Arhive blog

Ciclul de documentare „Omul în faţa lui Dumnezeu” al ÎPS Ilarion Alfeiev, Mitropolit de Volokolamsk

Omul în faţa lui Dumnezeu. Intrarea în biserică

Omul în faţa lui Dumnezeu. Icoana

Omul în faţa lui Dumnezeu. Taina Botezului

Omul în faţa lui Dumnezeu. Spovedania. Rugăciunea şi postul

Omul în faţa lui Dumnezeu. Taina Euharistiei

Omul în faţa lui Dumnezeu. Taina Căsătoriei

Omul în fața lui Dumnezeu. Sfântul Maslu şi slujba înmormântării

Omul în fața lui Dumnezeu. Sărbătorile

Omul în fața lui Dumnezeu. Maica Domnului și sfinții

Omul în fața lui Dumnezeu. Slujba

Pentru subtitrarea în limba româna, dați click în bara de jos pe Subtitles/CC

Realizatorul acestui ciclu de documentare este Înaltpreasfinţitul Ilarion Alfeiev (Иларион Алфеев, n. 24 iulie 1966, Moscova) – arhiepiscop ortodox rus, din 2009 mitropolit de Volokolamsk și conducător al Direcției de Relații Externe din cadrul Bisericii Ortodoxe Ruse. Între 2003-2009 a fost episcop al Vienei și Austriei și reprezentant al Bisericii Ortodoxe Ruse la instituțiile europene.

Anunțuri

Scurt cuvânt din Sfântul Munte la Postul Mare: „S-a copt vremea pentru o întoarcere la leagănul dragostei răstignite!”


Multă lume ignoră sau nu doreşte să cunoască sensul acestor zile, continuându-şi viaţa monotonă de fiecare zi. Omul se plânge că viaţa îl oboseşte, totuşi nu face nici un pas spre o schimbare esenţială. Dietă severă ţine, dar post nu. La psiholog merge, la televizor stă cu orele, dar la duhovnic nu se duce, nici la biserică. Omul de azi nu vrea să dea şi el ceva, vrea doar să primească, fără osteneală şi fără nici o jertfă personală. Se teme să se privească pe sine în ochi. Sistematic fuge de sine însuşi. Se zbate în golul său lăuntric.

Postul Mare funcționează ca un aparat de radiografiere, ca un aparat fotografic, ca o oglindă. Într-un anume fel, nu-l dorim, tocmai pentru că ne va dezvălui realitatea noastră ascunsă.

Duhul consumului, al traiului uşor, al cugetului nesmerit nu îl lasă pe om să se elibereze de multe lucruri inutile care i-au umplut viaţa. Postul Mare este un popas în goana obişnuită a vieţii şi un prilej de transfigurare. Rugăciunea Cuviosului Efrem Sirul, care în toată această perioadă se spune de sute de ori la sfintele slujbe, ne îndeamnă să părăsim duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire şi al grăirii în deşert şi să dobândim curăţie, gând smerit, răbdare şi dragoste. Această rugăciune frumoasă şi plină de înţeles se încheie cerând de la Dumnezeu: „dăruieşte-mi ca să-mi văd greşelile şi să nu osândesc pe fratele meu”. Să lăsăm, adică, bârfa, judecata celuilalt, critică aspră care neîncetat ne urmăreşte şi să ne îndreptăm asupra noastră înşine, corectându-ne greşelile.

Postul Mare urmăreşte să ne întoarcem către propriul sine şi contribuie la tămăduirea noastră de bolile duhovniceşti care ne întunecă mintea, ne îngreuiază şi ne amărăsc viaţa.

Dacă vom reuşi să ajungem la o anume măsură de autocunoaştere şi de pocăinţă, atunci Postul Mare nu va fi pentru noi o perioadă posomorâtă şi neroditoare, nu va fi un simplu răstimp plin de îndatoriri morale, ci un prilej de înmuiere a inimii noastre împietrite, care ne va duce la iubire de oameni şi de Dumnezeu.

Excesul de raţionalism al vremurilor grele pe care le trăim vrea să ne ţină departe de tot ce este mistic, isihast, de tot ce este sfântă Taină de negrăit şi mai presus de fire. Rezultatele acestei îndepărtări au ieşit la iveală. Pretutindeni stăpâneşte melancolia şi deznădejdea, care pe mulţi îi rănesc. A venit vremea să recunoaştem în adâncul inimii noastre că ne-am îndepărtat de Dumnezeu, s-a copt vremea pentru o întoarcere la leagănul dragostei răstignite.

În timpul Postului Mare adesea apar ispite, încercări, scandaluri şi căderi. Acestea ne vin ca să ne maturizăm mai mult, ca să ne echilibreze şi să ne cuminţească. Viaţa creştinilor, să nu uităm niciodată acest lucru!, este una a Crucii. Fără răstignire nu vine Învierea.

Postul Mare este o frumoasă şi bună pregătire, un coridor semiîntunecat care conduce către cămara cea plină de lumină. Picioarele pe care umblă Postul Mare sunt rugăciunea şi postul. Însă rugăciunea şi postul fără smerenie şi dragoste nu aduc nici un rod. Postul şi rugăciunea ţintesc să tempereze egoismul nostru.

Haideţi să nu pierdem prilejul pe care ni-l oferă, încă o dată, Postul Mare, de vreme ce, încet-încet, se apropie şi încheierea acestuia. În Biserică, problemele noastre îşi găsesc rezolvare. Iarna cea rece este urmată de primăvara. Triodul este urmat de Penticostar. Ştiut este că vremea înnorată niciodată nu este definitivă. După nor, e mai frumoasă vremea însorită. Acum însă, după cum spune un minunat tropar, este „vremea pocăinţei şi ceasul rugăciunii”.

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

Sursa: pemptousia.ro

Scurtă biografie a Părintelui Moise Aghioritul: Monahul Moise s-a născut în Atena, în 1952. A fost monah în Sfântul Munte peste 35 de ani. S-a ocupat cu aghiografia (vieţile sfinţilor), poezia, critica şi redactarea. Este autorul a 52 de cărţi şi a peste o mie de articole. Multe din lucrările lui au fost traduse în alte limbi, primind premii. A ţinut mute conferinţe, fiind invitat de mitropolii, universităţi şi diverse organizaţii, atât în Grecia, cât şi în străinătate. A fost referent în cadrul a peste 80 de congrese. A fost secretar şef al Sfintei Chinotite a Sfântului Munte. A fost redactor şef al periodicului aghiorit Protaton. Timp de peste 25 de ani a fost Starețul Caliviei Sfântului Ioan Hrisostom, ţinând de Schitul Sfântului Pantelimon al Cutlumuşului. Este considerat ca fiind cel mai prolific scriitor aghiorit contemporan. A plecat la Domnul pe 1 iunie 2014 din cauza unor afecțiuni cronice ale ficatului. (sursă mini-biografie: pemptousia.ro)

„Pași spre Înviere. Postul. Spovedania. Împărtășania”, o nouă carte a teologului Laurenţiu Dumitru, editorul blogului „Sfântul Munte Athos”

Postul. Spovedania. Impartasania..._Coperta 1

Începând de vineri, 27 martie, veți găsi la toate tarabele de ziare cartea „Pași spre Înviere. Postul. Spovedania. Împărtășania” (Laurenţiu Dumitru), editorul blogului Sfântul Munte Athos. Cartea este editată de Meteor Press și se va vinde împreună cu ziarul Libertatea la prețul de 10 ron. Sper să vă fie de folos! Doamne, ajută!

Cuvânt înainte: CRED DOAMNE ȘI MĂRTURISESC…
Preot Constantin Necula

De ani de zile suntem amenințați cu disoluția creștinismului românesc. Un proces dureros marcat de ateismul militant din perioada comunistă și de secularismul epocii contemporane. Ambele ipostase anticreștine sunt marcate de superiorități ieftine și legități sociale absurde. Dinaintea lor, precursoare post-umanului în care ne zbatem, poate rezista numai mărturisirea sinceră a adevărului Ortodoxiei. Dacă în plan social rezistența ortodoxă este marcată de Liturghie, în planul relațiilor inter-umane avem nevoie să ne mărturisim credința. E o nevoie funciară de dialog și prietenie căci trebuie să se știe: creștinul nu urăște pe nimeni, nu-și hrănește din mediocritate și atac nici una din răsadurile ființei sale. Dinaintea avalanșei de informație precară și duplicitară legată de Ortodoxia românească, acuzată în stereotipuri de un nefiresc penibil, cartea de față vine să opună pozitiv câteva gânduri despre cultura ortodoxă minimală. Nu, nu avem de a face cu un catehism propriu-zis, ci de o alcătuire sintetică a unor hărți de lucru cu sine, cu propria cultură. Veți afla, prin grija lui Laurențiu Dumitru, amfitrionul chemării la cunoaștere, o serie de conținuturi legate de Ortodoxie, de post și rugăciune, legate de viața în Hristos, așa cum s-a propovăduit și ni s-a dat spre propovăduire.

Zilele începutului de an 2015 ne-au agitat cancelariile și școlile și familiile căci se cerea mărturie. Înainte de a se împărtăși cu Trupul și Sângele Mântuitorului Hristos creștinul ortodox rostește o rugăciune care începe astfel: „Cred Doamne și mărturisesc că Tu ești cu adevărat Fiul lui Dumnezeu Celui Viu…”. O intuiție liturgică a unui mare adevăr uman. Pentru a putea gusta din Dumnezeu nu este suficientă credința, ci și mărturisirea. Pentru a mărturisi e nevoie de cunoaștere, uneori așa, școlărească, limpede și simplă. Cartea aceasta, ajutor la Împărtășire. Ca să reînvățăm nevoia cunoașterii pentru a mărturisi.

DESPRE AUTOR:

Laurențiu Dumitru (n. 1974). Teolog ortodox, publicist, editor.
Este autorul a trei cărți ortodoxe legate de problematica tinerilor, lucrări vândute într-un tiraj cumulat de 24.000 de exemplare. A publicat peste 200 de articole – eseuri, recenzii, studii – în reviste ortodoxe, în buletine parohiale din țară și străinătate, dar și în publicații laice. A editat diverse cărți pentru editurile Egumenița, Apologet și Agnos. Între anii 1998 și 2003 a predat Religie la Colegiul Economic Maria Teiuleanu din Pitești. În perioada 2008 – 2012 a fost editor coordonator al revistei Orthograffiti, publicație de „lifestyle orthodox” pentru tinerii liceeni.

În prezent este președintele Asociației Culturale Karyes, organizație ce se ocupă cu promovarea spiritualității athonite (a Sfântului Munte Athos). Conferențiază în diverse orașe din țară și din străinătate pe teme de spiritualitate ortodoxă și administrează în online mai multe bloguri și pagini ortodoxe pe facebook (pagina dedicată Muntelui Athos având peste 300.000 de abonați la începutul anului 2015).

Cărțile Ortodoxe pe care le cauți! Click pe banner!

logo-librarie

„Biserica a fost bântuită de mulţi eretici şi de mulţi răuvoitori, dar aceste 7 Soboare au curăţat drumul Ortodoxiei. Să călătorim pe acest drum”, interviu cu Ieroschimonahul Dionisie Ignat de la Chilia Sfântul Mare Mucenic Gheorghe – Colciu

Gheron Dyonisie

În apropiere de mănăstirea Vatopedi se găseşte zona numită astăzi Colciu. Cândva au fost aici un schit şi zece chilii. Acum este viaţă monahală în patru chilii. Am ajuns la prima chilie de la Colciu, cu hramul Sfântului Ioan Botezătorul. Aici l-am reîntâlnit cu multă bucurie pe părintele stareţ Ilie şi pe fratele Alexandru. Ne-au inundat amintirile despre părintele Ioan Guţu care a trăit aici; am fost la osuar şi printre multele cranii albe la culoare se afla unul galben, semn al sfinţeniei; era al acestui părinte, de care sunt legate mai multe minuni. În minte ne răsuna unul din cuvintele de folos ale Părintelui: „Dacă crezi şi respecţi poruncile dumnezeieşti şi îţi încredinţezi viaţa lui Dumnezeu, primeşti har peste har”.

Am fost primit cu toată dragostea la Chilia „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe”, al cărei stareţ e părintele Ioan Şova. O tradiţie foarte veche menţionează că locul acestui locaş a fost ales printr-o minune săvârşită de Sfântul Gheorghe, aşa zisa „Minune cu turcul”: Un boier turc, care plutea cu corabia în apropierea coastei de răsărit a Athosului, a fost surprins de o furtună. Ajuns cu corabia într-un golf şi fiind înfricoşat, a cerut ajutorul Sfântului Gheorghe care l-a izbăvit în chip minunat. Turcul a ridicat în semn de mulţumire un lăcaş de închinare Sfântului Gheorghe, chiar pe locul actualei biserici a chiliei.

Aici s-a nevoit marele duhovnic Dionisie Ignat. Părintele Dionisie s-a născut în 1909 în comuna Vorniceni din judeţul Botoşani, într-o familie de agricultori cu opt copii. Tatăl, Ioan, un om foarte credincios, moare de tânăr, astfel că Dumitru (numele de mirean al Părintelui Dionisie) nu şi-l aminteşte prea bine. Gheorghe este cel mai mare dintre copii, cu zece ani mai în vârstă decât Dumitru, mezinul familiei. Mai târziu amândoi sunt tunşi în monahism, Gheorghe primind numele de Ghimnazie la Schitul Măgura din Moldova, unde este hirotonit şi ierodiacon, iar Dumitru devenind monahul Dionisie în Muntele Athos.

În ziua de 6 septembrie 1926 intră în Sfântul Munte fratele Dumitru cu Părintele Ghimnazie şi cu încă doi mireni. Dumitru avea pe atunci 17 ani. Urmează ani de nevoinţe la mai multe chilii, iar în anul 1937 vine la Chilia „Sfântul Gheorghe” din Colciu. A avut ca duhovnici părinţi îmbunătăţiţi pe ieromonahul Antipa Dinescu, ieromonahul Elisei Cilipiu, Ghimnazie Ignat, Dometie Trihenea.

Prin mila Domnului, Părintele Dionisie a fost 59 de ani duhovnic şi mângâietor de suflete. Se ruga Domnului să-i lase mintea, deşi era perfect lucid. Pelerinii veneau la el din întreaga Grecie, căci era înaintevăzător. Chiar şi prinţul Charles al Marii Britanii a venit şi a vorbit cu el. A trecut la Domnul în anul 2004, în vârstă de 95 de ani.

Lumea s-a îndepărtat mult de Dumnezeu în zilele noastre?

Nu doar de Dumnezeu s-a îndepărtat. În timpurile noastre, omenirea s-a îndepărtat mult de adevăr, după cum citim în sfintele cărţi şi cum spun Sfinţii Părinţi. De vină sunt şi timpurile. Lumea e tot mai departe de Dumnezeu pentru că înlesnirile tehnicii îi fac pe mulţi să afirme că ei sunt mari creatori. Creştinul nu mai are conştiinţa şi evlavia ca să-şi aducă aminte că Dumnezeu a făcut toate cele ce sunt şi toate cele ce se descoperă. Omul nu ar face nimic, dacă puterea dumnezeiască nu l-ar lumina în tot ce face. Astfel se răceşte credinţa.

Care sunt cele mai importante lucruri pe care ar trebui să le aibă în vedere tinerii?

În primul rând, tinerii trebuie să fie creştini buni şi curaţi. Prin curăţenia sufletului se coboară harul Sfântului Duh mai mult şi cu mare dar. Dacă eşti încurcat în lucruri lumeşti, mai cu seamă trupeşti, este mai greu. Prima dată trebuie tămăduite stricăciunile făcute sufletului prin păcatele mari, întinarea şi împătimirea minţii şi a voinţei, iar pentru asta trebuie timp. Trebuie osteneală pentru a tămădui rănile păcatelor ca să rămâi curat. Dacă are curăţenia sufletului, orice persoană îşi poate însuşi smerita cugetare şi atunci harul Sfântului Duh vine şi luminează puterile sufleteşti.

Care e începutul pe care ar trebui să-l facă un tânăr în calea sa spre mântuire?

Întâi de toate trebuie să aibă conducător, un călăuzitor duhovnicesc, ca să nu dea greş în nicio faptă şi cugetare. Dacă se duce la duhovnic cu smerita cugetare, atunci Dumnezeu îl luminează pe preot ca să-i spună ce îi este de folos, mai mult pentru că se coboară harul Sfântului Duh. Trebuie să creadă tot ce-i spune duhovnicul luminat de Dumnezeu şi să le respecte cu sfinţenie, căci doar atunci progresează. Dacă se duce la duhovnic ca o iscoadă să vadă ce-i spune, fiind cam plictisit de cel pe care l-a avut, atunci nu poate progresa pentru că nu se duce cu smerita cugetare şi este depărtat de harul Sfântului Duh. Fără conducător, fără duhovnic este greu. Noi, ortodocşii, avem de mici copii harul Sfântului Duh, dar fără conducător ni se pare că un lucru este bun, deşi acela duce în prăpastie. Să ne smerim în faţa celor care ne arată adevăratul drum spre mântuire.

Spun Sfinţii Părinţi că cele două aripi pe drumul mântuirii sunt rugăciunea şi postul. Ce sfat daţi tinerilor pentru a practica rugăciunea şi postul?

Biserica are rânduieli pentru post care trebuie respectate. În călugărie sunt nevoinţe mult mai aspre. Pentru creştinii civili, mireni, este rânduit ceea ce scrie în canoanele Sfinţilor Părinţi, anume miercurea şi vinerea să le respecte cu evlavie şi sinceritate prin post şi abţinere de la cele trupeşti. Să nu le strice, mâncând de dulce şi întinându-se trupeşte şi să respecte şi celelalte patru mari posturi, aşezate de Sfinţii Părinţi. Azi, lumea nu prea mai ia în seamă posturile.

După cum ştim chiar şi conducătorii, voievozii şi cronicarii ţărilor noastre româneşti spun că în timpurile vechi posturile erau ţinute cu sfinţenie şi asprime. Lumea de acum nu mai este cum era pe vremuri, rezistentă, ci este şubredă cu viaţa şi cu sănătatea. Cu toate acestea, trebuie să respectăm ceea ce au spus Sfinţii Părinţi la cele şapte Soboare, pentru că astfel suntem siguri că nu greşim. Dacă nu respectăm şi încălcăm postul, crezând că nu se întâmplă nimic sau că nu putem posti că e prea greu, atunci ne-am depărtat de la adevăratul drum spre mântuire.

