Arhive blog
Dar pentru Mănăstirea Diaconești din partea Mănăstirii Vatoped (Jurnal Trinitas, 14.12.2022)
Miercuri, 14 decembrie 2022, o delegație a Arhiepiscopiei Romanului și Bacăului, coordonată de Înaltpreasfințitul Părinte Ioachim, a întâmpinat pe Aeroportul internațional „George Enescu” din Bacău pe preacuviosul părinte arhimandrit Efrem de la Mănăstirea Vatopedu, Sfântul Munte Athos. Totodată, înaltul oaspete athonit a fost întâmpinat și de membri din administrația aeroportului băcăuan care i-au urat salutul de bun venit și au primit binecuvântarea sa.
Mai apoi, Starețul Efrem Vatopedinul s-a deplasat la Mănăstirea Diaconești (Bacău) căreia i-a dăruit un odor de preț: o copie după crucea Sfântului Împărat Constantin cel Mare, care are inserată o părticică din Lemnul Sfintei Cruci pe care S-a răstignit Hristos.
Mai multe imagini de la aeroport și de la Mănăstirea Diaconești găsiți în foto-reportajul părintelui Silviu Cluci de la Doxologia >> AICI <<
Vezi și Zi de har și binecuvântare pentru obștea Mănăstirii Diaconești >> AICI <<
TVR2: Părintele Efrem – starețul Mănăstirii Vatopedi de la Muntele Athos, o ediție a emisiunii Povestea vinde (9.11.2022)
Ediţia emisiunii Povestea vinde, difuzată miercuri, 9 noiembrie 2022, la TVR2, când Liana Stanciu ne-a propus un episod despre părintele Efrem – starețul mănăstirii Vatoped, dar și despre Muntele Athos, una dintre cele mai căutate destinații de pelerinaj pentru credincioșii ortodocși români.
© TVR2
Cuvânt de învățătură rostit de Gheronda Ștefan (Nuțescu) la Schitul Darvari – 2 octombrie 2022
Cuvânt de învățătură rostit de Gheronda Ștefan Nuțescu la Schitul Darvari (București)- 2 octombrie 2022.
Gheronda Ștefan Nuțescu este unul dintre cei mai renumiți părinți români din Sfântul Munte, starețul Chiliei Buna Vestire – Schitul Lacu, neobosit traducător al cărților apărute sub egida Evanghelismos, editura care, printre multe altele, a făcut cunoscute cărțile Sfântului Paisie Aghioritul în limba română.
Cuvânt de învățătură rostit de Gheronda Ștefan (Nuțescu) la Schitul Darvari – 26 septembrie 2021
Cuvânt de învățătură rostit de Gheronda Ștefan Nuțescu la Schitul Darvari (București)- 26 septembrie 2021.
Gheronda Ștefan Nuțescu este unul dintre cei mai renumiți părinți români din Sfântul Munte, starețul Chiliei Buna Vestire – Schitul Lacu, neobosit traducător al cărților apărute sub egida Evanghelismos, editura care, printre multe altele, a făcut cunoscute cărțile Sfântului Paisie Aghioritul în limba română.
Documentar despre viața Părintelui Paisie Olaru de la Schitul Sihla (+18 Octombrie 1990)
Documentar despre viața Părintelui Paisie Olaru de la Schitul Sihla (+18 Octombrie 1990).
30 de ani de la cinstita sa adormire în Domnul. Să avem parte de rugăciunile sale!
VIDEO: Prințul Charles se adresează românilor într-un mesaj video cu ocazia Paștelui ortodox
Prințul de Wales se adresează românilor într-un mesaj video cu ocazia Paștelui ortodox, în care evocă actuala criză sanitară și își exprimă dorința de a reveni în România, dar și de a se întâlni din nou cu membri ai comunității românești din Marea Britanie. Redăm integral mesajul video al Prințului Charles înregistrat vineri,17 aprilie 2020, la Birkhall, reședința sa din Scoția, potrivit Clarence House.
SPRIJINIȚI ACTIVITATEA BLOGULUI NOSTRU!
Gânduri athonite la Centenarul Marii Uniri
Doamne ajută!
Dragii mei,
M-am sfătuit cu duhovnicul meu și am spus că ar fi bine să vă scriu câteva rânduri în aceste zile în care purtarea de grijă a bunului Dumnezeu a adunat atâtea momente înălțătoare legate de adâncirea unității de neam.
Mulți au vorbit foarte bine despre Catedrala Mântuirii Neamului, despre Sfântul Apostol Andrei și despre Ziua Națională – Ziua Marii Uniri – și deci nu voi mai încerca și eu.
Aș dori însă să mă opresc puțin asupra marii uniri:
Trebuie să știm că de fapt marea unire a existat dintotdeauna pentru că de fapt Dumnezeu nu a creat mai mulți oameni – la Facere scrie „Sa facem om după chipul nostru, după asemănarea noastră” – om, iar nu oameni. După care în clipa în care creează femeia nu ia altă materie, ci a creat-o din Adam astfel încât să nu se strice unitatea.
Dincolo de asta, Sfânta Scriptură spune că Dumnezeu „bărbat și femeie L-a făcut” (singular) și nu „i-a făcut” (plural), accentuând încă o dată faptul că este vorba despre un singur Adam.
De fapt ce știm noi despre Dumnezeu?
Știm că este un singur Dumnezeu în trei persoane – Sfânta Treime. La fel, Dumnezeu a creat un singur Adam în multe persoane de două genuri: masculin și feminin.
Din păcate, însă, astăzi datorită păcatului noi nu mai avem conștiința acestei unități originale pentru că firea noastră este spartă, îmbucățită de căderea lui Adam.
Hristos, noul Adam, a venit să refacă această unitate și oferă posibilitatea cui dorește să se unească cu El și prin El cu ceilalți.
Desigur că a plătit cu moartea pentru asta pentru că distorsiunea noastră exact în asta constă: în egoismul care are ca rezultat necesar singurătatea, iadul.
Toată istoria omenirii este de fapt dovada eșecului căutării disperate a unui alt drum, a unei alte soluții înafară de Hristos.
Este nevoie de smerenie, de iertare pentru a reuși să ieșim din înțepenirea mândriei egoismului nostru.
Este imperios necesar să avem încredere în Dumnezeu pentru că altfel vom rămâne pururi închistați în cadrele foarte strâmte ale vidului interior.
Fără Dumnezeu nu putem face nimic – vom reuși doar împreună. Învingerea fratelui este doar o satisfacție iluzorie – este de fapt chiar înfrângerea mea.
Trebuie să evităm lucrurile care ne despart de ceilalți: iubirea de materie (bogăție), iubirea de slavă, iubirea de plăcere. Toate aceste lucruri trag mintea în hăul propriului interes și nu mai lasă să vadă frumusețea infinită a celuilalt. Nu mai avem ochi pentru nimeni și ochii care nu se văd se uită.
Bogăția adevărată o vom obține numai uniți între noi și cu Hristos.
Slava adevărată o vom obține numai împreună cu Hristos.
Plăcerea adevărată o vom experia numai în comuniunea interpersonală pură cu toți în Hristos.
Haideți să fim bogați, slăviți și bucuroși cu adevărat!
Trebuie doar să renunțăm puțin la egoismul nostru, la duritatea din noi. Să acceptăm faptul că singuri suntem limitați iar cei mulți le au pe toate. Să ne acceptăm locul, să încercăm să devenim mai buni și să avem curajul să pășim înainte să ne asumăm răspunderea puterii când ni se cere și iarăși, să pășim înapoi și să lăsăm de la noi puterea când suntem rugați. E nevoie de atenție și de conștiința și iubirea calităților și neajunsurilor celorlalți.
Trebuie doar să fim prezenți la Marea Unire.
Cu mult drag în Hristos,
p. Theologos
Sfânta Mare Mănăstire Vatopedi
VIDEO: Conferința Domnului Florin Marinescu, cel mai bun cunoscător al arhivelor românești de la Muntele Athos, cercetător al Institutului de Studii Neoelene din Atena (Cluj, 7 iunie 2017)
VIDEO: Conferința Domnului Florin Marinescu, cel mai bun cunoscător al arhivelor românești de la Muntele Athos, cercetător al Institutului de Studii Neoelene din Atena (Cluj, 7 iunie 2017)
[P] Pelerinaje la Muntele Athos
Istoricul și paleograful Florin Marinescu, stabilit în Grecia din anul 1978, a lucrat timp de peste 30 de ani la Centrul de Cercetări Neoelene al Institutului Național de Cercetări din Grecia și a scris peste 20 de volume, singur sau în colaborare cu alți istorici, despre documentele românești de la Muntele Athos. De asemenea, a scris peste 140 de studii și articole, temele abordate fiind relațiile politice, economice și spirituale dintre Grecia și mai ales Muntele Athos, și România. Totodată, Florin Marinescu este singurul paleograf de documente românești cu scriere chirilică și singurul cercetător care are acces la arhivele românești care se află în bibliotecile schiturilor de pe Sfântul Munte.
Titlul conferinței „Un călugăr mirean în căutare de tezaure românești la Muntele Athos”, puțin neobișnuit sau bizar la prima vedere, face cel mai probabil trimitere simbolică la faptul că distinsul cercetător român a petrecut mii de ore în bibliotecile aghiorite în cele vreo sută de călătorii de cercetare în Sfântul Munte, transformându-l cumva într-un viețuitor mirean al locului, într-un „călugăr mirean”. – LD
Domnul Florin Marinescu, cel mai bun cunoscător al arhivelor românești de la Muntele Athos, cercetător al Institutului de Studii Neoelene din Atena, va conferenția la Cluj pe 7 iunie 2017 [update înregistrarea video]
Istoricul și paleograful Florin Marinescu, stabilit în Grecia din anul 1978, a lucrat timp de peste 30 de ani la Centrul de Cercetări Neoelene al Institutului Național de Cercetări din Grecia și a scris peste 20 de volume, singur sau în colaborare cu alți istorici, despre documentele românești de la Muntele Athos. De asemenea, a scris peste 140 de studii și articole, temele abordate fiind relațiile politice, economice și spirituale dintre Grecia și mai ales Muntele Athos, și România. Totodată, Florin Marinescu este singurul paleograf de documente românești cu scriere chirilică și singurul cercetător care are acces la arhivele românești care se află în bibliotecile schiturilor de pe Sfântul Munte.
Titlul conferinței „Un călugăr mirean în căutare de tezaure românești la Muntele Athos”, puțin neobișnuit sau bizar la prima vedere, face cel mai probabil trimitere simbolică la faptul că distinsul cercetător român a petrecut mii de ore în bibliotecile aghiorite în cele vreo sută de călătorii de cercetare în Sfântul Munte, transformându-l cumva într-un viețuitor mirean al locului, într-un „călugăr mirean”. – LD
Scrisoare deschisă a părinților de la Schitul românesc Prodromu din Muntele Athos către poporul român cel dreptcredincios, având ca temă mișcările stradale și revolta împotriva decăderii societății românești
Părinții români din Sfântul Munte Athos,
Către poporul dreptcredincios român
Iubiți frați întru Hristos, cu multă întristare vă adresăm aceste cuvinte, văzând pericolul și durerea prin care trece poporul român în aceste zile. Deși cu trupul departe de țară, cu rugăciunile noastre nu ne-am despărțit niciodată de neamul în mijlocul căruia ne-am născut, încât acum nu putem să tăcem și să rămânem nepăsători în fața momentului de răscruce prin care iarăși trece poporul român în istoria sa.
Ne referim la mișcările stradale în care revolta oamenilor faţă de decăderea la care a ajuns din multe puncte de vedere societatea românească este dirijată de forțe ostile țării împotriva stăpânirii statului și a Bisericii noastre. Desigur că nu Dumnezeu este în spatele acestora, ci mai curând oameni care urăsc poporul român și credința sa creștin ortodoxă și se folosesc de acest moment pentru a produce mai multă tulburare și a găsi astfel prilejul instituirii unei noi ordini antihristice în lumea românească, cum a fost cea din perioada de glorie a bolșevismului în România. Căci numai atunci s-a mai întâmplat ca provocatori să ațâțe mulțimea împotriva Bisericii lui Hristos, cum am auzit că s-a petrecut în ultimele zile. Așadar, nenorocirile în urma cărora au murit mai mulți oameni, iar alții sunt încă între viață și moarte, sunt folosite astăzi, în chip murdar, ca pretext, pentru a aduce alte suferințe, dureri și întristări peste neamul nostru cel atât de necăjit.
Poate nu este deloc întâmplătoare asemănarea revoltei din aceste zile din București cu revoltele care în ultimii ani au condus la vărsări de sânge, războaie, sărăcie și refugiați în mai multe țări ale lumii chiar în unele state învecinate nouă cum este Ucraina. Cei care ies acum în stradă, trebuie să aibă în vedere că este destul de probabil ca acolo să ajungem și noi în aceste vremuri în care orice scânteie este suficientă pentru a aprinde focul ce mocnește astăzi în lume.
Am nădăjduit cu toții după 1990 la o înnoire a lumii românești, la o schimbare în bine a tuturor așezămintelor statului român, însă ce schimbări au adus toate mișcările stradale adesea manipulate de unii și de alții. Am spune că am devenit din ce în ce mai săraci, milioane de români au luat drumul pribegiei, căutând să-și câștige existența în alte părți ale lumii, sute de mii de copii au rămas fără părinți, cu suferința sufletească specifică orfanilor, bolile grave fac ravagii, iar moralitatea poporului a scăzut din ce în ce mai mult.
Din păcate, schimbarea la care ne-am așteptat atunci cu multă nădejde și entuziasm nu a venit și nici nu putea veni prin ieșiri în stradă și proteste de acest fel, cât timp nu am înțeles că nimic nu se poate schimba în bine în lume, dacă nu se realizează o înnoire sufletească a fiecăruia dintre noi, schimbarea lăuntrică a noastră prin lepădarea omului vechi, a omului care a slujit prin patimile sale stăpânitorului lumii acesteia, tatălui fărădelegii. Cum poate birui Dumnezeu și lumea să fie mai bună, atâta timp cât noi nu devenim mai asemenea cu Mântuitorului nostru Iisus Hristos care s-a jertfit pentru noi, ci, prin faptele noastre, ne asemănăm mai mult cu vrăjmașul lui Dumnezeu, cel care a adus și aduce tot răul în lume, căci este urâtor și ucigător de oameni dintru început (Ioan 8, 44).
