Arhive blog

AUDIO: Grupul Nectarie Protopsaltul – Slujba Vecerniei Nefăcutei de Mână Icoane „Prodromița”

„Slujba Paraclisului nefăcutei de mână icoane PRODROMIȚA” – Cântări interpretate de grupul psaltic NECTARIE PROTOPSALTUL condus de Sabin Preda.

Slujba a fost alcătuită în grecește de Dr. Haralambos Busias, imnograful Patriarhiei Alexandriei, și a fost tradusă de diaconul Constantin-Cornel Coman, păstrându-se metrica originalului.

Achiziționați CD-ul de >> AICI <<

Reclame

Pelerinaj la Muntele Athos (23 – 28 iulie 2019). Varianta 2. Participare la privegherea pentru Cinstirea Sfintei Icoane a Maicii Domnului – Prodromița. [Îmbarcare din Moinești, Onești, Focșani, Buzău, Urziceni, București, Giurgiu]

Pelerinajul este organizat sub egida Asociației Culturale Karyes, organizație non-profit,
ce are ca scop principal promovarea valorilor spirituale ale Sfântului Munte Athos (Agion Oros)

Marți, 23 iulie 2019 (ziua 1): Plecare din Moinești (ora 5.00) – Onești – Adjud – Focșani – Buzău – Urziceni – București (aprox. 9.30) – Giurgiu – Plevna – Sofia – Kulata – Serres – NigritaOuranoupoli (cazare în camere cu 3-4 paturi).

Miercuri, 24 iulie 2019 (ziua 2): Ouranoupoli (6.00). Îmbarcare pe ferryboat până în portul Dafni. Plecare cu maxi-taxi din Dafni spre Karyes (capitala Sfântului Munte). Se vor vizita Biserica Protaton (cu Icoana Maicii Domnului Axion Estin și celebrele fresce ale lui Manuil Panselinos) – Schitul Sf. Andrei – Serai (închinare într-una din cele mai mari biserici din Balcani, închinare la parte din Capul Sfântului Apostol Andrei). Drumeție (fără bagaj) până la Mănăstirea Cutlumuș (închinare la odoarele mănăstirii) și, opțional – dacă este disponibilitate din partea pelerinilor – Chilia Panaguda (unde a viețuit Sfântul Paisie Aghioritul, cel de curând canonizat). Plecare spre Schitul Prodromu (închinare la Icoanele făcătoare de minuni ale Maicii Domnului Prodromița și a Sf. Ioan Botezătorul). Drumeție de 40 minute fără bagaj (dus / întors) până la Peștera și Chilia Sfântului Athanasie Athonitul. Participare la privegherea pentru Cinstirea Icoanei Maicii Domnului – Prodromița – 25 iulie – după calendarul vechi, neîndreptat. Schitul Prodromu (cazare la arhondaric sau în incinta schitului).

Joi, 25 iulie 2019 (ziua 3): Schitul Prodromu. Plecare cu mașina până la Morfono* (pe drum se oprește la Izvorul Sfântului Athanasie (locul unde s-a arătat Maica Domnului Sfântului Athanasie), iar de aici drumeție o oră până la Schitul Lacu (închinare la icoana Maicii Domnului – Lakkoskitiotissa). Închinare în Bisericuța închinată Cuviosului Paisie Aghioritul de la Chilia Buna Vestire – Lacu, ce se va sfinți în această zi. Chilia Izvorul Tămăduirii a Părintelui Eftimie – Schitul Lacu (participare la slujbe / cazare).
*dacă, pentru a se evita drumeția Morfono – Lacu, grupul va opta pentru plecarea directă Prodromu – Schitul Lacu, pelerinii vor achita o diferență de preț de 5 euro/pers. De asemenea, dacă nu va fi vreme bună, se va merge direct.

Vineri, 26 iulie 2019 (ziua 4): Chilia Izvorul Tămăduirii – Lacu. Se închiriază un microbuz local pentru 6-7 ore pentru a vizita: Mănăstirea Filotheu (închinare la Icoana Maicii Domnului – Glycophilousa – Dulce Sărutare) – Mănăstirea Karakalu (închinare la odoarele mănăstirii) – Mănăstirea Iviron (închinare la icoana făcătoare de minuni Portărița, izvorul Maicii Domnului) – Mănăstirea Stavronikita (închinare la odoarele mănăstirii) – Mănăstirea Pantokrator (închinare la icoana Maicii Domnului – Gherontissa și la alte odoare ale mănăstirii) – Schitul Sfântul Prooroc Ilie (închinare în kiriakon, icoana Maicii Domnului – Înlăcrimata și alte odoare)  – Mănăstirea Vatopedi (închinare la cele șapte icoane făcătoare de minuni și la celelalte odoare ale mănăstirii) – Mănăstirea Xenofont (închinare la Icoana Maicii Domnului Odighitria, cea care a venit în chip minunat de la Vatopedi în 1730 și la celelalte odoare ale mănăstirii). Mănăstirea Xenofont (participare la slujbe / cazare).
*este posibil ca 1-2 obiective din programul de închinare să nu se atingă dacă se zăbovește prea mult la unele mănăstiri sau schituri, grupul fiind condiționat să ajungă în timp util la Mănăstirea Xenofont pentru cazare.

Sâmbătă, 27 iulie 2019 (ziua 5): Mănăstirea Xenofont. Opțional, drumeție cu bagaj până la Mănăstirea Sfântul Pantelimon (Russikon) (variantă – Mănăstirea Dochiariu). Închinare la odoarele mănăstirii. Coborâre în arsanaua mănăstirii. Îmbarcare pe ferryboat pentru Ouranoupoli. Plecare spre Tesalonic. Vizitarea obiectivelor principale bisericești din Tesalonic (Bisericii Sf. M. Mc. Dimitrie Izvorâtorul de Mir – închinare la moaștele Sf. M. Mc. Dimitrie și Sf. Anisia, Biserica Seminarului teologicînchinare la moaștele Sf. Teodora din Tesalonic si a Sf. Cuv. David, Biserica Sfânta Sofia – închinare la moaștele Sf. Vasile cel Nou Tesaloniceanul, Catedrala mitropolitană – închinare la moaștele Sf. Grigorie Palama). Plecare spre România.

Duminică, 28 iulie 2019 (ziua 6): București – Urziceni – Buzău – Focșani – Adjud – Onești – Moinești (în cursul dimineții, în funcție de trafic).

NOTĂ: Cazările sunt confirmate!!!

Preț: 335 euro [include: transport din țară până la Ouranoupoli și retur, cazare Ouranoupoli + diamonitirionul (viza de intrare în Sfântul Munte) + ferryboat-uri dus – întors + transportul local în Sfântul Munte cu maxi-taxi-uri în regim de taxi]

Pentru înscrieri și orice alte detalii – tel: 0740.050.735 sau mail: sfantulmunteathos@yahoo.com

Îmbarcare din Moinești – Onești – Adjud – Focșani – Buzău – Ploiești – Bucureşti – Giurgiu / Însoțitor de grup din partea Asociației / Transportul din ţară până în Ouranopoli se face cu un Volkswagen Transporter, Renault Trafic sau Opel Vivaro, 8+1 locuri, aer condiţionat / Două mese pe zi şi cazare (3 nopţi) în mănăstirile din Sfântul Munte / Programul pelerinajului poate suferi unele modificări în funcţie de confirmările de cazare din Sfântul Munte și condițiile climaterice (care pot amâna intrarea sau ieșirea din Sf. Munte)! / Este posibil ca în programul de închinare la mai multe mănăstiri, când se închiriază mașina pentru 6-7 ore, să fie vreun loc unde din obiective pricini (ex. odihna monahilor) să nu ne putem închina în biserică.

În Hristos Domnul,
Laurențiu Dumitru
Președinte al Asociației Culturale Karyes / Editor Blogul Sfântul Munte Athos

* Studenţii sub 20 de ani /elevii, preoţii şi monahii plătesc 10 euro diamonitirionul, prețul normal fiind 25 euro (permisul de vizitare al Sfântului Munte).
** Studenții, șomerii și pensionarii cu pensie sub 700 RON au reducere la acest pelerinaj (din încredințarea unui părinte athonit român).

Pelerinaj la Muntele Athos (22 – 27 iulie 2019). Varianta 1. Participare la privegherea pentru Cinstirea Sfintei Icoane a Maicii Domnului – Prodromița. [Îmbarcare din Sibiu, Rm. Vâlcea, Pitești, Bucureşti, Giurgiu]

Pelerinajul este organizat sub egida Asociației Culturale Karyes, organizație non-profit,
ce are ca scop principal promovarea valorilor spirituale ale Sfântului Munte Athos (Agion Oros)

Luni, 22 iulie 2019 (ziua 1): Plecare din Sibiu (ora 5.00) – Rm. Vâlcea – Pitești – București (aprox. 9.30) – Giurgiu – Plevna – Sofia – Kulata – Serres – NigritaOuranoupoli (cazare în camere cu 3-4 paturi).

Marți, 23 iulie 2019 (ziua 2): Ouranopoli (6.00). Îmbarcare pe ferryboat până în portul Dafni. Plecare cu maxi-taxi din Dafni spre Karyes (capitala Sfântului Munte). Se va vizita Biserica Protaton (cu Icoana Maicii Domnului Axion Estin și celebrele fresce ale lui Manuil Panselinos). Drumeție (fără bagaj) până la Mănăstirea Cutlumuș (închinare la odoarele mănăstirii) și, opțional – dacă este disponibilitate din partea pelerinilor – Chilia Panaguda (unde a viețuit Sfântul Paisie Aghioritul, cel de curând canonizat). Plecare spre Mănăstirea Pantokrator (închinare la icoana Maicii Domnului – Gherontissa și la alte odoare ale mănăstirii). Mănăstirea Pantokrator (participare la slujbe / cazare).

Miercuri, 24 iulie 2019 (ziua 3): Mănăstirea Pantokrator. Se închiriază un microbuz local pentru 6-7 ore pentru a vizita: Mănăstirea Vatopedi (închinare la cele șapte icoane făcătoare de minuni și la celelalte odoare ale mănăstirii) – Schitul Sfântul Prooroc Ilie (închinare în kiriakon, icoana Maicii Domnului – Înlăcrimata și alte odoare)  – Mănăstirea Stavronikita (închinare la odoarele mănăstirii) – Mănăstirea Iviron (închinare la icoana făcătoare de minuni Portărița, izvorul Maicii Domnului) – Mănăstirea Karakalu (închinare la odoarele mănăstirii) – Mănăstirea Marea Lavră (închinare la moaștele și crucea Sf. Athanasie și la icoanele făcătoare de minuni ale Maicii Domnului – Cucuzeliţa, Iconoama și Portărița) – Schitul Prodromu. Închinare la Icoanele făcătoare de minuni ale Maicii Domnului Prodromița și a Sf. Ioan Botezătorul. Drumeție de 40 minute până la Peștera și Chilia Sfântului Athanasie Athonitul. Participare la privegherea pentru Cinstirea Icoanei Maicii Domnului – Prodromița – 25 iulie – după calendarul vechi, neîndreptat. Schitul Prodromu (cazare la arhondaric sau în incinta schitului).

Joi, 25 iulie 2019 (ziua 4): Schitul Prodromu. Plecare cu mașina până la Morfono* (pe drum se oprește la Izvorul Sfântului Athanasie (locul unde s-a arătat Maica Domnului Sfântului Athanasie), iar de aici drumeție o oră până la Schitul Lacu (închinare la icoana Maicii Domnului – Lakkoskitiotissa). Închinare în Bisericuța închinată Cuviosului Paisie Aghioritul de la Chilia Buna Vestire – Lacu, ce se va sfinți în această zi. Chilia Acoperământul Maicii Domnului a părintelui Isidor (participare la slujbe / cazare).
*dacă, pentru a se evita drumeția Morfono – Lacu, grupul va opta pentru plecarea directă Prodromu – Schitul Lacu, pelerinii vor achita o diferență de preț de 5 euro/pers. De asemenea, dacă nu va fi vreme bună, se va merge direct.

Vineri, 26 iulie 2019 (ziua 5): Chilia Acoperământul Maicii Domnului – Lacu. Plecare cu mașina până la Mănăstirea Sfântul Pavel. Închinare la Darurile Magilor, la lemnul din Cinstita Cruci și la celelalte odoare/(*opțional plecare de la Lacu până la Russikon, închinare și îmbarcare pe ferryboat din arsanaua Russikonului). Se va coborî în Arsanaua Sfântul Pavelportul Dafni Ouranoupoli. Plecare spre Tesalonic. Vizitarea obiectivelor principale bisericești din Tesalonic (Bisericii Sf. M. Mc. Dimitrie Izvorâtorul de Mir – închinare la moaștele Sf. M. Mc. Dimitrie și Sf. Anisia și, dacă va fi timp, Biserica Seminarului teologic – închinare la moaștele Sf. Teodora din Tesalonic si a Sf. Cuv. David, Biserica Sfânta Sofia – închinare la moaștele Sf. Vasile cel Nou Tesaloniceanul, Catedrala mitropolitană – închinare la moaștele Sf. Grigorie Palama). Plecare spre România.

Sâmbătă, 27 iulie 2019 (ziua 6): București  – Pitești – Rm. Vâlcea – Sibiu (în cursul dimineții, în funcție de trafic).

UPDATE: Cazările din Muntele Athos sunt confirmate!

Preț: 335 euro [include tot: transport din țară până la Ouranoupoli și retur, cazare Ouranoupoli + diamonitirionul* (viza de intrare în Sfântul Munte) + ferryboat-uri dus – întors + transportul local în Sfântul Munte cu maxi-taxi-uri în regim de taxi]

Pentru înscrieri și orice alte detalii – tel: 0740.050.735 sau mail: sfantulmunteathos@yahoo.com

Îmbarcare din Sibiu – Rm. Vâlcea – Pitești – Bucureşti – Giurgiu / Însoțitor de grup din partea Asociației / Transportul din ţară până în Ouranopoli se face cu un Volkswagen Transporter sau Renault Trafic, 8+1 locuri, aer condiţionat / Două mese pe zi şi cazare în mănăstirile din Sfântul Munte / Programul pelerinajului poate suferi unele modificări în funcţie de confirmările de cazare din Sfântul Munte și condițiile climaterice (care pot amâna intrarea sau ieșirea din Sf. Munte)! / Este posibil ca în programul de închinare la mai multe mănăstiri, când se închiriază mașina pentru 6-7 ore, să fie vreun loc unde din obiective pricini (ex. odihna monahilor) să nu ne putem închina în biserică.

În Hristos Domnul,
Laurențiu Dumitru
Președinte al Asociației Culturale Karyes / Editor Blogul Sfântul Munte Athos

*Elevii sub 20 de ani, preoţii şi monahii plătesc 10 euro diamonitirionul, prețul normal fiind 25 euro (permisul de vizitare al Sfântului Munte).
** Studenții, șomerii și pensionarii cu pensie sub 700 RON au reducere la acest pelerinaj (din încredințarea unui părinte athonit român).

Darul monahilor de la Prodromu pentru Catedrala Națională (Trinitas TV)

Darul monahilor de la Prodromu pentru Catedrala Națională (Trinitas TV)

TRINITAS TV: Interviu în exclusivitate cu Părintele Atanasie Prodromitul, starețul Schitului românesc Prodromu

TRINITAS TV: Interviu în exclusivitate cu Părintele Atanasie Prodromitul, starețul Schitului românesc Prodromu

Vestire bună: Biserica Ortodoxă Română „Sfânta Treime” din New Westminster (Canada) s-a împodobit cu o copie a Icoanei Maicii Domnului – Prodromița de la Schitul Prodromu din Muntele Athos

Cu mare bucurie duhovnicească, credincioșii ortodocși români de la Parohia „Sfânta Treime” din New Westminster (BC, Canada) au participat pe 26.05.2018 la întâmpinarea și instalarea Icoanei Născătoarei de Dumnezeu și Pururea Fecioarei Maria, replică a Icoanei Maicii Domnului – Prodromița, și la Sfânta Liturghie arhierească săvârșită de ÎPS Sa Arhiepiscopul Nathaniel, Pr. Vicar Dan Hoarste și un sobor de preoți. 

Copia Icoanei Maicii Domnului – Prodromița a fost achizionată din Sfântul Munte prin jertfa a trei familii și adusă în Canada de un credincios român pelerin la Muntele Athos, fiu al parohiei.

„Născătoare de Dumnezeu, pururi Fecioară, sfintei şi dumnezeieştii tale icoane cu dragoste şi cu credinţă închinându-ne, o sărutăm, mulţumind. Căci printr-însa dăruieşti celor credincioşi cu adevărat tămăduiri sufletelor şi trupurilor. Pentru aceasta, grăim către tine: Slavă fecioriei tale, slavă milostivirii tale, slavă purtării tale de grijă, ceea ce eşti una binecuvântată” (Tropar).

Fotografii Gabriel Lascu / VanGabriel.com /
Sursa : 26 Mai, 2018 – Aducerea icoanei Maicii Domnului Prodromita

Pelerinaj la Muntele Athos (23 – 28 iulie 2018). Participare la privegherea pentru Cinstirea Sfintei Icoane a Maicii Domnului – Prodromița. [Îmbarcare din Moinești, Onești, Focșani, Buzău, Urziceni, București, Giurgiu]

Pelerinajul este organizat sub egida Asociației Culturale Karyes, organizație non-profit,
ce are ca scop principal promovarea valorilor spirituale ale Sfântului Munte Athos

Luni, 23 iulie 2018 (ziua 1): Plecare din Moinești (ora 5.00) – Onești – Adjud – Focșani – Buzău – Urziceni – București (aprox. 9.30) – Giurgiu – Plevna – Sofia – Kulata – Serres – Nigrita – Ouranopoli (cazare în camere cu 3-4 paturi).

Marți, 24 iulie 2018 (ziua 2): Ierissos (8.30). Îmbarcare pe ferryboat până la Mănăstirea Vatopedi (închinare la cele șapte icoane făcătoare de minuni și la celelalte odoare ale mănăstirii). Plecare spre Karyes, capitala Sfântului Munte. Schitul Sf. Andrei – Serai (închinare într-una din cele mai mari biserici din Balcani, închinare la parte din Capul Sfântului Apostol Andrei) – Biserica Protaton (cu Icoana Maicii Domnului Axion Estin și celebrele fresce ale lui Manuil Panselinos). Dacă este disponibilitate din partea pelerinilor și timp până la plecarea spre Prodromu, se va face și drumeție (fără bagaj) până la Mănăstirea Cutlumuș (închinare la odoarele mănăstirii). Plecare cu mașina la Schitul Prodromu. Închinare la Icoanele făcătoare de minuni ale Maicii Domnului Prodromița și a Sf. Ioan Botezătorul – Minunata Încruntare. Participare la privegherea pentru Cinstirea Icoanei Maicii Domnului – Prodromița – 25 iulie – după calendarul vechi, neîndreptat. Schitul Prodromu (cazare la arhondaric sau în incinta schitului).

Miercuri, 25 iulie 2018 (ziua 3): Schitul Prodromu. Plecare (din Prodromu sau Marea Lavră) cu mașina până la Morfono, iar de aici drumeție o oră până la Schitul Lacu (închinare la icoana Maicii Domnului – Lakkoskitiotissa). Chilia Buna Vestire – Lacu (participare la slujbe la kiriakonul schitului / cazare).

Joi, 26 iulie 2018 (ziua 4): Chilia Buna Vestire – Lacu. Se închiriază un microbuz local pentru 6-7 ore pentru a vizita: Mănăstirea Karakalu (închinare la odoarele mănăstirii) – Mănăstirea Filotheu (închinare la Icoana Maicii Domnului – Glycophilousa – Dulce Sărutare) – Mănăstirea Iviron (închinare la icoana făcătoare de minuni Portărița, Izvorul Maicii Domnului) – Mănăstirea Stavronikita (închinare la odoarele mănăstirii) – Schitul Sfântul Prooroc Ilie (închinare în kiriakon, icoana Maicii Domnului – Înlăcrimata și alte odoare) – Mănăstirea Xiropotamu (închinare la odoarele mănăstirii) – Mănăstirea Simonopetra (închinare la odoarele mănăstirii) – Mănăstirea Pantokrator (închinare la icoana Maicii Domnului – Gherontissa și la alte odoare ale mănăstirii). Mănăstirea Pantokrator  (participare la slujbe / cazare).

Vineri, 27 iulie 2018 (ziua 5): Mănăstirea Pantokrator. Plecare cu mașina până la Mănăstirea Sfântul Pantelimon (Russikon). Îmbarcare pe ferryboat pentru Ouranoupoli. Plecare spre Tesalonic*. Vizitarea obiectivelor principale bisericești din Tesalonic (Biserica Sf. M. Mc. Dimitrie Izvorâtorul de Mir – închinare la moaștele Sf. M. Mc. Dimitrie și Sf. Anisia, Biserica Seminarului teologic – închinare la moaștele Sf. Teodora din Tesalonic si a Sf. Cuv. David, Biserica Sfânta Sofia – închinare la moaștele Sf. Vasile cel Nou Tesaloniceanul, Catedrala mitropolitană – închinare la moaștele Sf. Grigorie Palama). Plecare spre România.
* Este posibil să se opteze pentru vizitarea Tesalonicului în prima zi, înainte de cazarea la Ouranoupoli.

Sâmbătă, 28 iulie 2018 (ziua 6): București – Urziceni–Buzău – Focșani – Adjud – Onești – Moinești (în cursul dimineții, în funcție de trafic).

NOTĂ: Este posibil să apară modificări în programul afișat, în funcție de răspunsul pe care-l vom avea în legătură cu cazările! Dacă apar modificări, vom face update postării de față. Cei înscriși vor fi anunțați personal.

Preț: 335 euro [include: transport din țară până la Ouranoupoli și retur, cazare Ouranoupoli + diamonitirionul (viza de intrare în Sfântul Munte) + ferryboat-uri dus – întors + transportul local în Sfântul Munte cu maxi-taxi-uri în regim de taxi]

Pentru înscrieri și orice alte detalii – tel: 0740.050.735 sau mail: sfantulmunteathos@yahoo.com

Locuri disponibile: 8 (opt!). Îmbarcare din Moinești – Onești – Adjud – Focșani – Buzău – Ploiești – Bucureşti – Giurgiu / Însoțitor de grup din partea Asociației / Transportul din ţară până în Ouranopoli se face cu un Volkswagen Transporter sau Renault Trafic, 8+1 locuri, aer condiţionat / Două mese pe zi şi cazare (3 nopţi) în mănăstirile din Sfântul Munte / Programul pelerinajului poate suferi unele modificări în funcţie de confirmările de cazare din Sfântul Munte și condițiile climaterice (care pot amâna intrarea sau ieșirea din Sf. Munte)! / Este posibil ca în programul de închinare la mai multe mănăstiri, când se închiriază mașina pentru 6-7 ore, să fie vreun loc unde din obiective pricini (ex. odihna monahilor) să nu ne putem închina în biserică.

În Hristos Domnul,
Laurențiu Dumitru
Președinte al Asociației Culturale Karyes / Editor Blogul Sfântul Munte Athos

* Studenţii/elevii, preoţii şi monahii plătesc 10 euro diamonitirionul, prețul normal fiind 25 euro (permisul de vizitare al Sfântului Munte).
** Studenții, șomerii și pensionarii cu pensie sub 700 RON au reducere la acest pelerinaj (din încredințarea unui părinte athonit român).

Istoria și altarele Sfântului Munte Athos: Schitul românesc Prodromu (documentar moldovenesc)

Istoria și altarele Sfântului Munte Athos: Schitul Prodromu
Scenariu și regie Valeriy Efimov / Narator Eugeniu Baracci
Studioul Mir Priklyucheniy / Republica Moldova

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

Pelerinaj la Muntele Athos (21 – 26 iulie 2017). Participare la privegherea pentru Cinstirea Sfintei Icoane a Maicii Domnului – Prodromița. [Îmbarcare din Moinești, Onești, Focșani, Buzău, Urziceni, București, Giurgiu]

Pelerinajul este organizat sub egida Asociației Culturale Karyes, organizație non-profit,
ce are ca scop principal promovarea valorilor spirituale ale Sfântului Munte Athos (Agion Oros)

Vineri, 21 iulie 2017 (ziua 1): Plecare din Moinești (ora 5.00) – OneștiAdjudFocșaniBuzăuUrziceniBucurești (aprox. 10.00) – GiurgiuPlevnaSofiaKulataSerresNigrita Ouranopoli (cazare în camere cu 3-4 paturi).

Sâmbătă, 22 iulie 2017 (ziua 2): Ouranopoli (6.00). Îmbarcare pe ferryboat – DafniMănăstirea Dionisiu (închinare la mormântul Sf. Nifon și la icoana Maicii Domnului – Acatist). Drumeție de aprox. o oră și jumătate până la Mănăstirea Sfântul Pavel. Închinare la Darurile Magilor, la Lemnul din Cinstita Cruce și celelalte odoare. Mănăstirea Sfântul Pavel (cazare).

Duminică, 23 iulie 2017 (ziua 3): Mănăstirea Sfântul Pavel. Plecare cu mașina la Schitul Lacu. Închinare la Kiriakon (biserica principală a Schitului). Chilia Buna Vestire  – Lacu (cazare).

Luni, 24 iulie 2017 (ziua 4): Chilia Buna Vestire – Lacu. Se închiriază un microbuz local pentru 6-7 ore pentru a vizita: Mănăstirea Vatopedi (închinare la cele șapte icoane făcătoare de minuni și la celelalte odoare ale mănăstirii) – Schitul Sfântul Prooroc Ilie (închinare în kiriakon, icoana Maicii Domnului – Înlăcrimata și alte odoare) – Mănăstirea Pantocrator (închinare la icoana Maicii Domnului – Gherontissa și la alte odoare ale mănăstirii) – Mănăstirea Stavronikita (închinare la odoarele mănăstirii) – Mănăstirea Iviron (închinare la icoana făcătoare de minuni Portărița, Izvorul Maicii Domnului) – Mănăstirea Filotheu (închinare la Icoana Maicii Domnului – Glycophilousa – Dulce Sărutare) Mănăstirea Karakalu (închinare la odoarele mănăstirii) – Izvorul Sfântului Athanasie Schitul Prodromu. Închinare la Icoanele făcătoare de minuni ale Maicii Domnului Prodromița și a Sf. Ioan Botezătorul – Minunata Încruntare. Participare la privegherea pentru pomenirea Cinstitei Icoane a Maicii Domnului – Prodromița – 25 iulie – după calendarul vechi, neîndreptat. Schitul Prodromu (cazare la arhondaric sau în incinta schitului)

Marți, 25 iulie 2017 (ziua 5): Schitul Prodromu. Drumeție de 40 minute până la Peștera și Chilia Sfânului Athanasie Athonitul. Drumeție de o oră până la Mănăstirea Marea Lavră (închinare la moaștele și crucea Sf. Athanasie și la icoanele făcătoare de minuni ale Maicii Domnului – Cucuzeliţa, Iconoama și Portărița). Mănăstirea Marea Lavră (cazare).

Miercuri, 26 iulie 2017 (ziua 6): Mănăstirea Marea Lavră. Plecare cu mașina până în portul Dafni. Îmbarcare pe ferryboat pentru OuranoupoliPlecare spre Tesalonic. Vizitarea obiectivelor principale bisericești din Tesalonic (Biserica Sf. M. Mc. Dimitrie Izvorâtorul de Mir – închinare la moaștele Sf. M. Mc. Dimitrie și Sf. Anisia, cripta subterană a martiriului Marelui Mucenic Dimitrie, Biserica Seminarului teologic – închinare la moaștele Sf. Teodora din Tesalonic si a Sf. Cuv. David, Biserica Sfânta Sofia – închinare la moaștele Sf. Vasile cel Nou Tesaloniceanul, Catedrala mitropolitană – închinare la moaștele Sf. Grigorie Palama). Plecare spre România via Sofia – București (în dimineața zilei de joi, 27 iulie 2017) – BuzăuFocșaniAdjudOneștiMoinești.

NOTĂ: Este posibil să apară modificări în programul afișat, în funcție de răspunsul pe care-l vom avea în legătură cu cazările (Cazările sunt confirmate deja)!

