Arhive blog

„Bucuria în viața creștinului”, omilie a lui Gheron Nikon de la Nea Skiti (audio, subtitrare română)

„Bucuria în viața creștinului” (audio, 20 min, cu subtitrare în limba română)
Omilie a lui Gheron Nikon, Nea Skiti – Muntele Athos / Traducere din greacă de Elena Dinu
17 octombrie 2016, Katerini

Pentru subtitrarea în limba româna, dați click în bara de jos pe Subtitles/CC .

Anunțuri

Omilia 42 a Sfântului Grigorie Palama la Mântuitoarea naștere a Stăpânei noastre de Dumnezeu Născătoarea și pururea Fecioarei Maria (8 / 21 septembrie)

Nasterea-Maicii-Domnului

Omilia 42 la Mântuitoarea naștere a Stăpânei noastre de Dumnezeu Născătoarea și pururea Fecioarei Maria

1. Orice vreme este potrivită a pune început bun pentru petrecerea spre mântuire. Așa a grăit și marele Pavel „Iată acum vreme potrivită, iată acum ziua mântuirii (2 Cor. 6, 2). „Să lepădăm faptele întunericului și să ne îmbrăcăm cu armele luminii. Să umblăm cuviincios ca ziua.” (Rom. 13, 12-13). Căci nu a zis că vremea potrivită pentru mântuire este o oră anume sau o zi anume, ci că, după întruparea Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos, orice vreme este potrivită. Căci așa cum, când pe pământ  răsare soarele cel simțitor, este vreme potrivită oamenilor pentru ostenelile trupești, precum și David zice: „Soarele a răsărit și va ieși omul la lucrarea lui până seara,”(Ps. 103, 22 extr.), la fel și când s-a arătat nouă în trup soarele dreptății, după întruparea Lui, orice vreme este potrivită pentru lucrarea celor duhovnicești, ceea ce însuși profetul o arată după ce vorbește despre stăpâneasca venire „piatra pe care nu au luat-o în seamă ziditorii aceea a ajuns în capul unghiului” (Ps. 117, 22-24) și adaugă:  „aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul: să ne veselim și să ne bucurăm în aceasta”, însă cu privire la ziua soarelui celui sensibil, aceea este întreruptă de noapte, căci zice „va ieși omul la lucrul său până seara” (Ps. 103, 23), în vreme ce neînserat și neapus este soarele dreptății şi, după spusa Apostolului că „nu are mutare sau umbră de schimbare” (Iac. 1, 17), neîncetat este timpul potrivit pentru lucrarea duhovnicească.

2. Și dacă ar trebui să căutăm o vreme mai potrivită decât altele, aşa cum este o  vreme potrivită semănatului, secerișului, a creșterii și a rodirii, și oricare altă vreme pentru alte lucrări, la fel și pentru lucrarea faptei bune, căutările unui timp al începutului ar corespunde, în alt chip, cu acesta, anume cu anotimpul de toamnă, și, mai presus de toate, cu luna aceasta: care este pentru noi cea dintâi și începutul anului, întru care început au luat și cele gătite spre mântuirea noastră, ceea ce prăznuim și noi astăzi. Căci noi acum facem prima prăznuire și preacinstire a chemării și restaurării noastre celei după har, întru care toate au început a se înnoi și a aduce, în locul legilor celor trecătoare, pe cele dăinuitoare, în locul literei, duhul, și în locul celor umbrite, adevărul cel neumbrit.

3. Căci astăzi cu adevărat o nouă lume și un rai străin s-a arătat, întru care și din care noul Adam a ridicat pe vechiul Adam, înnoind și restaurând toate, Care nu a venit întru înșelăciune, ci a înșelat pe înșelătorul diavol, iar celor care sunt robiți păcatului prin înșelarea acestuia, le dăruiește slobozire. Astăzi s-a gătit pe pământ neînțeleasă carte, nu grăită în chipuri și figuri, ci una care putea să-l poarte în chip de negrăit pe Însuși Cuvântul cel viu, nu cuvântul din văzduh, ci Cuvântul cel din ceruri, nesubzistând întru stricăciune, ci mai vârtos scoțându-i din stricăciune pe cei care se apropie de El; nu cuvântul care se naște din mișcarea limbii omenești, ci Cel Care S-a născut de la Dumnezeu Tatăl din veac. Astăzi a fost văzut cortul cel însuflețit și nefăcut de mână omenească al lui Dumnezeu și chivotul cel înțelegător și duhovnicesc al Celui Care cu adevărat este pentru noi, „pâinea lui Dumnezeu cea care coboară din cer și care dă viață lumii.” (Ioan 6, 32). Astăzi precum auzim și la psaltire „adevărul din pământ a răsărit” – chipul nemincinos al alesei nașteri de sus ca om „și dreptatea din cer a privit” (Ps. 84, 12), care l-a scos pe stăpânitorul nedreptății și a smuls însăși rădăcina nedreptății – dreptatea care a fost pe nedrept osândită, dar care în chip preadrept osândește  și care dezleagă puterea în rău a diavolului, și face de nimic uneltirile lui și care s-a arătat primitoare a dumnezeieștii dreptăți. Și astfel, pe cei care sunt robi păcatului, învrednicindu-i a fi înveșniciți prin credința în El, i-a primit la ea, dar pe stăpânitorul acela rău care a încins-o cu legăturile cele împotriva firii ale păcatului, îl va da focului veșnic și întunericului. Astăzi mlădița cea mai dinainte vestită odrăslită din rădăcina lui Iesei din care a răsărit floarea cea nevestejită (Is. 11, 1) care nu a primit păcatul, ci chemând iarăși firea noastră care se ofilise și din această pricină căzuse din sălașul hranei celei nepieritoare și aducându-ne înapoi la înflorire și bucurându-ne prin ea de înflorirea cea veșnică și ridicându-ne la ceruri, ne-a deschis raiul. Toiagul prin care Marele Păstor a condus turma cea înțelegătoare la pășunile cele veșnice; toiagul în care firea noastră cea omenească s-a sprijinit lepădând vârsta și neputincioasa bătrânețe, s-a înălțat ușoară la ceruri, lăsând pământul jos celor care sunt trași la cele de jos, ca unii care nu au sprijin.

4. Dar ce înseamnă „lumea cea nouă”, „raiul cel străin”, „cartea cea neînțeleasă”, „cortul și chivotul însuflețit al lui Dumnezeu”, „adevărul răsărit din pământ”, „mlădița lui Iesei cea multlăudată”? Este Cea care mai înainte de naștere și după naștere pururea Fecioară a rămas, a cărei naștere din pântece sterp o prăznuim astăzi. Căci Ioachim și Ana căsătoriți fiind și umblând fără de prihană înaintea Domnului, vrednici de dispreț au părut Israeliților după Lege, fiindcă nu aveau copii. Și fiindcă pe atunci, încă nu era în lume nădejdea nemuririi, propășirea neamului prin urmași părea de ultimă trebuință. Însă azi, când s-a născut această fecioară prin a cărei naștere în feciorie ne-a fost dăruită nouă viața veșnică, nu ne mai este nouă absolut necesară nașterea de fii. Dar Israeliților într-atât li se părea mai bună nașterea mai multor fii chiar decât însăși virtutea, iar nerodirea pruncilor un atât de mare rău, încât și acești drepți nu erau atât cinstiți pentru virtutea lor, cât erau disprețuiți pentru nenașterea de prunci. Peste măsură de întristați și fiind ținta atâtor batjocuri, drepții Ioachim și Ana, amintindu-și de Avraam și de Sarra și de toți ceilalți câți se spune că au fost încercați cu nenașterea de fii și după ce și-au pus în minte leacul aflat de unii ca aceștia pentru vindecarea de această întristare, au știut și ei înșiși a alerga la rugăciune către Dumnezeu. Și de o parte înțeleptul Ioachim s-a retras în pustie și acolo s-a sălășluit și cu post s-a nevoit ridicând rugăciuni la Dumnezeu, ca să devină și el tată; și nu a încetat a se ruga, nici nu a plecat de acolo, până ce nu a dobândit plinirea cererii. De altă parte, și într-un cuget cu el, Ana, zăvorându-se, cu inimă zdrobită strigă către Domnul: „auzi-mă, Dumnezeul părinților noștri și mă binecuvântează, precum ai binecuvântat și pe Sara, spre a fi maică. „Și a auzit Domnul rugăciunea și i-a binecuvântat pe ei și le-a dăruit lor făgăduința, care făgăduință a și fost adusă la plinire acum și le-a dăruit lor o pruncă  mai minunată decât toate minunile, pe însăși Născătoarea Ziditorului întregului univers, cea care a îndumnezeit neamul omenesc și care a făcut pământul cer și pe fiul omului l-a făcut Dumnezeu, făcându-i pe oameni fii ai lui Dumnezeu, fiindcă dintru aceasta a luat trup fără de sămânță, făcându-se în chip de negrăit purtător de trup, aducându-L pe lume pe Cel Care le-a adus la ființă din neființă pe toate cele ce sunt, preschimbându-le spre plinătatea ființei, pentru ca nu cumva să cadă din nou, îndreptându-se spre neființă.