Milioanele de avorturi, desfrânările de tot felul, minciunile și hoțiile, dar mai ales necredința care au pătruns în popor cu concursul celei mai mari părți a mass-mediei, îndeosebi a televiziunilor, nu ne îngăduie să avem o soartă mai bună, și nici nu ar trebui să o așteptăm, cât timp continuăm la fel. Ceea ce se întâmplă astăzi, ieșirea în stradă a unora pentru a arăta cu degetul pe ceilalți, fără să vadă sau să-și asume fiecare propriile greșeli pentru starea de fapt la care am ajuns ca popor, este o încununare a întregului rău în care s-a cufundat lumea românească în anii care au trecut.
Având în vedere toate acestea ne îngăduim să adresăm acest cuvânt către poporul român, cu gândul că dacă vom tăcea acum și pietrele vor striga, iar noi nu vrem să ne facem părtași astfel, prin tăcerea noastră, la urgiile care ar putea să vină peste neamul nostru, peste poporul dreptcredincios român.
În primul rând, sfințiilor voastre, preoții Domnului, ne adresăm, rugându-vă să înmulțiți întreaga lucrarea liturgică, prin mai multe Sfinte Liturghii, prin slujirea a cât mai multe Sfinte Taine și ierurgii, căci acestea atrag și înmulțesc lucrarea harului Sfântului Duh în lume. Dar trebuie să avem în vedere că la fel de important este să ne curățim conștiințele prin pocăință și prin spovedanie sinceră și așa să aducem Jertfa nesângeroasă a Sfintei Liturghii, căci Dumnezeu nu primește jertfe din mâini necurate.
De asemenea, este foarte important să spovedim credincioșii cu mult mai des, şi nu numai în perioada posturilor, căci oamenii împovărați de păcate se îndepărtează tot mai mult de Dumnezeu în răstimpurile dintre posturi, suficient cât viața lor creștină să devină tot mai formală.
Să ne rugăm cu conștiința că noi cei din cinul preoțesc și monahal suntem primii vinovați pentru că mulți din poporul nostru s-au înstrăinat atât de mult de Dumnezeu astăzi. Viața lor a ajuns suficient de secularizată, încât cu greu ar mai putea fi deosebită de viața unui ateu sau a unui păgân. Poate că dacă noi am fi luminat mai mult în lume prin slujirea Domnului, printr-o viață de evlavie și rugăciune, mult mai mulți dintre români nu s-ar fi adâncit într-o măsură atât de mare pe o cale care îi îndepărtează de Bunul Dumnezeu.
Creștinilor care umpleți locașurile sfintelor biserici de-a lungul anului și aveți conștiința că din mâna Domnului vine tot binele, vă îndemnăm să întăriți postul și rugăciunea, să înmulțiți faptele de milostenie și pocăința, să vă spovediți mai des și cu frică și cutremur să vă apropiați de Dumnezeieștile Taine, împărtășindu-vă cu Trupul și Sângele lui Hristos, căci fără El nu putem să facem nimic (Ioan 15, 5).
Pentru voi cei care în anii din urmă v-ați adâncit în păcate grele, ne rugăm Bunului Dumnezeu ca să vă lumineze conștiința, încredințându-vă sufletește că toate aceste păcate, prin spovedanie și prin urmarea unui canon de pocăință, El Însuși le va șterge pentru jertfa Fiului Său Iisus Hristos. Ne gândim mai ales la cei care ați făcut fapte care atrag mult mânia și pedeapsa lui Dumnezeu asupra poporului cum sunt avorturile și crimele, desfrânările dobitocești, și nedreptățile care aduc multă suferință aproapelui, copiilor, celor săraci și în strâmtorări de tot felul. Domnul, cel îndelung răbdător ne așteaptă, numai să găsim doctorul sufletului nostru, preotul căruia să-i mărturisim aceste păcate și prin mâna căruia să primim iertarea de la Hristos.
Celor care, ca şi noi, vă trageți din aceiași rădăcină creștină a poporului român, botezați în numele Sfintei Treimi, dar prin care astăzi se lucrează această tulburare ce vine asupra neamului nostru și a Bisericii, vă amintim că orice păcat i se iartă omului după cuvântul Mântuitorului, numai cel împotriva Duhului Sfânt nu se va ierta nici aici pe pământ și nici în cer (Matei 12, 31). Nu vă gândiți la plata pe care o veți primi pentru că v-ați luptat împotriva lui Hristos și a poporului dreptcredincios român, căci degrabă vă va ajunge pedeapsa Domnului, nu altfel, decât prin faptul că vă va părăsi în mâinile celui căruia îi slujiți, diavolul, care este ucigător de oameni dintru început. El nu răsplătește altfel decât prin tulburări sufletești și mentale, prin divorțuri și necazuri, prin boli necruțătoare și moartea fără nădejdea învierii. După ce vă va folosi, pe alții îi va lua în locul vostru ca să-i slujească amăgindu-i ca și pe voi cu banii, cu puterea sau cu satisfacerea cine știe cărei patimi. Nu vă amăgiți, căci nimeni din cei care s-au luptat împotriva adevărului lui Dumnezeu, nu a avut viața frumoasă pe care o aștepta. Domnul vă așteaptă să vă întoarceți la El cu pocăință, cum L-a așteptat pe Iuda Iscarioteanul, cel care l-a vândut. Acesta nu a înțeles marea milostivire a lui Dumnezeu şi din mândrie, s-a supus încă o dată celui rău, sinucigându-se, fără să se folosească de cei 30 de arginți, pe care i-a primit pentru fărădelegea sa.
De asemenea, tuturor celor care în aceste zile din neștiință, dar cu bune intenții, vă alăturați celor care produc atâta tulburare, trebuie să vă spunem că fără să vreți vă faceți părtași la toate păcatele lor, împărtășind același blestem al fărădelegii. Mai degrabă, dacă chiar vreți mai mult bine pentru neamul nostru, căutați cu discernământ la cele ce se petrec, și stați deoparte, dacă nu puteți să împiedicați provocările şi manipulările celor plătiți pentru a face aceasta sau sunt, pur şi simplu, înșelați de cel rău.
Iubiți dreptcredincioși ortodocși români, la un sfert de veac de la căderea regimului comunist, deși atunci am crezut că o soartă mai bună va aștepta poporul român, ne aflăm într-un moment de răscruce poate cu mult mai grav decât la anul 1990. Nu am fi părăsit pacea rugăciunilor noastre, dacă nu am realiza pericolul prin care trece astăzi lumea românească. Este din păcate un moment de criză ca rezultat al păcatelor în care ne-am adâncit ca neam în toți acești ani, păcate pentru care fiecare dintre noi poartă partea lui de vină. Dacă vom pleca cu gândul că noi suntem vinovați, și nu alții, cu siguranță mai este o șansă de a ne putea izbăvi făcând pocăință.
Să încercăm, așadar, fiecare după putință să participăm cât mai des la Sfânta Liturghie, căci nu este rugăciune a Bisericii care să atragă mai mult mila lui Dumnezeu decât o face jertfa cea nesângeroasă a Lui Hristos. Să nu uităm însă să aducem prescura noastră ca semn văzut al jerfirii vieţii noastre lui Dumnezeu. Să prelungim apoi orele de rugăciune, cititul la psaltire, să adâncim mai mult postul și să ne păzim conștiința și limba de la judecata aproapelui, căci avem nădejde că toate acestea împlinindu-le cu mărime de suflet, alături de cele amintite anterior, pentru rugăciunile Maicii Domnului, a tuturor Sfinților Lui, dar și a Sfinților și Mărturisitorilor neamului nostru, Domnul ne va mântui din aceste încercări prin care trece astăzi poporul nostru.
Să ne dea Bunul Dumnezeu discernământ ca să înțelegem că lupta noastră nu este împotriva aproapelui nostru, nici a stăpânirilor, după cum ne învață Evanghelia, ci împotriva duhurilor răutății, a patimilor prin care cel rău spurcă lumea și ne trage în jos. Să ne ajute Hristos ca aceste evenimente triste care premerg postul Nașterii Domnului, să fie pricină pentru trezvie și pocăință, acum în al doisprezecelea ceas, iar tot răul pe care vrăjmașii lui Hristos vor să-l aducă peste țara noastră să se transforme astfel cu harul lui Dumnezeu într-un început al unei reale schimbări ale neamului nostru aflat în fața judecății istoriei, dar mai cu seamă a Domnului și Dumnezeului nostru Iisus Hristos.
Aceasta este mărturia părinților români din Schitul Românesc Prodromu, din Sfântul Munte Athos la anul mântuirii 2015 ziua a 8, a lunii lui noiembrie, la prăznuirea Sfinților Arhangheli Mihail și Gavril pe calendarul nou și a Sfântului Mare Mucenic Dimitrie Izvorâtorul de mir pe calendarul neîndreptat ținut în Sfântul Munte.
Stareţ Arhim. Athanasie Prodromitul
Românii de la Muntele Athos între religie şi dictat, Prof. univ. dr. Adina Berciu-Drăghicescu (studiu, 2008)
Prof. univ. dr. Adina Berciu-Drăghicescu
Conform tradiţiei, originile vieţii monahale athonite s-ar afla în timpul împăraţilor Constantin cel Mare (313 – 337) şi Teodosie (408 – 434), când merg până se presupune că s-au aşezat aici primii călugări. După ocuparea Palestinei (638) şi Egiptului (640) de către arabi, unii călugări din aceste ţări se refugiază la Muntele Athos, iar în secolele VIII – IX, în timpul disputelor iconoclaste, alţi călugări din Imperiul bizantin se retrag tot aici.
Cea mai veche mănăstire este Marea Lavră, întemeiată de Atanasie Athonitul (963), urmată de Iviru (972), Vatoped, Filoteu, toate datând înainte de anul 1000. În secolul al XI-lea iau fiinţă mănăstirile Esfigmenu, Dohiar, Xenofon, Xiropotam, Caracalu, Costamonitu şi Zografu. În secolul al XII-lea Rusicon şi Hilandar iar în secolul al XIV-lea Cutlumuş, Pantocrator, Sfântul Pavel, Grigoriu, Simonpetra.
În decursul vremii, numărul mănăstirilor a variat, după cum au evoluat evenimentele istorice. În timp unele au dispărut, altele au fost asimilate, iar ordinea lor ierarhică s-a schimbat. În prezent la Athos sunt 20 de mânăstiri mari, cărora le aparţine teritoriul şi conducerea. Pe lângă acestea se mai află 8 schituri [14 schituri], circa 20 de chilii [zeci de chilii], multe colibe şi câteva mici sihăstrii. Schiturile, chiliile, colibele şi celelalte aşezări monahale se găsesc sub controlul şi administraţia mănăstirilor pe teritoriul cărora se află. Ele nu dispun liber de averea lor şi nici nu participă la conducerea Sfântului Munte.
Condusă până în secolul al XVIII-lea de un Protos, comunitatea athonită începe să fie îndrumată treptat de adunarea colectivă a celor 20 de egumeni ai marilor mânăstiri, denumiţi iniţial proistoşi şi apoi epistaţi. Aceştia, împărţiţi în cinci grupe de câte patru epistaţi, a alcătuit Epistasia, care exercită conducerea prin rotaţie, în fiecare an de la 1 iunie până la sfârşitul lunii mai a anului următor. Cei patru epistaţi ai fiecărui grup, aleg din sântul lor un preşedinte care ţine cârja Primatului şi poartă titlul de Protoepistat sau Protosul Sfântului Munte.
Ca organ administrativ permanent, superior Epistasiei, funcţionează Adunarea Extraordinară sau Sfânta Sinaxă, formată din reprezentanţii celor 20 de mânăstiri, iar ca organ legislativ şi judecătoresc, Dubla Adunare Bianuală sau Sintaxa Dublă Extraordinară. Acestea se întrunesc de două ori pe an în orăşelul Careia, capitala Athosului.
Comunitatea athonită s-a bucurat din secolul al IX-lea şi până la cucerirea Constantinopolului de către otomani (1453), de autonomie teritorială şi administrativă din partea împăraţilor bizantini. Sultanii otomani au confirmat şi au întărit aceste privilegii, iar cele 8 tipicoane I (972), II (1046), III (1394), IV (1406), V (1574), VI (1783), VII (1810), VIII (1910), au asigurat autonomia administrativă, politică şi religioasă a Sfântului Munte.
După cucerirea Constantinopolului în anul 1453 şi până la mijlocul secolului al XIX-lea, susţinerea Muntelui Athos a revenit Ţărilor Române. Fără ajutorul masiv, material şi moral al românilor, aşezămintele Sfântului Munte, cu toată autonomia dată de turci nu s-ar fi putut menţine.
Evenimentele politice din a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi prima jumătate a secolului al XX-lea au adus problema Sfântului Munte în atenţia Conferinţelor de pace europene. Astfel prin Tratatul de pace de la Berlin (1878), se întăreau privilegiile Sfântului Munte. Situaţia a rămas neschimbată până la Războaiele Balcanice (1912 – 1913). În noiembrie 1912 armata greacă a ocupat Muntele Athos, iar puterile europene şi-au rezervat dreptul de a decide asupra statutului acestuia în cadrul Conferinţei de pace de la Londra.
În noiembrie 1913, Muntele Athos era declarat autonom, independent şi neutru. Primul Război Mondial a împiedicat aplicarea hotărârilor Conferinţei de la Londra. Guvernul grec a instalat la Careia funcţionari de poliţie pentru asigurarea ordinii. În anul 1918 Chinotita de la Careia, capitala Sf. Munte, în colaborare cu un consilier grec, întocmea un statut în care se specifica autonomia, neutralitatea şi independenţa în condiţiile stipulate la Tratatul de la Londra din anul 1913.