Preț: 335 euro [include tot: transport din țară până la Ouranoupoli și retur, cazare Ouranoupoli, diamonitirionul* (viza de intrare în Sfântul Munte) + ferryboat-uri dus – întors + transportul local în Sfântul Munte cu maxi-taxi-uri în regim de taxi]

Pentru înscrieri și orice alte detalii – tel: 0740.050.735 sau mail: sfantulmunteathos@yahoo.com

Locuri disponibile: 8 (opt!) Îmbarcare din Moinești – Onești – Adjud – Focșani – Buzău – Urziceni – Bucureşti – Giurgiu / Însoțitor de grup din partea Asociației / Transportul din ţară până în Ouranopoli se face cu un Volkswagen Transporter sau Renault Trafic, 8+1 locuri, aer condiţionat / Două mese pe zi şi cazare (4 nopţi) în mănăstirile din Sfântul Munte / Programul pelerinajului poate suferi unele modificări în funcţie de confirmările de cazare din Sfântul Munte și condițiile climaterice (care pot amâna intrarea sau ieșirea din Sf. Munte)! / Este posibil ca în programul de închinare la mai multe mănăstiri, când se închiriază mașina pentru 6-7 ore, să fie vreun loc unde din obiective pricini (ex. odihna monahilor) să nu ne putem închina în biserică.

Oferim condiţii cu totul deosebite pentru preoţii care doresc să organizeze pelerinaj la Athos cu enoriaşii din parohie (7 pelerini înscrişi + 1 loc gratis +  aprox. 120 euro pentru cheltuielile din Sfântul Munte). Daţi mai departe linkul celor pe care-i ştiţi interesaţi.

În Hristos Domnul,
Laurențiu Dumitru
Președinte al Asociației Culturale Karyes / Editor Blogul Sfântul Munte Athos

* Studenţii/elevii, preoţii şi monahii plătesc 10 euro diamonitirionul, prețul normal fiind 25 euro (permisul de vizitare al Sfântului Munte).
** Studenții, șomerii și pensionarii cu pensie sub 700 RON au reducere la acest pelerinaj (din încredințarea unui părinte athonit român).

Foto credit © Victor Roncea / 2014

„Timpul meu este aşa de puţin, încât nu pot să-l pierd în altă parte”, interviu cu avva Petroniu Tănase (+ 2011), starețul Schitului românesc Prodromu

parintele-petroniu-prodromu-2004

A venit clipa îndelung aşteptată să ajungem la Schitul românesc Prodromu cu hramul Sf. Ioan Botezătorul, aflat pe teritoriul Marii Lavre, cam la o oră distanţă de aceasta. În faţa pelerinului apare o imagine tulburătoare: un aşezământ monahal unic în felul lui pe tot cuprinsul Athonului, deoarece biserica şi chiliile sunt albe, iar cerul albastru le învăluie ca într-o apoteoză. Însăşi Maica Domnului a proorocit, că spre sfârşitul vremurilor”, se va ridica în acest loc numit Vigla – un locaş bine plăcut ei. Este chiar Schitul românesc Prodromu.

schitul-prodromuÎn zilele senine, navigatorii de pe Marea Egee văd de la mare distanţă muntele Athos şi această minune diafană a lui Dumnezeu. În sfânta biserică se află comoara cea mai de preţ a schitului: sfânta icoană a Maicii Domnului, „Prodromiţa”. Pe icoană se găsesc multe lănţişoare şi cruciuliţe, lăsate de credincioşi drept recunoştinţă pentru ajutorul primit. După câteva zile de slujbe în limba greacă (o limbă liturgică perfectă), când auzim slujba în binecuvântata limbă românească, parcă am ajuns acasă.

În biserică se desluşeşte, aproape de altar, silueta părintelui Petroniu, stareţul, stând gânditor şi smerit, cu capul uşor aplecat. Părinţii sunt plini de iubire, ascultători de Dumnezeu şi foarte primitori. Prin mila Preacuratei, am ajuns la schit chiar de ziua cinstirii Maicii Domnului Prodromiţa şi suntem adânc impresionaţi de mulţimea de închinători care au venit s-o cinstească pe Stăpâna lumii.

Grădina Maicii Domnului” e loc prin excelenţă sfinţitor, dar aici se poate vedea că şi „omul sfinţeşte locul”. Ne-am reîntâlnit cu părintele Petroniu Tănase, în vârstă de 92 de ani. La această vârstă, Cuvioşia sa poate încă sluji ca preot o priveghere de toată noaptea. A intrat din 1930 în viaţa monahală, iar din 1978 s-a retras în Sfântul Munte, la Prodromu, unde din 1985 este stareţ1. Răspunde cu răbdare şi smerenie la întrebările pelerinilor.

Vă rugăm, Părinte, să ne vorbiţi despre prezenţa vie şi minunată a sfintei icoane Prodromiţa, în acest sfânt lăcaş.

Această sfântă icoană a Maicii Domnului se află de aproape un veac şi jumătate în Sfântul Munte Athos, la Schitul românesc Prodromu, de unde şi-a luat numele de Prodromiţa. Este una din puţinele icoane din Ortodoxie „nefăcută-de-mână”, pictată în chip minunat. În cazul icoanei noastre minunea s-a petrecut în 1863. Ctitorii Schitului Prodromu, monahii Nifon şi Nectarie, dorind să aibă în noua lor ctitorie o icoană frumoasă a Maicii Domnului, aşa cum au toate mănăstirile din Sfântul Munte, au găsit un pictor priceput şi evlavios din oraşul Iaşi, pe nume Iordache Nicolau, căruia i-au comandat icoana cu înţelegerea ca aceasta să fie pictată potrivit rânduielii Sfintei Biserici Ortodoxe, „cu rugăciune şi post”. În timpul pictării, să citească zilnic Acatistul Maicii Domnului şi masa să o servească după încetarea lucrului din acea zi.

Maica-Domnului-ProdromitaCu această rânduială, pictorul s-a apucat îndată de lucru cu bun rezultat, dar când a ajuns să picteze Sfintele Feţe a Maicii Domnului şi a Domnului Hristos, nu reuşea deloc să le picteze după cuviinţă. Mâhnit, pictorul a întrerupt lucrul, a acoperit cu o pânză icoana, a încuiat atelierul şi s-a încuiat în camera lui, unde s-a rugat fierbinte Maicii Domnului ca să-i ajute să desăvârşească Sfânta Icoană. A doua zi, dorind să înceapă din nou lucrul, pictorul a intrat în atelier, a aprins candela la Maica Domnului şi făcând metanii înaintea Icoanei, a dat la o parte pânza şi, minune, Icoana era terminată şi frumos pictată, aşa cum se vede şi astăzi. În urma acestei minuni, icoana a fost dusă cu deosebită cinste la Sfântul Munte Athos, iar în timpul trans-portării ea a săvârşit mai multe minuni, continuând să fie făcătoare de minuni până în ziua de astăzi.

Ştim că există un Acatist al icoanei Prodromiţa.

Aici la Sfântul Munte nu există multe acatiste. În ţară ştiu că sunt multe acatiste şi apar într-una. În muntele Athos, există numai vechiul acatist al Bunei Vestiri, compus de Sfântul Cosma Melodul. Unii spun că nu e compus de el, ci e născut din evlavia poporului.

S-au mai petrecut întâmplări minunate la Prodromu?

Minuni se petrec necontenit şi pretutindeni, numai că nu avem noi ochi să le vedem. O minune e şi cea a venirii şi a petrecerii noastre aici. În anul 1976, când am venit la Prodromu, erau vreo 7-8 bătrâni bolnavi, doar doi erau mai sănătoşi. În 1963 fusese sărbătoarea Mileniul Sfântului Munte Athos; venise patriarhul Atenagora şi patriarhul Iustinian, care a aflat că aici situaţia nu era de loc încurajatoare, fiind sărăcie mare. Când am venit noi, un grup de 5 inşi, ne-a întâmpinat un părinte de la Chilia Colciu, părintele Ioan care ne-a spus: „nu vă duceţi la Prodromu, că acolo nu e nici de mâncare”.

Mai târziu, un scriitor, care fusese aici în 1963, mi-a trimis din ţară o pagină dintr-o carte despre Sfântul Munte Athos, cu minunea de la Prodromu. Venind el la Prodromu, de departe schitul i s-a părut frumos, cu mulţi chiparoşi, dar de aproape era părăginit şi ploua în biserică. A întrebat pe un călugăr din schit dacă la Prodromu e ceva care să facă minuni, aşa cum se află la toate mănăstirile din Athos: icoane făcătoare de minuni, sfinte moaşte, etc. „Avem şi noi o icoană care face minuni”, a răspuns monahul. „Şi ce minuni a făcut?”, întrebă curios călătorul. „Oare nu-i aceasta o minune, i-a răspuns monahul, că noi aici suntem 19 călugări, că nu avem nimic şi totuşi nu murim de foame?” pr. cleopa, leonida plamadeala, pr. petroniu, anii 60

În ultimii ani, această minune se petrece tot timpul la Prodromu. S-au cheltuit sute de milioane de drahme, făcându-se din nou acoperişurile putrede şi lăsate în jos. S-a folosit o pădure întreagă de lemn de castan care se vinde, aici, la kilogram, ca să repare acoperişurile. S-au folosit sute de bârne, care costau mult. Nu aveam niciun ban, cu toate acestea s-au început lucrările, au venit bani de ici, de colo şi nu ştiu cum s-au făcut lucrările acestea, schitul neavând niciun venit propriu. Aceasta-i o minune. Lucrul s-a făcut cu ajutoarele venite din diverse părţi, cu călugării care se pricep şi lucrează în atelierul de tâmplărie şi în atelierul de pictură. Nu s-au terminat lucrările, mai sunt atâtea de făcut, dar principalul s-a făcut. Vreo 20 de ani s-a lucrat mereu. Multe lucrări sunt făcute chiar de călugări, uşi, ferestre, şi altele, sunt făcute în atelierul de tâmplărie, dar şi tencuieli exterioare şi interioare la biserică. Biserica trebuia consolidată şi turlele erau crăpate, gata să cadă.

Pictura este cea originală?

Pictura s-a refăcut cu meşteri veniţi din ţară: pictorii Carp Vasile şi Chiriac Ion, dar au lucrat alături de ei şi părinţi din Schit. O parte din vechea pictură, care era mai bine conservată, a fost restaurată, iar partea de nord, mai stricată, s-a făcut din nou. Vreo doi ani de zile a durat refacerea picturii.

Se pot observa diferenţe între specificul Ortodoxiei greceşti şi celei româneşti?

Sigur că există. Fiecare popor are sensibilitatea lui. Poporul român este situat într-o zonă continentală, poporul grec într-una maritimă. Grecii socoteau Vlahia raiul pe pământ, datorită abundenţei ei mari. În Grecia, subsolul este sărac, deasupra sunt puţine bogăţii naturale, încât poporul a trebuit, încă din Antichitate, să navigheze şi să înfiinţeze colonii greceşti până la Ierusalim. Duceau în corăbii măsline, amfore cu vin şi untdelemn şi aduceau ce aveau nevoie. De aceea, timp de vreo 500 de ani Ţările române au dăruit spre folosinţă o cincime din teritoriul lor mănăstirilor din Sfântul Munte şi Patriarhiilor Ortodoxe, pentru ajutorarea Bisericii şi a monahismului lor. Cu veniturile produse, aici s-au ridicat şi şcoli şi s-au făcut multe alte lucruri. Domnitorul Cuza a secularizat averile mănăstirilor şi a dat pământul înapoi ţării.

În zilele noastre a scăzut evlavia poporului român?

A scăzut şi din întâlnirea cu Occidentul. Din acest contact, românii s-au păgubit mereu. Prima pagubă a fost cea din vremea lui Kogălniceanu, când tineretul a făcut studii în Occident. Aceştia au suferit influenţele Revoluţiei franceze, ateismul, răzvrătirea şi necredinţa cultivate de aceasta, şi au început să aibă atitudine necuviincioasă, nerespectuoasă faţă de Biserică. Poporul român, ţăranul, şi-a păstrat evlavia faţă de Biserică. De aici s-a pornit deodată o spărtură. Intelectualitatea nu mai era alături de poporul credincios, ea avea o viziune şi poporul simplu alta.

Cei 50 de ani de comunism au produs o distrugere în bună măsură a satului românesc, care era sursă de evlavie şi de rezistenţă spirituală.

Pe de o parte, intelectualitatea murdărită în Occident a cultivat o atitudine urâtă, necreştină, neevlavioasă, care a influenţat şi poporul simplu, prin copii lor duşi la studii. Din păcate, această atitudine se propagă şi acum prin influenţa directă a noii stăpâniri, care vrea să facă parte din Uniunea Europeană, lepădată de credinţa în Dumnezeu şi voit militant ateistă. Aceasta consideră creştinismul şi viaţa creştină ca fiind una retrogradă, înapoiată, care nu se împacă cu principiile ei civilizatoare.

Aici se vede direct lucrarea diavolească, lupta împotriva lui Dumnezeu, până într-acolo încât diavolul nu e mulţumit că omul nu ascultă pe Dumnezeu, vrea să-l vadă convins până în adâncul sufletului, ca să fie sigur că e sub stăpânirea sa. Aşa a fost cazul lui Iuda. L-a îndemnat vrăşmaşul să-l vândă pe bani pe Mântuitorul, s-a dus obraznic, L-a sărutat şi L-au prins. Pe urmă s-a căit, dar căinţa lui n-a fost adevărată, iar vrăşmaşul n-a pierdut ocazia să-l convingă să se spânzure. Prin sinucidere, vrăjmaşul a fost sigur că e al lui. A murit făcând voia vrăjmaşului.

Aşa este şi acum. Vrăjmaşul îndeamnă pe om să facă rău, dar nu e mulţumit numai cu atât, ci doreşte ca omul să se murdărească în adâncul sufletului, să ajungă până la sinucidere, ca să fie sigur că e în ghearele lui şi că sigur nu-i scapă. Îl învaţă să facă greşeli, să facă păcate care pe om nu-l satisfac. Omul le face cu intenţia ca să-şi împlinească plăcerile, să fie fericit, dar această fericire prin satisfacerea păcatelor nu-i mulţumeşte sufletul.

Un profesor de filosofie din Occident, care a fost pe aici spunea: „Occidentul şi-a pus toată nădejdea în civilizaţie, în traiul bun, în confort, în tehnică, iar acum constată că acestea nu-l satisfac. Nu e mulţumit să aibă bogăţii, sufleteşte nu e împăcat, suferă, are nevoie de altceva, şi în această suferinţă filosoful vedea o posibilitate de schimbare a Occidentului; să se întoarcă ca fiul risipitor, care, dacă îşi dă seama de răul făcut şi de care suferă, se întoarce la casa părintească. Dacă nu se trezeşte, ajunge la sinucidere”. În lume s-au înmulţit enorm sinuciderile.

Pilda fiului risipitor este mereu actuală, pentru că, de fapt, e povestea multor oameni.

Dacă nu se trezesc, păţesc ca Iuda. Petru s-a trezit şi i-a părut rău, a plâns cu amar, s-a căit şi Dumnezeu l-a repus în drepturile lui, deşi făcuse acelaşi mare păcat. Se lepădaseră amândoi de Hristos.

Care este menirea Bisericii?

Învăţătura Bisericii trebuie bine ştiută pentru ca omul să trăiască creştineşte. Dacă n-o ştie, se rătăceşte. Cu ajutorul Bisericii, tot creştinul poate ajunge din putere în putere, să se sfinţească, până la măsura unirii cu Hristos. Dar el trebuie să ştie învăţătura dreaptă a Bisericii şi să o trăiască personal, practic, nu doar teoretic. Aceasta e lucrarea cea mare a Bisericii.

Ce credeţi că ar trebui să facă Biserica spre a fi mai activă?

Biserica e făcută să facă ceea ce trebuie să facă. Dacă nu face şi închide ochii, vrăjmaşul lucrează cu putere. Poate aţi citit pastorala de Paşti a Î.P.S. Bartolomeu de la Cluj, în care spune că, de o bucată de vreme, s-a instaurat un duh perfid care răstoarnă valorile şi perverteşte limbajul:

Anormalul devine normal, viciul devine virtute, minciuna de-vine adevăr, furtul inteligent devine profesie onorabilă, sodomia se cheamă orientare comportamentală, cuvinte nobile precum prietenie, prieten se degradează în conotaţii dubioase, pervertirea tineretului se intitulează program de sănătate anti SIDA, destrămarea familiei se numeşte planificare familială, crimele ingineriei genetice se fac în numele vindecărilor miraculoase, prostituţia se legitimează prin libertatea femeii de a face ce vrea cu propriul ei trup, proxenetismul se reclamă de meditaţia transcedentală, sărăcirea spiritului e ascunsă sub numele de globalizare, invadarea unei ţări se numeşte război preventiv, terorismul îşi reclamă valenţe divine, înfeudarea economică se numeşte credit bancar, pomana politică devine act de caritate. Şi multe altele.

Ştim foarte bine ce trebuie să facem, devreme ce mărturisim, credem în Dumnezeu, şi devreme ce ştim că am prăznuit Învierea, Înălţarea, Pogorârea Duhului Sfânt. Toate aceste lucruri ne spun şi ele câte ceva din iconomia mântuirii, nu suntem cu ochii legaţi. Însă s-a împuţinat credinţa simplă şi mântuitoare a Sfinţilor din primele veacuri, care au dărâmat cu ea păgânismul. S-a diluat credinţa, nu se mai crede simplu şi aprins în învăţătura sfântă; nu mai vedem credinţa ca dumnezeiască şi infailibilă, ci o corectăm cu nişte învăţături lumeşti, ale înţelepţilor lumii de azi. Chiar aşa zişii teologi vorbesc de multe ori din prisosul inimii lor, nu din inspiraţia şi sălăşluirea Duhului Sfânt în ei printr-o viaţă autentică creştină plină de rugăciune necontenită. Uniunea Europeană promite membrilor ei fericirea pământească, însă Dumnezeu, Creatorul pământului, de care depinde această fericire pământească, a spus: fără Mine nu puteţi face nimic.

E o mare amăgire a celor ce conduc popoarele fără Dumnezeu. Credinţa noastră este slăbită şi asurzită de aceste chemări la fericiri neadevărate şi, de aceea, poporul nu mai crede cu tărie în învăţăturile dumnezeieşti. Doar omul simplu, care ştie că cuvântul dumnezeiesc este sfânt, le crede.

. Vorbiţi-ne mai pe larg despre rugăciunea necontenită.

avva Petroniu Tanasa (6)Sfinţii Părinţi numesc rugăciunea „respiraţia sufletului”. Aşa cum trupul nu poate trăi fără aer, ci trebuie să respire mereu, tot aşa şi sufletul nu poate trăi, o clipă, fără legătura cu Dumnezeu, ci trebuie să stea neîntrerupt în legătură cu El, să se roage necontenit. De aceea, Sfântul Pavel îi îndeamnă pe tesaloniceni şi, prin ei, pe toţi creştinii: „Rugaţi-vă, necontenit!” De-a lungul veacurilor, creştinii s-au străduit să împlinească porunca Apostolului. Şi fiindcă lucrul nu e prea simplu, Părinţii Bisericii i-au învăţat cum să se roage necontenit.

Sfântul Maxim Mărturisitorul ne spune, evocând convorbirea unui frate cu părintele lui duhovnicesc: Şi zise fratele: „Cum poate mintea să se roage necontenit? Căci cântând şi citind, întâlnindu-ne mai mulţi şi slujind, o tragem spre multe gânduri şi vederi”. Şi răspunse bătrânul: „Dumnezeiasca Scriptură nu porunceşte nimic din cele cu neputinţă, căci şi Apostolul cânta, citea şi slujea şi totuşi se ruga neîncetat. Rugăciunea neîntreruptă stă în a avea mintea alipită de Dumnezeu cu evlavie multă şi cu dor, a atârna pururi cu nădejdea de El şi a te încrede în El în toate, orice ai face şi ţi s-ar întâmpla”. Rugăciunea adevărată, necontenită constă mai ales în această „atârnare continuă a nădejdii sufletului în Dumnezeu, nu în multa vorbă.

Prin această rugăciune plină de nădejde simplă se împlineşte şi credinţa adevărată în Dumnezeu. Aflându-se în această dispoziţie, Apostolul Pavel zicea: „Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos? Necazul sau strâmtorarea?” şi „sunt încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii. Sau: „În toate obijduiţi, dar nu striviţi, în mare cumpănă, dar nu deznădăjduiţi, prigoniţi, dar nu năpăstuiţi, trântiţi jos, dar nu nimiciţi. Totdeauna purtăm în trup moartea Domnului Iisus, ca şi viaţa lui Iisus să se arate în trupul nostru muritor. În această stare, Apostolul se ruga neîncetat, căci în tot ceea ce făcea şi i se întâmpla, el atârna cu nădejdea de Dumnezeu.

Sfântul Vasile cel Mare, în Omiliile şi Cuvântările sale, ne învaţă cum putem ajunge la rugăciunea necontenită: „Rugăciunea este o cerere făcută lui Dumnezeu de credincioşi pentru dobândirea unui bine. Nu e nevoie negreşit ca cererea să se facă numai prin cuvinte, şi nici nu socotesc că Dumnezeu are trebuinţă să-I amintim prin cuvinte de dorinţele noastre, pentru că El ştie cele ce ne sunt de folos, chiar dacă noi nu-I cerem”.

Nu trebuie să facem rugăciunile rostind silabele cuvintelor, ci mai bine împlinind puterea rugăciunii prin libera voinţă a sufletului nostru şi prin fapte de virtute, care să se întindă pe tot cursul vieţii noastre. „Ori de mâncaţi, spune apostolul, ori de beţi, ori altceva de faceţi, toate spre slava lui Dumnezeu să le faceţi. Când te aşezi la masă, roagă-te; când iei pâinea să o mănânci, înalţă mulţumiri către Cel Ce ţi-a dat-o; când întăreşti cu vin slăbiciunea trupului, adu-ţi aminte de Cel Ce ţi-a dat darul spre veselia inimii şi mângâierea bolilor. Când te-ai săturat, să nu uiţi de Binefăcătorul tău; când îţi pui cămaşa, mulţumeşte Celui Ce ţi-a dat-o, când te îmbraci cu haina, să ţi se mărească dragostea către Dumnezeu, Care ne-a dăruit îmbrăcăminte potrivită, pentru iarnă şi pentru vară, îmbrăcăminte care ne păstrează şi viaţa, dar ne acoperă şi ruşinea.

A trecut ziua, să mulţumim Celui Ce ne-a dăruit soarele spre slujba lucrurilor celor din timpul zilei, Celui Ce ne-a dat focul ca să lumineze noaptea şi să slujească celorlalte nevoi ale vieţii. Noaptea să-ţi dea alte pricini de rugăciune. Când ridici ochii la cer şi priveşti frumuseţea stelelor, roagă-te Stăpânului celor văzute şi închină-te lui Dumnezeu, prea bunul meşter al universului, Care a făcut pe toate cu înţelepciune. Când vezi că toate vieţuitoarele sunt cuprinse de somn, închină-te iarăşi Celui Ce ne-a slobozit, fără voia noastră, să încetăm lucrul datorită somnului, şi, prin puţină odihnă să ne reînnoim puterile de muncă.

Să nu-ţi fie întreaga noapte sortită somnului şi nici să accepţi să-ţi faci nefolositoare jumătatea din viaţă, lăsându-te în voia somnului, ci împarte-ţi timpul nopţii între somn şi rugăciune. Chiar şi visurile să-ţi dea prilej de gândire cu privire la credinţă. De cele mai multe ori închipuirile din vis sunt ecouri ale preocupărilor din timpul zilei. Ce preocupări avem ziua, pe acelea le avem şi în vis. Aşa făcând „te vei ruga neîncetat”. Nu-ţi faci rugăciunea cu cuvinte, dar unindu-te tot timpul vieţii tale cu Dumnezeu prin purtarea ta, viaţa ta va fi o rugăciune continuă şi neîntreruptă».

Spuneţi-ne despre rugăciunea neîncetată, săvârşită prin formula „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”.

Aceasta este rugăciunea isihastă sau pustnicească, pentru că, în chip deosebit, cu repetarea ei s-au îndeletnicit monahii care s-au lepădat şi au fugit de lume, pentru a se afla necontenit în legătură cu Dumnezeu prin rugăciune. În acest scop, ei au găsit o rugăciune simplă: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul”. Fiecare monah, când intră în cinul monahicesc primeşte poruncă să o rostească neîncetat, primind pentru aceasta metaniile, cu care trebuie să o rostească.

Însă în viaţa de mănăstire, monahii mai au şi viaţa liturgică, slujbele bisericeşti zilnice şi activităţile pentru buna chivernisire a obştii, de aceea rugăciunea necontenită desăvârşită a rămas în seama pustnicilor retraşi în viaţa singuratică, de simplitate şi osteneală, îndeletnicirea lor principală fiind rugăciunea neîncetată. Practicând această rugăciune, pustnicii au întâlnit unele obstacole nu uşor de trecut şi, de aceea, unii părinţi sporiţi în rugăciune au găsit un meşteşug duhovnicesc, o metodă, pentru a birui aceste obstacole.

metanier-athosÎn Filocalie găsim mai multe astfel de metode: a Sfântului Nichifor Pustnicul, a Sfântului Grigore Sinaitul, a Sfântului Simeon Noul Teolog. Cine vrea să se îndeletnicească cu rugăciunea necontenită, trebuie mai întâi să-şi agonisească aşezarea sa lăuntrică: să aibă conştiinţa curată faţă de Dumnezeu, faţă de aproapele şi faţă de lucruri. Faţă de Dumnezeu să nu facă nimic din cele ce nu plac lui Dumnezeu; faţă de aproapele, supraveghindu-se ca cele ce el le urăşte, să nu le facă altuia; faţă de lucrurile materiale, înfrânându-se de la toate: hrană, băutură, îmbrăcăminte, afară de ceea ce e de trebuinţă. Pe toate să le faci ca înaintea lui Dumnezeu şi apoi să mai adaugi nepătimirea, adică să fii slobod de toată patima. Numai după ce ai agonisit cele de mai sus, să te apuci de rugăciunea neîncetată.

Practicarea rugăciunii neîncetate nu este un lucru prea uşor nici chiar pentru pustnici, cu atât mai mult pentru omul din lume. Şi omul din lume se poate ruga cu rugăciunea pustnicească: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”. Dar, prin aceasta nu înseamnă că el a devenit pustnic, isihast, sau că isihasmul a coborât în lume, că ar fi calea cea mai uşoară pentru lumea de astăzi, aşa cum au spus unii. Se roagă şi creştinii din lume cu rugăciunea pustnicească, dar în măsura posibilităţilor din lume şi cu rezultatul corespunzător. În această privinţă, în lumea duhovnicească circulă acest cuvânt: „Cele mari pentru cei mici nu sunt şi mari, iar cele mici pentru cei mari nu sunt mici”. Înţelesul este evident. Rugăciunea isihastă este simplă, scurtă, dar pentru pustnici nu este mică şi, invers, rugăciunea pustnicească nu e mare pentru pustnici, ci este mică pentru omul din lume.

Cum putem avea conştiinţa împăcată faţă de lucruri?

Dumnezeu a creat lucrurile şi fără de ele nu putem trăi. Unele sunt pentru hrană, altele pentru alte trebuinţe. Toată viaţa ne folosim de lucruri, dar ele au fost făcute nu numai pentru folos trupesc, ci şi sufletesc. Lucrurile au un limbaj propriu şi dacă îl înţelegem învăţăm cum să trăim corect duhovniceşte. Sfântul Maxim Mărturisitorul, în Filocalia a III-a, explică pe larg cum trebuie înţeles acest lucru. A făcut Dumnezeu pe om cu trebuinţă de mâncare, deşi putea să-l facă să nu aibă nevoie de ea. Dumnezeu l-a făcut pe om ca să trăiască din lucrurile inferioare, ca să înţeleagă că nu este o fiinţă autonomă, nu trăieşte prin sine însăşi. Nu el s-a făcut, pentru că trăieşte cu lucrurile inferioare lui. Atunci trebuinţa de mâncare trupească îl face să se smerească şi să vadă că el nu este aşa cum socotea Lucifer, pe care mândria l-a făcut să creadă că se poate urca, prin el însuşi în cer, ca să fie mai sus decât Dumnezeu. Omul nu este numai trup, ci şi suflet şi precum trupul are nevoie de mâncare, aşa şi sufletul are nevoie de Dumnezeu şi trebuie să se îngrijească de hrana sa duhovnicească.

