Arhive blog
Nouă apariție editorială: Arhimandritul Efrem Vatopedinul – „Gheronda Iosif Vatopedinul, un surâs din veșnicie”, editura Bonifaciu, 2021
„Gheronda Iosif Vatopedinul, un surâs din veșnicie”
Autor: Arhimandritul Efrem Vatopedinul
Editura Bonifaciu, 2021 / ediție copertată
Format: 16 x 24 cm
608 pagini / 132 fotografii color
Traducere din limba greacă: Mănăstirea Diaconești
„Gheronda Iosif Vatopedinul” nu este o carte, ci este duh și este viață (cf. Ioan 6, 63). Este parcursul unui om care la 15 ani L-a văzut pe Hristos viu, L-a urmat pe calea pătimirii, a fost defăimat, prigonit, a murit și a surâs după moarte, adeverind Învierea. Iar ucenicul lui a văzut și a mărturisit (cf. I Ioan 4, 14), așternându-i viața în scris, atât cât este cu putință cuvintelor a o cuprinde. Cartea cuprinde și o bogată colecție de fotografii din arhiva Sfintei Mari Mănăstiri Vatoped și apare în condiții grafice deosebite.
„Pregustări”…
Blândețea, bunătatea, pacea lină și mai presus de minte a Duhului Sfânt ce sălășluia în inima lui Gheronda Iosif erau o necurmată învățătură duhovnicească pentru cei tineri. Această pace era atât de adânc înrădăcinată înlăuntrul său și adăpa întreaga sa lume lăuntrică, încât și în momentele cele mai grele – omenește vorbind – de clevetiri și prigoniri, ea nu slăbea, ci îl întărea lăuntric. Mulți îi vedeau chipul strălucind, mai ales după ce primea Sfânta Împărtășanie, de care se apropia întotdeauna cu zdrobire de inimă și cu nenumărate lacrimi. Această slavă dumnezeiască pe care o purta înlăuntrul său strălucea adesea și în afară, când rostea cuvinte de învățătură în cercuri mai largi sau mai restrânse de oameni.
Purtarea sa cu totul nobilă, nefățarnică, plină de lepădare de sine și de dragoste stârnea de la sine uimire și respect în cei care trăiau lângă el și îi vedeau petrecerea de fiecare zi – desigur, fără ca el să dorească să trezească acest respect. Dimpotrivă, dumnezeiescul har ce sălășluia pururea înlăuntrul lui îi dădea simțământul duhovnicesc că era ”cel mai netrebnic dintre toți oamenii”.
Scria: „Nu am dorit nimic pe acest pământ, sufletul meu iubit, nici cinste, nici vrednicie, ci cu săracele mele puteri, precum zice cuvântul, în toată viața mea, «trebuințelor mele și celora ce sunt cu mine au slujit mâinile acestea» (Fapte, 20, 34) și nu am urmărit prin vreo purtare vicleană să îi fac pe alții să mă cinstească și să mă slujească. Vreau să mă mântuiesc și spre aceasta mă grăbesc, spre aceasta îmi îndrept toate săracele mele puteri”.
Era omul care putea să tămăduiască sufletele rănite de păcat, ținute în legăturile unor patimi vechi și ale înrobirilor de tot felul. Acele suflete pe care alți duhovnici le-ar fi ocolit din pricină că erau anevoie de tămăduit – ba adeseori chiar cu neputință de tămăduit omenește –, Gheronda le primea cu multă bucurie, pentru că Îl vedea în acești oameni pe Însuși Hristos. Niciodată nu gândea ceva disprețuitor despre aceste suflete, iar dacă îl ascultau, le dăruia tămăduirea în Hristos.
link pentru comandă online AICI
Vezi și o scurtă prezentare video a ediției în limba greacă (cu subtitrare în română):
Paraclisul Sfântului Iosif Isihastul [pdf online]
UPDATE: Cei ce nu pot vizualiza paraclisul din blog sau văd o notificare cum că documentul a fost înlăturat de pe scribd să urmeze acest link: Paraclisul Sf Iosif Isihastul
Paraclisul Sfântului Iosif Isihastul
Facere, în Sfântul Munte al Athonului, de către fiul său duhovnicesc Iosif Vatopedinul
Mulțumim traducătorului pentru îngăduința de a posta textul pe Blogul Sfântul Munte Athos.
VIDEO: Gheronda Iosif Vatopedinul – Nu este posibil ca lumea să continue în starea de pervertire (subtitrare ro)
VIDEO: Gheronda Iosif Vatopedinul (1921 – 2009) – Nu este posibil ca lumea sa continue în starea de pervertire
Subtitrare RO Mănăstirea Dragomirna
Dacă subtitrarea în limba română nu intră automat, dați click în bara de jos a clipului, pe Subtitles/CC .
SPRIJINIȚI ACTIVITATEA BLOGULUI NOSTRU!
Mitropolitul Athanasie de Limassol – Despre starea duhovnicească a Bătrânului Iosif Vatopedinul înainte de a-L primi pe Hristos (audio cu subtitrare în limba română)
Mitropolitul Atanasie de Limassol – Împărtășania Bătrânului Iosif Vatopedinul / …despre starea duhovnicească a Bătrânului Iosif Vatopedinul înainte de a-L primi pe Hristos – fragment de omilie (audio cu subtitrare în limba română) / traducere de Elena Dinu
Dacă subtitrarea în limba română nu intră automat, dați click în bara de jos a clipului, pe Subtitles/CC .
Mitropolitul Athanasie de Limassol este fost nevoitor aghiorit la Nea Skiti şi Vatopedi, ucenic al Părinţilor Paisie Aghioritul şi Efrem Katunakiotul.
Învăţăturile lui Gheron Iosif Isihastul: Despre cunoaşterea voii lui Dumnezeu
Aflarea voii dumnezeieşti este una din problemele cele mai delicate şi mai complicate ale vieţii noastre, mai ales pentru cei ce încearcă s-o cunoască prin rugăciune.
Viaţa noastră alături de Stareţ a avut mai degrabă caracterul unei petreceri copilăreşti, iar nu al uneia mature. Strădania noastră, în linii generale, se îndrepta spre tradiţia monahală, silindu-ne după putere la îndatoririle noastre tipiconale.
Ceea ce ne lipsea, în esenţă, era judecata dreaptă a unei experienţe pline de discernământ, pentru aprecierea corectă a situaţiilor, astfel încât să nu ne rămână [nedescoperită] măsura duhovnicească a Stareţului în toată adâncimea şi înălţimea ei. Dar, oare, este neapărat ca ucenicii să-l descopere pe dascălul lor atunci „când s-a făcut nevăzut de la ei”(Lc. 24, 31)? Fără odihnă şi neîncetat, Stareţul căuta să ne transmită orice era duhovnicesc, şi nu dădea greş în încercarea sa, fiindcă „înţeleptul are ochii în cap”(Eccl. 2, 14). Cu toate acestea, este adevărat că „pentru orice lucru este o clipă prielnică şi vreme pentru orice îndeletnicire”(Eccl. 3, 1).
La o vârstă matură, când Stareţul nu se mai afla cu noi, am început să înţelegem adâncimea cuvintelor şi a faptelor sale chiar şi în amănunt. Atunci când trăia, ele păreau lipsei noastre de experienţă enigmatice şi neînţelese. Strădania noastră de a asculta de Stareţ şi de a nu-l mâhni se făcea din toate puterile noastre sărace. Înţelegeam însă foarte puţin noima şi scopul principal al legii duhovniceşti pe care cu atâta râvnă ne-o explica. Nu mă voi referi iarăşi la date biografice, ci vă voi vorbi puţin despre legea duhovnicească despre care am amintit mai sus şi care în mod deosebit însoţeşte viaţa oamenilor.
Niciodată nu îl vedeam pe Stareţ să întreprindă ceva fără ca mai înainte să facă rugăciune. Noi îl întrebam despre ceva referitor la viitor sau la ziua următoare, iar el ne răspundea că ne va spune a doua zi. Însă scopul era ca să premeargă rugăciunea.
Dorinţa noastră se îndrepta către cunoaşterea voii dumnezeieşti. Cum poate cineva recunoaşte voia dumnezeiască? Ne spunea:
– Despre asta întrebaţi, fiilor, care este lucrul cel mai de temelie?
Atunci noi, mânaţi de curiozitate, îl provocam să ne vorbească. Şi-l întrebam:
– Părinte, dar voia lui Dumnezeu nu se poate cunoaşte pe deplin din Sfintele Scripturi şi din toată dumnezeiasca Descoperire? Ce trebuie să mai facem noi, monahii, de vreme ce toate în viaţa noastră sunt incluse în rânduieli tipiconale?
Atunci Stareţul a răspuns astfel: „Dumnezeu să vă dea «pricepere în toate» (2Tim. 2, 7). Cuviosul Nil Calabrezul s-a rugat să i se dea «să înţeleagă ce să grăiască potrivit cu voia dumnezeiască»[1]. În general, lucrarea faptei bune şi a oricărei porunci este voia lui Dumnezeu, iar amănuntele ce ţin de ea sunt necunoscute, căci «cine a cunoscut mintea Domnului?» (Rom. 11, 34). Şi iarăşi: «Judecăţile lui Dumnezeu, adânc mult» (Ps. 35, 6). Nu numai timpul ajută la desluşirea voii dumnezeieşti, ci şi locul, persoanele, lucrurile, precum şi cantitatea, modul şi împrejurările. Şi nu numai atât. Însuşi omul, când îşi schimbă dispoziţia lăuntrică, schimbă de multe ori şi dumnezeiasca hotărâre. Pentru aceasta nu este suficient pentru cineva să cunoască definiţia generală a voii dumnezeieşti, ci trebuie să aibă şi o judecată corectă asupra unor situaţii concrete, pentru că numai astfel va fi sigură izbânda. Scopul esenţial al voii dumnezeieşti este exprimarea şi manifestarea dragostei dumnezeieşti, pentru că menirea tuturor acţiunilor noastre este pregustarea plinătăţii dragostei Lui.
