„De când sunt ortodox, de când sunt călugăr, trăiesc într-o neîntreruptă bucurie”, interviu cu Ieromonahul Makarios Simonopetritul (partea II)

Vezi prima parte a interviului cu Ieromonahul Makarios Simonopetritul aici:

Ce v-a impresionat în viaţa monastică din România?

Macarie SimonepetritulCând am fost prima dată în România, în 1975, viaţa mânăstirească de aici a fost decisivă pentru vocaţia mea monastică. Mai mult decât Grecia, România a fost cea care m-a făcut să mă decid să devin ortodox şi călugăr. Într-un moment în care aveam doar cunoştinţe intelectuale, teoretice, fără să fi trăit cu adevărat ceva din Ortodoxie, am văzut în România un popor viu, trăitor, mai mult decât în Grecia. Un popor trăind în jurul acestor mănăstiri, cu toţi oamenii aceia venind pentru a cere acolo rugăciuni.

Şi apoi ceea ce a fost decisiv pentru mine a fost întâlnirea cu părintele Cleopa cu care am discutat îndelung. Într-adevăr, am întâlnit în el un părinte teofor, adevărată întruchipare a Sfinţilor Părinţi ai Bisericii. Am vizitat România înainte de Muntele Athos, în aceeaşi lună am venit aici, unde am întâlnit şi alţi părinţi duhovniceşti şi pentru prima dată pe duhovnicul meu. Dar şocul decisiv în viaţa mea ce m-a pregătit pentru monahism, a fost vizita în România, care mi-a confirmat că Ortodoxia înseamnă Adevărul.

Poporul român trebuie să înţeleagă deplin acest lucru. Pentru un occidental, pietatea, credinţa vie a poporului român este demonstraţia adevărului ortodox. Mai mult decât „tezele” teologiei, dovada elocventă o face spiritualitatea şi smerenia poporului ortodox român. Mai ales pentru un om al vremurilor noastre care a „citit” totul, ea ne arată că el, adevărul ortodox, este real, există, e viu şi e trăit.

Care a fost cea mai mare bucurie a vieţii dumneavoastră?

Nu este un moment anume. De când sunt ortodox, de când sunt călugăr, trăiesc într-o neîntreruptă bucurie. Bucuria de a te afla în prezenţa lui Dumnezeu împreună cu toţi sfinţii, în inima acestei adunări a sfinţilor. Cred că a fi ortodox, a fi călugăr este o stare normală. Nu este un moment de bucurie, ci o permanentă bucurie de a fi găsit Adevărul şi de a fi vrednic să te împărtăşeşti din Tainele Bisericii. Un convertit la Ortodoxie simte poate mai mult această bucurie, deoarece a făcut efortul să se despartă, ca Avraam, de locurile natale pentru a alege Ţara Făgăduinţei. Deci, el preţuieşte faptul că se află în Biserică. Adesea, cel născut în Ortodoxie nu îşi dă seama de comorile aflate în ea.

         – Ce vă doriţi pentru viitor?

Am dorul de a fi vrednic de vocaţia monahală. Aceasta este grija fiecărui călugăr, de a păstra, cu trecerea timpului, flacăra, entuziasmul de la început. La început de tot ai un zel spiritual mare cât Athosul, apoi e mic de tot, ne spun toţi părinţii duhovniceşti. Deci, trebuie să păstrezi zelul spiritual de la început, iubirea pentru Dumnezeu pe care ai avut-o la început. La fel ca într-o căsătorie, toată viaţa noastră spirituală constă în a păstra iubirea de la început, în ciuda timpului care trece, cu toată obişnuinţa instalată să păstrezi acelaşi entuziasm şi elan. Nu este întotdeauna uşor să întreţii această iubire. Viaţa noastră spirituală, atât a monahului cât şi a laicului, constă în a reînnoi fără încetare propriile făgăduinţe, propriile începuturi. Cum se spune în Psalm: „astăziacum încep”.

Cum aţi rezuma tot ceea ce ştiţi despre Ortodoxie?

Dificil de spus într-un cuvânt, dar fraza care îmi vine în minte este: «Dumnezeu s-a făcut om, pentru ca omul să devină Dumnezeu». Întreaga Ortodoxie, dreapta slăvire a lui Dumnezeu, stă în a consimţi această condescendenţă, milostivire, acest act decisiv al lui Dumnezeu, Care a venit printre noi pentru a ne rechema din păcat, pentru a ne urca mai sus decât a fost Adam la început, adică până la tronul lui Dumnezeu, în Persoana lui Iisus Hristos. Taina Întrupării e cea mai mare taină, care, fără încetare, trebuie să creeze în noi elanul mulţumirii, al entuziasmului pentru darurile lui Dumnezeu.

Ce aţi dori să spuneţi poporului român?

Nu ştiu cum m-aş putea adresa întregului popor român. Le spun ceea ce, de fapt, le zic românilor pe care îi întâlnesc: „Păstraţi, păziţi comorile pe care le aveţi! Aveţi o comoară pe care adeseori o uitaţi, nu o ştiţi, sunteţi atraşi de Occident, de un miraj al Occidentului. Nu vreau să vă îndemn să refuzaţi tot ce vine din Occident. Sunt şi lucruri bune în Occident, dar căutaţi să cultivaţi, să salvaţi această pietate populară care este expresia unei întregi experienţe de secole şi secole de credinţă! Deci, pietatea românească, în caracterul ei popular şi spontan, este o mare comoară. Bineînţeles, pentru toate popoarele ortodoxe. Dar, mă gândesc că în România s-a conservat bine, pentru că, fiind o ţară foarte rurală, s-au păstrat ethosul şi formele populare de trăire creştină, structura oraşelor nefiind aşa de veche ca în alte ţări. Când o ţară se urbanizează, toate lucrurile acestea dispar puţin câte puţin.

siluan-athonitulCare este importanţa Sfântului Siluan Athonitul astăzi?