Ortodoxia se bazează pe cele şapte Sfinte Soboare ale Sfinţilor Părinţi; posturile puse de Sfinţii Părinţi sunt rânduite nu ca să distrugă sănătatea trupului, ci ca să ne întărească sufleteşte şi trupeşte. Pentru că prin post şi prin rugăciune, trupul primeşte sănătate şi putere de la suflet. Cu înţelepciune, Sfinţii Părinţi au prevăzut măsurile postului pentru fiecare om, sunt şi pogorăminte pentru cei neputincioşi şi bolnavi. Sfinţii Părinţi nu s-au gândit numai la mântuirea sufletului din acest trup şi din această viaţă, ci au avut grijă totdeauna şi de sănătatea trupului. Dacă respectăm cu sfinţenie cele lăsate de ei, putem să ne împlinim viaţa şi dorinţa sfântă a mântuirii.

Părinte, spuneţi-ne cum să se roage tinerii?

Fiecare creştin are un început, aşa cum începem noi la biserică. Să înceapă cu toate rugăciunile lăsate de Biserică. În sufletul şi în cugetul său, adică tainic, fiecare să spună: „Doamne Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”. Orice creştin să aibă rânduială de rugăciune dimineaţa şi seara, cu un Acatist, cu o catismă din Psaltire, cu un Paraclis, cu alte rugăciuni ale Sfinţilor Părinţi. Împreună cu duhovnicul şi povăţuitorul său, fiecare să-şi stabilească o rânduială după măsura puterilor sale şi a timpului pe care îl are.

Vă rugăm să ne vorbiţi despre practica isihastă, despre treptele rugăciunii lui Iisus?

Eu nu am dobândit rugăciunea aceasta, harul acesta, dar după cum am învăţat, omul trebuie să câştige rugăciunea aceasta, curăţindu-se mai întâi desăvârşit de toate patimile. Dacă ai patima urâciunii, dacă n-ai dragoste adevărată, atunci nu poţi dobândi această rugăciune. Ne spune Scriptura să iubeşti pe vecinul tău ca pe tine însuţi. Trebuie să-l iubeşti nu numai pe cel care-ţi face bine, ci şi pe duşmanul tău ca, astfel, să-ţi cureţi sufletul desăvârşit. Să-l ai pe cel care ţi-a făcut rău ca şi pe cel care ţi-a făcut bine, doar atunci poţi progresa şi poţi cu înlesnire să începi această rugăciune. Deci, mai întâi trebuie să te curăţeşti de patimile trupeşti şi de orice răutate, şi atunci poate sălăşlui rugăciunea mântuitoare „Doamne Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosulîn inima, în adâncul sufletului şi în cugetul tău. Dacă eşti plin de toate patimile, de urâciune, de minciună, de clevetire, de zavistie, este greu, nu poţi; încerci, te necăjeşti s-o dobândeşti, dar nu reuşeşti, pentru că aceste patimi te împiedică să te adânceşti în inima ta şi să te rogi.

Aşadar, când am început lupta pentru mântuire, atunci am început şi războiul nevăzut.

Într-adevăr, pentru că atunci când te rogi cu adevărat, începi lupta pentru mântuire şi diavolii te atacă cu gânduri şi ispite, când baţi la porţile împărăţiei cu „Doamne, Iisuse. Este o luptă pentru a intra pe poarta cea îngustă a minţii în ceruri, dar şi un război asupra duhurilor necurate ce vor să ne împiedice de la aceasta. De aceea, trebuie să ai mare experienţă, smerenie şi sfătuire cu duhovnicul, dar şi mare putere, mult suflet şi mare hotărâre pentru că suntem oameni trupeşti, iar duhurile rele ne luptă îngrozitor. Ele ne învălmăşesc gândurile şi pierdem rugăciunea dacă nu băgăm seamă, de aceea trebuie hotărâre şi atenţie mare pentru a învinge slăbiciunea firii.

Ce ne poate ajuta în acest război nevăzut?

De foarte mare folos în acest război sunt postul, rugăciunea şi nerăutatea, care ne ajută să ne păstrăm mintea limpede, trează şi plină de discernământ. Pentru că războiul cu duhurile întunericului nu poate fi câştigat, decât cu ajutorul harului Duhului Sfânt, sălăşluit într-un suflet subţiat prin post şi rugăciune şi necuprins de pizmă. Când eşti ispitit şi te tulbură vrăjmaşul diavol, să nu pui vină pe cineva, ci să spui: „eu sunt vinovat şi el are dreptatecu toate că, poate, n-are. Ca să reuşeşti aceasta tot timpul, trebuie ca sufletul să fie călit în răbdare, iar postul asta face. Rugăciunea aduce harul, adică arma de biruinţă în această luptă, iar nerăutatea sau lipsa pizmei e mărturia sănătăţii şi curăţiei sufletului, a puterii de discernământ. Pentru a o dobândi, trebuie spovedanie deasă la duhovnic. Nu poţi progresa, dacă nu-ţi curăţi mai întâi sufletul şi inima; nu poţi câştiga nicio luptă. Întâi te cureţi pe dinăuntru şi, apoi, dobândeşti orice cu osteneala postului, a rugăciunii şi cu deasă spovedanie la duhovnic, iar diavolul nu poate să te biruie pentru că eşti curat. Este un drum anevoios şi, ca să ştii că drumul acela merge bine, trebuie să te duci să spui gândurile tale duhovnicului. Dacă mergi după ideea ta, de multe ori dai greş şi socoţi că mergi pe drumul cel bun, când de fapt te duci în prăpastie. Orice început trebuie făcut prin sfat duhovnicesc şi astfel poţi reuşi ca să câştigi dorinţa mântuitoare.

Care sunt concluziile Sfinţiei voastre după o viaţă petrecută aici în Sfântul Munte?

Cea mai mare faptă bună a oricărui creştin este postul şi rugăciunea, căci ele curăţă omul. Dacă ai post şi rugăciune şi nu ai smerita cugetare, nu reuşeşti să mergi înainte. Temelia vieţii monahului şi a oricărui creştin e smerita cugetare. Căzând de la înălţime pentru mândrie, ispititorul ştie că Dumnezeu, în bunătatea lui, vrea ca în locul de unde a căzut să pună sufletele curate ale monahilor şi ale creştinilor. El e viclean şi ştie că a căzut din cauza mândriei, de aceea tuturor, începând cu copilul mic, le insuflă mândria şi părerea de sine, înălţarea minţii. Este cea mai periculoasă, nu poţi merge înainte, nu îţi cunoşti neputinţa, greşeala ta adevărată.

pr-dionisie-ignat-iosif-vatopedinulPe smerita cugetare poţi să zideşti orice faptă bună, să înalţi scara tuturor bunătăţilor la înălţimea cerului. Dacă nu ai smerita cugetare, cu orice faptă bună vei fi în pericol, omul fiind neputincios. Dacă ai făcut o faptă bună şi nu ai conştiinţa că n-ai făcut nimic, că ţi-ai făcut doar datoria de creştin, atunci degeaba te-ai necăjit. Dacă ai smerita cugetare, orice faci socoteşti că n-ai făcut nimic, ci doar ce eşti dator să faci, smerindu-te: „eu sunt praf şi cenuşă”. În acest mod poţi ajunge la înălţimea faptelor bune. Sfinţii Părinţi ne spun că greu câştigi mântuirea fără smerita cugetare. La fel şi cu celelalte fapte bune, la rugăciunea „Doamne Iisuse Hristoase”, dacă n-ai smerita cugetare nu poţi. Ea este o temelie tainică, pe care nu poate s-o dezrădăcineze orice ispită şi alte patimi şi răutăţi. Prin smerita cugetare, orice ai pătimi, orice s-ar întâmpla, cu înlesnire te întorci la drumul adevărului; dar dacă nu o ai, cu greutate te reîntorci la calea dreaptă. Pot să spun că este taina faptelor bune.

Orice ar face, omul să se socotească nevrednic şi, astfel, nu va putea intra ispititorul cu mândria lui, pentru că el ştie că numai prin smerita cugetare poţi ajunge la starea faptelor bune. Totdeauna, călugărul trebuie să bată război cu înălţarea minţii. În viaţa noastră, aceasta este o veşnică poruncă şi trebuie să luptăm împotriva înălţării minţii ca şi cum am fi în prima linie cu vrăjmaşul în războiul nevăzut. Noi, creştinii, sperăm că o să biruim şi vom câştiga mântuirea, numai dacă luptăm să căpătăm smerita cugetare.

Cum se ajunge la smerenie?

Te lupţi cu tine însuţi, să nu dai crezare gândurilor tale, sfătuindu-te tot timpul cu duhovnicul. Smerenia duhovnicească o poţi căpăta numai prin rugăciune îndelungată. Ne-o dă harul Duhului Sfânt, altfel noi suntem neputincioşi. Omul este neputincios şi plin de sine din tinereţile lui. Copilul mic crede că ce zice el e bine, iar dacă îl îndrepţi se supără. Aceasta vine de la ispititorul, ca de mic copil să aibă în inima lui înălţarea minţii şi, astfel, nu poate înainta la cele duhovniceşti. Cu ajutorul şi cu mila Părintelui ceresc, omul poate lupta ca să dezrădăcineze această părere de sine. Viaţa noastră e o luptă grea.

Ce părinţi aţi cunoscut în Sfântul Munte, ale căror viaţă şi fapte v-au impresionat?

Au fost nenumăraţi părinţi apropiaţi de Dumnezeu şi chiar sfătuitori şi duhovnici buni au fost mulţi. Au fost şi părinţi români şi greci. Amintesc pe părintele Antipa Dinescu, egumen la Prodromu, care, în cele din urmă, a plecat împreună cu doi ucenici în pustie unde avea o chilie. În acele vremuri era cel mai bun duhovnic, cel mai sever, cel mai grav la socoteală. Orice necaz şi amărăciune ai fi avut pe sufletul tău, îi cereai sfatul şi învăţăturile, iar el te făcea din omul care ai fost un altul, te renăştea prin har din nedumerire şi ispite. Au mai fost părintele Serafim, părintele Ignatie, părintele Arsenie şi alţii.

Ce aţi dori poporului român şi Bisericii Ortodoxe Române în noul mileniu?

Ce altceva decât spor întru adevăr şi băgare de seamă. Dorim să se respecte ceea ce am moştenit de la vechii creştini, prin hotărârea celor 7 Sfinte Soboare Ecumenice. Biserica a fost bântuită de mulţi eretici şi de mulţi răuvoitori, dar aceste 7 Soboare au curăţat drumul Ortodoxiei. Să călătorim pe acest drum. Dacă respectăm ceea ce ne-au lăsat Sfinţii Părinţi îndumnezeiţi de harul Sfântului Duh, dacă facem fapte bune, sperăm să căpătăm sfânta mântuire.

Dionisie-Ignat-Rafail-NoicaDesigur, Biserica Ortodoxă Română a trecut prin multe necazuri, greutăţi. Cel mai dureros a fost pe vremea comuniştilor când, chiar din partea Bisericii, s-au dus la mănăstiri arhierei şi au spus ca tot tineretul trebuie să plece, că aşa aveau ordin de la autorităţi. Este un lucru dureros. Mi-a spus cineva că la mănăstirea Ţigăneşti, stareţa a spus: „Ce-ai spus, preasfinţite? Să dau tineretul afară? Dar până acum ne-ai spus să păstrăm curăţenie, să nu facem sminteală, că nu se poate mântui nimenea decât prin curăţirea trupului şi a sufletului, iar noi ca şi călugăriţe miresele lui Hristos, să fim exemplu la toată lumea. Cum spui să dau tineretul afară? Bucăţi ne vei scoate de aici dacă vine armata, dar noi nu ieşim din mănăstire”. S-a dus şi a reclamat-o la „direcţie” şi i s-a zis: „Lăsaţi-o. Lăsaţi-o, că se face tulburare”. A fost stareţa „bărbat” şi nu s-a reuşit. Dar la celelalte mănăstiri câţi nu s-au pierdut.

Credem că nu se va mai întâmpla aşa ceva în Ortodoxia noastră, cu toate că avem mulţi duşmani contra ortodocşilor. N-au reuşit duşmanii, dar ne trebuie şi nouă răbdare ca să arătăm lumii întregi că ortodocşii respectă ceea ce au moştenit de la Sfinţii Părinţi. Avem duşmani nu numai nevăzuţi, ci şi văzuţi. Mai cu seamă în timpurile de faţă, că suntem ca în scrierile Sfinţilor Părinţi, în cel de pe urmă veac. Suntem cu nădejdea la Dumnezeu, la bunătatea şi ajutorul Lui.

Maica Domnului e ocrotitoarea Sfântului Munte. Cum simţiţi prezenţa ei?

De când am venit în Sfântul Munte şi până astăzi, eu socotesc că sunt într-un rai pământesc. Ori de câte ori am avut tot felul de necazuri şi ispite, am strigat la Maica Domnului care m-a ajutat totdeauna, fiind foarte grabnică folositoare în toate necazurile, ispitele şi nevoile. Necazuri şi ispite au fost, dar dacă omul n-are ispite nu se poate mântui. Chiar Sfântul Antonie cel Mare spune: „Ai luat ispitele de la monah, i-ai luat mântuirea”. Prin ispite omul se experimentează, se oţeleşte, iar Maica Domului nu ne lasă să fim biruiţi.

Sunt tineri care vor să intre în monahism. Cu ce gânduri ar trebui să intre? La ce să se aştepte?

Zice aşa Sfânta Scriptură: „Dacă vrei să-i slujeşti lui Dumnezeu, pregăteşte-ţi întâi inima de ispite şi necazuri. Strâmtă şi cu necazuri e calea ce duce la Împărăţia Cerurilor”. Să nu te gândeşti că la mănăstire o să trăiesc bine şi am să mă duc deodată în rai. Sunt necazuri multe, ispite mari, şi dacă te hotărăşti a pleca la mănăstire să te gândeşti că „orice s-ar întâmpla, cu ajutorul lui Dumnezeu o să rabd”. Orice funcţie şi înţelepciune ai avea, trebuie să spui că „eu sunt nimica”. Să mergi cu multă smerenie: „Smeritu-m-am şi m-am mântuit”, spune Scriptura. Oricine se duce la mănăstire, să nu se gândească: „mă duc să fac o ascultare, două, să citesc, să mă sfinţesc, să mă pregătesc de necazuri, că necăjăcioasă este calea care duce la cer”. Dacă te hotărăşti şi te gândeşti că „orice s-ar întâmpla o să am răbdare”, atunci îţi ajută darul Sfântului Duh. Deci, cu greutate. Nu-mai cu gândul acesta să mergi la sfânta mântuire.

Scriu Sfinţii Părinţi că „de-ar şti fiecare creştin ce bunătăţi îi hărăzeşte Dumnezeu în cealaltă lume şi ce îndrăzneală mare are la Părintele ceresc, toţi s-ar face călugări; dar ispitele vieţii acesteia dacă le-ar şti, cu anevoie s-ar face călugări”. Capeţi harul mântuirii şi te învredniceşti de mari bunătăţi, dar trebuie răbdare multă. De aceea, Sfinţii Părinţi au lăsat ca cel care merge la mănăstire să fie făcut călugăr, abia după trei ani de zile de încercare. În trei ani de zile te convingi dacă poţi răbda sau nu. Mai demult, în Sfântul Munte Părinţii au redus perioada de încercare la un an de zile. Dacă după un an de zile are purtări frumoase, are dreptul să se facă călugăr. Alţi părinţi consideră că este mai de folos mai mult timp, de 2-3 ani pentru încercare. Este bine ca cineva să preia urma noastră, dar se întâmplă şi necazuri. Chiar aici, la Mânăstire Iviru era un preot, credeai că-i îngerul lui Dumnezeu şi l-au făcut şi duhovnic, l-au băgat şi-n conducere, dar în cele din urmă a alunecat şi s-a dus. Iar conducătorii lui erau părinţi duhovniceşti cu harul cuvântului. De aceea este mai bine ca începătorul să stea mai mult timp, căci ispitele sunt mari.

Pentru cei care vor să se preoţească, ce gânduri de întărire le daţi?

Preoţia e un mare har dumnezeiesc. Dar trebuie să fie făcută corect, cum cer canoanele, să aibă curăţia sufletească şi trupească prima dată. Să se gândească că preoţia nu este un serviciu, ci un har dumnezeiesc. Ca preot, trebuie să fii cum au fost şi Sfinţii Apostoli, că ai o sarcină grea. Nu se poate fără preoţie, căci fără ea nu merge nici Ortodoxia înainte. Dar cel care se face preot, trebuie întâi să se judece singur, să se vadă pe sine cum se găseşte: „Mă fac preot, dar am eu ceea ce mi se cere ca preot?”. Trebuie să fii ca un soare, ca o lumină să luminezi enoriaşii când te-or vedea, nu numai cu uniforma, ci şi cu faptele. Ca păstor sufletesc trebuie să dai seama pentru toate oile cele cuvântătoare pe care le păstoreşti. Dacă din lenevirea ta şi din nepurtare de grijă se pierde un suflet, trebuie să dai seamă înaintea lui Dumnezeu. Preoţia nu-i misiune lumească, ci duhovnicească. Trebuie să ai grijă de tot sufletul ca să nu se piardă. De aceea trebuie pregătire, căci numai aşa poate omul să se facă bun preot. Dacă soco-teşti preoţia ca orice funcţie lumească, e o greşeală mare, nu eşti de niciun folos creştinilor pe care-i păstoreşti şi nici sufletului tău. De aceea trebuie să ai mare grijă de această misiune mare.

Cei doi stâlpi ai Bisericii Ortodoxe sunt monahismul şi familia creştină. Familia creştină e în criză, statisticile spun că tot a treia căsătorie ajunge la divorţ. În ţara noastră sunt 5 milioane de oameni care trăiesc singuri şi tot mai mulţi copii n-au decât un părinte. Atacurile celui rău sunt îndreptate spre familia creştină ca s-o distrugă.

dionisie-ignat-efrem-vatopedinulSă mă ierte Dumnezeu, dar eu socotesc că toate aceste nenorociri sunt din cauza lipsei de fermitate şi de atitudine din partea conducerii Bisericii. Conducătorii au fost intimidaţi şi împiedicaţi în timpul comunismului şi n-au fost silitori, ca ziua şi noaptea să sfătuiască oile cuvântătoare de ce să se păzească şi ce să agonisească. Nu le-au arătat primejdia şi urgia lui Dumnezeu care vine peste familiile care divorţează. Dacă conducătorii Bisericii, preoţii şi arhiereii le-ar arăta mereu primejdia sufletească şi naţională, poate n-ar fi progresat spre rău atât de mulţi oameni, numiţi creştini, dar cu fapte păgâne. Divorţurile sunt ale păgânătăţii. Eşti creştin ortodox, ai copii şi divorţezi, dar nu te întrebi unde merg copii aceia. Preoţii şi conducătorii bisericii trebuie să fie neadormiţi, zi şi noapte să se roage lui Dumnezeu ca să-i înţelepţească şi să-i poată converti pe toţi la creştinism.