De vreme ce «şi dacă trăim, şi dacă murim, ai Domnului suntem» (Rom. 14, 8), atunci voia pe care o căutăm – chiar dacă ni se pare că este proprie sau a cuiva dintre cunoscuţii noştri – are centrul greutăţii ei în Persoana dumnezeiască, pentru Care «trăim şi ne mişcăm şi suntem» (F.A. 17, 28). Uitaţi de Rugăciunea Domnească din Grădina Ghetsimani care spune: «de este cu putinţă, treacă…, însă nu precum voiesc Eu, ci precum Tu voieşti» (Mt. 26, 39)? Orice strădanie făcută în scopul ascultării de voia dumnezeiască, dacă nu are ca temei iubirea faţă de El, se primejduieşte să rămână o lucrare omenească sau, mai bine zis, o slăbiciune omenească. Dacă, după Pavel, suntem datori să «supunem tot gândul spre ascultarea lui Hristos» (2 Cor. 10, 5), deoarece «nu suntem ai noştri» (1Cor. 6, 19), cum oare va deveni ascultarea conştientă pentru cel ce se supune, dacă nu se va face cunoscută cu acrivie voia lui Dumnezeu pentru acest caz? De altfel şi binecuvântarea şi Harul dumnezeiesc, care vin ca o consecinţă şi spre care ne şi silim, se arată numai în ascultarea desăvârşită.
Deci atunci când voiţi să aflaţi voia lui Dumnezeu, lăsaţi-o cu desăvârşire pe a voastră dimpreună cu orice alt gând sau program personal şi cu multă smerenie cereţi în rugăciunea voastră cunoaşterea ei. Şi orice se va contura sau va stărui în inima voastră, să o faceţi, căci aceea va fi voia lui Dumnezeu. Cei care au mai multă îndrăzneală şi deprindere în a se ruga pentru aceasta, aud înlăuntrul lor foarte lămurit „vestirea”, se fac mai atenţi în viaţa lor şi nu mai săvârşesc nimic fără vestire dumnezeiască.
Există şi alt mod de cunoaştere a voii lui Dumnezeu, pe care îl foloseşte, în general, Biserica: sfatul părinţilor duhovniceşti şi al duhovnicilor. Marea binecuvântare a ascultării, care îi umbreşte în chip binefăcător pe cei ce o preţuiesc, li se face cunoaştere în tot ceea ce nu cunosc şi acoperământ şi putere în a săvârşi sfatul-poruncă, pentru că Dumnezeu Se descoperă celor ascultători în calitatea Sa de Părinte. Desăvârşirea ascultării, ca virtute de temelie, îi aseamănă pe ucenicii ei cu Fiul lui Dumnezeu, «Care S-a făcut ascultător până la… cruce» (Filip, 2, 8). Şi precum I S-a dat lui Iisus toată stăpânirea (Mt. 28, 18) şi toată bunăvoirea Tatălui, tot astfel şi ascultătorilor li se dă vestirea voii dumnezeieşti şi Harul spre deplina ei săvârşire.
Cei care se adresează pe oamenii duhovniceşti, dorind să afle voia dumnezeiască, este bine să cunoască şi amănuntul acesta. Voia lui Dumnezeu nu se descoperă în chip magic, nici nu este relativă şi nici nu este îngrădită în limitele înguste ale raţiunii umane. Preabunul Dumnezeu Se pogoară către slăbiciunea omenească şi-l vesteşte lăuntric pe omul care mai întâi crede fără să se îndoiască, iar apoi se smereşte, însetând cu înflăcărare după această vestire şi având dispoziţia lăuntrică de a o îndeplini. De aceea şi primeşte cu credinţă şi recunoştinţă primul cuvânt al părintelui duhovnicesc care-l sfătuieşte. Când însă aceste virtuţi ale credinţei, ale ascultării şi ale smereniei nu merg împreună, ci ucenicul se împotriveşte în cuvânt sau, şi mai rău, intenţionează să-i întrebe şi pe alţii, atunci voia lui Dumnezeu se ascunde precum soarele în norul ce trece peste el. Subiectul acesta este foarte delicat şi de aceea este nevoie de multă luare aminte. Avva Marcu spune: «Omul îl sfătuieşte pe aproapele său precum ştie. Dumnezeu însă lucrează în cel ce-L ascultă, după credinţa sa»[2]. Condiţia absolut necesară în aflarea voii dumnezeieşti este ca cel care o caută să se facă vrednic de această descoperire, pentru că, aşa cum am mai spus, voia dumnezeiască, în virtutea caracterului ei suprafiresc, nu poate fi cuprinsă şi nici îngrădită în chip magic în locuri şi organe, ci se descoperă numai celor vrednici de această bunăvoinţă dumnezeiască”.
Acum îmi amintesc ce ni se întâmpla şi nouă atunci când îi ceream Stareţului să ne spună care este voia lui Dumnezeu. Ne obişnuisem din experienţa de mai înainte şi primeam primul său cuvânt ca pe o lege, fără împotrivire. Şi, într-adevăr, toate se făceau după dorinţă, chiar şi acolo unde existau unele îndoieli bazate pe raţiunea omenească. Ştiam că, dacă-l contraziceam punând înainte unele pricini binecuvântate, după judecata noastră, Stareţul ceda spunând: „faceţi cum credeţi”, dar pierdeam puterea şi acoperământul tainic al reuşitei. Prin urmare, „primul cuvânt” al părintelui duhovnicesc, primit cu credinţă şi ascultare, exprimă voia dumnezeiască. În aspectul ei mai general problema este complicată şi greu de deosebit, pentru că, aşa cum ştim, chiar şi celor desăvârşiţi nu le este cunoscută întotdeauna voia dumnezeiască, mai ales când omul pretinde să o afle în limite de timp determinate. Alteori dificultatea apare şi din pricina stării celui care o caută. Potrivit măsurii în care acesta este slobod de tendinţe pătimaşe şi de pofte, ce influenţează mişcările şi hotărârile sale, se impune şi răbdarea.
Eu personal am auzit de la un om duhovnicesc şi întru toate vrednic de crezare că a rugat pe Dumnezeu să-i descopere voia Sa într-o problemă personală şi a primit înştiinţarea cerută după patruzeci şi doi de ani. Iar eu, în nepăsarea mea, m-am cutremurat, minunându-mă de răbdarea sa de fier.
Concluzia generală este că aflarea voii dumnezeieşti este una din problemele cele mai delicate şi mai complicate ale vieţii noastre, mai ales pentru cei ce încearcă s-o cunoască prin rugăciune. Căci deşi ea se descoperă după îndemnul: „cereţi, căutaţi şi bateţi şi se va da vouă” (Mt. 7, 7), totuşi aceasta presupune răbdare, încercări, ispite şi experienţă, care să stingă patimile şi voia proprie, de care se scârbesc negrăita gingăşie şi sensibilitate a Harului dumnezeiesc. Oricum, fie că se face cu trudă, fie că cere multă răbdare, rugăciunea rămâne absolut necesară, ca singurul mijloc al comuniunii noastre cu Dumnezeu, singurul mijloc prin care putem cunoaşte voia Sa cea dumnezeiască.
Sursa: Monahul Iosif Vatopedinul, Stareţul Iosif Isihastul. Nevoinţe, experienţe, învăţături, traducere de Ieroschimonah Ştefan Nuţescu, Editura Evanghelismos, Bucureşti 2001, pp. 105-109.
Note:
[1]. Sfântul Nil Calabrezul 47, Editura Sfintei Mănăstiri „Buna Vestire”, Ormilia, 1991, p. 188.
[2]. Sfântul Marcu Ascetul, Despre legea duhovnicească, cap. 78, p. 237.
Comandă online cărțile editurii Evanghelismos: goo.gl/GvGn5S
Cărți esențiale despre viața duhovnicească apărute la editura Evanghelismos, scrise de ucenicii lui Gheron Iosif
Starețul Haralambie – Dascălul rugăciunii minții,
autor Monahul Iosif Dionisiatul
Editura Evanghelismos, 2005
Rugaciunea mintii este pentru toti crestinii. Rugaciunea mintii se numeste si a inimii. Ma intrebi daca si rugaciunea rostita cu vocea se poate numi a inimii.
Daca rugaciunea nu este curata, nici cea a mintii, nici cea rostita, nu se pot numi a inimii.
Rugaciunea este a inimii atunci cind mintea este inghitita de inima. Atunci, chiar daca ar cadea bombe sau a arde casa, mintea nu vrea sa iasa din inima, chiar daca e in primejdie sa arda.
[ Cartea poate fi comandată online de la linkul: http://goo.gl/2Tyvyi ]
Starețul Efrem Katunakiotul,
autor Ieromonahul Iosif Aghioritul
Editura Evanghelismos, 2004
Dacă citiți cărțile Sfinților Părinți veți vedea că mulți s-au sfințit cu ușurință fără să-și facă prea multe griji și și-au sfințit sufletele fără să facă jertfe, fără să ducă lupte ascetice. Dar cum s-au sfințit? Au ales ascultarea.