Sfântul Siluan e un sfânt profetic pentru vremurile de acum. Părintele Sofronie subliniază această trăsătură, smerenia Sfântului Siluan de a se ţine în iad şi a nu deznădăjdui. Se poate spune că lumea modernă este aproape un iad şi trebuie să te menţii în această lume cu toate ispitele ei şi să nu disperi, acesta este mesajul Sfântului Siluan. Dar este şi mesajul iubirii vrăjmaşilor. El a dat acest mesaj profetic, chiar în perioada comunismului şi a persecuţiilor în Rusia. Un rus, care a dat acest mesaj al iubirii vrăjmaşilor, este cu adevărat el însuşi un model, un lucru profetic. Şi pentru timpurile noastre, Sfântul Siluan e un semn, că tot monahismul tradiţional, toată evlavia ortodoxă tradiţională nu şi-a pierdut valoarea, este validă, aplicabilă astăzi, aşa cum a fost ieri şi totdeauna.

Dar cum ne putem spori noi iubirea pentru Dumnezeu?

Aceasta e toată problema. Să nu stai pe loc, pentru că atunci când iubirea sleieşte, când devine imobilă, ea coboară. Iubirea este o putere dinamică, trebuie să urce mereu. Dacă încetezi să o sporeşti, ea va coborî, va slăbi. Trebuie mereu revigorată iubirea pentru Dumnezeu prin iubirea aproapelui, prin lucrarea poruncilor evanghelice.

Cum ne ajută Sfinţii în împrejurările grele ale vieţii noastre?

Dacă ştim să ni-i facem prieteni apropiaţi, cărora le facem confidenţe, le vorbim şi cărora ne rugăm, sfinţii vor veni în viaţa noastră în momentele critice, fie pentru a ne ocroti de ispite, fie pentru a ne inspira, la fel ca îngerul păzitor care ne ocroteşte şi ne inspiră gânduri bune. Sfinţii nu se arată totdeauna văzut, dar nevăzut ei sunt lângă noi. Niciodată, atât sfinţii cât şi îngerii nu ne suprimă libertatea noastră. Aceasta este tragedia omului, dacă ar fi să-i zicem aşa, că e liber. Sfinţii şi Dumnezeu însuşi lasă omului libertatea să aleagă.

Care este importanţa rugăciunii către Sfântul Duh?

Ne putem ruga Sfântului Duh, aşa cum ne putem ruga Tatălui sau lui Hristos. Sunt multe forme de rugăciune, dar orice rugăciune creştină, orice slujbă ortodoxă începe cu o invocare a Sfântului Duh: „Împărate ceresc, Mângâietorule, Duhul adevărului”. Sfântului Duh ne putem ruga prin rugăciuni cum sunt cele ale Sfântului Nicodim din „Apantisma”, dar absolut orice rugăciune creştină este făcută în Duhul Sfânt, el fiind suflul sufletului şi sufletul Bisericii.

Orice rugăciune creştină, liturgică sau personală, e o epicleză spre Duhul Sfânt, o invocare a Lui. Sfintele Daruri se prefac în Sfântul Trup şi Sânge ale lui Hristos prin chemarea Duhului Sfânt. De fapt, toată biserica devine trup şi sânge al lui Hristos, toată viaţa noastră devine prezenţa lui Dumnezeu prin invocarea Sfântului Duh. Aşadar, toată viaţa noastră trebuie să fie o epicleză permanentă care se poate exprima prin rugăciuni directe către Sfântul Duh, rostite pe dinafară sau citite, aşa cum sunt cele către Tatăl şi către Fiul, dar, de fapt, orice rugăciune se face în Sfântul Duh.

Cum poate Biserica să îi ajute pe tineri?

Ea poate ajuta mai mult, dar cred că este bine să se situeze la nivelul ei propriu, să nu se secularizeze, să fie la nivelul chemării ei, să nu facă demagogie. Nu poţi atrage tinerii prin demagogie, aşa cum procedează catolicii, cu Liturghii pe muzică „modernă”, nu sunt dornici de aşa ceva. Ceea ce îi interesează este să găsească un ideal, să găsească oameni de la care să se inspire, să le ofere exemple de viaţă. Nu coborându-se preotul la nivelul lor, discutând despre fotbal şi internet sau te miri ce altceva. Dimpotrivă, să le vorbească despre ceea ce depăşeşte această realitate cotidiană. La cei mai în vârstă, tinerii caută un ideal, un model de urmat, nu cum fac cei ce pălăvrăgesc despre muzică rock, ceea ce este demagogie.

– Ne puteţi spune câteva cuvinte despre părintele Emilianos, stareţul dumneavoastră?

Este un mare model, pentru că este un om care a dat totul pentru Hristos. Este în prezent bolnav, de mai mulţi ani, dar el s-a dăruit total. Un om care nu a făcut nicio concesie în toată viaţa lui, în viaţa sa personală s-a sacrificat total pentru a ajunge la o familiaritate extraordinară cu cele dumnezeieşti. Un astfel de om inspiră şi atrage tinerii. El a atras odată trei tineri, nu făcând demagogie, nu jucând fotbal cu ei, ci dimpotrivă arătându-le, trăind el însuşi această viaţă mistică, ceea ce a fost pentru toţi un lucru extraordinar, un ideal de viaţă şi un model de urmat. Şi aceasta este un părinte duhovnicesc.