Grecia recunoştea autonomia Muntelui Athos şi prin Tratatul de la Sèvres (1920), iar la Conferinţa de la Lausanne (iulie 1923), în urma răszboiului greco- turc, Muntele Athos rămânea sub administraţie elenă cu titlu de teritoriu sub mandat. La începutul anului 1924 o comisie alcătuită din cinci călugări a alcătuit Statutul Muntelui Athos, semnat la 10 mai 1924 de reprezentanţii a 19 mănăstiri athonite, mânăstirea rusă Sfântul Pantelimon refuzând să-l semneze. În anul 1925, Patriarhia de la Constantinopol, a acceptat statutul, iar guvernzul elen emitea la 16 septembrie 1926 Decretul – lege intitulat ,,Despre ratificarea regulamentului Sfântului Munte Athos”. Prin acest statut, schiturile, chiliile şi colibele athonite sunt declarate anexe ale celor 20 de mari mânăstiri; se stabileşte numărul mânăstirilor mari la 20, se refuza dreptul de proprietate al celorlalte aşezăminte, cu excepţia celor 20; se prevede obligativitatea cetăţeniei greceşti pentru toţi monahii athoniţi indiferent de naţionalitate; se declară schiturile, chiliile, colibele, proprietate neînstrăinabilă a mânăstirilor tutelare; se interzicea transformarea schiturilor în mânăstiri sau a chiliilor în schituri şi a colibelor în chilii, se oprea vânzarea chiliilor şi colibelor fără aprobarea prealabilă a mânăstirilor tutelare, care erau declarate primul cumpărător; se limita la trei numărul monahilor cu drept de moştenire asupra unei chilii.
Constituţia elenă, elaborată în anul 1926 proclama suveranitatea statului grec asupra Muntelui Athos şi interzice orice modificare a sistemului administrativ în ceea ce priveşte nunărul mânăstirilor şi regulile ierarhice sau raportul lor cu aşezămintele dependente de ele. Statul elen era reprezentat de un guvernator iar puterea judecătorească era exercitată de autorităţile mânăstireşti şi Chinotită.
Deşi Constituţia Greciei a suferit după anul 1926 mai multe modificări, statutul Muntelui Athos a rămas neschimbat. Astfel constituţia elenă din iunie 1975 stabileşte că Muntele Athos reprezintă o regiune care se autoadministrează, dar face parte din statul grec. Din punct de vedere spiritual, Muntele Athos se află sub jurisdicţia directă a Patriarhiei Ecumenice, iar monahii primesc cetăţenia greacă. Statul elen asigură menţinerea ordinii şi securităţii publice în Sfântul Munte. Prin urmare, prerogativele civile, politice şi bisericeşti ale organelor de conducere ale Sfântului Munte au fost transferate în competenţa statului grec care le exercită de fapt.
De la jumătatea secolului al XIV-lea şi până în secolul al XIX-lea, nenumărate documente greceşti, slavone şi româneşti dovedesc că toate mânăstirile Sfântului Munte au beneficiat de întreţinere, refacere şi înzestrare prin contribuţia voievozilor, boierilor şi credincioşilor români. Începând cu Vladislav I şi sfârşind cu ultimii demnitari români din secolul al XIX-lea, mânăstirile athonite au primit ajutoare în bani, le-au fost închinate moşii, sate, mânăstiri, păduri, podgorii, bălţi, vămi, vaduri de mori etc. La jumătatea secolului al XIX-lea, toate aceste proptietăţi aduceau un venit anual de aproximativ 7 milioane de piaştri, în timp ce bugetul Principatelor Române era atunci de 50 de milioane de piaştri, prin urmare reprezenta 1/7 din bugetul lor. Făcând aceste danii, poporul român, voievozii şi biserica lui au fost, alături de împăraţii bizantini, cei mai de seamă spijinitori ai aşezămintelor Sfântului Munte.
Documentele athonice atestă prezenţa elementului românesc la Muntele Athos încă din secolul al IX-lea, prin prezenţa românilor sud-dunăreni. Din a doua jumătate a secolului al XIV-lea, documentele încep să ateste daniile domnitorilor români dar şi existenţa la Sfântul Munte a unor monahi români. Numărul monahilor români, athoniţi a sporit în timp, înregistrându-se la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea un proces de afirmare a vieţii monahale la Sfântul Munte. Ei au vieţuit alături de călugării greci, ruşi, bulgari, sârbi sau în chilii şi colibe proprii. La mijlocul secolului al XVIII-lea ei au pus bazele schitului românesc Lacu, pe moşia mânăstirii Sfântul Pavel. După unele informaţii el a fost întemeiat de câţiva călugări de la Mânăstirile Neamţ, Căldăruşani, Cernica şi de la câteva din Basarabia. La mijlocul secolului al XIX-lea se ridică din temelii schitul românesc Prodromu pe moşia mânăstirii Lavra. După ce în anul 1820, călugării moldoveni Justin şi Patapie au cumpărat de la mânăstirea Lavra chilia Ianucopole, datorită evenimentelor de la 1821 au revenit ân ţară şi chilia a reintrat în proprietatea originară. În aprilie 1852, călugării moldoveni Nifon şi Nectarie, cu sprijinul domnitorului Grigore Ghica şi al Mitropolitului Sofronie, au recumpărat chilia Ianucopole cu 70000 de lei aur şi au încheiat cu mânăstirea Lavra un nou act, prin care aşezământul primea denumirea de schit chinovial moldovenesc. În iunie 1853, Grigore Ghica atribuie schitului un fond anual de 3000 de galbeni, iar în iunie 1856, Patriarhul Ecumenic de la Constantinopol dă un singhiliu, întărind actul încheiat de Lavra cu părinţii Nifon şi Nectarie. În martie 1857, stareţul schitului Prodromu, Nifon (v. foto), solicită Mitropolitului Ungro-Vlahiei, Nifon, să binecuvânteze zidirea noii biserici a schitului şi să încuviinţeze o condică pentru strângerea de milostenii, cerere care a fost acceptată1.
La 19 iunie 1871, domnitorul Carol I recunoştea dreptul schitului românesc Prodromu de a se bucura de protecţia legilor ţării, iar în sigiliul său era înscris ,,Sigiliul Chinoviului Român”, în loc de moldovenesc, în semn de recunoaştere a contribuţiei tuturor românilor şi a schimbării intervenite după Unirea din 1859.
Din deceniul al treilea al secolului al XIX-lea au izbucnit la Muntele Athos conflicte cu caracter naţional. Rând pe rând, ruşii, apoi sârbii şi bulgarii au obţinut reprezentare în Chinotita de la Careia (ruşii – mânăstirea Rusicon, sârbii – mânăstirea Hilandar, bulgarii – mânăstirea Zografu). Călugărilor români athoniţi nu li s-a recunoscut de către elementul grec majoritar dreptul de a se organiza distinct. Ei erau subordonaţi în continuare, în totalitate, atât eclesiastic, canonic cât şi economic mânăstirilor greceşti. Un rol însemnat în atitudinea grecilor faţă de români l-a avut secularizarea averilor închinate, realizată de Alexandru Ioan Cuza în anul 1863. Grecii pierdeau cele mai importante resurse pe care le primiseră până atunci din Ţările Române.
În aceste condiţii, monahii români, indiferent că veneau din România, Transilvania, Basarabia, încep să-şi constituie chilii şi colibe prin cumpărarea fie a terenului, fie chiar a acareturilor de la mânăstirile greceşti. Comparând datele furnizate de ministrul plenipotenţiar al României la Constantinopol, Ghika Brigadier, în martie 1901, de superiorul schitului românesc Prodromu, Antipa Dinescu, în septembrie 1905 şi de Memoriul istorico-statistic asupra Muntelui Athos şi situaţia călugărilor români athoniţi din anul 1908, rezultă că la începutul secolului al XX-lea existau 32 de centre româneşti athonice cu un număr de 628 de monahi români trăitori în cele două schituri româneşti, Lacu şi Prodromu, precum şi în 24 de chilii şi 26 de colibe. Nu ne vom ocupa de chiliile şi colibele româneşti.
După 1863, după Legea secularizării averilor mânăstireşti închinate Muntelui Athos, situaţia călugărilor români de la Sf. Munte s-a înrăutăţit considerabil.
Documentele menţionează situaţia Schitului Lacu şi Prodromu.
Astfel monahul de la Prodromu, Ghedeon, elabora în 8 iunie 1881 un Memoriu2, asupra situaţiei schitului Lacu. După ce descria locul arid de pe moşia mânăstirii Sfântul Pavel, pe care era situat schitul, monahul aprecia că grecii acceptaseră aşezarea călugărilor români ,,fiindcă este cu greu de locuit de alte naţiuni şi mai cu seamă de greci”. Şi pentru că monahii români plăteau bir anual mânăstirii Sfântul Pavel, Ghedeon continua: ,,în tot anul îl vinde românilor acest loc şi el tot grecesc este3. Monahul prodromit descria situaţia de ,,clăcaşi greceşti” a monahilor români de la schitul Lacu, care vieţuiau în 50 de case constituite de ei. Unii locuiau singuri, alţii câte doi, trei sau patru. Cele 50 de case formau fiecare ,,o stăpânire” şi erau supuse mânăstirii Sfântul Pavel, care, ,,numai ea este în drept a-i judeca şi a hotărî pentru dânşii cum voieşte”. Mânăstirea chiriarhică recunoştea dintre ei pe unul ca ,,reprezentant sau dichiu şi doi membri, însă anual”. Aceşti reprezentanţi ai schitului erau obligaţi să respecte învoiala cu mânăstirea chiriarhică ,,iar nu cu interesul naţionalităţii din care se compune acest loc”. Prin urmare, monahul prodromit deplângea lipsa de autonomie a monahilor români de la schitul Lacu ,,şi, într-un cuvânt, stăpânire românească nu este acolo, ci grecească”. Şi el demonstra în continuare ,,cum acest loc se vinde şi niciodată nu este vândut”4.
Este explicat sistemul care funcţiona la Muntele Athos în relaţiile dintre cele 20 de mânăstiri independente şi schiturile şi chiliile dependente de ele. Şi monahii chiliilor care alcătuiau schitul Lacu le cumpărau de la Mânăstirea Sfântului Pavel, căreia îi plăteau un bir anual, iar dacă vindeau o treime din preţul încasat revenea mânăstirii. Dacă titularul chiliei deceda şi nu avea moştenitori (diadohi), chilia revenea mânăstirii, iar dacă avea diadoh, acesta plătea mânăstirii a treia parte din valoarea chiliei. Mai mult, era semnalat faptul că ,,nimeni nu are voie să aibă mai mulţi ucenici, ci numai unul sau cel mult doi”, fapt ce determina într-adevăr vinderea şi cumpărarea chiliilor în mod repetat, aducând venituri mânăstirii chiriarhice.
Se specifica faptul că monahii schitului nu puteau ,,avea nici o relaţie cu vreo autoritate bisericească şi politicească în numele lor sau al naţiunii lor, ci numai în numele mânăstirii celei greceşti”. Urmarea acestei lipse de autonomie era că, ,,orişicând ar vrea acea mănăstire a desfiinţa acest schit Lacu şi a-l transforma în grecesc poate prea bine, pentru că numele lui este schitul Lacu al mânăstirii Sfântului Pavel, iar nu al românilor şi, deşi se numeşte astăzi de noi, de români, schitul Lacu Românesc, este numai un nume simplu, iar nu propriu, dat şi recunoscut de mânăstirea supremă Sfântul Pavel sau de vreo altă autoritate”5.
În privinţa modului de întreţinere a călugărilor schitului se arata în memoriu, că unii dintre ei veneau cu bani din România, din care se întreţineau, alţii confecţionau linguri şi cruci, ,,însă cu toţii, în genere, sunt datori a săpa viile mânăstireşti greceşti şi a le culege alunii şi olivii”. Aceste îndatoriri ale călugărilor schitului către mânăstirea chiriarhică erau apăsătoare şi le îngreuna peste măsură existenţa. Călugărul Ghedeon aprecia faptul că monahii trebuiau să dea dovadă de umilinţă, însă ,,eu zic umilit fie, dar înaintea lui Dumnezeu şi a lepădării de pofte”, iar nu umilit prin interzicerea manifestării naţionalităţii lui şi a ,,progresului spiritual cuvenit naţiunii lui, niciodată la aceasta nu trebuie umilit, ci să fie egal”. Călugărul prodromit, care vieţuia la celălalt schit românesc, care ducea o luptă îndelungată cu mânăstirea Lavra, pentru recunoaşterea unor raporturi echitabile în relaţiile dintre schituri şi mânăstiri, arăta şi care erau urmările lipsei de egalitate în drepturi şi ale supremaţiei monahilor greci athoniţi.
Monahul Ghedeon arăta că majoritatea călugărilor schitului Lacu erau săraci şi nu aveau cu ce plăti birul anual. În acest scop, pentru a-i ajuta, statul român le dădea subvenţia anuală de 1200 de lei. Se arăta şi cum foloseau ei subvenţia: pentru plata birului tuturor călugărilor către mănăstirea Sfântului Pavel, pentru reparaţii ,,la trebuinţele comune ale lor, adică biserici şi mori”, pentru acoperirea cheltuielilor făcute la sărbătoarea hramului Sfântului Dimitrie ,,şi să nu mai umble cu talerul pe la greci din mănăstire în mănăstire”, iar atunci când mai rămâneau bani, se dădeau celor mai săraci dintre ei.
Stareţul şi epitropii prezentau un raport la sfârşitul fiecărui an, înaintea Soborului schitului, asupra modului cum fusese folosită subvenţia. Se constata că unii călugări voiau ca subvenţia să fie împărţită de la început între ei, lucru care ar fi dus la situaţia ca ,,tot cel care are mai mult să ia mai mult şi cel care nu are, să ia mai puţin şi să fie silit a-şi plăti birul de unde ştie şi când are nevoie de reparaţii şi cheltuieli comune să umble cu talerul pe la uşile grecilor”. Aşadar, se considera că modul cum era folosită subvenţia era corect.
Din memoriu reiese că monahul Ghedeon nu cunoştea conduita noului dichiu al schitului, dar existau zvonuri despre nişte neînţelegeri între călugări asupra modului de întrebuinţare a subvenţiei. Dichiul depusese subvenţia schitului pe anul 1880 la schitul Prodromu, obţinând o dobândă de 5% pe an, fie pentru ,,neînţelegerile între ei sau nu au avut trebuiinţă neapărată acum de bani”.
În încheierea Memoriului, monahul prodromit, sugera guvernului român să le ,,ordoneze să-i întrebuinţeze după cum am zis mai sus… Iar, de găseşte guvernul de cuviinţă, să-i împărţească între ei, apoi împărţescă-i, şi când au necesităţi comune, umble cu talerul pe la uşile străiunilor, dacă le face onoare”6.