Nu ai voie sa faci nici un pas fără binecuvântarea starețului. Când iei binecuvântare de la stareț să faci ceva, să nu te temi de nimic. Pune metanie, sărută mâna starețului tău și mergi și fă-te astronaut pe lună. Nu te teme, deoarece te acoperă binecuvântarea starețului și harul ascultării.
Omul care laudă pe aproapele său și se judecă pe sine ajunge la măsura sfințeniei. Dacă tu ceri de la altul care te-a întristat să-ți pună metanie înseamnă că nu ai o stare duhovnicească bună și nu pășești pe drumul călugăriei.
Nici o rugăciune pe care o faci pentru fratele tău, pentru ruda ta, nu se pierde. Dumnezeu îl va ajuta atunci când se va afla într-o situație grea. Rugăciunea nu numai că ajută, dar poate să scoată chiar și un suflet din iad. Atâta putere are rugăciunea.
[ Cartea poate fi comandată online de la linkul: http://goo.gl/QxCugU ]
Cuviosul Iosif Isihastul
autor Iosif Vatopedinul
Editura Evanghelismos, 2009
Gheronda Iosif Vatopedinul expune în lucarea sa nevoințele, experiențele și învățăturile Părintelui său duhovnicesc Gheron Iosif Isihastul, lângă care s-a nevoit timp de doisprezece ani şi jumătate.
Am trăit alături de el şi am văzut cu ochii mei râvna sa şi asprimea nevoinţelor cărora s-a supus până la ultima suflare, lucru deosebit de rar. El a fost un nevoitor aspru nu numai la tinereţe, ci până la sfârşitul vieţii sale. Părintele Iosif era neiertător cu sine însuşi. A fost unul dintre cele mai aspre caractere din epoca noastră. O asemenea asprime şi lepădare de sine sunt greu de întâlnit. Şi, aşa cum am mai spus, cel mai important a fost că şi-a păstrat aceeaşi râvnă până la sfârşit.
Încă de la început, a înţeles că doar nevoinţele aspre îmblânzesc şi supun patimile omului trupesc. Aşa cum ne învaţă Sfinţii Părinţi, numai în felul acesta se eliberează gândul, pentru ca omul să ajungă la vederea de Dumnezeu. Gândul trebuie să dovedească faptul că a supus simţurile. Iar când simţurile sunt supuse minţii, şi harul se supune ei. Părintele a fost un caracter foarte puternic. Noi spuneam că avea inimă dublă. Cu semenii lui era blând şi înţelegător. Numai cu sine era nemilos.
[ Cartea poate fi comandată online de la linkul: http://goo.gl/6dYkgr ]
Starețul meu Iosif Isihastul,
autor Arhim. Efrem Filotheitul
Editura Evanghelismos, 2010
Aceste prețioase referiri, insuflate de Duhul Sfant părintelui Efrem cu privire la cuviosul său stareț, Iosif Isihastul, au fost adunate în volumul de față pentru ca plinătatea Bisericii Ortodoxe să-l cunoască pe marele isihast al secolului al XX-lea, pe văzătorul de Dumnezeu, pe ascetul, pe lucrătorul neînșelat al Rugăciunii mintii și pe înnoitorul tradiției palamite.
[ Cărțile editurii Evanghelismos pot fi comandate online de la linkul: goo.gl/2YjAK5 sau de pe site-ul editurii http://www.evanghelismos.ro/ ]
Părintele Iosif Vatopedinul – Lumea a obosit să asculte vorbe (video, cu subtitrare în română)
Părintele Iosif Vatopedinul (1921 – 2009) – Lumea a obosit să asculte vorbe (video, cu subtitrare în română)
Nouă apariție editorială: „De la moarte la viață”, Gheronda Iosif Vatopedinul (Editura Doxologia)
„Cu cât sufletul se depărtează de păcat, cu atât se depărtează de moarte, fiindcă acolo unde este păcatul cu fapta, acolo este și moartea. Prin urmare, dorul către Dumnezeu al omului se cunoaște din dispoziția lui, în ce măsură este iubitoare de păcat. Pe cât de ușor păcătuiește omul, pe atât se arată mai muritor. Când omul este împresurat de porniri iraționale și de simțiri moarte, se află cufundat în păcatul cu fapta și lumina Învierii nu-l conduce la legile dreptății. Creștinismul nu este altceva decât o chemare la o luptă pe viață împotriva diavolului și a morții până la biruirea lor finală. Fiecare păcat constituie trădare, fiecare patimă, cedare, și fiecare răutate, înfrângere” – Gheronda Iosif Vatopedinul
De la moarte la viață, Gheronda Iosif Vatopedinul
Traducere de Laura Enache /144 pagini / copertă broșată
Editura Doxologia, 2017
Aruncă o privire în interiorul cărții AICI
Întâlnirea mea cu Gheronda Iosif Vatopedinul la Muntele Athos. Încercarea unei file de sinaxar (Antonio Boloț)
În amintirea Gherondei Iosif Vatopedinul, la împlinirea a 7 ani de la trecerea sa la Domnul
„Gheronda Iosif s-a născut la 1 iulie 1921 în grădina Mănăstirii Sfinţilor Doctori fără de arginţi din Giolos (Cipru), atunci când pe mama sa, însărcinată în 7 luni şi venită la slujba de hram, au apucat-o durerile facerii” (1). A primit la botez numele Socratis.
„Gheronda Iosif Vatopedinul s-a închinoviat la vârsta de 16 ani, în vara anului 1937, la Sfânta Mănăstire Stavrovouni din Cipru. Motivaţia alegerii sale stă în următoarea întâmplare. Acesta a văzut un film, o comedie, şi după aceea a simţit un mare gol în viaţa sa, o stare de înstrăinare faţă de toate cele trecătoare. Stătea într-un loc pe-un deal din orasul Pafos în acea seară, când deodată simţi că păşeşte înăuntrul unei alte lumi şi o fericită lumină, o mângâiere de la Dumnezeu încărcată de dragoste şi de linişte îl cuprind. Mântuitorul Hristos Însuşi i S-a arătat spunându-i: ‹‹Pentru asta am creat oamenii? Oamenii sunt nemuritori››. După această vedenie Gheronda Iosif a decis să abandoneze lucrurile lumeşti şi să devină monah. La tunderea în monahism a primit numele Sofronie (n.n. – mai târziu, primeşte odată cu schima cea mare numele Iosif), trăind în mănăstire în jur de zece ani. A plecat, în mod declarat, din cauza problemei calendarului, care divizase mănăstirea în două tabere, dar în realitate era condus de către Dumnezeu. Astfel că, cu binecuvântarea şi încurajarea duhovnicului mănăstirii, Papa-Kyprianos, a plecat la Sfântul Munte Athos pentru a trăi o viaţă duhovnicească mai înaltă”. (2) (tr. n.).
Ajuns în Sfântul Munte, Gheronda Iosif îl întâlneşte, prin voia divină, pe Gheron Iosif Isihastul. „În acea vreme Gheron Iosif Isihastul se nevoia la Schitul Sfânta Ana Mică, în pustia cu loc abrupt şi cu peşteri, alături de confraţii săi asceţi, Părintele Arsenie şi Părintele Atanasie, fratele său după trup. Gheron Iosif Isihastul era respectat foarte mult de către cucernicii părinţi athoniti, aceştia apreciindu-l ca pe un dascăl al isihiei şi al Rugăciunii lui Iisus, dar şi ca pe un îndrumător al vieţii monahale. Părintele Sofronie a fost atât de impresionat de statura duhovnicească şi de cuvintele lui Gheron Iosif, că l-a rugat să-l primească şi pe el în obştea sa, dar a fost refuzat. Insistenţa tânărului Sofronie, aşa cum era atunci, a fost atât de mare încât Gheron Iosif i-a promis că mai întâi se va ruga şi îi va da un răspuns ziua următoare, când Sofronie se va întoarce. În cele din urmă, răspunsul a fost unul pozitiv. Mai târziu s-a aflat că venerabilului părinte i s-a descoperit de Sus, eveniment ce l-a convins să-l ia pe tânărul Sofronie ca prim ucenic al său. Gheron Iosif a văzut o mică pasăre că zboară şi se aşază pe umărul său. Cum stareţul se uita la ea uluit, pasărea şi-a deschis ciocul, dar în loc să cânte a început să teologhisească. În felul acesta Dumnezeu i-a făcut cunoscut lui Gheron Iosif Isihastul că tânărul Sofronie se va maturiza duhovniceşte sub îndrumarea sa şi că va deveni vas harului Duhului Sfânt, primind darul teologiei.” (3).
Începând cu anul 1947, Gheronda Iosif Vatopedinul odată intrat ucenic la Stareţul Iosif Isihastul se dedică ascultărilor şi nevoinţei, deprinzând tainele vieţii isihaste după tipicul athonit. Participă la slujbe alături de abşte, se roagă în chilia sa, îşi mărturiseşte gândurile Stareţului, sporind astfel în viaţa duhovnicească. Tot Stareţul îl povăţuieşte cum să se roage cu Rugăciunea lui Iisus – „Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă.” Înaintând pe această cale, Gheronda Iosif cunoaşte astfel din experienţă care e adevărata dimensiune a monahismului: „…simţirea de aici a împărăţiei cerurilor”. (4), „Isihia, liniştirea, precum văd din mica mea experienţă, în afara celor atât de multe pe care le scriu Sfinţii Părinţi, este rădăcina nepăcătuirii şi calea către autocunoaştere”. (5).