sfantul_grigorie_palamas_omilii_31-635. Însă pentru ce a trebuit să vină din pântece sterp? Pentru ca să dezlege întristarea și să întoarcă ocările părinților și ca să preînchipuie dezlegarea care se va săvârși prin ea de întristarea și de blestemul protopărinților neamului omenesc. Cum ar fi îndrăznit firea să privească în mod obișnuit pântecele întru care s-a sălășluit  și din care a ieșit singura care a locuit în sfânta sfintelor și singura care s-a făcut sălaș Celui ce a făcut firea? Căci, precum mai înainte de ea și după ea, fecioară maică și Maică a lui Dumnezeu nu s-a mai arătat alta pe lume și precum, înainte de ea și după ea, nimeni nu a mai sălășluit în Sfânta Sfintelor, tot așa în rărunchii acelei mitre nu a mai fost văzut nici înainte, nici după, crescut vreun embrion. Fiindcă trebuia ca Maica lui Dumnezeu să fie Fecioară și aceasta să fie din neamul lui David și la vremea rânduită pentru mântuirea noastră, căci se apropiase vremea și trebuia ca Fecioara să fie mai dinainte pregătită, iar atunci nu se aflau mai buni în virtute decât soții aceia fără copii și nici între cei din neamul lui David nu erau alții mai presus de ei în ceea ce privește virtutea și neamul. De aceea au și fost cinstiți cei fără copii mai presus de cei cu mulți copii, pentru ca din cei cu multe virtuți să fie născută copila cea atotvirtuoasă, din cei care au trăit separat în înfrânare să se nască cea atotsfântă și să primească rod cea înțeleaptă care a ajuns prin rugăciune și nevoință să devină maica însăși a fecioriei și încă a unei feciorii care va naște cu trupul în nestricăciune pe Cel Care din feciorelnic Tată S-a născut cu dumnezeirea. O! înaripată rugăciunea aceleia! O! trecere pe care a aflat-o la Dumnezeu! Cât de fără de prihană erau acele inimi, încât să înalțe o astfel de rugăciune care să ajungă la o astfel de plinire! Era, dar, de trebuință să fie deschis mai dinainte drum pentru o așa de mare minune tot printr-o minune, iar firea trebuia întemeiată treptat prin har.

6. Iar voi! O sfântă priveliște! Cei care ascultați cuvintele mele, turma și ogorul meu duhovnicesc întru Hristos Domnul, aduceți drept dar de naștere Maicii lui Dumnezeu lucrarea virtuților și binefacerile lor. Bărbați și femei, bătrânii cu cei mai tineri, bogații și săracii, dregătorii și supușii, simplu, tot neamul și toată vârsta, vrednicia, meșteșugul și toată știința, să nu fie nimeni printre voi care să rămână sterp și fără de rod, nedoritor și neprimitor de sămânță duhovnicească. Ci să primească cu sârg sămânța cerească care este cuvântul cel mântuitor și să ducă la bun sfârșit prin El lucrarea și rodul și orice este plăcut lui Dumnezeu. Nimeni, după ce a început lucrarea faptei bune, să nu lase lucrul său nedesăvârșit, nimeni să nu-și arate credința în Hristos numai cu vorba, căci „nu oricine-Mi zice Mie, Doamne, Doamne, va intra în Împărăția cerurilor, ci cel care face voia Tatălui Meu cel din ceruri”, (Mt. 7, 21) și „Nimeni care pune mâna pe plug și se uită îndărăt, nu este potrivit pentru Împărăția cerurilor” (Lc. 9, 62).

7. Fecioarele care au făgăduit viață singuratică și cele care, lucrând toată fapta bună, au ajuns de la căsătorie la o viață de obște feciorelnică și, pe scurt, toți câți ați fost aleși ca, din sete de pocăință, să petreceți împreună, trăiți întru toate după Dumnezeu de dragul Fecioarei care pentru noi s-a născut astăzi, ca să-L nască cu trupul în feciorie supt veac, pe Cel Care s-a născut din Feciorelnic Tată mai înainte de tot veacul; să trăiască de dragul ei și al Celui întrupat dintr-însa, singur Dumnezeu și numai către El să privească și numai pe El să și-L facă hrană potrivită, să se bucure de nădejde, să rabde în necaz, să se supună celor mai dinainte rânduite, să-și slujească unul altuia, să se străduiască pentru păzirea păcii între voi, prin atenție prin rugăciune, prin străpungerea inimii, să petreacă neîncetat în citirea psalmilor, slavoslovii și în cântări duhovnicești (Rom. 12, 12; Evr. 13, 17; Ef. 5, 19) fiind sfinți și feciorelnici și cu trupul și cu sufletul, cu toate simțirile și cugetul, arătându-se feciorelnici și duhovnicești și cu cugetul și cu petrecerea. Astfel, urmând cuvântul psalmilor, veți fi următori Maicii Domnului și veți fi purtați în apropierea ei și veți intra în corabia cea nezidită de mână omenească a Împărăției cerurilor și în cămara de nuntă cea nestricăcioasă,  supralumească și veșnică.

8. Iar voi cei căsătoriți, nu vă dăruiți cu totul lumii acesteia, căci lumea aceasta nouă și cu adevărat mai presus de lume, care este Maica Domnului, pentru voi s-a zidit, arătați-i astăzi roada căsniciei. Iar voi care ați atins vârsta bătrâneții faceți dovada unei minți bătrânești și nu copilăriți cu mintea prin cugete, gânduri și fapte, cugetând trupește și petrecând după cele ale trupului. Voi, tineri, arătați osârdie față de bătrâni și pe aceștia cinstiți-i și credeți lor și nu uitați ce înseamnă prețuirea bătrâneții și cum tinerețea nu întrece pe un bătrân cuvios.  Iar dacă nu o știați, întrebați-l pe Solomon cel înțelept: „Înțelepciunea este la om adevărata căruntețe și vârsta bătrâneților înseamnă o viață neîntinată” (Înțel. 4, 9; Ps. 44, 14). Iar toți cei câți ați dobândit mai cu osârdie pe acestea pământești și nestatornice și care se schimbă dintr-o stare în alta, prin împărțirea lor, lucrați pentru voi înșivă la „dobândirea” vieții veșnice, căci „viața cuiva nu este din prisosul avuțiilor sale” (Lc. 12, 15). Toți câți sunteți în nevoi, să vă arătaţi în lipsurile voastre cu răbdare și prin mulțumire către Dumnezeu să vă îmbogățiți, pentru ca să fiți numărați împreună cu săracii aceia pe care i-a fericit El și să deveniți moștenitori împreună cu El ai Împărăției cerurilor. (Iac. 1, 9; Mat. 5, 3; Lc. 6, 20). Conducători, „Judecați cu dreaptă judecată (Zah. 7, 9) și nu vă folosiți de putere împotriva celor de sub mâna voastră, căci acest lucru nu este drept, ci arătați o părintească autoritate față de ei, având în minte că sunteți de același neam și de o slujire cu ei. Nici să nu vă pară lucru nedemn de voi supunerea față de Biserică și învățătura ei. Căci acestea sunt tăria celor ce au voia plecată spre bine. Iar supușilor le este de folos să se încreadă numai conducătorilor în măsura în care aceasta nu îi taie pe ei de la nădejdea cea făgăduită nouă, a Împărăției cerurilor.