Parintele Emilianos Simonopetritul slujindAjuns la vârsta maturităţii, părintele Emilianos (foto) a decis să se preoţească, dar necunoscând monahismul, a devenit preot pe lângă un renumit episcop de la Trikala, aproape de Meteore. Episcopul, el însuşi monah de lavră, dar episcop, l-a trimis ca ieromonah la mănăstirea Rusikon în apropiere de Meteora, nu chiar în Meteora. Acolo, ca tânăr preot, de 29 ani, s-a trezit singur cu câţiva bătrâni analfabeţi. Era dezorientat în acea mănăstire şi lipsit de orice sprijin spiritual. Desigur, avea o educaţie creştină, dar nu şi o formaţie monastică. S-a rugat mult lui Dumnezeu să-l ajute, să-i arate calea pe care să meargă, s-a rugat sfântului întemeietor al mănăstirii, Sfântul Visarion.

Într-o zi, la Sfânta Liturghie când citea pericopa din Evanghelie a simţit cum o lumină, venită din cer, îl inunda şi îl umplea. Ne spunea părintele Emilianos, că, din acea clipă a citirii Evangheliei, a înţeles sensul profund al vieţii monahale – prin lumina aceea necreată venită de la Dumnezeu.

Din acel moment a devenit alt om. Evident, prin harul de la Dumnezeu a înţeles viaţa mistică. Citise multe cărţi, cunoştea scrierile Sfinţilor Părinţi, dar dobândise – în câteva zile – cunoaşterea prin experiere, prin trăire directă. Şi într-o asemenea măsură, încât în toţi anii cât ne-a învăţat ca ucenici se simţea limpede că ceea ce spunea nu venea din studiu, dintr-un discurs. Vorbea cu o asemenea elocvenţă, încât îl putem asemăna oarecum cu Sfîntul Efrem Sirul, care e supranumit harfa Duhului Sfânt.

Vorbeau atât de mult cuvintele de Sfântul Duh, încât părea ca îmbătat de dulceaţa lor, atât de rapid şi de dulce îi curgeau acele cuvinte. După acel moment a dus o viaţă ascetică deosebit de riguroasă, a câştigat în profunzime pe măsura înaintării sale în cunoaştere prin experienţa tainelor vieţii monastice, mistice şi duhovniceşti. Era cu adevărat un dar de la Dumnezeu pentru a atrage tinerii şi a reînnoi viaţa mănăstirească în Grecia, aflată în declin. Aproape în aceeaşi epocă, tot cu purtarea de grijă a lui Dumnezeu, părintele Iosif Isihastul a adunat ucenici în Muntele Athos şi a început reînnoirea aici.

În ce a constat reînnnoirea din Muntele Athos?

Părintele Emilianos a avut o iluminare de la Dumnezeu despre viaţa mistică, a cunoaşterii divine adânci, iar prin cunoaşterea lui Dumnezeu a pătruns în sufletele celorlalţi. A putut îndruma pe alţii prin harul lui Dumnezeu, nu printr-o inteligenţă personală. Era un om excepţional de dotat, de inteligent, dar i s-a dăruit această iluminare, după care toată viaţa sa a fost una mistică. Avea o asemenea intensitate a trăirii încât când vorbea, când slujea Sfânta Liturghie te pătrundea în profunzime. Oricât de sensibil erai la cele duhovniceşti, era îndeajuns să-l vezi odată pentru a fi răpit, cucerit.

În anul 1975, când am venit prima dată aici, eram încă de confesiune catolică, dar interesat de Ortodoxie. Cel care m-a recomandat să vin aici a fost părintele Vasilios de la mănăstirea Iviron. Am rămas două zile şi am participat la o Liturghie, într-o bisericuţă. Era o asemenea intensitate, o asemenea densitate de trăire, încât imediat am simţit că „El e cel pe care îl caut!” Ceea ce simţea un monah mai vechi la Meteora, simţea şi un copilaş de 12-13 ani, toţi care auzeau vorbindu-se de omul acela voiau să-l vadă slujind Liturghia. La el, prima spovedanie era un lucru decisiv: cei ce se mărturiseau la el deveneau fiii lui duhovniceşti pe toată viaţa.

A fost o veritabilă revoluţie la Meteora în anii 1975, pentru că acolo monahismul avea o proastă reputaţie. Se considera că cei care se călugăreau nu se putuseră căsători ori nu fuseseră în stare să înveţe o meserie. Ei vedeau însă în el un om radios, luminos, care antrena oameni foarte tineri, gata să renunţe la tot pentru a-L urma pe Hristos. Iar părintele îi lăsa să-şi continue studiile, deşi, timp de câţiva ani, la Meteora cu el nu erau decât doi monahi. Cea mai mare parte erau novici foarte tineri, elevi de şcoală.

Părintele i-a îndemnat să facă şi studii universitare, un lucru nou pentru că, în mod curent, se afirma că monahii sunt nişte analfabeţi, „numai analfabeţii se călugăresc”. Era un lucru nou: tinerii cu studii universitare vroiau să devină călugări. De aceea, el a trimis pe aproape toţi ucenicii săi, care doreau să se călugărească, să-şi continue studiile – atât pe băieţi, cât şi pe fete. Nu pentru că ar fi crezut în importanţa în sine a studiilor şcolare, ci pentru a schimba imaginea publică a monahului.

Puţin câte puţin, pe măsură ce îşi terminau studiile, ei au venit să se instaleze la Meteora. Şi cum mănăstirea se afla în declin înainte de a veni şi a se instala ei, au fost liberi să organizeze viaţa monastică aşa cum au vrut, pentru că nu mai era o tradiţie vie la Meteora. Au orânduit o viaţă de mare asprime călugărească. Deşi erau atât de tineri, au devenit mari nevoitori, dar şi cu o mare libertate în slujirile liturgice, cu unele prescurtări şi punând mare preţ pe cântarea de obşte, a întregii adunări.