Cu trecerea anilor, Gheronda Iosif dobândeşte mari bogăţii duhovniceşti prin cultivarea virtuţilor şi ascultarea de sfaturile Stareţului său, trăind „sfintele nevoinţe ale desăvârşirii”. Astfel că din bun ucenic, la maturitate, când dobândeşte „starea bărbatului desăvârşit” (Efeseni 4, 13), devine la rându-i îndrumător duhovnicesc pentru obşti de călugări tineri, dar şi pentru mireni râvnitori. Este cercetat de către monahi şi laici de pretutindeni pentru povaţă, oferind cu dragostea-i caracteristică mângâieri, binecuvântări şi, cel mai important lucru, purtând pe fiecare om cu necazul şi nevoia sa în rugăciunile sale aprinse, atunci când Cuvioşia Sa, în ceasuri de priveghere, vorbea cu Dumnezeu. Gheronda Iosif Vatopedinul ţine cuvinte de învăţătură, luminând pe începătorii într-ale credinţei şi făcându-i să se înalţe şi mai mult cu inima către Cer pe cei cu experienţă. A fost un Avvă, asemeni celor despre care citim în Pateric, cultivând şi transmiţând mai departe ucenicilor săi harul, experienţa şi învăţăturile Cuviosului Gheron Iosif Isihastul.
CTEVA CUVINTE DE ÎNVĂȚĂTURĂ ALE GHERONDEI IOSIF VATOPEDINUL:
„Cu cât mai mult stăruim în împlinirea poruncilor, cu atât mai multă lumină primeşte mintea şi se face mai încăpătoare pentru har”. (6)
„Nimic nu produce în noi cu atâta spor smerita cugetare ca necazurile, fie de voie, fie fără de voie”. (7).
„Doar dumnezeiasca Evanghelie depăşeşte, în mod mai presus de orice închipuire, toată cunoaşterea şi tot ce şi-a putut imagina raţiunea omenească, în întreaga istorie universală”. (8)
„Dumnezeu lucrează biruinţa prin har şi o cedează pe aceasta smereniei noastre, pentru puţina osteneală a răbdării”. (9)
„Eliberarea minţii din zăpăceala grijii de multe face ca mintea să se întoarcă în mod firesc spre Dumnezeu, primul şi cel mai important principiu”. (10)
„De aceea aproape toţi Părinţii accentuează faptul că omul nu-şi găseşte odihnă în nicio altă îndeletnicire dacă nu se predă din toate puterile pomenirii lui Dumnezeu, astfel încât să simtă că doar el şi Dumnezeu există”. (11)
În rândurile următoare voi relata cum l-am cunoscut pe Gheronda Iosif Vatopedinul la Sfântul Munte Athos, rămânându-mi în suflet pentru totdeauna chipul său luminos, blând, cald şi plin de dragoste duhovnicească.
29 APRILIE 2009, MUNTELE ATHOS
Am ajuns oarecum mai repede la biserica Sfintei şi Marii Mănăstiri Vatopedu, nu e nimeni care să aştepte în afară de noi. Uşa bisericii e închisă, astfel încât rămânem să admirăm frumoasele fresce exterioare. Fără să realizez când a apărut, văd în preajma noastră un părinte mai în vârstă, cu barba albă şi cu un chip luminos, plin de iubire. E o oarecare distanţă între noi. Simt interior o chemare şi merg cu evlavie să mă închin, cerându-i o binecuvântare părintelui aceluia. Atât de multă dragoste, bunătate şi căldură am putut simţi lângă acest părinte, ţinându-mi capul între mâinile sale! Cât de dulce a fost acea binecuvântare, simt mângâierea lui Dumnezeu asupra mea. Mă bucur nespus de acest moment înălţător. Mai târziu aveam să aflu că părintele aghiorit care m-a primit cu un zâmbet ceresc şi cu atâta dragoste fusese Gheronda Iosif Vatopedinul, ucenic al Cuviosului Gheron Iosif Isihastul. Mărturisesc sincer că nu am mai întâlnit pe altcineva la fel în viaţa mea, care să-şi fi revărsat atâta dragoste spre mine, fără să mă cunoască. Cu ajutorul lui Dumnezeu am putut simţi, prin dragostea Gherondei Iosif Vatopedinul, faptul că Mântuitorul Iisus Hristos ne iubeşte atât de mult chiar şi pe noi, păcătoşii, aşteptându-ne să ne întoarcem la El.” (12).
După două luni de la pelerinajul pe care l-am făcut în Muntele Athos, o veste tristă era anunţată de presa ortodoxă, Gheronda Iosif Vatopedinul a trecut la Domnul. Acest fapt mi-a răscolit amintirile frumoase păstrate în inimă cu chipul ca o icoană al Gherondei, determinându-mă să plâng de dor. Iată relatarea minunii care a făcut ocolul pământului despre zâmbetul din veşnicie al Gherondei Iosif: „Unul dintre cei mai iubiţi părinţi duhovniceşti din Sfântul Munte Athos, Gheronda Iosif Vatopedinul, a trecut la Domnul de ziua sa, 1 iulie 2009, la prăznuirea Sfinţilor Doctori fără de arginţi. La moartea sa, o minune s-a petrecut curând după ce şi-a dat ultima suflare, semn de nădejde pentru toţi dintre noi care aşteptăm ‹‹învirea morţilor şi viaţa veacului ce va să fie››.
După ce au trecut 45 de minute de la adormirea sa întru Domnul, a zâmbit.
Gura Gherondei Iosif a rămas deschisă pentru mult timp imediat după moartea sa şi, în ciuda tuturor eforturilor, monahii prezenţi au fost incapabili să o închidă. În conformitate cu rânduiala athonită, trupul Gherondei Iosif a fost înfăşurat în mantia sa monahală, fiind apoi cusută. După un timp, la îndemnul Stareţului Efrem, trupul a fost pus pe catafalc, iar o gaură s-a făcut în mantie pentru a-i fi expusă faţa şi o alta spre a fi la vedere mâna sa dreaptă pentru venerare. Spre uimirea tuturor, gura Gherondei Iosif nu doar că s-a închis, dar chipul său radia în chip miraculos, zâmbind! Nu doar buzele sale, dar şi ochii, şi obrajii.” (13).
Antonio Boloț
[P] Pelerinaje la Muntele Athos
Note:
(1). Gheronda Iosif Vatopedinul − 1 iulie 2009, https://www.pemptousia.ro/2014/07/gheronda-iosif-vatopedinul-%E2%80%A0-1-iulie-2009/
(2). Elder Iosif Vatopaidinos as a Disciple of Elder Iosif the Hesychast, http://pemptousia.com/2016/07/elder-iosif-vatopaidinos-as-a-disciple-of-elder-iosif-the-hesychast/
(3). Ibidem
(4). Monahul Iosif Vatopedinul, Trăiri ale dumnezeiescului har. O epistolă despre viaţa lui Gheron Iosif Isihastul. Epistole inedite. Traducere din limba greacă de Ierom. Agapie (Corbu), Arad, Editura Sfântul Nectarie, 2008, p. 14.
(5). Ibidem, p. 17.
(6). Gheronda Iosif Vatopedinul, Mărturie athonită. Traducere din limba greacă de Ierom. Agapie (Corbu), Arad, Editura Sfântul Nectarie, 2016, p. 25.
(7). Ibidem, p. 26.
(8). Ibidem, p. 86.
(9). Ibidem, p. 93.
(10). Ibidem, p. 99.
(11). Ibidem, p. 122.
(12). Antonio Boloţ, Chemarea Sfântului Munte Athos, Bucureşti, Editura Self Publishing, 2015, pp. 60-61.
(13). A smile from eternity, https://asceticexperience.com/portfolio/smile-eternity/ .
Cărţi ale Gherondei Iosif Vatopedinul traduse în limba română:
Ne vorbeşte Părintele Efrem Katunakiotul, Editura Egumenița
Asceza, maica sfinţeniei, Editura Bizantină
Trăiri ale dumnezeiescului har, Editura Egumenița
Cuviosul Iosif Isihastul, Editura Evanghelismos
Dialoguri la Athos, Editura Doxologia
Mărturie athonită, Editura Sfântul Nectarie
Sfântul Neofit Zăvorâtul din Cipru, Editura Doxologia
Cărțile Ortodoxe pe care le cauți! Click pe banner!
„Sfântul Munte – Monahism și istorie”, documentar grecesc subtitrat în limba română
„Sfântul Munte – Monahism și istorie”, documentar grecesc subtitrat în limba română
Bătrânul Theofilact de la Nea Skiti (+ 15 iulie 1986)
Un alt bătrân vrednic de pomenire, care a trecut la Domnul de curând, este părintele Theofilact, care a fost ucenic al părintelui Ioachim Spetsiéris, om foarte evlavios, tăcut, liniştit şi neiubitor de cele materiale. După moartea părintelui Ioachim, gheronda Theofilact a rămas singur, şi, neştiind să lucreze nici un lucru de mână, aşa cum obişnuiesc monahii, trăia în mare sărăcie, nu doar din cauza lipsei oricărui venit, ci şi datorită lipsei grijilor pentru cele materiale şi a vieţii sale dusă în simplitate. Mergea din când în când la colibele celorlalţi monahi care locuiau în vecinătatea colibei sale şi îi ajuta pe aceştia la diferite treburi, acolo unde era nevoie, iar aceia îi dădeau câte ceva de mâncare. Avea la coliba sa boltă cu viţă de vie, aşa cum se obişnuieşte la Sfântul Munte. De foarte multe ori, pelerinii ori mirenii care mai treceau pe acolo îi furau din struguri. Gheronda Teofilakt îi vedea de fiecare dată dar el însuşi se ascundea ca nu cumva aceia să-l zărească şi să se ruşineze. Câteodată nu îi mai rămânea nici un strugure, şi rămânea doar cu munca pe care o depusese ca să îngrijească strugurii până aceştia se coceau şi ar fi trebuit culeşi.