Se cheamă creştin, dar nici Tatăl Nostru nu ştie a-l zice în casă. Sunt creştini, dar nu se duc la biserică cu anii. Ce poţi găsi într-un suflet sălbăticit care nu se duce la biserică şi nu se spovedeşte? De aceea, conducătorii bisericii sunt obligaţi de Dumnezeu să-i sfătuiască, să le arate drumul pierzării şi drumul mântuirii, aşa cum se pricep. Dacă conducătorii nu prea vorbesc, copiii n-au de unde să înveţe. Dacă părinţii ştiu câteva rugăciuni, îşi învăţă şi copii, dacă nu cunosc, trăiesc ca dobitoacele. Nu eşti creştin, dacă trăieşti fără să ştii drumul obligatoriu al mântuirii. Dacă preotul n-are harul cuvântului, iar e mare primejdia. Nu-i uşor a lua sarcina preoţiei, că te aşteaptă osteneală şi multe greutăţi.

Care e raportul între a spune adevărul şi a judeca pe aproapele? Cum să nu cazi în judecata aproapelui când spui adevărul?

Spunând adevărul, l-ai atacat pe om, dar nu l-ai judecat. Spui „uite, aşa este scris”, nu te referi la persoana anume, ci spui că cine face greşeala aceasta, este sub canoane. E o urgie dacă judeci. Spunând adevărul, arăţi drumul ca să se poată mântui, după cum ne-au sfătuit Sfinţii Părinţi. Cel care face toată fărădelegea, n-are mântuire.

La ora actuală se face religie în şcoală, dar generaţia anterioară nu a făcut.

Sunt greutăţi mari, dar conducerea Bisericii trebuie să-şi facă datoria. Sigur, e o greutate titanică, dar conducătorii Bisericii să nu înceteze a spune adevărul. Semănând Cuvântul lui Dumnezeu, năpădeşte inimile cele nevinovate. Fiindcă ei sunt nevinovaţi, nu au de unde învăţa. Nu aud cuvântul mântuirii şi ei, în fond, nu sunt nişte fiinţe rele.

Cum poţi îndrăzni să spui ceva ierarhilor Bisericii, chiar dacă spui adevărul? Nu înseamnă că loveşti în Biserică? Căci măreşti puţin câmpul de acuze împotriva ierarhiei şi abia aşteaptă duşmanii Bisericii să arate cu degetul.

Adevărat, aveţi dreptate, dar dacă episcopii ar vedea primejdia, nu s-ar irita, dacă un altul i-ar aminti: „Preasfinţite, bine ar fi să facem aşa”. Să ai grijă cum o spui, nu ca şi cum l-ai învăţa, nu ca şi cum i-ai ordona, ci ca şi cum i-ai cere sfatul: „Oare, n-ar fi bine, Preasfinţite, să facem aşa? Că uite ne prăpădim cu totul”. Pentru că dacă omul este pe o scară mai înaltă, apare primejdia mândriei. Dacă are smerita cugetare, el primeşte sfatul şi de la un copil; se gândeşte că pe copil l-a înţelepţit Sfântul Duh să zică şi poate îndrepta lucrurile. Dacă sunt biruiţi de slava deşartă, mare primejdie ne aşteaptă.

Vom mai ajunge vreodată să avem o conducere politică creştină în ţară?

Tare greu. În politică, în ţară şi pe tot pământul, acum conduce răutatea, masonii, care se tot înmulţesc şi numai Dumnezeu ştie ce ne aşteaptă. Cel puţin să ţinem cu multă stricteţe şi cu respect ceea ce am apucat: creştinătatea ortodoxă. Ştim cine vatămă şi cine foloseşte, iar dacă conducătorii sunt de partea stângă, atunci sunt mari greutăţi. De partea noastră este Iisus şi avem un loc pe vecie. La noi erau nişte părinţi foarte înaintaţi în cele duhovniceşti, iar stareţul îi vedea pe vrăjmaşi. În faţa ruinelor unde a fost mănăstirea, mai departe era un izvor de apă şi acolo se adunau diavolii; acolo îi vedea părintele că discutau cum să distrugă Sfântul Munte, cum să aducă aici lume şi fel de fel. Şi Sfântul îi auzea cum discutau şi îi afurisea şi ei fugeau. Odată, unul dintre ei mergea cu nişte căpestre puse pe mână, iar Sfântul i-a spus:

– „Vezi, dacă eşti diavol faci numai nebunii, prostii. Ce umbli acuma cu căpestrele celea?Păi, nu ştii? Uite, căpăstrul ăsta îl am pentru rege, ăsta pentru primul ministru, ăsta pentru arhiereu, ăsta-i pentru patriarh şi spunea numai nume mari.

– „Vezi, dacă eşti diavol, numai minciuni spui. Dar al meu unde-i?” „Păi, tu nu ştii?! Dacă pun căpăstru la conducători, îi duc unde vreau, iar tu mergi în urma lor jucând, ca şi cum ai face fapta bună. După ce am pus căpăstrul la conducători, voi veniţi singuri”.

De la alţi părinţi cunoaşteţi şi alte întâlniri cu cel rău?

Au fost mulţi, dar toţi care aveau îndrăzneala aceasta se ascundeau, nu-mi spuneau mie. Vedeau vicleşugurile vrăjmaşilor şi se luptau, dar toţi care au văzut, s-au ascuns pentru că dacă spui că vezi ceva, poţi să cazi în mândrie şi pierzi drumul. Numai prin smerenie poate omul progresa. Sunt şi acum oameni buni în Sfântul Munte. Este greu în ţară la noi, dar cu ajutorul lui Dumnezeu vom înainta. Când aud atâtea, aşa de rău îmi pare, ca şi cum eu aş pătimi.

Avem multe mănăstiri şi schituri şi tot mai mulţi tineri se îndreaptă spre viaţa monahală.

Acesta e un har dumnezeiesc deosebit. Cu toate că ţara noastră a trecut prin iadul comunismului ce a distrus atâtea şi a dat înapoi credinţa, acum tineretul înclină iar spre monahism şi spre Ortodoxie. Dacă suntem ortodocşi, sângele şi trupul lui Hristos este în noi şi, cu toate că ne-a făcut să uităm şi ne-a aruncat în prăpastie, tot ne sculăm. Acesta este harul Duhului Sfânt, care face ca atâţia tineri să se îndrepte spre mănăstiri, deşi ţara a trecut printr-o mocirlă spirituală. Este un har, o iconomie divină, ca astfel, cu ajutorul lui Dumnezeu, să se refacă Ortodoxia şi să revină acolo de unde a plecat.

Părintele Dumitru Stăniloae credea că odată cu căderea comunismului lucrurile se vor îndrepta, dar a constatat cu durere că răul a apărut cu măşti mai perfide şi mai înşelătoare. Înainte ideologia era clară, de care te puteai feri şi nu erai obligat să activezi, dar acum răul are atâtea forme, încât nici nu realizezi că e rău, ci crezi că e bine. Înşelăciunea este mult mai perfidă şi mai periculoasă decât înainte, încât foarte mulţi sunt înşelaţi şi cad nevinovaţi. Mai ales tinerii nu realizează, ei sunt sinceri şi cred că şi alţii sunt sinceri şi astfel sunt înşelaţi. Ce poţi să faci?

Ce greutăţi! Trebuie multă rugăciune pentru ca Dumnezeu să se milostivească de noi.

Simţi o strângere de inimă când vezi copiii mici, te gândeşti ce viitor îi aşteaptă în lumea aceasta îndepărtată de Dumnezeu?

Cei care au copii trebuie să aibă grijă de ei ca de sufletul lor; să-i crească de mici cu frica de Dumnezeu şi să-i lumineze după priceperea lor. „Aşa mi-a spus tata, aşa mi-a spus mama. Iisus mă pedepseşte dacă fac rău”. Dacă aduci un copil pe lume şi nu ai grija lui, omenirea este în mare primejdie.

Dacă nu le oferi educaţia de mici, ai pierdut copiii din mână. Atunci când sunt mari, spre 20 de ani, ce poţi să mai faci?

Nu mai poţi face nimic, nu te ascultă, s-a terminat. Din lipsa educaţiei, acum sunt egoişti de mici; nici nu te socotesc ca tată şi ca mamă. De mici copii trebuie educaţi.

dionisie-ignat-colciu-inmormantare-2004E un duh foarte puternic al mâniei ce cutreieră lumea. Unii sunt conştienţi că sunt atacaţi de acest duh. Cum pot să lupte cu el?

Asta-i firea. Şi ea apare de când eşti mic, de copil. Mânia îţi creşte faţă de părinţi din cauza mândriei. Eşti mânios pentru că eşti mândru, dacă ai fi smerit, nu te-ai putea mânia din toate nimicurile. Sunt legate una de alta patimile acestea. Vrăjmaşul pune mândria în toţi. Se pare că se apropie împărăţia lui antihrist.

Cum să începem despătimirea?

Dacă eşti pătimaş în orice lucru, trebuie o mare silinţă ca să scoţi patima din rădăcină. Dacă eşti creştin şi ştii drumul Bisericii, drumul mântuirii, poţi birui patimile, dar trebuie multă răbdare. Dacă nu o ai patima de mic copil, este mai uşor să o dezrădăcinezi.

Părinte, am încercat să spun „rugăciunea lui Iisus” şi n-am putut să fiu constant şi m-am oprit. Ce se întâmplă cu mine?

– „Rugăciunea lui Iisus” este ca o nevoie. Ca să o câştigi, ca să o poţi agonisi, trebuie întâi să te dezrădăcinezi de toate patimile. Nu te lăsa, să o zici cât poţi, pentru că ne spun Sfinţii Părinţi şi numai o cruce clară dacă faci, o să ai parte de la Dumnezeu. Îngerul păzitor scrie tot ceea ce faci. Cu atât mai mult, când zici mereu „Doamne, Iisuse Hristoase…nu eşti în pagubă. Chiar dacă trupul şi inima ta nu pot să spună mereu „Doamne, Iisuse Hristoase…, tot să zici că nu eşti în pagubă. Trebuie mai multă osteneală, dar nu te lăsa.

Recomandaţi Rugăciunea lui Iisus la toată lumea?

La toată lumea. Chiar dacă nu poţi, cugetul şi inima ta căpăta harul dumnezeiesc ca să zică „Doamne, Iisuse”, dar păgubaş nu eşti, căci prin rugăciune eşti aproape de Dumnezeu. Mulţi părinţi sunt ne-căjiţi pentru că nu au putut-o agonisi, dar nu au avut pagubă, ci numai câştig.

Spun unii părinţi că Rugăciunea lui Iisus e cea mai directă cale către Dumnezeu.

Sigur, este cea mai scurtă, mai importantă, mai puternică şi mai apropiată de Dumnezeu. În vechime, la fiecare respiraţie a creştinului ortodox, care a căpătat harul rugăciunii, vrând-nevrând se instala rugăciunea „Doamne, Iisuse Hristoase… Nu-i grea. Încet-încet o să o agoniseşti, dacă poţi să te dezrădăcinezi de patimi.

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

Sursa: George Căbaş, Părinţi contemporani din Sfântul Munte Athos, Ediţia a doua, îmbogăţită, Editura Anastasis, 2014

Mulţumim d-lui George Cabas pentru îngăduinţa de a posta interviurile sale cu părinţi aghioriţi (culese între anii 1996-2008) pe blogul nostru.
Se va prelua cu precizarea sursei –
Blogul Sfântul Munte Athos

Foto (sus) – credit Laurenţiu Stan – 2004
Foto (intermediare / arhiva blogului):
Părintele Dionisie Ignat împreună cu Gheronda Iosif Vatopedinul / …cu Părintele Rafail Noica / …cu Stareţul Efrem Vatopedinul / slujba de prohodire a Părintele Dionisie Ignat – 2004.
Foto (jos) – credit Laurenţiu Dumitru – Chilia Sf. Gheorghe – Colciu, 2012

Colciu (1)

„Dacă omul s-ar întoarce la post şi la rugăciune, viaţa pe acest pământ s-ar schimba pentru toţi”, interviu cu Părintele Iulian Lazăr, duhovnicul Schitului Prodromu

avva Julian (4)

Părintele Iulian Lazăr este duhovnicul Schitului Prodromu de la Muntele Athos. La Sfinţia sa se spovedesc şi părinţi români de la alte chilii. Privesc fotografia părintelui, la chipul lui blând, luminos, ochii albaştri, barba albă, mâinile strânse pe Sfânta Cruce şi desluşesc un om al lui Dumnezeu, împăcat cu Creatorul Său. Cu ajutorul harului, împacă de o viaţă pe mulţi cu Dumnezeu.

Părinte Iulian, vă rugăm, să ne daţi câteva date biografice pentru cititorii care nu vă cunosc.

M-am născut în comuna Vorona, în anul 1926, în judeţul Botoşani. Când am avut 1 an şi jumătate, părinţii au fost împroprietăriţi şi au plecat la 50-60 de km. în comuna Mănăstireni, la Vorona fiind numai pădure. Au primit cinci hectare de pământ şi s-au înstărit acolo. Am trăit cu părinţii până când am fost chemat de Domnul şi am intrat în obştea mănăstirii Sihăstria. În ianuarie 1977, am venit în Sfântul Munte Athos, chiar după sărbătorile de iarnă. Acum au trecut anii şi văd că tare-i frumoasă viaţa de mănăstire.

Care a fost cea mai mare bucurie din viaţa dumneavoastră?

Bucuria mare am avut când am venit la mănăstire şi a ea fost continuă, înnoind în fiecare zi făgăduinţele şi dragostea din ziua intrării în mănăstire şi a călugăriei. Acum bucuria mea este aceeaşi, că a dat Dumnezeu să vin la mănăstire şi că m-a ajutat să port crucea voturilor monahale întreaga viaţă şi că sunt călugăr.

Aţi avut şi dezamăgiri, supărări mari în viaţă?

Au fost şi necazuri şi ispite, ca la orice om, dar cu ajutorul lui Dumnezeu am trecut peste toate. De aceea suntem şi lăsaţi pe pământ pentru a avea supărări şi ispite, fără ele nu ne hotărâm să iubim cu toată tăria binele şi pe Dumnezeu. De ispite şi de încercări nu trebuie să ne temem, căci vântul şi viforul când lovesc copacii le întăresc mai mult rădăcinile. Să le primim pe toate cu calm şi bucurie, doar astfel rămânem înrădăcinaţi de-a pururi în stânca credinţei, în liniştea lăuntrică de dincolo.

Cum v-aţi apropiat de Dumnezeu?

Cu siguranţă a fost o chemare. Eram doi tineri care, văzând ororile războiului, ne-am sfătuit să plecăm la o mănăstire în ţară, acum 60 de ani. Văzând că au plecat dincolo tineri şi bătrâni şi era mare suferinţa lumii după război, ne-am gândit că şi nouă ne va veni rândul să ne ducem odată din această lume. Suferinţele războiului ne-au făcut să ne gândim la mântuire, aşa copii cum eram. Am căutat o viaţă de mănăstire. Nu ştiam nimic despre viaţa de mănăstire, dar ne-am dus, ne-a plăcut şi am rămas. Dumnezeu ne-a îndemnat să căutăm şi să alegem viaţa de mănăstire. A fost o chemare.

Ca duhovnic al părinţilor din Schitul românesc Prodromu consideraţi că este importantă spovedania în trăirea noastră duhovnicească? Cum putem să ne despătimim prin spovedanie şi să ajungem oameni noi?

Importanţa spovedaniei e foarte mare, fără mărturisire, fără duhovnic nu se poate face nimic. Pentru că prin duhovnic, în taina spovedaniei te prezinţi din nou în faţa Mîntuitorului, te faci cunoscut, intri din nou în ascultare faţă de Hristos şi astfel îţi reînnoieşti viaţa, relaţia ta cu Hristos. Din taina spovedaniei porneşte despătimirea şi înnoirea omului, pentru că sinceritatea, deschiderea şi căinţa cu care mărturiseşti păcatele asigură, în mare parte, vindecarea omului lăuntric. De aceea, omul trebuie să se cerceteze îndelung şi să mărtu-risească toate păcatele, şi pe cele din tinereţe. Atunci duhovnicul îi va prescrie un tratament duhovnicesc pentru a începe o viaţă nouă. Pen-tru a se despătimi, omul trebuie să se spovedească cât mai des şi să se cureţe de păcate, odată spovedit primeşte binecuvântarea, ajutorul şi harul divin ca să nu mai facă iar păcatul. Gândeşte mai limpede pen-tru că harul îl umbreşte iar, ca în ziua Botezului.

De ce nu ne putem lăsa de un păcat, chiar dacă îl spovedim?

Spovedeşte-l continuu şi vei reuşi să scapi de el până la urmă. Sunt păcate zilnice mai uşoare, ce trebuie spovedite cât de des. Dacă sunt spovedite mai des şi cu rugăciune, cu frică de Dumnezeu, atunci vei avea luare aminte mereu la tine însuţi şi se vor împuţina păcatele. Te vei păzi să nu mai faci vreo nedreptate şi să faci numai bine, să laşi de la tine atunci când altul, greşindu-ţi, te enervează şi te scoate din linişte, căci porunceşte Mântuitorul: „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc” (Matei 5, 44). Dacă Dumnezeu vede străduinţa noastră pe calea binelui, ne ajută şi vor rămâne păcatele cu gândul.

Aşadar, trebuie să spovedim atât faptele, cât şi gândurile?

Toate gândurile trebuie spovedite, dacă vreau să propăşesc pe calea nepătimirii. M-am gândit să fac un păcat, o nedreptate cuiva şi, chiar de n-am făcut-o, trebuie mărturisite acele gânduri, pentru că astfel curăţ rădăcinile păcatului; aşa cum primăvara când se sapă viţa de vie, se taie acele rădăcini sau mustăţi care, dacă le laşi să crească în ascuns, iau din puterea de rodire a viei. Pentru a merge sigur şi cu spor pe calea mântuirii trebuie să spovedim toate gândurile.

