Arhive blog

Sfântul Vasile cel Mare: Către tineri

Sfântul Vasile cel Mare: Către tineri

I

Multe sunt, copiilor, pricinile care mă îndeamnă să vă vorbesc despre lucrurile pe care le socot cele mai bune şi le cred a vă fi de folos de le veţi urma. Vârsta pe care o am, multele încercări prin care am trecut şi destula participare şi la bucuriile, şi la neplăcerile vieţii, dascăli în multe privinţe, m-au făcut să am experienţa lucrurilor omeneşti, aşa că sunt în stare să arăt şi celor care acum îşi încep viaţa care-i cea mai bună cale.

Prin înrudirea de sânge, sunt pentru voi îndată după cei ce v-au născut şi vă iubesc tot atât de mult ca şi părinţii voştri. Şi, dacă nu cumva mă înşel în privinţa voastră, cred că, uitându-vă la mine, nu veţi dori părinţii, iar dacă veţi primi cu plăcere cele ce vă voi spune, veţi face parte din ceata a doua a celor lăudaţi de Hesiod, iar dacă nu, n-am să vă spun ceva neplăcut, ci am să vă rog să vă amintiţi de versurile în care acela spune: „Cel mai bun este omul care, prin el însuşi, ştie ce trebuie să facă; bun este şi acela care urmează celor spuse de alţii; dar cel care nu-i în stare nici de una, nici de alta, în toate-i nefolositor” – Hesiod.

II

Să nu vă minunaţi, dar, dacă vă spun că prin propria mea cercetare am găsit ceva mai bun pentru voi, care-i frecventaţi în fiecare zi pe profesori şi sunteţi în legătură cu bărbaţii celebri din vechime prin scrierile pe care aceştia le-au lăsat. Tocmai pentru aceasta vin să vă sfătuiesc. Că nu trebuie să daţi cu totul acestor bărbaţi cârma minţii voastre, cum aţi da cârma unei corăbii, şi nici să-i urmaţi oriunde v-ar duce, ci să primiţi de la ei atât cât vă este de folos şi să ştiţi ce trebuie să lăsaţi la o parte.

Drept urmare, începând de aici, vă voi spune care sunt învăţăturile ce trebuie lăsate la o parte şi cum le putem deosebi. Noi, copiilor, gândim că viaţa aceasta omenească n-are absolut nicio valoare şi nici nu socotim şi nici nu numim în general bine ceea ce se sfârşeşte în această viaţă pământească. Nici slava strămoşilor, nici puterea trupului, nici frumuseţea, nici măreţia, nici cinstea dată de toţi oamenii, nici chiar demnitatea de împărat, în sfârşit, nimic din cele ce pot fi numite mari de oameni nu le socotim vrednice de dorit şi nici nu admirăm pe cei ce le au, ci prin nădejdile noastre, mergem mai departe şi facem totul pentru pregătirea altei vieţi.

Susţinem că trebuie să iubim şi să urmărim din toată puterea cele ce ne pot ajuta la pregătirea celeilalte vieţi, iar pe cele care nu ţintesc spre viaţa aceea, să le trecem cu vederea, ca fiind fără de valoare. Care este această viaţă, unde este şi cum o vom trăi, sunt întrebări la care n-am să răspund acum, pe de o parte pentru că ne-ar depărta de subiectul de faţă, iar pe de altă parte, pentru că ar trebui să am ascultători mai în vârstă decât voi. Poate că v-aş arăta îndeajuns spunându-vă atât numai, că dacă cineva ar aduna cu mintea şi ar strânge la un loc toată fericirea de când există oameni, ar găsi că nu poate fi egalată nici cu cea mai mică parte din bunătăţile acelei vieţi, ci, mai mult, toate bunurile din această lume sunt mai prejos ca valoare decât cel mai mic dintre bunurile celeilalte lumi; şi sunt tot atât de departe unele de altele pe cât este de departe umbra şi visul de lucrurile reale. Dar, mai bine spus, ca să mă folosesc de un exemplu mai potrivit, pe cât este mai de preţ tuturora sufletul decât trupul, pe atât este şi deosebirea dintre cele două vieţi. Spre viaţa aceasta ne conduc Sfintele Scripturi, care ne instruiesc cu cuvintele lor pline de taină.