agiosgrigoriospalamas039. Aduceți mai curând toți Fecioarei pe care o prăznuim astăzi, ca pe darul cel mai îndrăgit și mai potrivit sfințirea voastră și curăția trupului prin înfrânare și stăruitoare rugăciune. Vedeți cu toții cum înfrânarea și postul și rugăciunea cu străpungere de inimă se împreúnă ca să-i arate pe sfinții părinți Ioachim și Ana vase dumnezeiești, vase mai presus de orice alegere, încât nu doar le-a dăruit să poarte nume dumnezeiesc, precum mai apoi a arătat sfântul Pavel (Fapte 9, 15), ci pe Însuși Acela al Cărui „nume este minunat” (Ps. 8, 1). Așadar, dacă și noi rămânem cu stăruință în celelalte virtuți și în rugăciuni, dacă ne vom așeza cu conștiință curată în arca lui Dumnezeu vom afla în acestea, adăpostită ca o comoară, curăția inimii încăpându-L pe El și oglindindu-ne nouă pe Dumnezeu. Căci pe aceasta „curăția inimii” și așezarea cea din suflet către Dumnezeu pe care și Isaia o numește duh mântuitor „sălășluit” în pântece zicând către El: „de frica Ta, Doamne, zămislit-am, avut-am dureri ca ale celei ce naște și am născut duhul mântuirii Tale pe care l-am crescut pe pământ” ( Is. 26, 18). Vedeți cum suflete sterpe și care nu nasc dau naștere unor prunci buni? Dar profetul adaugă la cele grăite, zicând: nu vom cădea, ci „vor cădea cei ce locuiesc pe pământ” adică, cei care se tăvălesc în patimi și cugete pământești.

10. Dacă așadar și noi voim, fraților, ca nu pe pământ, ci în cer să locuim, nici să cădem pe pământ și cele pământești să ne tragă la păcat, ci ca să tindem neîncetat la dumnezeiasca înălțime, să ne temem de Dumnezeu, să lepădăm de la noi răutățile, să ne întoarcem prin faptele cele bune către El, să ne sârguim, prin înfrânare și rugăciune, să dezrădăcinăm răutățile răsărite în noi înșine și să ne schimbăm gândurile noastre rele în gânduri bune și duhul propriei mântuiri în dureri să-l zămislim, după spusa prorocului, și să-l naștem, având ajutor prin pomenire pe cea dăruită nouă astăzi prin rugăciunile și petrecerea cea bineplăcută lui Dumnezeu a bunilor părinți Ioachim și Ana, pe Preasfânta Născătoare de Dumnezeu. Ceea ce a schimbat întristarea celor ce au născut-o în bucurie și care a dezlegat blestemul protopărinților și a pus capăt durerilor nașterii maicei începătoare a neamului omenesc, născându-L fără dureri și în feciorie pe Hristos.

11. Căruia se cuvine toată slava cinstea și închinciunea împreună cu cel făr’de început al Său Părinte și cu Preasfântul și Bunul și de viață făcătorul Lui Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Sursa: Grigorie Palama, Omilia 42, din volumul Omilii vol. IIIEd. Anastasia, București 2007 via doxologia

Gheron Nikon: Cunoaşterea ne face liberi. Ce învățăm din Călăuza lui Andrei Tarkovski

GheronNikon de la NeaSkiti01

Cunoaşterea ne face liberi
Fragment dintr-o omilie a Părintelui Nikon de la Nea Skiti

„Veţi cunoaşte adevărul şi adevărul vă va face liberi!” (Ioan 8, 32)
Cum să cunoaştem adevărul astfel încât să nu fim robi ai diavolului şi ai diavolilor lui, să nu fim robi ai celor ce vor să ne stăpânească? Dacă nu avem această cunoaştere, nu suntem liberi. Începând – se poate să vă pară straniu – începând de la noi înşine; cunoscându-ne pe noi înşine!

Am vorbit mai demult despre o operă cinematografică şi am să fac iarăşi referire la ea. Este foarte important: dacă nu ne cunoaştem pe noi înşine, nu îi vom cunoaşte nici pe ceilalţi. Dacă nu cunoaştem ceea ce se petrece cu noi, nu vom cunoaşte niciodată, pe nimeni.

Filmul, dacă vă amintiţi, se numeşte „Stalker” (Călăuza, n.edit.). Protagoniştii sunt trei persoane: Stalker, Profesorul şi Scriitorul. A căzut un meteorit şi într-o „zonă” imensă şi stranie, a apărut o „cameră” ciudată. Oricine intra în acea cameră şi cerea ceva, acel lucru devenea realitate. La început erau toţi liberi să intre în acea cameră, apoi guvernul acelui ţinut s-a temut ca nu cumva să intre cineva pentru a cere căderea guvernului, la care, a înconjurat toată acea zonă cu grilaje de sârmă şi a ordonat armatei să păzească zona pentru a nu intra nimeni să ceară ceva.

stalkerAcum, Profesorul şi Scriitorul cer lui Stalker să îi călăuzească la acea „cameră”. El cunoaşte diferite moduri de a păcăli gărzile, intră şi înaintează în acel ţinut periculos care se apără, fiind parcă, un organism viu care încearcă să îi dezorienteze pentru a nu ajunge acolo unde vor. Atenţie! Nici unul dintre cei trei nu are nume. „Stalker” înseamnă călăuză. „Profesorul” este omul raţional, al lui „2+2=4”. Celălalt este „Scriitorul”- nici acesta nu e nume. Este omul senzorialului, al intuiţiei. Ajung în „cameră”. În momentul în care ajung în „cameră” şi se pregătesc să-şi spună dorinţele, Călăuza le povesteşte o întâmplare despre cineva care, fără să vrea, devenise pricina morţii fratelui său, pe care îl iubea. El este singurul care are nume în această poveste – am să vă spun apoi şi de ce. Acest om, plin de dragoste, care nu iubea nimic mai mult decât pe semeni, intră în „cameră” şi îi cere să-i învie fratele. Se întoarce acasă unde constată că devenise miliardar, şi se sinucide. „Camera”, necunoscând ceea ce ceruse, i-a concretizat dorinţa cea mai adâncă, cea mai mare dragoste a lui – banii! – şi a realizat că nu era deloc acel om superior care se credea a fi, care iubea pe semenii săi mai presus de orice. Dintr-o dată, „camera” i-a descoperit faptul că ceea iubea şi dorea cu adevărat înlăuntrul său erau banii. După această istorisire nu a mai intrat nici unul dintre cei doi în „cameră”. Nimeni nu mai îndrăznea să intre şi să ceară ceea ce îşi dorea. Se temeau că li se va descoperi ceea ce erau cu adevărat şi se temeau să înfrunte aceasta. Atenţie! Este o lege naturală a lumii duhovniceşti: tot ceea ce este reprimat iese la suprafaţă! Tot ceea ce nu vrei să vezi la tine însuţi, patimile şi defectele tale, şi le reprimi, printr-un mecanism necunoscut, psihicul le proiectează asupra celuilalt. Acest lucru îl vedem şi la sfinţi şi la păcătoşi.