La 24 martie 1883, într-un memoriu înaintat consulului român la Salonic, dichiul Iustin împreună cu toţi părinţii şi fraţii schitului Lacu, în număr de 67, se plângeau că ,,ne aflăm în mare strâmtoare, împilaţi întru toate dinspre Sfânta Mănăstire, lemnele ce le-am avut prin grădini ni le-am tăiat”. Mai mult, birul anual, care fusese până atunci de 12 lire, fusese mărit la 25 de lire otomane ,,şi cei mai mulţi dintre noi nu sunt în stare ca să-şi scoată pâinea zilnică”, fiind nevoiţi să ceară călugărilor ruşi de la mânăstirea Sfântului Pantelimon ,,câte puţini posmagi”. Aceasta, explică ei, din cauza faptului că fuseseră secularizate mânăstirile închinate din România în decembrie 1863, iar monahii greci, supăraţi, îi înfruntau, spunându-le: ,,duceţi-vă la guvernul vostru, că el ne-a luat moşiile noastre!”. Mai mult decât atât, biserica era într-o avansată stare de degradare, încât era ,,rezemată în lemne, stă să cadă şi voie de a se reînnoi nu ni se dă”7. Consulul era rugat ,,de a nu fi trecuţi cu vederea, chibzuiţi precum Dumnezeu v-a lumina, arătaţi unde se cuvine ca să ne mai uşurăm de această nevoie”8.
În perioada următoare schitul a primit subvenţia din partea statului român uneori cu întârziere, însă situaţia lui era precară faţă de situaţia schitului Prodromu. La 12 mai 1905, într-un memoriu adresat ministrului Cultelor şi Instrucţiunii Publice, arhimandritul Antipa Dinescu, stareţul schitului Prodromul evidenţia situaţia monahilor români de la schitul Lacu, care au cerut mânăstirii chiriarhice Sfântul Pavel să reclădească biserica Sf. Dimitrie care se ruinase pe aceeaşi temelie. ,,Li s-a dat voie, însă cu condiţiune ca suma de bani necesară să se dea în mănăstire, iar grecii să tocmească meşteri zidari şi tâmplari la lucrarea bisericii şi să fie plătiţi tot de ei, din banii adunaţi din milostenie cu condică, de monahii români, îndatorându-i a face oarecare îmbunătăţiri şi în biserica mânăstirii. Încântaţi de multe laude şi promisiuni, le-au luat cu încetul atâţia bani, încât au făcut tâmpla de piatră de marmură, multe iconostase şi alte îmbunătăţiri în interiorul bisericii catedrale a mânăstirii, plus cadouri particulare”. Şi arhimandritul arăta că noua biserică a schitului Lacu a ajuns să coste ,,îndoit şi pentru aceasta, căci banii se depuneau în mâna grecilor şi ei îi speculau după cum voiau”. Când au voit să sfinţească noua biserică, grecii le-au cerut monahilor români de la schitul Lacu încă 500 de lire turceşti ,,în folosul mânăstirii, cu un cuvânt să o răscumpere încă o dată. Neavând şi nici voind a le mai da bani li s-au dat voie să slujească Sfânta Liturghie numai cu Sfântul Antimis. Vom vedea în viitor ce va mai urma”9.
În timpul Primului Război Mondial, schitul Lacu, nu mai primea nici un ajutor din ţară. Dintr-un memoriu adresat primului ministru, I. I. C. Brătianu, la 21 iulie 1919,, rezultă că în schit vieţuiau 70 de monahi ,,care trăim cum numai un singur Dumnezeu ştie” şi care, din cauza marilor greutăţi materiale, îşi amanetaseră chiliile. Aceştia solicitau ajutor de la ,,patria noastră mumă şi la sfetnicii ei, de a se milostivi asupra noastră cu ceea ce vor binevoi”. Semnau dichiul, ieromonahul Nicolai şi epitropii, Sava Rădulescu şi ieromonahul Iosif10.
La 10 august 1920, dichiul Ioanichie monahul, împreună cu epitropii, acordau o împuternicire ieroschimonahului Damaschin ,,pronumit M. Beju”, român din Transilvania, proprietar al chiliei Buna Vestire care făcea parte din schitul Lacu, pentru a primi din partea guvernului român subvenţia pentru perioada 1915 – 1920. În locul banilor, dichiul solicita ,,să ne dea grâu” şi alte lucruri ce erau necesare vieţuitorilor schitului ,,fiindcă-n ţara grecească era scump şi banii româneşti nu umblă”11. Din referatul întocmit pe împuternicire rezulta că nu se eliberase nimic pentru perioada 1915 – 1920, în bugetul pe anul 1920 figura 1400 de lei, iar pentru 1917 – 1919 fodul fusese reportat.
La 15 martie 1922, dichiul chiliei Sfântul Ierarh Nicolae din schitul Lacu, Eftimie monahul, îi scria Episcopului de Argeş, Visarion Puiu, că a achitat datoriile pe care le avea, totuşi mânăstirea chiriarhică Sfântul Pavel ,,nu-mi îngăduie a mai trăi aici, invocând fel de fel de motive cu totul neserioase. Mi-a ordonat să vând casa, ceea ce eu n-am făcut încă. M-a anunţat acum că va veni cu chinoul să mă dea afară cu ucenicii împreună”. Monahul athonit se hotărâse împreună cu ucenicii, ,,văzând atâtea tulburări, nesiguranţa şi lipsa de orice sprijin în străinătatea aceasta”, să se retragă într-un schit din Basarabia, ,,unde nu vom mai fi socotiţi ca sarea în ochi şi vom scăpa de a mai robi străinilor”. Îl rugau pe Visarion Puiu, ,,ca după cum altădată ne-aţi arătat toată bunăvoinţa şi tot sprijinul… şi vom fi toată viaţa recunoscători celui ce ne va scăpa din robia străină în care ne aflăm, unde cel ce judecă condamnă şi execută, neavând cui ne plânge durerea”12.
Monahul Eftimie Movilă, superiorul chiliei Sfântul Nicolae din acelaşi schit, îi scria aceluiaşi episcop, Visarion Puiu, şi-l recomanda pe schimonahul Inochentie de la chilia Înălţarea Domnului, unde era stareţ ieromonahul Ioachim, ca fiind ,,călugăr cu viaţă bună şi cu ajutorul lui Dumnezeu… să-l binecuvânteze şi să-l ajute să vadă Episcopia Argeşului şi alte mânăstiri”. Monahul Eftimie intenţiona să viziteze şi el ţara ,,dacă se vor mai alina evenimentele prin care treceau … În Muntele Athos domină o scumpete şi o criză nemai pomenită la toate, nu ştiu până când”13.
După anul 1924, când monahismul athonit intră în criză, schitul Lacu decade spiritual şi material. Monahii bătrâni se sting din viaţă unul câte unul. Tinerii nu mai vin, în primul rând din cauza piedicilor puse de autorităţile elene. Chiliile se pustiesc şi se ruinează. Procesul se accentuează după anul 1945, când regimul comunist întrerupe orice legătură cu Muntele Athos şi când ajutoarele ce mai veneau din partea credincioşilor români încetează cu totul. În anul 1975, schitul Lacu mai avea doar 4 monahi bătrâni în frunte cu egumenul Neofit Negară. În anul 1976 soseau din ţară 3 călugări tineri: ieromonahul Iulian Lazăr, monahul Meletie Ifrim de la Mânăstirea Sihăstria şi monahul Melchisedec de la Mânăstirea Putna14.
În prezent Schitul Lacu mai are 10 chilii [13 chilii] şi alte câteva în ruină, şi este locuit de 40 de călugări români:
Cea mai importantă dintre ele, chilia Buna Vestire (v. foto), are 9 monahi în frunte cu stareţul Ştefan Nuţescu;
Chilia Sfântul Artenie – 8 monahi, stareţ părintele Pimen;
Chilia Sfântului Prorooc Ilie – 2 monahi, stareţ părintele Sofronie;
Chilia Întâmpinarea Domnului – 4 monahi, stareţ părintele Paisie;
Chilia Sfântului Ierarh Nicolae – 5 monahi, stareţ părintele Rafael;
Chilia Acoperământul Maicii Domnului – 3 monahi, stareţ părintele Isidor;
Chilia Sfântul Antonie cel Mare – 4 monahi, stareţ părintele Nichifor;
Chilia Intrarea în Biserică a Maicii Domnului – stareţ monahul Pimen Vlad.
Pentru întreţinerea schitului, statul român ar trebui să reînceapă acordarea unei subvenţii aşa cum a procedat în 2007 cu celălalt schit românesc, Prodromu, pentru că şi monahii isihaşti din chiliile Schitului Lacu duc aceeaşi viaţă a sfinţeniei, prin ascultare, nevoinţă şi rugăciune.
Schitul Prodromu, a trecut şi el prin numeroase perioade de tulburări, parte din cauza certurilor dintre călugări, parte din cauza poziţiei şi atitudinii Patriarhiei de la Constantinopol.
Călugării români de la Prodromul au fost dezbinaţi la un moment dat: unii au trecut de partea Mânăstirei Lavra, ceilalţi au rămas să susţină cauza românească, să obţină recunoaşterea ridicării schitului Prodromul la rang de mănăstire.
În primăvara anului 1881 a avut loc un mare proces între mânăstirea Lavra şi Schitul Prodromul, apoi s-a întrunit sinodul de la Constantinopol, starea schitului rămânând aceeaşi, ba chiar mai rău.
Călugării adresează memorii Minist. Cult. şi Instr. Publice15, acesta Minist. Afac. Străine16.
Năzuinţa călugărilor români de a li se recunoaşte dreptul distinct de comunitate naţională era justificată. Ideea pentru care s-au străduit multă vreme, aceea de a obţine recunoaşterea ridicării schitului românesc Prodromu la rang de mânăstire, cu toate drepturile aferente, alături de cele 20 existente, între care 17 greceşti, una rusească, una bulgară şi una sârbească, nu a exclus nici o eventuală altă soluţie, care să le asigure un statut aparte, pe baze naţionale, recunoscut ca atare.
Întreaga lor acţiune a urmărit doar aspecte de organizare şi regim de existenţă sau stare materială, nepunându-se în nici un fel în discuţie problemele de credinţă sau de autoritate religioasă. Această năzuinţă românească era îndreptăţită şi din cauza constrângerilor venite din partea clerului grec. Călugării români erau supuşi diverselor abuzuri în ceea ce priveşte contractele, taxele, dările, interzicerea culturilor, a ridicării de noi lăcaşuri sau locuinţe, a închinovierii unor călugări sau a împiedicării noilor veniţi de a se stabili ca monahi acolo. Mari greutăţi erau făcute cu hirotonisirea sau înaintarea în grade, cu folosirea pădurilor şi a surselor de apă17.
Astfel, într-un memoriu din 13 iunie 1881 al călugărilor români de la schitul Prodromul adresat Ministrului Cultelor, se arăta ,,ca numărul părinţilor să fie mărginit, ceea ce dă Lavrei motiv de a avea drept de autoritate înăuntrul schitului, care ar fi o mare înjosire pentru români ca monahii greci viind în schit să numere pe părinţii români ca pe nişte dobitoace, deoarece toate schiturile locale, atât chinoviale, cât şi idiorithmr (de sineşi) greci, ruşi, bulgari şi sârbi, nu sunt constrânşi în număr hotărât de părinţi, ci numai chinoviul român, pretenţie ce nu corespunde cu spiritul actual de fondaţie a schitului. Că cheresteaua pentru care am plătit până acum şi suntem datori a plăti totdeauna pe viitor câte 1000 lei vechi, ca să ni se dea pentru toate trebuinţele casei, ni se interzice”18.
Un alt memoriu al monahilor de la schitul Prodromu, din 29 septembrie 1881,sublinia poziţia părtinitoare a Patriarhiei de la Constantinopol, care, pe de o parte, promitea reprezentanţilor României sprijin şi, pe de altă parte, nu recunoştea drepturile aşezămintelor româneşti, ba mai mult le restrângea. Astfel, în urma unei noi audienţe la Patriarhie a consulului României la Constantinopol, Al. Fara, din însărcinarea Mitropolitului Primat român în privinţa situaţiei schitului Prodromu, Pariarhul a răspuns că: ,,hotărârea ce a dat-o contra drepturilor schitului nostru, prevăzută în singhiliul din 1876, a făcut-o nevrând şi că i-a promis că dacă schitul va intra în negocieri de pace cu Lavra, conform hotărârii ce a dat P.S.S. la 13 august a.c. şi neîmpăcându-se, atunci P.S.S. are să dea un singhiliu mai bun decât cel din 1876… Cu asemenea promisiuni P.S.S. Patriarhul din Constantinopol mai înainte de a elibera hotărârea P.S.S. din 13 august a.c., a asigurat pe onor. Dl. Dimitrie Brătianu, pe onor Dl. N. Bordeanu, precum şi pe onor. Dl. Olănescu, prim secretar al legaţiunii române din Constantinopol, că P.S.S. nu va ataca drepturile schitului nostru român prin singiliul din 1876. Care promisiuni s-au adeverit false, după cum se constată în menţionata hotărâre. De asemenea şi acum din câte a promis onor. Dl. Fara, nici una va îndeplini, ci numai că voieşte să se profite de ocazie. Pentru aceasta fac toate tentaţiunile ca chestia schitului nostru român să nu intre pe canalul politic, spre a fi recunoscut formal de autoritatea guvernului otoman, că România cere un stabiliment de pioşi români în Muntele Athos; şi aşa să-şi piardă schitul toate drepturile recunoscute de Marea Biserică prin singiliul din 1876, care este pus sub scutul european şi prin acest mod să înlăture dreptul guvernului român de a apăra acest sacru stabiliment, lâsându-l la dispoziţiunea Sanctităţii Sale şi a grecilor lavrioţi”19.
Monahii români implorau autorităţile române să nu creadă ,,falsele promisiuni de la Fanar; nici una n-a admis şi nici că vor admite, ci numai că vor să profite de ocaziune (ceea ce este ruşinos pentru naţiunea română, a fi jucată ca o păpuşă de politica grecilor)… şi pierzând odată ocaziunea progresării sale, care i se oferă prin art. 62 al Tratatului de la Berlin, se pierde şi orice altă speranţă de prosperitate morală şi materială, de la care naţiunea noastră s-ar fi putut cândva nu puţin profita”20…
Aer. 62 al Tratatului de la Berlin, invocat de monahii români în memoriu, prevedea garanţii internaţionale pentru Sfântul Munte: ,,ecleziasticii pelegrini şi călugării tuturor naţionalităţilor se vor bucura de aceleaşi drepturi, avantaje şi privilegii… Călugării din Muntele Athos, oricare ar fi ţara lor de origine, vor fi menţionaţi în posesiunile şi avantajele lor anterioare şi se vor bucura fără nici o deosebire de deplina egalitate de drepturi şi prerogative”21.