Dar pentru că nu-i cu putinţă, din pricina vârstei noastre, să înţelegeţi adâncimea cuvintelor Sfintei Scripturi, deocamdată să ne exersăm mai dinainte ochiul sufletului, ca în umbră şi oglindă, cu alte învăţături, care nu se deosebesc cu totul de ale noastre, imitând pe soldaţii care fac exerciţii de luptă pe câmpul de instrucţie: aceştia, exersându-şi mâinile şi picioarele, dobândesc o deosebită dibăcie, aşa că datorită instrucţiei sunt victorioşi în lupte. Trebuie să ştim că în faţa noastră stă cea mai mare luptă din toate luptele, pentru care trebuie să facem totul şi să ne străduim, cât ne stă în putinţă, pentru pregătirea acesteia: trebuie să stăm de vorbă cu poeţii, cu scriitorii, cu oratorii şi cu toţi oamenii, de la care am putea avea un folos oarecare pentru cultivarea sufletului. După cum boiangiii pregătesc mai întâi, cu oarecare operaţii, obiectul care are să primească vopseaua, iar în urmă îl colorează, purpuriu sau altfel, tot aşa şi noi, dacă voim ca slava binelui să rămână tot timpul nedespărţită de noi, să ascultăm învăţăturile sfinte şi de taină, după ce am fost iniţiaţi mai întâi în literatura profană. După ce ne-am obişnuit să privim soarele în apă, putem să ne îndreptăm privirile şi spre lumina lui.

Aşadar, dacă există vreo înrudire între aceste două feluri de învăţături, cunoştinţa lor poate să ne fie de folos; iar dacă nu-i nicio înrudire, să cunoaştem deosebirea dintre ele, punându-le faţă în faţă; şi nu-i puţin lucru acesta, pentru a afla care-i mai bun. Cum dar să comparăm pe fiecare dintre aceste două învăţături, spre a ne face o idee despre ele? După cum însuşirea proprie a unui pom este de a face un fruct bun şi frumos, dar şi frunzele, care se mişcă pe ramuri, dau pomului oarecare podoabă, tot aşa şi cu sufletul: fructul lui este mai cu seamă adevărul; dar nu-i lipsit de frumuseţe dacă-i împodobit cu înţelepciunea profană, aşa cum frunzele oferă fructului înveliş şi înfăţişare frumoasă.

Se spune că marele Moise, al cărui nume este foarte mare în faţa oamenilor, din pricina înţelepciunii sale, s-a apropiat de contemplarea Celui Ce este, numai după ce şi-a exersat mai întâi mintea cu învăţăturile egiptenilor. Asemănător acestuia, deşi în timpuri mai noi, se spune că şi înţeleptul Daniil, pe când era în Babilon, numai după ce a învăţat bine înţelepciunea haldeilor, s-a apropiat de învăţăturile cele dumnezeieşti.

VIII

Pentru viaţa veşnică, v-aş îndemna să strângeţi merinde, mişcând, după cum spune proverbul, orice piatră de unde aţi putea avea folos. Să nu ne temem că este greu şi că este nevoie de osteneală! Să ne aducem aminte de înţeleptul care ne-a sfătuit că trebuie să alegem viaţa cea mai bună şi să facem fapte de virtute, cu nădejdea că obişnuinţa va face plăcută o viaţă ca aceasta. Este ruşinos să pierdem prezentul, iar mai târziu să rechemăm trecutul, când căinţa nu ne mai foloseşte.

V-am spus acum acele lucruri pe care le-am socotit a fi cele mai bune; celelalte vi le voi spune în tot cursul vieţii. Voi, însă, din cele trei feluri de boală ce există să nu păreţi a suferi de o boală trupească ce nu se poate vindeca, şi nici să aveţi o boală sufletească asemănătoare bolilor trupeşti ce sunt fără vindecare.

Cei care au o boală uşoară merg singuri la doctor, cei cuprinşi de boli mai mari cheamă pe doctori la ei; dar cei care au o boală care cu nici un chip nu se poate vindeca nu-i primesc nici pe doctori, chiar dacă vin la ei. Să dea Dumnezeu ca voi să nu fiţi cuprinşi niciodată de această boală, ca să fugiţi de oamenii cu gânduri bune…

/ fragment din Omilia XXII-a către tineri sau cum pot întrebuinţa cu folos literatura scriitorilor elini, Sfântul Vasile cel Mare, colecţia Părinţi şi Scriitori Bisericeşti 17, Bucureşti, 1986 / 

SPRIJINIȚI ACTIVITATEA BLOGULUI NOSTRU!