Mâncarea sufletului e rugăciunea, este cugetare dumnezeiască. Pentru că aşa cum omul nu poate trăi fără aer şi mâncare pentru trup, la fel nu poate trăi fără de cele dumnezeieşti pentru suflet. Trebuie să fie mereu în legătură cu Dumnezeu printr-o rugăciune necontenită. L-a făcut Dumnezeu cu un rost oarecare. Dacă înţelegem de ce l-a făcut Dumnezeu aşa, învăţăm cum să ducem viaţa spirituală. Nevăzând şi partea duhovnicească, omul a oropsit natura. Nu a folosit-o cum trebuie, a abuzat de ea, de drepturile pe care le are asupra ei, iar acum natura se răzbună. Neavând înţelegerea dreaptă, a folosit-o abuziv numai pentru trup şi atunci toate greşelile se sparg în capul omului.

Permanent, omul trebuie să fie în rânduială cu folosirea cumpătată a hranei, a lucrurilor. De pildă: televizorul nu-i foloseşte omului, că nu este o trebuinţă a omului. Dacă de două mii de ani n-a avut televizor şi a trăit fără el, înseamnă că nu este o trebuinţă adevărată, ci una inventată, falsă. O trebuinţă este să-mi acopăr trupul, dar mi-l acopăr cu o haină simplă, nu cu una făcută din mătase foarte scumpă. E foarte importantă cumpătarea. Folosesc una mai ieftină, pentru că alerg mai puţin, cheltuiesc mai puţin, şi astfel rămâne cât mai mult timp pentru cele duhovniceşti. Oamenii care trăiesc cu cumpătare sunt mai sănătoşi decât cei care trăiesc în îmbuibare.

Cum putem scăpa de patimi?

Nepătimirea este lucrul cel mai important şi cel mai greu de realizat, spun Sfinţii Părinţi. Omul nu poate să cultive în grădină, dacă n-a săpat şi dacă n-a îngrăşat pământul. Dacă sunt bolovani şi rădăcini, trebuiesc mai întâi înlăturate ca să poţi cultiva ceva. Tot aşa este şi cu virtutea. Omul trebuie să se cureţe de păcate, ca să poată sădi virtuţile, ca să se poată ruga, să aibă dragoste de aproapele şi celelalte. Dacă e împătimit, nu poate face acestea. Trebuie să înlăture păcatele grosiere care îl fac prizonier nesimţirii spirituale. Sfinţii Părinţi spun că virtuţile se sădesc în pământul inimii sau în suflet, după ce acesta este subţiat sau sensibilizat prin lepădarea de lucrurile lumeşti deşarte, prin răbdarea ostenelilor şi a necazurilor, prin rugăciune şi viaţă curată.

Omul vrea să fie şi una şi alta, să fie şi bogat, în lux şi strălucire, dar să dobândească şi mântuirea şi slava lui Hristos. Să fie lipit de lucrurile lumii şi împreună cu Dumnezeu. Ori aceasta e imposibil. E în duşmănie cu cineva şi vrea după aceea să se roage cu rugăciunea minţii. În viaţa noastră, suntem foarte străini de viaţa adevărată. În primele veacuri creştine era cu totul altfel. Creştinii de atunci au înţeles chemarea la viaţa duhovnicească şi s-au lepădat de strălucirea şi slava lumii, pentru a dobândi slava veşnică a lui Hristos. Acum omul se lasă prins de vrăjmaşul, care îl momeşte cu lucruri deşarte lumeşti; nu vrea să se lase de păcatele care-l fac sclav şi dependent de această lume înrobită materiei; vrea să aibă o viaţă fericită prin ea, prin materie, ceea ce e un lucru imposibil, pentru că omul e o fiinţă spirituală şi nu-şi poate afla fericirea şi împlinirea decât prin Dumnezeu, Care l-a creat.

Cum trebui să fie viaţa creştinului în Hristos?

Dacă omul e tot timpul cu gândul la porunca iubirii lăsată de Hristos: „Poruncă nouă vă las, să vă iubiţi unul pe altul”, atunci viaţa sa devine viaţa lui Hristos; dacă pe toate le face cu binecuvântarea lui Dumnezeu, cu darul Lui şi vede în toate lucrurile darul lui Dumnezeu, atunci iese din împătimirea de lume şi intră în iubirea lui Hristos. Viaţa adevărată e iubire, iar nu împătimire, care este o iubire bolnavă. Viaţa creştină e întoarcerea omului la adevărata sa sănătate, pe care o simte ca bucurie, ca o revărsare de viaţă, pentru că Hristos se revarsă în acel om ca să trăiască în el.

Pentru a-ţi dărui voinţa lui Hristos şi ca viaţa lui Hristos să fie în tine în fiecare zi trebuie să te supui rânduielilor ascetice ale Bisericii, care fac sufletul sensibil şi capabil ca să intre în comuniune cu Hristos. Postul, rugăciunea, smerenia, acestea sunt uneltele de care se folosesc Cuvioşii Părinţi. Pe acestea le avem fără cheltuială, dimpotrivă cu bucuria pe care o aduce sufletului comuniunea cu Hristos. Stăpânind trupul, punând mintea stăpână peste pornirile păcătoase ale trupului te-ai despătimit, te-ai făcut locaş al Sfântului Duh, punând stăpân pe cel mai bun peste cel mai rău. Astfel ajungi la înduhovnicirea la care au ajuns şi sfinţii, făcând să crească omul lăuntric din putere în putere până la măsura dumnezeirii lui Hristos.

Acesta este idealul, o viaţă creştină şi dacă vrei una veşnică. Trebuie să pui trupul la respect, să-l subţiezi prin asceză şi să-l înduhovniceşti. Astfel împlineşti adevăratul scop al vieţii: dobândirea şi sălăşluirea deplină a Duhului Sfânt în sufletul şi în trupul omului, care e adevărata viaţă creştină. Binele acesta, la care e chemat omul, nu e nici datorie, nici constrângere, ci este interesul lui să-l facă.

Dumnezeu ne cheamă: „Fiţi sfinţi!” Pentru aceasta l-a făcut pe om, ca să ne împărtăşim din Duhul lui şi astfel să ne sfinţim. Aceasta este raţiunea existenţei omului pe pământ, să se sfinţească şi să intre în sfinţenia desăvârşită, în sănătatea adevărată a vieţii lui. Viaţa creştină trebuie să fie o continuă pregătire pentru aceasta, nu numai o robie chinuitoare pentru mâncare şi băutură, cum e viaţa lumii de azi.

Cum putem trăi o zi în sfinţenie după un program de viaţă duhovnicească, cum putem spori credinţa şi iubirea în această lume plină de ură şi fără iubire faţă de semeni?

Program de viaţă duhovnicească? Iubirea nu se face cu program. Sfântul Vasile cel Mare spune că omul duhovnicesc nu-şi programează gândul, ci se îngrijeşte de suflet permanent; e neîmpătimit tot timpul de cele pământeşti şi alipit tot timpul cu sufletul de cele duhovniceşti şi dumnezeieşti. Iubirea e continuă, pentru că e veşnică şi de aceea nu se face cu program, ci în mod firesc pune rânduială în toată viaţa omul. Dacă este vorba de program, atunci el se rezumă în cuvintele apostolului: „Rugaţi-vă neîncetat!” Iubirea este adevărata natură a sufletului nostru, iar rugăciunea e modul de dobândire a ei şi programul continuu de viaţă al creştinului. Fără formule! Cel care crede, sporeşte credinţa, care vine de la Dumnezeu pentru că îşi deschide sufletul spre comorile duhovniceşti, aflate în Dumnezeu.

prodromou si prodromitaCea mai mare poruncă este să Îl iubeşti pe Dumnezeu şi pe aproapele ca pe tine însuţi, cele două feţe ale aceleiaşi monede. Dum-nezeu dă aceeaşi valoare iubirii de El şi de aproapele. Omul e chipul lui Dumnezeu şi are o mare valoare. Părinţii spun: „Ai văzut un om, ai văzut pe Dumnezeu”. Omul poartă chipul lui Dumnezeu. Dacă simţi că Dumnezeu s-a îndepărtat de tine, atunci trebuie să înţelegi că eul tău s-a îndepărtat, s-a înstrăinat de el însuşi şi trebuie să se readune din risipire printr-o închinare şi o evlavie mai fierbinte. Chiar şi în încercările venite cu îngăduinţa lui Dumnezeu, când simţim că harul s-a îndepărtat de noi, tot prin aprinderea râvnei şi a credinţei putem să-l redobândim pe Dumnezeu în suflet.

Pe măsură ce credinţa în Dumnezeu slăbeşte, omul îşi pierde valoarea. Dacă credinţa se întăreşte în suflet, omul se înnobilează prin unitatea lăuntrică pe care i-o dă credinţa. Acum mulţi nu mai cred în nimic, nici măcar în ei şi nici în om. Dacă omul dă randament şi produce bani este bun, dacă nu e rău. E un utilitarism, în care omul este transformat în obiect al muncii şi al consumului, consumându-se pe sine însuşi. Apostolii spun că nu iubeşti pe Dumnezeu dacă nu-ţi iubeşti aproapele. Dacă pe aproapele, pe care-l vezi nu-l iubeşti, cum să-l iubeşti pe Dumnezeu pe care nu-l vezi? Probabil de aceea cei ce conduc lumea l-au transformat pe om într-un obiect, pentru că în idolatria lor pentru ban nu reuşesc să-l iubească pe Dumnezeu, în locul Căruia se cred stăpâni ai lumii şi peste destinul omului.

Părinte, vorbiţi-ne despre unitatea lăuntrică pe care i-o dă omului credinţa şi evlavia.

La modul general, Apostolul spune că omul ieşit bun din mâna Creatorului, după cădere e înclinat spre rău. Deci trebuie să ducă o luptă împotriva acestei înclinări, s-o dirijeze spre bine ca s-o vindece. Deşi răscumpăraţi şi mântuiţi de Hristos, nu suntem în starea paradi-siacă, unde nu exista răul şi omul nu era înclinat spre rău. După cum spun Sfinţii Părinţi, omul are „firea povârnită”, este căzut cu firea, având mintea oarbă şi voinţa slăbită. Acestea îl călăuzesc şi îl împing spre rău, spre care îl momeşte vrăjmaşul nevăzut, aşa cum a făcut-o şi în rai. Cel rău tot timpul îl momeşte, iar omul trebuie să lupte permanent. De aceea Sfântul Pavel ne îndeamnă „să ne încingem cu virtutea dreptăţii, cu pavăza credinţei, prin care ochiul minţii vede de înainte aceste momeli, să ne îmbrăcăm cu toate armele luptei împotriva răului (Efeseni 6,14-17), cu toată platoşa dreptăţii, pentru a se exersa şi a îmbrăca toate virtuţile şi voinţa lui Dumnezeu. Viaţa creştină este o viaţă de luptă permanentă; ca să meargă bine, omul trebuie să biruiască această înclinare a firii căzute şi să se străduiască să meargă pe calea cea bună, adevărată.

Însă, Părinte, există situaţii în care omul e biruit, chiar omul duhovnicesc cade în ispită.

Acestea nu sunt la întâmplare. Dacă pe toate le ştie Dumnezeu, El le îngăduie cu rost, încât nu trebuie socotite o fatalitate. A făcut ceva pentru care i s-a dat acest lucru, iar dacă nu a greşit nimic, trebuie să înţeleagă căderea momentană ca un prilej de a se ridica mai sus, de a se mobiliza după această cădere pentru a se înălţa mai mult în har. Oricum, cel care a căzut nu a avut cu adevărat starea de trezvie. Ştim multe lucruri bune, suntem creştini, auzim Sfânta Evanghelie, însă credinţa noastră a slăbit, pentru că ne mănâncă păsările cerului sămânţa cuvântului credinţei, semănată de Hristos, şi atunci nu mai avem în noi sănătoase puterile fireşti pentru a împlini binele.

Pământul inimii devine neroditor şi sterp. Dumnezeu este la îndemână, e aproape de fiecare dintre noi, aşa cum spune şi Sfântul Apostol Pavel, însă nu ne folosim de harul Său datorită risipirii, compromisurilor pe care le facem, datorită televiziunii, datorită intrării în asociaţii şi organizaţii fără de Dumnezeu. Omul trebuie să se trezească, să meargă pe calea cea bună şi sfântă, şi să împlinească învăţătura dumnezeiască a Bisericii care n-are nevoie de corectare, căci înţelepciunea lumii e ca o cârpă lepădată înaintea lui Dumnezeu.

Nimeni nu ne poate face ceva rău din afară, ci toată răutatea din lume provine din această înstrăinare a omului de Dumnezeu.

Sfântul Ioan Gură de Aur ne spune că nimeni nu ne poate face rău fără voia noastră, nici diavolul care este complet pornit împotriva noastră şi vrea să ne facă rău, fără voia noastră nu ne poate face nimic. Deci, nu ne poate face rău cineva din afară. Sfântul Ioan Gură de Aur a dat ca pildă persecuţiile împotriva creştinilor. Ighemonii şi călăii care îi chinuiau pe creştini pentru a se lepăda de credinţa adevărată, deşi făceau lucrarea diavolului, totuşi îi încununau pe creştini prin suferinţele la care îi supuneau. Creştinii nu s-au lepădat, au suferit, au murit şi s-au încununat.

Era vrăjmaşul diavol în spatele celor care îi chinuiau pe creştini pentru a se lepăda de credinţa lor, ameninţându-i cu moartea pentru a-i face să-şi piardă sufletul. Ce s-a întâmplat din toate acestea? Aceia au avut putere şi au rezistat, iar intenţia rea a vrăjmaşului contra lor s-a transformat în slavă, ei devenind mucenici, mari mărturisitori, sfinţi pentru Biserică. Deşi intenţia era negativă, vrând să facă rău oamenilor, intenţia rea s-a întors înspre lauda şi cinstea celor împotriva cărora era îndreptată.

Aşa şi acum. Stăpânirile de acum, conduse de diavol, vor să facă rău Bisericii, promovând perfid tot felul de doctrine şi sminteli, care demoralizează pe om şi societatea în ansamblu. Intenţia e rea, vicleană, diavolească, necerând direct lepădarea credinţei în Dumnezeu, ci dictând-o subtil în conştiinţa omului prin toate mijloacele de propagandă. Cu toate acestea, diavolul şi toate slugile lui nu pot să-i facă rău creştinului adevărat, pentru că, necrezând în Dumnezeu şi în cele duhovniceşti, ei văd răul numai în cele exterioare, în suferinţă, sărăcie, boală. Cu unele ca acestea vrăjmaşul vrând să facă rău, îi încununează pe creştinii adevăraţi, care rabdă până la sfârşit.

ramas-bunÎn general, Ortodoxia nu a excelat prin fericiri pământeşti. Creştinul trebuie să trăiască în credinţă şi în cele duhovniceşti, numai astfel va surpa stăpânirea diavolului. Noi suferim intenţiile şi acţiunile lui negative, venite asupra noastră prin lucrurile lumii. Poate să ne creeze suferinţe, noi le suferim şi el crede că ne-a făcut rău. În fond nu ne-a făcut rău, ne-a făcut bine pentru că noi, suferindu-le, ne dovedim mai mult credinţa în Dumnezeu şi primim răsplată.

Dumnezeu răsplăteşte pe fiecare după faptele sale. Întristat pentru cele materiale, omul se află, în mod vădit, în puterea diavo-lului. Acum este mare puterea diavolului în lume, pentru că i-a năucit pe bieţii oameni cu atâtea făgăduinţe şi reclame pentru o fericire pământească. După atâta materialism şi idolatrie a banului, oameni, fără bogăţii, se simt nefericiţi şi nu mai ştiu să se mulţumească cu puţin şi să trăiască în mulţumire. La înfricoşătoarea Judecată, fiecare va da socoteală de faptele, de cuvintele şi gândurile sale, iar dacă acestea sunt bolnave de dorinţe materiale, sunt vădit sub stăpânirea diavolului.

Buletinele de identitate cu cip ne pot afecta trăirea noastră?

Buletinul sau cartea de identitate nu ne poate împiedica de la rugăciune, de a fi cinstit sau a face o faptă bună. Nu poate face nimic împotriva voinţei personale, deşi nominal mă ataşează îngust de un popor sau unui grup. În Grecia, de exemplu, ţară cu popor creştin ortodox, stăpânirea dorea excluderea menţionării confesiunii religioase din buletin. În primul rând, omul e cetăţean al Împărăţiei harului lui Dumnezeu, care depăşeşte toate naţiunile şi popoarele şi imperiile care au fost şi există pe pământ. Revoluţiile moderne au distrus stăpânirea Bisericii în lume, a Împărăţiei harului lui Dumnezeu. Doar harul poate oferi omului adevărata libertate, pentru că, după ce a sfărâmat popoarele în lupte naţionaliste, acum încearcă să le unească în uniuni şi globalizări fără de Dumnezeu. Iar pentru a gestiona aceste uniuni artificiale, diavolul şi slujitorii lui au inventat acest buletin sau carte de identitate modernă.

Cu mijloace tehnice moderne, electronice sunt puse date ce ţin de viaţa intimă, personală a omului, fapt care răneşte grav demnitatea umană. Dar atât timp cât pe ele e doar o iscălitură şi sunt exterioare omului, nu pot fi considerate periculoase pentru libertatea omului, pentru mântuirea lui. Deşi nu e normal ca prin acest buletin sau card de identitate, dotat cu emiţătoare prin satelit, să se ştie tot timpul unde sunt, ce şi când am cumpărat sau cu cine m-am întâlnit.

Cine crede în această identitate artificială, în locul celei construită prin relaţie liberă cu harul divin, se recunoaşte că e sclav al împărăţiei diavolului. Repet, buletinul nu este rău atât timp cât este exterior omului, lăsându-i libertatea personală de alegere. O bucată de hârtie sau de plastic nu poate să-mi facă rău prin ea însăşi, deşi poate mă declară ceea ce nu sunt sau nu vreau să fiu. Dacă lăuntric nu-l primesc pe cel rău, nu sunt de partea diavolului. Dacă nu mă lepăd de Dumnezeu şi nu fac păcate, sunt cinstit şi cu frică de Dumnezeu, o bucată de hârtie sau de plastic nu-mi poate face rău. Dacă emite despre mine unde sunt, îmi limitează poate libertatea şi intimitatea, în acelaşi timp mă încununează mai mult dacă nu păcătuiesc.

Este intenţia rea a diavolului prin care vrea să intervină chiar asupra conştiinţei mele prin mijloace tehnice moderne. Ele pot să aibă un efect direct asupra voinţei mele, să-mi tulbure sistemul nervos, conştiinţa mea şi să mă determine să fac răul. Atunci nu trebuie să primesc aşa ceva, să nu permit, cu preţul acestei vieţi să nu primesc să introducă în fiinţa mea lucruri străine, pentru că, astfel, nu mă mai recunosc ca chip al lui Dumnezeu, restaurat prin har, pecetluit cu pecetea Duhului Sfânt şi chemat să cresc liber în har. Un cip nu poate face parte din fiinţa mea, chiar dacă, aşa cum promite ştiinţa acestui veac, acest prooroc mincinos al lumii mi-ar îmbunătăţi fiinţa şi viaţa, pentru că astfel nu aş mai fi considerat om după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Aş fi o furnică, o fiinţă comunizată în muşuroiul lumii acesteia, însemnat nu cu pecetea harului, ci cu pecetea diavolului care vrea să organizeze oamenii în împărăţia robiei.

Trăim cu adevărat timpuri apocaliptice, în care diavolul luptă puternic împotriva creştinilor şi acuză Biserica că e retrogradă. Se afirmă că suferinţa şi înapoierea din lumea modernă se datorează Bisericii, dar diavolul este trecut sub tăcere, ca şi când n-ar exista.

Una din marile rele din viaţa creştină este faptul că nu cunoaştem învăţătura dreaptă a Bisericii şi, de aceea, diavolul înşeală pe creştini foarte uşor ca să facă voia lui rea. Făcând voia vrăjmaşului, ne închipuim că este voia noastră şi facem cu libertate răul cel mai mare. Aşa sunt păcatele pe care le vedem că se fac şi în loc să asculte de învăţătura Bisericii, oamenii acuză Biserica că a pus restricţii, că ne constrânge să facem sau nu cutare lucru. Omul consideră îndrumările Bisericii pentru binele său că sunt nişte restricţii, nişte constrângeri împotriva voii sale şi se revoltă. Atât este de înstrăinat de înţelegerea dreaptă a lucrurilor, deşi Biserica nu constrânge, nu pune restricţii, ea este povăţuitoare şi îndrumătoare. Maica noastră Biserica ne-a dat Calea Adevărul şi Viaţa, învăţături prin care, făcându-le, ne mântuim.

Noi socotim pe dos restricţiile şi facem ce ne îndeamnă vrăjmaşul. Cum le-a spus protopărinţilor: „Nu veţi muri! Dar Dumnezeu ştie că în ziua în care veţi mânca din el, vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul. Adică, diavolul îl face pe Dumnezeu mincinos şi pe om prost, iar acesta, împotriva fiinţei lui, îşi face răul de care sufletul şi conştiinţa lui îl îndeamnă să fugă. Omul nu caută răul prin firea lucrurilor pentru că el vrea totuşi binele, dar răul şi binele sunt pervertite. Sunt schimbate în societatea modernă, când omul s-a instaurat ca valoare absolută în lume. Omul a ajuns să creadă că binele este rău şi răul este bine, exact aşa cum l-a învăţat vrăjmaşul la început pe Adam, când l-a amăgit.

Oamenii trebuie să cunoască învăţătura Bisericii, să nu piardă ceasuri întregi cu emisiunile şi ştirile televizate, în loc să citească o pagină din Sfânta Scriptură, care e cuvântul lui Dumnezeu. Ce este mai sfânt în lumea aceasta, decât că a venit Dumnezeu din cer pe pământ şi ne-a adus învăţătură dumnezeiască şi sfântă. Lucrul cel mai sfânt este învăţătura Mântuitorului Hristos, la ea trebuie să cugetăm ziua şi noaptea. Toate învăţăturile de pe lumea aceasta, cât de mari ar fi, sunt nimic faţă de învăţătura dumnezeiască.

Nu numai că pierdem timpul, dar ne şi murdărim, vedem atâtea lucruri urâte care ne rănesc sufletul, ne încarcă cu vederi şi auziri spurcate, de care nu ne putem elibera toată viaţa. Vederile şi auzirile lasă nişte urme în fiinţa omului. Mântuitorul ne spune: „Că oricine se uită la femeie, poftind-o, a şi săvârşit adulter cu ea în inima lui” (Matei 5, 28). Aceste vederi ne sufocă cu o încărcătură bolnavă, care ne alterează mintea, fiinţa şi simţirea şi omul nu mai este cel făcut de Dumnezeu, ci este bântuit de patimi şi de rele.

Dumnezeu l-a făcut pe om cu o minte clară, cu voinţă liberă, dar mintea şi voinţa sunt acum stricate de păcat, iar voinţa este slăbănogită şi infectată de terorisme, hoţii, desfrânări, pe care el le vede vrând-nevrând şi înclină spre ele, participă chiar la ele. Văzându-le azi, mâine şi poimâine, fiinţa omului se perverteşte, se strică. Spun Sfinţii Părinţi, că omul, devenit idol al păcatului, nu mai este cel pe care-l vedem noi pe dinafară, mintea, simţirea şi voia lui nu funcţionează după legea lui Dumnezeu, ci după legile păcatelor. Aceasta e o moarte înainte de moarte. Vedem patima desfrânării, despre care peste tot se vorbeşte şi se scrie. O lume întreagă se murdăreşte, se desfrânează, nu numai cu trupul dar şi cu sufletul prin păcatele pe care le face. Acum înţelegem ce înseamnă desfrânata care murdăreşte o lume întreagă.

În cartea Apocalipsei este scris: Şi i s-a dat ei să insufle duh chipului fiarei, ca chipul fiarei să şi grăiască şi să omoare pe toţi câţi nu se vor închina chipului fiarei. Şi ea îi sileşte pe toţi, pe cei mici şi pe cei mari, şi pe cei bogaţi şi pe cei săraci, şi pe cei slobozi şi pe cei robi, ca să-şi pună semn pe mâna lor cea dreaptă sau pe frunte (cap. 13, 15-16). Inscripţia de pe mâna dreaptă sau de pe frunte se tâlcuieşte astfel: fruntea e puterea de cugetare a omului, iar mâna dreaptă este activitatea faptelor bune.

avva Petroniu Tanasa (4)Dacă omul îşi păstrează mintea şi activitatea curată, înseamnă că e liber. Când este pecetluită şi una şi alta, înseamnă că ele sunt sub stăpânirea altcuiva, iar faptele şi cugetarea nu sunt cele normale, sunt stricate de cel care a pus pecetea pe mână sau pe frunte. Punând pecetea pe un document oarecare, acest lucru îţi dă un drept asupra lui. Aici pecetea înseamnă că, de acum înainte, am intrat sub stăpânirea celui care mi-a dat certificatul şi i-am dat putere asupra minţii, faptelor şi cugetării mele.

În acest caz, omul nu mai cugetă la cele dumnezeieşti, ci la cele rele, are faptele bune pervertite spre rău şi cugetarea creştinească este stricată spre cele rele. Constatăm că o lume întreagă judecă strâmb, sucit şi se laudă cu faptele rele pe care le face. Acela este pecetluit fără pecete. Pecete nu înseamnă că, pusă cu sila pe frunte sau pe mână fără voia noastră, noi suntem sub stăpânirea vrăjmaşului. Doamne fereşte! O materie colorată pe frunte şi pe mâna dreaptă, pusă în batjocură ca să râdă de noi, nu are asupra noastră nicio putere. Nu trebuie înţelese lucrurile ad literam, că pecetea 666 este un număr. Dacă îl iei astfel, are înţelesuri nelogice, absurde, în neconcordanţă cu modelul normal de desfăşurare al lucrurilor.

Toată Scriptura are înţelesuri duhovniceşti, pe care le descoperă omului pe măsură ce sporeşte duhovniceşte. Sfinţii Părinţi ai Bisericii tâlcuiesc Scripturile şi ajung la un orizont mai larg şi văd şi alte înţelesuri ale lucrurilor decât acelea care par, la prima vedere, înţelesuri elementare.

Cu mintea ieşită din cadrul mărginirii omeneşti, Sfinţii Părinţi vorbesc şi despre raţiunile lucrurilor. Toate lucrurile: copaci, iarbă, etc. au o raţiune, ele nu sunt făcute de Dumnezeu la întâmplare. Noi le luăm numai în sens materialist, utilitar, ca trebuinţe imediate: copacul ne dă lemn pentru foc sau pentru mobilă, roşia din grădină este bună de mâncat ş.a.m.d. Toată mulţimea şi variaţia aceasta a lui Dumnezeu este făcută cu un rost duhovnicesc, pe lângă trebuinţa trupească. Aşa cum ne folosim de ea trupeşte, trebuie să ne folosim şi duhovniceşte, fiind făcută şi pentru suflet, nu numai pentru trup. Noi o folosim numai pentru trup, dar când omul se eliberează de patimi, începe să vadă raţiunile lucrurilor. Dumnezeu a făcut toate ale lumii, copacul, soarele, luna, anotimpurile, fiinţa umană etc. cu nişte sensuri duhovniceşti.

Când omul începe să le înţeleagă, vede în ele ajutoare foarte importante care îl învaţă cum trebuie să trăiască creştineşte. Dacă vedem raţiunea lucrurilor, învăţăm modul de vieţuire, adică ne dăm seama că Dumnezeu a făcut lucrurile ca să ne folosim sufleteşte de ele, să învăţăm să trăim virtuos. Noi am pierdut această perspectivă şi lucrurile nu mai au decât un scop utilitar, materialist. Dacă suntem împătimiţi şi trăim în lumea strictă a materiei nu le vedem, doar omul duhovnicesc vede văzduhul plin de draci şi de îngeri. Pe îngeri nu-i vedem, pentru că ochii noştri nu pot să-i vadă, iar existenţa e plină de înţelesuri duhovniceşti, dar noi nu suntem pregătiţi pentru ele.