În urma conflictului dintre Prodromu şi Marea Lavră din perioada 1880 – 1890, Lavra acţionase şi ea urmărindu-şi interesele.
După 1910, conducătorul Comunităţii Fraţilor Români de la Athos, Teodosie Soroceanu împreună cu Stareţul de la Prodromul Antipa Dinescu, vor relua seria memoriilor adresate Bisericii Ortodoxe Române şi Guvernului, solicitând din nou, ridicarea schitului la rangul de mânăstire, alături de cele 20 de mânăstiri athonite. ,,Saptes prezice mânăstiri pentru greci, una pentru ruşi, una pentru sârbi şi una pentru bulgari, socotim că ar putea deocamdată să fie de ajuns, şi ca un omagiu adus Ţărilor Române, să se fi gândit cineva ca să nu fim cum suntem azi, în condiţii umilitoare pentru noi toţi ca naţiune, fără nici o mănăstire acolo”22.
Statul român şi-a sporit preocuparea pentru îmbunătăţirea situaţiei monahilor români. Războaiele Balcanice au dus la modificarea situaţiei politice din zonă, în luna noiembrie 1912 statul grec lua în stăpânire Peninsula Chalcidică şi introducea starea de asediu. Autorităţile otomane erau înlăturate, dar era garantată păstrarea autonomiei Sfântului Munte. La Conferinţa de la Londra era discutată situaţia călugărilor athoniţi şi se avansau mai multe soluţii: fie rămânerea în cadrul statului otoman cu vechiul regim, fie încorporarea în statul grec cu un regim de autonomie, fie crearea unei organizaţii independente sub garanţie internaţională. Ministrul român de la Londra, N. Mişu, sugera autorităţilor române să se înţeleagă în privinţa obţinerii ,,a cel puţin un vot în Adunarea de la Careia (Chinotita), fie prin cumpărarea drepturilor autonome ale unei mânăstiri părăsite, sau prin recunoaşterea chiliilor noastre ca mânăstiri independente, ceea ce va fi mai greu”23.
La 3 octombrie 1913 Chinotita de la Careia hotăra păstrarea sistemului existent, transferând drepturile Imperiului Otoman către regatul grec şi respingând ideea internaţionalizării sau neutralităţii Muntelui Athos. Ocazia favorabilă a rezolvării pozitive a solicitărilor monahilor români athoniţi din vara anului 1913 a fost pierdută.
În anul 1914, izbucnea la schitul Prodromu un conflict între o parte a călugărilor şi stareţul Antipa Dinescu, care era acuzat de nerespectarea Regulamentului adoptat în anul 1891. Stareţul era dat afară cu forţa din funcţie şi din schit. Trimis să soluţioneze conflictul, consulul general al României la Salonic, G. C. Ionescu, constata în februarie 1915 că răzvrătirea era condusă de mânăstirea Lavra, iar ,,dezordinea şi necinstea care domneşte în mânăstirile greceşti se va înrădăcina şi la Prodrom”24. Conflictul de la Prodromu se va derula între anii 1914 – 1917 şi va reizbucni în martie 1919, deoarece călugării răzvrătiţi, ce fuseseră exilaţi, au fost reinstalaţi în schit cu ajutorul autorităţilor elene.
Din documentele păstrate în fondul Ministerului Cultelor şi Artelor la DANIC, rezultă că în aprilie 1920, călugării de la Prodromu l-au ales stareţ pe protosinghelul Simeon Ciomondra, dar nu a fost recunoscut de Lavra, pentru că era născut în Macedonia, iar articolul 4 din hotărârea sinodului din 1883, prevede ca stareţul să fie român născut în România. În 1921 a fost ales un altul Hrisostom Apostolache.
În iulie 1922, Mitropolitul Primat, Miron Cristea, înainta Ministerului Cultelor, un Memoriu în care solicita intervenţia pe lângă autorităţile elene pentru obţinerea independenţei schitului şi numirea unui reprezentant în Chinotita de la Careia25.
Dar instabilitatea de la conducerea schitului şi certurile dintre călugării prodromiţi continuau însă, aducând grave prejudicii imaginii acestuia şi demersurile autorităţilor române.
În cadrul reformei agrare făcută în Grecia în 1924 s-a trecut şi la exproprierea moşiilor aparţinând mânăstirilor athonite. Numai moşiile mânăstirii sârbeşti Hilandar dar şi metocul din insula Thassos al schitului Prodromu, nu fuseseră încă expropriate. În toamna anului 1927 acesta a fost expropriat, confiscându-se recolta, măslinii, uneltele, teascul de ulei, tot ce aveau acolo şi o fără nici o despăgubire ameninţându-se însăşi existenţa schitului Prodromu.
A urmat o perioadă extrem de grea pentru călugării athoniţi în general şi pentru cei de la schitul Prodromu în special. Dependenţa de mânăstirea Lavra, lipsa unui reprezentant în Chinotita de la Careia care să le apere drepturile, exproprierea metocului din insula Thassos, impunerea cetăţeniei elene, conflictele dintre călugări întreţinute de Lavra, disensiunile create de adoptarea noului calendar, proasta administrare a bunurilor din ţară şi apoi ruperea legăturilor cu România după instaurarea regimului comunist, au făcut ca cel mai important schit românesc de la Muntele Athos să decadă economic, iar călugării să dispară unul câte unul, fără să poată aduce ucenici din ţară care să-i înlocuiască.
În luna iunie 1963, când Patriarhul Justinian a participat la festivităţile dedicate mileniului Muntelui Athos (v. foto), a vizitat şi schitul Prodromu. Grădinile schitului erau bine întreţinute, şi în el vieţuiau 18 călugări, în frunte cu arhimandritul Veniamin Popa, care-i urmase la conducere, ieromonahului Arsenie Mandrea, din anul 1946. Stareţul remarca faptul că Justinian era primul Patriarh al României care vizita schitul, şi solicita ajutor pentru efectuarea reparaţilor necesare clădirilor şi bisericii, precum şi trimiterea de călugări din ţară pentru ,,împrospătarea personalului monahal”26. Acest lucru se va întâmpla abia peste un deceniu. Arhimandritul Veniamin Popa a condus schitul în perioada 1946 – 1975, fiind urmat de protosinghelul Ilarion Lupaşcu, în perioada 1975 – 1984. În anul 1975 soseau în schit patru călugări tineri de la mânăstirea Sihăstria, iar în perioada 1978 – 1985, mai veneau încă 8 monahi. La conducerea schitului începând cu anul 1984 şi până în prezent se găseşte arhimandritul, Petroniu Tănase, remarcabil duhovnic şi teolog athonit.
În anul 1986, schitul era locuit de 16 monahi, dintre care şase aveau peste 50 de ani, iar restul erau monahi tineri, cu vârste între 27 şi 35 de ani. În perioada următoare statul român a donat schitului un tractor cu remorcă şi o maşină de teren. Faţă de vremurile trecute, când schitul dispunea de venituri de la proprietăţile din ţară şi de la metocul din insula Thassos, în prezent este unul dintre cele mai sărace de la Muntele Athos.
După anul 1990, cu ajutorul statului român şi al altor donatori, s-au refăcut o parte din atelierele schitului, a fost restaurată biserica principală, brutăria, sinodiconul, corpurile de chilii din partea de sud, de nord şi de apus, arhondaricul, bucătăria şi trapeza, s-a îmbunătăţir sistemul de aprovizionare cu apă, prin instalarea unor conducte metalice şi construirea a două cisterne de apă. A fost construit un drum carosabil între schit şi Marea Lavră.
În prezent, la schitul Prodromu vieţuiesc 27 de călugări români, conduşi de venerabilul arhimandrit Petroniu Tănase. [Egumenul Schitului Prodromu este (din februarie 2011) Preacuviosul Ieromonah Atanasie (Floroiu), care urmează Părintelui Protosinghel Petroniu (Tănase), plecat la Domnul]
La 23 aprilie 2007, prin Legea nr. 497, s-a instituit cadrul juridic referitor la sprijinul financiar acordat de statul român schitului Prodromu. S-a alocat anual de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Culturii şi Cultelor, o sumă în lei echivalentă cu 250000 de euro, destinată ,,acoperirii cheltuielilor de restaurare şi întreţinere a clădirilor de incintă şi a celor 4 biserici, realizării de materiale cu caracter de promovare, precum şi pentru susţinerea activităţilor acestui schit”27. La 7 aprilie 2008, Parlamentul României modifică articolul 4 al acestei legi aducând precizarea că această sumă este destinată ,,restaurării, reparării, întreţinerii şi administrării clădirilor din incintă şi a celor 4 biserici; achiziţiei de mijloace fixe pe baza listei de investiţii, avizată conform dipoziţiilor legale în vigoare; activităţilor de întreţinere şi producţie în regie proprie; plăţii unor activităţi de manoperă şi prestări de servicii; susţinerii activităţilor existenţiale şi spirituale ale monahilor, primirii şi cazării pelerinilor; realizării unor materiale destinate promovării schitului”28. Se reia, astfel tradiţia, întreruptă timp de o jumătate de secol, de sprijinire a acestui centru de înaltă trăire spirituală.
În concluzie putem afirma că:
Aşezămintele monahale româneşti de la Muntele Athos reprezintă şi astăzi ortodoxia românească în acele locuri, iar scăderea drastică a numărului monahilor athoniţi şi a lăcaşurilor lor de cult, nu trebuie să lase societatea românească indiferentă. Faptul că aceste aşezăminte au fost sprijinite constant de statul român, din a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi până la Primul Război Mondial, cu subvenţii şi ajutoare însemnate pentru construirea şi întreţinerea bisericilor şi a chiliilor, reprezintă o atitudine care trebuie reluată în zilele noastre, spre a putea salva cel puţin cele două schituri şi cele câteva chilii româneşti în care mai pâlpâie încă, cu mari strădanii personale ale acestor monahi, tradiţia românească în Muntele Athos.
Faptul că în anul 2007, statul român a acordat o subvenţie de 250000 de euro pe an pentru schitul Prodromu, este un prim gest, care dovedeşte că societatea românească nu i-a abandonat pe aceşti fii ai ei, care au ales să se retragă în Muntele Athos şi să se roage pentru acest popor din care fac parte suportând întregul dictat al călugărilor greci de-a lungul timpului. Acordarea de ajutoare băneşti şi materiale trebuie însă să se îndrepte şi către monahii români ai schitului Lacu, ca şi către chiliile care au în urmă o istorie de peste 140 de ani, şi care sunt păstrătoare şi continuatoare ale tradiţiei monahale româneşti.
Prin urmare, statul, diplomaţia, Patriarhia Română, dar şi societatea românească, trebuie să vegheze ca vieţuirea monahilor români athoniţi să fie decentă, pentru a putea reprezenta mai departe valorile ortodoxiei româneşti la Muntele Athos. Căci, aşa cum subliniază actualul stareţ al schitului Prodromu, părintele Petroniu Tănase, ,,Documentele păstrate sunt mărturii grăitoare, care pun în lumină gândul şi fapta acestor monahi împlinite departe de hotarele ţării lor, la îndemnul conştiinţei lor naţionale româneşti”29.
Dr. Adina Berciu-Drăghicescu este profesor universitar la Catedra de Ştiinţele Informării şi Documentării a Facultăţii de Litere, titular al cursului de arhivistică şi documentaristică. Este preocupată de domenii precum: arhivistică, muzeologie, heraldică, sigilografie, numismatică, vexilologie, miniaturistică.
Notă: Mulțumim distinsei doamne profesor pentru îngăduința de a prelua studiul domniei sale pe Blogul Sfântul Munte Athos. Între paranteze pătrate, cu scris albastru, am făcut pe alocuri mici precizări și corecturi, unele datorate schimbărilor produse de la momentul scrierii studiului până astăzi (n. edit. blog)
Referințe bibiografice:
1 D.A.N.I.C., fond Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, dosar 268/1975, f. 123-124.
2 AMAE, fond Constantinopol, vol. 276, nepaginat.
3 Ibidem.
4 Ibidem.
5 Ibidem.
6 Ibidem.
7 Ibidem, fond Problema 15, vol. 21, f. 31.
8 Ibidem.
9 Ibidem.
10 Ibidem, fond Ministerul Cultelor, Direcţia Contabilităţi, dosar 956/1919, f. 1.
11 Ibidem, dosar 100/1920, f. 4.
12 Ibidem, fond Visarion Puiu, dosar 9, f. 17.
13 Ibidem, f. 22.
14 Gh. Vasilescu, Monahul Ignatie, Românii şi Muntele Athos, vol. II, Bucureşti, edit. Lucman, 2007, p. 241.
15 Ibidem, f. 13, fond Minist. Cultelor şi Instruc. Publice, dosar 6/1881, f. 11.
16 Ibidem, f. 15.
17 Gh. Zburchea, O istorie a românilor din Peninsula Balcanică, Secolul VIII – XX, Ed. Biblioteca Bucureştilor, 1999, p. 169.
18 D.A.N.I.C., fond Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, dosar 6/1881, f. 24.
19 Ibidem, f. 46.
20 Ibidem, f. 47.
21 Gh. Zbuchea, O istorie a românilor, p. 165.
22 Şcoli şi biserici româneşti din Pen. balcanică. Documente. 1864 – 1948, vol. I, p. 257.
23 Ibidem, p. 39.
24 Ibidem, p. 293.
25 DANIC, fond Ministerul Cultelor şi Artelor, dosar 11/1992, f. 44.
26 Monahul Ignatie, Gh. Vasilescu, Românii şi Muntele Athos, vol. II, p. 210.
27 Monitorul Oficial, partea I, nr. 298/8 mai 2007, p. 6.
28 Ibidem, nr. 283/22 aprilie, 2008, p. 2.
29 Gh. Vasilescu, Ignatie Monahul, op. cit., vol. I, p. 402.
„De când sunt ortodox, de când sunt călugăr, trăiesc într-o neîntreruptă bucurie”, interviu cu Ieromonahul Makarios Simonopetritul (partea II)
Vezi prima parte a interviului cu Ieromonahul Makarios Simonopetritul aici: “Mediile de informare îl fac pe om pasiv, spectator al unei cantităţi masive de informaţie. În fiecare zi, oamenii se aşează în faţa aparatului şi se informează de tot ce se petrece în lume şi apoi nu au timp să se roage”, interviu cu Ieromonahul Makarios Simonopetritul (partea I)
– Ce v-a impresionat în viaţa monastică din România?