Ce să facem pentru că, uneori, când eşti în faţa unei sfinte icoane îţi dă vrăjmaşul un gând necurat şi de hulă?

Nu trebuie să te întristeze de moarte acest fapt, dacă ştii că de obicei nu primeşti asemenea gânduri, chiar dacă sufletul se tulbură pentru că ele vin de la cel rău. În Patericul egiptean se spune că gânduri de hulă au venit şi la sfinţii mari din cauza mândriei şi a slavei deşarte, de care este cuprins sufletul pe măsură ce se înalţă prin virtuţi. Vindecarea de boala mândriei vine prin multă smerenie şi prin răbdarea necazurilor şi a încercărilor, făcând sufletul să primească, în cele din urmă, prin Duhul Sfânt, întărirea minţii.

Taina mărturisirii, întemeiată de Mântuitorul când „a suflat asupra Apostolilor şi le-a zis: Luaţi Duh Sfânt; cărora veţi ierta păca-tele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute (Ioan 20, 22-23), a fost lăsată Sfinţilor Apostoli şi prin succesiune apostolică a rămas până în zilele noastre. Deci, credinciosul îşi mărturiseşte păca-tele în faţa preotului ca în faţa Sfinţilor Apostoli, pentru a primi din darul Duhului Sfânt dat lor spre a le ierta păcatele. Omul ştie că se mărturiseşte în faţa duhovnicului, dar uită că Dumnezeu este de faţă acolo şi el trebuie să asculte ce-i spune Dumnezeu prin gura duhovnicului. Deci, trebuie să-şi înţeleagă neputinţa, să nu ascundă nimic şi să nu se ruşineze. Pentru că a uita sau a-ţi aduce aminte este una şi a consimţi şi a face păcatul e alta. Credinciosul are şi trebuie să aibă tot timpul un sprijin şi o nădejde în Biserică.

Care este primejdia celor care păcătuiesc cu nădejdea de a se mărturisi şi pocăi mai târziu?

Este grav acest lucru, se amăgesc ei înşişi; îi stăpâneşte diavolul şi îi îndeamnă la păcat, ca să-i prindă moartea cu păcate de moarte fără mărturisire. Deşi s-au dus la preot la mărturisire, au păcate pe care le ţin ascunse, fie datorită superficialităţii şi nepriceperii lor de a se mărturisi, fie datorită nepriceperii preotului de a-i ajuta să se mărturisească şi de a le da canon spre îndreptarea vieţii lor. Cel care a căzut pe stradă şi s-a murdărit, nu stă acolo, ci se scoală, se spală, îşi schimbă hainele pentru a arăta ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Aşa şi aici, cum ai căzut într-un păcat, fugi repede şi te mărtu-riseşte. Că nu ştim ziua şi ceasul când ne vom duce dincolo şi cum ne-a prins moartea, aşa vom fi judecaţi.

Prodromu. Avva Iulian ProdromitulChiar dacă are cineva păcate grele, să nu se ruşineze; să se ducă la duhovnic să le mărturisească, căci dacă îi dă duhovnicul un canon şi se întâmplă că moare, are totuşi nădejde de mântuire. Că în Întâia Epistolă sobornicească a Sfântului Apostol Ioan se spune: „Dacă vede cineva pe fratele său păcătuind – păcat nu de moarte – să se roage, şi Dumnezeu va da viaţă acelui frate, anume celor ce nu păcătuiesc de moarte. Este şi păcat de moarte; nu zic să se roage pentru acela(I Ioan 5, 16). Ştim că păcatul nepocăit şi nemărturisit e păcat de moarte. Când se mărturiseşte la duhovnic, acesta îi spune să nu mai facă acel păcat şi el spune: Părinte, cu ajutorul lui Dumnezeu vreau să nu mai fac acest păcat; şi atunci îi face dezlegare. Dacă omul greşeşte imediat, să vină iar să se mărturisească.

De ce, uneori, avem inima împietrită şi nu reuşim să spunem păcatele cu zdrobire de inimă?

Cred că din cauza faptului că se pierde darul rugăciunii, risipindu-i-se mintea cu multe griji, pentru că omul este lăsat să se roage continuu. Sfântul Apostol Pavel ne spune: „Rugaţi-vă neîncetat” (I Tesaloniceni 5, 17) şi: „Duhul să nu-l stingeţi!” (vers. 19). Deci, rugăciunea trebuie să fie un foc nestins care înmoaie tot timpul inima spre a se întipări cu pecetea numelui lui Iisus. În Domnul Iisus este numai blândeţe şi smerenie, nu este nicio urmă de împietrire. În Patericul egiptean găsim la Sfinţii Părinţi o pildă. Unui frate, care a întrebat cum să ţină mintea trează, i se spune: „când cazanul e pe foc şi fierbe, fug muştele şi nu se apropie, dar cum s-a răcit, vin muştele şi intră în cazan. Aşa-i şi cu mintea noastră, când e fierbinte nu se apropie vrăjmaşul, după ce s-a răcit vin toate patimile aduse de el.

Deci, ar trebui să ne păzim mintea tot timpul în rugăciune?

Da, trebuie să o păzim prin rugăciune în rugăciune, prin silinţă. În Evanghelia după Matei se spune „împărăţia cerurilor se ia prin străduinţă şi cei ce se silesc, pun mâna pe ea” (11, 12). Să ne silim cât putem să o strâmtorăm la rugăciune, pentru că, rugându-ne, vorbim cu Dumnezeu, iar focul cuvintelor din Psalmi şi din Rugăciunea lui Iisus va aprinde şi va muia tot timpul inimile noastre.

Cum să ne pregătim pentru Sfânta Liturghie?

Mai întâi trebuie să fim curaţi sufleteşte şi trupeşte, mărturisiţi şi dezlegaţi de păcate. Ca să fii curat cu adevărat de păcate, după ce te-ai dus la duhovnic şi te-ai spovedit, trebuie să stărui îndelung în linişte şi rugăciune, ca mintea să vorbească de la sine cu Dumnezeu. În Liturghie, credinciosul trebuie să atingă cu sufletul, cât de cât, „unitatea credinţei şi împărtăşirea Duhului Sfânt”, pentru care ne rugăm în Ecteniile Sfintei Liturghii. Ne pregătim pentru Sfânta Liturghie, abţinându-ne de a ne risipi; trebuie să avem rugăciunea în minte şi să ne silim a păzi până şi cele mai mici porunci, căci spune Mântuitorul: „Cel ce mă iubeşte pe Mine, acela păzeşte poruncile Mele. Doar aşa Sfânta Liturghie lucrează marea taină a mântuirii sufletelor, căci atenţia şi frica de Dumnezeu ne face să primim iubirea lui Dum-nezeu şi să simţim acolo că stăm în prezenţa lui Dumnezeu.

Sfânta Liturghie poate să-i întoarcă pe oameni la Dumnezeu?

Depinde foarte mult cum stai la Sfânta Liturghie. Dacă eşti cu mintea în cer la Dumnezeu şi El este ca şi prezent în faţa ta şi ai frică de El, atunci câştigi mântuirea şi este primită rugăciunea ta pen-tru mântuirea altora. Dacă stai cu trupul în biserică la Liturghie şi cu mintea eşti în altă parte, nu te foloseşti aproape cu nimic. În Sfânta Liturghie se spală păcatele credincioşilor, aşa cum ne spun rugăciu-nile de la potrivirea Sfintelor: „spală Doamne păcatele celor ce s-au pomenit aici cu scump Sângele Tău, pentru rugăciunile tuturor sfinţi-lor tăi, doar ale celor care s-au mărturisit şi participă cu adevărat la Sfânta Liturghie. Nu se dau Liturghii pentru cei care trăiesc necununaţi, eretici, schismatici.

Cum apare în Filocalie importanţa Sfintei Împărtăşanii?

În Filocalia a VIII-a1 zice Sfântul Ioan Scărarul: “Dacă un trup, atingându-se de alt trup, se schimbă în puterea lui de lucrare, cum nu se va schimba cel ce se atinge de trupul Domnului cu mâini nevinovate? Căci este scris în Pateric: “Ioan de Bostra, bărbat sfânt şi având putere asupra duhurilor necurate, i-a întrebat pe dracii care sălăşluiau în nişte fetiţe furioase şi chinuite de ei cu răutate, zicând: „De care lucruri vă temeţi de creştini?” Aceştia au răspuns: „Cu adevărat aveţi trei lucruri mari: unul pe care-l puteţi atârna pe grumazul vostru; unul cu care vă spălaţi în Biserică şi unul pe care-l mâncaţi în adunare”. Întrebându-i iarăşi: „Din acestea trei, de care vă temeţi cel mai mult?”, ei au răspuns: „Dacă aţi păzi bine aceea cu care vă împărtăşiţi, n-ar putea nimeni dintre noi să facă rău vreunui creştin! Deci, lucrurile de care se tem mai mult răufăcătorii sunt Crucea, Botezul şi Cuminecătura.

Dracii nu se tem de Molitvele Sfântului Vasile cel Mare? Sfinţia voastră obişnuiţi să faceţi aceste rugăciuni aici?

În Sfântul Munte nu se fac aceste rugăciuni, decât doar pentru demonizaţi. De altfel, nici nu trebuie făcute decât în aceste cazuri sau pentru dezlegări de farmece şi vrăjitorii, aşa cum o arată şi conţinutul lor. Dar şi atunci cu o mare pregătire a preotului care le citeşte, după ce se împărtăşeşte la Sfânta Liturghie şi cu mare cercetare şi spovedanie a celor ce cer aceste rugăciuni.

Cum putem creşte în credinţă?

Începând cu mărturisirea la duhovnic, luându-ţi canon de la dânsul şi, sub ascultarea şi binecuvântarea lui, împlineşti toate porun-cile uşor şi cu pace lăuntrică, numai astfel înaintezi către Dumnezeu.

Cum putem creşte în iubirea faţă de aproapele?

Să răbdăm toate de la dânsul şi să lăsăm de la noi. Dacă vezi că cineva îţi face o nedreptate, lasă de la tine şi vei învinge vrăjmaşul care caută să te aţâţe împotriva aceluia. Sfântul Apostol Pavel spune: „Nu răsplătiţi nimănui răul cu rău. Purtaţi grijă de cele bune înain-tea tuturor oamenilor. Dacă se poate, pe cât stă în puterea voastră, trăiţi în bună pace cu toţi oamenii. Nu vă răzbunaţi, iubiţilor, ci lă-saţi loc mâniei (lui Dumnezeu), căci scris este: A Mea e răzbunarea; Eu voi răsplăti, zice Domnul. Deci „dacă vrăjmaşul tău e flămând, dă-i de mâncare; dacă îi este sete, dă-i să bea, căci, făcând acestea, vei grămădi cărbuni de foc pe capul lui. Nu te lăsa biruit de rău, ci biruieşte răul cu binele” (Romani 12, 17-21). Mântuitorul ne spune: „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc. Ca să fiţi fiii Tatălui vostru din ceruri(Matei 5, 44-45).

Cum putem renunţa cu adevărat la iubirea de sine?

Mântuitorul spune: „Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea în fiecare zi şi să-Mi urmeze Mie(Luca 9, 23). Pentru a părăsi iubirea de sine, trebuie să renunţi la tot ceea ce-ţi place. Trebuie să închidem ochii la plăceri, la lucru-rile care ne ispitesc şi scot mintea din unitatea credinţei şi a Duhului. Pentru aceasta trebuie stăruinţă în post şi rugăciune, prin care ne răs-tignim mintea care, de obicei, primeşte gândurile din care se naşte iubirea de sine. Spune Sfântul Maxim Mărturisitorul că omul fuge de durere şi aleargă după plăcere. Pentru vindecarea de iubirea de sine, trebuie să ştim că cel ce fuge de durere pentru Dumnezeu, adică de râvna pentru El, cade în braţele plăcerii şi ale iubirii de sine.

Cum putem trăi o zi fără de păcat? Cum să ne trăim viaţa între două spovedanii? Apar unele păcate pe care le mai uiţi.

Trăim fără de păcate numai dacă facem tuturor numai bine; dacă te-ai întâlnit cu un vecin, orice rău ţi-ar face el, să laşi de la tine şi, astfel, vei trăi fără de păcat. Să iubeşti pe aproapele tău şi pe cel care-ţi face rău. Însă, pentru aceasta trebuie să stăruim în rugăciune şi în priveghere pentru a avea pacea lăuntrică şi legătura Duhului şi a nu mai păcătui. Mântuitorul a spus ucenicilor şi prin ei întregii Biserici până la sfârşitul veacurilor: „Privegheaţi şi vă rugaţi ca să nu cădeţi în ispită!” Viaţa creştină implică o râvnă continuă în rugăciune, pentru a fi treaz alături de Hristos.

Mai ales în zilele noastre, Biserica e precum a fost Mântuitorul nostru în grădina Ghetsimani, sub asediul trădării oamenilor, cărora le-a dat şi le dă viaţă. Mântuitorul îi dăduse viaţă lui Iuda, primindu-l între ucenici, măcar că îi ştia marile păcate, însă el l-a trădat. Noi, creştinii, care ne mai considerăm ucenici ai Mântuitorului lumii, nu trebuie să trăim această trădare şi lepădare de credinţă a lumii actu-ale, rămânând în priveghere şi rugăciune. Nu doar între spovedanii, ci în priveghere şi în rugăciune trebuie să fie viaţa creştină. Când ai păcătuit, alergi iarăşi la spovedanie ca la un izvor curăţitor al sufletului. Să nu ţii păcatul mult timp nemărturisit, pentru că păcatul e ca o otravă, aşa cum spune Sfântul Macarie Egipteanul: paralizează sufletul. De aceea, lumea actuală e atât de afundată în neputinţă, pentru că nu se spovedeşte.

Vedeţi cauza crizei lumii noastre în lepădarea de credinţă. Putem considera avortul, ca formă concretă a acestei lepădări, drept cauza tragediei ce aduce multă nenorocire în ţară?

Cu siguranţă, din cauza omorurilor şi a altor păcate nu se mai iese din sărăcie. Spre sfârşitul cărţii Levitic, Dumnezeu spune poporului ales, prin gura lui Moise proorocul, ceea ce îl va aştepta dacă nu va împlini Legea primită: dacă nu se va întoarce din rătăcirea păcatului, ci, dimpotrivă, se va răzvrăti, sau, cum spune în Scriptură „va păşi împotriva” lui Dumnezeu, atunci Dumnezeu va înmulţi şi mai mult greutăţile, robiile şi strâmtorările poporului. Va îngădui ca asupritorii să fie şi mai fără milă, până ce, datorită înmulţirii răutăţilor şi greutăţilor, poporul va ajunge să mănânce carnea propriilor fii şi fiice şi, în final, ajunşi în robie şi măcinaţi de frică, să-şi vină în fire.

E un text cutremurător şi, din păcate, actual, care arată nu atât dreptatea sau mânia lui Dumnezeu, cât unde duce îndepărtarea omului de Dumnezeu şi căderea sa în idolatrie. România e o ţară creştină ortodoxă şi cred că nu este vorba de o lepădare de credinţă, ci de o rătăcire, de o lipsă de călăuzire şi de atragere în păcat a tinerilor prin tot felul de sminteli, slobozite fără frâu de vrăjmaşii Bisericii şi ai Domnului Hristos. Dumnezeu are grijă să fie şi oameni credincioşi cu adevărat, dar aceste omoruri sunt nişte pedepse care trebuie să vină spre a împlini dreptatea.

După inundaţiile din anul 2005, nimeni n-a spus că această certare este pentru păcatele oamenilor, ci doar că sunt fenomene ale naturii, catastrofe naturale.

Certările sau încercările sunt spre lămurirea şi întărirea credinţei. Vă gândiţi că noi suntem drepţi şi că ne pedepseşte Dumnezeu pentru a ne chema la mai multă slavă, ca pe dreptul Iov. Ar fi bine să fie aşa, dar trebuie să ne gândim la poporul lui Israel, că atunci când greşea, părăsindu-L pe Dumnezeu şi închinându-se la idoli în timpul Vechiului Testament, pedepsele veneau peste el imediat, deşi era popor ales. Veneau păgânii şi neamurile din preajmă peste dânşii, iar după ce se trezeau, îi scotea din robie şi de sub jugul străinilor. Şi la noi, necazurile şi suferinţele vin din cauza păcatelor, bineînţeles şi pentru a ne trezi la realitate şi spre a ne chema la împlinirea voii lui Dumnezeu, pentru a ne înţelepţi şi a-L cunoaşte pe Dumnezeu şi a ne ruga cu mai multă credinţă.

Cum putem să ne apărăm de atacurile pierzătoare de suflet?

Prodromu. Biserica (2)Prin credinţa dreaptă ortodoxă, să ţinem tare darul rugăciunii, simţământul mângâierii sufletului de către har, atunci când ne rugăm din toată inima şi cu toată luarea aminte. Atacurile pierzătoare de suflet sunt numite de Sfinţii Părinţi săgeţi sau aruncături ale vrăjmaşului diavol în cetatea sufletului, care sunt de fapt sugestii sau ispitiri spre păcat. Omul actual e fără ruşine şi deschide, fără frică, simţurile spre toate smintelile şi este foarte greu să te păzeşti de aceste atacuri din lume. S-au înmulţit foarte mult smintelile, mai ales prin televiziune, ce dă tot felul de veşti şi de imagini pentru a şoca şi a atrage sufletele la păcat. Doar stăruind în rugăciune neîncetată şi aţintind privirea la lumina duhovnicească a chipului Mântuitorului, al Maicii Sale şi al Sfinţilor din icoane, putem să ne întărim sufletul împotriva acestor atacuri.

Vă gândiţi la realizarea unui boicot împotriva televiziunii, pentru că prin ea şi alte mijloace sufletul e atacat şi dezechilibrat cu cea mai mare forţă?

Bine ar fi ca măcar unii să realizeze aceasta, aşa cum o fac cei ce vor să participe la viaţă şi nu doar să fie spectatorii ei, cum spune Părintele Paisie Aghioritul. Însă, mai toată lumea este de acord cu televizorul şi nu ştiu cum se poate realiza acest lucru. Vor spune că găseşti lucruri bune şi acolo. Măcar cel cu credinţă să poată fi stăpânul televizorului şi să nu fie stăpânit de el. Dacă-l ai, atunci să-l închizi când este timpul de rugăciune, ca să nu se amestece cele bune cu cele rele.

Aici e drama, cele bune sunt amestecate cu cele rele.