Revenind la cartea Apocalipsei: ce înseamnă chipul desfrânatei celei mari, cu care păcătuiesc împăraţii popoarelor?

Să ne gândim logic. Acolo vorbeşte de desfrânata cea mare. Logic vorbind, o desfrânată undeva pe globul pământesc nu poate să facă nimic rău omenirii. Poate să facă păcatul desfrânării, dar nu are nicio influenţă asupra mea. Acolo este vorba de un rău care vatămă lumea întreagă, desfrânata aceea păcătuieşte cu toată lumea şi o murdăreşte cu păcatele ei. Dacă o iei ad literam, acuza pare lipsită de sens. În realitate, vina există aşa cum nu ne închipuiam altădată.

O lume întreagă este murdărită de acest păcat, e silită să-l facă; unii o fac cu plăcere, peste tot se stăruie asupra acestui păcat. Cel care îşi murdăreşte mintea, păcătuieşte prin desfrânare. Aceasta este desfrânata cea mare: conştiinţa lumii înstrăinată de Dumnezeu, care iubeşte libertatea şi plăcerea păcatelor curviei, care urăşte sfinţenia şi curăţia sufletului şi a minţii. Acolo este prezentată în chip tainic, în chip simbolic, o femeie desfrânată. Sfinţii Părinţi spun că toate cărţile trebuie înţelese în chip duhovnicesc.

La fel şi chipul acestei femei. Scriptura este cuvântul lui Dumnezeu. Dumnezeu-Cuvântul este Fiul lui Dumnezeu şi e nesfârşit, cu mulţime de înţelesuri. Ca în pilda semănătorului: un om semăna seminţe. Sunt prezentate lucruri concrete, după aceea Mântuitorul vine cu un înţeles duhovnicesc şi arată că semănătorul este Dumnezeu, seminţele sunt cuvântul lui Dumnezeu. În afară de înţelesul materialist, există şi înţelesuri adânci, duhovniceşti, la care nu se ridică decât omul duhovnicesc. Aşa şi cu cartea Apocalipsa: Aici este înţelepciunea. Cine are pricepere să socotească numărul fiarei; căci este număr de om. Şi numărul ei este şase sute şaizeci şi şase” (Apoc. 13, 18). Apocalipsa e o carte pecetluită. Sfinţii Părinţi s-au ferit s-o tâlcuiască, cum au tâlcuit Noul Testament şi celelalte cărţi sfinte, pentru că are multe lucruri tainice, pe care nu le înţelegi. Acum începem totuşi să înţelegem anumite lucruri.

Părinte, cum să înţelegem numărul 666?

Unul din înţelesurile duhovniceşti e omul, persoana pervertită cu suflet şi trup cu toate puterile spre rău. Astăzi există acel om, care s-a lepădat de Dumnezeu. Sfinţii Părinţi spun că dacă nu îţi laşi voia în mâna lui Dumnezeu, pune stăpânire vrăjmaşul pe ea. Lepădaţi de Dumnezeu, oamenii nu-şi dau seama că sunt sub stăpânirea vrăjmaşului şi fac voia lui. El întunecă mintea omului, care nu funcţionează normal şi corect aşa cum a făcut-o Dumnezeu. Puterile sale sufleteşti sunt stricate de diavol, de prezenţa lui care le întunecă. Sfântul Isaac spune că primul lucru pe care îl face diavolul când intră în om, îi întunecă ochiul minţii, conştiinţa şi îl pune să facă toate păcatele, pentru care primeşte pedeapsă de la Dumnezeu.

Omul are libertate, dar ispitele sunt atât de subtile.

Dacă este duhovnicesc, omul vede de unde vin şi unde îl târăsc ispitele. Îşi dă seama imediat ce se întâmplă cu el când este ispitit, dacă e creştin care se roagă şi se adună la rugăciune în fiecare seară. Vine tentaţia să furi, să curveşti, să-ţi însuşeşti lucrul altuia şi nu-ţi dai seama că faptele acestea sunt rele, dăunătoare pentru suflet. Acestea sunt tentaţii, încercări ale diavolului de a te trage spre păcat. Ne dăm seama căci conştiinţa trăieşte când suntem ispitiţi, avem un sentiment de îndoială, de plăcere perversă.

Numai binele nu-i tentaţie, ci e putere dumnezeiască, este harul Sfântului Duh care unifică mintea şi sufletul şi, de aceea, când sunt invitat de Duhul Sfânt să săvârşesc binele, conştiinţa trăieşte un sentiment de unire, de încredinţare şi întărire. Cel care mă atrage să fac altceva decât binele e diavolul. Dacă sunt creştin şi luminat la minte, cu trăire şi cu rugăciune, îmi dau seama imediat. Dacă ştii că cineva te pândeşte să îţi facă rău şi îl vezi într-o zi cu ciomagul, nu te duci spre el, ci îl ocoleşti, fugi de el. Creştinul adevărat îşi dă imediat sea-ma, fiindcă el nu face compromisuri cu viaţa sa morală.

Fiecare păcat este o cale deschisă, o libertate, o putere pusă la dispoziţia vrăjmaşului să ne facă rău nouă şi altora. Îi dăm voie să ne facă rău pentru că nu ştie decât acest lucru, el fiind duhul răutăţii. Dumnezeu e izvorul binelui, al darurilor Sfântului Duh şi dacă omul se îndepărtează de Dumnezeu cu greu face binele, nu poate să facă decât răul pe care îl face vrăjmaşul, care s-a rupt de Dumnezeu, de principiul binelui. Aşa şi vrăjmaşul, el îţi propune fericirea, îţi oferă şi tu crezi că propunerile sale sunt bune şi faci ceea ce îţi zice el, dar în realitate te înşeală, îţi prezintă lucrurile pe dos, răsturnate. Şi, nepriceput şi neştiutor, le primeşti, iar după aceea te-a prins bine. Iuda a fost prietenul lui Hristos, n-a ştiut să se pocăiască după gre-şeala făcută, s-a lăsat stăpânit de diavol şi acesta i-a făcut ultimul rău îndemnându-l la sinucidere, ca să fie sigur că îl are în ghearele lui.

Cele mai multe ispite şi tentaţii ajung la om prin mijloacele mass-media. Consideraţi că televizorul poate fi folositor?

Televizorul este una dintre uneltele principale ale răului, prin întrebuinţarea lui rea şi, în general, a mesajelor imorale şi demoralizante pe care le transmite. Este plină lumea de ele. Din păcate, nu prea există om fără televizor, deşi nu este un lucru necesar. Părinţii Bisericii, sfinţii cei mulţi de care este plin calendarul, n-au avut televizor şi s-au făcut sfinţi, mucenici, cuvioşi, ierarhi. Înseamnă că te poţi face sfânt şi fără televizor.

Cu siguranţă, te poţi sfinţi mai uşor fără televizor, deoarece Sfinţii Părinţi spun că Dumnezeu este fără chip, iar mintea este che-mată, prin natura ei, să-L contemple pe Dumnezeu pentru ca astfel, golindu-se de chipurile care o fragmentează, să se unifice şi să se sfinţească. Ori televizorul îl năuceşte pe om cu un potop de chipuri şi de forme şi îi distruge unitatea lăuntrică a minţii. Idealul cel mai înalt este să ajung şi eu sfânt, să mă sfinţesc şi să merg pe drumul sfinţeniei. N-am nevoie de alte mijloace exterioare, care să mă ajute să mă sfinţesc. De televizor nu avem nevoie, că nu ne ajută, ci ne păgubeşte, ne umple de tulburarea lumii şi ne îndepărtează de Dumnezeu.

Sfântul Apostol Pavel spune creştinilor: „rugaţi-vă neîncetat” – care nu e o simplă expresie literară. Creştinul trebuie să aibă mintea legată tot timpul de Iisus, capul trupului-Bisericii din care face parte prin rugăciune. Neîncetat înseamnă să fim permanent cu gândul la Dumnezeu, în legătură cu El. Toţi sfinţii spun să respiri pe Dumnezeu cum respiri aerul; dacă Dumnezeu este pretutindeni, atunci să avem sentimentul că ne găsim permanent în prezenţa Lui. În prezenţa Sa, rugăciunile ni le aude şi tot ce facem se derulează în faţa Sa. Da-că sunt pe drumul înţelegerii, nu mai am timp de televizor.

Timpul meu este aşa de puţin, încât nu pot să-l pierd în altă parte. Lumea nu foloseşte timpul pentru drumul cel bun şi pierde orele în faţa televizorului. Vrăjmaşul ne fură timpul, nu avem timp să ne rugăm, să ne gândim şi să facem cele bune, pierdem lucrul cel bun. Rugăciunea mă duce la Dumnezeu, la o înţelegere duhovnicească. Televizorul mă îndepărtează de gândurile dorite de suflet şi mă murdăreşte cu vederile şi cu auzirile pe care le aud acolo. Nu nu-mai că îmi ia posibilitatea rugăciunii, ci, mai mult, mă murdăreşte şi mă îndepărtează de Dumnezeu cu tot şi cu toate. Nu este nevoie de multă filosofie ca să ne dăm seama ce trebuie să alegem.

Părinte, dacă este atât de importantă sfinţirea minţii prin evitarea risipirii şi întinării ei cu tot felul de chipuri, atunci cum trebuie să privim, de exemplu, manifestaţiile homosexualilor permise şi organizate în România după anul 1989 de către anumite cercuri care apără drepturile minorităţilor?

osuarDrept o provocare şi o ispitire conştientă de către unii oameni căzuţi din toate facultăţile mintale sănătoase, ce se mândresc în chip drăcesc cu păcatul. Ei seamănă în conştiinţa noastră, în sufletul nostru, faptul că şi homosexualii sunt oameni şi au drepturi de minoritari, au dreptul lor la viaţă în societate, fără a se pocăi de acest păcat groaznic, ci, dimpotrivă, făcând paradă cu el. Face parte din aceeaşi uneltire ce ţinteşte pervertirea firii umane răscumpărată de Hristos, ca şi cea privind implantul cipurilor şi a buletinelor de identitate electronice. Este exact acelaşi plan de a duce lume în iad, prin propuneri şi susţineri ale modurilor păcătoase de viaţă ce tind, datorită presiunii slujitorilor diavolului din lume, să fie legalizate.

Noi nu trăim într-o lume aiurită, a nimănui; nu ne-am făcut singuri, nu suntem autonomi să facem ce vrem în lumea aceasta. Ea este făcută de Cineva, există un Stăpân, care este Făcătorul ei. Mărturisim permanent: „Cred întru unul Dumnezeu, Tatăl Atotţiitorul, Făcătorul cerului şi al pământului, văzutelor tuturor şi nevăzutelor”. El ne-a făcut pe noi, toate lucrurile acestea şi a pus în ele porunci. Dumnezeu n-a făcut lumea la voia întâmplării, ci cu un scop bine limpezit, luminat. Ca să ajungi la un scop, trebuie să ai mijloace de a-l atinge. Au făcut maşina ca să ajungi mai repede într-un loc oarecare şi drumurile ca să ajungi sigur într-un anume loc. Toate sunt făcute cu un scop şi omul, atunci când face un lucru, are o raţiune.

Văzând toate cele ce există, înţelegem că nu suntem autonomi, că nu ne-am făcut noi. Constatăm că fiinţa noastră funcţionează fără ştiinţa noastră: ochii văd fără să întrebe, urechea aude şi inima bate fără să ne întrebe, mâncarea se transformă în organismul nostru în substanţe nutritive fără să întrebe. Eu n-am nicio putere asupra acestor lucruri, fiind făcute de altcineva şi funcţionează după legea pusă de Dumnezeu de la început în ele. Când judec un fapt oarecare, nu-l judec abstract extras din cadrul acesta. Nu este liber homosexualul să facă ce vrea, că nu s-a făcut singur ca să facă ce vrea, ci altcineva L-a făcut ca să fie fericitul fericiţilor şi el se prosteşte, se murdăreşte ca să fie nefericitul nefericiţilor. De aceea, nu are nicio justificare sau scuză pentru păcatele sale. Se arată în Vechiul Testament că Dumnezeu a făcut înmulţirea omului prin legi biologice, pentru viaţă.

Homosexualitatea e păcatul morţii. Omul nu se mai înmulţeşte după legile lui Dumnezeu şi nu mai trăieşte după legile divine. De aceea, în Vechiul Testament Dumnezeu a pedepsit acest păcat cu moarte totală, a ars cetăţile de acolo cu foc şi pucioasă coborâte din cer; lacul Marea Moartă, formată în urma pedepsirii Sodomei şi Gomorei, este mort şi nu trăieşte nicio vietate în el. În jurul lui nu creşte nicio buruiană, ca să se arate că păcatul acesta e cel mai grav şi urât înaintea lui Dumnezeu, pentru că perverteşte iubirea şi omul. Spunând că homosexualul are drepturi, el se răzvrăteşte şi face exact ce a făcut Lucifer, îl corectează pe Dumnezeu.

Homosexualul are dreptul să se pocăiască, să plângă şi să se căiască pentru a se vindeca de devierea şi pervertirea firii lui, iar nu să se laude în manifestaţii de stradă. Omul a devenit obraznic, scârbos şi necurat, ca dracul încornorat şi afirmă că ce a făcut Dumnezeu nu a făcut bine, el face mai bine decât a făcut Dumnezeu. Ar trebui ca homosexualii să fie scoşi din localităţi şi să li se creeze, undeva departe, o rezervaţie pentru ei. Să facă ce vor acolo, dar să nu-i ţinem în mijlocul nostru, că ne trezim cu foc din cer peste capetele noastre.

Parada homosexualilor din Bucureşti a batjocorit ţara noastră cu biserici şi cu sfinţi, şi Dumnezeu va da puhoaie de apă ca să spele murdăria. Nu-i fără legătură cu acest fapt. Au fost şi înainte puhoaie, însă după acea manifestare au venit iar ploi nesfârşite care au inundat mii de hectare. Dumnezeu a îngăduit ca apele să spele murdăria aceasta, acest păcat atât de urât îngăduit de creştini şi să înţeleagă oamenii acest fapt. Creştinii trebuiau să fie mai tari, să nu îngăduie aşa ceva, să protesteze şi să apeleze la stăpânire ca să împiedice un fapt ce murdăreşte conştiinţa noastră, care răstoarnă valorile acceptate de conştiinţa umană. Biserica ar fi trebuit să apeleze la preoţi şi aceştia la credincioşi, ca să nu se facă parada homosexualilor. Suntem o ţară creştină şi nu trebuia să fie spurcată de păcatul cel mai grav. Preşedintele Poloniei a interzis aşa ceva în ţara sa.

În anul 1993, Biserica Ortodoxă Română a făcut un referendum, pentru a strânge semnături împotriva aprobării acestor drepturi în Constituţie. La început, în Parlament au încercat să aprobe această lege, iar, după aceea, pe uşa din dos s-a aprobat fără să ştie nimeni. A mai fost odată o situaţie, a venit din Anglia o echipă care trăia murdăria în familiile lor şi voiau să facă reprezentaţie la teatru, ca să-i înveţe pe români treaba aceasta. Ştiu că au fost proteste şi nu s-a făcut.

Lumea discută despre ploile şi uraganele acestea şi se întreabă de ce îngăduie Dumnezeu ca oraşe şi sate să fie inundate, copii morţi, dacă El este bun, milostiv şi iubitor de oameni. Îl învinuiesc pe Dumnezeu cel bun că a făcut pe diavol, iadul în care să se chinuiască omul pentru vecie pentru nişte lucruri făcute un timp. Omul nu vede ce face, nu vede că murdăreşte creaţia lui Dumnezeu, ci, dimpotrivă îl învinuieşte zicând că nu este bun. Însă, El nu l-a făcut pe om ca acesta să facă răutăţi şi ticăloşii.

O lume întreagă stăruie în această înţelegerea strâmbă, socotind necazurile, suferinţele şi bolile drept suferinţe aduse de Dumnezeu. Lumea ar vrea ca Dumnezeu să împiedice aceste catastrofe, căci nu le consideră consecinţa păcatelor desfrâului, avorturilor, homosexualităţii şi ale altor blestemăţii. Vrea ca Dumnezeu să-i lase pe oameni să facă desfrâu şi homosexualitate şi să nu aibă nicio urmare negativă. Dar Dumnezeu nu face aceste suferinţe, ci omul îşi taie craca de sub picioare, blestemându-se prin faptele sale imorale.

În Sfânta Scriptură ni se spune că diavolul a venit în timpul lui Iov la Dumnezeu. Şi Domnul i-a zis Satanei: „Te-ai uitat la robul Meu Iov, că nu este niciunul ca el pe pământ, fără prihană şi drept şi temător de Dumnezeu şi care să se ferească de ce este rău?” Acesta îi răspunde: „n-ai făcut Tu gard în jurul lui şi în jurul casei lui şi în jurul a tot ce este al lui, în toate părţile şi ai binecuvântat lucrul mâi-nilor lui şi turmele lui au umplut pământul? Dar ia întinde mâna Ta şi atinge-Te de tot ce este al lui, să vedem dacă nu Te va blestema în faţă”. Atunci Domnul a zis către Satan: „Iată, tot ce are el este în puterea ta; numai asupra lui să nu întinzi mâna ta”. Şi Satan a pierit de la faţa lui Dumnezeu. După aceasta, a căzut casa peste copii lui Iov care au murit, a căzut foc din cer şi au ars turmele de oi, au venit sabeenii şi caldeii şi au luat vitele şi cămilele, o boală rea a venit pes-te Iov, care rămas sărac şi bolnav pe gunoi. Toate relele şi suferinţele le-a făcut diavolul, nu Dumnezeu, Care i-a îngăduit diavolului ca lucrurile lui Iov să fie în puterea lui.

Diavolul poate să îmbolnăvească pe om, să aducă nenorociri, să aducă ploi şi trăznete şi are putere să-i facă orice rău, dacă îi îngăduie Dumnezeu. Permanent diavolul ar face toate aceste lucruri. Omul n-ar putea trăi, dacă diavolul ar avea libertatea să facă răul dorit. În scurtă vreme, lumea aceasta ar dispărea, dacă Dumnezeu ar îngădui diavolului să lucreze atât cât îl provoacă omul prin păcatele lui. N-are putere să o facă, pentru că nu îi îngăduie Dumnezeu. Totuşi, chiar cu atâtea necazuri şi suferinţe, omul modern trebuie să ştie că Dumnezeu îl îngrădeşte pe diavol ca să nu facă răul pe care l-ar putea face. Lumea este şi va fi proniată până la sfârşit. Sunt şi împrejurări în care Dumnezeu îi îngăduie diavolului să facă rău.

Una din împrejurări este cea cu Iov, în care omul e tare sufleteşte, întărit duhovniceşte şi ispitele din afară nu-l mai clatină încât diavolul n-are ce să-i facă. Necazurile n-au putut să-l clatine din credinţa lui. Căzând la pământ, Iov s-a închinat şi a spus: „Domnul a dat, Domnul a luat; fie numele Domnului binecuvântat!” Atunci nevasta lui i-a zis: „Te ţii mereu în statornicia ta? Blesteamă pe Dumnezeu şi mori!” Dar Iov i-a răspuns: „Vorbeşti cum ar vorbi una din femeile nebune! Ce? Dacă am primit de la Dumnezeu cele bune, nu vom primi oare şi pe cele rele?” În toate acestea, Iov n-a păcătuit de loc cu buzele sale, n-a putut vrăjmaşul să-l clatine cu nimic şi relele, îngăduite de Dumnezeu asupra lui Iov, s-au întors spre cinstea lui. Dumnezeu i-a dat şi mai multă avere, copii şi celelalte.

Dumnezeu îngăduie ca vrăjmaşul să ispitească pe om, când îl ştie tare să reziste şi când nu poate fi biruit. Din această rezistenţă, omul îşi dovedeşte şi mai mult credinţa în Dumnezeu şi primeşte mai multă răsplată, cum a fost cazul cu Iov. Mai este şi altă situaţie; când omul calcă conştient voia lui Dumnezeu şi nu mai împlineşte voia divină. Atunci Dumnezeu vrând să-l trezească, să-şi dea seama că nu-i este prieten cel căruia îi face voia, ci vrăjmaş, îi lasă diavolului libertatea să-i facă omului ce vrea.

Atunci se porneşte vrăjmaşul cu necazuri, cu cataclisme, cu toate relele posibile asupra omului. Dumnezeu îngăduie pe diavol să facă acestea ca oamenii să se trezească, să-şi dea seama că cel căruia îi fac voia este duşman, nu prieten şi, astfel, să fugă de el şi să se întoarcă la credinţa bună. Dumnezeu nu permite aceasta ca să se uite cum vrăjmaşul chinuieşte pe oameni. Dacă omul face voia vrăjmaşului, în mod firesc suferă urmările acţiunilor „prietenului” căruia el îi slujeşte.

Dumnezeu respectă libertatea omului. Dacă face voia Sa, omul se bucură de binecuvântare divină, de sănătate, de toate darurile care au binecuvântarea divină. Dacă face voia diavolului se trezeşte numai cu rele şi necazuri care vin de la el. Omul este inconştient, nu-şi dă seama că, nefăcând voia lui Dumnezeu, îşi face rău lui, fuge de cele bune şi face voia vrăjmaşului care de abia aşteaptă să-l înrobească. A căpătat diavolul putere de a face rău mare, fapte murdare omeneşti şi a dat drumul la potop. El a văzut că distruge casele, recoltele, îi ia omului pâinea, casa şi se bucură. Dumnezeu îi dă voie vrăjmaşului să le facă, ca omul să se trezească şi să nu mai facă rău.

prodromouOmenirea întunecată la minte se tânguie că nu ştie cu ce a supărat pe Dumnezeu de i-a dat aşa necazuri, aşa se jeleşte şi biata femeie revoltată, când îşi vede copilul mort sau bolnav. Ea a făcut zece avorturi şi o să mai facă, dar aşteaptă să îi meargă bine în casă. Nu o dată femeia are tulburare în casă, bătăi, scandaluri, copii bolnavi şi se revoltă: „cu ce-am supărat pe Dumnezeu, de mă pedepseşte în halul acesta!” Răbufneşte împotriva lui Dumnezeu că este nedrept, nemilostiv şi că se bucură de suferinţele ei. Înţelegere strâmbă şi sucită, necreştină. Aceasta o întâlnim peste tot, din cauza ignoranţei mari a poporului nostru. Neavând credinţa bună, el este murdărit permanent. La televizor vede numai omoruri, nu cunoaşte învăţătura Bisericii şi puţinul pe care-l mai ştie i se pare că este o constrângere care vine din afară.

Nu sunt destule necazurile oamenilor, mai vine şi Biserica cu canoane. Foarte mare misiune are Biserica să-i lămurească pe creştini, să înţeleagă lucrurile acestea spre binele şi mântuirea lor. Oame-nii îşi fac rău singuri, întunecaţi de vrăjmaş şi le pun pe seama lui Dumnezeu. Fac rău şi consideră că sunt nevinovaţi. Creştinul este da-tor să nu piardă timpul, ci să se roage. Ceasurile pierdute la televizor trebuie să fie ceasuri de rugăciune, de lectură şi hrănire cu cuvântul dumnezeiesc, atunci nu va fi bulversat şi tulburat sufleteşte de cele văzute şi auzite la televizor. În Evanghelie se spune că în vremurile din urmă vor veni mari rele, necazuri, anotimpurile se schimbă, toate provin din greşelile mari făcute de unii inconştienţi.

Credeţi că este folositoare pentru românul ortodox intrarea în Uniunea Europeană?

Dacă românii ortodocşi vor putea să convingă să creadă pe cei care nu cred în Dumnezeu, atunci le este folositor, dacă, dimpotrivă, se vor molipsi şi vor primi darurile pe care le dă Uniunea Europeană, atunci este vai de ei. O să auzim că sunt prea multe biserici, prea multe şcoli bisericeşti, că la facultăţi sunt prea multe ore de cutare şi cutare, că religia este antisocială şi să se dea deoparte, că este plină Biserica de formele trecutului ş.a.m.d. Dacă o să înceapă să primească darurile diavolului, precum desfrânarea, atunci ţara se transformă într-un bordel. Sodoma şi Gomora nu sunt departe.

Filosoful francez Andre Malraux a spus că mileniul trei va fi creştin sau nu va fi deloc. Adică răul a ajuns la o aşa de mare întindere, încât este la maxim. A nesocotit şi nesocoteşte legile fundamentale, pe care Creatorul le-a pus în univers. Civilizaţia europeană este pe malul prăpastiei. Dacă omul nu se trezeşte, nu poate să meargă mai departe, nu îngăduie Dumnezeu. Răul este aşa de mare, încât Dumnezeu scurtează timpurile. Aşa de tare s-au stricat lucrurile, încât o lume întreagă este prinsă de val şi târâtă la vale, inconştientă de lucrurile rele pe care le face şi îşi pierde sufletul. Dumnezeu nu poate fi indiferent de mulţimea care îşi pierde sufletul, din cauza aşa zisei civilizaţii, şi îi va pune capăt, cum a pus capăt comunismului.

Putem asemăna vremurile de acum cu vremurile de la plinirea vremii, când Iisus Hristos a venit să răscumpere lumea?

Atunci era altceva, era plinirea pentru mântuirea lumii, acum este plinirea pentru sfârşitul lumii.

Mai vedeţi o regenerare a neamului omenesc?

Depinde de om. Dumnezeu a zis: „Dacă mă veţi vrea şi mă veţi asculta, bunătăţile pământului veţi lua”. E în mâna omului acest fapt. Dacă se trezeşte şi se întoarce la Dumnezeu, lucrurile se schimbă, însă dacă omul continuă să-şi facă rău singur, va avea ceea ce-şi face. Depinde de noi. Noi avem tot ce ne trebuie, avem Sfinţi Părinţi, avem o mulţime de cărţi, avem şi învăţătura Bisericii şi în loc să apelăm la ea, apelăm la celelalte. În loc să folosim bunurile pe care le avem, ne pierdem timpul să vedem ce ne dă vrăjmaşul, televiziunea.

Aceasta poate fi considerată o autodistrugere lentă?

Aşa e. Omul nu crede că aici este greşeala cea mare, nu ştie că-i face rău televizorul, i se pare folositor. În ziare s-a scris de un apel, făcut la credincioşi de un preot pentru un bătrân căruia i se stri-case televizorul. Bătrânul, căruia i se apropia sfârşitul, se tânguia că nu mai are televizor. În loc să fie bucuros că nu mai are televizor şi să se pregătească sufleteşte că venea sfârşitul vieţii lui, el se plângea că i s-a stricat televizorul şi cerea să i se dea bani, ca să-şi cumpere altul. Este o înţelegere greşită.

Cei care sunt beţivi, cei care se droghează sau fumează pot fi consideraţi sinucigaşi?

Mai rău decât sinucigaşii, ei s-au dat răului de bună voie. Însă, sunt şi ei victime ale acestei năuciri a societăţii în ansamblul ei, trebuie ajutaţi să se vindece de patimile lor.

Drogurile atacă tot mai mult România.

Toate patimile, spun Sfinţii Părinţi, deteriorează starea firească a omului, mintea lui normală şi voinţa lui, aşa cum le-a făcut Dumnezeu. Patimile îi dau minţii şi voinţei raţiuni false, adică face lucruri părute bune, care, în fond, îi fac rău. În mod firesc, dacă văd un câine periculos, fug de el, că mă poate ataca. Dimpotrivă, văd că vine, mă duc la el, sare asupra mea şi mă rupe. Cel care a fumat o viaţă întreagă, ştie că tuşeşte din cauza fumatului şi şi-a stricat plămânii şi ficatul, nu mai vorbesc că a cheltuit atâţia bani aruncaţi pe foc. În mod normal, omul fuge de rău, nu bagă mâna în foc că ştie că focul îl arde; dacă vede un şarpe, nu pune mâna pe el că ştie că, dacă îl muşcă, moare. În general, omul fuge de rău, că aşa e făcut de Dumnezeu ca să-şi salveze existenţa. În loc să-şi facă bine, omul îşi face rău singur, scoate mereu ţigara şi o aprinde; nu mai vrea s-o lase fiindcă voinţa s-a stricat aşa de tare că a devenit a doua fire stricată.