Sfântul îşi reprimă sfinţenia nevrând să primească faptul că este sfânt, este permanent îndurerat de păcătoşenia sa iar psihicul  proiectează asupra celorlalţi ceea ce el reprimă. Îl auzi că spune: „Ce bun este cutare! Ce virtuos este acesta! Câtă dragoste are! Ce milostiv e!” Tot ceea ce nu vrea să vadă la el însuşi, vede la ceilalţi.

NeaSkiti01Acelaşi lucru se întâmplă şi cu păcătoşii. Vezi un curvar care nu vrea să accepte faptul că e curvar şi reprimă acest lucru. Ce se întâmplă? Îl proiectează asupra celorlalţi: „Taci! Toţi fac asta! Cine nu face? Este o necesitate fiziologică!” Tot ceea ce este reprimat, iese la suprafaţă! La fel şi hoţul: „Cine nu fură? Toţi fură azi!” Ceea ce nu vrea să vadă la el însuşi, psihicul său proiectează asupra celorlalţi.

Aţi înţeles de ce am spus că dacă nu ne cunoaştem pe noi înşine nu vom cunoaşte nici pe cel de lângă noi? De aceea trebuie să vedem cine suntem. Şi vom vedea cine suntem cu adevărat atunci când ne vom cunoaşte pe noi înşine.

Odată, am reuşit să nu primesc nişte gânduri urâte. Le-am respins. Le-am împins înăuntru. Asta trebuie făcut, până la un anumit punct. M-am dus mândru la stareţ şi i-am povestit. Îmi spune: „Nu, băiatul meu! Noi nu am venit aici ca să ne înăbuşim patimile şi să devenim complexaţi. Am venit ca să le smulgem din lăuntrul nostru şi să înrădăcinăm în locul lor virtuţi!”

Cum ne vom vedea patimile? Intrând în acea „cameră”! Altfel, vom fi ca acela care credea că este un altfel de om şi nu era. Ştiţi care era numele lui? Dikobraz! Ştiţi ce înseamnă în limba rusă? Porc spinos! Ştiţi cum este porcul spinos! Un animăluţ cu burtica moale precum catifeaua – îngăduitori şi buni faţă de noi înşine şi numai spini îndreptaţi către ceilalţi!
Un film foarte înţelept! Să-l vizionaţi!

„Intră în cămara ta!” (Matei 6, 6) – este porunca pe care ne-o dă Evanghelia. Vei intra în inima ta! „Împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru!” (Luca 17, 21).

Căci altfel nu am fi numai ca porcul spinos – moi şi îngăduitori cu noi înşine şi cu spini îndreptaţi către ceilalţi ci, precum s-a mai spus: luaţi aminte la voi, cei ce vă asemănaţi mormintelor, ipocriţilor, „care pe dinafară se arată frumoase, înăuntru însă, sunt pline de oase de morţi şi de toată necurăţia” (Matei 23, 27).

GheronNikon de la NeaSkiti03Însă, dacă ne întoarcem către noi înşine, ne plecăm capetele şi spunem „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-ne pe noi” şi realizăm cum suntem, atunci, spune Sfântul Grigorie Palama, se va întâmpla următorul lucru: numai pentru că te întorci la tine însuţi – dacă vă amintiţi pilda fiului risipitor, când acesta a văzut la ce decădere a ajuns, „şi-a venit în sine” şi a zis: „Voi merge acasă!” Şi-a venit în sine! S-a întors în el însuşi! Este ceea ce diavolul nu vrea să facem niciodată, ci să fim în mijlocul a toate şi în afara sinelui! Cu totul nebuni! – Când ne întoarcem în noi înşine, când intrăm în acea „cămară” din inima noastră, spune Sfântul Grigorie Palama: „Atunci când mintea se îndepărtează de orice lucru sensibil, este ridicată din furtuna zgomotului ce o înconjoară şi îl priveşte pe omul lăuntric, şi numai ce vede o mască înşelătoare care a fost meşteşugită  de înşelarea din partea de jos, aleargă să o curăţească prin plâns”. Vom vedea acea dezgustătoare mască pe care inima noastră a căpătat-o prin înşelarea din „partea cea de jos”, de gheenă, şi atunci ne va apuca jalea. Ne vom pocăi, şi cu lacrimi vom îndepărta masca pe care o poartă sufletul nostru. Iar atunci când ochii inimii noastre se vor curăţi şi vom vedea limpede, atunci îi vom vedea limpede şi pe ceilalţi. De aceea, porunca lui Hristos este: „Veţi cunoaşte adevărul şi adevărul vă va face liberi!”

Traducere din limba greacă de Elena Dinu pentru Blogul Sfântul Munte Athos

Foto credit pentru fotografiile cu Gheron Nikon și Noul Schit (Nea Skiti): Γέρων Νίκων

Se va prelua doar cu precizarea sursei – Blogul Sfântul Munte Athos

Notă: Textul de mai sus reprezintă traducerea fragmentului 15,55- 25,48 min. din înregistrea video de mai jos:

 

Vindecare de boala fariseismului, Mitropolitul Athanasie de Limassol

icoana-vamesul-si-fariseul

De Mitropolitul Athanasie de Limasol

Dragostea nu intră în cadrul șabloanelor rațiunii. Dragostea este mai presus de rațiune. Așa este și dragostea lui Dumnezeu. Ea depășește rațiunea oamenilor. Din această pricină nu putem judeca cu criterii raționale pe oamenii care Îl iubesc pe Dumnezeu. Pentru aceasta Sfinții lui Dumnezeu s-au mișcat după propria lor rațiune. Au avut o altă rațiune, nu rațiunea omenească. Și aceasta pentru că rațiunea lor a fost rațiunea dragostei.

Biserica nu ne învață să devenim oameni buni. Nu. Aceasta este ceva firesc, trebuie să se facă. Dacă nu devenim oameni buni, atunci ce am făcut? Acestea sunt lucrurile grădiniței. Biserica ne învață să-L iubim pe Hristos, adică să iubim însăși persoana Domnului nostru Iisus Hristos.

În Biserică se dezvoltă o relație, o relație personală a omului cu Hristos, nu cu învățătura lui Hristos, nu cu Evanghelia. Evanghelia este ceea ce ne ajută să ajungem la dragostea lui Hristos. Când vom ajunge la dragostea lui Hristos, nu va mai trebui Evanghelia. Nimic nu ne va mai trebui. Aceasta le oprește pe toate. Rămâne numai legătura omului cu Dumnezeu. Aceasta este diferența Bisericii de religie. Religia te învață să-ți faci îndatoririle tale, așa cum erau închinătorii la idoli.

Un exemplu: Am mers la locurile de închinare, ne-am închinat, am pus niște bani în cutie, am lăsat lumânări, untdelemn, pomelnice cu nume, prescuri, totul. Acestea constituie îndatoriri religioase. Cu toate acestea inima noastră nu s-a schimbat deloc. S-a sfârșit vremea îndatoririlor noastre, însă am rămas la fel cum am fost mai înainte. Gata să-i atacăm pe ceilalți, gata să protestăm, gata să ne oțărâm ca și mai înainte. Nu se schimbă inima noastră. Nu dobândim legătura cu Hristos. Și aceasta pentru că ne rezumăm numai la îndatoriri, la îndatoririle religioase.

Atanasie-de-LimassolȘi să știți că acești oameni, oamenii pietiști, sunt cei mai periculoși în Biserică. Dumnezeu să ne păzească de ei! Odată, când am săvârșit o Liturghie în Sfântul Munte, și spuneam: „Doamne, mântuiește pe cei binecredincioși”, un aghiorit spunea în glumă: „Doamne, mântuiește-ne de cei binecredincioși”. Adică, Dumnezeu să te păzească de oamenii pietiști, pentru că omul pietist înseamnă o personalitate deformată, care niciodată nu va avea o legătură personală cu Dumnezeu. Ci își face numai îndatoririle sale față de Dumnezeu, însă nici o legătură serioasă nu are cu El, iar Dumnezeu nu spune nimic acestui om. Și vă mărturisesc din experiența mea că nu am văzut vrăjmașii mai răi a Bisericii ca oamenii pietiști.