Sunt amestecate. Oamenii au ajuns la o adevărată înţelepciune demonică, de a amesteca binele cu răul, făcându-se unelte ale vrăjmaşului. V-aţi gândit vreodată că televiziunea ar putea fi chipul proorocului mincinos din Apocalipsă? Amestecă răul cu binele pentru a-l înfăţişa drept bine. Este o lumină falsă ce a rătăcit omenirea, făcând-o să creadă că are propriul ei scop, împlinire şi slavă fără de Dumnezeu. Însă, înainte de potop Dumnezeu a spus: „Nu va rămâne Duhul Meu pururea în oamenii aceştia, pentru că sunt numai trup”, nu se mai gândesc la Mine şi, de aceea, voi trimite potopul.

Tinerii de azi sunt influenţaţi de mass-media, de societate, de realităţile lumii. E foarte greu să se păstreze curaţi, când sunt atâtea ispite. Ce gânduri transmiteţi tinerilor, acum când binele este amestecat cu răul şi e greu să le poţi discerne, fiind multă înşelare?

E bine spus că binele e amestecat cu răul. Tinerii trebuie să evite emisiunile neruşinate, mai ales o inimă fragedă care vrea să-şi păstreze seninătatea şi să fie aproape de Dumnezeu. Acum se dezlănţuie sexul şi toate păcatele în inima fragedă a tinerilor, care nu ştiau de cele pierzătoare de suflet până la 20 de ani şi care trebuie să crească în adevăr. Unii spun că sunt stăpâni pe televizor. Desigur, încet, încet te prinde, că eşti om, mai ales pe copiii fără discernământ. Tine-retul este curios şi vrea să vadă şi să cunoască, dar această cunoaştere este o reînnoire continuă a muşcării din pomul cunoştinţei binelui şi răului, precum Adam în rai. Curiozitatea şi cunoaşterea celor sfinte i-ar scuti pe tineri de gustul amar al păcatului şi al deznădejdii, venite în urma păcatului. În tot acest vălmăşag de ispite, ar trebui să asculte de vocea povăţuitorul duhovnicesc, de părinţii trupeşti şi de duhov-nici, pentru a învăţa împreună cu ei să discearnă binele de rău şi cum să lupte ca să împlinească binele.

Părinte, copii nu mai ascultă de părinţi. Ce să facă părinţii în această situaţie?

Să se roage la Bunul Dumnezeu ca să-i întoarcă. Să-i înveţe atât cât se pricep; să le cumpere cărţi ca să se lămurească ei singuri. Şi dacă tot nu se întorc, să se roage părinţii pentru ei şi să-i pună la Psaltire şi la alte rânduieli de rugăciune pentru a fi eliberaţi din mrejele păcatului şi din legăturile diavolilor. Să se roage stăruitor cu post şi metanii. Rugăciunile părinţilor şi ale bunicilor pentru copii, ale unora pentru alţii, atârnă foarte mult în faţa judecăţii lui Dumnezeu. Pentru fiecare suflet se dă o bătălie duhovnicească, iar rugăciunea şi pomenirea celor dragi înaintea lui Dumnezeu permite îngerului păzitor, Sfinţilor şi harului să înlăture pe diavol şi toate legăturile lui.

Fără rugăciune nu se dezleagă nimic în ceruri şi în viaţa oamenilor. Cât pot să-i îndemne, iar dacă aceştia nu ascultă, să înţeleagă că, uneori, datorită păcatelor se întâmplă ca în pilda „fiului risipitor”. Fiecare om trece prin această lume pentru a se lămuri cum foloseşte darul vieţii şi al libertăţii. Dacă copiii nu ascultă, vor alerga după plăcere şi vor da apoi de durere. Dar părinţii să lupte pentru ei în ru-găciune şi să-i înveţe ei înşişi pentru a nu ajunge vinovaţi în faţa lui Dumnezeu, că nu i-au învăţat.

Mulţi tinerii resping Biserica pentru că nu este de acord cu plăcerile lor. Ne putem ruga pentru unii ca aceştia?

Părinţii se pot ruga pentru ei, căci i-au născut, aceasta le dă dreptul şi datoria de a se ruga pentru proprii copii. Este dreptul iubirii. Bineînţeles, Biserica îi poate pomeni la Psaltire pentru luminarea şi izbăvirea lor de patimi şi pentru a se trezi la iubirea adevărului. În faţa lui Pilat, Mântuitorul spune: „Eu sunt Adevărul, Calea şi Viaţa! Cine aude cuvintele Mele ascultă Adevărul”. Aşa cum ne învaţă şi Scriptura, tinerii să nu se complacă în plăceri şi patimi, izvorâte din iubirea de sine, pentru că iubirea de sine este nimic faţă de iubirea de Biserică. Tinerii trebuie să renunţe la egoismul plăcerilor pentru a cunoaşte bucuriile ce izvorăsc din jertfă.

Părinte, ce relaţii trebuie să existe între părinţi şi copii într-o familie creştină?

În primul rând, membrii familiei creştine să fie cu adevărat creştini şi curaţi. Toată neascultarea copiilor de părinţi şi neînţele-gerile dintre ei se datorează păcatelor şi lipsei de credinţă din familii. În Psalmi se spune: „De n-ar zidi Domnul casa, în zadar s-ar osteni cei ce o zidesc; de n-ar păzi Domnul cetatea, în zadar ar priveghea cel ce o păzeşte. În zadar vă sculaţi dis-de-dimineaţă, în zadar vă culcaţi târziu, voi care mâncaţi pâinea durerii, dacă nu v-ar da Domnul odihnă, iubiţi ai Săi” (Psalmul 126, 1-2).

Familia e şi trebuie să fie o cetate străjuită de Dumnezeu. Când îi naşti, copiii ţi-i dăruieşte Dumnezeu cu viaţă curată şi ascultători, dacă ai credinţă faţă de El şi îl iubeşti. „Voi da pacea ca fruct al dreptăţii”, spune în Vechiul Testament. Ne dă roadele vieţii noastre – copiii, ca răsplată a păcii ce o trăim în El prin rugăciune. Acum oa-menii nu mai ştiu să-şi păstreze pacea în casele lor, lasă să intre toate smintelile pe fereastră.

Când eram eu tânăr, nu erau televizoare, radio, tinerii erau curaţi. Preotul îi spovedea şi împărtăşea pe tinerii care doreau să se căsătorească, apoi le citea rugăciunile de cununie. Aşa trebuie să facă şi acum fiecare, pentru a pune o temelie creştin ortodoxă familiei şi nu s-ar mai despărţi şi nu ar mai trăi în dezbinare unii cu alţii. Bine ar fi dacă ar fi şi acum acelaşi lucru. Tot mai rar sunt cei curaţi. Când se citesc rugăciunile de cununie, ei sunt deja pătaţi, de aceea sunt acum atâtea despărţiri şi trăiesc separat.

Ne puteţi spune care e importanţa postului?

De la început, postul a fost lăsat primului om, Adam, pentru a trăi în bună armonie şi rânduială cu tot ce a creat Dumnezeu. I-a dat Dumnezeu porunca: „Din toţi pomii din rai poţi să mănânci, iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit”. Când a încălcat-o s-au întors toate şi lumea şi-a pierdut buna întocmire de la început, despre care vorbeşte Scriptura:a privit Dumnezeu toate câte a făcut şi, iată, erau bune foarte”.

Omul a fost creat de Dumnezeu ca să trăiască veşnic, dar dacă a încălcat porunca, i-a dat şi moartea ca să nu fie veşnic în iad. Venind Mântuitorul, omul a fost scos din iad. Din păcate, lepădând postul, rugăciunea şi credinţa, omul şi lumea intră din nou în iad, într-o stare de păcat generalizată. Războaiele şi continua frământare a lumii vădeşte viaţa lumii ca un iad, prin crimele şi nedreptăţile ce se fac, fără nicio mustrare de conştiinţă. Dacă omul s-ar întoarce la post şi la rugăciune, viaţa pe acest pământ s-ar schimba pentru toţi.

Vă rugăm să tâlcuiţi textul: „nu are olarul putere peste lutul lui, ca din aceeaşi frământătură să facă un vas de cinste, iar altul de necinste” (Romani 9, 21), ca să ne apărăm de acuza predestinaţiei.

Răspunsul se reazămă pe cele spuse. Prin rugăciune şi post, omul poate să schimbe şi să întoarcă hotărârile lui Dumnezeu. El i-a spus lui Iezechia, regele iudeilor, să se pregătească că moare şi atunci acesta s-a întors cu faţa la perete, a plâns şi a zis: „Doamne, adu-ţi aminte că am umblat înaintea Ta întru credincioşie şi cu inimă cu-rată, săvârşind ceea ce este plăcut înaintea ochilor Tăi” (Isaia, 38, 3). Apoi a fost înştiinţat de profet că va mai trăi încă 15 ani. Dumnezeu i-a poruncit să moară şi tot Dumnezeu l-a mai lăsat să trăiască în urma rugăciunilor lui. Proorocului Iona, Dumnezeu i-a spus să se ducă în cetatea Ninive să le spună oamenilor că cetatea va pieri din cauza păcatelor oamenilor. Deoarece s-au pocăit, Dumnezeu s-a întors şi nu i-a pierdut. Când omul se întoarce, Dumnezeu îi primeşte pocăinţa. Aşadar, pocăinţa este mai mare decât toate şi omul are în mâinile sale soarta sa, pentru că se poate întoarce spre a împlini voia lui Dumnezeu.

Care e relaţia între citirea ceasurilor şi rugăciunea lui Iisus?

Pot fi alternate, însă scopul şi efectul lor trebuie să fie acelaşi. Prin citirea ceasurilor sau orice citire, rugăciunile dimineţii sau un acatist sau psalmi, trebuie să ajungi la simţirea minţii, să simţi bucuria încredinţării că te rogi şi-l iubeşti pe Dumnezeu din toată inima şi că El te ascultă. Când ajungi la această simţire în timpul psalmilor şi al altor rânduieli de rugăciune, precum ceasurile, atunci ele sunt ca şi rugăciunea lui Iisus. Rugăciunea lui Iisus este şi aici. Până nu ajungi să trăieşti cu Iisus, să simţi mângâierile harului, nu ai rugăciune.

Cum putem dobândi pe Duhul Sfânt?

Cu cât ne vom ruga mai mult, cu cât ne vom sili mai mult. Chiar rugăciunea ne învaţă, dar trebuie şi să lăsăm de la noi, să iertăm pe alţii, să nu ne certăm cu nimeni, să iubim pe toţi, pentru că nu poţi dobândi pacea şi liniştea Duhului fără a fi împăcat şi cu iubire de oameni. Nu poţi avea pe Duhul Sfânt în tine, dacă nu eşti împăcat cu toată lumea şi dacă nu te jertfeşti pentru pacea Duhului, pentru că Duhul este foc de jertfă lăuntrică.

Darul Duhului se dobândeşte, mai ales, prin stăruinţă în Rugăciunea lui Iisus, pentru că spune Sfântul Apostol Pavel, „nimeni nu poate să-L cheme Domn pe Iisus decât în Duhul Sfânt”, iar darurile Duhului au fost revărsate odată cu venirea în lume, cu jertfa şi Învierea Mântuitorului Iisus.

Unii părinţi spun că e bine să asociem rugăciunea lui Iisus cu respiraţia. Exista vreun pericol dacă o spunem mai mult?

Da, este bine. Orice rugăciune este bună, dacă se lipeşte de inimă. Unirea rugăciunii cu respiraţia ajută la strâmtorarea inimii şi, astfel, la lipirea rugăciunii de inimă şi la lărgirea inimii prin rugăciune. Rugăciunea lui Iisus o avem de la Sfântul Apostol Pavel care ne îndeamnă: „Rugaţi-vă neîncetat” şi: „Duhul să nu-l stingeţi”. Tot el spune că rugăciunea trebuie să fie aprinsă, făcută cu duh aprins pentru că astfel trecem peste ispitele vrăjmaşului şi intrăm în împărtăşire deplină cu Duhul Sfânt. Dacă faci cu ascultare rugăciunea şi tot ceea ce faci, nu e niciun pericol. Poate fi repetată cât de mult pentru că Sfântul Apostol Pavel ne îndeamnă să ne rugăm neîncetat. Creştinul s-o zică cât de mult poate, însă cu respiraţia să o facă doar cu un povăţuitor, pentru că îşi poate vătăma sănătatea inimii. Oricum, la lărgirea inimii, după strâmtorarea ei prin rugăciune, nu poate ajunge decât cel povăţuit şi însoţit de un duhovnic.

Care este importanţa citirii Psaltirii pentru creştini?

Sfinţii Părinţi spun că Psaltirea e glasul iubirii Mântuitorului Care se tânguie pentru Biserica Sa. Proorocul David a fost inspirat de Duhul Sfânt, aşa cum dă de înţeles şi Mântuitorul când se referă la el. Probabil David L-a văzut în Duh pe Mântuitorul, stând de a dreapta Tatălui, până ce va pune pe vrăjmaşii Bisericii aşternut picioarelor Sale. De aceea, e importantă citirea Psaltirii, pentru că citind Psalmii luptăm pentru biruinţa Bisericii şi a Împărăţiei lui Dumnezeu în lume. Citind Psaltirea, ne întărim credinţa, pentru că găsim proorociri importante despre Mântuitorul nostru şi despre modul cum trebuie să răbdăm şi să biruim ispitele vieţii.

Este importantă citirea Psaltirii, pentru că ne învaţă rugăciunea scurtă a creştinilor de la începutul creştinismului, numită de Părinţi dintr-un gând sau monologică. Atunci rugăciunea era formată din frânturi de Psalmi: „Nu mă lăsa Doamne Dumnezeul meu, nu te de-părta de la mine, Pentru ce eşti trist, suflete al meu şi pentru ce te tulburi etc. Zicând mereu astfel, primilor creştini li se înfierbânta inima şi se apropiau de Dumnezeu. Şi acum s-ar întâmpla, dacă am citi cu simţire Psaltirea sau am spune Rugăciunea lui Iisus, aşa cum ne-au învăţat Sfântul Grigorie Palama şi alţi Părinţi neptici. Psaltirea goneşte duhurilor necurate. Este bine ca omul să citească cât poate Psaltirea şi cu binecuvântare.

Cum trebuie făcută rugăciunea în unitatea lăuntrică a Duhului Sfânt ca să-i unească pe creştini. Acum se vorbeşte de intrarea în Uniunea Europei şi de alte uniri şi apropieri dintre ortodocşi, catolici şi creştini de alte confesiuni.

Din păcate, tocmai aceasta nu se vrea – o unitate a creştinismului, întemeiată pe rugăciunea săvârşită în Duhul Sfânt, aşa cum au învăţat Sfinţii Părinţi şi cei ce au făcut cele şapte Sinoade Ecumenice şi toţi ceilalţi Părinţi aghioriţi. Aşa cum se practică acum, ecume-nismul nu e deloc bun. Tot timpul se cere ca noi să cedăm, să facem pogorăminte de la credinţă, pentru că ortodocşii sunt mai puţini.

Din câte înţeleg de la vizitatorii din Occident ai Sfântului Munte, în Apus bisericile sunt aproape toate goale şi nu prea cred că noi, ortodocşii, suntem mai puţini la număr ca ei. Apoi, orice unire şi unitate ce nu se face în Adevăr, nu va ţine, va fi sortită pieirii. În această rugăciune simţită trăieşti acest Adevăr, Îl trăieşti, Îl simţi pe Hristos ca Adevăr ce-ţi întăreşte sufletul şi inima. Ortodoxia are Adevărul şi nu are nimic de completat în învăţătura sa, chiar dacă nu reuşeşte să-l împlinească pentru că Adevărul nostru este însuşi Hristos Dumnezeu. Trebuie să ne ţinem Ortodoxia, trebuie să ne ţinem credinţa noastră!

Ce mesaj transmiteţi poporului român?

Să se întoarcă cu toată inima la Dumnezeu prin post şi rugăciune. Fiecare om să se grăbească a-şi mărturisi păcatele la duhovnic. Sunt atâtea nenorociri şi accidente, nu ştii când vei muri. Cu ce vei pleca, cu aceea te va judeca Dumnezeu. Cel mai mare lucru este începutul bun al pocăinţei, ca să nu te prindă moartea în păcate grele, nemărturisit şi nepocăit. Apoi să stăruie în rugăciune unii pentru alţii, pentru ca Dumnezeu să se milostivească şi să dezrobească poporul ortodox de pretutindeni.

Ce vă îngrijorează mai mult şi ce gânduri de viitor aveţi?

Doresc ca toată lumea să-L cunoască şi să-L iubească cu adevărat pe Dumnezeu şi pe aproapele. Dacă vor iubi pe Dumnezeu şi pe aproapele, va fi pace în lume. În viitor, vreau să fac multe lucruri bune, să mă rog mai mult, să mai învăţ şi pe alţii şi aştept ziua când va da Domnul să mă duc dincolo.

La schitul Prodromu aţi cunoscut părinţi îmbunătăţiţi?

Au fost părinţi cu trăire mai înaltă, dar erau ascunşi; ei n-au vrut să dea pe faţă, decât dacă nu s-a mai putut. Toţi care au făcut o faptă bună, au ascuns-o, aşa cum spune Mântuitorul: „să nu ştie stânga ta ce face dreapta ta(Mt. 6, 3). Au fost foarte smeriţi şi foarte ascunşi. Dacă dai o faptă mare pe faţă, nu-ţi mai foloseşte, te-ai socotit ca fariseul care se lăuda cu nevoinţa sa. Doar Dumnezeu trebuie să ştie. Mulţi părinţi şi-au ascuns faptele bune, nu le-au dat pe faţă.

Ne puteţi da câteva exemple din viaţa lor?

Ce am auzit şi eu de la alţii. La un călugăr Ianis, care vieţuieşte aproape de schitul Prodromu, a venit un prieten şi i-a povestit o întâmplare de acum 10 ani. Acela locuia la Katounakia, unde sunt chilii cu călugări, şi a avut odată nişte mireni la lucru. Acelora le-a dat mâncare pustnicească din care mânca el. Au fost nemulţumiţi şi au cerut o mâncare mai consistentă, deoarece lucrau greu la construcţii. În vremurile dinainte, pe acolo veneau piraţii pe la călugări, le luau tot, le dădeau foc la case, îi băteau de rămâneau nenorociţi sau îi omorau.