Omul, care este făcut de Dumnezeu să fugă de rău, inconştient acum caută să-şi facă singur rău. Aşa sunt toate patimile, ele pervertesc fiinţa bună şi înţelegerea omului. Fără să vrea omul face păcatul, deşi firea lui îl îndeamnă să nu-şi mai facă rău. Omul n-ar mai vrea să-şi facă rău cu gândul, dar mintea sa funcţionează din obişnuinţă pentru că s-a creat firea pervertită spre rău, astfel încât firea, ce în mod normal îl duce la bine, acum s-a stricat şi îl duce la rău. Omul este pervertit împotriva voinţei lui şi împotriva existenţei lui; el face mereu răul pe care n-ar vrea şi nu trebuie să-l facă. Este stăpânit, e robit de păcat, adică el nu mai face voia lui Dumnezeu, ci face voia unei puteri străine, a diavolului care îl stăpâneşte.

În primele secole după Hristos au existat mulţi mărturisitori, acum nu se mai mărturiseşte, cu atâta tărie, credinţa în Iisus.

Atunci era altă situaţie, era puternic păgânismul şi creştinii erau socotiţi duşmani ai imperiului şi de aceea erau urmăriţi şi persecutaţi. Nu mai sunt acele situaţii, acum a slăbit mult credinţa. Deşi în vremea comunismului au fost mulţi mărturisitori ai credinţei.

Credeţi că în viitor creştinii vor fi prigoniţi?

S-ar putea. Creştinismul nu mai are conducători de talia Sfinţilor Părinţi. Se evită o opoziţie făţişă şi tranşantă a ierarhiei împotriva celor care pervertesc societatea şi mintea oamenilor. Persecuţie a fost şi în timpul comunismului. Creştinii nu aveau voie să poarte crucea la gât. Cineva spunea că nu vroiau să dea voie ca preoţii să meargă pe stradă în rasă, ci numai îmbrăcaţi civil. Erau măsuri restrictive care făceau să sufere sensibilitatea credincioşilor: să nu mai înveţe copii în şcoală credinţa cea dreaptă şi să nu se dea voie să tipăreşti carte religioasă.

În ţara noastră a fost o revigorare duhovnicească monahală, datorată Sfântului Paisie Velicicovki.

sf-cuv-paisie-velicikovski-de-la-neamt-1794-10Se vorbeşte de refacerea monahismului prin paisianism. Dar de ce a venit Paisie în România, de ce nu a stat în Sfântul Munte? Firesc era, ca rus, să se ducă în Rusia cu ucenici cu tot, să facă o mănăstire mare. Nu s-a dus acolo. Între viaţa duhovnicească sporită de la noi şi cea din Rusia era o distanţă ca de la cer la pământ. Documentele ne spun că la Poiana Mărului se stabilise tot un ucrainean – Vasile de la Poiana Mărului, acum canonizat. La noi era o înaltă viaţă duhovnicească, iar în Rusia era slăbănogită din cauza influenţelor tătare şi turceşti.

Se vorbeşte despre reînfiinţarea monahismului în ţara noastră de ucenicii lui Nicodim. În secolul al IV-lea au trăit ca monahi Sfinţii Ioan Casian şi Gherman. Călugării sciţi, care au luat parte la Sinoadele Ecumenice, erau din Ţările Româneşti. Sfântul Ioan Casian a rămas mare părinte bisericesc şi a scris „Regulile” vieţii călugăreşti pentru cei din Apus. Înseamnă că în primele veacuri creştine mona-hismul nostru ajunsese la un nivel ridicat. El nu s-a stins, creştinismul nu a dispărut, chiar dacă au năvălit popoarele migratoare. Nu s-a putut dezvolta la un anumit nivel, dar s-a menţinut permanent.

Nicolae Iorga a spus că o mie de ani creştinismul a fost în schituri, în mănăstiri, în sihăstrii, s-a menţinut sub formă sihăstrească. Nu s-a putut organiza sub formă chinovială, dar s-a menţinut în forma sihăstrească care este cea mai înaltă şi sublimă. Sunt sihăstrii şi azi: Sihăstria Putnei, Sihăstria Neamţului, Sihăstria Voronei şi alte sihăstrii. Când s-a organizat sub influenţa bizantină în formă de biserici mari, sihăstria s-a păstrat şi călugării au continuat viaţa predominant în sihăstrii izolate. Paisie nu a organizat monahismul, el s-a înduhovnicit de monahismul găsit aici în care s-a format.

Era un înalt nivel al creştinismului la noi în ţară. La domnitorul Matei Basarab a venit patriarhul Macarie al Antiohiei, însoţit de Paul de Alep. Acesta a consemnat cu câtă evlavie şi rigoare era ţinut Postul Mare la Curtea Domnească. În duminica înainte de Postul mare, domnitorul a convocat boierimea şi a dat o masă oficială la care a fost invitat patriarhul. Seara, în biserica mare toţi au participat la Vecernie şi în săptămâna următoare, care era prima din Postul Mare, toate pieţele şi târgurile erau închise şi se postea. Miercurea au luat parte domnitorul şi patriarhul la Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite şi apoi s-a dat masă de post. Până atunci a fost post total. Se ţinea aşa cum se făcea la mănăstiri.

În Descrierea Moldovei, Dimitrie Cantemir spune cum erau mesele domneşti. Erau chemaţi la masa domnească mitropolitul şi stareţi de la marile mănăstiri, dar clericilor li se servea mâncare călugărească fără carne. Nu a înfiinţat aceasta Cantemir, exista demult această rânduială, care dovedeşte viaţa aleasă călugărească. Şi viaţa creştină ortodoxă se menţinea cu stricteţe. În vremea lui Cantemir, în Moldova erau 400 de mănăstiri, schituri şi sihăstrii, la fel în Muntenia. Deci Paisie a făcut doar o rânduială la mănăstirile unde a stat, aici fiind o înaltă viaţă monahală.

La mănăstirea Neamţ a ieşit, în anul 1987, un sfânt din pământ. Înainte de întemeierea mănăstirii exista o aşezare călugărească, era o biserică şi în apropierea ei cimitirul, unde erau îngropaţi cuvioşii părinţi. Sfântul acela a avut o viaţă înaltă şi câţi vor mai fi încă.

Mult înainte de a veni ucenicii lui Nicodim, a fost la noi o viaţă mănăstirească aleasă. La mănăstirea Secu a trăit Varlaam, mare mitropolit care a scris Cazania. La Mănăstirea Neamţ s-au păstrat de la Paisie doar manuscrisele, dar mai nimic din lucrurile lui. Mormântul lui din biserică este gol. Trupul lui l-au luat ruşii.

În general, românii şi cu ruşii nu s-au asortat deloc, sunt diferiţi prin stilul lor de viaţă, felul de a fi şi prin credinţă. Una este credinţa rusească, sentimentală şi alta e cea românească. Am observat lucrurile acestea după ce a început primul război mondial. S-au refugiat în Moldova călugări din Basarabia, pe care au ocupat-o ruşii. Un grup mai mare de călugări au ajuns la Mănăstirea Neamţ. Au stat un timp, dar nu s-au împăcat deloc. Erau români, dar erau sub influenţă rusească. N-au putut să stea. Nu se potrivesc. Românii de la Mănăstirea Neamţ nu aveau o amintire prea bună despre Paisie.

L-aţi cunoscut pe părintele Dometie Trehenea?

avva Dometie TriheneaA fost un român bun şi un duhovnic iscusit. Prin tot ce a făcut, el a lăsat mărturia unei prezenţe româneşti frumoase în Sfântul Munte. A făcut aceasta, în primul rând, cu pilda vieţii lui. A fost şi stareţ la mănăstirea Zografu. Au fost mulţi călugări români în Sfântul Munte împreună cu dânsul. În anul 1963, o delegaţie românească s-a interesat îndeaproape de prezenţa românilor în Sfântul Munte Athos. Erau atunci 70 de chilii româneşti în Sfântul Munte; la fiecare chilie erau 2-3 călugări. Erau câteva sute de călugări români.

În acel an, 1963, a fost sărbătorit un mileniu de existenţă a Sfântului Munte Athos. Au venit toţi patriarhii, printre care patriarhul Atenagora şi patriarhul Iustinian. Atunci s-a îngăduit să mai vină călugări din ţările ortodoxe, căci multă vreme a fost întreruptă această legătură. Din acei părinţi vechi nu mai este niciunul. Ultimul a fost părintele Dionisie Ignat, care a plecat şi el la Domnul. Din anul 1974 s-a dat drumul şi s-a îngăduit să mai vină părinţi români în Sfântul Munte. Marele neajuns era faptul că cei care veneau nu aveau o experienţă mănăstirească, fiind formaţi în perioada comunistă, fără viaţă creştină autentică şi cu resurse duhovniceşti foarte sărace.

În ţară s-au făcut milioane de avorturi.

Despre milioanele de avorturi făcute nu se vorbeşte deloc. Sunt fiinţe umane ucise, toată lumea îl aprobă. În Biserică se vorbeşte mereu, dar nu de această. Suntem ţară cu record. Cum este posibil? Este o ignoranţă fantastică în înţelegerea creştină a oamenilor. Omul nu ştie ce face, ce urmează după acest păcat. Dacă s-ar gândi bieţii oameni ce îi aşteaptă la sfârşitul vieţii, ca de foc ar fugi. N-au conştiinţa a ceea ce se va întâmpla. Nu mai cred în Dumnezeu, nu mai cred în viaţa veşnică. Au auzit, cred despre viaţa veacului ce va să fie, dar credinţa este aşa slabă şi searbădă ca şi cum n-ar exista. Sunt grijulii să trăiască bine, să mănânce bine. Ei spun: o mai fi dincolo ceva, dar măcar aici să fie bine. Sunt indiferenţi, nu-i doare capul. Ei vreau să fie bine aici, că aici este sigur. Sunt inconştienţi nu-şi dau seama, nu înţeleg, nu cred.

Dar politica interesează?

Dacă politicienii fac rău, eu de ce nu zic nimic bun? Aici este greşit. Dacă sunt creştini, unde văd că e rău trebuie să spun că e rău.

Sărbătorile au ajuns motive de distracţii. S-a dus în bună măsură duhul sărbătorii de care vorbea Vasile Băncilă.

Aici e greşeala mare, oamenii văd sărbătoarea în satisfacerea trebuinţelor pământeşti nu cea spirituală, căci aceea este propriu zis sărbătoarea. Se îngrijesc de pântece, de consum ca în Occident şi să facă păcate. Vedem cum se bălăcesc în noroi, în păcate şi consideră că acesta este idealul şi marea fericire. Oamenii nu ştiu, nu sunt lămuriţi. În marea ignoranţă în care trăiesc, îşi irosesc timpul cu televizorul, cu alte distracţii şi nu le mai rămâne timp pentru suflet, să citească cărţi, să se informeze. În necunoştinţă, omul nu a înţeles că ignoranţa este una din proptelele păcatelor, aşa cum spune Sfântul Ioan Damaschin că neştiinţa, uitarea, nepăsarea sunt cei trei mari duşmani ai mântuirii. Omul nu ştie ce e bine şi ce este rău şi îşi caută satisfacţia la nivelul acesta.

Cum poate veni parohia mai bine în întâmpinarea tinerilor?

Preotul să facă slujire că aceasta este chemarea lui, nu să facă comerţ, turism sau alte afaceri. Aceasta este datoria preotului: să se dăruiască cu tot sufletul pentru slujirea preoţiei. Dacă vrea să facă ceva, trebuie să fie el întâi convins şi să facă, nu numai aşa de formă, ci cu tragere de inimă, cu entuziasm, cu tărie. Dacă apare lăcomia, ai terminat cu slujirea. Virgil Gheorghiu a scris despre un preot de ţară, dăruit din toată inima slujbei şi poporului. Aceasta este chemarea preotului. Lumea aleargă pe la mănăstiri, dar nu se foloseşte prea mult. Te duci o dată, de două ori pe la mănăstire, te-ai spovedit o dată, n-ai făcut nimic. În parohie, preotul este permanent în mijlocul lor, la îndemână şi se poate apela tot timpul la el.

Pe tineri foarte greu îi duci să se spovedească.

Ei nu ştiu ce este spovedania, n-au credinţă, sunt marcaţi de stilul de viaţă în care trăiesc, de cele pământeşti şi nu-i simt nevoia.

Se vorbeşte mai mult despre antihrist decât despre Hristos.

Aceasta e diversiunea, înşelăciunea cea mare. Când oamenii ar trebui să vorbească mai mult despre Hristos, de învăţătura Lui, de credinţa în El, de dragostea de Hristos, ei vorbesc despre pecetluire, antihrist. Oamenii trăiesc creştinismul la niveluri foarte diferite.

Vă mulţumim pentru cele duhovniceşti.

Vorba multă nu-i bună, ştim o mulţime de lucruri, dar nu le facem, suntem curioşi să ştim, să auzim, dar ducem acelaşi fel de viaţă cu pogorăminte, cu compromisuri, şi rămân lucrurile importante de făcut. Nu numai că rămân, ci se strică şi mai tare. Preoţii ar trebui să strige împotriva diferitelor aspecte ale civilizaţiei, să ferească oamenii de pericole şi să le arate cât de dăunător e televizorul. Dar ca s-o facă, trebuie să fie convinşi că este o unealtă foarte păgubitoare şi că trebuie să nu-l folosească nici ei. De la televizor nu luăm învăţătura noastră creştinească, ci din Sfânta Scriptură şi de la Sfinţii Părinţi, care ne folosesc şi ne îndrumă.

Toate civilizaţiile sunt atee, materialiste, ele nu pot să-mi dea niciun gram de învăţătură, nu pot să mă facă mai bun, mai creştin, ele nu au posibilitatea să mă înveţe. Acceptăm voluntar să ne facem rău: pierdem timpul, auzim o mulţime de lucruri rele, ne murdărim conştiinţa, viaţa. După ce urmăreşti un ceas la televizor nu te mai poţi ruga, este nefolositoare rugăciunea după ce ai stat la televizor.

Nu poţi să te rogi, pentru că eşti încărcat cu ce ai văzut şi ai auzit. Când spui „Doamne Iisuse” sau „Tatăl nostru”, în mintea ta se derulează secvenţe văzute pe micul ecran. Nu mai este rugăciune, e batjocură. Rugăciunea înseamnă înălţarea minţii la Dumnezeu, să rupi orice legătură cu cele pământeşti. Nu poţi avea o convorbire cu Dumnezeu când eşti plin de imagini, vorbe şi simţiri lumeşti. Un creştin adevărat nu renunţă la convorbirea cu Dumnezeu, sfântă şi folositoare, ca să privească murdăriile vătămătoare ce-i fac rău. Nu-mai o minte bolnavă este în stare de aşa ceva.

1 A trecut la Domnul la 22 februarie 2011.

Sursa: George Căbaş, Părinţi contemporani din Sfântul Munte Athos, Ediţia a doua, îmbogăţită, Editura Anastasis, 2014

Mulţumim d-lui George Cabas pentru îngăduinţa de a posta interviurile sale cu părinţi aghioriţi (culese între anii 1996-2008) pe blogul nostru.
Se va prelua cu precizarea sursei –
Blogul Sfântul Munte Athos

Foto din arhiva blogului (de sus în jos): (1). Avva Petroniu Prodromitul fotografiat în 2004 de Părintele Theodossios de la Simonopetra, / (2). Schitul Prodromu, / (3). Icoana Maicii Domnului Prodromiţa, / (4). Avva Petroniu împreună cu Pr. Cleopa Ilie şi mireanul Leonida Plămădeală (viitorul mitropolit al Ardealului, ÎPS Antonie), anii ’60, / (5). Avva Petroniu, foto credit George Crasnean, / (6). Monah rugându-se cu metanierul, / (7). Iconostasul bisericii principale a Schitului Prodromu, în stânga se află Icoana Maicii Domnului Prodromiţa, / (8). ÎPS Theofan al Moldovei luându-şi rămas bun de la Stareţul Petroniu, / (9). Avva Petroniu, foto credit George Crasnean, / (10). Craniu din osuarul prodromit, / (11). Schitul Prodromu şi Marea Egee, / (12). Icoană a Cuviosului Paisie Velicikovski, / (13). Stareţul Dometie Trihenea, / (14). Mormântul Părintelui Petroniu, foto credit Laurenţiu Dumitru (jos)

Prodromu. Mormantul staretului Petroniu (2)

„Lumină între cer și mare. Schitul românesc Prodromu din Sfântul Munte Athos” (Trinitas, 2010)

Pelerinul care ajunge la Prodromu rămâne impresionat de chipul monahilor, de mersul aspru pe piatra din curtea mănăstirii, de cerul de cristal și de marea albastră care se întinde, aparent fără sfârșit, sub privirile asceților.

La Prodromu, pelicula poate surprinde doar vizibilul. Rămâne mult loc pentru lumini nevăzute, dar prezente, vii, care se întipăresc în suflet și te vor face să ai mereu nostalgia acestui loc.

Lumină între cer și mare este un film documentar care deschide porțile acestui așezământ al sfințeniei dezvăluind din viața monahilor români athoniți lumini duhovnicești.

schitul-romanesc-prodromu-din-sfantul-munte-athos-dvdVeți descoperi în acest film ritmul vieții monastice trăite în cea mai deplină asumare. Veți găsi câteva elemente de istorie a locurilor și a schitului, dar și o amănunțită descriere a bisericii, a chiliilor, a vecinătăților. Veți vedea cum se roagă, cum lucrează, cât de primitori sunt și cum își prețuiesc tezaurul călugării prodromiți.

Documentarul Lumină între cer și mare este privilegiul de a întrezări frânturi dintr-un mod de viață care este în mare măsură inaccesibil. Este descoperirea unei lumi în care trăiește sfințenia într-o totală discreție.

Producător: Televiziunea Trinitas /
Apariție 2010 / Durată 64 minute /
Limba română
/ DVD video, PAl, 16:9 / 19, 50 RON

DVD-ul se poate achiziona de la pangarele bisericilor, din librăriile ortodoxe sau online din magazinul Trinitas TV: LUMINĂ ÎNTRE CER ȘI MARE. SCHITUL ROMÂNESC PRODROMU DIN SFÂNTUL MUNTE ATHOS

Pășind sfios prin Grădina Maicii Domnului, Sfântul Munte Athos, Arhim. Mihail Daniliuc

schitul-prodromu

Athosul este un tărâm vegheat de Maica Domnului, ocrotitoare a chinoviilor athonite, adevărate flori, ce dăruiesc pelerinilor pace și bucurie în Duhul Sfânt. Vârful Atonului, atinge maiestuos înaltul cerului, îmbrățișându-se cu norii zglobii, tiviți pe alocuri cu chenare aurii, iar hăurile măgurii se scăldă în apele mării de un albastru sidefat, voind parcă să ne deslușească lămurit armonia dintre pământ și apă, dintre mare și munte.

Din ce cauză s-o fi numind „grădină”? Pentru ce chiar „a Maicii Domnului”, de vreme ce acolo trăiesc călugări, numărând timpul în boabe de metanii? Asemenea întrebări mi le-am pus adeseori, gândind că „grădină” înseamnă un spațiu deschis, destinat cultivării plantelor decorative, a florilor, în scop estetic, recreativ. Ajungând în Sfântul Munte, nedumeririle mi s-au stins. Am înțeles că într-adevăr Athosul este un tărâm vegheat de Maica Domnului, ocrotitoarea chinoviilor athonite, adevărate flori, ce dăruiesc pelerinilor pace și bucurie în Duhul Sfânt. Nu-mi propun să aștern aici o istorie a acestor meleaguri ferice, unde mănăstirile, schiturile, chiliile, sihăstriile – adesea sfidând înălțimile ori genunile – înlesnesc pelerinului sârguincios întâlnirea cu Stăpâna „grădinii”. Voiesc să vă redau, în puţine rânduri, câteva clipe de bucurie, liniște, frânturi de rugăciuni, trăite pe binecuvântatul pământ athonit.

Când am purces către ținutul atât de râvnit de orice căutător de frumuseți nepieritoare, s-a întâmplat ca marea, ce-l înconjoară din trei laturi, să clocotească de furie. Se luptau crâncen două anotimpuri: iarna, simțind că pierde înfruntarea, cu ultime forțe a tulburat-o, încât valuri năprasnice mușcau cu o nestăvilită cruzime din țărmul istovit să țină piept talazurilor învolburate. De aceea a trebuit să folosim cealaltă modalitate de a intra în muntele sfințit, uscatul. Un soare cald, de primăvară, o lumină moale, aurie, în care parcă ți se topea sufletul, ne-au cuprins. Camarazii mei de pelerinaj se arătau la fel de încântați ca mine, deși unii nu mergeau pentru prima dată pe urmele atâtor „sfinți grădinari” ai Maicii Domnului. Trecând de o zonă cam aridă, cu o vegetație firavă, am străbătut un loc ca de poveste. Puzderie de gângănii se țeseau pretutindeni, tremurând în suluri de raze. Pe ici, pe colo zăream câte un pârâiaș încrețit în zâmbiri binevoitoare; pe malurile lui, desișuri de copaci tineri își dezvăluiau verdeața crudă la soare. Mașina, strecurându-se uşoară pe margini de prăpastii, ne ducea înspre primele obiective: Mănăstirile Hilandar și Costamonitu. Ne-am închinat cu evlavie în cele două așezări monahale. În prima domnea o „nefirească” liniște. Viețuitorii, după privegherea de toată noaptea, se odihneau. Însă Maica Domnului, din icoanele bisericii, ne-a întâmpinat ca o gazdă primitoare.

La cea de-a doua, economul obştii, cu mânecile suflecate, trebăluind, ne-a oferit o autentică lecție de smerenie. Dulama, atât de veche încât abia mai suporta încă un petic pe lângă celelalte așezate într-o dezordine ordonată, m-a făcut să realizez că pe monahul costamonit nu-l prea interesa veșmântul cel din afară. Cu siguranță își lucrase unul minunat pe dinăuntru, dezvăluit de ochii săi blânzi, luminoși, contrastând cu barba căruntă, răsfirată, ce-i acoperea obrajii.

prodromou si prodromitaDe aici am pornit către aşezământul atât de drag oricărui român venit în Sfântul Munte Athos. Se apropia seara, soarele scăpătase deja spre asfințit. Urcam cu anevoie pe culmea unde a fost zidită „mica Românie” din Athos. Schitul Prodromul (adică Înaintemergătorul), căci despre el vorbim, a fost întemeiat între anii 1852-1866 de ieroschimonahul Nifon Ionescu și ucenicul său, Nectarie. Închinat Sfântului Ioan Botezătorul, se află pe teritoriul Mănăstirii Lavra, având drept ctitori principali pe domnitorul Moldovei, Grigorie Ghica, alături de mitropolitul de la Iași, Sofronie Miclescu, și de Nifon, mitropolitul Munteniei, cărora li s-au adăugat mulți creștini darnici, evlavioși. Ni s-a servit întâi o mică gustare în trapeza mănăstirii – ce te îndemna mai degrabă să flămânzești după dorul de Dumnezeu –, după care ne-am cazat. Apoi, bibliotecarul chinoviei, părintele Daniel, ne-a purtat cu vorbă caldă printre rafturile ordonate, clituite de cărți, ale bibliotecii așezământului adăpostind valori de o inestimabilă valoare spirituală și culturală, oferindu-ne și un prețios cuvânt de învățătură. Au urmat câteva ceasuri de tihnă. În toiul nopții, când până și stihiile se odihnesc, bătu clopotul, chemând obştea să facă noaptea zi prin stăruitoare rugăciune. Din toate ungherele cetății ce împrejmuiesc biserica se auzeau pașii domoli ai monahilor ieșiți din chilii, parcă purtați de îngerești aripi, grăbindu-se să aducă slavă lui Dumnezeu. Alături de tovarășii mei de drum, am intrat în sfântul locaș. Licăririle lumânărilor se îngemănau cu flacăra lină a candelelor, scăpărând în jur scântei ca de foc. Maica Domnului, din arhicunoscuta icoană Prodromița, ne privea cu bunătate, binecuvântându-ne pelerinajul. În zori, slujba se sfârși. Hrăniți duhovnicește, călugării se retrăgeau, cu aceeași fină discreție, în odăile lor. Noi, peregrinii, ne îndreptarăm către chilia unui părinte nins de vreme, coborât parcă dintr-o icoană.

avva-iulian, foto ciprian negreanuDeși ostenit după atâta corvoadă duhovnicească, avva Iulian nu ne-a refuzat. Blând, ne-a primit în cămăruţa sa cuminte, luminată de aceeași nelipsită candelă aşezată în fața câtorva icoane devenite ferestre ale Cerului. Ne-a povățuit cu un grai blajin, ca al unui bunic sfătos. Și acum îmi sună în minte zicerea smeritului athonit: „taine mari noi trăim, dar la ele nici gândim”. Luând blagoslovenie, l-am lăsat pe fericitul ostenitor să-şi continue vorbirea cu îngerii. Mulțumindu-i Maicii Domnului pentru găzduire, am pornit spre alte flori din preafrumoasa ei grădină: Marea Lavră, Iviru, Pantocratorul, Stavronichita, Sfântul Ilie, Vatopedu. Ne-am închinat la nenumărate sfinte moaște, ne-am reîntâlnit cu Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, prezentă în icoanele sale făcătoare de minuni ce străjuiesc bisericile sau paraclisele mănăstirilor ori schiturilor din muntele monahilor.

În călătoria noastră zăream uneori vârful Atonului, atingând maiestuos înaltul cerului, îmbrățișându-se cu norii zglobii, tiviți pe alocuri cu chenare aurii. Alteori, hăurile măgurii se scăldau în apele mării de un albastru sidefat, voind parcă să ne deslușească lămurit armonia dintre pământ și apă, dintre mare și munte, care a chemat cu tainică glăsuire călugări de diferite etnii ce s-au retras din lume, ca s-o binecuvinteze de aici prin necurmatele lor rugăciuni. Au urmat în pelerinajul nostru alte chinovii ca Xiropotamu, Sfântul Pantelimon (Russikon), Cutlumuș, Caracalu, Schitul românesc Lacu, adăpostind mulțime de asceți căutători ai potecii către Patria Cerească. După câteva zile de hrană sufletească, clipe de taină și rugăciune, marea, potolită, a îngăduit să ne îmbarcăm pe un vas, oferindu-ne astfel posibilitatea să admirăm din larg grădina Maicii Domnului. În tăurile singurătății a rămas Muntele, sfințit de nevoințele atâtor anahoreţi, știuți sau neștiuți, iar noi ne-am întors acasă cu o mângâiere nespusă, purtând în suflet lumini athonite, dar mai ales întâlnirea cu Maica Domnului, proteguitoarea neobosită a grădinii Ei duhovnicești.

Arhim. Mihail Daniliuc,
Egumenul Schitului Intrarea Maicii Domnului în Biserică, Vovidenia, Neamț

Sursa: Doxologia

Foto Schitul Prodromu © Silviu Cluci
Foto Avva Iulian © Pr. Ciprian Negreanu

Despre secularizarea monahismului contemporan (cuvânt ținut la Schitul Prodromu), Danion Vasile

Într-unul din anii trecuți, pe când era în pelerinaj în Sfântul Munte Athos, Danion Vasile a ținut două omilii în faţa monahilor prodromiţi la invitația părintelui stareț  Petroniu, de acum adormit întru Domnul.  Într-una din ele a comentat învăţăturile sfinţiei sale privitoare la secularizarea monahismului contemporan. Aveți mai jos cuvântul rostit cu acest prilej, un cuvânt curajos, inspirat, cu discernământ (LD)

Despre secularizarea monahismului contemporan

– Cuvânt ţinut la Schitul athonit Prodromu –

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.

Prăznuim astăzi pe cuvioşii athoniţi şi aş începe prin a vă citi un cuvânt despre profeţia pe care a avut-o cuviosul Marcu, ucenicul Sfântului Grigorie Sinaitul legat de Schitul Prodromu.

„Această vedenie a văzut-o cuviosul Marcu, uce­ni­cul Sfântului Grigorie Sinaitul, treaz fiind, adică, cum stau îngerii şi arhanghelii împrejurul Născătoarei de Dumne­zeu, slăvind-o şi închinându-se ei, care avea pala­te de aur preafrumoase şi înalte, către partea ce se zice Vigla, adică frumoasă privire. Această vedenie s-a împli­nit acum la schitul nostru românesc Prodromu, pentru că aici este acest loc numit Vigla.

