviere.

Tinerii socotesc moartea ca ceva foarte îndepărtat, de neconceput, ca pe ceva ce lor nu li se va întâmpla şi despre care nu discută. Monahul tânăr şi toţi ceilalţi monahi adorm în fiece seară ca şi cum ar fi ultima din viaţa lor, iar dimineaţa se trezesc cu gândul că îşi pot începe ultima zi din viaţă. Astfel, nu se oboseşte în tot soiul de planificări, gânduri de viitor şi alte cele, care nu aduc în suflet decât nelinişte, anxietate şi osteneală. Ci îşi începe ziua optimist, cu nădejde, credinţă şi bucurie. Prin urmare, experierea zilnică a dificultăţilor, nu este un scop în sine, ci binecuvântat prilej de a ne vedea mai limpede viaţa, sufletul, dar şi pe Dumnezeu.

Întoarcerea tineretului spre înţelegerea acestui mare dar al Bisericii noastre este, de fapt, refuzul deznădejdii. Este calea ieşirii din orice impas, este afirmarea sinelui nostru celui adevărat, întâmpinând dragostea lui Dumnezeu Tatăl cu încredere şi rugându-ne nu atât când ne aflam la necaz, ci mai ales pentru scopul căruia Harul Domnului nostru ne-a menit, pentru ce doreşte Hristos şi pentru ce putem să devenim. Trecerea de la închisa întunecime la spaţioasa lumină a curţii lui Dumnezeu dăruieşte dulceaţa Harului ce preschimbă lupul în miel, după cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur.

Aşadar, purcedeţi cu stăruinţă spre lumină, căci cu adevărat veţi afla mângâiere, veţi afla lumina si vă veţi înfrumuseţa, binecuvântaţi fiind, liniştindu-vă şi pace aflând! Schimbându-vă, veţi fi mai bine înţeleşi îi veţi înţelege mai bine pe cei din jur. Lumea nu este atât de respingătoare înţeleptului următor lui Hristos, Cel Care slobozeşte, îndulceşte şi ne îmblânzeşte inima! „Cele vechi s-au trecut; iată, noi sunt toate!”.

Remuşcările şi sentimentul de vinovăţie lasă loc adevăratei pocăinţe. Intrarea voastră într-o chilie, spre spovedanie, sau într-o biserică, poate să însemne începutul unei vieţi pe care mulţi au trăit-o şi din care biruitori au ieşit numeroşi sfinţi!

Îndrăzniţi să îmbrăţişaţi lumina şi învăţaţi căile lui Dumnezeu!

Sursă: Revista Orthograffiti, nr. 7, mai 2009

Foto: Monahul Moise Aghioritul (+2014), un adevărat mărturisitor al acestor vremuri, viețuitor în Schitul athonit Sfântul Pantelimon ce apaține Mănăstirii Cutlumuș.

Cărțile Ortodoxe pe care le cauți! Click pe banner!

logo-librarie