În această situaţie, li s-a dat voie să aibă o armă ca să se apere. El s-a dus într-o noapte să vâneze un porc şi să-l aducă ca să-l gătească de mâncare. S-a pus la pândă în pădure. Avea legată de armă o lanternă, ca să vadă ce animale trec. A auzit la un moment dat foşnind ceva în tufe, venind către el; a aprins lanterna şi a văzut venind spre el un pustnic de pe vremuri; acela a zâmbit, a făcut o plecăciune şi s-a dus mai departe. A avut o tresărire în inima lui, a lăsat arma jos şi nu mai avea pace. A venit la prietenul său şi i-a spus ce a păţit. Deci sunt pustnici neştiuţi de nimeni, ci numai de Dumnezeu. Sunt încă pustnici, pe care Dumnezeu îi ţine şi ei nu doresc să-i vadă cineva. Treci pe lângă ei şi nu-i poţi vedea.

L-aţi cunoscut pe părintele Paisie Olaru?avva Cleopa & avva Julian-Cucuvino-Provata 1977

A fost duhovnicul meu la mănăstirea Sihăstria. Era un călugăr smerit, cu trăire duhovnicească, care s-a ascuns şi nu şi-a dat pe faţă toate darurile. Părintele Cleopa, care era de doi ani stareţ la Sihăstria, m-a primit în anul 1946 la mănăstire, unde era o aleasă viaţă duhovnicească.

Cum vă simţiţi în Sfântul Munte, departe de ţară?

Nu-s departe de ţară, căci Muntele Athos este pământul făgăduinţei pentru toţi cei care-L iubesc pe Dumnezeu şi pe Maica Sa. Suntem aici mai mulţi români, facem slujbele în limba noastră, trăim viaţă de obşte şi nu simţim înstrăinarea şi dorul de ţară. Nu mă gândesc că sunt departe de ţară, ci aştept ziua când mă voi duce dincolo.

1 Filocalia VIII, Cele 100 de capete ale lui Calist şi Ignatie, cap. 92, Bucureşti,1979, p. 211.

Sursa: George Căbaş, Părinţi contemporani din Sfântul Munte Athos, Ediţia a doua, îmbogăţită, Editura Anastasis, 2014

Mulţumim d-lui George Cabas pentru îngăduinţa de a posta interviurile sale cu părinţi aghioriţi (culese între anii 1996-2008) pe blogul nostru.
Se va prelua cu precizarea sursei –
Blogul Sfântul Munte Athos

Foto (sus) – credit George Crasnean
Foto (alb-negru): Părinţii Iulian Lazăr şi Cleopa Ilie la Chilia Provata (Cucuvino), 1977

schitul-prodromu

Duminicile din Postul Mare, Pr. Dr. Ovidiu Moceanu

Această prezentare necesită JavaScript.

Duminicile din Postul Mare sunt trepte duhovniceşti în urcuşul nostru către Golgota, aşa cum erau ele odinioară pentru catehumeni, adică aceia care se pregăteau să fie botezaţi în Legea lui Hristos. Numai astfel, urcând în cunoaşterea jertfei lui Hristos şi a semnificaţiilor mântuitoare ale Sfintelor Patimi, pătrundem taina Crucii şi a Învierii, a biruinţei asupra morţii.

E prima dimensiune a duminicilor din Postul Mare, în care se descoperă legătura dintre botez şi post (1), ca moarte şi înviere cu Hristos pentru restaurarea firii omeneşti. Întreaga organizare liturgică a Postului Mare reflectă adevărul din cuvintele Sf. Apostol Pavel: „Oare nu ştiţi că toţi câţi în Hristos ne-am botezat, întru moartea Lui ne-am îmbrăcat? Aşadar, prin botez ne-am îngropat cu El în moarte pentru ca, aşa cum Hristos a înviat din morţi prin slava Tatălui, aşa şi noi să umblăm întru înnoirea vieţii; căci dacă una cu El ne-am făcut prin asemănarea morţii Lui, atunci una vom fi şi prin aceea a învierii Lui…” (Romani 6, 3-5).

Cu timpul, s-a adăugat şi o dimensiune istorică, legată, cum spunea şi Alexander Schmemann (2), de anumite evenimente, unele cu consecinţe foarte importante asupra vieţii Bisericii. Prima Duminică se numeşte a Ortodoxiei pentru că aduce aminte de victoria împotriva iconoclaştilor. După frământări de mai bine de un secol, Sinodul de la Constantinopol din 11 martie 843, întrunit la iniţiativa împărătesei Teodora şi a patriarhului Metodie, a restabilit o dată pentru totdeauna cultul icoanelor rostind anatema împotriva tuturor iconoclaştilor. Decizia sinodală prevedea ca în fiecare an să se citească hotărârea respectivă în toate bisericile în prima duminică din postul Sf. Paşti, ca un avertisment pentru cei care ar mai fi tentaţi să se ridice impotriva cinstirii icoanelor.

A doua duminică este a Sf. Grigorie Palama (sec. al XIV-lea), pentru că se cinsteşte biruinţa sa în lupta pentru apărarea dreptei credinţe în ce priveşte energiile necreate.

Duminica Sfintei Cruci, a treia, s-a rânduit ca să îşi aducă aminte creştinii de semnul biruinţei asupra morţii, de „Pomul vieţii”, de „arma împotriva diavolului”, de „semnul Fiului Omului”, care se va arăta pe cer la a doua venire, într-un moment în care creştinii se află la jumătatea drumului lor duhovnicesc, adică la jumătatea Postului Mare, aşa cum Sf. Cruce se află la răspântii de drum şi îi încurajează pe călători să meargă mai departe.

Cu Duminica următoare, a Sfântului Ioan Scărarul (autorul cărţii Scara), un îndrumător neîntrecut al vieţii ascetice, suntem chemaţi să luăm aminte la nevoitorii din pustie care au ajuns la măsura desăvârşirii. Ei ne arată „calea cea strâmtă”, pe care putem merge, oricât de păcătoşi am fi, dacă vom fi tot atât de hotărâţi în a-L urma pe Hristos, cum s-a dovedit cuvioasa Maria Egipteanca, pomenită în Duminica a cincea.

Apoi ne vom pune întrebarea: Suntem pregătiţi să-L primim pe Mântuitorul nostru, în Duminica Floriilor, cu darurile duhovniceşti ale Postului Mare sau, după entuziasmul primirii Sale cu flori de finic în Ierusalimul sufletului, ne vom întoarce şi, peste doar câteva zile, slabi în credinţă, versatili, influenţabili, vom uita de toate şi, când vom auzi „Răstigneşte-L! Răstigneşte-L! Răstigneşte-L!”, vom tăcea ca nişte laşi? Să nu fie!

În tot timpul Postului Mare, în tot locul şi în tot timpul, să avem în minte o rugăciune specifică, rugăciunea Sfântului Efrem Sirul: „Doamne şi Stăpânul vieţii mele, duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire şi al grăirii în deşert nu mi-l da mie. Iar duhul curăţiei, al gândului smerit, al răbdării şi al dragostei, dăruieşte-l mie, robului Tău. Aşa, Doamne Împărate, dăruieşte-mi să-mi văd greşelile mele şi să nu osândesc pe fratele meu, că binecuvântat eşti în vecii vecilor. Amin!”

Pr. prof. univ. dr. Ovidiu Moceanu

Note:
1. Aşa cum arată Ieromonahul Makarios Simonopetritul (Triodul explicat. Mistagogia timpului liturgic, Ed. Deisis, Sibiu, 2000), Postul Paştilor este de inspiraţie baptismală, în sensul că aceia care urmau să se boteze posteau 40 de zile, pe lângă faptul că urmau cuvenita catehizare. Timpul cel mai potrivit pentru botez era noaptea Învierii. A devenit apoi o practică obişnuită postirea de 40 de zile înaintea Sf. Paşti.
2. V. Postul cel Mare, Ed. Doris, 1998.

Se va prelua cu precizarea sursei – Blogul Sfântul Munte Athos

Proorocul Isaia: Postul cel adevărat

0509isaiah

Cu mai bine de şapte secole înainte de venirea Fiului lui Dumnezeu în lume, Isaia, marele profet al evreilor, ne vorbeşte lămurit despre postul care este bine plăcut lui Dumnezeu. Oare postul înseamnă simpla înlocuire a alimentelor de dulce, cu cele vegetale?
Vă răspunde Profetul în capitolul 58 al Cărţii care-i poartă numele.
Iată deci un cuvânt scris acum aprox. 2700 de ani pe care-l găsesc de mare actualitate!

LD

Isaia 58, 1-14

Strigă din toate puterile şi nu te opri, dă drumul glasului să sune ca o trâmbiţă, vesteşte poporului Meu păcatele sale şi casei lui Iacov fărădelegile sale.
În fiecare zi Mă caută, pentru că ei voiesc să ştie căile Mele ca un popor care făptuieşte dreptatea şi de la legea Dumnezeului său nu se abate. Ei Mă întreabă despre legile dreptăţii şi doresc să se apropie de Dumnezeu. Pentru ce să postim, dacă Tu nu vezi? La ce să ne smerim sufletul nostru, dacă Tu nu iei aminte? Da, în zi de post, voi vă vedeţi de treburile voastre şi asupriţi pe toţi lucrătorii voştri.
Voi postiţi ca să vă certaţi şi să vă sfădiţi şi să bateţi furioşi cu pumnul; nu postiţi cum se cuvine zilei aceleia, ca glasul vostru să se audă sus.
Este oare acesta un post care Îmi place, o zi în care omul îşi smereşte sufletul său? Să-şi plece capul ca o trestie, să se culce pe sac şi în cenuşă, oare acesta se cheamă post, zi plăcută Domnului?
Nu ştiţi voi postul care Îmi place? – zice Domnul. Rupeţi lanţurile nedreptăţii, dezlegaţi legăturile jugului, daţi drumul celor asupriţi şi sfărâmaţi jugul lor.
Împarte pâinea ta cu cel flămând, adăposteşte în casă pe cel sărman, pe cel gol îmbracă-l şi nu te ascunde de cel de un neam cu tine.
Atunci lumina ta va răsări ca zorile şi tămăduirea ta se va grăbi. Dreptatea ta va merge înaintea ta, iar în urma ta slava lui Dumnezeu.
Atunci vei striga şi Domnul te va auzi; la strigătul tău El va zice: Iată-mă! Dacă tu îndepărtezi din mijlocul tău asuprirea, ameninţarea cu mâna şi cuvântul de cârtire,
Dacă dai pâinea ta celui flămând şi tu saturi sufletul amărât, lumina ta va răsări în întuneric şi bezna ta va fi ca miezul zilei.
Domnul te va călăuzi necontenit şi în pustiu va sătura sufletul tău. El va da tărie oaselor tale şi vei fi ca o grădină adăpată, ca un izvor de apă vie, care nu seacă niciodată.
Pe vechile tale ruine se vor înălţa clădiri noi, vei ridica din nou temeliile străbune şi vei fi numit dregător de spărturi şi înnoitor de drumuri, ca ţara să poată fi locuită.
Dacă îţi vei opri piciorul tău în ziua de odihnă şi nu-ţi vei mai vedea de treburile tale în ziua Mea cea sfântă, ci vei socoti ziua de odihnă ca desfătare şi vrednică de cinste, ca sfinţită de Domnul, şi vei cinsti-o, fără să mai umbli, fără să te mai îndeletniceşti cu treburile tale şi fără să mai vorbeşti deşertăciuni,
Atunci vei afla desfătarea ta în Domnul. Eu te voi purta în car de biruinţă pe culmile cele mai înalte ale ţării şi te voi bucura de moştenirea tatălui tău Iacov, căci gura Domnului a grăit acestea.

Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul, tâlcuită de avva Petroniu Tănase

Rugaciunea-Sf-Efrem-Siriul-255x300Doamne şi Stăpânul vieţii mele, duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire şi al găririi în deşert nu mi-l da mie.
Iar duhul curăţiei, al gândului smerit, al răbdării şi al dragostei, dăruieşte-l mie, robului Tău.
Aşa Doamne, Împărate, dăruieşte-mi ca să-mi văd greşalele mele şi să nu osândesc pe fratele meu, că binecuvântat eşti în vecii vecilor.
Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosul! Dumnezeule, curăţeşte-mă pe mine, păcătosul! Cel ce m-ai zidit, Dumnezeule, mântuieşte-mă! Fără de număr am greşit, Doamne, iartă-mă! (Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul)

Părintele Petroniu Tănase (1914-2011)

Legată de vremea Postului Mare, rugăciunea Sfântului Efrem Sirul este o rugăciune scurtă, dar plină de putere şi bogăţie duhovnicească, cum numai marele părinte Efrem Sirul „alăuta Duhului Sfânt”, putea să o alcătuiască.

Tipicul prevede să fie rostită având ochii trupeşti şi mâinile ridicate în sus, cu ochii minţii înălţaţi către Dumnezeu, cu umilinţă, cu lacrimi şi cu frică de Dumnezeu, însoţită de metanii şi închinăciuni, după rânduiala cunoscută.

Rostită astfel, cu înţelegere şi simţire, ea preface şi înnoieşte întreaga viaţă sufletească. Stăruind asupra cuprinsului ei, vom descoperi o întreagă teologie a pocăinţei, încât cu dreptate această rugăciune este numită „Rugăciunea pocăinţei”.

Rugăciunea se rosteşte la toate cele şapte laude: Vecernie, Pavecerniţă, Miezonoptică, Utrenie, Ceasuri şi Obedniţă; în total, de nouă ori în curgerea unei zile şi de opt ori când se săvârşeşte Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite, întrucât rămâne partea de vecernie la care se rosteşte de obicei rugăciunea. Numerele opt şi nouă, de câte ori se zice rugăciunea, ne duc cu mintea la cele nouă cete îngereşti şi la veacul viitor, simbolizat prin numărul opt, vrând parcă să ne spună că numai pocăinţa ne poate învrednici de viaţa fericită a vieţii veşnice şi de traiul împreună cu îngerii.

Rugăciunea are trei părţi bine deosebite. În prima parte, ne rugăm lui Dumnezeu: „Doamne şi Stăpânul vieţii mele! Duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânie şi al grăirii în deşert nu mi-l da mie”. În partea a doua: „Iar duhul curăţiei, al gândului smerit, al răbdării şi al dragostei, dăruieşte-l mie, slugii Tale”. Şi încheiem: „Aşa, Doamne, dăruieşte-mi să-mi văd păcatele mele şi să nu osândesc pe fratele meu, că binecuvântat eşti, în vecii vecilor. Amin”. Deci pe de o parte ne rugăm să ne ferească Dumnezeu de patru duhuri rele, de patru patimi, iar pe de alta, cerem să ne dăruiască patru duhuri bune, patru virtuţi.

Observăm că Sfântul Efrem, înşirând cele două feluri de patimi şi de virtuţi, le numeşte pe toate deopotrivă „duhuri”: duhul trândăviei, duhul curăţiei…. Cum să înţelegem oare aici cuvântul „duh”?

În privinţa duhurilor rele, lucrul este simplu. Izvorul a toată răutatea este duhul răutăţii, care „umblă ca un leu, căutând pe cine să înghită” (1 Petru 5, 8) şi lupta noastră trebuie să o ducem împotriva „duhurilor răutăţii din văzduh” (Efes. 6, 12). Patimile care înrobesc pe om nu sunt altceva decât semnul înfrângerii omului în lupta sa cu aceste puteri vrăjmaşe. De aceea, Sfinţii Părinţi obişnuiesc să numească „duh” nu numai pe „duhul răutăţii”, pe diavolul, ci şi lucrarea lui, zicând deopotrivă: „duhul trîndăviei”, sau „dracul trîndăviei” şi „duhul lăcomiei” sau „dracul lăcomiei” etc. Acest fel de a vorbi al Părinţilor este mai cuprinzător şi ne ajută să înţelegem mai deplin cum stau lucrurile. O patimă este mai mult decât o îmbolnăvire a sufletului, estecăderea în robia unei puteri vrăjmaşe, care ne stăpâneşte cu silnicie, ne luptă neîntrerupt, urmărindu-ne moartea veşnică. În dosul fiecărei patimi se ascunde puterea vrăjmaşă a diavolului.

„Îngerii stau mai aproape de cei ce se curăţă cu postul”

Dar de ce, în prima parte a rugăciunii, rugăm pe Dumnezeu să nu ne dea cele patru duhuri rele? Oare Dumnezeu ne dă trândăvia, mânia, patimile? Fireşte că nu! Uneltirile drăceşti sunt pline de viclenie şi puterea lui nespus de mare şi nimeni n-ar putea scăpa de ele dacă Dumnezeu nu le-ar îngrădi neîngăduindu-i să războiască pe om mai presus de puterile sale. De aceea, când zicem: „duhul trândăviei, al grijii de multe… nu mi-l da mie”, ne rugăm lui Dumnezeu să nu ne lase să cădem în robia patimii trândăviei, să nu lase pe dracul trândăviei să ne stăpânească.

Dacă prin duhurile patimilor înţelegem pe draci, atunci prin duhurile virtuţilor: al curăţiei, al smereniei, trebuie să înţelegem pe duhurile cele bune, pe îngeri? Este adevărat că şi îngerii necontenit ne ajută la savârşirea binelui, dacă nu-i îndepărtăm cu păcatele, precum auzim la utrenia din Lunea brânzei: „îngerii, păzitorii vieţii noastre stau mai aproape de cei ce se curăţă cu postul”. Totuşi, Sfinţii Părinţi, când este vorba de virtuţi, nu vorbesc niciodată ca în cazul patimilor; nu zic adică „îngerul curăţiei”, „îngerul smereniei” etc, cum zic dincolo: „dracul lăcomiei”, „dracul mândriei”. Deci, cele patru duhuri bune nu sunt îngeri, ci altceva.

Ştim că la Sfântul Botez, omul se leapădă de satana şi se îmbracă cu Hristos; se face locaş al Duhului Sfânt şi primeşte putere să se facă fiu al lui Dumnezeu (Ioan 1, 12). Are întru sine seminţele tuturor virtuţilor, „darurile Botezului”, ale Mirungerii, şi omului nu-i mai rămâne decât să dea lucrarea cea din afară, prin împlinirea poruncilor, ca să crească omul cel nou, născut din Sfântul Botez. De aceea, Sfinţii Părinţii zic că viaţa duhovnicească este o desfăşurare a acestor puteri, o „actualizare a darurilor Botezului şi Mirungerii”. Virtuţile deci, fiind lucrarea Sfântului Duh din om, sunt numite şi ele „duhuri”, ca şi izvorul din care curg. Aşa numeşte şi proorocul Isaia darurile Sfântului Duh zicând: „duhul înţelepciunii, duhul înţelegerii, duhul sfatului…” (Isaia 11, 2-3). Deci, cele patru duhuri bune: duhul curăţiei, al smereniei şi celelalte nu sunt îngeri, ci daruri ale Sfântului Duh şi ne rugăm lui Dumnezeu ca ele să nu rămână nelucrătoare în noi.