În anul 1973, au fost siliţi să părăsească Meteora din cauza presiunii turismului, dar şi datorită noului episcop, care nu înţelegea monahismul. Plecase la Domnul episcopul care îl hirotonise pe părintele Emilianos şi care protejase mişcarea sa. Au văzut că nu sunt înţeleşi în mediul acela şi au preferat să părăsească Meteora. Când au ajuns în Muntele Athos, practic în toate mănăstirile erau doar bătrâni, numai la Stavronikita, unde, din 1968, era stareţ părintele Vasilios şi la Filotheu, se începea o renaştere. În toate celelalte mănăstiri se aflau călugări foarte bătrâni şi foarte puţini. Au ales Simonos Petras, unde erau doar câţiva monahi bătrâni şi au încercat să adapteze experienţa vieţii monastice de la Meteora la tradiţia athonită. Trebuiau să ţină seama de faptul că tradiţia athonită era una vie, cu nişte călugări bătrâni foarte slabi, dar cu o tradiţie foarte puternică.

simonopetraSimonos Petras şi comunităţile venite dintr-o sihăstrie, precum cea a părintelui Iosif Isihastul, urmau să se adapteze la cenobitismul din mănăstirile de obşte.

Era greu să adaptezi viaţa mistică, ascetică la viaţa de obşte, cenobitică şi să le combini pe cele două. Era dificil, mai ales pentru monahii părintelui Iosif care avuseseră în schit o viaţă axată exclusiv pe rugăciunea lui Iisus. Este foarte dificil să te adaptezi, să urmezi tipicul dintr-o mănăstire cu viaţă de obşte pentru că slujbele sunt foarte lungi, complicate. Deci, pentru părintele Emilianos era mai uşor decât în alte mănăstiri, căci la Simonos Petras călugării erau foarte bătrâni şi i-au lăsat pe noii veniţi să facă o sinteză între viaţa isihastă şi viaţa de obşte. De fapt, şi aici s-a arătat purtarea de grijă a lui Dumnezeu, astăzi ea se vede practic în toate mănăstirile unde se încearcă această sinteză. În vremurile de acum este foarte important să poţi trăi viaţa comunitară, cenobitică, dar accentuând rugăciunea personală, rugăciunea lui Iisus.

Care sunt elementele ce compun această minunată sinteză? Am auzit că se pune accent pe împărtăşire şi pe ascultare. Mai sunt şi alte elemente în afară de acestea?

Practic, lucrul cel mai important este ca un monah dintr-o comunitate să aibă această convorbire, relaţie lăuntrică cu Dumnezeu. E greu să păstrezi această legătură strânsă cu Dumnezeu când trăieşte în comunitate. Aproape toate mănăstirile, dar mai ales părintele Iosif cu comunitatea lui şi părintele Emilianos, fără să se cunoască, au găsit aproape acelaşi lucru căruia trebuie să i se dea o deosebită atenţie: αγρυπνία (agripnia), privegherea noapte de noapte a monahului. Nu este vorba de slujba liturgică de obşte, ci de rugăciunea făcută de monah în chilia sa în timpul nopţii. În mod deosebit, părintele Emilianos a subliniat importanţa rugăciunii din timpul nopţii. A orânduit viaţa mănăstirii astfel încât să favorizeze rugăciunea personală de noapte.

Când monahul are zilnic, la aceleaşi ore, această conversaţie cu Dumnezeu, el poate avea o viaţă lăuntrică autentică. Pentru părintele Emilianos, metoda rugăciunii rămâne ceva secundar – mai important este spaţiul de timp în care monahul Îl va întâlni pe Dumnezeu. Apoi, maniera în care va utiliza metoda folosită pentru a-L găsi pe Dumnezeu depinde mai curând de persoana sa.

O deosebire între învăţătura părintelui Emilianos şi a celorlalţi duhovnici din Muntele Athos, constă în faptul că el este mai puţin sistematic. Nu-şi învăţa ucenicii o metodă de rugăciune, ci oferea cadrul, ajuta pe fiecare monah să găsească orele şi felul de „a sta înaintea lui Dumnezeu”, el găsind modul propriu de a face aceasta.

Odată înfăţişat înaintea lui Dumnezeu, el trebuie lăsat să lucreze liber harul lui Dumnezeu în el, pentru că, de cele mai multe ori, voinţa ascetului împiedică lucrarea harului dumnezeiesc. Ceea ce ne învăţa părintele Emilianos nu era o metodă de a „atrage” harul lui Dumnezeu, ci o lucrare de deschidere a sufletului prin această veghe înaintea lui Dumnezeu pentru a fi receptiv la harul divin. Deci, părintele Emilianos preţuia aspectul personal din viaţa monastică legându-l concomitent de viaţa de obşte. Într-un fel, aceasta e particularitatea învăţăturii sale monastice, dar are şi multe puncte comune cu alţi părinţi şi duhovnici din Muntele Athos.

Se simte şi ce e comun la părinţii duhovniceşti, fiind o perioadă în care s-a produs reînnoirea vieţii monahale în Muntele Athos şi a corespuns unei sinteze a vieţii spirituale. Mai înainte, monahii, care voiau să lucreze rugăciunea inimii, se retrăgeau în sihăstrii. Desigur, şi în prezent, dar condiţiile materiale şi umane pentru a lucra rugăciunea lăuntrică sunt adesea mai prielnice în mănăstiri decât în sihăstrii, cu condiţia ca stareţul să înţeleagă grija pentru viaţa lăuntrică. De fapt, este principiul monahismului.