Noi vieţuiam încă la peştera de la Sfânta Ana cea Mică, atunci când gheronda Theofilact a venit să ne viziteze. Vrednicul de pomenire bătrânul nostru l-a primit cu multă bucurie şi cu bunătate şi l-a întrebat despre vieţuirea sa, cum îşi petrece timpul la coliba sa, şi dacă este mulţumit. După ce a vorbit cu gheronda despre cum e viaţa sa şi despre alte lucruri, şi, după ce a întrebat şi el la rândul său cum vieţuim noi la peşteră, bătrânul Teofilakt l-a rugat pe gheronda să îl primească să vină să vieţuiască alături de noi, fiindcă îi era greu să vieţuiască singur.
Gheronda l-a încurajat şi i-a spus să nu plece de tot de la coliba sa, ci să vină din când în când să locuiască la noi pentru a se odihni, după care să se întoarcă, mai apoi, la coliba sa.
Acest lucru s-a întâmplat pentru o scurtă perioadă de timp. Mai apoi a dorit să ia schima mare, fiindcă, până atunci fusese simplu monah. Bătrânul nostru a fost cel care l-a făcut schimonah la peştera de la Sfânta Mica Ana. După aceea, legăturile noastre cu el au devenit din ce în ce mai apropiate. Mergeam să-l vizităm destul de des la coliba sa, atunci când mergeam cu diferite treburi la Nea Skiti, de vreme ce, practic făcea parte din obştea noastră.
În perioada aceea începusem să ne gândim să părăsim peştera noastră în care vieţuiam la Sfânta Mica Ana, şi căutam un loc potrivit unde să ne mutăm. Ne înmulţisem şi locul nu permitea să mai vieţuim atâţia acolo, fiindcă încăperea era foarte strâmtă şi pentru trei-patru oameni, iar noi eram şapte. Atunci, gheronda Theofilact ne-a dat ideea de a merge să vieţuim la Nea Skiti, oferindu-ne, pentru început, propria sa colibă, până când vom putea să construim noi coliba noastră unde să ne instalăm. Aşa s-a întâmplat şi am plecat să vieţuim la Nea Skiti. Părintele Theofilact a rămas la coliba sa cu un frate din obştea noastră, iar noi ceilalţi, împreună, cu toată obştea, sub ascultarea vrednicului de pomenire gheronda, ne-am mutat la noua colibă, în afara schitului, după tradiţia chiriarhului mănăstirii.
Deşi era în vârstă, părintele Theofilact a rămas la fel de simplu şi de smerit, şi mereu se comporta ca un monah care se afla sub ascultarea cuiva, chiar şi faţă de mult mai tânărul monah care locuia cu el şi îl însoţea tot timpul. Lipsit de orice fel de răutate şi binevoitor, era mereu împăciuitor cu toată lumea, nu vroia nicidecum să-şi impună punctul său de vedere şi nici nu se plângea vreodată de ceva.
Ceea ce îl caracteriza în mod deosebit erau râvna şi evlavia adâncă faţă de cei 21 Sfinţi fără de arginţi, al căror sobor îl prăznuia mica sa biserică. Credinţa sa adâncă faţă de sfinţii săi – aşa cum îi numea el – îl alina în diferitele încercări, pe care le întâmpina cu simplitatea unui copil, de aceea sfinţii săi îl ajutau întotdeauna, aşa cum el însuşi ne mărturisea.
O, sfântă simplitate care nu cercetezi şi nici nu cauţi cu de-amănuntul, ci crezi tot ceea ce Dumnezeiescul Har îţi descoperă!
Războiul pe care îl ducea tot timpul gheronda era împotriva tristeţii şi a melancoliei care îl chinuiau tot timpul, mai ales atunci când a rămas singur, după ce părintele său duhovnicesc, gheronda Ioachim a trecut la cele veşnice. În momentele acelea grele când era războit de gândurile de întristare şi îşi pierdea curajul, intra în biserică şi îşi spunea mâhnirea sa la icoana Sfinţilor fără de arginţi. Aceştia îi primeau rugăciunea şi îi alinau suferinţa. Ne-a povestit cândva: ,,Odată mă luptau gândurile acestea foarte tare şi, aşa deznădăjduit cum eram, am mers să mă culc. În somn se făcea că mă duceam către biserica mare a schitului. La un moment dat am ajuns într-un loc foarte strâmt, cu ziduri de-a dreapta şi de-a stânga, şi simţeam că frica pusese stăpânire pe mine. Deodată, văd înaintea mea, în mijlocul drumului, un câine foarte mare, nu cum sunt câinii obişnuiţi. Cât un leu era de mare! Avea o privire sălbatică şi era gata să sară pe mine. Atunci, am înlemnit de frică şi m-am pierdut cu totul. Am început să mă rog la Sfinţii fără de arginţi să mă scape din această primejdie. Nu am apucat mai deloc să mă rog, că, într-o clipă au şi apărut doi flăcăi care erau ca para focului şi înveşmântaţi în slavă: au prins fiara aceea, au legat-o cu un lanţ gros şi mi-au zis: Vezi cum l-am legat şi nu mai poate să îţi facă nimic? Să nu-ţi mai fie frică, mergi la chilia ta şi fii liniştit. Mi-au dat şi o pâine albă, foarte frumoasă, şi imediat m-am trezit şi eram stăpânit de o bucurie care nu se poate descrie”.
,,Altădată am avut o altă încercare, la fel, şi deznădejdea pusese stăpânire pe mine. Mi-am dat seama, imediat, desigur, că este vorba despre o ispită, dar nu mă puteam opune în nici un fel. Fiindcă eram fără experienţă, nu m-am luptat cu aceste gânduri încă de la început, când am avut această ispită prima dată, şi aceasta a devenit crucea mea în continuare. Aşadar, după ce m-am aşezat să mă odihnesc, văd o mulţime de oameni de vârste diferite că urcă încet de pe drumul bisericii mănăstirii în sus, acolo unde se afla coliba mea, iar aceştia vorbeau între ei. Eu îi priveam cu atenţie ca să înţeleg cine sunt aceia şi unde vor să meargă. Când au trecut de locul unde se întretaie drumurile şi s-au apropiat de poarta mea, s-au oprit şi i-am auzit vorbind limpede: Nu trecem pe la locul nostru? Într-adevăr, au deschis poarta mea şi au intrat înăuntru, în ordine, cântând, în acelaşi timp propriul lor tropar: Dumnezeiasca adunare a celor douăzeci, cea care har de sus a primit, ceata Sfinţilor fără de arginţi să o lăudăm…În fruntea lor se afla Sfântul Pantelimon, tânăr, cu părul bălai, în mare cinste, cu decoraţia de medic atârnându-i la gât, urmat de ceilalţi şi cântând cu toţii troparul lor. Au urcat scara până la etajul de sus acolo unde se află bisericuţa închinată lor, au intrat înăuntru, s-au aşezat în ordine în cele două strane şi au început să psalmodieze tropare din slujba închinată lor. Când au terminat psalmodia, au ieşit din biserică şi au plecat în partea de sus a schitului, lăsând în urmă binecuvântarea lor şi multă mângâiere şi, timp de mai multe zile am simţit o desfătare şi bucurie duhovnicească”.
Fericitul părinte nu a păstrat însemnări despre toate arătările Sfinţilor fără de arginţi, şi peste foarte multe s-a aşezat uitarea.
Acest fericit părinte, în toată viaţa sa s-a evidenţiat, în special, prin răbdarea de care dădea dovadă, fiindcă, dincolo de greutăţile vieţii monahale, el a avut de purtat şi crucea unei suferinţe trupeşti care l-a chinuit întreaga viaţă. Îl durea continuu stomacul, dar, în ciuda diagnosticului pus de medici că ar fi suferit de stomac, se pare că ficatul era cel care îi producea suferinţă. Avea perioade când slăbea foarte mult. După cum ne spunea, mergea foarte des la prietenii săi – aşa cum îi numea pe Sfinţii fără de arginţi – şi se plângea lor fiindcă nu veneau să îl vindece, iar mai apoi îi vedea în vis spunându-i: ,,Dacă vrei, gheronda, noi putem să te vindecăm, dar lucrul acesta nu îţi este de folos, să ştii”. Acest răspuns al lor era foarte important pentru el şi se mângâia vreme îndelungată, după care îşi lua din nou crucea suferinţei şi mergea înainte.
Cât timp am stat noi la Nea Skiti era vesel şi încrezător fiindcă eram toţi împreună. Însă, atunci când am plecat ca să ne stabilim altundeva, aşa cum Domnul a rânduit, a rămas singur şi, într-un fel, i-a fost foarte greu. L-am rugat să primească să vină împreună cu noi, fiindcă toţi îl iubeam, dar ne spunea că nu vrea să-şi părăsească prietenii săi, pe Sfinţii fără de arginţi. Spre sfârşit, când problemele de sănătate s-au agravat şi avea nevoie de îngrijiri medicale, câţiva părinţi foarte evlavioşi l-au luat şi l-au dus tocmai la Atena pentru investigaţii, fiindcă îl dureau ochii şi începuse să îşi piardă vederea. Din păcate, însă, a ajuns prea târziu pentru a se mai putea face ceva pentru a-i vindeca ochii. Glaucomul de care suferea s-a agravat şi şi-a pierdut de tot vederea. Suferea însă şi de altceva, care de asemenea a evoluat, şi, aşa după cum au constatat medicii care l-au examinat, era vorba de cancer în ultimul stadiu. Mai apoi, părinţii de la Nea Skiti şi rudele sale au fost informate că nu mai avea foarte mult timp de trăit, în jur de 20 de zile.