O simplă privire asupra celor două şiruri de „duhuri” ne ajută să înţelegem un lucru foarte însemnat pentru viaţa duhovnicească: duhurile răutăţii se află în afară de noi, deci şi răul este în afară. Duhurile virtuţilor, darurile Sfântului Duh, izvorul binelui se află înăuntrul nostru. Spre rău ne îndeamnă nişte puteri străine de noi; spre bine avem puteri proprii, puterea dumnezeiască din noi. Deci, este mai uşor a face binele decât răul. De aici şi marea răspundere pe care o are omul înaintea lui Dumnezeu şi osânda grea pentru săvârşirea răului.

Cu rost a pus Sfântul Efrem, mai întâi duhurile răutăţii şi în al doilea rând duhurile virtuţilor; pentru că nu putem lucra virtutea, dacă nu ne-am curăţit mai întâi de patimi.

Vorbind despre patimi, Sfinţii Părinţi ca: Efrem Sirul, Ioan Scărarul, Maxim Mărturisitorul, Ioan Damaschin şi mulţi alţii, arată că numărul lor este foarte mare; că în fruntea lor stă iubirea de sine; că neştiinţa, uitarea şi nepăsarea sunt proptelele tuturor patimilor; că din acestea curg cele şapte patimi capitale din care se răsfiră apele mocirloase şi otrăvite ale tuturor celorlalte patimi. Este firesc deci, să ne întrebăm de ce din această mare mulţime, Sfântul Efrem a ales numai patru patimi şi de ce anume pe acestea, mai ales că ele nu se află printre cele mai vătămătoare. Răspunsul la această nedumerire îl vom avea după ce ne vom opri în scurt la fiecare din cele patru duhuri ale răutăţii.

4 duhuri ale răutăţii

Duhul trîndâviei. Făcut după chipul lui Dumnezeu şi menit să ajungă asemenea lui Dumnezeu, omul este rânduit pentru lucrare de la început, când a fost pus în Eden, ca „să-l lucreze şi să-l păzească” (Facere 2,15). După izgonirea din rai, lucrarea omului este îndreptată, îndeosebi, spre agonisirea celor trebuitoare vieţii: hrană, îmbrăcăminte, locuinţă. Fără de acestea nu poate trăi; de nevoie trebuie să lucreze că nu poate trăi în lenevire. Deci, nu de această trândăvie se roagă Sfântul Efrem să fie izbăvit, ci de trândăvia mult mai vătămătoare a nelucrării poruncilor lui Dumnezeu; lucrarea acestora, precum am mai spus, fiind condiţia creşterii omului celui nou născut din Sfântul Botez, al dobândirii asemănării cu Dumnezeu. Prin pilda talanţilor, Mântuitorul ne învaţă că puterile Sfântului Duh, care sălăşluiesc în om sunt foarte mari (un talant cântăreşte peste 40 de kg) şi pot duce pe om la cea mai înaltă desăvârşire; şi dacă nu toţi ajung la aceeaşi măsură sau nu ajung deloc, se datorează trândăviei omului. Aceasta este direct potrivnică dezvoltării omului duhovnicesc, este refuzul propriei sale creşteri, închircirea în nedesăvârşire. Lumea întotdeauna a osândit pe leneş. Solomon îl trimite să ia pildă de la harnica furnică (Pilde 6, 6), iar Apostolul porunceşte că „cine nu munceşte, nici să nu mănânce” (2 Tes. 3, 10). De aceea, şi Sfântul Efrem pune trândăvia în fruntea celor patru duhuri pătimaşe, ca una care este piedică a toată fapta bună şi potrivnică celei mai înalte chemări a omului.

Duhul grijii de multe, spun Sfinţii Părinţi, este însemnul împătimirii de cele materiale, cleiul care ne ţine lipiţi de cele pământeşti. El este strâns legat şi urmează duhului trândăviei. într-adevăr, negrijindu-se de lucrarea duhovnicească, omul îşi caută o mincinoasă împlinire, răspândindu-se în cele din afară, în grija de multe, în grija de cele viitoare, cum să-şi agonisească cele plăcute şi cum să scape de cele dureroase — căutarea plăcerii şi fuga de durere fiind, după Sfântul Maxim Mărturisitorul, grija permanentă a omului împătimit. Pe bogatul din Evanghelie, căruia îi rodise ţarina şi se grijea cum să-şi asigure roadele pentru mulţi ani, Mântuitorul îl numeşte „nebun” (Luca. 12,20). „Luaţi aminte, ne îndeamnă Domnul, să nu se îngreuieze inimile voastre cu… grijile lumii” (Luca 21, 54).

Răspândindu-ne în cele din afară, grija de multe este potrivnică vieţii duhovniceşti şi ne îndepărtează de Dumnezeu. Dumnezeu este unime desăvârşită şi omul nu se poate întâlni cu El decât dacă îşi reface unitatea sa sufletească, prin întoarcerea în sine, adică prin pocăinţa şi prin intrarea în cămara cea mai dinăuntru, adică prin rugăciune; căci împărăţia cerurilor este înăuntrul nostru (Luca 17, 21). Dimpotrivă, răspândirea în grija de multe ne întâlneşte cu diavolul, care este fărâmiţare, mulţime, „legiune”.

Părinţii duhovniceşti necontenit ne îndeamnă să ne agonisim „fărăde-grijade toate”, singura grijă îndreptăţită să ne stăpânească fiind grija de răspunsul la înfricoşata judecată, grija de mântuire. Dacă trândăvia face nelucrător harul din om, grija de multe face pe om netrebnic acestei lucrări, punându-1 pe calea potrivnică mântuirii.

Duhul iubirii de sine, al iubirii de stăpânire, este altceva decât stăpânirea cea rânduită de Dumnezeu, faţă de care tot omul trebuie să se supună (Rom. 13, 1). Este un duh al răutăţii, o înţelegere strâmbă a purtării omului faţă de aproapele, un abuz asupra lui, folosindu-l ca unealtă şi mijloc de profit personal. Mântuitorul Iisus Hristos arată că acest duh este al paginilor şi cu totul străin de duhul Evangheliei, învăţând astfel pe ucenicii săi: „Cine dintre voi vrea să fie mare, să fie slujitorul vostru; şi cine dintre voi vrea să fie întîi, să vă fie slugă. Precum şi Fiul Omului n-a venit să I se slujească, ci El să slujească şi să-Şi dea sufletul răscumpărare pentru mulţi” (Matei 20, 25). Ceea ce a şi arătat cu fapta, spălând picioarele ucenicilor şi dându-şi viaţa pentru mântuirea noastră. De unde înţelegem că adevărata stăpânire nu este profitoare, ci slujitoare; slujire a aproapelui cu dragoste, până la dăruirea vieţii pentru mîntuirea lui. Omul are o mare valoare, este „chipul lui Dumnezeu” şi valorează cât însuşi „chipul” pe care îl poartă; este răscumpărat cu scump sângele Mântuitorului Hristos şi valorează cât preţul acestui sânge. De aceea, slujirea omului este o mare cinste, pentru că este slujirea lui Dumnezeu însuşi. „Ceea ce aţi făcut unuia dintre aceşti fraţi ai Mei mai mici, Mie Mi-aţi făcut”, va zice Domnul la înfricoşata judecată (Matei 25, 40), Slujirea aproapelui este o poruncă evanghelică, faptă de mare cinste, desăvârşită cale de mântuire. Duhul de stăpânire, care înjoseşte pe om şi-l coboară în rândul lucrurilor, ne lipseşte dintr-o dată de toate aceste trei. El este strâns legat de duhul grijii de multe. Într-adevăr, când toată grija omului este îndreptată spre cele materiale, este firesc ca şi omul să fie transformat în unealtă sau bun material, care nu valorează mai mult decât profitul pe care-l aduce.

Grăirea în deşert, zice Sfântul Ioan Scărarul, este scaunul slavei deşarte, semn al nepriceperii, urmarea îmbuibării şi necurăţiei, pierderea umilinţei şi întunecarea rugăciunii (Cuv. 11). Este o irosire a celui mai de cinste dar pe care l-a dat Dumnezeu omului, darul cuvântului, şi prefacerea lui în prilej de păcătuire şi pierzare. Cuvântul omenesc are o mare şi tainică putere, aduce cu el ceva din fiinţa celui pe care îl rosteşte. Dacă cuvântul lui Dumnezeu este Dumnezeu însuşi, şi cuvântul omului este omul însuşi. „Dacă vrei să ştii ce este în inima omului, zic Sfinţii Părinţi, ia aminte la cele ce spun buzele lui”. Vorbăria şi pălăvrăgeala arată un lăuntru stricat, care duce la stricarea altora; lipseşte cuvântul de tainica lui putere, îl face cuvânt fără de preţ De aceea Mântuitorul ne spune că: „pentru tot cuvântul deşert pe care îl vor grăi oamenii, vor da seama în ziua judecăţii” (Matei 12, 36). Sfinţii Părinţi, temându-se de marea răspundere a cuvântului, au iubit şi lăudat tăcerea mai mult decât vorbirea. „Pentru că am vorbit, zice Cuviosul Arsenie, adesea m-am căit; iar pentru că am tăcut, niciodată”. Cuviosul Agaton trei ani a purtat o piatră în gură pentru a deprinde tăcerea, iar Sfântul Isaac Sirul zice că „tăcerea este graiul veacului viitor”. Chiar şi vorbirea despre cele duhovniceşti este păgubitoare, când este prea multă. Spune şi înţelepciunea poporului: „vorba este de argint, iar tăcerea de aur”.

Dacă luăm acum aminte la cele patru duhuri ale răutăţii, observăm două lucruri de mare însemnătate. În primul rând, vedem că ele se leagă unele de altele, formează un fel de povârniş pe care alunecă omul stăpânit de ele. Din trândăvie şi din negrija de mântuire, omul dă în mincinoasa lucrare a răspândirii în grija de multe; din aceasta, dă în duhul de stăpânire, nesocotind pe aproapele, şi coborând în iadul lucrurilor; iar de aici ajunge şi la nesocotirea sa proprie prin degradarea cuvântului, în grăirea în deşert.

cuviosul-efrem-sirulDar legătura dintre cele patru duhuri rele este şi mai organică, precum vom vedea îndată.

Sfinţii Părinţi ne arată că o condiţie de bază pentru sporirea duhovnicească este să ne păzim conştiinţa neprihănită din patru părţi. Faţă de Dumnezeu, silindu-ne necontenit la împlinirea poruncilor Lui; faţă de aproapele, ferindu-ne de tot lucrul potrivnic dragostei de aproapele; faţă de sine, folosind bine darurile primite de la Dumnezeu, şi faţă de lucruri, folosindu-le potrivit cu rostul pentru care au fost create, adică numai pentru trebuinţă şi cu înfrânare.

Or, dacă luăm bine seama, cele patru patimi ne vatămă conştiinţa din toate aceste patru părţi. Trândăvia ne vatămă conştiinţa faţă de Dumnezeu, ca una care se împotriveşte lucrării harului din noi; grija de multe vatămă conştiinţa faţă de lucruri, pe care le întrebuinţăm spre pierzarea şi nu spre mântuirea noastră; iubirea de stăpânire, care nesocoteşte pe om vatămă conştiinţa faţă de aproapele, iar grăirea în deşert vatămă conştiinţa faţă de sine, prin irosirea marelui dar dumnezeiesc al cuvântului. Astfel, cele patru patimi arată o stare de îmbolnăvire generală a sufletului, o strâmbare a purtării omului faţă de tot ceea ce-l înconjoară; faţă de Dumnezeu, faţă de lucruri şi faţă de sine. Omul nepăsător de mântuire, răspândit în grija de multe, asupritor de aproapele şi slobod la limbă, este chipul acestei îmbolnăviri sufleteşti, chipul omului robit de păcat. Deşi mântuirea este un lucru personal al fiecăruia, totuşi omul nu şi-o lucrează de unul singur, ci în strânsă legătură cu Dumnezeu şi restul făpturii: aproapele şi lucrurile. Mântuirea sau pierzarea sa depinde de felul purtării sale faţă de ceilalţi. Cele patru duhuri rele, strâmbând purtarea omului faţă de lumea din afară de el, îi taie orice putinţă de mântuire. Nu-i greu de înţeles pentru ce Sfântul Efrem s-a oprit numai la aceste patru duhuri.

Dimpotrivă, care sânt trăsăturile sufletului sănătos, o vedem în partea a doua a rugăciunii Sfântului Efrem, în care cerem de la Dumnezeu să ne dăruiască duhul curăţiei, al gândului smerit, al răbdării şi al dragostei, asupra cărora ne oprim acum.

„Duhul curăţiei, al răbdării şi al dragostei”

Duhul curăţiei nu trebuie luat ca simplă curăţie trupească de păcatele desfrânării. Curăţia este prima treaptă a nepătimirii, starea sufletului curăţit de patimi, gata pentru lucrarea virtuţilor. „Cum să cântăm cântarea Domnului în pământ străin?” ziceau evreii în robia babilonică, pe care tâlcuindu-o Părinţii, ne învaţă că nu putem aduce nici un rod de faptă bună câtă vreme ne aflăm în robia patimilor. De aceea şi pune Sfântul Efrem curăţia în fruntea tuturor celorlalte virtuţi, ca una ce stă la începutul vieţii virtuoase.

Duhul gândului smerit este prima sămânţă răsărită pe ogorul curăţiei. Este o aşezare în starea firească a existenţei noastre pământeşti în faţa lui Dumnezeu. Pe de o parte, făpturi slabe şi neputincioase, „ca iarba şi ca floarea ierbii” (Ps. 102); „statul meu ca o nimica înaintea Ta”, zice David (Ps. 38); pe de altă parte, pe toate — şi însăşi existenţa noastră — avându-le primite în dar de la Dumnezeu. „Ce ai, să nu fi primit?” ne întreabă Apostolul (1 Cor. 4, 7), pentru a încheia: „Cu harul lui Dumnezeu sunt ceea ce sunt” (1 Cor. 15, 10). De aceea, Sfinţii Părinţii ziceau că smerenia este a se socoti omul pe sine mai prejos decât toţi oamenii şi chiar decât cele necuvântătoare, şi a pune pe seama lui Dumnezeu toate faptele sale cele bune.

Duhul răbdării este a doua sămânţă care creşte pe ogorul curăţiei. Căci dacă omul se smereşte şi-şi recunoaşte păcatele, îşi dă seama că este vrednic de nenumărate pedepse din partea lui Dumnezeu. Şi nu numai de pedepse pământeşti, ci şi de muncile veşnice, ca o slugă leneşă care nesocoteşte poruncile Domnului său şi rabdă cu bucurie toate necazurile, suferinţele şi încercările, fiind încredinţat de cuvântul Domnului că „în lume necazuri veţi avea” (Ioan 16, 33) şi că „cu multe scârbe trebuie să intrăm întru împărăţia lui Dumnezeu” (Fapte 1, 22); şi numai „cine va răbda până în sfârşit acela se va mântui” (Matei 24,13). Sfinţii Părinţi, îndemnându-ne cu cuvântul apostolesc că „pătimirile de acum nu sunt vrednice de slava pe care a gătit-o Domnul celor ce-L iubesc pe Dânsul”, ne îmbărbătează cu făgăduinţa că „puţină este osteneala şi veşnică odihna” (Cuv. Moise). Răbdarea curăţă, preface şi înnoieşte sufletul, precum zice un părinte din Pateric: „ceara de nu se va înfierbânta în foc ca să se înmoaie, nu se va putea întipări pecetea ce se pune pe ea, tot aşa şi omul. De nu va fi muiat de fierbinţeala focului scîrbelor, a ostenelilor, a bolilor, a suferinţelor şi a ispitelor, nu se poate întipări într-însul pecetea Sfântului Duh”.

Duhul dragostei este desăvârşirea şi încununarea tuturor celorlalte. Cine s-a împodobit cu curăţia, cu smerenia şi cu răbdarea, acela este iubitor de Dumnezeu şi de aproapele; a ajuns la dragostea are este plinătatea tuturor virtuţilor, care nu cade niciodată, care este izvor a tot binele. Căci în cine sălăşluieşte dragostea, însuşi Dumnezeu petrece, Care este dragoste (1 Ioan 4, 8). De aceea Sfântul Efrem o aşază în urma celorlalte, precum şi Sfântul Ioan Scărarul, pe cea din urmă treaptă a scării raiului, ca una care este mai mare decât toate virtuţile, carele cuprinde pe toate şi va dura şi în veacul ce va să vie.

Dacă cele patru patimi formau un povârniş de la trândăvie tot mai jos, apoi cele patru virtuţi sunt trepte suitoare de la curăţie până la Dumnezeu. Totodată, ele sunt potrivnice celor patru duhuri rele şi ne arată cum ne putem tămădui sufletul îmbolnăvit de ele. Curăţia vindecă sufletul îmbolnăvit de grăirea în deşert, smerenia însănătoşeşte legăturile cu aproapele, răbdarea ne scapă de împătimirea faţă de lucruri, iar dragostea vindecă nepăsarea de mântuire, prin recunoştinţă şi iubirea faţă de Dumnezeu. Pentru că la cel curat toate sunt curate, deci şi limba; cel smerit socoate pe aproapele mai bun decât pe sine; cel răbdător nu-şi pune nădejdea în lucruri, iar iubitorul de Dumnezeu se străduieşte necontenit să împlinească poruncile Lui.

Astfel, omul stăpân pe limbă, smerit, răbdător şi iubitor de Dumnezeu ne înfăţişează icoana curăţită de patimi a omului duhovnicesc. Dacă privim rugăciunea Sfântului Efrem Sirul cu lumina învăţăturii duhovniceşti a Sfântului Maxim Mărturisitorul, vom găsi un temei psihologic sufletesc şi mai adânc al ei.

Păcatul îmbolnăveşte pofta şi iuţimea, cele două puteri sufleteşti ale omului, scoţându-le din ascultarea faţă de minte şi punându-le în slujba simţurilor. Pofta, din dor aprins către Dumnezeu, devine poftă de trup, de lucruri şi de slavă deşartă; iar iuţimea, din tonic întăritor al poftei, devine mânie, furie împotriva aproapelui.