Atunci când oamenii pietiști din Biserică, preoții, teologii sau oamenii care o fac pe religioșii au încercat să-i facă pe copiii lor monahi sau preoți, acești oameni au devenit mai răi și decât demonii. S-au ridicat împotriva tuturor. Au devenit cei mai răi vrăjmași ai oamenilor.

Îmi aduc aminte de unii părinți care-și aduceau copiii la omiliile mele, iar când copilul lor la un moment dat făcea un pas mai mult, aceștia deveneau cei mai răi oameni și spuneau cele mai urâte cuvinte despre mine. Iar eu le spuneam: Dar tu ți-ai adus copilul la omilie, nu eu.

Odată am spus unui tată a cărui fiică avea râvnă pentru Biserică:

– Ascultă! N-o mai aduce la omilie pentru că mâine-poimâine fiica ta va deveni monahie, și atunci eu voi fi de vină.

– Nu, Părinte! Vai, dar noi vă adorăm.

Și au trecut șapte ani de când fiica lor a devenit monahie și încă nu mai vorbesc cu mine. Și oameni care nu au pierdut nici o omilie, ci erau totdeauna primii. Omilii, privegheri, cărți, toate. Și mai aduceau și pe copii lor, iar când a venit ceasul ca copilul lor, având dreptul să aleagă, a hotărât să urmeze propriul său drum, atunci acești oameni s-au postat exact în tabăra adversă și s-a dovedit că Hristos nu le-a vorbit niciodată în inimă. Ci au fost numai niște oameni pietiști. De aceea, oamenii pietiști sunt categoria cea mai dificilă din cadrul Bisericii. Și vreți să mai știți ceva? Acești oameni niciodată nu se vor vindeca, pentru că ei cred că sunt aproape de Dumnezeu. În timp ce păcătoșii, cei pierduți – cum mai sunt numiți, știu că sunt păcătoși. De aceea Hristos a spus că vameșii și desfrânatele vor merge în Împărăția lui Dumnezeu. Iar despre farisei a spus: „Voi, care sunteți pietiști nu veți merge niciodată în Împărăția lui Dumnezeu”. Și aceasta pentru că niciodată cuvântul lui Dumnezeu nu le-a schimbat inima, ci s-au limitat numai la ținerea unor rânduieli exterioare.

Așadar, să luăm aminte la noi înșine și să înțelegem că Biserica este un spital care ne tămăduiește, care ne face să-L iubim pe Hristos – iar dragostea lui Hristos este o flacără care se aprinde în inima noastră – și să ne cercetăm dacă suntem în dragostea lui Dumnezeu. Dacă vedem înlăuntrul nostru toate aceste răutăți, indiferențe și viclenii, atunci trebuie să ne neliniștim. Pentru că nu este cu putință ca Hristos să fie în inima noastră și să fim plini de oțet. Cum este cu putință să te rogi și să fii plin de fiere față de semenul tău? Cum este cu putință să citești Evanghelia și să nu-l primești pe fratele tău? Cum este cu putință să spui că ai atâția ani de slujire în Biserică, că ai atâția ani de când ești monah, cleric sau orice altceva, iar pe alfa în viața duhovnicească, care este dragostea, care este să-l rabzi pe fratele tău, să faci puțină răbdare, să nu o cunoști? Înseamnă că nu ai făcut nimic. Cu desăvârșire nimic.

Hristos a spus despre acele fecioare că nu le cunoaște. Le-a aruncat afară din cămara de nuntă, pentru că, cu toate că aveau toate celelalte virtuți, nu aveau dragoste. Ca și cum le-ar fi spus: Deși aveți virtuți exterioare, deși ați rămas fecioare, deși ați făcut nenumărate fapte, nu ați izbutit însă esența, care are mai mare însemnătate decât toate. Dacă nu ai izbutit aceasta, la ce îți folosesc celelalte? La ce-mi folosește dacă astăzi mănânc mâncare cu untdelemn sau nu? Se poate să nu mănânc mâncare cu untdelemn, însă să-l mănânc pe fratele de dimineață până noaptea.

În Sfântul Munte spuneau: „Nu mă întreba dacă mănânc pește. Pe pescar să nu-l mănânci, peștele poți să-l mănânci. O picătură de untdelemn poți să mănânci, numai pe producătorul de untdelemn să nu-l mănânci”. A mânca pe aproapele cu limba este mult mai rău decât a mânca o lingură de untdelemn. Și totuși numai la asta rămânem. A băgat cineva lingura în altă mâncare care are untdelemn și ne putem certa chiar pentru aceasta: de ce a băgat lingura mai înainte în altă mâncare? Vă dați seama cât de ridicole sunt aceste lucruri, pentru care își bat joc de noi demonii și oamenii care sunt în afara Bisericii? Când se apropie aceștia de noi, în loc să-i vadă pe oamenii Bisericii schimbați în Iisus Hristos, în loc să fie niște oameni plăcuți, maturi, echilibrați, integri, oameni plini de armonie înlăuntrul lor, din nefericire ne văd cu toate aceste patimi și acreli și spun:

– Ei, decât să devin și eu astfel, mai bine să rămân așa cum sunt.

Tu care mergi la Biserică, cu ce te-a folosit Biserica? Așa cum spuneam ieri, ai fost pe la mănăstiri, i-ai văzut pe Părinți, ai văzut Sfintele Moaște, ai văzut Sfântul Munte, pe Maica Domnului de la Tinos. La toate acestea am mers și ne-am întors, dar care este folosul de la toate aceste lucruri? Ți s-a schimbat inima? Am devenit niște oameni smeriți? Am devenit oameni mai plăcuți? Am devenit oameni mai blânzi în familia noastră, în mănăstire? Sau acolo unde lucrăm? Aceasta are însemnătate. Dacă nu vom izbuti aceste lucruri, cel puțin să devenim mai smeriți. Iar aceasta prin pocăință. Să devenim smeriți. Și dacă nici aceasta nu o izbutim, atunci suntem vrednici de multe lacrimi. Suntem de plâns. Deoarece, din păcate, timpul trece și se pierde, iar noi numărăm anii.

Batranul Iosif Vatopedinul, Cuv. Paisie Aghioritul, Diac. Athanasios, viitor Mitropolit de LimassolPe Părintele Paisie l-a întrebat cineva:

– Gheronda, câți ani aveți în Sfântul Munte?

– Eu am venit în Sfântul Munte în anul în care vecinul meu și-a cumpărat un catâr. Vecinul meu, bătrânul Zitos avea un catâr și știți că în Sfântul Munte fiecare chilie are și un catâr cu care își cară lucrurile. Animalul acesta trăiește mulți ani, nu poți cumpăra în fiecare zi catâri, pentru că sunt scumpi. Așadar în anul în care am venit eu în Sfântul Munte, și-a cumpărat și vecinul un catâr. Avem același număr de ani în Sfântul Munte. Și amândoi am rămas aceiași, acela, sărmanul, a rămas tot catâr, iar eu tot mirean, nu m-am schimbat.

De multe ori noi, călugării și preoții, spunem aceste lucruri. Unul spune: „Eu am patruzeci de ani în mănăstire”. Dar anii sunt spre paguba ta, căci Dumnezeu îți va spune: „Patruzeci de ani și încă nu ai izbutit să faci ceva? Ai patruzeci de ani și încă te mai mânii, mai judeci, te mai contrazici, te mai împotrivești, încă nu te supui? Ai patruzeci de ani și nu ai învățat primul lucru al vieții monahale? Nu ai învățat prima literă a vieții creștine? Ce să fac cu anii tăi? Ce să-ți fac dacă ai cincizeci de ani cu spovedanie regulată și nu poți răspunde aproapelui cu un cuvânt bun. Ce să fac cu toate aceste lucruri?”.