Vocaţia mănăstirii nu constă în a lucra diverse obiecte, a produce bunuri ori pentru a învăţa, nici pentru a edita cărţi, toate acestea fiind lucruri în plus. O spune clar Sfântul Atanasie Athonitul, în testamentul său, pe vremea sa fiind 150 de călugări: „de sunt măcar cinci care pot ajunge la rugăciunea lăuntrică, mănăstirea noastră e o izbândă, considera el. Şi dacă „un singur monah găseşte această rugăciune lăuntrică, mănăstirea este îndreptăţită” să existe, că se află pe drum bun. Stareţul şi conducătorii mănăstirii trebuie să înţeleagă aceasta, să nu fie adepţii activismului. În virtutea acestui principiu, mănăstirea cenobitică poate favoriza rugăciunea isihastă. Doar pentru câţiva călugări, care au cu adevărat o nevoie interioară de singurătate şi tăcere, este prielnică viaţa isihastă într-o sihăstrie – dar o adevărată şi foarte strictă viaţă de pustie.

În prezent, mulţi călugări din Athos care trăiesc „la chilii” nu au o veritabilă viaţă isihastă, ci este o „iconomie”, un pogorământ pentru cei care au dificultăţi psihice să trăiască în comunităţi mari şi prin urmare trăiesc la chilii. Şi astăzi, monahii duc o adevărată viaţă isihastă, nu mai este nevoie să vieţuiască în pustie pentru a lucra rugăciunea lăuntrică. Cred că acesta este sensul istoriei monastice din epoca noastră, reînnoirea monahismului integrat în viaţa de obşte.

E ceea ce a vrut să facă Sfântul Paisie Velicicovki, dar în epoca sa concepţia cenobitică era prea militară şi erau prea mulţi călugări – în mănăstirea sa erau o mie de călugări – iar slujbele erau prea lungi. Sfântul Paisie Velicicovski a putut insufla acest duh isihast, dar după moartea sa acest duh a dispărut. Tocmai de aceea, Sfântul Gheorghe de la Cernica şi-a întemeiat mănăstirea pe trei principii: să nu fie mai mult de 150 de călugări în mănăstire, să nu fie de naţionalităţi diferite (ca să nu se certe între ei) şi să nu se impună „rugăciunea lui Iisus” tuturor călugărilor.

Astăzi condiţiile sunt favorabile realizării acestui ideal de sinteză a celor două momente din viaţa monastică. Cu condiţia de a şti clar principiile şi sensul monahismului. Din această cauză este foarte importantă revelaţia părintelui Emilianos, prin care a înţeles sensul vieţii călugăreşti ca trăire, experienţă a luminii necreate. Înseamnă că toţi călugării trebuie să caute lumina necreată, aceasta fiind un dar de la Dumnezeu, să caute viaţa lăuntrică, mistică şi nu altceva.

Învăţătura oferită de părintele Emilianos se desluşea din viaţa concretă, el având o relaţie foarte apropiată cu fiecare ucenic, ca adevărat părinte duhovnicesc, dar lăsa o mare libertate, încât adesea era dificil să înţelegi ce voia. Lăsa fiecărui ucenic iniţiativa de a face propria alegere şi după ce îl ajuta să înţeleagă ce drum, ce viaţă îşi alesese în mănăstire, din acel moment devenea foarte exigent cu fiul duhovnicesc pentru a fi consecvent cu el însuşi, cu decizia luată.

Ascultarea de părintele Emilianos era un lucru foarte fin ţesut. Părintele nu dădea porunci: „fă aceasta sau aceasta”. Când era întrebat: „ce trebuie să fac”, răspundea în general: „fă ceea ce vrei”. Trebuia să ştii dacă este folositor sau nu ceea ce vrei să faci, să înţelegi dacă ceea ce vrei este ziditor sau nu. Se discuta, se cereau explicaţii, dar părintele nu lua decizia în locul nostru. Ne lăsa pe fiecare să hotărâm potrivit maturităţii noastre spirituale. De aceea, îndrumarea sa duhovnicească era un lucru foarte adânc, dar şi foarte fin. El nu cerea o ascultare de tip militar, o disciplină militară.

Fireşte, dorea o disciplină, o ordine în viaţa exterioară a comunităţii, fiind chiar foarte pretenţios în privinţa vieţii exterioare a obştii mănăstireşti. Era doar un minimum de organizare a vieţii exterioare, iar pentru viaţa personală a călugărului putea fi, într-un fel, aproape „liber”. Tocmai pentru a-l ajuta pe fiecare ucenic să afle personal responsabilităţile lui. Iar pe cei ce nu aveau maturitate psihologică sau spirituală, îi ajuta îndrumându-i mai mult. Practic, felul îndrumării era diferită pentru fiecare în parte.

emilianos, simonopetras3Am putea spune că prin această mare libertate nu era uşor să rămâi pe lângă părintele Emilianos?

Nu a avut mulţi ucenici, mulţi fii duhovniceşti, pentru că, mănăstirea fiind mică şi el inspirând un ideal atât de înalt, mulţi nu l-au urmat. Nici nu era interesat să adune mulţi ucenici. Înainte de toate el dorea să fie un părinte pentru fiecare din călugării lui, un adevărat părinte pentru ucenicii pe care îi pregătea pentru călugărie. Nu a fost doar un simplu egumen, ci un părinte. Câteodată, când te duceai ca să-l întrebi ceva, se putea întâmpla să stai doar un minut sau patru ore, alteori puteai vorbi cu el toată noaptea. După ce s-a îmbolnăvit, în 1990, treptat s-a pierdut contactul cu el, vorbea mai puţin şi nu şi-a mai putut asuma lucrarea. Dar şi aici a fost purtarea de grijă a lui Dumnezeu, s-a îmbolnăvit puţin câte puţin, progresiv, mănăstirea şi-a păstrat echilibrul, fiecare găsind un mijloc ca să-şi păstreze echilibrul propriu, fără să se producă o ruptură bruscă.