Cele patru patimi din rugăciunea Sfântului Efrem arată tocmai această îmbolnăvire a poftei şi iuţimii şi cădere a lor în slujba simţurilor. Grija de multe este semnul împătimirii de lucruri, iubirea de stăpânire arată boala mândriei, grăirea în deşert este semnul necurăţiei, iar trândăvia, nepăsarea, este propteaua care le sprijină pe celelalte. Însănătoşirea stă în procesul invers; adică scoaterea mâniei şi poftei din simţire şi punerea lor în slujba minţii. Curăţia vindecă pofta de trup, smerenia scapă de mândrie, răbdarea izgoneşte iubirea de avuţii, iar dragostea întoarce iuţimea la starea ei firească.

Încă o dată înţelegem cât de adâncă şi de temeinică este învăţătura duhovnicească a Sfântului Efrem, arătată prin alegerea celor două şiruri de „duhuri” din rugăciunea sa. Ele ne pun în faţă două icoane; aceea a omului stricat de patimi şi a omului înnoit prin virtute; starea păcătoasă în care ne aflăm noi şi de care ne rugăm lui Dumnezeu să ne scape şi starea duhovnicească spre care tindem, rugând pe Dumnezeu să ne-o dăruiască.

„Sfinţita doime”

Partea a treia a rugăciunii Sfântului Efrem: „Aşa, Doamne, dăruieşte-mi să-mi văd greşalele mele şi să nu osândesc pe fratele meu…”, este o recapitulare într-o formă mai concisă a celor cerute în partea a doua.

Într-adevăr, vederea păcatelor proprii este un semn al smereniei; căci cel smerit nu se îngrijeşte decât de păcatele sale, şi cine se îngrijeşte de mântuire are destul de lucru pe ogorul sufletului său. „E o nebunie, zic Părinţii, să-şi lase cineva mortul său şi să meargă să-l plângă pe al altuia”. Tot aşa, neosândirea aproapelui este un semn al dragostei, care „îndelung rabdă şi este binevoitoare, nu se poartă cu necuviinţă şi nu gândeşte răul” (1 Cor. 13). Pentru că niciodată nu putem cunoaşte adevăratele pricini ale greşelilor altuia: slăbiciunea trupească, războiul diavolului, îngăduinţa lui Dumnezeu, şi nici nu ştim pocăinţa celui ce greşeşte. Sfinţii Părinţi ne îndeamnă să ne ferim de osândirea altuia şi să lăsăm toată judecata în seama lui Dumnezeu, Care cunoaşte cele ascunse.

Cele două mari virtuţi se întregesc şi se împlinesc reciproc, de aceea Sfântul Ioan Scărarul le numeşte o sfinţită doime. „Sfinţită doime, zice el, este dragostea şi smerenia; cea dintâi înalţă, iar cea de pe urmă pe cei înălţaţi îi sprijineşte şi nu-i lasă să cadă” (Cuv. 25, 37). Spre a arăta că această „sfinţită doime” este nedespărţită, Părinţii duhovniceşti le-au unit într-o singură denumire: „smerenia dragostei”, care este o laudă şi o podoabă a vieţii duhovniceşti, ca una care este plinătatea vieţii desăvârşite. Căci prin dragoste şi smerenie, omul a ajuns la asemănarea cu Însuşi Hristos, Care ne-a iubit cu o dragoste peste măsură şi S-a smerit pentru noi până la moarte.

pocainta-femeiiDupă rostirea rugăciunii cu cele trei metanii, câte una după fiecare parte, se fac 12 închinăciuni, până la pământ, la fiecare rugăciune zicând în taină unul din următoarele patru stihuri, care se repetă de trei ori:

1. Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosul!
2. Dumnezeule, curăţeşte-mă pe mine, păcătosul!
3. Cel ce m-ai zidit, Dumnezeule, mântuieşte-mă!
4. Fără de număr am greşit, Doamne, iartă-mă!

Primul stih nu este altceva decît rugăciunea vameşului, care „stând departe… îşi bătea pieptul zicând: „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosul!” (Luca 18, 13) Este o rugăciune plină de căinţă care a înălţat pe vameşul cel smerit mai mult decât pe fariseul cel mândru. L-a înălţat pentru că şi-a recunoscut păcatele, smerindu-se şi neîndrăznind să ceară de la Dumnezeu milă; iar cel ce se smereşte, după cursantul Domnului, se va înălţa (Luca 18, 14).

În stihul al doilea cunoaştem rugăciunea leprosului, care „văzând pe Iisus, a căzut cu faţa la pământ şi s-a rugat zicînd Doamne, dacă vrei, poţi să mă curăţeşti” (Luca 5,12). Păcatul nu este numai o călcare de poruncă, ci şi o necurăţie, pentru că diavolul, începătorul şi unealta păcatului, este numit „necuratul”, o lepră care cuprindă în întregime pe om. La cine să alerge omul, dacă nu la Doctorul şi Tămăduitorul a toată neputinţa: „Doamne, numai tu poţi să mă curăţeşti, dacă voieşti, pe mine, păcătosul!” Iar Domnul răspunde: „Da, voiesc, curăţeşte-te!” (Luca 5, 13).

Stihul al treilea ne aduce aminte de rugăciunea psalmistului: „mâinile Tale m-au făcut şi m-au zidit… al Tău sunt eu, mântuieşte-mă” (Ps. 118). „E adevărat, recunosc că sunt păcătos, căzut, cuprins de lepra păcatului, însă nu întind mâinile la Dumnezeu străin, nu uit că sunt făptura lui Dumnezeu şi alerg la Cel ce m-a zidit şi Cel ce mă mântuieşte: „Tu eşti Dumnezeul nostru şi noi suntem poporul Tău; afară de Tine pe altul nu ştim”; „Al tău sunt eu, mântuieşte-mă! Cel ce m-ai zidit, Dumnezeule, mântuieşte-mă!”.

Stihul cel din urmă merge mai departe: nu numai am păcătuit dar greşelile mele sunt fără de număr. „Nimeni din cei vii nu-i drept înaintea Ta” (Ps. 142), zice psalmistul, şi chiar dacă ar trăi omul numai un ceas, zic părinţii, şi tot greşeşte. Întreaga noastră viaţă este un neîntrecut şir de păcate, de nesocotire a dumnezeieştilor porunci. De aceea Mântuitorul, între cele absolut necesare, ne-a învăţat şi cererea de iertare: „şi ne iartă nouă greşelile noastre”. Să ne cerem iertare păcatelor, aşa cum ne cerem pâinea cea de toate zilele, căci avem nevoie de ea, cum avem nevoie de pâine. La fel şi Părinţii pustiei ne învaţă ca la tot cuvântul să zicem: „Iartă!” Să cerem iertare, dar cu iertarea aproapelului şi cu căinţa fiului risipitor. „Am greşit Doamne, la cer şi înaintea Ta; fără de număr am greşit, dar îmi pare rău că Te-am mâhnit. Mă căiesc şi mă rog de iertare; fără de număr am greşit, Doamne, iartă-mă”!

Observăm că cele patru stihuri sunt străbătute de două simţăminte: pe de o parte apăsarea conştiinţei pentru păcatele săvârşite: sunt păcătos, întinat, am greşit fără număr; iar pe de alta, încrederea în milostivirea şi iubirea de oameni a lui Dumnezeu: miluieşte-mă, curăţeşte-mă, iartă-mă! Sunt cele două stări sufleteşti: teama şi nădejdea despre care spun Sfinţii Părinţi că necontenit trebuie să însoţească pe om pe calea mântuirii; fără să se lase prins de teamă, sau lipsit de nădejde, ci îmbinând mereu teama cu nădejdea (Cuviosul Petru Damaschin). Aceste simţiri au înălţat pe vameşul, au adus pe fiul risipitor la casa părintească, au deschis tâlharului uşile raiului.

Stihurile se repetă de trei ori. De trei ori, pentru că ne adresam lui Dumnezeu ca Treime: Tatălui, Care ne-a zidit; Fiului, Care ne-a adus iertarea prin moartea Sa, şi Duhului, Care ne curăţeşte de toate spurcăciunea. De trei ori, în semn de stăruinţă şi de angajare hotărâtă cu toate cele trei puteri sufleteşti: minte, poftă şi iuţime pe calea pocăinţei.

Ele se rostesc în tăcere, fiecare le zice pentru sine, fiindcă şi căinţa şi îndreptarea sunt lucruri personale, individuale, care se lucrează tainic în inima fiecăruia. După cele 12 închinăciuni, preotul, ca o pecetluire, rosteşte încă o dată rugăciunea fără întrerupere şi se încheie cu o metanie.

Aruncând acum o privire asupra întregii rânduieli de rugăciune a Sfântului Efrem, ce observăm? Mai întâi, ne uităm la chipul omului stricat de cele patru patimi şi ne rugăm lui Dumnezeu să ne izbăvească de ele; privim apoi icoana omului înnoit prin cele patru virtuţi şi cerem să ni le dăruiască şi nouă şi să sporim pe această cale. După aceea, stăruim în rugăciune tăcută, smerindu-ne pentru neputinţele şi păcatele noastre şi cu mare nădejde în puterea şi ajutorul lui Dumnezeu. Şi toate aceste simţiri le însoţim de metanii şi închinăciuni. Ce însemnează oare toată această rânduială de rugăciune?

Metania trupească, plecarea cu capul până la pămînt, este semnul văzut al pocăinţei: prin plecare mărturisim căderea noastră în păcate, starea în care ne aflăm; iar prin ridicare arătăm năzuinţa noastră spre izbăvirea de păcate, spre înnoire. Dar cuvântul „metanie” în înţelesul său de origine (metanoia) tocmai aceasta înseamnă: prefacere, schimbare, înnoirea minţii, lucrare de prefacere a omului de păcat, în omul cel nou, înduhovnicit, care se săvârşeşte prin pocăinţă.

Iată ce lucru minunat se cuprinde în această practică a rugăciunii Sfântului Efrem, însoţită de metanii: ceea ce spunem cu gura în rugăciune o arătăm totodată şi cu trupul, ne recunoaştem păcătoşenia în care ne aflăm şi cădem cu smerenie la pământ, dar ne ridicăm îndată, arătând dorinţa noastră hotărâtă de grabnică îndreptare.

E aici mai mult decât rugăciune, este însăşi lucrarea pocăinţei, care preface şi înnoieste pe om. E o prefacere reală, care ne duce cu mintea la prefacerea euharistică de pe Sfântul Prestol, Euharistia de pocăinţă a omului. Căci aşa precum la Sfânta Liturghie, prin chemarea de către preot a Sfântului Duh, pâine şi vinul aduse înainte se prefac în Trupul şi Sângele Domnului, tot aşa şi aici, prin rugăciunea preotului care cere darurile Sfântului Duh – cele patru duhuri din rugăciune -, omul de păcat se preschimbă în om duhovnicesc, rugăciunea Sfântului Efrem fiind epicleza acestei Liturghii de pocăinţă. Şi precum epicleza euharistică este rugăciunea pe care Dumnezeu o împlineşte imediat, prefăcând darurile aduse, tot aşa şi epicleza pocăinţei, implorarea lui Dumnezeu cu smerenie, căinţă şi credinţă, este ascultată şi împlinită imediat. Ne-o adevereşte Sfânta Evanghelie. Vameşul a suspinat: „milostiv fii mie, păcătosul” şi degrabă s-a îndreptat; tâlharul pe cruce a strigat: „pomeneşte-mă Doamne” şi îndată a auzit: „Astăzi vei fi cu Mine în rai!”.

avva Petroniu Tanasa (6)Iată dar, că nevoinţde Sfântului şi Marelui Post sunt rugăciunea de pocăinţă la care aducem jertfă însăşi fiinţa noastră, pe care Dumnezeu primind-o, o tămăduieşte, o înduhovniceşte. Dar pentru că înnoirea omului, prefacerea lui nu se poate săvârşi dintr-o dată, ci treptat, puţin câte puţin, şi liturghia de pocăinţă se repetă de multe ori pe zi, fiecare din ele însă este un pas spre plinătate, o treaptă de desăvârşire.

Dacă Liturghia euharistică este liturghia iubirii de oameni a lui Dumnezeu, liturghia pocăinţei este răspunsul omului la această dragoste, prin dăruirea sa totală în mâinile lui Dumnezeu, cu încredere deplină şi smerenie. Nu este aici o simplă asemănare. Existenţa şi realitatea liturghiei de pocăinţă o mărturiseşte şi însăşi tradiţia liturgică a Bisericii. Se ştie că după rânduiala Bisericii Ortodoxe, pe acelaşi altar nu se pot săvârşi două Liturghii într-o zi. Or, noi vedem că în toate zilele Sfântului Post, când se săvârşeşte Liturghia pocăinţei, Liturghia euharistică nu se săvârşeşte; Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite nefiind liturghie deplină, ci rânduiala pentru primirea Sfintelor Taine.

Încheierea rugăciunii Sfântului Efrem, cu cererea celei mai înalte desăvârşiri duhovniceşti, smerenia dragostei, ne mai spune ceva — că omul dacă s-a curăţit de păcat şi s-a înnoit prin pocăinţă, nu stă pe loc, ci sporeşte din putere în putere, până la măsura bărbatului desăvârşit în Iisus Hristos. Pocăinţa ne deschide calea cea nesfârşită a îndumnezeirii.

Sursa: Părintele Petroniu Tănase, „Doamne şi Stăpânul vieţii mele. Rugăciunea pocăinţei”, în Convorbiri duhovnicești, Episcopia Romanului și Hușilor, 1984, pp. 570-581 via e-mail

Dialog despre post cu un călugăr din Sfântul Munte

athos

Să nu uităm că postul este mai întâi de toate să flămânzim după Dumnezeu

Muntele Athos, un pământ cu bună-mireasmă umblat de sfinți și semănat de la un capăt la altul cu moaștele lor. Un loc de întâlnire a urmașilor lui Adam cu Creatorul pe care L-au uitat. Aici omul se luptă, se nevoiește iar Dumnezeu se oferă în mod constant. La fel și omul. Athos este un Sfânt Altar, un loc al sacrificiului. Urci și sufletul respiră. Fiecare întâlnire este o învățătură spirituală. Îți arunci plasele și pescuiești hrană spirituală din mările paradisului.

Binecuvintează părinte!

„Dumnezeu să te binecuvânteze, bucuria mea!”

Sunteți de mult timp în Sfântul Munte?

„Viețuiesc aici de șaizeci de ani, dar ce sunt șaizeci de ani în fața lui Dumnezeu; o respirație.”

Părinte, aș vrea să-mi spuneți câteva cuvinte despre post.

„Pentru a da un sfat trebuie ca mai întâi să-l experimentezi, trebuie să-l trăiești. Doar cineva care s-a născut lângă mare sau este un om al mării poate vorbi despre mare. Dar mă voi supune dorinței tale și îți voi împărtăși din învățăturile Părinților care erau prieteni ai postului.”

Părinte, este postul un scop în sine?

„Postul nu este un scop în sine, ci un mijloc spre scop. Spre exemplu, să vii la Muntele Athos a fost scopul tău, destinația ta. Ambarcațiunea care te-a adus aici a fost doar mijlocul prin care ți-ai îndeplinit scopul. La fel este și cu postul: este unul dintre mijloacele oferite nouă de dragostea lui Dumnezeu, mijloc care să ne facă să râvnim pe Dumnezeu. Dumnezeu este scopul și destinația noastră.”

Când a apărut postul?

„Postul este îngemănat cu umanitatea. Potrivit Sfântului Vasile cel Mare, postul a fost dat omului de către Dumnezeu în rai.”

Dar de ce a dat Dumnezeu porunca postului? Pentru a-l distruge pe om?

„Nu, ci pentru a-l mântui! Sfântul Ioan Gură de Aur scrie că atunci când Dumnezeu l-a creat pe om El l-a luat și l-a așezat în mâinile postului, care este o mamă afectuoasă și un învățător excelent. L-a încredințat postului pentru mântuirea lui. Deși postul este un învățător, acesta nu îl limitează ci îl zidește pe om.”

Părinte, este postul o necesitate?

„Sfântul Ioan vă va răspunde iarăși: «Dacă postul era necesar în Eden, este cu atât mai necesar în afara lui. Dacă înainte de a ne lovi aveam nevoie de medicament, cu atât mai mult vom avea nevoie după ce ne-am rănit. Înțelegi?»”

Ce?

„Porunca postului a fost dată în rai ca o precauție împotriva căderii. De la căderea omului este dat în scop terapeutic, de refacere.”

Atunci care este scopul postului?

„Postul ofilește dorințele păcătoase, spune Sfântul Maxim Mărturisitorul; și Sfântul Simeon Noul Teolog spune că postul ne înmoaie inimile. Sfântul Grigorie Palama spune că prin post se împlinește și desăvârșește orice faptă bună. Acestea sunt motivele pentru care Sfântul Ioan Gură de Aur își mărturisește dragostea pentru post: «Iubesc postul pentru că este mama înțelepciunii și fântâna actelor filozofice.»”

Cum ar trebui să postim?

„Postul este un mijloc, o unealtă spirituală care nu este limitată la mâncare, ci omul ca întreg trebuie să participe la el în chip psihosomatic, adică trup și suflet. Sfântul Ioan Gură de Aur spune: «Postești? Dovedește-mi asta prin lucrările tale. Dacă vezi un om sărman, miluiește-l. Dacă vezi că un prieten este lăudat, nu-l invidia. Nu posti doar cu gura, ci și cu ochii și urechile și picioarele și mâinile și cu toate mădularele trupului tău. Postește cu mâinile, lepădându-te de lăcomie. Postește cu picioarele, încetând să mai alergi după păcate. Postește cu ochii, disciplinându-i pe aceștia să nu mai privească la ceea ce este păcătos. Postește cu urechea, ne mai ascultând vorbele deșarte și bârfele. Postește cu gura ne mai vorbind cuvinte netrebnice și critici nedrepte. Pentru că ce vom folosi dacă ne abținem de la păsări și pește, dar ne mușcăm și devorăm semenii?»”

Cum ne mușcăm și devorăm frații?

„Prin defăimări și critici, care vin din lipsa de dragoste pentru fratele nostru.”

Mulțumesc Părinte. Învățătura ta mi-este de mult folos duhovnicesc.

„Să mulțumim lui Dumnezeu pentru că ne-a luminat sfinții. Mergi cu bine și Harul lui Dumnezeu să se pogoare peste tine, fie ca Maica Domnului să te ocrotească, și sfinții să te călăuzească. Și nu uita ca postul este mai întâi de toate să flămânzim după Dumnezeu!”

Traducere şi adaptare: Lucian Filip
Sursa: johnsanidopoulos.com via doxologia

Cărțile Ortodoxe pe care le cauți! Click pe banner!

logo-librarie