Sursa: marturieathonita.ro
Foto: (1, sus). Reprezentare iconografică a parabolei biblice a vameşului şi fariseului,  (2). Mitropolitul Athanasie de Limassol, fost nevoitor aghiorit la Nea Skiti şi Vatopedi, ucenic al Părinţilor Paisie Aghioritul şi Efrem Katunakiotul, (3). Viitorul Mitropolit Athanasie împreună cu Cuvioşii Paisie Aghioritul şi Iosif Vatopedinul

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

Mitropolitul Athanasie de Limassol s-a născut în 1959 la Limassol. După terminarea liceului, în 1976, este hirotonit diacon de Arhiepiscopul Hrisostom al Pafosului. Urmează cursurile Facultăţii de Teologie din Thessalonic, după absolvirea căreia pleacă în Muntele Athos, la Nea Skiti, unde este tuns monah şi devine ucenic al unor mari părinţi duhovniceşti precum Paisie Aghioritul şi Efrem Katunakiotul.

 În 1982 Mitropolitul Athanasie primeşte schima mare şi este hirotonit ieromonah de episcopul Nicodim al Ierisosului şi Sfântului Munte. În 1987, pe când vieţuia la Mănăstirea Vatopedi, este ales reprezentant al acesteia în Sfânta Chinotită a Sfântului Munte, al cărei protos devine între 1991-1992. În 1992, la rugămintea Arhiepiscopului Hrisostom, primeşte binecuvântare din partea Mănăstirii Vatopedi să se întoarcă în Cipru şi să intre în obştea Mănăstirii din Pafos. În noiembrie 1993 ajunge stareţ al Mănăstirii Mahera, iar pe 11 februarie 1999 este ales de clerici şi credincioşi ca mitropolit al Limassolului, fiind înscăunat trei zile mai târziu.

Omilia 52 a Sfântului Grigorie Palama la Intrarea în Biserică a Maicii Domnului (21 noiembrie)

intrarea_in_biserica_a_maicii_domnului_10

OMILIA 52 – Predică la Intrarea în Sfânta Sfintelor a Preasfintei Stăpânei noastre, Născătoarea de Dumnezeu

Dacă pomul cel bun după roadă se cunoaşte, iar pomul cel bun şi poame bune face, (Mt. 7:16; Lc. 6:44), Maica a toată bunătatea, Născătoarea Binelui celui veşnic, cum nu va covârşi prin bunătate şi frumuseţe tot binele atât cel din lume, cât şi cel mai presus de lume? Căci puterea care a preaînfrumseţat toate, veşnica şi fără de schimbare icoană a bunătăţii, Cuvântul cel mai presus de toată bunătatea şi mai presus de fiinţă, mai dinainte de veci, Fiul Tatălui Celui Preaînalt, fiindu-i voia să-şi asume chipul nostru din negrăită iubirea Lui de oameni şi din milă faţă de noi, ca să cheme firea noastră din adâncurile iadului în care a fost trasă şi să o înnoiască fiindcă îmbătrânise şi să o ridice la înălţimea cea supracerească a Împărăţiei şi Dumnezeirii Sale, fiind unit cu ea după ipostas, a trebuit să-şi asume trupul, trup nou, dar în acelaşi timp şi [asemenea] cu al nostru. Pentru ca să ne înnoiască pe noi dintr-ale noastre, printr-o zămislire şi naştere după chipul naşterii noastre şi mai apoi, după naştere, prin hrănirea şi purtarea în braţe, făcându-se întru toate ca noi pentru noi, a aflat roabă potrivită întru toate şi călăuză neîntinată cu firea tocmai pe această Pururea Fecioară pe care şi noi o cântăm astăzi, a cărei Intrare de necuprins cu mintea în Sfânta Sfintelor o prăznuim acum. Pe aceasta a rânduit-o mai dinainte Dumnezeu cel mai înainte de veci spre mântuirea şi chemarea neamului nostru omenesc şi a ales-o între toate fecioarele cele din veac, nu doar dintre mai multe, ci dintre cele minunate din toate veacurile şi renumite pentru evlavia lor şi priceperea şi pentru folosul tuturor precum şi iubirea de Dumnezeu, pentru purtarea lor atât în vorbe, cât şi în fapte.

Căci şarpele cel înţelegător şi începător al răutăţii s-a ridicat la început împotriva noastră şi ne-a tras pe noi în străfundurile iadului. Şi multe sunt cele prin care s-a ridicat împotriva noastră şi prin care a robit firea noastră: uciderea, pizma şi ura, nedreptatea şi viclenia, uneltiri şi comploturi şi pentru acestea şi altele ca acestea, are de la sine însuşi o putere aducătoare de moarte, el însuşi de la sine însuşi născând-o pe aceasta, ca unul care cel dintâi s-a despărţit de viaţa cea adevărată. Căci la început l-a pizmuit pe Adam, văzându-l pe el petrecând în locaşul bucuriei celei neprihănite şi străluminat de slava dumnezeiască şi înălţat de pe pământ la cer, în vreme ce el însuşi a fost lepădat cu dreptate. Atunci l-a pizmuit cu o furie şi mai întărâtată, încât a voit şi la moarte să îl aducă. Întrucât era pizmaş, şarpele cel înşelător şi cu adevărat urâtor de oameni, nu numai urâtorul Binelui a fost, ci şi născătorul uciderii s-a făcut pe care ne-a adus-o nouă, legându-ne prin ea cu vicleşug. Căci l-a tras spre batjocură prin tirania lui, în cel mai înalt grad şi în chip nedrept, pe cel zidit de Dumnezeu după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Or, înfricoşatul şi cu adevărat potrivnicul şi răuvoitorul diavol, fiindcă nu a îndrăznit să-l împresoare pe faţă, s-a folosit de vicleşug şi de răutate şi s-a apropiat de el prin şarpele cel sensibil, ca şi când i-ar da un sfat bun şi prietenesc, urmărind să îi răpească locul, făcându-l să uite [porunca dumnezeiască] şi, prin sfatul cel potrivnic lui Dumnezeu, să verse în om ca un venin puterea lui aducătoare de moarte.

Aşadar, dacă Adam s-ar fi ţinut strâns de dumnezeiasca poruncă şi s-ar fi scuturat pe dată de sfatul cel rău şi potrivnic, atunci s-ar fi arătat biruitor asupra vrăjmaşului şi ar fi rămas mai presus de batjocura cea aducătoare de moarte, ruşinând după putere pe cel care îl lovea în chip pizmaş şi viclean. Dar el, de bună voie făcându-i loc, cum n-ar fi trebuit niciodată, a fost slăbănogit şi s-a făcut nefolositor şi apoi rădăcina neamului nostru a odrăslit în chip analog sieşi vlăstarele noastre muritoare. S-ar fi cuvenit ca noi să dăm la o parte batjocura şi să chemăm izbânda (1), să aruncăm de la noi veninul cel aducător de moarte din suflet şi din trup şi deîndată am fi luat viaţa şi încă viaţa cea înveşnicită şi fără de durere. Era aşadar de trebuinţă neamului nostru o rădăcină nouă, adică un nou Adam, nu numai fără de păcat, dar şi cu neputinţă de abătut şi întru totul nebiruit Care să poată ierta şi păcatele şi Care să-i facă fără de prihană pe cei vinovaţi, şi nu doar viu fiind, ci şi de viaţă Făcător, pentru ca celor ce s-au lipit de El şi care vin la El după neam, să le dea în schimb viaţă şi dezlegare de păcate, înviindu-i nu numai pe cei care au urmat după El, ci dăruind viaţă şi celor care au murit înainte de El.