– Când am fost prima dată în România, în 1975, viaţa mânăstirească de aici a fost decisivă pentru vocaţia mea monastică. Mai mult decât Grecia, România a fost cea care m-a făcut să mă decid să devin ortodox şi călugăr. Într-un moment în care aveam doar cunoştinţe intelectuale, teoretice, fără să fi trăit cu adevărat ceva din Ortodoxie, am văzut în România un popor viu, trăitor, mai mult decât în Grecia. Un popor trăind în jurul acestor mănăstiri, cu toţi oamenii aceia venind pentru a cere acolo rugăciuni.
Şi apoi ceea ce a fost decisiv pentru mine a fost întâlnirea cu părintele Cleopa cu care am discutat îndelung. Într-adevăr, am întâlnit în el un părinte teofor, adevărată întruchipare a Sfinţilor Părinţi ai Bisericii. Am vizitat România înainte de Muntele Athos, în aceeaşi lună am venit aici, unde am întâlnit şi alţi părinţi duhovniceşti şi pentru prima dată pe duhovnicul meu. Dar şocul decisiv în viaţa mea ce m-a pregătit pentru monahism, a fost vizita în România, care mi-a confirmat că Ortodoxia înseamnă Adevărul.
Poporul român trebuie să înţeleagă deplin acest lucru. Pentru un occidental, pietatea, credinţa vie a poporului român este demonstraţia adevărului ortodox. Mai mult decât „tezele” teologiei, dovada elocventă o face spiritualitatea şi smerenia poporului ortodox român. Mai ales pentru un om al vremurilor noastre care a „citit” totul, ea ne arată că el, adevărul ortodox, este real, există, e viu şi e trăit.
– Care a fost cea mai mare bucurie a vieţii dumneavoastră?
– Nu este un moment anume. De când sunt ortodox, de când sunt călugăr, trăiesc într-o neîntreruptă bucurie. Bucuria de a te afla în prezenţa lui Dumnezeu împreună cu toţi sfinţii, în inima acestei adunări a sfinţilor. Cred că a fi ortodox, a fi călugăr este o stare normală. Nu este un moment de bucurie, ci o permanentă bucurie de a fi găsit Adevărul şi de a fi vrednic să te împărtăşeşti din Tainele Bisericii. Un convertit la Ortodoxie simte poate mai mult această bucurie, deoarece a făcut efortul să se despartă, ca Avraam, de locurile natale pentru a alege Ţara Făgăduinţei. Deci, el preţuieşte faptul că se află în Biserică. Adesea, cel născut în Ortodoxie nu îşi dă seama de comorile aflate în ea.
– Ce vă doriţi pentru viitor?
– Am dorul de a fi vrednic de vocaţia monahală. Aceasta este grija fiecărui călugăr, de a păstra, cu trecerea timpului, flacăra, entuziasmul de la început. La început de tot ai un zel spiritual mare cât Athosul, apoi e mic de tot, ne spun toţi părinţii duhovniceşti. Deci, trebuie să păstrezi zelul spiritual de la început, iubirea pentru Dumnezeu pe care ai avut-o la început. La fel ca într-o căsătorie, toată viaţa noastră spirituală constă în a păstra iubirea de la început, în ciuda timpului care trece, cu toată obişnuinţa instalată să păstrezi acelaşi entuziasm şi elan. Nu este întotdeauna uşor să întreţii această iubire. Viaţa noastră spirituală, atât a monahului cât şi a laicului, constă în a reînnoi fără încetare propriile făgăduinţe, propriile începuturi. Cum se spune în Psalm: „astăzi” – „acum încep”.
– Cum aţi rezuma tot ceea ce ştiţi despre Ortodoxie?
– Dificil de spus într-un cuvânt, dar fraza care îmi vine în minte este: «Dumnezeu s-a făcut om, pentru ca omul să devină Dumnezeu». Întreaga Ortodoxie, dreapta slăvire a lui Dumnezeu, stă în a consimţi această condescendenţă, milostivire, acest act decisiv al lui Dumnezeu, Care a venit printre noi pentru a ne rechema din păcat, pentru a ne urca mai sus decât a fost Adam la început, adică până la tronul lui Dumnezeu, în Persoana lui Iisus Hristos. Taina Întrupării e cea mai mare taină, care, fără încetare, trebuie să creeze în noi elanul mulţumirii, al entuziasmului pentru darurile lui Dumnezeu.
– Ce aţi dori să spuneţi poporului român?
– Nu ştiu cum m-aş putea adresa întregului popor român. Le spun ceea ce, de fapt, le zic românilor pe care îi întâlnesc: „Păstraţi, păziţi comorile pe care le aveţi! Aveţi o comoară pe care adeseori o uitaţi, nu o ştiţi, sunteţi atraşi de Occident, de un miraj al Occidentului. Nu vreau să vă îndemn să refuzaţi tot ce vine din Occident. Sunt şi lucruri bune în Occident, dar căutaţi să cultivaţi, să salvaţi această pietate populară care este expresia unei întregi experienţe de secole şi secole de credinţă!” Deci, pietatea românească, în caracterul ei popular şi spontan, este o mare comoară. Bineînţeles, pentru toate popoarele ortodoxe. Dar, mă gândesc că în România s-a conservat bine, pentru că, fiind o ţară foarte rurală, s-au păstrat ethosul şi formele populare de trăire creştină, structura oraşelor nefiind aşa de veche ca în alte ţări. Când o ţară se urbanizează, toate lucrurile acestea dispar puţin câte puţin.
– Care este importanţa Sfântului Siluan Athonitul astăzi?
– Sfântul Siluan e un sfânt profetic pentru vremurile de acum. Părintele Sofronie subliniază această trăsătură, smerenia Sfântului Siluan de a se ţine în iad şi a nu deznădăjdui. Se poate spune că lumea modernă este aproape un iad şi trebuie să te menţii în această lume cu toate ispitele ei şi să nu disperi, acesta este mesajul Sfântului Siluan. Dar este şi mesajul iubirii vrăjmaşilor. El a dat acest mesaj profetic, chiar în perioada comunismului şi a persecuţiilor în Rusia. Un rus, care a dat acest mesaj al iubirii vrăjmaşilor, este cu adevărat el însuşi un model, un lucru profetic. Şi pentru timpurile noastre, Sfântul Siluan e un semn, că tot monahismul tradiţional, toată evlavia ortodoxă tradiţională nu şi-a pierdut valoarea, este validă, aplicabilă astăzi, aşa cum a fost ieri şi totdeauna.
– Dar cum ne putem spori noi iubirea pentru Dumnezeu?
– Aceasta e toată problema. Să nu stai pe loc, pentru că atunci când iubirea sleieşte, când devine imobilă, ea coboară. Iubirea este o putere dinamică, trebuie să urce mereu. Dacă încetezi să o sporeşti, ea va coborî, va slăbi. Trebuie mereu revigorată iubirea pentru Dumnezeu prin iubirea aproapelui, prin lucrarea poruncilor evanghelice.
– Cum ne ajută Sfinţii în împrejurările grele ale vieţii noastre?
– Dacă ştim să ni-i facem prieteni apropiaţi, cărora le facem confidenţe, le vorbim şi cărora ne rugăm, sfinţii vor veni în viaţa noastră în momentele critice, fie pentru a ne ocroti de ispite, fie pentru a ne inspira, la fel ca îngerul păzitor care ne ocroteşte şi ne inspiră gânduri bune. Sfinţii nu se arată totdeauna văzut, dar nevăzut ei sunt lângă noi. Niciodată, atât sfinţii cât şi îngerii nu ne suprimă libertatea noastră. Aceasta este tragedia omului, dacă ar fi să-i zicem aşa, că e liber. Sfinţii şi Dumnezeu însuşi lasă omului libertatea să aleagă.
– Care este importanţa rugăciunii către Sfântul Duh?
– Ne putem ruga Sfântului Duh, aşa cum ne putem ruga Tatălui sau lui Hristos. Sunt multe forme de rugăciune, dar orice rugăciune creştină, orice slujbă ortodoxă începe cu o invocare a Sfântului Duh: „Împărate ceresc, Mângâietorule, Duhul adevărului”. Sfântului Duh ne putem ruga prin rugăciuni cum sunt cele ale Sfântului Nicodim din „Apantisma”, dar absolut orice rugăciune creştină este făcută în Duhul Sfânt, el fiind suflul sufletului şi sufletul Bisericii.
Orice rugăciune creştină, liturgică sau personală, e o epicleză spre Duhul Sfânt, o invocare a Lui. Sfintele Daruri se prefac în Sfântul Trup şi Sânge ale lui Hristos prin chemarea Duhului Sfânt. De fapt, toată biserica devine trup şi sânge al lui Hristos, toată viaţa noastră devine prezenţa lui Dumnezeu prin invocarea Sfântului Duh. Aşadar, toată viaţa noastră trebuie să fie o epicleză permanentă care se poate exprima prin rugăciuni directe către Sfântul Duh, rostite pe dinafară sau citite, aşa cum sunt cele către Tatăl şi către Fiul, dar, de fapt, orice rugăciune se face în Sfântul Duh.
– Cum poate Biserica să îi ajute pe tineri?
– Ea poate ajuta mai mult, dar cred că este bine să se situeze la nivelul ei propriu, să nu se secularizeze, să fie la nivelul chemării ei, să nu facă demagogie. Nu poţi atrage tinerii prin demagogie, aşa cum procedează catolicii, cu Liturghii pe muzică „modernă”, nu sunt dornici de aşa ceva. Ceea ce îi interesează este să găsească un ideal, să găsească oameni de la care să se inspire, să le ofere exemple de viaţă. Nu coborându-se preotul la nivelul lor, discutând despre fotbal şi internet sau te miri ce altceva. Dimpotrivă, să le vorbească despre ceea ce depăşeşte această realitate cotidiană. La cei mai în vârstă, tinerii caută un ideal, un model de urmat, nu cum fac cei ce pălăvrăgesc despre muzică rock, ceea ce este demagogie.
– Ne puteţi spune câteva cuvinte despre părintele Emilianos, stareţul dumneavoastră?
– Este un mare model, pentru că este un om care a dat totul pentru Hristos. Este în prezent bolnav, de mai mulţi ani, dar el s-a dăruit total. Un om care nu a făcut nicio concesie în toată viaţa lui, în viaţa sa personală s-a sacrificat total pentru a ajunge la o familiaritate extraordinară cu cele dumnezeieşti. Un astfel de om inspiră şi atrage tinerii. El a atras odată trei tineri, nu făcând demagogie, nu jucând fotbal cu ei, ci dimpotrivă arătându-le, trăind el însuşi această viaţă mistică, ceea ce a fost pentru toţi un lucru extraordinar, un ideal de viaţă şi un model de urmat. Şi aceasta este un părinte duhovnicesc.
Ajuns la vârsta maturităţii, părintele Emilianos (foto) a decis să se preoţească, dar necunoscând monahismul, a devenit preot pe lângă un renumit episcop de la Trikala, aproape de Meteore. Episcopul, el însuşi monah de lavră, dar episcop, l-a trimis ca ieromonah la mănăstirea Rusikon în apropiere de Meteora, nu chiar în Meteora. Acolo, ca tânăr preot, de 29 ani, s-a trezit singur cu câţiva bătrâni analfabeţi. Era dezorientat în acea mănăstire şi lipsit de orice sprijin spiritual. Desigur, avea o educaţie creştină, dar nu şi o formaţie monastică. S-a rugat mult lui Dumnezeu să-l ajute, să-i arate calea pe care să meargă, s-a rugat sfântului întemeietor al mănăstirii, Sfântul Visarion.
Într-o zi, la Sfânta Liturghie când citea pericopa din Evanghelie a simţit cum o lumină, venită din cer, îl inunda şi îl umplea. Ne spunea părintele Emilianos, că, din acea clipă a citirii Evangheliei, a înţeles sensul profund al vieţii monahale – prin lumina aceea necreată venită de la Dumnezeu.
Din acel moment a devenit alt om. Evident, prin harul de la Dumnezeu a înţeles viaţa mistică. Citise multe cărţi, cunoştea scrierile Sfinţilor Părinţi, dar dobândise – în câteva zile – cunoaşterea prin experiere, prin trăire directă. Şi într-o asemenea măsură, încât în toţi anii cât ne-a învăţat ca ucenici se simţea limpede că ceea ce spunea nu venea din studiu, dintr-un discurs. Vorbea cu o asemenea elocvenţă, încât îl putem asemăna oarecum cu Sfîntul Efrem Sirul, care e supranumit harfa Duhului Sfânt.
Vorbeau atât de mult cuvintele de Sfântul Duh, încât părea ca îmbătat de dulceaţa lor, atât de rapid şi de dulce îi curgeau acele cuvinte. După acel moment a dus o viaţă ascetică deosebit de riguroasă, a câştigat în profunzime pe măsura înaintării sale în cunoaştere prin experienţa tainelor vieţii monastice, mistice şi duhovniceşti. Era cu adevărat un dar de la Dumnezeu pentru a atrage tinerii şi a reînnoi viaţa mănăstirească în Grecia, aflată în declin. Aproape în aceeaşi epocă, tot cu purtarea de grijă a lui Dumnezeu, părintele Iosif Isihastul a adunat ucenici în Muntele Athos şi a început reînnoirea aici.
– În ce a constat reînnnoirea din Muntele Athos?
– Părintele Emilianos a avut o iluminare de la Dumnezeu despre viaţa mistică, a cunoaşterii divine adânci, iar prin cunoaşterea lui Dumnezeu a pătruns în sufletele celorlalţi. A putut îndruma pe alţii prin harul lui Dumnezeu, nu printr-o inteligenţă personală. Era un om excepţional de dotat, de inteligent, dar i s-a dăruit această iluminare, după care toată viaţa sa a fost una mistică. Avea o asemenea intensitate a trăirii încât când vorbea, când slujea Sfânta Liturghie te pătrundea în profunzime. Oricât de sensibil erai la cele duhovniceşti, era îndeajuns să-l vezi odată pentru a fi răpit, cucerit.