Gheronda Iosif Vatopedinul
Sursa: Gheronda Iosif, Amintiri despre părinţi cuvioşi, Psihofeli Vatopedina 4, Ediţia a doua, Sfânta Mare Mănăstire Patriarhală şi Împărătească Vatoped, Sfântul Munte, 2003 via pemptousia.ro
Foto (jos): Gheron Iosif Isihastul (aşezat) înconjurat de obştea sa la Nea Skiti în anul 1958. Bătrânul Theofilact este al doilea din dreapta, iar autorul textului, Părintele Iosif (cel tânăr) Vatopedinul, este al treilea din dreapta sus.
„Viaţa omenească capătă valoare şi omul reuşeşte în viaţă, dacă este în comuniune cu Dumnezeul cel adevărat, Iisus Hristos”, interviu cu Arhimandritul Efrem, Stareţul Mănăstirii Vatopedi
Sfânta Mănăstire Vatopedi este situată la malul mării, pe latura de nord a peninsulei Athos, pe un platou însorit. Este înconjurată de dealuri îm-pădurite, precum şi de livezi. Ea impresionează prin arhitectura şi comorile de artă creştine.
Mănăstirea este cea mai veche din Sfântul Munte, fiind construită în secolul al IV-lea şi rectitorită în secolul al IX-lea de trei fraţi: Atanasie, Antonie şi Nicolae, care şi-au vândut averile în acest scop. Până şi pardoseala de marmură a bisericii datează din vremea lor! Cu puţin timp în urmă, un pelerin care avea tumoare la creier, s-a înclinat în faţa raclei ctitorilor, neştiind cine se afla acolo. În acel moment a simţi ceva şi apoi a constatat că tumoarea i-a dispărut.
Acum câţiva ani, din Rusia au fost aduse o parte din moaştele Sfântului Maxim Grecul, care a fost acolo mărturisitor. Un preot din Peloponez, regiunea de provenienţă a Sfântului, a cerut o părticică din aceste sfinte moaşte. Când au desprins părticica, mănăstirea s-a umplut de bună mireasmă. Într-o chilie a vieţuit Iosif Vatopedinul. A fost ucenicul lui Gheron Iosif, care a reînnoit duhovniceşte Sfântul Munte.
Scrisorile sale către ucenici, publicate şi în limba română, sub titlul „Mărturii din viaţa monahală” reprezintă o carte esenţială şi pentru mireni. Dintre comorile duhovniceşti ale mănăstirii amintim: Brâul Maicii Domnului, o parte din lemnul Sfintei Cruci, crucea Sf. Împărat Constantin cel Mare, o parte din moaştele lui Gheron Iosif Isihastul şi mâna Sfântului Apostol Andrei, din care izvorăşte mir.
Ajuns la Sfânta şi Marea Mănăstire Vatopedi, de hramul Sfinţilor Vatopedini, am stat la Priveghere de la ora 20 la ora 4, iar de la ora şapte a fost Dumnezeiasca Liturghie, urmată de agapă. Cântă-rile erau atât de frumoase, parcă era o simfonie cu armonii divine. Imnul Heruvic a durat un sfert de oră! Muzica psaltică îţi înalţă cu adevărat sufletul spre cer şi ţi-l odihneşte, de aceea nu simţi cum trece timpul şi regreţi când se termină slujba. La unele mănăstiri, părinţii bătrâni sunt prezenţi la miezul nopţii în biserică, pentru a spune rugăciunea inimii în aşteptarea slujbei de noapte; în timpul slujbei de noapte este un timp de rugăciune care se face în şoaptă.
Părintele stareţ Efrem conduce mănăstirea de când aceasta a trecut la viaţa de obşte; aici binecuvântarea şi ordinea se desluşesc peste tot. Mai mulţi monahi români se nevoiesc aici. Părintele stareţ Efrem a vizitat de mai multe ori ţara noastră. M-a primit cu multă amabilitate pe o terasă, de unde se putea admira Marea Egee.
– Cuvioase părinte stareţ, parohiile din Grecia au pe lângă ele un centru duhovnicesc. Cu ce activităţi vin aceste parohii în întâmpinarea tinerilor?
– Parohia va avea o bună lucrare duhovnicească, dacă are un părinte duhovnicesc bun. Noi am avut preoţi îmbunătăţiţi, fără centre spirituale, erau însă puncte de referinţă pentru toţi enoriaşii, deoarece erau plini de harul Sfântului Duh. Eu nu resping aceste centre, însă omul nu înaintează în sfinţenie într-un loc unde se află jocuri, se ţin conferinţe, adunări, ci înaintează în sfinţenie dacă preoţii din acea parohie „trăiesc” îndumnezeirea.
– Ce se poate face pentru tinerii care nu prea sunt interesaţi de mântuirea lor?
– În primul rând, trebuie să ne rugăm pentru ei. Apoi trebuie să ne apropiem de ei cu bunătate şi să respectăm ceea ce ei cred. Să nu-i alungăm imediat, pentru că vor avea prejudecăţi faţă de noi şi nu ne vor accepta. Numai dacă avem o comuniune de dragoste cu ei, atunci îi vom câştiga.
– Există o serie de false modele, devenite un fel de idoli pentru tineri, care îi acaparează în defavoarea celor sfinte.
– Acesta este un eveniment limitat, numai modelul lui Iisus Hristos acoperă toate modelele. Şi pentru că modelul lui Hristos nu poate fi acoperit de niciun model, noi ne rugăm Lui ca să-L trăim şi atunci se vor adeveri şi cuvintele Mântuitorului: „Nu poate o cetate aflată pe vârf de munte să se ascundă” (Matei 5, 14). Nu trebuie să abordăm problemele tinerilor antropocentric, ci din contră, hristocentric. De altfel, sfârşitul fiecărui om nimeni nu-l cunoaşte. Pe noi, ca Biserică, nu ne interesează ce face omul, ci ne interesează în ce chip îşi va preda sufletul în mâinile Creatorului. De aceea, trebuie să ne rugăm pentru tineri, pentru că nu ştim cum se va comporta Dumnezeu cu acel suflet care Îl respinge. Iubirea lui Dumnezeu e foarte mare, de necuprins şi nu ştim cum se va îngriji de sufletul fiecăruia, atunci când se va preda Lui. Îmi amintesc ce spunea Cuviosul Paisie Aghioritul, acest sfânt contemporan: „la a doua venire a Mântuitorului vom avea multe surprize”.
– Astăzi Domnul Hristos este atacat pe multe căi: prin morala decadentă, prin vrăjitorie, prin cultele orientale…
– Nu este atacat Hristos, ci ei se fac de ruşine înaintea Lui. Din nenorocire, aceşti vrăjitori smintesc multe suflete.
– Recomandaţi un anume program de viaţă duhovnicească pentru tineri?
– Bineînţeles că recomand, deoarece este un lucru indispensabil pentru a afla harul lui Dumnezeu. Oferim un program tinerilor în funcţie de dispoziţia sufletească şi de puterea lor. Unuia i-am spus să facă zece metanii şi a spus că nu poate. I-am spus „fă trei” şi mi-a zis: „nu pot”, atunci „fă măcar una” şi făcea o singură metanie. Important este ca tânărul să ceară mila lui Dumnezeu şi încet-încet harul îl va lumina. Iar tânărul despre care v-am spus cu metaniile, astăzi e un foarte bun preot de mir, un om temător de Dumnezeu şi foarte bun duhovnic.
– Care sunt ideile esenţiale ale învăţăturii lui Gheron Iosif?
– Ideile principale sunt ascultarea desăvârşită faţă de părintele duhovnic, rugăciunea neîncetată, împărtăşirea deasă şi răbdarea în necazuri. Aceasta e învăţătura lui Gheron Iosif Isihastul şi, de altfel, sfatul duhovnicesc al Sfinţilor Părinţi. Gheron Iosif Isihastul a trăit într-o perioadă în care rugăciunea minţii era cam neglijată în Sfântul Munte, el contribuind mult la renaşterea modului de viaţă palamit, care este modul de viaţă patristic.
– Este interesant că şi la ora actuală Sfântul Grigorie Palama este atacat.
– Din nefericire e atacat de cei care nu cunosc corect teologia patristică, rugăciunea minţii fiind considerată o stare sentimentală. Unii o socotesc o stare sufletească bolnăvicioasă, lucru total greşit. Şi astăzi, unii teologi ortodocşi, influenţaţi de Occident, susţin lucrurile acestea şi greşesc mult, pentru că baza teologiei ortodoxe e lucrarea duhovnicească, lăuntrică. Numai astfel capătă o bună alcătuire toate puterile interioare ale omului.
– Sfântul Munte este un loc al rugăciunii. Vă rog să ne vorbiţi despre rugăciunea isihastă.
– Nu există rugăciune isihastă şi neisihastă. Nu sunt sfinţi isihaşti şi sfinţi care nu sunt isihaşti. Fiecare sfânt, care a aflat plinătatea harului, este încercat în viaţa isihastă. Iar isihast nu este cel care stă singur într-o peşteră, cu toate că modul lui acesta de viaţă este lăudabil. Sfinţi isihaşti au fost Sfântul Pavel Tebeul şi Sfântul Anto-nie, a fost însă şi Sfântul Ioan Gură de Aur. Pentru a-l afla pe Dumnezeu, toţi părinţii „se vor desfăta” cum ne spune proorocul David „de mulţimea păcii” (Psalmul 36, 11), iar gustarea păcii lui Hristos o numesc Sfinţii Părinţi „isihie”. Au fost denumiţi isihaşti sfinţii care au dat greutate acestei lucrări duhovniceşti şi în viaţa lor din afară, nu doar în cea lăuntrică.