Pentru aceasta, sfântul Apostol Pavel, marea trâmbiţă a Duhului, strigă zicând: „Făcutu-s-a omul cel dintâi Adam cu suflet viu, iar Adam cel de pe urmă cu duh dătător de viaţă” (I Cor. 15:45). Dar fără de păcat şi dătător de viaţă Care să poată ierta păcatele, nimeni nu este afară numai de Dumnezeu. Aşa încât era necesar ca nu numai om, ci şi Dumnezeu să fie noul Adam, mai mult chiar, să fie însăşi viaţa, şi înţelepciunea, şi dreptatea, şi iubirea, şi mila şi orice alt bine, fiindcă întru milă, întru înţelepciune şi dreptate urma să lucreze din nou înnoirea vechiului Adam şi învierea, de ale căror contrarii folosindu-se şarpele cel înţelegător începător al răutăţii a pus la cale izgonirea noastră şi moartea.

Aşadar, aşa cum cel ce de la început a fost ucigaş de oameni a fost stârnit cu pizmă şi ură împotriva noastră la fel şi Începătorul vieţii a fost mişcat, prin nemăsurata iubire de oameni, spre noi. Căci dorind, în chip drept, mântuirea propriei făpturi, ceea ce însemna să o rezidească şi să o mântuiască, precum şi începătorul răutăţii acela a râvnit, în chip nedrept, pierderea zidirii lui Dumnezeu care era robită de el şi care zăcea sub tirania lui. Dar precum acesta prin nedreptate, vicleşug şi înşelare a lucrat biruinţa lui şi căderea omului, la fel Izbăvitorul, prin dreptate, prin adevăr a lucrat micşorarea până în sfârşit a începătorului răutăţii şi înnoirea propriei Lui făpturi. Dar despre înţelepciunea cu privire la această iconomie dumnezeiască nu este momentul să vorbim acum.

Căci ţinea mai cu seamă de dreptate faptul de a ridica firea aceasta robită şi înjosită şi de a aduce izbânda şi să fie izbăvită din robie. Pentru aceasta a binevoit Dumnezeu să ia de la noi firea noastră prin această neînţeleasă unire după ipostas. Or, a uni în chip preaînalt acea curăţie mai presus de cuget cu firea noastră cea întinată era din rândul celor cu neputinţă. Căci numai un singur lucru era cu neputinţă lui Dumnezeu: să se unească pe Sine cu ceea ce era necurat; era nevoie deci ca mai înainte să fie curăţită firea noastră pentru unire. Pentru aceasta a şi fost nevoie de o fecioară cu desăvârşire neîntinată şi, în chip necesar, fără de prihană pentru zămislirea şi naşterea celui iubit şi dătătorului curăţiei, care a fost mai dinainte vestită, desăvârşită şi descoperită. Şi taina acesteia s-a lucrat prin multe fapte, neînţelese la vremea lor, dar toate s-au redus la una.

sfantul_grigorie_palamas_omilii_31-63Pentru aceasta şi noi azi prăznuim pe cele care s-au săvârşit atunci ca început pentru aceasta, de vreme ce din săvârşirea acelora sunt cunoscute mai bine cele care au dus la săvârşirea unei atât de mari minuni. Căci Cuvântul şi Fiul lui Dumnezeu împreună fără de început şi împreună veşnic cu Tatăl cel Preaînalt, fiind de la Dumnezeu, la Dumnezeu şi fiind El Însuşi Dumnezeu, fiu al omului se face, al acestei Pururea Fecioare. „Iisus Hristos, ieri şi azi şi în veci este acelaşi”, (Evr. 13:8) Necuprins cu firea, Neprihănit cu omenitatea „Care singur este, precum mai dinainte a mărturisit Isaia, Care păcat nu a făcut, nici nu s-a aflat în gura lui vicleşug” (Is. 53:9). Dar nu numai aceasta, ci şi singurul Care nu a fost zămislit în fărădelegi, nici nu s-a născut în păcate, precum David mărturiseşte în Psalmi despre sine şi despre orice om (Ps. 50:6), ca Unul Care, şi după aplecarea voii, este desăvârşit curat şi neîntinat, neavând nicidecum nevoie de a fi curăţit de ceva, fiind curat prin Sine Însuşi, pentru ca astfel pentru noi venind la noi cu dreptate şi totodată în chip preaînţelept să primească patima, moartea şi învierea. Căci mişcarea/impulsul către naşterea cea după trup fiind un act involuntar şi de neconceput pentru legea minţii. Deşi este biruit de unii prin constrângerea firii, în timp ce există şi unii care sunt hărăziţi naşterii de prunci în chip înţelept, totuşi, de la bun început, naşterea poartă semnele osândei, fiind stricăciune care spre stricăciune pururea naşte, fiindcă nu a păzit cinstea cea dintâi pe care firea noastră o avea de la Dumnezeu, ci asemănatu-s-a dobitoacelor celor fără de minte, impulsul [de a naşte] devenind pătimaş.

Pentru aceasta nu numai că a venit Dumnezeu între oameni, ci a venit [întrupându-Se] din Fecioară curată şi sfântă sau, mai curând, Preacurată şi Preasfântă, fiindcă a fost mai presus de orice întinăciune nu numai cu trupul, ci a fost fecioară mai presus şi de cugetele cele întinate care vin de la pofta trupului. Iar la această Fecioară, luarea în pântece [zămislirea], umbrită de Preasfântul Duh, nu a adus-o pofta trupului, ci bunăvestirea şi credinţa – întruparea lui Dumnezeu, care a covârşit orice minte şi cuvânt, ca fiind mai presus de rânduiala firii şi mai presus de cuvânt, fiindcă nu a stăpânit-o mai înainte vreo învoire pătimaşă sau vreo ispitire a poftei trupeşti. Căci aceasta era mereu sălaş Domnului prin rugăciune şi prin râvna duhovnicească („iată roaba Domnului, fie mie după cuvântul tău” (Lc. 1:38) a grăit Fecioara către Îngerul Bunei Vestiri şi luând în pântece a zămislit. Aşadar, fiindcă tocmai această fecioară a fost găsită vrednică, ceea ce este cântată şi de noi astăzi, pe această pururi Fecioară a rânduit-o Dumnezeu mai înainte de veacuri şi a ales-o dintre toate fecioarele care din veac care au bineplăcut Lui.

Şi vedeţi de unde îşi are obârşia această alegere! Dintre copiii lui Adam, minunatul Set a fost cel ales de Dumnezeu ( Fc. 4:26) pentru frumuseţea purtărilor lui şi pentru buna rânduială a simţurilor şi pentru buna cuviinţă a virtuţilor, arătându-l pe el ca pe un cer însufleţit. Şi pentru acestea a dobândit alegerea Set, din care Fecioara aceasta avea să odrăslească, potrivita căruţă a lui Dumnezeu celui mai presus de ceruri, care a chemat pe toţi oamenii la cereasca înfiere.

Pentru aceasta se şi numesc fii ai lui Dumnezeu tot neamul lui Set, pentru că din neamul acestuia a binevoit a odrăsli fiul omului pe Fiul lui, fiindcă şi Set se tâlcuieşte Înviere sau, mai degrabă, reînviere cea care este în primul rând Domnul Cel ce a făgăduit şi dăruit viaţă fără de moarte celor care cred întru El. Dar cât de mare este tipul corespunzător! „Căci Set s-a născut din Eva” precum ea însăşi zice „în locul lui Abel”( Fc. 4:25) pe care l-a ucis Cain pizmuindu-l, iar Hristos S-a născut din Fecioara cu firea în locul firii lui Adam pe care l-a ucis, pizmuindu-l, începătorul şi întâistătătorul răutăţii. Dar Set nu l-a înviat pe Adam –căci chip al învierii s-a socotit- pe când Domnul nostru Iisus Hristos pe Adam l-a înviat căci El este adevărata Viaţă a oamenilor şi Învierea prin Care şi cei de la Set, după nădejde, au fost învredniciţi de dumnezeiasca înfiere, fiind numiţi fii ai lui Dumnezeu, de vreme ce este limpede că întru această nădejde sunt numiţi fii ai lui Dumnezeu, adică de la cel dintâi care a chemat [numele Domnului] care a şi primit alegerea. Iar acesta unul şi întâiul era Set însuşi care, după cum este scris de Moise „cel dintâi a nădăjduit să cheme numele Domnului Dumnezeu” (Fc. 4:25). Vedeţi că după nădejde a dobândit dumnezeiasca numire?