În anul 1975, când am venit prima dată aici, eram încă de confesiune catolică, dar interesat de Ortodoxie. Cel care m-a recomandat să vin aici a fost părintele Vasilios de la mănăstirea Iviron. Am rămas două zile şi am participat la o Liturghie, într-o bisericuţă. Era o asemenea intensitate, o asemenea densitate de trăire, încât imediat am simţit că „El e cel pe care îl caut!” Ceea ce simţea un monah mai vechi la Meteora, simţea şi un copilaş de 12-13 ani, toţi care auzeau vorbindu-se de omul acela voiau să-l vadă slujind Liturghia. La el, prima spovedanie era un lucru decisiv: cei ce se mărturiseau la el deveneau fiii lui duhovniceşti pe toată viaţa.
A fost o veritabilă revoluţie la Meteora în anii 1975, pentru că acolo monahismul avea o proastă reputaţie. Se considera că cei care se călugăreau nu se putuseră căsători ori nu fuseseră în stare să înveţe o meserie. Ei vedeau însă în el un om radios, luminos, care antrena oameni foarte tineri, gata să renunţe la tot pentru a-L urma pe Hristos. Iar părintele îi lăsa să-şi continue studiile, deşi, timp de câţiva ani, la Meteora cu el nu erau decât doi monahi. Cea mai mare parte erau novici foarte tineri, elevi de şcoală.
Părintele i-a îndemnat să facă şi studii universitare, un lucru nou pentru că, în mod curent, se afirma că monahii sunt nişte analfabeţi, „numai analfabeţii se călugăresc”. Era un lucru nou: tinerii cu studii universitare vroiau să devină călugări. De aceea, el a trimis pe aproape toţi ucenicii săi, care doreau să se călugărească, să-şi continue studiile – atât pe băieţi, cât şi pe fete. Nu pentru că ar fi crezut în importanţa în sine a studiilor şcolare, ci pentru a schimba imaginea publică a monahului.
Puţin câte puţin, pe măsură ce îşi terminau studiile, ei au venit să se instaleze la Meteora. Şi cum mănăstirea se afla în declin înainte de a veni şi a se instala ei, au fost liberi să organizeze viaţa monastică aşa cum au vrut, pentru că nu mai era o tradiţie vie la Meteora. Au orânduit o viaţă de mare asprime călugărească. Deşi erau atât de tineri, au devenit mari nevoitori, dar şi cu o mare libertate în slujirile liturgice, cu unele prescurtări şi punând mare preţ pe cântarea de obşte, a întregii adunări.
În anul 1973, au fost siliţi să părăsească Meteora din cauza presiunii turismului, dar şi datorită noului episcop, care nu înţelegea monahismul. Plecase la Domnul episcopul care îl hirotonise pe părintele Emilianos şi care protejase mişcarea sa. Au văzut că nu sunt înţeleşi în mediul acela şi au preferat să părăsească Meteora. Când au ajuns în Muntele Athos, practic în toate mănăstirile erau doar bătrâni, numai la Stavronikita, unde, din 1968, era stareţ părintele Vasilios şi la Filotheu, se începea o renaştere. În toate celelalte mănăstiri se aflau călugări foarte bătrâni şi foarte puţini. Au ales Simonos Petras, unde erau doar câţiva monahi bătrâni şi au încercat să adapteze experienţa vieţii monastice de la Meteora la tradiţia athonită. Trebuiau să ţină seama de faptul că tradiţia athonită era una vie, cu nişte călugări bătrâni foarte slabi, dar cu o tradiţie foarte puternică.
Simonos Petras şi comunităţile venite dintr-o sihăstrie, precum cea a părintelui Iosif Isihastul, urmau să se adapteze la cenobitismul din mănăstirile de obşte.
Era greu să adaptezi viaţa mistică, ascetică la viaţa de obşte, cenobitică şi să le combini pe cele două. Era dificil, mai ales pentru monahii părintelui Iosif care avuseseră în schit o viaţă axată exclusiv pe rugăciunea lui Iisus. Este foarte dificil să te adaptezi, să urmezi tipicul dintr-o mănăstire cu viaţă de obşte pentru că slujbele sunt foarte lungi, complicate. Deci, pentru părintele Emilianos era mai uşor decât în alte mănăstiri, căci la Simonos Petras călugării erau foarte bătrâni şi i-au lăsat pe noii veniţi să facă o sinteză între viaţa isihastă şi viaţa de obşte. De fapt, şi aici s-a arătat purtarea de grijă a lui Dumnezeu, astăzi ea se vede practic în toate mănăstirile unde se încearcă această sinteză. În vremurile de acum este foarte important să poţi trăi viaţa comunitară, cenobitică, dar accentuând rugăciunea personală, rugăciunea lui Iisus.
– Care sunt elementele ce compun această minunată sinteză? Am auzit că se pune accent pe împărtăşire şi pe ascultare. Mai sunt şi alte elemente în afară de acestea?
– Practic, lucrul cel mai important este ca un monah dintr-o comunitate să aibă această convorbire, relaţie lăuntrică cu Dumnezeu. E greu să păstrezi această legătură strânsă cu Dumnezeu când trăieşte în comunitate. Aproape toate mănăstirile, dar mai ales părintele Iosif cu comunitatea lui şi părintele Emilianos, fără să se cunoască, au găsit aproape acelaşi lucru căruia trebuie să i se dea o deosebită atenţie: αγρυπνία (agripnia), privegherea noapte de noapte a monahului. Nu este vorba de slujba liturgică de obşte, ci de rugăciunea făcută de monah în chilia sa în timpul nopţii. În mod deosebit, părintele Emilianos a subliniat importanţa rugăciunii din timpul nopţii. A orânduit viaţa mănăstirii astfel încât să favorizeze rugăciunea personală de noapte.
Când monahul are zilnic, la aceleaşi ore, această conversaţie cu Dumnezeu, el poate avea o viaţă lăuntrică autentică. Pentru părintele Emilianos, metoda rugăciunii rămâne ceva secundar – mai important este spaţiul de timp în care monahul Îl va întâlni pe Dumnezeu. Apoi, maniera în care va utiliza metoda folosită pentru a-L găsi pe Dumnezeu depinde mai curând de persoana sa.
O deosebire între învăţătura părintelui Emilianos şi a celorlalţi duhovnici din Muntele Athos, constă în faptul că el este mai puţin sistematic. Nu-şi învăţa ucenicii o metodă de rugăciune, ci oferea cadrul, ajuta pe fiecare monah să găsească orele şi felul de „a sta înaintea lui Dumnezeu”, el găsind modul propriu de a face aceasta.
Odată înfăţişat înaintea lui Dumnezeu, el trebuie lăsat să lucreze liber harul lui Dumnezeu în el, pentru că, de cele mai multe ori, voinţa ascetului împiedică lucrarea harului dumnezeiesc. Ceea ce ne învăţa părintele Emilianos nu era o metodă de a „atrage” harul lui Dumnezeu, ci o lucrare de deschidere a sufletului prin această veghe înaintea lui Dumnezeu pentru a fi receptiv la harul divin. Deci, părintele Emilianos preţuia aspectul personal din viaţa monastică legându-l concomitent de viaţa de obşte. Într-un fel, aceasta e particularitatea învăţăturii sale monastice, dar are şi multe puncte comune cu alţi părinţi şi duhovnici din Muntele Athos.
Se simte şi ce e comun la părinţii duhovniceşti, fiind o perioadă în care s-a produs reînnoirea vieţii monahale în Muntele Athos şi a corespuns unei sinteze a vieţii spirituale. Mai înainte, monahii, care voiau să lucreze rugăciunea inimii, se retrăgeau în sihăstrii. Desigur, şi în prezent, dar condiţiile materiale şi umane pentru a lucra rugăciunea lăuntrică sunt adesea mai prielnice în mănăstiri decât în sihăstrii, cu condiţia ca stareţul să înţeleagă grija pentru viaţa lăuntrică. De fapt, este principiul monahismului.
Vocaţia mănăstirii nu constă în a lucra diverse obiecte, a produce bunuri ori pentru a învăţa, nici pentru a edita cărţi, toate acestea fiind lucruri în plus. O spune clar Sfântul Atanasie Athonitul, în testamentul său, pe vremea sa fiind 150 de călugări: „de sunt măcar cinci care pot ajunge la rugăciunea lăuntrică, mănăstirea noastră e o izbândă”, considera el. Şi dacă „un singur monah găseşte această rugăciune lăuntrică, mănăstirea este îndreptăţită” să existe, că se află pe drum bun. Stareţul şi conducătorii mănăstirii trebuie să înţeleagă aceasta, să nu fie adepţii activismului. În virtutea acestui principiu, mănăstirea cenobitică poate favoriza rugăciunea isihastă. Doar pentru câţiva călugări, care au cu adevărat o nevoie interioară de singurătate şi tăcere, este prielnică viaţa isihastă într-o sihăstrie – dar o adevărată şi foarte strictă viaţă de pustie.
În prezent, mulţi călugări din Athos care trăiesc „la chilii” nu au o veritabilă viaţă isihastă, ci este o „iconomie”, un pogorământ pentru cei care au dificultăţi psihice să trăiască în comunităţi mari şi prin urmare trăiesc la chilii. Şi astăzi, monahii duc o adevărată viaţă isihastă, nu mai este nevoie să vieţuiască în pustie pentru a lucra rugăciunea lăuntrică. Cred că acesta este sensul istoriei monastice din epoca noastră, reînnoirea monahismului integrat în viaţa de obşte.
E ceea ce a vrut să facă Sfântul Paisie Velicicovki, dar în epoca sa concepţia cenobitică era prea militară şi erau prea mulţi călugări – în mănăstirea sa erau o mie de călugări – iar slujbele erau prea lungi. Sfântul Paisie Velicicovski a putut insufla acest duh isihast, dar după moartea sa acest duh a dispărut. Tocmai de aceea, Sfântul Gheorghe de la Cernica şi-a întemeiat mănăstirea pe trei principii: să nu fie mai mult de 150 de călugări în mănăstire, să nu fie de naţionalităţi diferite (ca să nu se certe între ei) şi să nu se impună „rugăciunea lui Iisus” tuturor călugărilor.
Astăzi condiţiile sunt favorabile realizării acestui ideal de sinteză a celor două momente din viaţa monastică. Cu condiţia de a şti clar principiile şi sensul monahismului. Din această cauză este foarte importantă revelaţia părintelui Emilianos, prin care a înţeles sensul vieţii călugăreşti ca trăire, experienţă a luminii necreate. Înseamnă că toţi călugării trebuie să caute lumina necreată, aceasta fiind un dar de la Dumnezeu, să caute viaţa lăuntrică, mistică şi nu altceva.
Învăţătura oferită de părintele Emilianos se desluşea din viaţa concretă, el având o relaţie foarte apropiată cu fiecare ucenic, ca adevărat părinte duhovnicesc, dar lăsa o mare libertate, încât adesea era dificil să înţelegi ce voia. Lăsa fiecărui ucenic iniţiativa de a face propria alegere şi după ce îl ajuta să înţeleagă ce drum, ce viaţă îşi alesese în mănăstire, din acel moment devenea foarte exigent cu fiul duhovnicesc pentru a fi consecvent cu el însuşi, cu decizia luată.
Ascultarea de părintele Emilianos era un lucru foarte fin ţesut. Părintele nu dădea porunci: „fă aceasta sau aceasta”. Când era întrebat: „ce trebuie să fac”, răspundea în general: „fă ceea ce vrei”. Trebuia să ştii dacă este folositor sau nu ceea ce vrei să faci, să înţelegi dacă ceea ce vrei este ziditor sau nu. Se discuta, se cereau explicaţii, dar părintele nu lua decizia în locul nostru. Ne lăsa pe fiecare să hotărâm potrivit maturităţii noastre spirituale. De aceea, îndrumarea sa duhovnicească era un lucru foarte adânc, dar şi foarte fin. El nu cerea o ascultare de tip militar, o disciplină militară.
Fireşte, dorea o disciplină, o ordine în viaţa exterioară a comunităţii, fiind chiar foarte pretenţios în privinţa vieţii exterioare a obştii mănăstireşti. Era doar un minimum de organizare a vieţii exterioare, iar pentru viaţa personală a călugărului putea fi, într-un fel, aproape „liber”. Tocmai pentru a-l ajuta pe fiecare ucenic să afle personal responsabilităţile lui. Iar pe cei ce nu aveau maturitate psihologică sau spirituală, îi ajuta îndrumându-i mai mult. Practic, felul îndrumării era diferită pentru fiecare în parte.
– Am putea spune că prin această mare libertate nu era uşor să rămâi pe lângă părintele Emilianos?
– Nu a avut mulţi ucenici, mulţi fii duhovniceşti, pentru că, mănăstirea fiind mică şi el inspirând un ideal atât de înalt, mulţi nu l-au urmat. Nici nu era interesat să adune mulţi ucenici. Înainte de toate el dorea să fie un părinte pentru fiecare din călugării lui, un adevărat părinte pentru ucenicii pe care îi pregătea pentru călugărie. Nu a fost doar un simplu egumen, ci un părinte. Câteodată, când te duceai ca să-l întrebi ceva, se putea întâmpla să stai doar un minut sau patru ore, alteori puteai vorbi cu el toată noaptea. După ce s-a îmbolnăvit, în 1990, treptat s-a pierdut contactul cu el, vorbea mai puţin şi nu şi-a mai putut asuma lucrarea. Dar şi aici a fost purtarea de grijă a lui Dumnezeu, s-a îmbolnăvit puţin câte puţin, progresiv, mănăstirea şi-a păstrat echilibrul, fiecare găsind un mijloc ca să-şi păstreze echilibrul propriu, fără să se producă o ruptură bruscă.
Acum noul stareţ încearcă să păstreze idealul părintelui Emilianos, învăţătura sa în modalităţi diferite. Principiile învăţăturii lui se păstrează şi prin cărţile scrise de el, a casetelor pe care le avem. Tinerii călugări, care vin aici, urmează învăţăturile părintelui Emilianos, iar din unele casete află anumite idei, lucruri extraordinare, nu numai în privinţa profunzimii lor, dar şi din alte puncte de vedere. De pildă, „Comentariile la Avva Isaia” nu sunt doar un comentariu asupra unui text cunoscut, ci părintele Emilianos ne arată un anume fel de a vedea viaţa duhovnicească, un anumit mod de a o lua în considerare.