– Tinerilor care vin la Sfinţia Voastră le recomandaţi să spună rugăciunea inimii acasă?
– Bineînţeles că le recomand aceasta. Îmi amintesc ceea ce zicea Părintele Efrem de la Katunakia. A mers un oarecare judecător la dânsul şi i-a spus: „Părinte, nu am deloc timp să mă rog, am multe cazuri, procese”, iar părintele i-a răspuns:„Dacă n-ai timp, atunci spune rugăciunea când te ridici din pat şi te duci să te speli, când te duci la baie, când îţi schimbi hainele”. A ascultat de cuvântul părintelui şi aşa de mare dulceaţă a primit inima lui, încât găsea mereu timp pentru rugăciunea lui Iisus şi, astfel, a devenit un adevărat om al rugăciunii lăuntrice. De aceea, se impune rostirea rugăciunii şi o re-comand celor care ies în afara Sfântului Munte. Vin diferite mame la spovedit, când ies din Sfântul Munte şi-mi spun că nu au timp să zică rugăciunea, deoarece au copii mici, diferite obligaţii. Iar eu le spun: „Măturând, spălând, curăţind casa, spuneţi rugăciunea lui Iisus”. Şi foarte multe dintre ele vin, zicându-mi că se simt foarte bine din clipa în care au început să spună rugăciunea.
– Este o mare problemă consumul drogurilor. Cum se rezolvă în Grecia această racilă?
– Ca în toată lumea, din nefericire şi în Grecia este un fenomen care nu se mai poate controla, deoarece tinerii se ţin departe de Biserică, mai ales prin influenţa televizorului, numit de părintele Iosif Vatopedinul, „tele-iad”1. Astăzi, tinerii sunt aşa de mult influenţaţi, încât duc o viaţă greşită şi nu sunt împliniţi. Îi conving diverşi „prieteni” că vor afla fericirea consumând droguri. Tinerii caută fericirea, deoarece dorinţa bucuriei se află înlăuntrul fiinţei omeneşti. Ei se lasă astfel convinşi, „gustând” aceste droguri, aducătoare de moarte. Apoi devin dependenţi şi nu mai pot trăi, din nefericire, fără ele. Odată, a venit un tată cu băiatul său consumator de droguri, era o adevărată epavă. L-am întrebat: „De ce consumi narcotice?” şi mi-a răspuns: „Pentru că vreau să aflu fericirea”. Astăzi oameni cred că vor putea afla bucuria în afara eului lor, în timp ce Sfinţii Părinţi ne învaţă că împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul nostru. Omul are o existenţă duhovnicească şi va fi fericit în viaţă, nu când va progresa social sau economic, ci atunci când are bucuria lui Hristos, care este rod al Sfântului Duh.
– În România au fost traduse mai multe cărţi despre părintele Porfirie Kafsokalivitul. Vă rugăm să ne spuneţi câteva amintiri ale sfinţiei voastre despre el.
– L-am cunoscut pe părintele Porfirie şi pe mulţi ucenici de-ai lui. Ca monah, a făcut ascultare desăvârşită de părinţii lui duhovniceşti, a fost un om care – cum se caracteriza el însuşi – l-a iubit pe Hristos. A fost un om al jertfei, care a avut într-adevăr iubire divină. Foarte smerit, cu toate că a avut mari harisme – clarvederea, înainte-vederea – el neîncetat se osândea pe sine. A iubit lumea şi a ajutat-o în mod crucial, fiind un mare stâlp al Bisericii; iar prezenţa lui benefică a adeverit încă odată, că ieri, azi şi în veci Mântuitorul e Acelaşi.
– În această Sfântă Mănăstire, fiecare zi este minunată. Poate ne spuneţi o întâmplare miraculoasă care s-a întâmplat aici.
– În fiecare mănăstire se întâmplă evenimente minunate. Sfânta Mănăstire Vatopedi este singura mănăstire ortodoxă împodobită cu 7 icoane făcătoare de minuni ale Maicii Domnului. În mod deosebit, avem aici icoana Maicii Domnului „Pantanassa” (Atotîmpărăteasa), vindecătoare de cancer. Primim multe scrisori de la fraţi români, care mărturisesc că au fost vindecaţi de Maica Domnului „Pantanasa”. Am trimis o copie a acestei icoane la mănăstirea Oaşa, unde merge foarte multă lume şi, precum ne spun părinţii de acolo, destui oameni se vindecă. Cu ajutorul lui Dumnezeu, când voi merge în România (în 2007) voi duce o copie a icoanei la mănăstirea Râmeţ. Nu insist asupra acestor prezenţe minunate, deoarece cel mai important eveni-ment dintr-o mănăstire este modul în care monahul, care Îl iubeşte pe Dumnezeu, îşi descoperă şi cunoaşte în fiecare zi inima sa.
– Am înţeles că aţi trimis şi o copie a icoanei Maicii Domnului „Mângâietoarea” la mănăstirea Lupşa.
– Da, am trimis acolo o copie a acestei icoane, în care am pus şi sfinte moaşte ale Sfântului vatopedin Maxim Grecul. Părinţii aces-tei mănăstiri ne spun că icoana Maicii Domnuluiatrage mulţi creştini şi, într-adevăr, ca „Mângâietoare” mângâie foarte mulţi oameni.
– În România este foarte iubit părintele Paisie Aghioritul. Vă rugăm să ne spuneţi câteva amintiri despre el.
– Părintele Paisie este un sfânt contemporan, prezenţa lui a fost o mare binecuvântare pentru Sfântul Munte, dar şi pentru întreaga lume. A avut legături duhovniceşti cu mulţi sfinţi, iar prima dovadă că a fost bineplăcut lui Dumnezeu o aflăm la botezul său din pruncie. Când preotul care l-a botezat – Sfântul Arsenie Capadocianul – l-a luat pentru a-l cufunda în colimvitră şi a spus: „Se botează robul lui Dumnezeu”, i-a dat pruncului numele de Arsenie, fără să-i întrebe pe părinţi, cu toate că mama lui dorea să-l numească Hristo. Bineînţeles, părinţii copilului s-au indignat şi au rămas nedumeriţi. Sfântul Arse-nie a văzut o cruce pe fruntea pruncului şi a primit în inima sa o descoperire de la harul Sfântului Duh că acest copil va fi urmaşul său duhovnicesc. Cu toate că Părintele Paisie nu l-a cunoscut pe Sfântul Arsenie, când acesta a adormit în Domnul şi părintele Paisie a venit în Sfântul Munte, i s-a arătat şi au stat de vorbă. Părintele Paisie a făcut cunoscută viaţa Sfântului întregii Biserici şi lui i se datorează înscrierea oficială a acestuia în rândul sfinţilor Bisericii.
– Învăţătura Sfântului Siluan a influenţat întreaga lume, nu numai Europa. Vă rugăm să ne spuneţi ceva despre ucenicul său, părintele Sofronie.
– Însetat mult de Hristos şi un ales al proniei dumnezeieşti, părintele Sofronie a căutat un îndrumător duhovnicesc pe măsură, care aflase pe Hristos şi l-a ajutat să-l găsească. Harul lui Dumnezeu l-a luminat la mănăstirea rusească a Sfântului Pantelimon şi a înţeles că omul pe care-l vedea în strană era un om îmbunătăţit. Mi-a mărturisit părintele Sofronie: „Simţeam o evlavie sfântă când îl zăream, dându-mi seama că ascunde înlăuntrul lui ceva mai presus de om şi nu este precum monahii obişnuiţi. Cu toate că nu-mi vorbea mult – nu vorbea foarte mult în mănăstire – am înţeles că se îndeletniceşte cu lucrarea trezviei. Am cerut binecuvântare de la stareţ să discut cu el şi atunci am înţeles ca e o mare comoară; dar puţini recunoşteau acest fapt. După Dumnezeu, Sfântul Siluan a fost cel mai mare binefăcător pentru mine”. Vedem şi din experienţa membrilor Bisericii, că viaţa Sfântului Siluan, scrisă de părintele Sofronie ca ucenic desăvârşit al lui, a adus mulţi oameni la Ortodoxie şi mulţi tineri în monahism.
– Se spune că există drepţi ascunşi în Sfântul Munte. Care este rolul lor în această lume?
– Există această tradiţie şi nu o respingem. Nu cunosc personal, însă mi-a spus Părintele Paisie că astfel de oameni veneau la el pe ascuns şi îi îndruma duhovniceşte.
–Vă rugăm să ne spuneţi câteva din sfaturile primite de la părintele Iosif Vatopedinul.
– Părintele Iosif Vatopedinul – părintele nostru duhovnicesc – este unul dintre primii ucenici ai lui Gheron Iosif (monahul Iosif Vatopedinul a plecat la Domnul la data de 1 iulie 2009, când a împlinit exact 88 de ani nn). El ne transmite, în mod autentic, învăţătura părintelui său: ascultarea monahului de pă-rintele duhovnicesc – spre a muri complet omul vechi – şi rugăciunea neîncetată. Când monahul va învăţa ascultarea şi se va dedica rugăciunii, dar şi întregii vieţi mistice, va ajunge la o viaţă duhovnicească îmbunătăţită. Cu toate că în ultimii ani ai vieţii lui, Părintele Iosif Vatopedinul a fost foarte bolnav de inimă, totuşi în inima sa a locuit harul Sfântului Duh, era într-o pace desăvârşită, într-o bucurie deplină, gândindu-se cu dor la ceasul în care va veni Hristos ca să-i ia sufletul. De asemenea, îi vedem zdrobirea inimii în timpul Sfintei Liturghii, simţirea harului în timpul rugăciunii şi în toată viaţa sa.