Aşadar avându-şi obârşia de la aceşti fii ai lui Adam, alegerea celei ce avea să fie Maica lui Dumnezeu, după cunoaşterea Lui cea de mai înainte şi desăvârşită între neamurile vremii, a coborât până la regele şi profetul David şi la urmaşii tronului şi neamului lui. Şi fiindcă era deja timpul pentru plinirea acestei alegeri, au fost aleşi Ioachim şi Ana, din casa şi din seminţia lui David, căci erau fără de copii şi au trăit în înfrânare şi fiindcă erau cei mai buni în ceea ce priveşte virtutea dintre cei care îşi aveau obârşia din David, după neam şi după petrecere. Acestora care au cerut de la Dumnezeu prin nevoinţă ascetică şi prin rugăciune, dezlegarea nerodirii lor, urmând ca rodul născut din aceştia să fie adus înainte între copiii făgăduiţi lui Dumnezeu, tocmai acestora s-a făgăduit de la Însuşi Dumnezeu şi s-a dăruit lor Maica Domnului de azi, ca fiind astfel născută din mulţime de virtuţi cea Atotvirtuoasă şi din felurite chipuri de înfrânări, Preacurata să ia rod în pântece, unind înfrânarea cu rugăciunea şi nevoinţa, să devină născătoare în feciorie şi născându-L cu trupul întru nestricăciune pe Cel născut cu dumnezeirea din feciorelnic Tată mai înainte de toţi vecii. O întraripare a unei asemenea rugăciuni! O neîmpiedicare pe care a aflat-o la Domnul!

Dar fiindcă aceia astfel au dobândit prin rugăciune unele ca acestea şi au văzut pogorându-se în faptă dumnezeiasca făgăduinţă către ei, s-au străduit şi ei să-şi împlinească făgăduinţa făcută către Dumnezeu, ca nişte iubitori de adevăr, iubitori de Dumnezeu şi iubiţi de El, de îndată ce a fost înţărcată au adus-o înaintea sfântului altar al lui Dumnezeu şi înaintea sfinţitului Lui ierarh pe cea cu adevărat sfântă şi fiica Domnului şi acum Fecioară şi Maică a lui Dumnezeu. Şi deşi era încă la o astfel de vârstă, fiind plină de harurile cele dumnezeieşti şi desăvârşit împlinită cu mintea şi cunoştinţa, totuşi mai mult decât celelalte care se desăvârşiseră mai înainte de ea şi între care s-a arătat că nu a avut nevoie să fie adusă de alţii, ci ea însăşi din propriul ei imbold către Dumnezeu printr-o cunoştinţă nemijlocită, ca şi cum i-ar fi crescut aripi de la sine fiind purtată spre sfânta şi dumnezeiasca sete şi dragoste şi având o asemenea vrednicie, prin ea însăşi, a aflat calea şi sălăşluirea în Sfânta Sfintelor.

Iar când a cunoscut arhiereul Domnului că de la sine (eoiken) copila avea harul cunoştinţei lui Dumnezeu, mai mult decât toate celelalte, se cuvenea să o şi învrednicească mai mult decât pe toate celelalte de sălăşluirea în Sfânta Sfintelor şi să-i încredinţeze pe toţi de aici prin cele petrecute de dragostea ei şi de conlucrarea şi alegerea lui Dumnezeu, Care a trimis acolo de sus prin îngerii săi negrăită hrană Fecioarei prin care a întărit-o cu firea în [lucrarea] celor mai bune, pe cea care era şi cu trupul mai curată şi mai presus şi decât cele netrupeşti, păzind-o şi desăvârşind-o, având cugetele cereşti şi supuse. Nu numai că a intrat doar în Sfânta Sfintelor, ci şi sălaş aflând acolo, ca una care a fost închinată lui Dumnezeu, nu pentru o perioadă de puţini ani, fiindcă prin ea cerurile se vor deschide la vremea potrivită şi vor fi date spre sălaş veşnic celor care cred naşterii ei minunate.

Astfel aşadar şi pentru aceasta, cea aleasă între cei aleşi din veac, arătându-se ea însăşi Sfânta Sfintelor, ceea ce a avut trupul mai curat şi mai dumnezeiesc decât cele mai curate duhuri, astfel încât să se arate nu numai primitoare a dumnezeieştilor cuvinte, ci şi primitoare a Însuşi Cuvântului celui Unul născut şi ipostatic al Tatălui celui fără de început, a fost astăzi în chip preadrept aşezată în cel mai de taină altar ca o comoară a lui Dumnezeu folosită la vreme, precum s-a şi întâmplat, pentru îmbogăţirea şi înfrumuseţarea mai presus de frumuseţe şi decât toată frumuseţea. Astfel şi pentru aceasta, se slăveşte ca maică şi Fecioară, în toată puterea cuvântului şi înainte de naştere, şi după naştere. Iar noi, cugetând adânc la mântuirea noastră ce s-a lucrat nouă prin ea, să aducem ei mulţumire şi cântare din toată puterea. Căci dacă femeia cea plină de recunoştinţă despre care se pomeneşte în Sfânta Evanghelie că auzind şi numai puţin din cuvintele mântuitoare ale Domnului, i-a dat în schimb slavă maicii Lui, fericind-o, cu glas mare din mulţime a strigat către Hristos, zicând: „fericit pântecele care te-a născut şi sânii la care ai supt” (Lc. 11:27). Iar noi toate cuvintele vieţii veşnice avându-le scrise de la aceasta şi nu doar câteva cuvinte, ci şi minunile şi patimile şi, prin ele, învierea din morţi a firii noastre, şi înălţarea la ceruri, şi viaţa cea fără de moarte făgăduită nouă, şi mântuirea cea fără de schimbare, cum nu vom preamări cu laude şi nu vom ferici fără încetare pe maica celui ce ne-a adus nouă mântuirea, Maica Dătătorului de viaţă, prăznuind laolaltă şi zămislirea, şi naşterea, şi mutarea sălăşluirii ei în Sfânta Sfintelor?

Dar acum să ne mutăm şi noi înşine cu mintea de la pământ la cele înalte şi să ne schimbăm de la trup la duhul. Să ne întoarcem dorul de la cele vremelnice către cele dăinuitoare. Să ne înţelepţim plăcerile cele trupeşti care se nasc ca o atracţie în suflet şi care după puţină vreme se trec, să râvnim la darurile cele duhovniceşti. Astfel încât să rămânem fără de prihană. Să smulgem din vârtejul cel de jos obişnuinţa trupului nostru, iar cugetul să îl ridicăm la sălaşurile cele cereşti, în Sfânta Sfintelor de acolo, înlăuntrul căreia şi Fecioara locuieşte acum.

Căci astfel ajung la ea în chip folositor pentru noi cu o îndrăznire bineplăcută lui Dumnezeu şi cântările noastre de laudă şi rugăciunile noastre către ea şi dobândind-o mijlocitoare pentru bunătăţile cele prezente şi cele viitoare şi dăinuitoare să fim fii moştenitori, cu harul şi iubirea de oameni al Celui născut dintr-însa pentru noi, al Domnului nostru Iisus Hristos Căruia se cuvine slava, cinstea şi închinăciunea împreună cu Cel fără de început Părintelui Lui şi cu Cel împreună veşnic şi de viaţă făcătorul Lui Duh, acum şi pururi şi în vecii vecilor. Amin.

Sursa: Sfântul Grigorie Palama, Omilii vol III, 2007, Bucuresti Anastasia via Doxologia
Notă: (1). Joc de cuvinte, izbânda în greacă este nikh/ care apare şi ca nume al Mântuitorului întipărit pe prescură, însemnând  Iisus Hristos mântuieşte. Să chemăm izbânda vrea aşadar să spună totodată să chemăm numele lui Iisus Hristos Biruitorul.