Este o idee importantă a învăţăturii sale, prezentă şi în aceste comentarii, despre cum să trăieşti la un loc împreună cu alţii, să accepţi pe celălalt aşa cum e el. Prin urmare, a păstra pacea cu ceilalţi oameni, nu doar a le ierta păcatele şi a nu-i judeca, ci de a-i accepta şi a le respecta libertatea, de a-i accepta aşa cum sunt. A avut darul şi marea înţelepciune în comportamentul său şi în relaţiile sociale, atât în mănăstire, cât şi în viaţa socială din exterior. Referitor la această carte despre Avva Isaia, un călugăr din Muntele Athos mi-a spus că a citit-o de trei ori, pentru că nicăieri nu a găsit o modalitate atât de precisă de a vedea cum să trăiască în viaţa de zi cu zi. Aceasta este marea inspiraţie mistică pe care a avut-o el, nu teoretică, ci foarte concretă, practică şi, mai ales, în delicateţea relaţiilor sociale.
– Există puncte de asemănare între părintele Emilianos şi părintele Sofronie? S-au cunoscut personal?
– Da! Se cunoşteau bine.
– Au colaborat?
– Nu a fost chiar o colaborare. Se deosebeau între ei. Părintele Sofronie avea o viziune mai teoretică asupra lucrurilor. Avea o profundă trăire cu Dumnezeu, o mare experienţă, dar şi o manieră filosofică de a prezenta lucrurile. Părintelui Emilianos era mai puţin teoretic, avea şi el trăirea, dar prea puţin interesat să facă o reflexie filozofică, metafizică, asupra acestei experienţe. O altă deosebire între cei doi se referă la deosebirea de psihologie spirituală, de sensibilitate a duhului. Părintele Sofronie prezenta lucrurile într-un mod dramatic.
El cunoştea în sine perspectiva vederii luminii divine, dar avea mereu şi gândul părintelui Siluan: „Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui!” Avea gândul iadului apropiat, ideea separării definitive de Dumnezeu. În modul său de prezentare era totdeauna o intensitate tragică, în schimb la părintele Emilianos nu este deloc aşa ceva. El era un mare optimist pentru că „nu punea la inimă problemele”, nu-şi aţintea privirea la ele, nu le sublinia. Chiar şi problema rupturii dintre om şi Dumnezeu, păcatul însuşi nu rămânea o problemă.
Ei se iubeau mult, se stimau reciproc. Erau foarte deosebiţi între ei, dar ca toţi părinţii duhovniceşti – părintele Paisie, părintele Iosif, părintele Efrem, părintele Porfirie, toţi erau oameni foarte deosebiţi în privinţa caracterului şi a felului de a privi lucrurile. Aceasta este bogăţia Ortodoxiei! Sunt diferiţi, dar important este că nu se opun, nu se află în „rivalitate”. Nu există „şcoli spirituale”, rivalizând între ele.
Fiecare avea felul său propriu de a-L sluji pe Dumnezeu, de a trăi propria experiere a lui Dumnezeu, transmisă ucenicilor săi. Puteau accepta că un alt părinte duhovnicesc poate avea un alt mod de a prezenta lucrurile. Cel care consideră că are tot adevărul şi dreptatea, şi că ceilalţi greşesc având alte concepţii, are o viziune îngustă, redusă. De aceea a alege un părinte duhovnicesc înseamnă a alege un om căruia îi înţelegi duhul şi vrei să-l urmezi, pe care vrei să-l imiţi. Deci alegi o cale printre altele, dar care duc toate la Hristos.
– În cărţile sale, limbajul părintelui Emilianos este şi practic şi poetic. Mai mult, el dă şi reguli de viaţă, oferă o viziune, o linie, un cadru spre deosebire de alţi părinţi duhovniceşti. Trebuie o anumită pregătire ca să parcurgi şi să înţelegi cărţile sale. Vă rugăm să arătaţi importanţa şi valoarea lor.
– Mai ales cele două cărţi despre trăirea, experierea lui Dumnezeu pot produce confuzii, pentru că părintele vorbeşte despre etapele pe care sufletul le parcurge spre a-L găsi pe Dumnezeu. Părintele e mai puţin sistematic. El nu are deloc un sistem închis, pe care l-ar prezenta într-o omilie şi apoi în alta şi din care s-ar putea face o teză de doctorat, vizând „cugetarea sistematică a părintelui Emilianos”.
Textul respectiv este mai curând pedagogic, menit a prezenta ceea ce avea de spus în ziua respectivă, în altă zi putând fi spus în alt mod. Dacă facem o comparaţie între anumite texte din al doilea volum despre etapele drumului duhovnicesc şi cele despre lucrarea rugăciunii din primul, constatăm că nu corespund cu exactitate. Este aceeaşi experienţă, dar nu şi aceeaşi manieră de a prezenta lucrurile. Nu este un drum intelectual al cugetării, pe care l-a parcurs şi pe care vrea să-l aplice în viaţă, ci este o trăire – experierea lui Dumnezeu, care nu poate fi exprimată prin cuvinte, că este de negrăit.
În calitatea de părinte duhovnicesc, el încearcă să o comunice într-o mod pedagogic, iniţiind ucenicii puţin câte puţin, nu „non-stop”, prezentând un lucru într-un fel, altul într-altfel. Cine doreşte să analizeze „doctrina”, învăţătura sa, pornind de la cărţile lui ar distruge-o, nu ar înţelege pentru că este ceva „de dincolo”, din cealaltă lume. De fapt, este o trăire, o experienţă inefabilă, de negrăit, pe care părintele o exprimă în maniere diferite ca răsfrângeri ale trăirii lui. Foarte important e şi aspectul practic. Alţi părinţi duhovniceşti sunt mai sobri şi mai clari, etapele drumului duhovnicesc sunt limpezi, mai simple. Toate acestea vin din experienţa şi personalitatea fiecărui părinte în parte.
– Din cărţi transpare personalitatea părintelui Emilianos?
– Ne putem referi, mai ales, la textul despre rugăciune din primul volum şi la mai multe texte din al doilea volum. Primul text despre rugăciune este o cuvântare, ţinută pentru comunitatea de aici, în anul 1975. Dar nu voia să dea publicităţii toate cuvântările sale. Au fost publicate încă de pe vremea când era bolnav, cât timp a fost sănătos nu a vrut niciodată să le publice. La începutul bolii sale s-a iniţiat copierea acestei cuvântări despre rugăciune prin dactilografiere. Şi Maica stareţă de la Ormilia a luat textul şi l-a depus în chilia lui Gheronda Emilianos, lângă patul lui. După ce a luat înapoi materialul, foile de hârtie erau binemirositoare. În felul acesta a primit încredinţarea că este bine să fie publicat.
– De ce a pus mare preţ părintele Emilianos pe viaţa liturgică şi pe cântarea în comun în biserică?
– Pentru că experienţa lui era din timpul Liturghiei. Pentru el serviciul religios bizantin, în general, dar Sfânta Liturghie, în special, sunt cu adevărat o descoperire a lui Dumnezeu, o revelaţie divină în lume. Mai puţin urcă omul ca să-L găsească pe Dumnezeu, cât coboară Dumnezeu la om. Aşa cum preotul slujeşte cum se cuvine, tot aşa omul trebuie să fie atent în timpul Liturghiei, să fie receptiv şi convins că Dumnezeu este Cel Care vine la el. Această bucurie, acest entuziasm al omului are loc în Biserică în faţa lui Dumnezeu, Care vine întru toată slava Sa.
Şi cântarea în comun a obştii exprimă această bucurie eshatologică. Ceea ce ne învaţă părintele Emilianos e că Biserica, Liturghia sunt Ierusalimul care coboară din cer, ca în viziunea Sfântului Evanghelist Ioan de la sfârşitul cărţii Apocalipsei. Liturghia nu e altceva decât Împărăţia Cerurilor care se face prezentă în noi. Nu trebuie să avem în timpul Liturghiei o atitudine pietistă, căldicică, să stăm mereu doar în rugăciune, ci să participăm cântând, exclamând, strigând de bucurie pentru Dumnezeu, Care vine întru slavă la oameni.
Dar, pentru a putea participa la această slavă se cere să ne pregătim pentru momentul viziunii lui Dumnezeu printr-o viaţă de nevoinţă şi de rugăciune. Printr-o viaţă de asceză şi de rugăciune ne pregătim pentru primirea şi „receptarea” lui Dumnezeu în timpul Sfintei Liturghii. De aceea, călugării de aici se roagă în timpul nopţii, ca să fie pregătiţi pentru Liturghia de dimineaţă şi a primi Sfânta Împărtăşanie. În mod normal, călugării se roagă continuu în timpul nopţii şi apoi în timpul slujbei Utreniei, până la Liturghie. Înaintea slujbei sunt patru-cinci ore de pregătire şi ei simt prezenţa slavei lui Dumnezeu, care le dă putere pentru a putea continua ziua şi a se pregăti pentru o nouă trăire, experiere a prezenţei lui Dumnezeu.
Părintele Emilianos nu concepea ca un preot să slujească Sfânta Liturghie fără să fi petrecut înainte ore îndelungate în rugăciune lăuntrică, neabătută, concentrată. Nu putea concepe că s-ar putea sluji fără o pregătire Sfânta Liturghie, care e o manifestare de bucurie, o sărbătoare, după o îndelungă pregătire ascetică, de fiecare zi. Recomandând şi altor preoţi, el prefera să nu slujească o Liturghie fără o serioasă pregătire anterioară.
– Puteţi face o comparaţie între duhovnicia şi activitatea părintelui Emilianos şi monahismul românesc?
– Sunt deosebiri istorice, legate de condiţiile istorice care au condus la astfel de deosebiri. Legătura monahismului românesc cu poporul, cu pietatea populară este mişcătoare. Dar în unele mănăstiri româneşti, această legătură cu poporul devine prea posesivă pentru călugări, îi ocupă prea mult. Ei sunt prea acaparaţi de această relaţie cu poporul. Un călugăr de la mănăstirea Frăsinei ne spunea că întreaga zi îi este ocupată cu diferite slujbe, parastase, paraclise, ierurgii. Toată ziua le fac acestea pentru popor, fiind ca preoţii de parohie care slujesc într-una. Ar trebui evitată această situaţie. În alte mănăstiri există un fel de activism: „a face”, „a munci”; călugării trudesc ore îndelungate la câmp, la construcţii, etc. Şi aceasta e o nevoie reală pentru a ridica ţara după comunism, dar este primejdioasă.
Este foarte bine să ai această legătură cu poporul, dar călugării să rămână călugări, iar preoţii de mir cu lucrarea lor. Una e lucrarea monahilor şi alta a preoţilor de mir. Ceea ce ar trebui încurajat în România sunt mănăstirile de tip isihast, care să aibă relaţii cu poporul, dar cu mai puţină activitate pastorală, monahii fiind ocupaţi cu rugăciunea. Un mare avantaj al mănăstirilor româneşti este că ele au un simţ al tradiţiei, pot fi unele influenţe scolastice în teologie, dar monahismul este foarte tradiţional.
Primejdii sunt şi în Muntele Athos. Mănăstirile nu sunt făcute pentru a se afla în serviciul poporului. Sunt cu poporul, legate de popor, dar nu spre servirea poporului. Evident că monahii se roagă pentru popor, dar nu au o activitate de parohie. Trebuie să înţelegem bine consecinţele acestei situaţii şi monahul să lucreze un număr limitat de ore, nu opt ore pe zi.
De-a lungul atâtor ani, părintele Emilianos nu ne-a pus niciodată să muncim, nu a întreprins restaurări. De câţiva ani, ni se dau subvenţii pentru restaurarea mănăstirii şi s-au deschis diferite lucrări. Sunt doi călugări care lucrează pe şantier conducând muncitorii, fără aceste lucrări mănăstirea nu ar fi aşa de frumoasă. Un părinte duhovnicesc nu trebuie să spună niciodată: „să se construiască!” Dacă se dau bani pentru construcţii, să se construiască, dar fără a pune pe călugări să lucreze ca salahorii.
– Dacă mai aveţi de adăugat câteva cuvinte în final…
– Fiecare din dumneavoastră în calitate de mirean sau preot, alţii ca monahi, să răspundă la chemarea pe care i-o face Dumnezeu, cu dorinţă şi cu entuziasm de a-L găsi pe Dumnezeu acolo unde l-a orânduit Providenţa. Cele două criterii ale vieţii în Dumnezeu sunt bucuria şi entuziasmul, impulsul, dorinţa puterea de a-L găsi, de a alerga la El. Dumnezeu este un foc şi fiind foc alergi, nu stai imobil şi inert atunci când El ne arde.
– Vă mulţumim foarte mult.
Sursa: George Căbaş, „Părinţi contemporani din Sfântul Munte Athos”, Ediţia a doua, îmbogăţită, Editura Anastasis, 2014
Mulţumim d-lui George Cabas pentru îngăduinţa de a posta interviurile sale cu părinţi aghioriţi (culese între anii 1996-2008) pe blogul nostru.
Se va prelua cu precizarea sursei – Blogul Sfântul Munte Athos
Foto din arhiva blogului (de sus în jos): (1). Ieromonahul Makarios Simonopetritul, (2). Icoana Sfântului Siluan Athonitul, (3). Proiegumenul Emilianos Simonopetritul slujind, (4). Mănăstirea Simonopetra, (5). Proiegumenul Emilianos Simonopetritul la biroul său, (6). Părinţii Emilianos Simonopetritul şi Sofronie Saharov, (7). Mănăstirea Simonopetra, (8). Trapeza Mănăstirii Simonopetra (jos).
Din SUA în România via Sfântul Munte Athos: Părintele Sava de la Mănăstirea Oaşa, Răgaz de-o viaţă, Universul Credinţei, TVR 1
„Răgaz de-o viaţă” – Părintele Sava de la Mănăstirea Oaşa
Universul Credinţei/ TVR 1/ 10 noiembrie 2013
Lectura Constantin Lupescu/ Imaginea Geo Tuică/ jurnalist Paula Tăbârcă
Sfântul Munte Athos 