Şi unii dintre cuvioşii părinţi, vrednici de cre­din­ţă, ne-au spus nouă, precum şi duhovnicul Antonie Grecul a auzit de la stareţul lui, că de multe ori, trecând seara pe acolo, vedea lumină. Şi a cunoscut şi a văzut că în acel loc voieşte Maica Domnului a se zidi mănăstire frumoasă, după cum se vede astăzi. Şi pentru întărirea, mângâierea şi ajutorul celor ce vor locui într-însul, însăşi Maica Dom­nului ne-a dăruit nouă, nevrednicilor, preasfinţit chipul său şi al Fiului său închipuit pe icoana cu dumnezeiască mi­nune zugrăvită.” (1)

Prăznuindu-i pe cuvioşii athoniţi, este de mare importanţă să înţelegeţi că rostul vostru ca monahi pro­dro­miţi este de a ajunge alături de ei în Împărăţia Cerurilor, ca să o lăudaţi pe Preasfânta Născătoare de Dumnezeu.

Mărturia pe care voi, ca monahi, trebuie s-o daţi lumii de astăzi, este foarte importantă, pentru că lumea este într-o dezbinare din ce în ce mai puternică.

Părintele stareţ, părintele Petroniu, scria într-o carte că oame­nii vor pace, caută pace, dar nu ştiu să o caute cum trebuie; caută pacea lumească, fără să ştie să-L cheme pe Dumnezeu în ajutorul lor şi să dobândească pacea cea adevărată. Scria părintele Petroniu: „Mulţimile de pelerini, care vin an de an la Athos, nu vin să vadă obiecte artistice, antichităţi sau muzee, de care este plină lumea de astăzi; ci cu totul altceva. Omenirea de astăzi, învrăjbită, izolată, tânjeşte după comuniunea şi căldura dragostei şi vine s-o vadă la Athos.” (2) Numai că duhul acesta lumesc încet, încet începe să-şi facă loc chiar şi în Sfântul Munte Athos, prin diversele tentative de modernizare.

Părintele Benedict Ghiuş, vorbind despre criza monahismului, spunea următoarele: „Toată viaţa călugă­rească este ascultare şi rugăciune, rugăciune şi ascultare. Epocile de criză ale monahismului sunt o problemă a rugă­ciunii şi a ascultării. Prin urmare, restaurarea monahis­mului stă în întoarcerea la temeiul acestor principii ale vieţii monahale.” (3)

Numai că, o dată cu împuţinarea ascultării, o dată cu împuţinarea rugăciunii, asistăm şi la o împuţinare a nevoinţei. Părintele Macarie de la Simonos Petras spunea într-un articol că unul din motivele pentru care mona­hismul athonit s-a aflat în criză a fost că, prin anii 1921-1922, au venit în Sfântul Munte foarte mulţi refugiaţi greci din Asia Mică, în urma expulzărilor făcute de turci.

Şi deşi au intrat mulţi în mănăstire, mulţi au intrat pentru motivaţii sociologice – zice părintele Macarie. Nu au intrat în mănăstire din motive duhovniceşti. Or, lucrul acesta şi-a pus amprenta asupra vieţii monahale din Sfân­tul Munte Athos. Pentru că, dacă unul intră în mănăstire fără să fie cu adevărat chemat de Hristos şi fără să vrea să se dăruiască în întregime lui Hristos, viaţa lui de dezordine lăuntrică îşi va pune amprenta asupra celorlalţi din obşte.

Spunea ieroschimonahul Daniil Sandu Tudor – un părinte care a murit martir, mucenic în închisoarea din Aiud – şi amintesc de el pentru că astăzi Biserica din România prăznuieşte Duminica Sfinţilor Români, atât a celor canonizaţi cât şi a celor care aşteaptă canonizarea – ei bine, acest părinte sporit în viaţa duhovnicească spunea aşa: „Neorânduiala monahului este mare nelegiuire faţă de sufletul său. La Voroneţ, în gura balaurului se văd şi culioane călugăreşti.”(4) Şi nu numai la Voroneţ, în mai multe fresce în care este reprezentat iadul.

Tot părintele Petroniu vorbea foarte frumos des­pre una din cauzele acestei neorânduieli în mănăstiri, şi spune aşa: „În urma schimbărilor ivite după anul 1989, doritorii de viaţă monahicească, nemaifiind împiedicaţi să intre (în mănăstiri –n.n.), au găsit mănăstirile fără părinţi duhov­ni­ceşti, fără bătrâni îmbunătăţiţi, care să-i povăţuiască. De aici, refrenul pe care-l auziţi peste tot în mănăstirile noastre: «Este nevoie de duhovnici, este nevoie de stareţi, este nevoie de părinţi duhovniceşti.»” (5).

O să-mi permit să citez mai multe pasaje din cărţile părintelui stareţ Petroniu Tănase, nu pentru a-l linguşi, ci pur şi simplu pentru că un mirean nu se pricepe să trateze neorânduiala vieţii călugăreşti şi, abordând acest subiect în discuţiile cu părintele stareţ, am căutat să văd cum le tratează în cărţile lui şi am găsit răspunsuri foarte potrivite.

La întrebarea: „De ce nu mai sunt stareţi astăzi?”, un răspuns foarte potrivit este: „Pentru că nimeni nu mai vrea să fie ucenic”. Toţi vor să ajungă direct mari stele duhovniceşti, fără să treacă prin încercările ascultării, fără să treacă prin lupta duhovnicească cu ei înşişi, cu patimile şi cu puterile diavoleşti, şi vor să devină călăuzitori ai altora. Părintele Petroniu arăta că una dintre cauze este şi scurtimea uceniciei pentru tunderea în monahism.

Marile prefaceri prin care a trecut lumea au lăsat urme adânci şi în viaţa mănăstirească. Durata uceniciei monahale s-a scurtat mult. Acum, fratele, după un an, doi, este făcut monah, uneori chiar schivnic, ba şi diacon şi preot şi duhovnic. Ascultarea, făgăduinţa de temelie a vie­ţii călugăreşti, şi-a pierdut valoarea. Lucru foarte trist, pen­tru că nu poţi să-L dobândeşti pe Hristos, câtă vreme nu te-ai pregătit lăuntric prin nevoinţă şi rugăciune. De asta au apărut şi oameni care, trăind în obşte, duc viaţă pătimaşă.

Părintele ieroschimonah Daniil Sandu Tudor vorbea, la un moment dat, despre mânia monahului, şi întreba: „De unde iuţimea monahului? De ce, adică, chiar unii monahi râvnitori nu se pot stăpâni şi repede se aprind la mânie? Înfrânarea şi nevoinţele călugăreşti, dacă se fac numai pe dinafară, se aseamănă cu vasul cu apă pus la fiert: când abu­rii din vas se înmulţesc, capacul sare şi aburii ies afară. Asceza exterioară, numai trupească, ne face sensibili, ex­plo­zibili; nu ne eliberează lăuntric, nu ne duce la nepăti­mire. De aceea este necesară o asceză pnevmatică, o lu­cra­re lăuntrică. Să ne schimbăm şi să ne prefacem dinăuntru în afară, şi nu invers, cum facem de obicei. Lucrarea pe dinafară este pruncească şi, numai cu ea, rămânem în mintea copiilor toată viaţa. Repet: numai cu lucrarea pe dinafară, rămânem în mintea copiilor toată viaţa.”(6)

Îmi cer iertare că vă citesc astfel de cuvinte duhovniceşti, eu fiind mirean şi fiind pătimaş, dar cred că e de mare folos să purtăm în minte învăţăturile acestor mari părinţi duhovniceşti. Dacă vor rămâne monahii la trăi­rea din afară, încet, încet vor ajunge la o schizofrenie şi se vor asemăna fariseilor făţarnici, pentru că nu-L vor dobândi pe Hristos.

Într-adevăr, aşa cum învaţă întreaga tradiţie a Sfinţilor Părinţi, schimbarea trebuie să vină dinlăuntru înafară, pentru că, dacă va rămâne o schimbare superficială, poţi îmbătrâni în patimile tinereţii.

A fost surprinzător pentru mine să observ cu câtă atenţie părintele stareţ a atacat modernismul din unele mănăstiri, în care televizorul şi radioul sunt la loc de cin­ste. Şi am să vă spun o întâmplare pe care mi-a relatat-o un părinte duhovnic: a fost trimis din mănăstirea de că­lu­gări la o mănăstire de maici, ca duhovnic, şi în ziua în care a venit, o maică i-a spus: „Vai, părinte, Maica Domnului v‑a trimis la noi!” Şi părintele, la primul cuvânt pe care l‑a ţinut, le-a zis: „Ei, lăsaţi, lăsaţi! Parcă văd că peste câteva zile n-o să mai fiţi mulţumite şi o să vreţi să plec!”

Şi, văzând părintele duhovnic că unele maici aveau tele­vi­zoare în chilii, la spovedanie, le-a dat canon să renunţe la televizor. Şi, după câteva zile, maicile s-au strâns şi l-au dat afară din mănăstire. Şi exact maica aceea care mai devreme îi spusese: „Părinte, Maica Domnului v‑a adus la noi!”, exact aceeaşi maică i-a zis: „Părinte, Maica Dom­nului te-a gonit de la noi!” – de parcă Maica Domnului ar putea să gonească un părinte care vrea să pună rânduială duhovnicească într-o mănăstire.

Şi zice părintele Petroniu: „Binefacerile civili­zaţiei moderne au intrat din plin în viaţa mănăstirească. Femei şi monahii, bucătărese pe la stareţi şi bucătăria ob­ştii, deoarece, cum spunea cineva, monahii nu ştiu să ci­tească bine. Radioul şi televizorul stau la loc de cinste, până şi la schituri, uneori şi în chilii monahiceşti, şi-n obştile monahale, unde totul este de obşte.

Au apărut mo­nahi care posedă şi folosesc perso­nal automobil pro­priu. Am mai observat că monahii iubi­tori de turism la locurile sfinte nu prea se împacă cu rân­duielile călugăreşti, cu slujbele lungi, cu munca, doresc să fie mai liberi. Şi ca îndreptăţire, auzi argumentul: lumea s‑a civilizat, s-a modernizat, suntem în era ştiinţei, se cuvine ca şi monahismul să fie în pas cu vremea. Practicile de altădată s-au învechit, nu mai sunt valabile în vremea noastră. Toate, acest fel de înnoiri, sunt cu totul străine de viaţa monahicească” (7) – zice părintele stareţ în articolul Despre ascultarea monahicească din volumul Chemarea Sfintei Ortodoxii.

Ba, mai mult, atrage atenţia asupra acelor monahi care, în loc să-şi vadă de ascultare, caută să peregrineze din mănăstire în mănăstire, şi nu pentru a dobândi folos duhovnicesc, nu pentru a-şi spori nevoinţele – pentru că în istoria bisericii întâlnim părinţi cu viaţă sfântă care, pentru anumite perioade, au călătorit de la o mănăstire la alta pentru a agonisi folos duhovnicesc – ci astfel de monahi practică acest turism spiritual doar pentru a nu duce crucea cea grea a călugăriei.

Şi zice părintele Petroniu: „Moda turismului a intrat şi în mănăstire. Fraţi şi monahi tineri pleacă în turism monahal la locurile sfinte – Ierusalim, Sinai, Athos, Grecia, Insulele Egee etc. – fără aprobare şi binecuvântare. Nedumerit, m-am întrebat: de unde au bani? Pentru că trebuiesc mulţi bani pentru acestea, iar monahul a făgăduit să urmeze sărăciei lui Hristos şi ascultării Lui.” (8).

Şi, într-adevăr, sunt monahi care, pentru a face rost de bani, ţin legături cât mai strânse cu mirenii, ţin prietenii strânse cu mirenii, nu pentru a-i urca pe aceştia spre Hristos, ci pentru a atrage anumite avantaje materiale.

Părintele Petroniu îmi spunea zilele trecute cu tristeţe cât de tare şi-a pus amprenta modernitatea chiar pe Sfântul Munte Athos. Părintele Macarie de la Mănăstirea Simonos Petras spunea că, în anul 1958, când s-au serbat o mie de ani de la sosirea Sfântului Atanasie Athonitul şi întemeierea mănăstirii Marea Lavră, „Muntele Athos trecea printr-un asemenea declin, încât se asista, în fapt, la îngropăciunea Muntelui Athos, la un parastas, nu la o aniversare!” Grele cuvinte! Şi zice: „Existau deja planuri (şi fiţi atenţi: încă din 1958, deci!) existau deja planuri făcute de responsabilii politici de a transforma mănăstirile în hoteluri, de a face şosele asfaltate la standarde europene, de a transforma Muntele Athos într-un soi de muzeu bizantin. Toţi monahii urmau a fi concentraţi în una sau două mănăstiri, restul mănăstirilor urmând a fi transformate în muzee”.

Numai că Maica Domnului a rânduit apărarea Sfântului Munte Athos şi, datorită monahilor care au venit şi din România, şi din Serbia, şi din Rusia, au crescut obştile şi nu s-au putut împlini planurile celor care au vrut distrugerea Sfântului Munte Athos.

Deşi, cu câţiva ani în urmă, precum ştiţi, Parla­mentul European a aprobat intrarea femeilor în Sfântul Munte Athos. Numai că statul grec s-a opus, a invocat o clauză de la aderarea Greciei în Uniunea Europeană şi nu au reuşit femeile să intre. Dar parlamentarii europeni au cerut aceasta şi au cerut, implicit, batjocorirea Sfântului Munte Athos, în care Maica Domnului nu a vrut să intre picior de femeie.

Şi-mi spunea părintele Petroniu cu tristeţe: „Rău au făcut ierarhii care au propovăduit avantajele integrării României în Uniunea Europeană, fără să pomenească de as­pectul spiritual al lucrurilor. Pentru că degeaba vom avea avantaje materiale dacă credinţa noastră va fi pusă în primejdie, dacă va fi distrus Sfântul Munte Athos prin intrarea femeilor” – şi, aş continua eu, dacă ni se va impune să-i educăm pe copii cu o deschidere foarte largă faţă de homosexuali şi chiar să acceptăm propaganda homo­sexuală în şcoli, aşa cum a impus Uniunea Europeană statului polonez şi aşa cum va impune şi României, dacă România nu va şti să ţină nestinsă flacăra dreptei credinţe şi dacă nu va apăra valorile morale.

Cum să reziste Athosul la modernizare? Trebuie să vă daţi seama că distrugerea Athosului nu va veni dinafară. Distrugerea Athosului nu poate veni decât dinlă­untru. Îmi spunea părintele Petroniu cu tristeţe că un cunoscut teolog, un părinte athonit care scrisese un articol, în care se pronunţa împotriva construirii şoselelor în Athos şi a mersului cu maşina prin Athos, nu după multă vreme a fost văzut el însuşi la volanul unei maşini prin Sfântul Munte… Or, de atitudinea voastră depinde viitorul Athosului. Dacă voi veţi şti să rezistaţi modernizării, dacă voi veţi şti să vă apăraţi viaţa de nevoinţă, atunci Hristos va fi cu voi şi Maica Domnului nu va părăsi acest munte. E mare, mare nevoie să ţineţi ascultarea de părinţii duhovnici.

Spunea Sfântul Ignatie Briancianinov că oamenii obişnuiţi nu pot înţelege marea taină a ascultării şi ar fi gata chiar să arunce cu pietre în cel care ţine această cale a ascultării. Or, voi să încercaţi să vă modelaţi nu după duhul acesta, ci să rămâneţi în ascultare de părinţi şi după duhul tradiţiei.

Să observăm însă că, o dată cu această modernizare la nivel social, asistăm şi la o modernizare în plan dogmatic. Părintele Petroniu relatează o declaraţie intere­santă, ciudată, din articolul Fuga de lume a monahului, din volumul Chemarea Sfintei Ortodoxii. „Un ierarh ortodox, membru activ în mişcarea ecumenică, zicea că: «a sosit timpul ca şi monahismul să-şi aducă contribuţia sa în mişcarea ecumenică, pentru unirea Bisericilor». Aşa-zisa fugă de lume a monahului, pentru mulţi este neînţeleasă. Pare ca o abatere de la adevărata cale a vieţii creştine”(9). Şi concluziona părintele stareţ că o astfel de înţelegere este cu totul potrivnică vieţii monahiceşti, aşa cum a spus-o de demult marele Antonie, Sfântul Antonie. „Precum peştii, zăbovind pe uscat, mor, aşa şi monahii, zăbovind afară din chilie, petrecând cu mirenii, se slăbănogesc” (10).

Deci, pe de o parte, monahul nu trebuie să se implice în problemele politice, chiar dacă unii ierarhi se lasă angrenaţi în problematica politică şi pentru aceasta impun o anumită direcţie, monahul trebuie să rămână pe calea Sfinţilor Părinţi. Însă, atunci când este primejduită dreapta credinţă, monahul nu trebuie să tacă. Spuneau Sfinţii Părinţi că prin tăcere Îl trădăm pe Dumnezeu. Iar Sfântul Grigorie Palama vorbeşte despre trei feluri de ateism: ateismul necredincioşilor, pentru că nu cred în Dumnezeu; ateismul ereticilor, pentru că ei, închinându-se la un Dumnezeu greşit, de fapt se închină la idoli şi ereticii nu-L cunosc pe Dumnezeul cel adevărat; şi ateismul ortodocşilor, spune Sfântul Grigorie Palama, care tac la vreme de prigoană. Repet, Sfântul Grigorie Palama considera că acei creştini care la vreme de prigoană tac sunt atei. Or, cu atât mai mult astăzi, când se vorbeşte atât de mult despre unirea bisericilor, monahii nu trebuie să tacă, ci trebuie să ţină aprinsă candela dreptei credinţe, aşa cum a făcut-o cuviosul făcător de minuni, Iustin Popovici, care a luptat împotriva ereziei ecumeniste, care a luptat împotriva unirii bisericilor, chiar dacă a fost singur. Sinodul Serbiei era deschis faţă de ecumenism, de partea cealaltă, lupta părintele Iustin Popovici, cu Hristos de partea lui. Şi cine a biruit? A biruit Hristos, prin părintele Iustin Popovici, pentru că ucenici ai cuviosului Iustin au ajuns episcopi în Serbia şi au ajutat la îndepărtarea Serbiei de direcţia anti-tradiţionalistă în care mergea. Şi minunile pe care le-a făcut părintele Iustin Popovici sunt o pecete a teologiei sale, a teologiei patristice. Şi m-am bucurat să aud că şi părintele Petroniu Tănase consideră că cea mai bună carte în această problemă este cartea Părintelui Iustin Popovici, Biserica ortodoxă şi ecumenismul. Este o carte pe care ar trebui şi monahii să-şi facă timp să o cerceteze, pentru a înţelege vremurile în care trăim. Iar părintele stareţ Iustin Pârvu, unul din stâlpii Ortodoxiei româneşti, spunea aşa: „Dacă nu mărturisim adevărul şi Ortodoxia după învăţătura cuviosului Părinte Iustin Popovici, nu ne mântuim.” Adică, dacă vom mărturisi că toţi ereticii fac parte din Biserica lui Hristos, de fapt L-am pierdut pe Hristos.

Se spune astăzi că monahii trebuie să aibă dragoste şi să-i iubească pe eretici. Ca şi cum Sfinţii Părinţi nu i-ar fi iubit pe eretici! Ba da, Sfinţii Părinţi au fost oamenii care i-au iubit cel mai mult pe eretici, pentru că au fost gata să moară din dragoste pentru ei. Şi-au dat chiar viaţa pentru apărarea dreptei credinţe, şi pentru întoarcerea ereticilor la Ortodoxie. Pentru că dacă iubeşti un om care merge spre prăpastie, nu îl laşi spre prăpastie. Dacă-l iubeşti, te duci, îi întinzi mâna şi-i spui: „Frate, vino la drumul cel bun! Vino la lumină! Fereşte-te de cădere, fereşte-te de rătăcire!” Aceasta este mărturia pe care trebuie s-o dea monahismul de astăzi.

Să observăm că există, în anumite mănăstiri, compromisuri care se fac din motive financiare. Şi spunea părintele Petroniu cu tristeţe că rău fac marile mănăstiri care iau bani de la Uniunea Europeană şi care şi pun tăbliţe cu sumele pe care le iau de la Uniunea Europeană, pentru că în momentul în care unei femei i se opresc bani, i se opreşte impozitul pe salariu, şi din aceşti bani o parte ajunge în Sfântul Munte Athos, femeia devine implicit ctitoriţă a Sfântului Munte Athos, dar nu o ctitoriţă a mănăstirilor binecuvântată, pentru că de-a lungul istoriei au fost atâtea şi atâtea femei cu viaţă sfântă, care au trimis bani la Sfântul Munte Athos. Nu, femeia modernă devine o ctitoriţă nebinecuvântată, pentru că, după ce i se opreşte impozitul şi vine o parte din bani în Athos, femeia modernă vrea să intre în Athos, fără să-i fie teamă de osânda Maicii Domnului. Şi trebuie să înţelegem că prin primirea unor astfel de bani, ne facem părtaşi la înşelarea femeilor care vor vrea să intre în Sfântul Munte Athos.

A venit în România un părinte stareţ din Grecia, şi le-a zis românilor: „Să vă ferească Dumnezeu să intraţi în Uniunea Europeană!” Şi le-a mai zis: „Încercaţi să nu luaţi bani de la acest for lumesc, care încearcă îndepărtarea lumii de Hristos!” Şi un părinte român l-a întrebat: „Iertaţi-mă, cuvioase părinte stareţ, dar românii, dacă ziceţi că nu e bine să ia bani de la Uniunea Europeană, mănăstirile greceşti de ce iau?” Adică trebuie nu doar să-i învăţăm pe ceilalţi cum e bine să trăiască, e bine mai întâi să fim noi înşine exemplu.

Ca să nu ne apese osânda la care s-a făcut astăzi referire în citirea Apostolului, de la Romani, în care zice aşa: „Câţi fără lege au păcătuit, fără lege vor şi pieri; iar câţi au păcătuit în lege, prin lege vor fi judecaţi. Fiindcă nu cei ce aud legea sunt drepţi la Dumnezeu, ci cei ce împlinesc legea vor fi îndreptaţi.” Adică degeaba auzim cum trebuie să ne purtăm, degeaba auzim ce mărturie trebuie să dăm, dacă una auzim şi alta facem, atunci nu vom ajunge la mântuire.

Părintele Petroniu arată, în cartea Icoane smerite din Sfânta Ortodoxie Românească, un exemplu de ieşire din impasul material. La mănăstirea la care era părintele Dometie, la Râmeţ, pentru plata lucrătorilor care reparau clădirile mănăstirii, era nevoie de o sumă mare de bani. „Ce facem, prea-cuvioase?”, se tânguia maica stareţă. „Nu fi necredincioasă”, îi zise părintele Dometie – „Maica Domnului, care ne-a ajutat de atâtea ori, nu ne va lăsa nici acum.” A doua zi, iar l-a întrebat maica stareţă: „Ce facem, prea-cuvioase? Azi trebuie să plătim lucrătorii.” „Mergi la Maica Domnului, în biserică – îi zise părintele Dometie, plecând – roagă-te ei cu credinţă şi nu ne va lăsa!” şi când s-a întors părintele, a întrebat-o: „Te-ai închinat la Maica Domnului?” Şi stareţa a zis: „M-am închinat, dar rugăciunea mea este slabă şi nu s-a întâmplat nimic.” Şi au venit cu o maşină câţiva pelerini şi o femeie din Bucureşti i-a spus aşa părintelui: „Am avut mari greutăţi în familie. M-am rugat lui Dumnezeu cum am putut, ca să-mi ajute, făgăduind să dau o sumă de bani unei biserici, dacă voi scăpa din necaz. Dumnezeu a fost bun şi m-a ajutat, şi lucrurile s-au aranjat bine. Mă gândeam ca suma făgăduită să o dau mănăstirii Cernica, din preajma Bucureştilor. Noaptea, însă, mi s-a arătat în vis o doamnă frumos îmbrăcată, şi mi-a zis: «Nu la Cernica, ci la Râmeţ să dai banii, că acolo au nevoie de ei.» Nu auzisem de Râmeţ până atunci, – zice femeia – dar m-am interesat unde sunt Râmeţii şi am venit, să-mi împlinesc făgăduinţa.” A scos apoi un plic şi i l-a dat părintelui.

Există două moduri de a dobândi banii necesari pentru repararea chiliilor şi a mănăstirilor: ori îţi pui nădejdea în Dumnezeu şi nu faci niciun compromis, şi Dumnezeu îţi trimite banii în chip minunat; ori faci compromisuri pentru a obţine bani, după vorba ceea, că te faci frate cu dracul până treci puntea şi de fapt, până la urmă, nu mai reuşeşti să treci puntea şi se alege praful de toate socotelile tale.

Părintele Petroniu atrăgea atenţia asupra urmărilor pe care le-a lăsat comunismul în viaţa monahală. Zice aşa: „Stăpânirea atee de tristă amintire, declarând război lui Dumnezeu şi Bisericii Lui, a avut ca ţintă principală monahismul: i-a confiscat bunurile materiale, i-a golit mănăstirile de monahi, arestându-i şi izgonindu-i din mănăstiri şi împiedicând pe doritorii de viaţă duhovnicească să intre în mănăstire. Ba mai mult, a căutat să discrediteze monahismul în faţa credincioşilor, care totdeauna au avut evlavie faţă de cinul monahal, stricând tradiţionalele rânduieli mănăstireşti. A desfiinţat slujbele de noapte din mănăstiri, a introdus mâncarea de carne în regimul alimentar, a introdus femei la stăreţiile şi bucătăriile mănăstirilor de bărbaţi ş.a.m.d.”

Şi comunismul a încercat să le impună oamenilor şi monahilor frică faţă de puterea lumească, a încercat să-i convingă să accepte compromisul şi unii l-au acceptat şi, prin aceasta, s-au îndepărtat de Dumnezeu. Trebuie ca monahii să aibă curajul de a sta tari în faţa primejdiilor, şi să apere dreapta credinţă oricât ar fi de greu.

Părintele Calciu Dumitreasa, un mărturisitor al secolului XX, a stat cu putere împotriva fiarei comuniste, chiar dacă prin aceasta familia sa a fost greu încercată. Şi le spunea, în vremea prigoanei comuniste, studenţilor, seminariştilor, teologilor nişte cuvinte care vă pot folosi şi pe voi, cei care mergeţi pe calea monahală, chiar dacă sunt adresate celor din lume.

Zicea părintele Calciu Dumitreasa: „Cine are ca îndreptar de conştiinţă pe «Eu am copii de crescut», iar ca justificare morală pe «Rectorul m-a pus să iau declaraţii» [securiste, adică!] – acela are, în loc de suflet, un meca­nism teleghidat.” – zicea părintele. Fiţi voi secerătorii cei harnici. Uitaţi de instinctele voastre, supra-incitate de către unii din dascălii voştri, al căror principiu este: «Am mamă, am tată, am fii, am fiice, am salariu prea mare ca să accept sacrificiul şi suferinţa pentru Hristos şi pentru Biserica Lui.» Dar, lepădându-ne de cruce, ne lepădăm de fapt de Hristos.

În acele vremuri de prigoană, mulţi părinţi monahi au făcut închisoare, iar părintele Sofian Boghiu, de la Antim, dădea următoarea mărturie: „Dacă pot zice aşa, mie mi‑a plăcut în închisoare. – Auziţi! – Era bine acolo, mult mai bine decât aici, în aşa-zisa noastră libertate. Te puteai concentra. Nimic nu te distrăgea de la Dumnezeu. Pe când afară, câte probleme!” – zicea părintele Sofian, care a fost condamnat la 16 ani de muncă silnică, arătând că de fapt nu chinurile torţionarilor, nu bătăile pe care le luau, nu foamea, nu setea i-a rupt de Hristos. Le-au biruit, au biruit toate aceste încercări prin harul lui Hristos. Monahii sunt cu adevărat liberi şi sunt liberi şi de obligaţiile sociale, nu au mame, nu au soţii, nu au copii să-i crească; monahii, în clipa intrării în mănăstire, când au depus voturile monahale, s-au dăruit în întregime lui Hristos, şi-au lăsat familia în grija lui Dumnezeu. Ca monahi, sunteţi cu adevărat liberi să vă jertfiţi pentru Hristos. Oricât de puternică ar fi tendinţa planului politic sau chiar a unor ierarhi de a vă îndepărta de duhul lui Hristos.