Acum noul stareţ încearcă să păstreze idealul părintelui Emilianos, învăţătura sa în modalităţi diferite. Principiile învăţăturii lui se păstrează şi prin cărţile scrise de el, a casetelor pe care le avem. Tinerii călugări, care vin aici, urmează învăţăturile părintelui Emilianos, iar din unele casete află anumite idei, lucruri extraordinare, nu numai în privinţa profunzimii lor, dar şi din alte puncte de vedere. De pildă, „Comentariile la Avva Isaia” nu sunt doar un comentariu asupra unui text cunoscut, ci părintele Emilianos ne arată un anume fel de a vedea viaţa duhovnicească, un anumit mod de a o lua în considerare.

Este o idee importantă a învăţăturii sale, prezentă şi în aceste comentarii, despre cum să trăieşti la un loc împreună cu alţii, să accepţi pe celălalt aşa cum e el. Prin urmare, a păstra pacea cu ceilalţi oameni, nu doar a le ierta păcatele şi a nu-i judeca, ci de a-i accepta şi a le respecta libertatea, de a-i accepta aşa cum sunt. A avut darul şi marea înţelepciune în comportamentul său şi în relaţiile sociale, atât în mănăstire, cât şi în viaţa socială din exterior. Referitor la această carte despre Avva Isaia, un călugăr din Muntele Athos mi-a spus că a citit-o de trei ori, pentru că nicăieri nu a găsit o modalitate atât de precisă de a vedea cum să trăiască în viaţa de zi cu zi. Aceasta este marea inspiraţie mistică pe care a avut-o el, nu teoretică, ci foarte concretă, practică şi, mai ales, în delicateţea relaţiilor sociale.

24-geron_aimilianos__geron_sofronios_essexExistă puncte de asemănare între părintele Emilianos şi părintele Sofronie? S-au cunoscut personal?

Da! Se cunoşteau bine.

Au colaborat?

Nu a fost chiar o colaborare. Se deosebeau între ei. Părintele Sofronie avea o viziune mai teoretică asupra lucrurilor. Avea o profundă trăire cu Dumnezeu, o mare experienţă, dar şi o manieră filosofică de a prezenta lucrurile. Părintelui Emilianos era mai puţin teoretic, avea şi el trăirea, dar prea puţin interesat să facă o reflexie filozofică, metafizică, asupra acestei experienţe. O altă deosebire între cei doi se referă la deosebirea de psihologie spirituală, de sensibilitate a duhului. Părintele Sofronie prezenta lucrurile într-un mod dramatic.

El cunoştea în sine perspectiva vederii luminii divine, dar avea mereu şi gândul părintelui Siluan: „Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui!” Avea gândul iadului apropiat, ideea separării definitive de Dumnezeu. În modul său de prezentare era totdeauna o intensitate tragică, în schimb la părintele Emilianos nu este deloc aşa ceva. El era un mare optimist pentru că „nu punea la inimă problemele”, nu-şi aţintea privirea la ele, nu le sublinia. Chiar şi problema rupturii dintre om şi Dumnezeu, păcatul însuşi nu rămânea o problemă.

Ei se iubeau mult, se stimau reciproc. Erau foarte deosebiţi între ei, dar ca toţi părinţii duhovniceşti – părintele Paisie, părintele Iosif, părintele Efrem, părintele Porfirie, toţi erau oameni foarte deosebiţi în privinţa caracterului şi a felului de a privi lucrurile. Aceasta este bogăţia Ortodoxiei! Sunt diferiţi, dar important este că nu se opun, nu se află în „rivalitate”. Nu există „şcoli spirituale”, rivalizând între ele.

Fiecare avea felul său propriu de a-L sluji pe Dumnezeu, de a trăi propria experiere a lui Dumnezeu, transmisă ucenicilor săi. Puteau accepta că un alt părinte duhovnicesc poate avea un alt mod de a prezenta lucrurile. Cel care consideră că are tot adevărul şi dreptatea, şi că ceilalţi greşesc având alte concepţii, are o viziune îngustă, redusă. De aceea a alege un părinte duhovnicesc înseamnă a alege un om căruia îi înţelegi duhul şi vrei să-l urmezi, pe care vrei să-l imiţi. Deci alegi o cale printre altele, dar care duc toate la Hristos.

În cărţile sale, limbajul părintelui Emilianos este şi practic şi poetic. Mai mult, el dă şi reguli de viaţă, oferă o viziune, o linie, un cadru spre deosebire de alţi părinţi duhovniceşti. Trebuie o anumită pregătire ca să parcurgi şi să înţelegi cărţile sale. Vă rugăm să arătaţi importanţa şi valoarea lor.

Mai ales cele două cărţi despre trăirea, experierea lui Dumnezeu pot produce confuzii, pentru că părintele vorbeşte despre etapele pe care sufletul le parcurge spre a-L găsi pe Dumnezeu. Părintele e mai puţin sistematic. El nu are deloc un sistem închis, pe care l-ar prezenta într-o omilie şi apoi în alta şi din care s-ar putea face o teză de doctorat, vizând „cugetarea sistematică a părintelui Emilianos”.