– Există, cumva, un specific al Ortodoxiei greceşti?
– Nu există Ortodoxie grecească şi negrecească. Dar în Grecia s-a păstrat mai bine tradiţia Bisericii şi aici există Sfântul Munte, unde se păstrează în mod autentic tradiţia Sfinţilor Părinţi, transmisă de aici şi în lume. Venind cineva în Grecia, află izvoarele Ortodoxiei.
– Care este mesajul pe care-l transmite din totdeauna Sfântul Munte lumii întregi?
– Mesajul transmis de Sfântul Munte întregii lumi este că viaţa omenească capătă valoare şi omul reuşeşte în viaţă, dacă este în comuniune cu Dumnezeul cel adevărat, Iisus Hristos. Acesta se găseşte, se descoperă întru învăţătura Lui cea dreaptă. Iar noi susţinem cu fer-mitate că Biserica Ortodoxă a păstrat nefalsificată învăţătura lui Iisus Hristos adusă pe pământ.
– Cum putem creşte în iubire?
– Dacă vom spori în curăţia inimii. Mântuitorul a spus: „Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu”(Matei 5, 8). Cu cât inima vede pe Dumnezeu mai limpede, cu atât „gustă” mai mult dragostea Lui şi cu atât mai mult dăruieşte dragoste aproapelui.
– Vă mulţumim foarte mult.
– Maica Domnului să fie cu dumneavoastră.
1 Joc de cuvinte în limba greacă între τηλεόραση („tileorasi” = televizor) şi τηλε–κόλαση („tile-kolasi” = tele-iad).
Sursa: George Căbaş, „Părinţi contemporani din Sfântul Munte Athos”, Ediţia a doua, îmbogăţită, Editura Anastasis, 2014
Mulţumim d-lui George Cabas pentru îngăduinţa de a posta interviurile sale cu părinţi aghioriţi (culese între anii 1996-2008) pe blogul nostru.
Se va prelua cu precizarea sursei – Blogul Sfântul Munte Athos
Sfânta Mare Mănăstire Vatopedi – 25 de ani de ofrandă (1987-2012)
Ι.Μ.Μονή Βατοπαιδίου – 25 χρόνια προσφοράς (1987-2012)
Sfânta Mare Mănăstire Vatopedi – 25 de ani de ofrandă (1987-2012)
Ultimii 25 de ani sunt o picătură în oceanul tradiţiei duhovniceşti aghiorite şi al prinosului cultural al neamului nostru. În acest interval de timp, peste 5000 de oameni de ştiinţă, cercetători, tehnicieni, muncitori, restauratori, au lucrat si încă lucrează la restaurarea, conservarea, salvarea, precum şi la cercetarea şi promovarea patrimoniului cultural şi duhovnicesc al Sfintei Mari Mănăstiri Vatopedi. 
Aceasta implică de asemenea protecţia mediului, cercetarea ştiinţifică şi publicarea, primirea şi sprijinirea duhovnicească a cca. 50.000 de pelerini anual, acţiunile umanitare ş.a. Remarcând dimensiunea încercărilor părinţilor slujitori de la Vatopedi din ultimii ani, Asociaţia Prietenilor Mănăstirii Vatopedi a decis să prezinte această lucrare prin publicarea volumului „ Sfânta Mare Mănăstire Vatopedi. Ofrandă duhovnicească şi slujire socială- 25 de ani (1987- 2012)”, şi prin filmul pe care îl urmăriţi.
Traducere din greacă: Elena Dinu
„Dialoguri la Athos”, Gheronda Iosif Vatopedinul (Editura Doxologia)
Dialoguri la Athos
Gheronda Iosif Vatopedinul
Editura Doxologia, Iași, 2012
210 pagini / traducere din greacă Nicușor Deciu
PROLOG
Pentru monahi tăcerea este dreptar al vieții. Îi păzește de vorbirea neîncetată și neînfrânată, de judecarea aproapelui și de clevetire, care este moartea sufletului. Îi izbăvește de conflicte și de certuri și le menține necesara liniște lăuntrică pentru nevoința luării aminte la sine. Tăcerea este rodul isihiei, o stare interioară din care se naște cuvântul duhovnicesc.
Când tace monahul și când vorbește?
Avva Pimen dezleagă cu discernământ această problemă:
„Un frate l-a întrebat pe Avva Pimen, zicând: Mai bine este a vorbi sau a tăcea? I-a răspuns lui bătrânul: Cel ce vorbește pentru Dumnezeu bine face și cel ce tace pentru Dumnezeu, asemenea.”
Tăcerea nu este un scop, ci un mijloc. Este folosită fie ca să se apropie cineva de Dumnezeu, fie ca să vorbească despre El.
Bătrânii, vechi și foarte cercați luptători ai duhului, se silesc să se facă învățători duhovnicești și călăuzitori ai creștinilor, care se apropie de ei fie din curiozitate, fie din interes, fie mișcați de o nevoie duhovnicească mai adâncă. Lor li se adresează întrebări stăruitoare, care privesc probleme serioase și fundamentale ale vieții duhovnicești. „Părinte, spune-mi un cuvânt cum să mă mântuiesc?” „Spune-mi un cuvânt!” „Ce să fac pentru patimi?” „Dă-mi o poruncă și o voi păzi pe aceasta!” „Ce să păzesc ca să fiu plăcut lui Dumnezeu?”
De obicei Bătrânii răspund scurt, cuprinzător și apoftegmatic. Cuvântul lor nu este unul ce ține de gândire, rezultat al unui proces intelectual. Este un cuvânt matur și împreunat cu durere, direct, puternic, sobru, care pătrunde în adâncul sufletului celui ce întreabă.
Într-un limbaj simplu, fără figuri retorice meșteșugite, arată comoara ascunsă a vieții duhovnicești. Bătrânii oferă înțelesuri totdeauna actuale. În acest fel ei devin faruri pentru cei ce navighează pe marea întunecată a confuziei și a înșelării.
Bătrânii, nevoitori smeriți, neînsemnați și nearătați lumii, prin străvederea lor pătrund în sufletul celor cu care grăiesc, iar răspunsurile lor corespund nevoilor reale ale acelora din urmă. Scopul cuvântului lor este „zidirea cea de trebuință, ca să dea har celor ce ascultă” (Efeseni 4, 29).
Ei evită să răspundă, dacă cei ce întreabă văd pilda și lucrarea lor. Odată, când l-au rugat un frate pe Avva Sisoe: „Spune-mi un cuvânt”, acesta a răspuns: „De ce mă silești să vorbesc în zadar? Iată, ce vezi, fă”.
Cuvântul Bătrânilor este practic și urmărește scopuri practice, adică să ajute la izbândirea desăvârșirii și sfințirii „în Hristos”. Acesta este un cuvânt plin de dragoste. După cum vedem în tradiția Bisericii, Bătrânii mărturisesc că: „A da și a lua dragoste mie îmi era”.
Când Avva Theodor al Fermei s-a apropiat și a cerut sfat de la Avva Pamvo, acesta a răspuns: „Du-te, mila ta să o ai peste toți, căci mila a aflat îndrăzneală înaintea lui Dumnezeu”.
Mișcat de dragoste, Preacuviosul nostru Bătrân Iosif Vatopedinul a răspuns de-a lungul timpului la diferite întrebări și problematizări ale închinătorilor Mănăstirii noastre. În prima parte a acestei mici cărți sunt adunate o parte din aceste cuvinte. În partea a doua, cu titlul „Culegere filocalică”, se face traducerea din limba greacă veche în neogreacă a unor texte scurte din Filocalie și din Sfinții Părinți, care au legătură cu întrebările din prima parte.
Ne rugăm smerit ca și această carte să-i ajute pe frații noștri binecredincioși din lume să făptuiască o viață de sfințenie „fără de care nimeni nu va vedea pe Domnul”.
Arhimandritul Efrem,
Egumenul Sfintei și Marii Mănăstiri Vatopedi
Duminica Mironosițelor 2003
Sursa: doxologia.ro
Parastas pentru Batrânul Iosif Vatopedinul la patru ani de la plecarea la Cer (foto)
De 1 iulie 2013, un număr mare de pelerini s-au adunat la Mănăstirea Vatopedi, pentru a participa la parastasul prilejuit de împlinirea a 4 ani de la cuvioasa adormire a Bătrânului Iosif Vatopedinul (+2009), ucenic al vrednicului de pomenire Gheron Iosif Isihastul (+1959) și reorganizator al obștii vatopedine începând cu anii ’90. Au participat la parastas ÎPS Athanasios, Mitropolitul Limassolului (ucenic al Bătrânului Iosif), ÎPS Pavlos, Mitropolitul Glyfadei, PS Theoprepios, Episcopul ucrainean de Alexandria și Svitlovodsk, dar și Egumenii Elisei de la Simonopetra și Filotheos de la Karakalou. La final, invitații, părinții și închinătorii s-au adunat în Synodikon pentru omilie și obișnuita kerasmă.
Traducere și adaptare de Laurențiu Dumitru după un text de Mihail Doudoudis din Serres, publicat pe pemptousia.gr
Foto: pemptousia.gr
Sfântul Munte Athos 