Părintele Petroniu pomeneşte o situaţie de la ale­ge­rea ca episcop a Părintelui Benedict Ghiuş, un părinte din Rugul Aprins, mare practicant al Rugăciunii lui Iisus. Şi zice despre el: „O astfel de prezenţă nu putea rămâne neobservată. Credincioşii Antimului, lumea intelectuală din Bucureşti, şi mai ales tineretul universitar căutau să-l cunoască, să-i ceară sfat duhovnicesc.” (11). Dar, într-o vreme în care stăpânirea comunistă era la putere, persoana Părin­telui Benedict apărea ca un corp străin, ca o piatră de poticnire. Nu era pe plac mai marilor vremii, politica lui fiind politica Sfintei Biserici.” Interesantă observaţia Părintelui Petroniu, că cei care plac mai marilor vremii se îndepărtează de politica Sfintei Biserici.

„Putea să fie profesor de teologie emerit. Şi nu a fost. Putea să fie episcop sau mitropolit. Dar nu a fost. De ce? Pentru că n-a făcut pe plac puterii politice.”(12). Şi auziţi o întâmplare descrisă de părintele Petroniu: „Într-o după amiază, ne aflam împreună în cancelaria Sfântului Sinod de la Antim, când un automobil grăbit a venit şi l-a luat pe părintele Benedict şi l-a dus la Patriarhie, la Camera Deputaţilor, unde fusese ales cu majoritate de voturi Episcop al Hotinului. A mulţumit alegătorilor, care îl acla­mau neîntrerupt, pentru ca, a doua zi, adunarea electivă să rămână perplexă, aflând de demisia Părintelui Benedict, impusă de guvern.”(13).

Adică, părintele Benedict Ghiuş a fost ales de Sinod episcop, dar puterea lumească l-a respins. Şi aşa i-a respins pe mulţi de-a lungul istoriei, înţelegând că, dacă vor ajunge în posturi de ierarhi, vor avea influenţă mult mai mare asupra credincioşilor şi-i vor putea învăţa să se ferească de ispitele care vin de la puterea politică.

Şi continuă părintele Petroniu: „Nici ca vicar părintele Benedict nu a făcut carieră. O astfel de persoană nu putea sta şi activa în capitală. A fost trimis profesor la seminarul monahal de la Mănăstirea Neamţ.”(14). A fost exilat, altfel spus, aşa cum a fost exilat şi părintele Iustin Popovici la Mănăstirea Celie, pentru că Patriarhul Serbiei i-a atras atenţia că sunt persoane în Sinod – în Sinodul Bisericii Sârbe – care sunt deranjate de poziţia tradiţio­nalistă a Părintelui Iustin; şi l-a rugat să se retragă la Mănăstirea Celie.

M-a impresionat durerea Părintelui Petroniu legată de cazul Tanacu, din România, şi spunea cu tristeţe că îi părea rău că nu au sărit preoţii şi ierarhii în apărarea Părintelui Daniel Corogeanu şi că s-a creat un precedent. Şi zicea părintele Petroniu că e de aşteptat ca mai încolo să ajungă alt preot în închisoare şi altul şi altul, pentru că puterea asta lumească se luptă din răsputeri să batjoco­rească credinţa creştină. Şi zicea părintele Petroniu că dacă nu au sărit preoţii şi ierarhii să-l apere pe părintele Daniel, prin aceasta au lăsat loc liber pentru ca duşmanii lui Hristos să-şi facă lucrarea. Şi spunea că e de aşteptat ca în vremurile care vor urma, pecetea aceasta a duşmanilor lui Hristos să fie pusă din ce în ce mai tare.

Părintele Petroniu face referire la o întâmplare tristă când un angajat de la Patriarhie, lepădându-se de Hristos, a vrut să-l pună pe Patriarhul Nicodim să semneze decretul de pensionare a episcopilor vicari – din articolul Întâm­plări din vremea Patriarhului Nicodim. Ministerul Culte­lor întocmise un proiect de lege pentru pensionarea arhie­reilor vicari. Însă era nevoie de avizul regelui, şi regele nu făcea nimic fără să se consulte în prealabil cu Patriarhul. Dar în cazul proiectului pentru pensionarea arhiereilor vicari, avizul Patriarhului a fost negativ. Proiectul s-a împotmolit la Palat. Şi vă citesc întâmplarea: „Într-o zi, se prezentă la Patriarh părintele I. Vască, secretar general la Ministerul Cultelor, pentru rezolvarea unor probleme de interes comun. A intrat în cabinetul patriarhal şi, nu după mult, uşa de la cabinet se deschide cu putere, părintele Vască, cu servieta şi pălăria în mână, iese în fugă şi se îndreaptă spre ieşire. Iar Patriarhul striga în urma lui. Mă vede – eu mă găseam pe holul de la intrare, zice părintele Petroniu – şi îmi face semn: «Ia vino încoace! Ia şi citeşte!» Pe biroul Patriarhului se afla o coală de hârtie, scrisă la maşina ministerului, cu litere mari şi cursive, adresată regelui, ca din partea Patriarhului, al cărei cuprins, în rezumat, era următorul: «Sire, în urma consultărilor avute cu Sfântul Sinod, am ajuns la concluzia că proiectul de decret privind pensionarea arhiereilor vicari poate fi aprobat, deci i se poate da aviz favorabil spre a trece la parlament pentru votare. Semnat: Patriarhul României.» Care era tâlcul hârtiei? Patriarhul Nicodim, contând pe cinstea colaboratorilor săi, nu citea totdeauna textul hârtiilor care i se aduceau spre semnare. «Ce este aici?» – întreba el. I se spunea pe scurt conţinutul şi semna. Or, de data aceasta, Patriarhul, luminat de Dumnezeu, bineînţeles, a fost prudent şi a citit personal adresa ce i se prezenta spre semnare. Atunci, părintele Vască, văzându-se descoperit, a luat-o la fugă şi Patriarhul striga în urma lui: «Oare sunt eu păpuşa, marioneta lui, să mă mintă ca un neruşinat?»” (15).

Am făcut referire la acest caz trist pentru că, uneori, în administraţie, sunt oameni care, preocupându-se prea mult cu problemele lumeşti, uită să slujească cum trebuie lui Hristos. Dar părintele Patriarh a ştiut să păzească, la momentul respectiv, biserica de tentativa de pensionare a arhiereilor vicari.

Ce e foarte trist e că, aşa cum părintele Vască reuşise să ajungă în funcţia respectivă, aşa cum Iuda a ajuns între cei doisprezece apostoli, aşa şi în zilele noastre există, din păcate, urmaşi ai lui Iuda, care seamănă dezbinare în Biserică şi care seamănă dezbinare chiar în mănăstiri. Pentru că vremea pe care o trăim este o vreme, din păcate, a dezbinării.

E foarte greu să taci când vezi că se întâmplă lucruri potrivnice Evangheliei lui Hristos. Sfântul Ambrozie spunea aşa: „Există vorbire în deşert, dar există şi tăcere în deşert.” Altfel spus, sunt momente în care trebuie dată mărturia cea bună.

Când părintele Dumitru Stăniloae a ieşit din închi­soare, i-a dat următorul sfat Părintelui Petroniu: „Viaţa să‑ţi fie hotărâtă, fără compromisuri şi confuzii, limpede. Crezul tău să-ţi fie viu. Viaţă, nu teorie. Eşti gata să mori pentru Hristos? Nu pierde din vedere ţinta spre care alergi. Să nu ne înecăm în marea vieţii.”(16). Şi această întrebare pe care părintele Stăniloae i-a adresat-o Părintelui Petroniu, de fapt, se adresează tuturor monahilor: „Eşti gata să mori pentru Hristos?” Pentru că vremea în care trăim e aşa cum arăta părintele Efrem Katunakiotul, este o vreme a muceniciei. Este o vreme în care suntem chemaţi să mărturisim dreapta credinţă. De altfel, viaţa monahală este prin excelenţă o viaţă de mucenicie. Părintele Daniil Sandu Tudor spunea următoarele: „Monahul este mucenicul de toate zilele. Trebuie să trăieşti zilnic această mucenicie în toate lucrurile mărunte ale vieţii. Să învăţăm sfinţenia asprimii, sfânta dulceaţă a ocării, sfinţenia ascultării, tăierea voii în tot ce facem, cu smerenie şi discreţie.”(17).

Când Patriarhul Iustinian a venit la Sfântul Munte Athos, a scris următorul text în condica oficială a Schitului Prodromu: „Starea duhovnicească, din cauza dezbinărilor stiliste din sobor, lasă foarte mult de dorit”(18) – fiind întristat de dezbinarea care avea loc în acea vreme, în 1963, în Schitul Prodromu. Tristeţea Preafericitului Părinte Patriarh era întemeiată, pentru că schiturile, obştile monahale trebuie să fie unite în cugetul lui Hristos.

Spunea Sfântul Teodor Studitul ucenicilor săi: „Iubiţi-mă, fiilor, aşa cum L-au iubit Apostolii pe Hristos, căci şi eu aşa vă iubesc pe voi, cum i-a iubit Hristos pe Apostoli”. Şi, cu adevărat, viaţa duhovnicească din obştea sa a rămas ca reper pentru monahismul ortodox. Ba mai mult, mulţi dintre ucenicii Sfântului Teodor Studitul au primit mucenicia pentru apărarea icoanelor. Pentru că Sfântul Teodor Studitul a învăţat că monahul, atunci când e primejduită dreapta credinţă, nu trebuie să tacă. Şi o lăuda pe o stareţă care fusese dată afară din stăreţie şi care fusese la închisoare, pentru că avea curajul de a apăra icoana şi de a respinge împărtăşania ereticilor. Pentru că în acea vreme de prigoană iconoclastă, unii ortodocşi şi chiar monahi şi chiar ierarhi, mai slabi în credinţă, se împărtăşeau din împărtăşania ereticilor. Or, Sfântul Teodor Studitul a învăţat că, aşa cum în potirul binecuvântării, de la Biserica Ortodoxă, credincioşii sunt uniţi cu Hristos, aşa în potirul eretic sunt uniţi cu diavolul.

Sunt monahi care întreabă: „Şi cine sunt ereticii vre­murilor noastre?” Pentru că există din ce în ce mai multă confuzie. Sunt unii care cred că eretici sunt numai cei care neagă dumnezeirea lui Hristos, că Hristos este Dumnezeu. Nu-i adevărat! Sfintele Sinoade Ecumenice ne arată cât de multe şi felurite sunt cetele ereticilor. Şi Sinoadele care au continuat după al VII-lea Sinod Ecumenic au anatemizat în continuare mare mulţime de eretici.

Sunt unii care spun astăzi: „Protestanţii şi neo-pro­testanţii nu sunt eretici. Sunt din Biserica lui Hristos.” Cum să fie din Biserica lui Hristos, când, la Sinodul VII Ecu­menic au fost daţi anatemei toţi cei care nu se închină icoanei lui Hristos? Spunea Sfântul Ioan Damaschin: „Cine nu se închină icoanei lui Hristos în viaţa aceasta nu‑I va vedea faţa în lumea viitoare, în viaţa veşnică.”

Sunt alţii care spun: „Catolicii nu sunt eretici, pentru că seamănă cu noi în atâtea şi atâtea învăţături.” Dar Sfântul Marcu al Efesului a arătat, la Sinodul de la Ferrara – Florenţa, că prin călcarea învăţăturii ortodoxe despre purcederea Duhului Sfânt, prin acceptarea învăţă­turii despre filioque, catolicii au călcat în picioare învă­ţă­turile celui de al doilea Sinod Ecumenic. Iar Sfântul Fotie cel Mare, pe care mulţi îl neagă astăzi, spunând că nu a fost sfânt, şi negându-l pe Sfântul Fotie, de fapt Îl neagă pe Hristos, Care l-a luminat pe Sfântul Fotie, Patriarh al Con­stantinopolului, acest Sfânt Fotie a spus despre catolici, a spus despre cei care mărturisesc filioque, că se află sub anatema. Iar Sfântul Marcu al Efesului a spus aşa: „Catolicii sunt nu numai schismatici, ci şi eretici.”

Câtă vreme unii leapădă tradiţia ortodoxă şi vor unire cu catolicii fără ca aceştia să renunţe la înşelările lor, vor unire cu monofiziţii fără ca aceştia să renunţe la înşelările lor, vor chiar unire cu protestanţii – că doar din spaţiul protestant şi neo-protestant a pornit mişcarea ecumenică – pierd învăţătura cea adevărată.

Zicea Sfântul Ioan de Kronstadt că noi, ca ortodocşi, vrem foarte mult unirea, şi cu catolicii, şi cu protestanţii. Dar ce unire vrem noi? – zicea Sfântul Ioan din Kronstadt – să lepede ei rătăcirea lor şi să vină la Biserica lui Hristos.

Revin la faptul că astăzi, în duminica aceasta, au fost prăznuiţi sfinţii şi cuvioşii athoniţi cărora sunteţi chemaţi să le mergeţi pe urme. Sunteţi chemaţi să mergeţi pe urmele acestor cuvioşi, despre care puteţi citi în atâtea cărţi şi paterice, că au fost cu adevărat robi ai lui Hristos şi au mers pe calea sfinţeniei. Dar nu s-au mulţumit să se nevoiască, nu s-au mulţumit să se roage, ci au încercat ca la vreme de prigoană să dea mărturia cea bună.

Sfântul Eftimie Vatopedinul, la vreme de prigoană, împreună cu părinţii din obştea sa, văzând rătăcirea pornită de catolici, nu s-a sfiit cu curaj să înfrunte puterea apostată.

Zice Sfântul Nicodim Aghioritul: „Cuviosul Mucenic Eftimie, egumenul Vatopedului, şi cei împreună cu dânsul, 12 monahi cuvioşi mucenici, fiindcă au înfruntat de faţă pe nişte eretici, pe Împăratul Mihail, cel cu socoteala de cele latineşti, precum şi pe Patriarhul Ioan Vecos, cel de un gând cu dânsul, pentru aceea Eftimie, legându-se cu lanţ, s-a înecat de dânşii în mare, la lacul ce se zice Calamiţa, iar pe cei doisprezece monahi i-au spânzurat în muntele ce se zice al furcii.” Cu mare curaj a dat mărturie Sfântul Eftimie în faţa Patriarhului eretic Ioan Vecos, şi în faţa împăratului, şi cu mare curaj de-a lungul istoriei monahii au apărat dreapta credinţă.

Sfânta Teodosia fecioara este prăznuită în ziua de 29 mai. În vremea prigoanei iconoclaste, când patriarhul cel eretic a cerut să se dea jos icoana de la poarta de aramă a Constantinopolului, i s-a cerut unui trimis al împăratului să dea jos icoana şi atunci Sfânta Teodosia monahia, împreună cu câteva femei şi câţiva credincioşi au tras de scară, cel care a vrut să dea jos icoana a căzut şi a murit şi atunci Sfânta Teodosia s-a dus să-l mustre cu asprime pe patriarh, pentru că ceruse să fie dată jos icoana lui Hristos. Şi pentru mărturisirea ei, Sfânta Teodosia a fost chinuită în fel şi chip, după care a primit mucenicia, pe 29 mai. Şi este prăznuită, şi alături de ea sunt prăznuiţi şi ceilalţi zece mucenici de la poarta de aramă. Daţi-vă seama că trebuie să mergeţi pe urmele aces­tor mărturisitori.

Mi-a spus părintele Iulian, duhovnicul de aici de la Prodro­mu, şi nu o dată: „Este vremea mărturisirii. Cine‑L iubeşte pe Hristos, să iasă cu curaj la mărturisire.” Aveţi atâtea pilde de mărturisitori curajoşi ai neamului românesc în sfinţii închisorilor secolului XX. La Aiud, în cimitirul unde au fost aruncaţi unii sfinţi ai închisorilor, s-a construit o bisericuţă şi acolo, la subsol, sunt sfinte moaşte izvorâtoare de mir. Şi multe mănăstiri din România au primit cranii binecuvântate sau alte sfinte moaşte. Pe unele se vede cum au fost tăiate cu ferăstrăul, pe altele se văd urmele torturilor. Osul poartă semnul torturilor suferite! Şi vă mărturisesc că aceşti sfinţi au mare har de la Dumnezeu.

Auzisem de un demonizat care, pe un pelerin care trecuse pe la bisericuţa de la Aiud şi se închinase sfintelor moaşte, l-a întrebat demonizatul: „Ce-ai făcut? Ai trecut să te închini la Aiud?” Or, demonizatul nu avea de unde să ştie pe unde trecuse pelerinul. Dracul, supărat de închina­rea credinciosului, i-a descoperit omului demonizat că acela se închinase la sfintele moaşte. Când am auzit această întâmplare, m-am dus încă o dată să mă închin şi eu la sfintele moaşte ale mucenicilor din închisori, şi intrând – chiar la intrare, în dreapta, era un sicriaş. Şi maica de acolo mi-a spus: „Ştiţi ce e cu moaştele acestea? De curând a trebuit să fie îngropat un mort. Şi groparul, când a săpat la groapă, în cimitirul acela, de la Aiud, a simţit aşa puternic miros de sfinte moaşte, că a început să-i tremure mâna pe lopată. Şi n-a mai putut să sape, dându-şi seama că acolo fusese înainte îngropat un sfânt al închisorilor. Şi, cu multă grijă, a strâns sfintele moaşte, oasele acelea binecuvântate, groparul, şi le-a adus în biserică să fie puse spre închinare.” Şi atunci când s-a săpat pentru temelie, să-şi facă măicuţele lăcaş în cimitirul în care au fost îngropaţi sfinţii închisorilor, vreme de câteva zile unii au simţit mirosul sfintelor moaşte. Atunci când s-au făcut săpăturile, s-a împrăştiat în acel loc mirosul sfintelor moaşte.

Vremurile sunt foarte, foarte grele. Trebuie să purtăm în inimile noastre aceste pilde de evlavie. Astăzi, Biserica Ortodoxă Română, aşa cum aici se prăznuiesc sfinţii athoniţi, aşa în România se prăznuiesc sfinţii români şi repet, alături de cei canonizaţi sunt prăznuiţi şi cei necanonizaţi, printre care şi sfinţii închisorilor.

Părintele Petroniu Tănase, în articolul despre Sfântul Ioan Iacob, spunea următoarele: „Când s-au găsit moaştele Sfântului Ioan Iacob, s-au adus la cunoştinţa Patriarhiei Ierusalimului toate acestea, urmând ca aceasta să trimită o delegaţie la faţa locului. N-am aflat dacă a fost şi ce a hotărât delegaţia patriarhală. Ştiu însă, – zice părintele Petroniu – că poporul dreptcredincios nu are nevoie de hotărâri oficiale pentru a-şi exprima evlavia. Un iconar din Grecia mi-a cerut o fotografie a Părintelui Ioan Iacob, pentru a-i face icoana. Un altul l-a pictat deja într-o mare catedrală din Siria. În Sfântul Munte, peste tot monahii vorbesc despre noul cuvios Ioan. Părintele Gherasim, imnograful Sfintei Patriarhii Ecumenice, lucrează deja la alcătuirea slujbei Cuviosului Ioan. Mi-a cerut unele date despre el şi am fost bucuros să i le dau. Nu mai încape aşadar nicio îndoială” (19) – zicea părintele Petroniu, cu mult înainte de canonizarea sfântului.

Viaţa de înaltă sfinţenie a cuviosului Ioan, cunoaş­terea de mai înainte a datei morţii, minunata prohodire a păsărilor de la moartea sa, descoperirea în chip minunat a trupului său şi rămânerea neatins de orice stricăciune după 20 de ani de şedere în mormânt, buna mireasmă, atestată de toţi pelerinii, care se revarsă din sfintele lui moaşte, toate acestea sunt semne neîndoielnice ale sfinţeniei cu care Dumnezeu a proslăvit pe cuviosul Ioan Iacob românul. Şi cu atât mai mult trebuie să-l cinstiţi voi, în Sfântul Munte, pentru că el a plecat la locurile sfinte dorind şi mai multă nevoinţă, şi mai multă rugăciune.

Să ştiţi că sfinţii închisorilor au făcut minuni. Se strâng mărturii despre semnele lor minunate. Dar cea mai mare minune a fost jertfa lor din închisori. Într-un acatist către sfinţii din închisori, acatist care ar trebui îmbunătăţit, mai ales în unele pasaje neclare, găsim totuşi câteva lucruri foarte, foarte frumoase. Icosul al 9-lea: Iubiţi pe cei ce vă prigonesc, a poruncit Hristos. Iar voi, sfinţilor mărturisitori, cuvântul Lui întocmai l-aţi împlinit. La Târgu Ocna, în noaptea Naşterii Domnului, un preot muribund a cerut să fie dus la cel ce cumplit îl chinuise. Şi, mângâindu-l cu blândeţe, i-a spus: Te iert din toată inima. Şi cred că Hristos, Care-i mai bun decât noi, te va ierta şi El. Iar acela căindu-se, cu lacrimi s-a mărturisit, şi-n aceeaşi noapte, amândoi la Domnul cu pace au plecat. Cu adevărat mare minune dumnezeiască: cel chinuit să-şi ceară iertare de la cel care îl chinuise! Dumnezeu, pentru iertarea celui dintâi, l-a chemat şi pe cel de al doilea la El. Din păcate, în această vreme a dezbinării, chiar în obştile monahale şi chiar şi în Sfântul Munte există situaţii triste, de neînţelegere, în care diavolul seamănă tulburare între fraţii şi părinţii din aceeaşi obşte. Să luaţi pildă de iertare de la acest sfânt al închisorilor, de la acest preot care şi-a iertat torţionarul, şi să-i iertaţi pe toţi cei care v-au mâhnit, pentru că iertându‑i voi, rugându-vă pentru cei care v-au supărat, îi va ierta şi Hristos.

Şi tot în acest acatist al sfinţilor români din închisori, e o mărturie tulburătoare, în Condacul al 5-lea: Satana însuşi s-a coborât ca să vă piardă, sfinţilor mărturisitori, în grozava temniţă de la Piteşti. Iar călăul cel îndrăcit, tocmit să vă zdrobească sufletele striga: „Dacă Hristos ar fi trecut prin mâinile mele, nu mai ajungea nici El pe cruce, şi n-ar fi înviat! Eu sunt adevărata evanghelie, eu o scriu acum pe stârvurile voastre!” – zicea torţionarul.

Şi cu adevărat aceasta au încercat duşmanii lui Hristos în perioada comunistă, să nu mai existe nicio înviere, să nu mai existe nicio evanghelie. Cuvântul meu se apropie de sfârşit. Am să vă spun, spre încurajare, o întâmplare, o minune a marelui Sfânt Serafim de Sarov. Serghei Nilus, unul din marii scriitori ortodocşi din Rusia, în plină prigoană, fusese condamnat la moarte, pentru că scrierile sale tulburau puterea potrivnică lui Dumnezeu. Şi a fost trimis la casa în care locuia Serghei Nilus, a fost trimis un grup ucigaş. Prima oară când au venit, au văzut pe cineva care bătea toaca, şi a bătut, şi a bătut, şi a bătut, şi până la urmă cei care au fost trimişi să-l omoare pe Serghei Nilus şi pe cei care locuiau împreună cu el, s-au îmbătat şi, când s-au trezit, s-au întors la casele lor. Venind iarăşi, a doua noapte, ca să-l omoare pe Serghei Nilus, văzând că părintele tot bătea toaca şi nu se mai oprea, unul din răufăcători, cu toporul în mână, s-a apropiat de cel care bătea toaca şi a vrut să-l lovească cu toporul. Dar în acea clipă, părintele care bătea toaca a dispărut. Şi cel care a vrut să-l omoare a murit el însuşi. Din această întâmplare s-au speriat ceilalţi. Unul dintre ei nu se mai putea mişca, nu mai putea vorbi, stătea ca paralizat, şi când a fost dus la biserică şi a văzut icoana Sfântului Serafim, l-a recunoscut în ea pe bătrânul care bătea toaca. Sfântul Serafim se arătase în chip minunat şi păzea casa lui Serghei Nilus. Deşi trecuse la Domnul, venise să-l apere pe cel care-l cinstea. Şi cu adevărat aşa vă apără şi pe voi cuvioşii athoniţi. Aşa vă apără dacă voi duceţi lupta cea bună. Aveţi apărătoare aici pe Maica Domnului, aveţi apărători pe cuvioşii care s-au nevoit, aveţi apărători pe toţi cuvioşii Athosului. Mergeţi pe urmele lor. Mergeţi pe calea cuvioşilor părinţi, mergeţi pe calea Sfinţilor Părinţi. Şi dacă mergeţi pe această cale, Dumnezeu vă va da răsplata veşnică, împreună cu toţi îngerii şi sfinţii.

Dumnezeu să ne dea tuturor putere să mergem pe drumul cel bun. Amin.


(1). Din Slujba sfintei icoane Prodromiţa, p. 45.

(2). Ieromonah Petroniu Tănase, Chemarea sfintei Ortodoxii, Editura Bizantină, 2006, p. 90.

(3). Ieromonah Petroniu Tănase, Icoane smerite din Sfânta Ortodoxie românească, p. 44.

(4). Idem, p. 37.

(5). Chemarea…, p. 132.

(6). Icoane…, p. 37.

(7). Chemarea…, p. 128.

(8). Idem, pp. 127-128.

(9). Idem, p. 115.

(10). Idem, p. 116.

(11). Icoane…, p. 42.

(12). Icoane…, pp. 42-43.

(13). Icoane…, pp. 43-44.

(14). Icoane…, p. 44.

(15). Chemarea…, p. 195.

(16). Icoane…, p. 58.

(17). Idem, p. 37.

(18). Chemarea…, p. 201.

(19). Icoane…, p. 18.

Sursă: Blogul lui Danion Vasile

Fotografie: George Crasnean

„Ambasadori fără țară. Patimile călugarilor români din Athos”, emisiune TV

Emisiunea a fost realizată de Eugen Ciocan, care face parte (alături de Felix Tătaru, Mugur Şteţ şi Mihai Tatulici) din „Grupul pentru Prodromu”. „Prodromu” este schitul românesc de la Muntele Athos, confruntat cu piedicile birocratice pe care i le pun autorităţile greceşti şi cu indiferenţa din partea celor româneşti, un schit căruia îi este refuzat statutul de mănăstire şi ai cărui călugări fac eforturi inimaginabile să-l ţină în viaţă. (din „Când lumina micului ecran se vrea lină” de Cezar Paul-Bădescu).

Notă: Informațiile prezentate în emisiune se opresc la realitățile anului 2007, însă ele își păstrează din păcate încă actualitatea. (LD)

Acatistul Maicii Domnului la Icoana „Prodromița”

Preotul dă obişnuita binecuvântare, zicând:
Binecuvântat este Dumnezeu nostru totdeauna, acum şi pururea şi în vecii vecilor.
Iar dacă nu eşti preot să zici:
Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, pentru rugăciunile Preacuratei Maicii Tale şi ale tuturor sfinţilor, miluieşte-ne pe noi. Amin.
Şi să zici iarăşi:
Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, slavă Ţie!
Împărate ceresc, Mângâietorule, Duhul adevărului, Care pretutindenea eşti şi toate le plineşti; Vistierul bunătăţilor şi Dătătorule de viaţă, vino şi Te sălăşluieşte întru noi şi ne curăţeşte pe noi de toată întinăciunea şi mântuieşte, Bunule, sufletele noastre.
Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte, miluieşte ne pe noi (de trei ori).
Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.
Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Preasfântă Treime, miluieşte ne pe noi. Doamne, curăţeşte păcatele noastre. Stăpâne, iartă fărădelegile noastre. Sfinte, cercetează şi vindecă neputinţele noastre, pentru sfânt numele Tău.
Doamne miluieşte (de trei ori),
Slavă… Şi acum…
Tatăl nostru, Care eşti în ceruri, sfinţească Se numele Tău, vie împărăţia Ta, facă Se voia Ta, precum în cer aşa şi pe pământ. Pâinea noastră cea de toate zilele dă ne o nouă astăzi. Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri. Şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăveşte de cel rău.
Că a Ta este împărăţia şi puterea şi slava, a Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Apoi se zic troparele acestea:
Miluieşte ne pe noi, Doamne, miluieşte ne pe noi, că, nepricepându ne de nici un răspuns, această rugăciune aducem Ţie, ca unui Stăpân, noi, păcătoşii robii Tăi, miluieşte ne pe noi.
Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.
Doamne, miluieşte ne pe noi, că întru Tine am nădăjduit; nu Te mânia pe noi foarte, nici pomeni fărădelegile noastre, ci caută şi acum ca un milostiv şi ne izbăveşte pe noi de vrăjmaşii noştri, că Tu eşti Dumnezeul nostru şi noi suntem poporul Tău; toţi lucrul mâinilor Tale şi numele Tău chemăm.
Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.
Uşa milostivirii deschide o nouă, binecuvântată Născătoare de Dumnezeu, Fecioară, ca să nu pierim cei ce nădăjduim întru tine, ci să ne mântuim prin tine din nevoi, că tu eşti mântuirea neamului creştinesc.