Textul respectiv este mai curând pedagogic, menit a prezenta ceea ce avea de spus în ziua respectivă, în altă zi putând fi spus în alt mod. Dacă facem o comparaţie între anumite texte din al doilea volum despre etapele drumului duhovnicesc şi cele despre lucrarea rugăciunii din primul, constatăm că nu corespund cu exactitate. Este aceeaşi experienţă, dar nu şi aceeaşi manieră de a prezenta lucrurile. Nu este un drum intelectual al cugetării, pe care l-a parcurs şi pe care vrea să-l aplice în viaţă, ci este o trăire – experierea lui Dumnezeu, care nu poate fi exprimată prin cuvinte, că este de negrăit.

În calitatea de părinte duhovnicesc, el încearcă să o comunice într-o mod pedagogic, iniţiind ucenicii puţin câte puţin, nu „non-stop”, prezentând un lucru într-un fel, altul într-altfel. Cine doreşte să analizeze „doctrina”, învăţătura sa, pornind de la cărţile lui ar distruge-o, nu ar înţelege pentru că este ceva „de dincolo”, din cealaltă lume. De fapt, este o trăire, o experienţă inefabilă, de negrăit, pe care părintele o exprimă în maniere diferite ca răsfrângeri ale trăirii lui. Foarte important e şi aspectul practic. Alţi părinţi duhovniceşti sunt mai sobri şi mai clari, etapele drumului duhovnicesc sunt limpezi, mai simple. Toate acestea vin din experienţa şi personalitatea fiecărui părinte în parte.

Din cărţi transpare personalitatea părintelui Emilianos?

Ne putem referi, mai ales, la textul despre rugăciune din primul volum şi la mai multe texte din al doilea volum. Primul text despre rugăciune este o cuvântare, ţinută pentru comunitatea de aici, în anul 1975. Dar nu voia să dea publicităţii toate cuvântările sale. Au fost publicate încă de pe vremea când era bolnav, cât timp a fost sănătos nu a vrut niciodată să le publice. La începutul bolii sale s-a iniţiat copierea acestei cuvântări despre rugăciune prin dactilografiere. Şi Maica stareţă de la Ormilia a luat textul şi l-a depus în chilia lui Gheronda Emilianos, lângă patul lui. După ce a luat înapoi materialul, foile de hârtie erau binemirositoare. În felul acesta a primit încredinţarea că este bine să fie publicat.

De ce a pus mare preţ părintele Emilianos pe viaţa liturgică şi pe cântarea în comun în biserică?

Pentru că experienţa lui era din timpul Liturghiei. Pentru el serviciul religios bizantin, în general, dar Sfânta Liturghie, în special, sunt cu adevărat o descoperire a lui Dumnezeu, o revelaţie divină în lume. Mai puţin urcă omul ca să-L găsească pe Dumnezeu, cât coboară Dumnezeu la om. Aşa cum preotul slujeşte cum se cuvine, tot aşa omul trebuie să fie atent în timpul Liturghiei, să fie receptiv şi convins că Dumnezeu este Cel Care vine la el. Această bucurie, acest entuziasm al omului are loc în Biserică în faţa lui Dumnezeu, Care vine întru toată slava Sa.

Şi cântarea în comun a obştii exprimă această bucurie eshatologică. Ceea ce ne învaţă părintele Emilianos e că Biserica, Liturghia sunt Ierusalimul care coboară din cer, ca în viziunea Sfântului Evanghelist Ioan de la sfârşitul cărţii Apocalipsei. Liturghia nu e altceva decât Împărăţia Cerurilor care se face prezentă în noi. Nu trebuie să avem în timpul Liturghiei o atitudine pietistă, căldicică, să stăm mereu doar în rugăciune, ci să participăm cântând, exclamând, strigând de bucurie pentru Dumnezeu, Care vine întru slavă la oameni.

Dar, pentru a putea participa la această slavă se cere să ne pregătim pentru momentul viziunii lui Dumnezeu printr-o viaţă de nevoinţă şi de rugăciune. Printr-o viaţă de asceză şi de rugăciune ne pregătim pentru primirea şi „receptarea” lui Dumnezeu în timpul Sfintei Liturghii. De aceea, călugării de aici se roagă în timpul nopţii, ca să fie pregătiţi pentru Liturghia de dimineaţă şi a primi Sfânta Împărtăşanie. În mod normal, călugării se roagă continuu în timpul nopţii şi apoi în timpul slujbei Utreniei, până la Liturghie. Înaintea slujbei sunt patru-cinci ore de pregătire şi ei simt prezenţa slavei lui Dumnezeu, care le dă putere pentru a putea continua ziua şi a se pregăti pentru o nouă trăire, experiere a prezenţei lui Dumnezeu.

Părintele Emilianos nu concepea ca un preot să slujească Sfânta Liturghie fără să fi petrecut înainte ore îndelungate în rugăciune lăuntrică, neabătută, concentrată. Nu putea concepe că s-ar putea sluji fără o pregătire Sfânta Liturghie, care e o manifestare de bucurie, o sărbătoare, după o îndelungă pregătire ascetică, de fiecare zi. Recomandând şi altor preoţi, el prefera să nu slujească o Liturghie fără o serioasă pregătire anterioară.

Puteţi face o comparaţie între duhovnicia şi activitatea părintelui Emilianos şi monahismul românesc?