Crezul
Cred întru unul Dumnezeu, Tatăl atotţiitorul, Făcătorul cerului şi al pământului, al tuturor celor văzute şi nevăzute.
Şi întru unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul Născut, Care din Tatăl S a născut mai înainte de toţi vecii; Lumină din Lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, născut, iar nu făcut, Cel de o fiinţă cu Tatăl, prin Care toate s au făcut.
Care pentru noi, oamenii, şi pentru a noastră mântuire S a pogorât din ceruri şi S a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria şi S a făcut om.
Şi S a răstignit pentru noi în zilele lui Ponţiu Pilat, şi a pătimit şi S a îngropat.
Şi a înviat a treia zi după Scripturi.
Şi S a suit la ceruri şi şade de a dreapta Tatălui.
Şi iarăşi va să vină cu slavă, să judece viii şi morţii, a Cărui împărăţie nu va avea sfârşit.
Şi întru Duhul Sfânt, Domnul de viaţă Făcătorul, Care din Tatăl purcede, Cel ce împreună cu Tatăl şi cu Fiul este închinat şi slăvit, Care a grăit prin prooroci.
Întru una, sfântă, sobornicească şi apostolească Biserică.
Mărturisesc un Botez spre iertarea păcatelor.
Aştept învierea morţilor.
Şi viaţa veacului ce va să fie. Amin.

Doamne miluieşte (de trei ori), Psalmul 50. Apoi

Condacele şi Icoasele

Condacul 1:
Apărătoare Doamnă, pentru biruinţă mulţumiri, izbăvindu-ne din nevoi, aducem ţie, Născătoare de Dumnezeu, noi, robii tăi. Ci, ca ceea ce ne-ai dăruit nouă icoana în care chipul tău şi al Fiului tău s-au zugrăvit prin minune dumnezeiască, slobozeşte-ne din toate nevoile, ca să-ţi cântăm ţie: Bucură-te, Prea Sfântă Născătoare de Dumnezeu, ocrotitoare a Schitului Prodromu!

Icosul 1:
Îngerii şi arhanghelii şi soborul cuvioşilor athoniţi cu mare cinste te-au lăudat, Născătoare de Dumnezeu. Pe aceştia prooroceşte i-a văzut Cuviosul Marcu, ucenicul Sfântului Grigorie Sinaitul. Căci palatele tale de aur, pe care le văzuse în părţile Viglei, au închipuit Schitul Prodromului, care mai apoi în acel loc s-a ridicat. Şi prin venirea icoanei tale făcătoare de minuni, Prodromiţa, adică Înaintemergătoarea, l-ai arătat grădină a binecuvântărilor tale, pentru care îţi cântăm cu mare glas:
Bucură-te, că Prodromiţă eşti cu dreptate numită;
Bucură-te, a schitului înaintemergătoare smerită;
Bucură-te, roadă pe care Sfântul Munte o a cules;
Bucură-te, al Schitului Prodromu chivot ales;
Bucură-te, egumenă care sufletele în obştea ta cu grijă le aduni;
Bucură-te, trâmbiţă care spre trezirea din patimi suni;
Bucură-te, că în icoană te schimbi la faţă, pe privitori uimind;
Bucură-te, că uneori chipul ţi se întunecă, mustrător devenind;
Bucură-te, că icoana la praznicele tale strălucitoare devine;
Bucură-te, că închinătorii credincioşi vie în icoană te văd pe tine;
Bucură-te, că faţa ta cea preafrumoasă ni s-a descoperit;
Bucură-te, că şi chipul Pruncului tău prin minune a fost zugrăvit;
Bucură-te, Prea Sfântă Născătoare de Dumnezeu, ocrotitoare a Schitului Prodromu!

Condacul al 2-lea:
Vrând stareţul Nifon să dobândească o icoană făcătoare de minuni pentru Schitul românesc Prodromu, a căutat un iconar care să vrea să păzească o rânduială aspră de nevoinţă şi rugăciune când va picta, şi, bucurându-se că a aflat un zugrav râvnitor, I-a cântat lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul al 2-lea:
Întristându-se părinţii Nifon şi Nectarie că iconarul nu reuşea să isprăvească de zugrăvit icoana ta, pe neaşteptate au fost chemaţi: „Să trimiteţi degrabă să ia sfânta icoană, care singură s-a zugrăvit, căci lume multă s-a adunat, privind la minunea sfintei icoane”. Şi pentru aceasta îţi cântăm:
Bucură-te, că iconarul sfintele feţe să le picteze nu a reuşit;
Bucură-te, că osteneala i-ai primit şi nevoinţa i-ai răsplătit;
Bucură-te, că, neterminând să picteze icoana, a aflat-o desăvârşită;
Bucură-te, că de lucrarea ta mintea noastră este covârşită;
Bucură-te, ceea ce n-ai învăţat pe nimeni în ce chip a fost;
Bucură-te, că tainelor tale inimile noastre le faci adăpost;
Bucură-te, că iconarul a scris minunea care s-a întâmplat;
Bucură-te, că mărturia lui până astăzi ni s-a păstrat;
Bucură-te, că de cuvintele sale credincioşii nu s-au îndoit;
Bucură-te, că în casa lui lume multă să ţi se închine a venit;
Bucură-te, lumină, a părintelui Nifon sfântă dorire;
Bucură-te, a nădejdii sale neclintită răsplătire;
Bucură-te, Prea Sfântă Născătoare de Dumnezeu, ocrotitoare a Schitului Prodromu!

Condacul al 3-lea:
Precum s-a mirat Sfântul Alipie de la Pecerska atunci când în chilia sa a venit îngerul şi a pictat în chip minunat icoana Adormirii Maicii Domnului, aşa s-a mirat şi iconarul Iordache văzând cum chipul Prea Sfintei Fecioare şi cel al Fiului ei, pe care nu le terminase, fuseseră plinite nu de mână omenească şi uimindu-se I-a cântat lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul al 3-lea:
Auzind mitropolitul marea minune care se făcuse în Iaşi, a venit cu preoţii să ţi se închine cu evlavie şi a mărturisit: „Cu adevărat, de mare dar ne-a învrednicit Maica Domnului prin această minunată şi slăvită icoană a sa”, şi pentru aceasta cu mulţumire cântăm ţie:
Bucură-te, că apa cea vie şi fără de moarte o ai revărsat;
Bucură-te, că boierul pentru fiul său care zăcea ţi s-a rugat;
Bucură-te, că bolnavul luând agheasmă s-a vindecat;
Bucură-te, că fiul împreună cu tatăl său ţi s-au închinat;
Bucură-te, că pe lepros l-ai tămăduit când agheasmă a băut;
Bucură-te, că îndată lepra de pe el ca nişte solzi a căzut;
Bucură-te, că omul care avea albeaţă pe ochi vedere a dobândit;
Bucură-te, că şirul tămăduirilor tale nici până astăzi nu s-a oprit;
Bucură-te, că pe cei părăsiţi de doctori din patul suferinţei îi ridici;
Bucură-te, că neputinţele noastre cu prisos de har le vindeci;
Bucură-te, luminarea preoţilor şi cinstea ierarhilor;
Bucură-te, că îi înţelepţeşti pe urmaşii apostolilor;
Bucură-te, Prea Sfântă Născătoare de Dumnezeu, ocrotitoare a Schitului Prodromu!

Condacul al 4-lea:
Neputând părinţii să scrie minunile pe care le auziseră, pentru că erau covârşiţi de mulţimea credincioşilor care le cereau să se roage pentru ei, au mărturisit însă noianul minunilor cu glas de bucurie, şi, pregătindu-se de călătoria spre Sfântul Munte, I-au cântat lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul al 4-lea:
Mult au avut de mers părinţii prodromiţi, dar multe au fost şi minunile tale, Născătoare de Dumnezeu, că în fiecare oraş în care a ajuns icoana ta cea cu dumnezeiască minune zugrăvită poporul a venit să ţi se închine cu credinţă, şi cei care au primit ajutor în nevoile lor au devenit apostoli ai harului tău, vestind minunile tale şi cântându-ţi:
Bucură-te, bucuria noastră, nădejde neînfruntată;
Bucură-te, că celor ce te cinstesc le găteşti răsplată;
Bucură-te, că împreună cu icoana ta ai călătorit;
Bucură-te, că la fiecare popas minunile tale au strălucit;
Bucură-te, că după plecarea icoanei ele nu se împuţinau;
Bucură-te, că în minţile oamenilor minunile vii rămâneau;
Bucură-te, că celor trudiţi şi împovăraţi le eşti apărătoare;
Bucură-te, că de duşmanii văzuţi şi nevăzuţi le eşti îngrăditoare;
Bucură-te, că ai surpat jugul minciunii şi năvălirea diavolilor;
Bucură-te, roabă aleasă a Domnului şi stăpână a tuturor;
Bucură-te, Fecioară, a Împărăţiei Cerurilor mireasmă;
Bucură-te, pecete pusă pe a inimilor noastre mahramă;
Bucură-te, Prea Sfântă Născătoare de Dumnezeu, ocrotitoare a Schitului Prodromu!

Condacul al 5-lea:
S-a mâhnit femeia cea bolnavă că nu putea să meargă să se închine sfintei tale icoane care izvora tămăduiri, dar tu, Fecioară preaslăvită, i te-ai arătat în vis, poruncindu-i să se scoale degrabă şi să meargă să ia binecuvântarea mult dorită. Şi, pornind ea la drum, îndată s-a arătat desăvârşit sănătoasă, pentru care I-a cântat lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul al 5-lea:
Tămăduindu-se femeia cea bolnavă, nu s-a lenevit să meargă să se închine sfintei tale icoane, vrând să mărturisească tuturor că se vindecase. Şi, ajungând la icoana ta, a dat mărturie că o văzuse de mai înainte în vis şi a vestit mulţimii cum a dobândit tămăduire, iar preoţii şi credincioşii ţi-au cântat:
Bucură-te, ceea ce credinţa femeii bolnave o ai răsplătit;
Bucură-te, ceea ce de visele înşelătoare ne-ai ferit;
Bucură-te, că prin icoana ta multe şi felurite minuni ai săvârşit;
Bucură-te, că în casa învăţătorului puţin-credincios să fie dusă nu ai primit;
Bucură-te, că el de două ori a trimis trăsura să ia odorul, dar părinţii s-au împotrivit;
Bucură-te, că ei au socotit că să vină închinătorul la icoană e mai potrivit;
Bucură-te, că a treia oară trimiţând acela trăsura s-a arătat minunea ta;
Bucură-te, că oricât s-au străduit părinţii nu au reuşit să ia icoana;
Bucură-te, că până la trăsură patru oameni să o ducă cu greu au putut;
Bucură-te, că împotrivirea ta s-a cunoscut când tocul icoanei s-a desfăcut;
Bucură-te, că de la zgomotul mare oamenii şi caii s-au spăimântat;
Bucură-te, că l-ai smerit pe învăţătorul care avea cugetul de necredinţă întunecat;
Bucură-te, Prea Sfântă Născătoare de Dumnezeu, ocrotitoare a Schitului Prodromu!

Condacul al 6-lea:
În biserica Sfinţilor Împăraţi din Galaţi, zugravul care nu credea că icoana a fost pictată prin minune dumnezeiască a început a-i batjocori pe creştinii care nu se îndoiau de aceasta, dar s-a îngrozit când te-a văzut, pe tine, Maica Domnului, privindu-l cu asprime din icoană, şi, pocăindu-se, I-a cântat lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul al 6-lea:
Nimeni să nu se îndoiască, nimeni să nu fie necredincios minunii dumnezeieşti, ca să nu îşi agonisească osândă, ci toţi să îi cânte cu veselie Maicii lui Dumnezeu, nădăjduind că vor primi luminarea minţii şi întărire în credinţă, strigând aşa:
Bucură-te, că risipind tu cursele diavoleşti agonisim folos;
Bucură-te, că nu ai răbdat hulele zugravului necredincios;
Bucură-te, că prin schimbarea feţei tale din icoană l-ai mustrat;
Bucură-te, că pricepându-şi greşeala, minunile tale le-a trâmbiţat;
Bucură-te, că nu i-ai îngăduit să semene îndoiala în popor;
Bucură-te, că ai venit în apărarea credincioşilor;
Bucură-te, că din îndreptarea sa şi alţii s-au folosit;
Bucură-te, că nu pierderea, ci înţelepţirea lui ai dorit;
Bucură-te, a hulitorilor chemare la pocăinţă;
Bucură-te, a binecredincioşilor slăvită biruinţă;
Bucură-te, că celor ispitiţi de necredinţă le ajuţi;
Bucură-te, că cei ce vestesc minunile tale îţi sunt bineplăcuţi;
Bucură-te, Prea Sfântă Născătoare de Dumnezeu, ocrotitoare a Schitului Prodromu!

Condacul al 7-lea:
Pentru a lua averea hangiului răposat, sluga cea vicleană a încercat să o omoare pe văduva evreică şi i-a pregătit spânzurătoarea, dar femeia şi-a adus aminte de vestea minunilor săvârşite de tine prin sfântă icoana ta cea cu minune dumnezeiască zugrăvită şi rugându-se a făgăduit că, dacă va rămâne în viaţă, se va boteza împreună cu toţi cei din casa ei şi Îi va cânta lui Dumnezeu cu mulţumire: Aliluia!

Icosul al 7-lea:
Pregătind laţul pentru femeie, sluga cea netrebnică s-a spânzurat pe sine, fără să vrea, iar evreica a văzut lucrarea Maicii lui Dumnezeu şi a crezut cu toţi cei din casa ei, făcându-se pildă pentru cei din neamul evreiesc, pentru păgâni şi pentru necredincioşi. Şi prin Sfântul Botez a intrat în Biserica lui Hristos, iar pentru aceasta noi te lăudăm pe tine, care eşti nădejdea celor deznădăjduiţi:
Bucură-te, că vestea minunilor tale şi printre evrei s-a răspândit;
Bucură-te, că la necaz văduva hangiului de ele şi-a amintit;
Bucură-te, că ai primit rugăciunea ei deznădăjduită;
Bucură-te, că ai vrut să lepede credinţa ei cea greşită;
Bucură-te, că i-ai salvat viaţa în ceasul de pe urmă;
Bucură-te, că prin tine a intrat în a Bunului Păstor turmă;
Bucură-te, că împreună cu copiii ei a primit botezul;
Bucură-te, că datorită ţie peste casa ei a strălucit harul;
Bucură-te, că dreapta credinţă prin tine se întăreşte;
Bucură-te, că gura păgânilor care nu se închină icoanei tale amuţeşte;
Bucură-te, spre Biserica lui Hristos far călăuzitor;
Bucură-te, ceea ce calci şerpii rătăcirilor şi eresurilor;
Bucură-te, Prea Sfântă Născătoare de Dumnezeu, ocrotitoare a Schitului Prodromu!

Condacul al 8-lea:
Din rânduială dumnezeiască a venit icoana ta la Schitul românesc Prodromu, pentru că domnitorul vroia să o păstreze în ţară, unde se făcuse minunea. Dar, tu, Maica lui Dumnezeu, ai adus-o în grădina ta cea duhovnicească, ferindu-i pe părinţi de ispitele drumului. Pentru aceea, cu bucurie şi mulţumire, au cântat: Aliluia!

Icosul al 8-lea:
Ai binecuvântat Schitul athonit Prodromu prin venirea sfintei tale icoane, că aşezată fiind nu departe de icoana făcătoare de minuni a Sfântului Ioan Botezătorul, i-ai acoperit cu sfântul tău acoperământ pe toţi cei ce au venit să se închine ţie, monahi, preoţi, ierarhi şi mireni de toate neamurile, pentru care îţi cântăm:
Bucură-te, că schitul românesc l-ai umplut de binecuvântare;
Bucură-te, că obştile athonite cinstesc icoanele tale de minuni făcătoare;
Bucură-te, că din numele date icoanelor tale cunoaştem lucrarea lor;
Bucură-te, că prin icoana Portăriţa eşti Poartă a mănăstirii ivirilor;
Bucură-te, că icoana Dulcea sărutare e cununa Filotheiului;
Bucură-te, că eşti Călăuzitoarea obştii Xenofontului;
Bucură-te, Împărăteasa tuturor, lauda Vatopedului;
Bucură-te, grabnică ajutătoare a închinătorilor Dochiarului;
Bucură-te, că în icoana de la Hilandar semnul milostivirii tale este vădit;
Bucură-te, a Marii Lavre podoabă, că Sfântul Ioan Cucuzel glasul ţi l-a auzit;
Bucură-te, că în faţa icoanei ţi-au cerut ajutor stareţii Pantocratorului;
Bucură-te, Născătoare de Dumnezeu, comoară a Prodromului;
Bucură-te, Prea Sfântă Născătoare de Dumnezeu, ocrotitoare a Schitului Prodromu!

Condacul al 9-lea:
Zăcând de trei săptămâni topit de boală şi nemâncat, ca dintr-un somn s-a trezit schimonahul Inochentie când icoana Maicii Domnului a fost adusă în schit şi, cerând să fie dus în faţa ei, s-a rugat cu zdrobire de inimă, cântându-I lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul al 9-lea:
„Maica lui Dumnezeu, dacă îmi este de folos să mai trăiesc, fă-mă sănătos, iar dacă nu, fie voia ta”, s-a rugat părintele Inochentie şi, întorcându-se cu bucurie la chilia sa, după un ceas a trecut la cele veşnice. Şi noi, învăţându-ne de la el să ne punem toată nădejdea în Dumnezeu şi în puterea rugăciunilor tale pentru noi, îţi cântăm cu umilinţă aşa:
Bucură-te, că schimnicului i-ai ascultat rugăciunile;
Bucură-te, că degrabă i-au încetat suferinţele;
Bucură-te, că plin de bucurie Sfintele Taine a primit;
Bucură-te, că având sufletul împăcat s-a săvârşit;
Bucură-te, că voia noastră să o lepădăm ne-ai învăţat;
Bucură-te, că evlavioşii tăi robi au sfârşit binecuvântat;
Bucură-te, că prin tine de moartea năprasnică suntem feriţi;
Bucură-te, că pe tine te-au cinstit părinţii întru Domnul adormiţi;
Bucură-te, că dascăl al cugetării la moarte pe tine te dobândim;
Bucură-te, că, pregătindu-ne de moarte, în Domnul Hristos trăim;
Bucură-te, a cărţilor Cuvioşilor Părinţi tainică tâlcuire;
Bucură-te, pe treptele căii împărăteşti povăţuire;
Bucură-te, Prea Sfântă Născătoare de Dumnezeu, ocrotitoare a Schitului Prodromu!

Condacul al 10-lea:
Crezând minţii sale şi lepădând ascultarea, monahul Serghie a căzut în înşelare, iar prin arătarea diavolească s-a îmbolnăvit, zăcând ca mort, şi abia după trei zile s-a sculat, slăbit fiind şi rămânând fără auz. Dar, aducându-l părinţii la icoana făcătoare de minuni a Maicii lui Dumnezeu, îndată s-a tămăduit de surzenie şi atunci toată obştea I-a cântat Domnului într-un glas: Aliluia!

Icosul al 10-lea:
Povăţuitoare la ascultarea de Fiul tău ai fost, Născătoare de Dumnezeu, şi pe calea smereniei i-ai călăuzit pe monahi, cerându-le ascultare de povăţuitorii lor duhovniceşti. Izbăveşte-i de înşelări şi de ispite şi pe monahii şi pe mirenii iubitori de nevoinţă care îţi cântă aşa:
Bucură-te, că părinţii au nădăjduit că monahul Serghie va fi tămăduit;
Bucură-te, că de surzenie l-ai scăpat şi de mândrie l-ai izbăvit;
Bucură-te, că, pătimind el pentru mândria sa nu l-ai lepădat de la faţa ta;
Bucură-te, că, ridicându-se din iadul înşelării, şi-a înţeles greşeala;
Bucură-te, că din suferinţe a înţeles osânda neascultării;
Bucură-te, învăţătoare a ascultării şi Maică a îndurării;
Bucură-te, a celor apăsaţi de ispitele pierzătorului de suflete alinare;
Bucură-te, a celor legaţi de lanţurile diavolului dezlegare;
Bucură-te, că meşterul care se îndrăcise a fost izbăvit de duhul care îl muncea;
Bucură-te, că în faţa icoanei tale i s-au citit rugăciuni şi el a simţit mângâierea ta;
Bucură-te, că pe Cuviosul Nectarie protopsaltul din ghearele diavolului l-ai scăpat;
Bucură-te, că, văzându-te, cel numit privighetoarea Muntelui Athos ţi s-a închinat;
Bucură-te, Prea Sfântă Născătoare de Dumnezeu, ocrotitoare a Schitului Prodromu!

Condacul al 11-lea:
Mergând părinţii schitului să prindă peşte pentru praznicul icoanei Maicii lui Dumnezeu, unul din ei a zis cu îndrăzneală: „Dacă icoana aceasta s-a zugrăvit prin minune, apoi să facă să se prindă peşte pentru sărbătoarea ei”, dar văzând mulţimea peştilor prinşi în mreje, s-a spăimântat şi lepădând îndoiala I-a cântat lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul al 11-lea:
Credem mijlocirii tale, Maică Sfântă, că aşa cum ai purtat grijă de îndestularea praznicului sfintei tale icoane, aşa porţi de grijă totdeauna, dând cele de trebuinţă nu numai monahilor, ci şi mirenilor care se roagă ţie cu credinţă:
Bucură-te, că peştii de la praznic milostivirea ta o au vădit;
Bucură-te, că mulţimea darurilor tale o au închipuit;
Bucură-te, a flămânzilor îndestulătoare;
Bucură-te, a lipsurilor noastre curmare;
Bucură-te, mângâiere a celor aflaţi în nevoi;
Bucură-te, îmbrăcăminte şi acoperământ celor goi;
Bucură-te, cunună a celor care duc crucea necazurilor;
Bucură-te, încurajare a celor aflaţi la capătul puterilor;
Bucură-te, că ne înveţi să rânduim toate cu chibzuinţă;
Bucură-te, că sărmanilor le dai cele de trebuinţă;
Bucură-te, iconoamă a schiturilor şi a mănăstirilor;
Bucură-te, chivernisitoare a caselor creştinilor;
Bucură-te, Prea Sfântă Născătoare de Dumnezeu, ocrotitoare a Schitului Prodromu!

Condacul al 12-lea:
Pictându-se în schitul Prodromu o icoană după izvodul celei prin minune dumnezeiască zugrăvite, a fost aşezată cu mare cinste într-o biserică de lemn. Dar, când focul a cuprins biserica, icoana nu a ars. Şi, după ce focul mistuise totul, creştinii au găsit-o nestricată sub un morman de jeratic, de care minune uimindu-se I-au cântat lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul al 12-lea:
Nu numai icoana Maicii Domnului numită Prodromiţa a primit dumnezeiescul dar, ci şi cele făcute după izvodul ei, spre bucuria credincioşilor. Şi vestea despre ele s-a răspândit în lumea întreagă, şi chiar în casele credincioşilor au fost aşezate cu evlavie icoanele Maicii Domnului, căreia mulţimile îi aduc laude ca acestea:
Bucură-te, binecuvântată Maică a drept-credincioşilor;
Bucură-te, că minunile le însemnezi pe tablele inimilor;
Bucură-te, predanie scumpă a rugăciunii şi nevoinţei;
Bucură-te, praznic neîncetat, candelă nestinsă a credinţei;
Bucură-te, a celor ce aleargă la tine nădejde neruşinată;
Bucură-te, ceresc omofor şi milostivire neîmpuţinată;
Bucură-te, frumuseţe de nespus şi a sufletului dulceaţă;
Bucură-te, rug aprins care încălzeşti inimile de gheaţă;
Bucură-te, pridvor al Împărăţiei Cereşti;
Bucură-te, scară a darurilor dumnezeieşti;
Bucură-te, pregustare a bucuriilor mult râvnite;
Bucură-te, Împărăteasă a bisericilor athonite;
Bucură-te, Prea Sfântă Născătoare de Dumnezeu, ocrotitoare a Schitului Prodromu!

Condacul al 13-lea:
O, Maică preacurată, ocroteşte-i pe toţi cei care cu cântări de laudă cinstesc icoana ta cea cu dumnezeiască minune zugrăvită. Celor ce se nevoiesc în Schitul Prodromu arată-le calea mântuirii, pe închinători acoperă-i cu harul tău, pe cei care din locuri îndepărtate aleargă spre sfântă icoana ta ajută-i şi casa lor fereşte-o de relele întâmplări, ca să-I cânte împreună cu tine Dumnezeului celui Viu: Aliluia!

Acest Condac se zice de trei ori. Apoi se zice Icosul 1: Îngerii şi arhanghelii şi soborul cuvioşilor athoniţi… şi Condacul 1: Apărătoare Doamnă, pentru biruinţă mulţumiri…

Apoi se zice această Rugăciune

O, Prea Sfântă Născătoare de Dumnezeu, Fecioară, care ai binevoit să ne dăruieşti icoana ta cea cu minune dumnezeiască zugrăvită ca pe un liman la care, alergând noi cei înviforaţi, să dobândim ocrotirea şi sprijinul tău. Tu i-ai vestit Sfântului Petru Athonitul că Muntele Athosului l-ai ales din toate părţile pământului şi ai hotărât să-l afieroseşti spre a fi îndestulată locuinţă monahilor şi pusnicilor. În acest munte, la Schitul românesc Prodromu, ai voit a aduce icoana ta cea cu minune zugrăvită, care a şi primit numele Prodromiţa. Tu ne-ai dăruit acest mare praznic, de minuni izvorâtor, al icoanei tale celei sfinte şi nimeni din cei ce au spre tine nădejde neclintită nu rămâne neajutat. Căci tu dăruieşti cererile tuturor celor ce te cinstesc după cuviinţă şi ne scoţi din negura patimilor, curăţind necurăţia noastră.
Ceea ce ne eşti păzitoare neadormită şi care degrabă îi întâmpini pe cei ce te cheamă, ne-ai dat nouă, robilor tăi, chipul feţei tale cel prea cinstit şi cu totul luminos, pe care-l sărutăm cu mulţumire şi cu dragoste şi cu credinţă i ne închinăm. Arată-ţi totdeauna milele tale, Maică a lui Dumnezeu, plinind cererile de folos ale robilor tăi. Depărtează de la noi norul patimilor şi al ispitelor, izbăveşte-ne de toată vătămarea sufletească şi trupească şi fii mijlocitoarea mântuirii noastre. Ajută-i pe cei ce cu dragoste se închină chipului tău cel nefăcut de mână omenească, şi fii pavăză tare tuturor sfinţiţilor slujitori şi sprijin celor ce se nevoiesc în viaţa călugărească, miluieşte şi mântuieşte cu rugăciunile tale pe tot poporul dreptcredincios. Ocroteşte obştea părinţilor şi fraţilor din Schitul Prodromu şi pe toţi închinătorii care aleargă la sfântă icoana ta cea făcătoare de minuni. Caută spre noi toţi cu milostivirea ta şi cu rugăciunile tale învredniceşte-i pe toţi ortodocşii creştini să vieţuiască cu Hristos şi în locaşurile cereşti să se desfăteze.
Cercetează-ne, Maică iubitoare de fii, pe noi, robii tăi, cu darul tău şi dăruieşte celor neputincioşi tămăduire şi deplină însănătoşire, linişte celor înviforaţi şi mântuire tuturor, ca să vestim cu bucurie minunile pe care le faci prin sfântă icoana ta Prodromiţa şi să slăvim pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh în vecii vecilor. Amin.

Şi se face otpustul.