Sunt deosebiri istorice, legate de condiţiile istorice care au condus la astfel de deosebiri. Legătura monahismului românesc cu poporul, cu pietatea populară este mişcătoare. Dar în unele mănăstiri româneşti, această legătură cu poporul devine prea posesivă pentru călugări, îi ocupă prea mult. Ei sunt prea acaparaţi de această relaţie cu poporul. Un călugăr de la mănăstirea Frăsinei ne spunea că întreaga zi îi este ocupată cu diferite slujbe, parastase, paraclise, ierurgii. Toată ziua le fac acestea pentru popor, fiind ca preoţii de parohie care slujesc într-una. Ar trebui evitată această situaţie. În alte mănăstiri există un fel de activism: „a face”, „a munci”; călugării trudesc ore îndelungate la câmp, la construcţii, etc. Şi aceasta e o nevoie reală pentru a ridica ţara după comunism, dar este primejdioasă.

simonopetras222 (2)Este foarte bine să ai această legătură cu poporul, dar călugării să rămână călugări, iar preoţii de mir cu lucrarea lor. Una e lucrarea monahilor şi alta a preoţilor de mir. Ceea ce ar trebui încurajat în România sunt mănăstirile de tip isihast, care să aibă relaţii cu poporul, dar cu mai puţină activitate pastorală, monahii fiind ocupaţi cu rugăciunea. Un mare avantaj al mănăstirilor româneşti este că ele au un simţ al tradiţiei, pot fi unele influenţe scolastice în teologie, dar monahismul este foarte tradiţional.

Primejdii sunt şi în Muntele Athos. Mănăstirile nu sunt făcute pentru a se afla în serviciul poporului. Sunt cu poporul, legate de popor, dar nu spre servirea poporului. Evident că monahii se roagă pentru popor, dar nu au o activitate de parohie. Trebuie să înţelegem bine consecinţele acestei situaţii şi monahul să lucreze un număr limitat de ore, nu opt ore pe zi.

De-a lungul atâtor ani, părintele Emilianos nu ne-a pus niciodată să muncim, nu a întreprins restaurări. De câţiva ani, ni se dau subvenţii pentru restaurarea mănăstirii şi s-au deschis diferite lucrări. Sunt doi călugări care lucrează pe şantier conducând muncitorii, fără aceste lucrări mănăstirea nu ar fi aşa de frumoasă. Un părinte duhovnicesc nu trebuie să spună niciodată: „să se construiască!” Dacă se dau bani pentru construcţii, să se construiască, dar fără a pune pe călugări să lucreze ca salahorii.

Dacă mai aveţi de adăugat câteva cuvinte în final…

Fiecare din dumneavoastră în calitate de mirean sau preot, alţii ca monahi, să răspundă la chemarea pe care i-o face Dumnezeu, cu dorinţă şi cu entuziasm de a-L găsi pe Dumnezeu acolo unde l-a orânduit Providenţa. Cele două criterii ale vieţii în Dumnezeu sunt bucuria şi entuziasmul, impulsul, dorinţa puterea de a-L găsi, de a alerga la El. Dumnezeu este un foc şi fiind foc alergi, nu stai imobil şi inert atunci când El ne arde.

Vă mulţumim foarte mult.

Sursa: George Căbaş, Părinţi contemporani din Sfântul Munte Athos, Ediţia a doua, îmbogăţită, Editura Anastasis, 2014

Mulţumim d-lui George Cabas pentru îngăduinţa de a posta interviurile sale cu părinţi aghioriţi (culese între anii 1996-2008) pe blogul nostru.
Se va prelua cu precizarea sursei –
Blogul Sfântul Munte Athos

Foto din arhiva blogului (de sus în jos): (1). Ieromonahul Makarios Simonopetritul, (2). Icoana Sfântului Siluan Athonitul, (3). Proiegumenul Emilianos Simonopetritul slujind, (4). Mănăstirea Simonopetra, (5). Proiegumenul Emilianos Simonopetritul la biroul său, (6). Părinţii Emilianos Simonopetritul şi Sofronie Saharov, (7). Mănăstirea Simonopetra, (8). Trapeza Mănăstirii Simonopetra (jos).

simonopetra-trapeza

Anunțuri

Posted on 9 Mai 2014, in 13. Mănăstirea Simonopetra, Interviuri, Macarie Simonopetritul and tagged , , , , , , , , , , , , , , , . Bookmark the permalink. 8 comentarii.

  1. absolut superb!

  2. Vocatia monahala este o cale a carei tinta este fericirea, mântuirea, întâlnirea cu Dumnezeu. Calea noastra, a mirenilor, exista si ea, cu aceiasi tinta finala dar cu mai multe incercari, mai lunga si mai supusa îndoielilor. Noi mirenii suntem in permanenta fiii care se intorc acasa. Doamne ajuta.

  1. Pingback: “Mediile de informare îl fac pe om pasiv, spectator al unei cantităţi masive de informaţie. În fiecare zi, oamenii se aşează în faţa aparatului şi se informează de tot ce se petrece în lume şi apoi nu au timp să se roage”, interv

  2. Pingback: “Mediile de informare îl fac pe om pasiv, spectator al unei cantităţi masive de informaţie. În fiecare zi, oamenii se aşează în faţa aparatului şi se informează de tot ce se petrece în lume şi apoi nu au timp să se roage”, interv

  3. Pingback: Cum am venit la Ortodoxie-destăinuirea Ieromonahului Macarie (Gerard Bonnet) | SANTINELA ORTODOXA

  4. Pingback: “Mediile de informare îl fac pe om pasiv, spectator al unei cantităţi masive de informaţie. În fiecare zi, oamenii se aşează în faţa aparatului şi se informează de tot ce se petrece în lume şi apoi nu au timp să se roage”, interv

  5. Pingback: “Mediile de informare îl fac pe om pasiv, spectator al unei cantităţi masive de informaţie. În fiecare zi, oamenii se aşează în faţa aparatului şi se informează de tot ce se petrece în lume şi apoi nu au timp să se roage”, interv

  6. Pingback: “Mediile de informare îl fac pe om pasiv, spectator al unei cantităţi masive de informaţie. În fiecare zi, oamenii se aşează în faţa aparatului şi se informează de tot ce se petrece în lume şi apoi nu au timp să se roage”, interv

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: