AUDIO: Gheronda Emilianos Simonopetritul – „Isihasmul, pecetea mântuirii”

AUDIO: Gheronda Emilianos Simonopetritul – „Isihasmul, pecetea mântuirii”

Subtitrare RO Dinu Elena / Dacă găsiți folositoare traducerile, vă recomandăm abonarea la acest canal YouTube.

SPRIJINIȚI ACTIVITATEA BLOGULUI NOSTRU!

Apariție editorială: Ierotheos Mitropolitul Nafpaktosului – „Sfântul Grigorie Palama ca aghiorit”

Ierotheos Mitropolitul Nafpaktosului
– „Sfântul Grigorie Palama ca aghiorit”
Editura Egumenița, 452 pagini
Traducere din limba greacă de Ilie Stănuş

Teologia Sfântului Grigorie Palama este teologia Bisericii Ortodoxe. El nu a introdus un nou sistem de învățătură și cunoaștere a lui Dumnezeu, ci a trăit, după care a exprimat ceea ce a întâlnit în Biserică și în Sfântul Munte, trăind ascetic viața în Hristos.

Se știe că teologia ortodoxă este empirică. Asta înseamnă că Sfinții Părinți au teologhisit nu prin speculații și filosofie, ci prin intermediul experienței și al Revelației. Dumnezeu a descoperit adevărul Său Profeților, Apostolilor și sfinților, iar aceștia au povățuit poporul Domnului cu ajutorul acestei descoperiri. Sfântul Grigorie Teologul spune că sfinții teologhisesc asemenea pescarilor, nu aristotelic, adică teologhisesc precum Apostolii, nu în felul în care a făcut-o Aristotel, prin imaginație și speculație. Tocmai acest lucru îl întâlnim și la Sfântul Grigorie Palama. Sursa teologiei sale a fost Revelația lui Dumnezeu.

Prin urmare, teologia Sfântului Grigorie Palama este teologia Bisericii, a Profeților, a Apostolilor și a sfinților, este teologia empirică, teologia Luminii și a Revelației. Aflându-ne pe acest făgaș, putem spune că era teologia aghiorită. Pozițiile sale teologice și modul în care le-a expus trebuie văzute din această perspectivă, adică din perspectiva monahului aghiorit isihast.

vezi și notele de lectură ale regretatului Mircea Stanciu: note de lectura din cartea “Sfântul Grigorie Palama ca Aghiorit”, de mitropolitul Ierothei

Cartea se poate comanda online de la linkul: https://bit.ly/3eYTANA

Vestire bună: Biserica Sfântul Grigorie Palama din București va avea o copie în mărime naturală a Icoanei Maicii Domnului Grabnic-ascultătoare (Gorgoypikoos) de la Mănăstirea Dohiariu din Muntele Athos

Vineri, 13 noiembrie 2015, în ajunul praznicului Sfântului Grigorie Palama, la ora Vecerniei (la Litie) se va primi și se va așeza pentru totdeauna în biserica Sf. Grigorie Palama din Universitatea Politehnică Icoana Maicii Domnului Grabnic-ascultătoare, copie în mărime naturală executată de părinții mânăstirii după Icoana făcătoare de minuni Grabnic-ascultătoare (Gorgoypikoos) de la Sfânta Mănăstire Dohiariu din Sfântul Munte Athos.

Icoana a fost pictată în frescă în anul 1563 și se află într-un mic paraclis pe dreapta culoarului dintre biserică și trapeză. În vremea aceea, cu banii voievodului Moldovei, Ioan Alexandru Lăpușneanu se reconstruia biserica mare a Mânăstirii care fusese dărâmat la cutremurul din 1554. În 1646, Maica Domnului se descoperă trapezarului mânăstirii în chip minunat cu numele de Grabnic-ascultătoare. De atunci este cunoscută cu acest nume în tot spațiul ortodox. Modelul ei s-a răspândit mult. Este între cele mai cunoscute icoane ale Maici Domnului din Sfântul Munte. Părinții socotesc că este a doua, după Portaitissa de la Mânăstirea Iviron.

Cuviosul Nicodim Aghioritul alcătuiește (în sec. al XVIII-lea) Paraclisul acestei Icoane, care se cântă până astăzi cu mult folos duhovnicesc și se va cânta pentru prima dată și în limba română cu prilejul primirii și așezării Icoanei în biserica Sf. Grigorie Palama.

Este cunoscută mai ales pentru ajutorul celor care din diferite pricini nu zămislesc și nu nasc copii. În Sinaxarul său, Cuviosul Nicodim scrie, între altele, despre această Icoană:

Cu adevărat Grabnic-ascultătoare s-a arătat prin faptele sale această minunată Icoană, grabnic și de îndată ascultând pe cei care aleargă la ea cu evlavie și credință. A lucrat și lucrează prea multe minuni nu numai în Muntele Athonului și către monahii care se nevoiesc în Munte, ci și în afara acestuia, în orașe și sate și către creștinii care locuiesc în ele. … Adică, în aceste locuri și regiuni a vindecat și vindecă diferite boli: pe cei ce nu au copii îi face cu copii, pe femeile care nu zămislesc le arată născătoare de mulți copii, pe cei care fură lucruri străine îi dă pe față, pe cei care sunt luați prizonieri de tâlhari îi izbăvește, pe cei ce suferă de dureri de cap și de surzenie îi face sănătoși, pe cei prinși la munci chinuitoare îi scapă de ele, pe paralitici îi ridică, alungă lăcustele, dă vedere orbilor și pe cei care sunt în primejdie de boli aducătoare de moarte îi scoală și îi face sănătoși. Toate aceste minuni se află scrise în această Mănăstire a Dohiariului, cu toate împrejurările lor.

Pr. Prof. Dr. Constantin Coman

foto sus: Momentul în care a fost ridicată copia Icoanei Maicii Domnului Grabnic-ascultătoare (Gorgoypikoos) din mănăstirea Dochiariu / foto jos: Icoana originală a Maicii Domnului Grabnic-ascultătoare (Gorgoypikoos).

Vezi și linkul: Icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului “Gorgoepikoos” de la Dochiariu (minunile și acatistul)

Omilia 42 a Sfântului Grigorie Palama la Mântuitoarea naștere a Stăpânei noastre de Dumnezeu Născătoarea și pururea Fecioarei Maria (8 / 21 septembrie)

Omilia 42 la Mântuitoarea naștere a Stăpânei noastre de Dumnezeu Născătoarea și pururea Fecioarei Maria

1. Orice vreme este potrivită a pune început bun pentru petrecerea spre mântuire. Așa a grăit și marele Pavel „Iată acum vreme potrivită, iată acum ziua mântuirii (2 Cor. 6, 2). „Să lepădăm faptele întunericului și să ne îmbrăcăm cu armele luminii. Să umblăm cuviincios ca ziua.” (Rom. 13, 12-13). Căci nu a zis că vremea potrivită pentru mântuire este o oră anume sau o zi anume, ci că, după întruparea Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos, orice vreme este potrivită. Căci așa cum, când pe pământ  răsare soarele cel simțitor, este vreme potrivită oamenilor pentru ostenelile trupești, precum și David zice: „Soarele a răsărit și va ieși omul la lucrarea lui până seara,”(Ps. 103, 22 extr.), la fel și când s-a arătat nouă în trup soarele dreptății, după întruparea Lui, orice vreme este potrivită pentru lucrarea celor duhovnicești, ceea ce însuși profetul o arată după ce vorbește despre stăpâneasca venire „piatra pe care nu au luat-o în seamă ziditorii aceea a ajuns în capul unghiului” (Ps. 117, 22-24) și adaugă:  „aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul: să ne veselim și să ne bucurăm în aceasta”, însă cu privire la ziua soarelui celui sensibil, aceea este întreruptă de noapte, căci zice „va ieși omul la lucrul său până seara” (Ps. 103, 23), în vreme ce neînserat și neapus este soarele dreptății şi, după spusa Apostolului că „nu are mutare sau umbră de schimbare” (Iac. 1, 17), neîncetat este timpul potrivit pentru lucrarea duhovnicească.

2. Și dacă ar trebui să căutăm o vreme mai potrivită decât altele, aşa cum este o  vreme potrivită semănatului, secerișului, a creșterii și a rodirii, și oricare altă vreme pentru alte lucrări, la fel și pentru lucrarea faptei bune, căutările unui timp al începutului ar corespunde, în alt chip, cu acesta, anume cu anotimpul de toamnă, și, mai presus de toate, cu luna aceasta: care este pentru noi cea dintâi și începutul anului, întru care început au luat și cele gătite spre mântuirea noastră, ceea ce prăznuim și noi astăzi. Căci noi acum facem prima prăznuire și preacinstire a chemării și restaurării noastre celei după har, întru care toate au început a se înnoi și a aduce, în locul legilor celor trecătoare, pe cele dăinuitoare, în locul literei, duhul, și în locul celor umbrite, adevărul cel neumbrit.

3. Căci astăzi cu adevărat o nouă lume și un rai străin s-a arătat, întru care și din care noul Adam a ridicat pe vechiul Adam, înnoind și restaurând toate, Care nu a venit întru înșelăciune, ci a înșelat pe înșelătorul diavol, iar celor care sunt robiți păcatului prin înșelarea acestuia, le dăruiește slobozire. Astăzi s-a gătit pe pământ neînțeleasă carte, nu grăită în chipuri și figuri, ci una care putea să-l poarte în chip de negrăit pe Însuși Cuvântul cel viu, nu cuvântul din văzduh, ci Cuvântul cel din ceruri, nesubzistând întru stricăciune, ci mai vârtos scoțându-i din stricăciune pe cei care se apropie de El; nu cuvântul care se naște din mișcarea limbii omenești, ci Cel Care S-a născut de la Dumnezeu Tatăl din veac. Astăzi a fost văzut cortul cel însuflețit și nefăcut de mână omenească al lui Dumnezeu și chivotul cel înțelegător și duhovnicesc al Celui Care cu adevărat este pentru noi, „pâinea lui Dumnezeu cea care coboară din cer și care dă viață lumii.” (Ioan 6, 32). Astăzi precum auzim și la psaltire „adevărul din pământ a răsărit” – chipul nemincinos al alesei nașteri de sus ca om „și dreptatea din cer a privit” (Ps. 84, 12), care l-a scos pe stăpânitorul nedreptății și a smuls însăși rădăcina nedreptății – dreptatea care a fost pe nedrept osândită, dar care în chip preadrept osândește  și care dezleagă puterea în rău a diavolului, și face de nimic uneltirile lui și care s-a arătat primitoare a dumnezeieștii dreptăți. Și astfel, pe cei care sunt robi păcatului, învrednicindu-i a fi înveșniciți prin credința în El, i-a primit la ea, dar pe stăpânitorul acela rău care a încins-o cu legăturile cele împotriva firii ale păcatului, îl va da focului veșnic și întunericului. Astăzi mlădița cea mai dinainte vestită odrăslită din rădăcina lui Iesei din care a răsărit floarea cea nevestejită (Is. 11, 1) care nu a primit păcatul, ci chemând iarăși firea noastră care se ofilise și din această pricină căzuse din sălașul hranei celei nepieritoare și aducându-ne înapoi la înflorire și bucurându-ne prin ea de înflorirea cea veșnică și ridicându-ne la ceruri, ne-a deschis raiul. Toiagul prin care Marele Păstor a condus turma cea înțelegătoare la pășunile cele veșnice; toiagul în care firea noastră cea omenească s-a sprijinit lepădând vârsta și neputincioasa bătrânețe, s-a înălțat ușoară la ceruri, lăsând pământul jos celor care sunt trași la cele de jos, ca unii care nu au sprijin.

4. Dar ce înseamnă „lumea cea nouă”, „raiul cel străin”, „cartea cea neînțeleasă”, „cortul și chivotul însuflețit al lui Dumnezeu”, „adevărul răsărit din pământ”, „mlădița lui Iesei cea multlăudată”? Este Cea care mai înainte de naștere și după naștere pururea Fecioară a rămas, a cărei naștere din pântece sterp o prăznuim astăzi. Căci Ioachim și Ana căsătoriți fiind și umblând fără de prihană înaintea Domnului, vrednici de dispreț au părut Israeliților după Lege, fiindcă nu aveau copii. Și fiindcă pe atunci, încă nu era în lume nădejdea nemuririi, propășirea neamului prin urmași părea de ultimă trebuință. Însă azi, când s-a născut această fecioară prin a cărei naștere în feciorie ne-a fost dăruită nouă viața veșnică, nu ne mai este nouă absolut necesară nașterea de fii. Dar Israeliților într-atât li se părea mai bună nașterea mai multor fii chiar decât însăși virtutea, iar nerodirea pruncilor un atât de mare rău, încât și acești drepți nu erau atât cinstiți pentru virtutea lor, cât erau disprețuiți pentru nenașterea de prunci. Peste măsură de întristați și fiind ținta atâtor batjocuri, drepții Ioachim și Ana, amintindu-și de Avraam și de Sarra și de toți ceilalți câți se spune că au fost încercați cu nenașterea de fii și după ce și-au pus în minte leacul aflat de unii ca aceștia pentru vindecarea de această întristare, au știut și ei înșiși a alerga la rugăciune către Dumnezeu. Și de o parte înțeleptul Ioachim s-a retras în pustie și acolo s-a sălășluit și cu post s-a nevoit ridicând rugăciuni la Dumnezeu, ca să devină și el tată; și nu a încetat a se ruga, nici nu a plecat de acolo, până ce nu a dobândit plinirea cererii. De altă parte, și într-un cuget cu el, Ana, zăvorându-se, cu inimă zdrobită strigă către Domnul: „auzi-mă, Dumnezeul părinților noștri și mă binecuvântează, precum ai binecuvântat și pe Sara, spre a fi maică. „Și a auzit Domnul rugăciunea și i-a binecuvântat pe ei și le-a dăruit lor făgăduința, care făgăduință a și fost adusă la plinire acum și le-a dăruit lor o pruncă  mai minunată decât toate minunile, pe însăși Născătoarea Ziditorului întregului univers, cea care a îndumnezeit neamul omenesc și care a făcut pământul cer și pe fiul omului l-a făcut Dumnezeu, făcându-i pe oameni fii ai lui Dumnezeu, fiindcă dintru aceasta a luat trup fără de sămânță, făcându-se în chip de negrăit purtător de trup, aducându-L pe lume pe Cel Care le-a adus la ființă din neființă pe toate cele ce sunt, preschimbându-le spre plinătatea ființei, pentru ca nu cumva să cadă din nou, îndreptându-se spre neființă.

5. Însă pentru ce a trebuit să vină din pântece sterp? Pentru ca să dezlege întristarea și să întoarcă ocările părinților și ca să preînchipuie dezlegarea care se va săvârși prin ea de întristarea și de blestemul protopărinților neamului omenesc. Cum ar fi îndrăznit firea să privească în mod obișnuit pântecele întru care s-a sălășluit  și din care a ieșit singura care a locuit în sfânta sfintelor și singura care s-a făcut sălaș Celui ce a făcut firea? Căci, precum mai înainte de ea și după ea, fecioară maică și Maică a lui Dumnezeu nu s-a mai arătat alta pe lume și precum, înainte de ea și după ea, nimeni nu a mai sălășluit în Sfânta Sfintelor, tot așa în rărunchii acelei mitre nu a mai fost văzut nici înainte, nici după, crescut vreun embrion. Fiindcă trebuia ca Maica lui Dumnezeu să fie Fecioară și aceasta să fie din neamul lui David și la vremea rânduită pentru mântuirea noastră, căci se apropiase vremea și trebuia ca Fecioara să fie mai dinainte pregătită, iar atunci nu se aflau mai buni în virtute decât soții aceia fără copii și nici între cei din neamul lui David nu erau alții mai presus de ei în ceea ce privește virtutea și neamul. De aceea au și fost cinstiți cei fără copii mai presus de cei cu mulți copii, pentru ca din cei cu multe virtuți să fie născută copila cea atotvirtuoasă, din cei care au trăit separat în înfrânare să se nască cea atotsfântă și să primească rod cea înțeleaptă care a ajuns prin rugăciune și nevoință să devină maica însăși a fecioriei și încă a unei feciorii care va naște cu trupul în nestricăciune pe Cel Care din feciorelnic Tată S-a născut cu dumnezeirea. O! înaripată rugăciunea aceleia! O! trecere pe care a aflat-o la Dumnezeu! Cât de fără de prihană erau acele inimi, încât să înalțe o astfel de rugăciune care să ajungă la o astfel de plinire! Era, dar, de trebuință să fie deschis mai dinainte drum pentru o așa de mare minune tot printr-o minune, iar firea trebuia întemeiată treptat prin har.

6. Iar voi! O sfântă priveliște! Cei care ascultați cuvintele mele, turma și ogorul meu duhovnicesc întru Hristos Domnul, aduceți drept dar de naștere Maicii lui Dumnezeu lucrarea virtuților și binefacerile lor. Bărbați și femei, bătrânii cu cei mai tineri, bogații și săracii, dregătorii și supușii, simplu, tot neamul și toată vârsta, vrednicia, meșteșugul și toată știința, să nu fie nimeni printre voi care să rămână sterp și fără de rod, nedoritor și neprimitor de sămânță duhovnicească. Ci să primească cu sârg sămânța cerească care este cuvântul cel mântuitor și să ducă la bun sfârșit prin El lucrarea și rodul și orice este plăcut lui Dumnezeu. Nimeni, după ce a început lucrarea faptei bune, să nu lase lucrul său nedesăvârșit, nimeni să nu-și arate credința în Hristos numai cu vorba, căci „nu oricine-Mi zice Mie, Doamne, Doamne, va intra în Împărăția cerurilor, ci cel care face voia Tatălui Meu cel din ceruri”, (Mt. 7, 21) și „Nimeni care pune mâna pe plug și se uită îndărăt, nu este potrivit pentru Împărăția cerurilor” (Lc. 9, 62).

7. Fecioarele care au făgăduit viață singuratică și cele care, lucrând toată fapta bună, au ajuns de la căsătorie la o viață de obște feciorelnică și, pe scurt, toți câți ați fost aleși ca, din sete de pocăință, să petreceți împreună, trăiți întru toate după Dumnezeu de dragul Fecioarei care pentru noi s-a născut astăzi, ca să-L nască cu trupul în feciorie supt veac, pe Cel Care s-a născut din Feciorelnic Tată mai înainte de tot veacul; să trăiască de dragul ei și al Celui întrupat dintr-însa, singur Dumnezeu și numai către El să privească și numai pe El să și-L facă hrană potrivită, să se bucure de nădejde, să rabde în necaz, să se supună celor mai dinainte rânduite, să-și slujească unul altuia, să se străduiască pentru păzirea păcii între voi, prin atenție prin rugăciune, prin străpungerea inimii, să petreacă neîncetat în citirea psalmilor, slavoslovii și în cântări duhovnicești (Rom. 12, 12; Evr. 13, 17; Ef. 5, 19) fiind sfinți și feciorelnici și cu trupul și cu sufletul, cu toate simțirile și cugetul, arătându-se feciorelnici și duhovnicești și cu cugetul și cu petrecerea. Astfel, urmând cuvântul psalmilor, veți fi următori Maicii Domnului și veți fi purtați în apropierea ei și veți intra în corabia cea nezidită de mână omenească a Împărăției cerurilor și în cămara de nuntă cea nestricăcioasă,  supralumească și veșnică.

8. Iar voi cei căsătoriți, nu vă dăruiți cu totul lumii acesteia, căci lumea aceasta nouă și cu adevărat mai presus de lume, care este Maica Domnului, pentru voi s-a zidit, arătați-i astăzi roada căsniciei. Iar voi care ați atins vârsta bătrâneții faceți dovada unei minți bătrânești și nu copilăriți cu mintea prin cugete, gânduri și fapte, cugetând trupește și petrecând după cele ale trupului. Voi, tineri, arătați osârdie față de bătrâni și pe aceștia cinstiți-i și credeți lor și nu uitați ce înseamnă prețuirea bătrâneții și cum tinerețea nu întrece pe un bătrân cuvios.  Iar dacă nu o știați, întrebați-l pe Solomon cel înțelept: „Înțelepciunea este la om adevărata căruntețe și vârsta bătrâneților înseamnă o viață neîntinată” (Înțel. 4, 9; Ps. 44, 14). Iar toți cei câți ați dobândit mai cu osârdie pe acestea pământești și nestatornice și care se schimbă dintr-o stare în alta, prin împărțirea lor, lucrați pentru voi înșivă la „dobândirea” vieții veșnice, căci „viața cuiva nu este din prisosul avuțiilor sale” (Lc. 12, 15). Toți câți sunteți în nevoi, să vă arătaţi în lipsurile voastre cu răbdare și prin mulțumire către Dumnezeu să vă îmbogățiți, pentru ca să fiți numărați împreună cu săracii aceia pe care i-a fericit El și să deveniți moștenitori împreună cu El ai Împărăției cerurilor. (Iac. 1, 9; Mat. 5, 3; Lc. 6, 20). Conducători, „Judecați cu dreaptă judecată (Zah. 7, 9) și nu vă folosiți de putere împotriva celor de sub mâna voastră, căci acest lucru nu este drept, ci arătați o părintească autoritate față de ei, având în minte că sunteți de același neam și de o slujire cu ei. Nici să nu vă pară lucru nedemn de voi supunerea față de Biserică și învățătura ei. Căci acestea sunt tăria celor ce au voia plecată spre bine. Iar supușilor le este de folos să se încreadă numai conducătorilor în măsura în care aceasta nu îi taie pe ei de la nădejdea cea făgăduită nouă, a Împărăției cerurilor.

9. Aduceți mai curând toți Fecioarei pe care o prăznuim astăzi, ca pe darul cel mai îndrăgit și mai potrivit sfințirea voastră și curăția trupului prin înfrânare și stăruitoare rugăciune. Vedeți cu toții cum înfrânarea și postul și rugăciunea cu străpungere de inimă se împreúnă ca să-i arate pe sfinții părinți Ioachim și Ana vase dumnezeiești, vase mai presus de orice alegere, încât nu doar le-a dăruit să poarte nume dumnezeiesc, precum mai apoi a arătat sfântul Pavel (Fapte 9, 15), ci pe Însuși Acela al Cărui „nume este minunat” (Ps. 8, 1). Așadar, dacă și noi rămânem cu stăruință în celelalte virtuți și în rugăciuni, dacă ne vom așeza cu conștiință curată în arca lui Dumnezeu vom afla în acestea, adăpostită ca o comoară, curăția inimii încăpându-L pe El și oglindindu-ne nouă pe Dumnezeu. Căci pe aceasta „curăția inimii” și așezarea cea din suflet către Dumnezeu pe care și Isaia o numește duh mântuitor „sălășluit” în pântece zicând către El: „de frica Ta, Doamne, zămislit-am, avut-am dureri ca ale celei ce naște și am născut duhul mântuirii Tale pe care l-am crescut pe pământ” ( Is. 26, 18). Vedeți cum suflete sterpe și care nu nasc dau naștere unor prunci buni? Dar profetul adaugă la cele grăite, zicând: nu vom cădea, ci „vor cădea cei ce locuiesc pe pământ” adică, cei care se tăvălesc în patimi și cugete pământești.

10. Dacă așadar și noi voim, fraților, ca nu pe pământ, ci în cer să locuim, nici să cădem pe pământ și cele pământești să ne tragă la păcat, ci ca să tindem neîncetat la dumnezeiasca înălțime, să ne temem de Dumnezeu, să lepădăm de la noi răutățile, să ne întoarcem prin faptele cele bune către El, să ne sârguim, prin înfrânare și rugăciune, să dezrădăcinăm răutățile răsărite în noi înșine și să ne schimbăm gândurile noastre rele în gânduri bune și duhul propriei mântuiri în dureri să-l zămislim, după spusa prorocului, și să-l naștem, având ajutor prin pomenire pe cea dăruită nouă astăzi prin rugăciunile și petrecerea cea bineplăcută lui Dumnezeu a bunilor părinți Ioachim și Ana, pe Preasfânta Născătoare de Dumnezeu. Ceea ce a schimbat întristarea celor ce au născut-o în bucurie și care a dezlegat blestemul protopărinților și a pus capăt durerilor nașterii maicei începătoare a neamului omenesc, născându-L fără dureri și în feciorie pe Hristos.

11. Căruia se cuvine toată slava cinstea și închinciunea împreună cu cel făr’de început al Său Părinte și cu Preasfântul și Bunul și de viață făcătorul Lui Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Sursa: Grigorie Palama, Omilia 42, din volumul Omilii vol. III, Ed. Anastasia, București 2007 via doxologia

Cap. XXXVIII: Despre virtutea îndumnezeitoare a rugăciunii, care cuprinde toate celelalte virtuţi [Patericul athonit, Ioannikios Kotsonis]

Când Sfântul Acachie Kafsokalivitul stătea la rugăciune în picioare, părea un stâlp drept, neclintit; iar când stătea jos, era neştiutor de trupul său, căci era într-o stare de înălţare a fiinţei sale plin de har şi lumină dumnezeiască, necreată.

Mult evlaviosul ieromonah Mina din Mavrovunio trăia în Chilia Schimbării la Faţă din Schitul Sfânta Ana. În timpul zilei şi al nopţii, el făcea de la 1000 până la 3000 de metanii şi de la 50 până la 100 de şiraguri* de metanii. Datorită faptului că se ruga mult, el nu avea timp să vorbească cu nimeni. Nu numai că se împărtăşea cu Dumnezeu, prin rugăciune, dar astfel el se apăra de a cădea în judecată, prin prea multă vorbă.
(*Un şirag de metanii are 100 de bobiţe. Deci el rostea de 5.000–10.000 de ori rugăciunea lui Iisus.)

În Chilia «Intrării în Biserică Maicii Domnului» a aceluiaşi schit, trăia un călugăr numit Procopie. Într-o zi, când se simţea trist şi deznădăjduit, a apărut în faţa lui un bătrân cu barbă albă şi l-a întrebat:
– Ce se întâmplă? De ce eşti trist?
– Ce se întâmplă? Aş vrea să învăţ muzică şi nimeni nu vrea să mă înveţe, pentru că nu pot cânta armonios, a răspuns el.
– Te voi învăţa eu. Cu mine vei fi cel mai bun cântăreţ. Dar aş dori să-mi faci întâi o favoare, a spus străinul.
– Ce? Orice doreşti! a răspuns Procopie.
– În loc de plată aş dori să arunci şiragul de metanii pe care-l ai în mână şi să încetezi a te ruga.
Atunci Procopie şi-a dat seama că străinul era diavolul şi a devenit foarte, foarte mânios şi a spus:
– Înapoia mea, satano!
Şi satana a dispărut imediat.

În 1942, la vârsta de 93 de ani, bătrânul Artemie a murit. Era curat la inimă, cuvânt şi comportament. Ca şi în scrierile sale, la fel a fost şi în viaţa de zi cu zi. El a fost călugăr în Mănăstirea Grigoriu. Nu judeca şi nu clevetea pe nimeni şi purta cele mai ieftine haine. Acest binecuvântat părinte îşi folosea rareori patul său. De obicei stătea pe un scăunel, îmbrăcat, pregătit şi aşteptând să-i cheme pe toţi la biserică pentru rugăciune. Adesea mergea la Paraclisul Sfintei Anastasia să se roage în genunchi. Când se deschidea biserica, el era primul care intra. Se închina cu multă evlavie la Sfintele Icoane. Picturile de pe pereţi, pe care nu le putea ajunge cu buzele, el le atingea cu mâinile lui. Niciodată nu se aşeza în strană. În timpul slujbelor, Privegherilor şi Liturghiilor stătea drept, ca un stâlp neclintit.
Un monah din Creta, care trăia în Chilia Sfintei Cruci, situată între Kerasia şi Kafsokalivia, şi-a pierdut vederea. Când s-a întâmplat aceasta, el a început să-şi dedice tot timpul rugăciunii. De vreme ce era orb, nu făcea nimic altceva decât să se roage neîncetat, cu voce tare, cu Rugăciunea lui Iisus, stând în picioare, cerând lui Dumnezeu să-i lumineze inima.
Într-o zi, doi jurnalişti ce erau în pelerinaj şi treceau pe lângă chilia* monahului orb, l-au auzit rugându-se. Au stat afară aşteptând, nedorind să întrerupă «slujba bisericii». Ei au crezut că la fel se face în tot Muntele Athos şi au scris: «Necontenite sunt rugăciunile de pe Muntele Athos…».
*(Chilie (Κελλίον) este numită o casă sihăstrească, ce aparţine şi depinde de o mare mănăstire.)

Un ascet obişnuia să-şi trimită ucenicul la Karyes să vândă lucrul mâinilor sale. Acolo, în Protaton, călugărul a auzit cântece frumoase. Într-o zi, el i-a spus părintelui său:
– Părinte, m-am tot gândit. Ar trebui să vezi cum Îl laudă acolo pe Dumnezeu prin cântece, coruri şi alte multe lucruri. Aici, singurul lucru pe care-l facem e să ne rugăm «Doamne, miluieşte» cu şiragul de metanii.
A doua zi, părintele i-a spus:
– Hai să mergem, fiule, să vedem ce fac părinţii aceia acolo, ca să învăţăm şi noi tipicul lor.
Când au intrat în biserică, el s-a aplecat şi i-a şoptit la ureche:
– Într-adevăr, fiule, aici îl laudă pe Dumnezeu.
Şi încă n-a terminat de spus acestea, când un puternic cutremur a zguduit tot. Imediat, cântăreţii au pus jos cărţile şi au încetat cu «terirem-urile»*, începând să se roage cu şiragurile de metanii: «Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi păcătoşii».
– Părinte, hai să mergem, hai să continuăm munca noastră în liniştea chiliei noastre. Orice facem noi e mai presus de muzică.
Ei şi-au dat seama că cel mai bun mod de a se ruga este cu şiragul de metanii.
(*Sunt silabe încântătoare şi fără un înţeles în sine cântate uneori pentru a umple un spaţiu melodic pentru care nu mai există cuvinte.)

Asceţii Agatanghel şi Anania erau pustnici în Sfântul Munte, unde duceau o viaţă îngerească. Ei iubeau smerenia şi dispreţuiau mândria. De asemenea, erau puţin «nebuni pentru Hristos», dorind ca virtutea lor să fie ascunsă, rugăciunea lui Iisus fiind bine înrădăcinată în inimile lor.
– Călugăraşul meu, Hristos este aici. Ţi-a spus sau te-a asigurat când va veni din nou? spuneau ei călugărilor începători. Trebuie să-ţi faci canonul tău, dar să cugeţi că nu-l faci.

Un pustnic mai în vârstă spunea:
– Mulţi au rugăciunea minţii, dar ei nu ştiu.

Binecunoscutul părinte Sava nu-şi folosea patul ca să doarmă pe el. El avea în chilia sa două funii legate de tavan. Îşi sprijinea mâinile în ele şi astfel se ruga, stând drept toată noaptea.

Un monah mai în vârstă spunea:
– Baza tuturor este ca să spui rugăciunea «Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul».
De asemenea, el spunea că şi «Doamne, miluieşte» poate cutremura cerul şi pământul.
Adesea, îi auzim pe părinţii din Sfântul Munte spunând: «Noi am devenit călugări pentru un singur motiv: ca să ne rugăm».

Pustnicul Hrisostom ne spunea:
– În Kafsokalivia era un monah foarte bătrân numit Anatolie. El avea o voce îngerească. Se spune că, de câte ori cânta «Cuvine-se cu adevărat», îşi ridica mâinile şi cânta cu atâta bucurie în inimă, încât şi candelele erau puse în mişcare. Odată, când mă coboram de la Sfânta Ana, l-am auzit cântând şi m-am gândit: «Ce voce! Cântă oare îngerii?».

Un monah nevoitor spunea că:
– Întâi satana doreşte să ne oprească de la rugăciune. De îndată ce cineva începe să se roage, vrăjmaşul încearcă să împrăştie mintea cu gânduri şi tot felul de iluzii. Dacă această metodă nu dă rezultate, va apărea el însuşi, numai ca să ne tulbure şi să ne forţeze să ne întrerupem rugăciunea. Odată, când stăteam în genunchi la rugăciune, o lumină puternică a venit din spatele meu. Mi-am dat seama că era de la diavol. Nu i-am dat atenţie şi mi-am continuat rugăciunea, fără să fiu tulburat. Apoi, doi demoni mici au apărut lângă mine şi au început să danseze şi să se joace, încercând să mă facă să râd.

Alături de marea sa asceză şi umilinţă adâncă, ascetul Tihon avea de asemenea darul rugăciunii neîncetate, chiar şi în timpul somnului.
– Când te rogi, spunea el, rugăciunea trebuie să devină una cu inima, aşa ca atunci când lipeşti două obiecte cu clei.
El mai spunea:
– Înainte să începi un proiect, trebuie să te rogi lui Dumnezeu: Luminează-mă şi dă-mi putere. Când ai împlinit acel plan, să spui: Slavă lui Dumnezeu!

Un părinte spunea:
– Adevărata cunoaştere a rugăciunii inimii începe la om mai întâi prin adevărata înţelegere a neputinţelor şi a slăbiciunilor proprii. Dumnezeu nu lasă la greu pe nimeni. Cel ce are rugăciunea minţii cere să fie vindecat, vrea să înţeleagă, caută îndrumare. Cel ce e curat cu inima vrea un îndrumător duhovnicesc, are frica de Dumnezeu în el şi se smereşte pe sine. Această frică îl ocroteşte de înşelări. În acest punct începe cateheza. Este ajutat, forţându-se pe el însuşi, şi lucrările lui bune sporesc. Acea persoană ajunge în cele din urmă la vederea lui Dumnezeu şi înţelege sensul Judecăţii de apoi, a iadului şi a împărăţiei cereşti. Cine merge în adevăr nu va cădea în capcane. Acela va înţelege tot. Cel ce merge pe o cale greşită e ca şi cum ar păşi pe aer.

Binecunoscutul egumen de la Karakalu, ieromonahul Kodrat, avea starea de rugăciune mereu cu el. Zi şi noapte, muncind sau vorbind, rugăciunea sa interioară nu înceta niciodată.

În mănăstirea bulgară Zografu era un duhovnic, părintele Ioan, care era un om al rugăciunii, pocăinţei şi discernământului. În timpul mesei, chiar când mânca, nu înceta să spună rugăciunea lui Iisus cu mintea.

Bătrânul pustnic Hrisostom ne spunea:
– Timp de 40 de ani, în pustie, am făcut toate slujbele cu şiragul de metanii. În timpul Postului Mare încercam să ne concentrăm minţile asupra Celui Răstignit. Dar foarte repede pierdeam atenţia rugăciunii. Trebuie perseverat.

Respectatul părinte Gherasim Imnograful ne-a povestit cum în 1935 i-a dat 200 drahme săracului ascet Filaret.
„Era un timp de mare nevoie şi am văzut că este foarte disperat. I-am spus:
– Nu-ţi face griji. Ia aceşti bani. Nu e nevoie să mi-i dai înapoi. Pentru aceasta, roagă-te mult iubitului Dumnezeu să aibă milă de mine.
Ascetul Filaret a primit banii şi, după ce i-a mulţumit fratelui său pentru bunătate, a pornit spre Sfânta Ana. Pe cale, ca de obicei, el spunea rugăciunea «Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă». Cum mergea, a văzut în faţa lui patru hârtii împrăştiate, una lângă alta, în rând, şi a fost impresionat, deoarece arătau diferit de celelalte. Le-a ridicat şi cu simplitatea binecunoscută s-a întors la părintele Gherasim.
– Părinte, ce sunt hârtiile acestea? Le-am găsit în apropiere, în timp ce mergeam spre Sfânta Ana.
M-am minunat de providenţa dumnezeiască şi de puterea rugăciunii.
– Părinte Filaret, i-am spus eu, sunt patru bancnote de 50 de drahme. Dumnezeu ţi le-a trimis. Dar spune-mi, ce ziceai şi la ce te gândeai pe drum spre schit?
– Ce altceva, părinte, decât rugăciunea lui Iisus. Câteodată, totuşi, gândul îmi era la datoria de 200 de drahme şi mă gândeam cum voi putea vreodată să-mi plătesc datoria! Unde aş putea găsi banii? Aşa că primeşte-i, te rog, ca să fiu eliberat de datorie şi de acest gând!“.

Alt ascet spunea:
– L-am întâlnit pe bătrânul meu, care a plecat din această lume în timpul rugăciunii, care ajunge la cer ca un stâlp de foc. Înţelegi ce adâncime a tainei e sub toate acestea?
Şi altul spunea:
– Monahul seamănă cu Moise, care a cerut să-I vadă slava lui Dumnezeu (Ieşire 33). Şi Dumnezeu i-a răspuns că nimeni nu poate să-L vadă.
Se referea, desigur, că nimeni nu poate să-L vadă pe Dumnezeu în esenţa Sa. El spunea că trebuie să rămânem neclintiţi în credinţa noastră şi să stăm în chilie ca profetul în peştera de stâncă. Trebuie să rămânem în întuneric, îndurând cu răbdare ostenelile, plictiseala, supărarea, lipsa harului în timpul rugăciunii – tot ceea ce îngăduie Dumnezeu. Şi uneori, Dumnezeu cu mâna Sa îl va binecuvânta pe monah şi-l va lumina cu prezenţa Sa, cu a infinitelor energii ale Sfântului Duh.
Acelaşi părinte mai spunea:
– Cum îndrăznim să cerem să-L vedem pe Dumnezeu? Mai potrivit este să ne înfăţişăm goi înaintea Sa, lepădând orice grijă şi toată iubirea pentru lume, pentru noi şi pentru gândurile noastre, chiar şi în nevoinţele noastre, să-I cerem să îndrepte asupra noastră numai o privire. Privirea Sa ar fi ca şi cum L-am vedea pe Dumnezeu.
Şi iarăşi spunea părintele:
– Un monah nu numai că studiază dogmele, ci şi trăieşte după ele. Când citeşte Sfânta Scriptură, ori scrierile patristice, el nu o face ca să câştige cunoştinţe, ci ca să înveţe un limbaj ce nu poate fi exprimat prin cuvinte, şi cu ajutorul căruia vorbeşte cu Dumnezeu, prin rugăciune.

Un călugăr mai în vârstă, truditor al rugăciunii minţii, spunea:
– N-ar trebui să pierdem nici o ocazie dată nouă de a spune rugăciunea lui Iisus. Nu trebuie să lăsăm mintea să hoinărească asupra lucrurilor zadarnice. Prin rostirea rugăciunii lui Iisus mintea găseşte odihnă şi bucurie. E ca şi cu copiii mici care aleargă toată ziua, strigând, jucându-se şi lovindu-se unul de altul. Dar ceea ce îi odihneşte şi le dă o mare bucurie e noaptea, când se află în braţele mamelor. La fel şi mintea, în loc să se împrăştie, trebuie să se dedice rugăciunii minţii.

Un părinte spunea:
– O, binecuvântate suflete, ascultă acestea! Nimic din ceea ce putem spune despre rugăciune nu-i destul. Fiindcă rugăciunea nu se termină niciodată. E ca dialogul cu Dumnezeu. Nu pot spune ce simte o persoană când se roagă. Un lucru trebuie făcut cunoscut, acela că sufletul celui credincios are nevoie să se roage continuu. Când se termină doxologia, începe implorarea. Când se termină implorarea, încep rugăminţile. Şi aşa începe mereu una dintre acestea, iarăşi şi iarăşi. Când te rogi, adu-ţi aminte de fratele tău care se îndoieşte şi roagă-te zilnic ca Dumnezeu să-l lumineze şi ca să fie binecuvântat să afle calea spre mântuire.

Părintele duhovnic Mina din Mavrovunio, ce se nevoia în Schitul Sfânta Ana, mergea în fiecare zi în paraclisul Chiliei lor şi citea, rugându-se, toate canoanele ce sunt cuprinse în Ceaslov: de la Paraclis până la icoasele Cinstitei Cruci, şi Plângerile, până la ceasul al şaselea bizantin, adică până la ora 12 (la miezul nopţii), după ora obişnuită. Niciodată nu părea obosit. Sufletul lui se asemăna «cu un pom răsădit lângă izvoarele apelor» (Psalmul 1, 3).

Marele părinte Calinic Isihastul spunea:
– Să fii veghetor e un dar de la Dumnezeu! Aşa cum Atotţiitorul Dumnezeu l-a creat întâi pe om, şi apoi a suflat în el suflare de viaţă, la fel călugărul trebuie să se curăţească întâi prin practicarea virtuţilor. Apoi va fi capabil să primească darul rugăciunii minţii şi paza. Apoi se va muta de la practicarea virtuţilor la vederea lui Dumnezeu.

Părintele P. ne spunea:
– Odată i-am cerut lui Dumnezeu ceva ce credeam că-mi va fi de folos în viaţa mea duhovnicească. Am insistat trei ani. După ce au trecut aceşti trei ani şi încă şapte luni, mi-am dat seama că starea mea duhovnicească a avut de suferit din cauza lucrului pe care-l cerusem insistent de la Dumnezeu ca să-l primesc. Apoi am insistat din nou, rugându-mă: «Dumnezeule, ia-l de la mine, ia-l, ia-l». După alţi trei ani, El l-a luat. Cineva ar putea spune, de vreme ce am cerut, de ce nu l-a îndepărtat Dumnezeu imediat. Poate din cauză că, după un timp, după ce aş fi uitat, aş fi cerut din nou. Aşa, Dumnezeu m-a lăsat să aştept un timp, şi în cele din urmă mi-a îndeplinit dorinţa.

Isihastul E. din Katunakia spunea:
– Acum că ai venit la Sfântul Munte, tot ceea ce ar trebui să obţii e un şirag de metanii. Te va conduce la lucruri necunoscute ţie. Te va conduce pe trepte mai înalte. «Doamne, miluieşte-mă». Dacă ai vreo problemă spune din nou «Doamne, miluieşte-mă pe mine, păcătosul». Ai o ispită cu cineva, cu vecinul tău, cu prietenul tău, cu şeful tău? Spune «Doamne, miluieşte». Astfel va fi găsită o soluţie pentru problema ta. Aşa vei ieşi din încurcătură.
– A fost un an când am avut o ispită. Ce să fac? Ce? «O, Maică Preasfântă a lui Dumnezeu, ajută-mă să vin repede să-ţi fac o rugăciune! Maica mea, ajută-mă!». Nu a fost prea mult până când rugăciunile mele au primit răspuns. Ispita s-a dus, până a treia zi. Ce bucurie că s-a dus. Atât de repede ajută Maica Domnului pe cineva care posteşte. Ia un şirag de metanii: «Doamne, miluieşte-mă». Dacă devii una cu şiragul de metanii, vei fi luminat şi vei ajunge la o treaptă mai înaltă, total necunoscută ţie acum. Toţi călugării, pustnicii, asceţii, cei ce locuiesc în schituri şi călugării din mănăstiri, ei toţi au şiraguri de metanii în mâinile lor.

Un ascet spunea:
– Când rugăciunea lui Iisus se spune de la sine, nu e alt sentiment mai dulce decât acesta. Atunci uiţi să mănânci sau să dormi şi te bucuri că eşti la schit, până părintele tău te întrerupe ca să încerci umilinţa.
O călugăriţă a ajuns la această stare de rugăciune. După o zi grea de muncă, noaptea, ea spunea rugăciunea lui Iisus. Aceasta a durat 5 zile. Iar când stareţa ei a oprit-o, ea a zis: «Eu cred că am greşit ceva». Şi din pricina smeritei ei ascultări, s-a pocăit.

Unul din părinţii cei mai în vârstă ne spunea următoarele:
– Când eram tânăr, am dus lucrurile mâinilor mele să le vând unor creştini evlavioşi. Oriunde mergeam, pe vapor, sau pe străzi, mulţi necredincioşi se adunau în jurul meu, spunând lucruri împotriva existenţei lui Dumnezeu. Şi mă rugam Maicii Domnului să nu părăsească poporul nostru şi să-l înrobească din cauza acestor oameni care nu au credinţă în Dumnezeu. Apoi l-am întrebat pe părintele meu ce să fac când aceşti oameni încearcă să mă amărască, înconjurându-mă şi asuprindu-mă. El mi-a spus: «Când se apropie de tine, stai în picioare, încrucişează-ţi mâinile pentru rugăciune, şi nu va fi nici un atac şi vei rămâne liniştit». Am făcut aşa şi am fost liniştit. Aşa cum soarele împrăştie norii, rugăciunea îi îndepărtează pe cei ce vor să atace sufletul cu blasfemii şi să-l umple cu patimi dezgustătoare.

Odată, într-o zi de sărbătoare, Sfântul Nicodim mergea spre Marea Lavră. În calea sa a întâlnit o chilie unde şi-a petrecut noaptea. La miezul nopţii el a văzut pe bătrân cu ucenicii săi intrând în biserică. În taină, a intrat şi el acolo şi a văzut pe bătrân şi ucenicii săi rostind rugăciunea lui Iisus, uneori în genunchi, alteori în picioare. Şi în momentul împărtăşirii cu Sfintele Taine, el a văzut feţele lor strălucind, un pic mai puţin decât soarele.

Părintele Ioachim de la Sfânta Ana se ruga fără încetare, ziua întreagă. Ori la muncă, ori stând, ori vorbind cu cineva, el reuşea să fie mereu în legătură cu Dumnezeu. El spunea blând:
– Dacă-i iei unui călugăr rugăciunea, atunci îl lipseşti de dreptul de a simţi că este cu adevărat un fiu al lui Dumnezeu.
Adesea ne vizita în timp ce lucram pentru sarcinile ascultării noastre şi ne întreba dacă spunem rugăciunea lui Iisus sau Acatistul Maicii Domnului. Vorbea rareori şi numai când era necesar. Dar se ruga mereu. El a găsit un loc liniştit în mica pădure din spatele chiliei sale, unde putea să-şi ridice mâinile spre cer ore întregi, şi aşa cu bucurie se împărtăşea cu Iisus prin rugăciune. Şi dacă-l întreba cineva unde a întârziat, el răspundea: «Am fost în grădina Ghetsimani, acolo am fost».
El era aşa de concentrat la rugăciune, încât nici mâncarea şi nici odihna nu i se păreau necesare.
Un an întreg a avut binecuvântare de la părintele său să nu-şi folosească chilia. El stătea în picioare, în strana sa din paraclisul chiliei, rugându-se.
Părinţii spun că în acel an, părintele Ioachim a avut multe binecuvântări dumnezeieşti şi experienţe cereşti în inima sa. Ei auzeau adesea plângerile lui sau cântările lui triumfătoare. Şi în timpul tuturor slujbelor, părintele Ioachim părea odihnit şi bucuros, ca şi cum ar fi avut cel mai odihnitor somn în noaptea dinainte.
Trupul său nu putea ţine pasul cu inima lui şi a început să slăbească. Asceza din anul în care a privegheat nopţile şi a stat în picioare i-a cauzat ulceraţie la picioare din cauza proastei circulaţii. Astfel, bătrânul său a fost nevoit să-i interzică să privegheze toată noaptea în biserică.
Apoi, acest curajos luptător a inventat o altă nevoinţă. El a pus în unul din colţurile chiliei sale o pătură aspră de păr şi acolo îşi petrecea noaptea întreagă stând învelit în altă învelitoare grea. El nu-şi punea capul pe pernă. Îşi întindea numai picioarele cu ulceraţie, pentru a se uşura. În această nouă arenă îşi petrecea nopţile în rugăciune şi, uneori, când aţipea, buzele sale continuau să spună rugăciunea lui Iisus: «Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă». De fiecare dată când spunea: «O, Preasfântă Treime!», sau «O, Preasfântă Treime, Dumnezeul nostru, ai milă de noi şi ne mântuieşte!», el era copleşit. Se putea crede că nu era altă rugăciune aşa puternică ca a lui. Respectul pe care-l arăta Sfintei Treimi nu poate fi descris. Ori de câte ori, în timpul slujbei, era un tropar închinat Sfintei Treimi, el stătea atent. Iar pentru el, numele lui Dumnezeu era cel mai dulce cuvânt dintre toate.

Ascetul Tihon spunea că monahul trebuie să se schimbe continuu între o oră de muncă şi o oră de rugăciune. El ne-a povestit de asemenea o întâmplare ce s-a petrecut într-o mănăstire rusească, în timpul Acatistului Maicii Domnului, una din rugăciunile sale preferate.
– Era odată un monah care spunea Acatistul Maicii Domnului de 24 de ori pe zi. Când auzea ceasul sunând ora el începea. Orele erau măsura sa. Şi încă cu atâta evlavie le spunea de fiecare dată, de parcă le spunea prima dată. Într-o zi, a auzit un glas venind din icoană care i-a spus: «Bucură-te, robule! Bucură-te, şi tu!».
Părintele Tihon citea, de asemenea, în fiecare zi, Evanghelia după Matei. El iubea mai ales capitolul despre Judecata de apoi, căci dorea să-şi ţină mintea mereu asupra judecăţii. Şi-a pregătit singur mormântul, ca să-şi aducă mereu aminte de moarte, să poată privi la el, să plângă şi să aştepte cu bucurie clipa când mormântul îl va primi în el.
Tot el spunea că nu trebuie să muncim Duminica şi povestea cum Dumnezeu a trimis mană israeliţilor, ca să-i hrănească în pustie, dar nu şi în a şaptea zi. Dumnezeu nu i-a binecuvântat pe cei ce erau lacomi, iar cei ce au adunat mană au găsit-o stricată şi plină de viermi. Aşa au rămas israeliţii în corturile lor, ca să-L laude pe Dumnezeu.
Părintele Tihon însuşi închina întreaga Duminică lui Dumnezeu. El nu se grăbea să termine Sfânta Liturghie. Adesea slujea Sfânta Liturghie până la vremea Vecerniei. Şi dacă n-avea lacrimi în timpul Heruvicului, el nu se ridica din genunchi pentru restul slujbei.

Părintele Daniel de la Noul Schit a trăit până la 115 ani. El a avut vedenii minunate. Când folosea şiragul de metanii, diavolul venea şi i-l trăgea, arătând ca un şacal, dar el continua să se roage.

Alt părinte spunea:
– Este la fel de necesar pentru un om să spună rugăciunea lui Iisus, mereu, ca pentru o barcă în pericol trimiterea semnalelor S.O.S.

Într-o parte veche a mănăstirii ruseşti, într-o casă mică, trăia părintele Israel, care era foarte bătrân. El l-a întâlnit pe cuviosul Serafim de Sarov. El stătea drept, tăcut, ca un chiparos duhovnicesc.
Odată, Sfântul Siluan l-a întrebat:
– Părinte, fiind singur aici, poţi spune rugăciunea minţii cu uşurinţă?
– Fiul meu, nu este rugăciune mai adevărată decât rugăciunea minţii.

Părintele Dionisie de la Sfânta Ana nu vorbea cu nimeni şi nimeni nu-i vedea faţa, pentru că întotdeauna îi era acoperită, ca să se poată ruga neîncetat. El aduna cimbru din Krya Nera, prepara un amestec de ulei cu această plantă şi o vindea, ca să se întreţină pe el şi ucenicii săi, ţinând porunca care spune că nimeni nu trebuie să trăiască din munca altuia.

Părintele Arsenie de la Mănăstirea Sfântul Pavel, care a trăit aproape 100 de ani, a avut o asemenea dorinţă de rugăciune şi un asemenea respect pentru Maica Domnului, încât purta cartea cu rugăciunile către Maica Domnului Portăriţa în buzunarul său, ca să se poată ruga în timp ce lucra în grădina mănăstirii.

Un monah evlavios ne-a spus:
– Rugăciunea, care e obligaţia noastră principală, a luat locul al doilea în vieţile noastre. Şi munca, care ar trebui să fie pe locul doi, a devenit o prioritate.

Un ascet spunea despre călugărul care în timpul rugăciunii este în prezenţa lui Dumnezeu următoarele:
„El rămâne în extaz şi observă natura lucrurilor, şi mintea sa, fiind în tăcere, ascultă cu urechile sufletului său cântecele cântate în biserică! Sufletul saltă de bucurie şi mintea găseşte o asemenea plăcere în aceste vedenii, încât nu vrea să se întoarcă pe pământ, unde aude cântăreţii cântând numai heruvicul. Astfel e răsplătit un monah în ascultare, prima dată. Părintele său şi împreună vieţuitorii săi îl văd şi se minunează cum e mintea lui încântată. Când mintea cuiva e în extaz, el nu doreşte nimic altceva decât să rămână în nemişcare absolută şi să nu fie tulburat, nici măcar de o frunză din lămâiul din apropiere.
Să vezi ce a făcut Sfântul Grigorie Palama! El a plecat la sfârşitul Privegherii şi Liturghiei de toată noaptea de la Marea Lavră la Chilia Maicii Domnului, care mai târziu a fost numită «Sfântul Grigorie Palama». Nu a luat nimic cu el, nici pâine, nici apă şi a stat acolo întreaga săptămână în extaz, întreaga lui fiinţă arzând de frumuseţea lui Dumnezeu. De câte ori se întorcea la mănăstire, faţa lui strălucea.
Călugărul trebuie întotdeauna să-şi propună să fie pe cea mai înaltă treaptă a vederii lui Dumnezeu, stare care e dincolo de lumea aceasta şi vine din dragostea lui Dumnezeu. Cine a ajuns la asemenea dragoste divină nu găseşte mângâiere în această lume, dar caută întotdeauna să intre în legătură cu ceea ce e dincolo, dând în acelaşi timp mulţumire şi lăudând pe Dumnezeu, Cel în Trei Persoane, Care locuieşte în inima lui. Mintea unor monahi rămâne în acea stare cerească mai multe zile, în timp ce pentru alţii vedenia poate dura numai cât ai clipi din ochi“.

Odată, doi pelerini au mers pe Sfântul Munte să-l întâlnească pe Avva P. Ei au cerut de la el cuvinte de mângâiere. Avva P. le-a stins setea, spunându-le despre «apa vie» care vine din vederea şi revelarea lui Dumnezeu.
– Ce să vă spun? a zis el. Să vă spun despre cel a cărui chilie a fost umplută cu lumină divină, necreată, cu câteva zile în urmă? El n-a ştiut dacă era în trup sau afară de trup, deoarece a fost înălţat în duh. Şi când şi-a revenit, iar lumina divină, necreată, nu mai era, şi a văzut lumina soarelui, creată, şi-a dat seama de imensa diferenţă dintre cele două. El s-a aflat pe sine în trupul său, care părea insuportabil de greu, şi a oftat, tânjind după dulceaţa şi strălucirea acelei Lumini.

Un bătrân a spus:
– Cel ce se îngrijeşte de rugăciune, găseşte [răspuns la] cele contestate.

Mi-l amintesc pe părintele Auxentie de la Mănăstirea Grigoriu. El era orb şi se călăuzea de la chilie la biserică atingând pereţii mănăstirii, spunând rugăciunea lui Iisus sau Acatistul Maicii Domnului. În biserică, după ce se închina la icoane, el stătea în strana lui drept, ca un stâlp de foc.

Această întâmplare e binecunoscută:
Odată, recent canonizatul Sfânt Nectarie de Pentapolis a vizitat Schitul Sfânta Ana, ca să vadă un vestit dascăl şi practicant al Rugăciunii lui Iisus. Acolo ei au vorbit şi s-au rugat trei zile şi trei nopţi, fără încetare.

Sursă: Patericul atonit – Arhim. Ioannikios Kotsonis, Editura Bunavestire, Bacău, 2000, Traducere de Anca Dobrin şi Maria Ciobanu

Karéea. Cuvioși. Întâmplări minunate [Patericul Sfântului Munte, Monahul Andrei Aghioritul]

Sfântul Gherasim cel Nou

Acest binecuvântat sfânt provenea dintr-o familie renumită de notari din Trikala (Korinthia). A cunoscut de aproape multe aşezăminte duhovniceşti şi locuri sfinte, şi aici în Kapsála părinţii spun că a trăit în asceză cinci ani, în care nu a mâncat decât dovlecei fierţi, fără untdelemn; din Kapsála, de unde a luat multe bunuri duhovniceşti, a plecat şi s-a dus în localitatea Omalá (Kefalonia), pe care a ales-o ca loc de nevoinţă, zidind şi acolo o Mănăstire de maici.

Acolo l-a rânduit Pronia dumnezeiască să fie de strajă alături de cei asemenea lui, marii Sfinţi Spiridon, Episcopul Trimitundei în Kérkyra şi Dionisie, Episcopul de Eghina, în Zákyntos, pentru ca toţi trei, în numele Sfintei Treimi, să fie paznicii şi străjerii Ortodoxiei creştinilor, locuitori în insulele arhipelagului Ionic şi, asemenea unor fortificaţii dumnezeieşti, să nu îngăduie să pătrundă învăţăturile rele şi ereziile Bisericii Apusene a papei, ale celor numiţi catolici ş.a.m.d.

Toţi aceşti trei Sfinţi au primit harisma de a scoate demonii şi de a vindeca tot soiul de boli ale credincioşilor creştini.

De pe urma şederii Sfântului Gherasim în Kapsála, demonii pe care îi scoate din creştini strigă: „ne-ai ars, kapsaliótule!”¹, pentru că, prin rugăciunea şi îndrăzneala pe care Sfântul le are în faţa lui Dumnezeu, îi pârjoleşte şi-i alungă departe de zidirea Lui.

Sfântul Teonás, Arhiepiscopul Tesalonicului

Luminatul şi binecuvântatul Sfânt Teonás din Kapsála a dobândit smerenia bineplăcută lui Dumnezeu şi prisosul virtuţilor. Din Kapsála s-a dus la Mănăstirea Pantocrator unde a ajuns egumen, şi de acolo, pentru învăţătura şi duhovniceasca sa ştiinţă după Dumnezeu, Pronia dumnezeiască l-a chemat să-i păstorească pe creştinii Tesalonicului, unde şi-a împlinit plăcut lui Dumnezeu menirea, retrăgându-se spre bătrâneţe la Mănăstirea Sfintei Anastasia cea izbăvitoare de otrăvire², care se află aproape de Tesalonic, lângă satul Vasiliká. Acolo şi-a dat duhul în braţele Domnului slavei şi Dumnezeului nostru Iisus Hristos, Cel care a rânduit ca trupul său să rămână întreg şi nestricat de atâtea veacuri, spre slava lui Dumnezeu cel în Treime, şi să răspândească o bună şi negrăită mireasmă.

Sfântul Nicodim Aghioritul

În zona Kapsálei s-a nevoit vreme de mulţi ani şi ultimul dascăl al Ortodoxiei, Cuviosul Nicodim, care, pentru că a trăit la multe Mănăstiri din Sfântul Munte, a primit numele de „Aghioritul”, întrucât nu aparţine unei Mănăstiri anume, ci tuturor părinţilor aghioriţi.

La Kapsála a vieţuit într-o înfrânare suprafirească, s-a nevoit întru toate virtuţile şi cel mai mult s-a afierosit rugăciunii minţii, pe care sufletul său o râvnea atât de mult. După cum el însuşi menţionează în cartea sa Exerciţii duhovniceşti, la o mare sărbătoare a plecat de la Sihăstria sa spre Mănăstirea Ivir, unde se făcea priveghere şi, fiind pe cale, a trecut pe la Chilia Sfântul Gheorghe, care se afla mai sus de Mănăstire. La această Chilie se nevoiau în jur de zece părinţi şi făceau şi aceştia priveghere, dar ce fel de priveghere?

După citirea pavecerniţei, au tămâiat bisericuţa Sfântului Gheorghe. Apoi unul câte unul se ridica, se ducea în mijlocul bisericii și cu vocea scăzută și cu multă străpungere de inimă spunea rugăciunea „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă!”. Același lucru repetau în sinea lor și ceilalți frați în strană, în felul acesta trecând pe rând cu toții prin mijlocul bisericii.

Aceasta se petrecea până dimineața, când avea loc dumnezeiasca Liturghie. La rândul său a mers în mijlocul bisericii și Cuviosul Nicodim, care ne mărturiseşte: „Atâta străpungere a inimii și bucurie duhovnicească am simțit de pe urma rugăciunii și privegherii acesteia, încât nu voi uita niciodată liniștea și rânduiala desăvârșită de acolo. Mi se părea că mă aflam în cer și-L lăudam pe Dumnezeu dimpreună cu Sfinții Îngeri și ochii mi se umpleau de lacrimi de fericire. Aşa, am rămas la acea priveghere și nu m-am mai dus la Mănăstirea Ivir.”

Cuviosul Nicodim a scris multe din cărțile sale în Kapsála. Într-adevăr, prin preţuirea de către Biserica Maică a lucrării duhovniceşti, a virtuților și harismelor acestui luminat cuvios, fiindcă prin lucrările sale a adăpat vreme de 150 de ani obștea cea purtătoare a numelui de creștin și sfințenia acestui cuvios a intrat în conștiința monahilor și a tuturor creștinilor care s-a întâmplat să studieze scrierile sale sfinte, în anul 1956 a fost așezat în ceata cuvioșilor părinți atoniți, rânduindu-i-se pomenirea în calendar ca Sfânt [al Bisericii].

De acest binecuvântat sfânt s-a ocupat pe larg eruditul monah Teoclit Dionisiatul, care a publicat biografia acestuia, bogată în multe informații utile.

Cercetarea vieţii, activităţii și operei scriitoriceşti a Cuviosului Nicodim se află în grija instruitului şi foarte eruditului monah filolog și teolog aghiorit Nicodim Bilális, care s-a nevoit și el în Pustia Kapsálei, și nădăjduim că, prin harul lui Dumnezeu cu care este din belșug înzestrat acest frate și prin cugetul său smerit, vom vedea curând o lucrare având ca temă viața și opera Sfântului Nicodim Aghioritul.

Sfântul Grigorie Palama

Și marele teolog și apărător al Ortodoxiei Grigorie Palama a trecut pe la școala înfloritoarei pe atunci Kapsála, unde a rămas o perioadă de timp.

De la Coliba unde se nevoia în Kapsála a ajuns egumen la Marea Lavră; acolo s-a nevoit pentru mulți ani, lucrând la răspândirea rugăciunii minții alături de marele dascăl al acestei metode de rugăciune, Sfântul Maxim Kavsokalyvitul, de Sfântul Grigorie Sinaitul și de mulți alți mari cuvioși și dascăli ai Pustiei Atonului.

După Lavra a ajus egumen la Mănăstirile Esfigmenu și Pantocrator și, ulterior, Arhiepiscop al Tesalonicului. A fost motivul pentru care s-a întrunit Marele Sinod în secolul al XIV-lea la Constantinopol, unde a luat parte și a luptat împotriva lui Varlaam și Achindin, care îi defăimau pe părinții neptici ai Bisericii Răsăritene, acuzându-i „că profețesc din burtă și stau cu privirea ațintită la ombilic”. Hulind, numeau lumina aceea de pe Tabor a Schimbării la Față a Domnului creată, afirmând în același timp și alte impietăți, pe care luminatul Grigorie Palama le-a risipit ca pe o pânză de păianjen cu argumente teologice și cu îndemânarea limbii sale retorice, arătând adevărul în privința tuturor acestor probleme dogmatice și profund teologice, așa cum Sfinții noștri Părinți le-au rânduit la cele șapte Sinoade Ecumenice.

Sub semnătura multor teologi, mai vechi şi mai noi, care s-au ocupat de viața și scrierile acestui luminător aghiorit, au apărut tomuri întregi. De curând a editat și părintele Teoclit Dionisiatul, un autor cu o operă vastă, un tom cuprinzând viața și scrierile Sfântului Grigorie Palama.

Monahul Ioasaf, starețul Ioasafeilor

În urmă cu aproape 130 de ani a plecat din Cezareea Capadociei evlaviosul creștin Gheorghe, care avea multă evlavie la [sfântul său] protector, Marele Mucenic Gheorghe, dar a voit să vină în Sfântul Munte să se închine și să se facă monah.

Într-adevăr, în anul 1849 a ajuns în Sfântul Munte și, după ce a trecut pe la toate Mănăstirile, în cele din urmă, pentru că mulți dintre compatrioții săi se aflau ca monahi înțelepți și virtuoși la Sfântul Pantelimon, a hotărât să se închinovieze acolo. Ca novice, înainte de a fi tuns în monahism, i s-a încredințat să facă ascultare la Conac, la sediul delegației Mănăstirii [Pantelimon] din Karyés.

La început a arătat multă evlavie și a dat dovadă de disciplină și sârguinţă în toate îndatoririle sale. După doi-trei ani, în urma hotărârii stăreției Mănăstirii, a ajuns shimonah și a fost trimis iarăși în Karyés, la ascultarea sa. Acolo a rămas pentru mulți ani între cei mai osârduitori, ţinându-şi cu stricteţe canonul, împărtășindu-se și arătând râvnă în privința îndatoririlor sale. Însă după câțiva ani, pe nesimţite, a început să-și neglijeze obligațiile și să nu mai arate interes faţă de îndatoririle vieţii sale, atât ca monah, cât și ca creștin. Pierduse fervoarea dintru început și aproape că abandonase cu totul rugăciunea, încât cu greu se mai ducea pe la vreo Liturghie.

Din vreme în vreme își venea în fire și, amintindu-și de evlavia de la început și de rânduiala în care viețuise, îl cuprindea tristețea, amărăciunea și disperarea. Era atât de zbuciumat, încât nu știa ce să facă. Nimeni nu-i dădea nici un sfat. Își făcea toate voile, și bune și rele, și apoi satana îi aducea pe umeri disperarea.

Dar pentru că era bine intenționat și de mic a avut multă evlavie la Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, Preabunul Dumnezeu, Care „nu voiește moartea păcătosului, ci vrea ca acesta să vină la cunoștința adevărului, să se întoarcă și să trăiască în veac”, a voit să-i arate multa Sa milostivire, spre a-i aduce mângâiere, a-l face să-și aprindă din nou râvna pentru virtute și evlavie, și a îngăduit să aibă parte de următoarea vedenie [minunată]:

În 1854 monahul Ioasaf se afla în Karéea. De ziua Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, la Conacul Mănăstirii Sfântului Pantelimon aveau priveghere. Ioasaf, sub imperiul nepăsării și al deznădejdii, s-a dus în Chilia sa să se odihnească înainte de terminarea vecerniei. La utrenie, în clipa în care la biserică se citeau psalmii: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, întru oameni bunăvoire…”, fratele Ioasaf a ieşit din Chilia sa, s-a dus la biserică, s-a aşezat într-o strană din pronaos şi a început să se gândească la iconomia Întrupării Stăpânului Hristos, zicând totodată în sinea sa: „Dumnezeu Făcătorul cel Unul şi Creatorul tuturor, Care cu înseşi mâinile Sale l-a făcut pe om, a primit să Se întrupeze, să Se facă om, să fie batjocorit, pălmuit, să îndure patimile înfricoşătoare şi răstignit pe cruce să moară ca om şi a treia zi să învie ca un Dumnezeu Atotputernic. Să învie şi să slobozească neamul omenesc de cumplitul iad şi să-l pună în Rai, în Împărăţia Cerurilor. Să-l ducă acolo de unde a căzut. O, cât de mare este iubirea de oameni şi dragostea lui Dumnezeu faţă de om!”

În timp ce cugeta acestea părintele Ioasaf, inima sa i-a fost străpunsă de pocăinţă şi ochii au izvodit lacrimi, gândurile sale s-au înseninat, sufletul i-a fost copleşit de bucurie şi veselie, mintea a început să-i salte şi cu mult zel să rostească dintr-odată rugăciunea: -„Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!” şi alte cuvinte şi rugăciuni de pocăinţă. Şi atunci a simţit în inimă dragostea şi compasiunea pentru aproapele şi întreaga lume.

Aflându-se într-această stare, a fost cuprins de atâta iubire dumnezeiască, încât nu se mai simţea în largul lui pe pământ. Ar fi vrut să-şi ia zborul spre înaltul cerului, pentru că era pătruns de o iubire covârşitoare şi de îndrăzneală în faţa lui Dumnezeu. A simţit cum sufletul îi este inundat de dragoste dumnezeiască şi cum flacăra iubirii arde în inima sa.

Sufletul i s-a umplut de smerenie şi astfel şi-L închipuia pe Dumnezeu foarte aproape de sine, minunându-se şi mirându-se de multa şi negrăita iubire şi smerenie ale lui Dumnezeu faţă de om.

După toate acestea, a avut impresia că a ieşit din biserică şi dintr-odată i s-a părut că sufletul i-a ieşit din trup şi se găsea în faţa unei câmpii frumoase şi nesfârşite. Şi aşa cum mergea, vede de departe, în zare, o mulţime de oameni fără de număr, purtând veşminte luminoase, în floarea vârstei, frumoşi la chip, strălucind asemenea soarelui, care păşeau delicat şi foarte uşor.

„În casa Tatălui Meu multe locaşuri sunt”

Monahul Ioasaf a fost cuprins de bucurie şi în acelaşi timp de mirare: cum de se aflau acolo, a cui să fi fost grădina aceasta atât de frumoasă, cu pomi minunaţi şi cine să fie aceşti oameni care locuiesc aici? Şi şi-a amintit atunci spusa evanghelică: „În casa Tatălui Meu multe locaşuri sunt” (In. 14, 2).

Cu asemenea gânduri i-a lăsat în urmă pe [acei] oameni şi şi-a continuat drumul. După puţin vede în acea nemărginită câmpie o mulţime şi mai numeroasă de oameni, îmbrăcaţi în veşminte de oşteni: toţi păreau a fi tineri, viteji şi strălucitori asemenea soarelui.

Zăbovind îndelung, desfătându-se de frumuseţea lor, a simţit multă bucurie şi veselie. Atunci a auzit o voce care i-a spus: „Acest frate-al nostru vrea să meargă la Împăratul şi, după cum bine ştiţi, cineva dintre noi trebuie să-l conducă.” De îndată a ieşit în faţă unul dintre acei viteji, care strălucea între ceilalţi şi se distingea ca luna între stele şi părea a fi una dintre căpteneiile lor, şi i-a spus: „Îl voi conduce eu singur pe fratele la Împăratul, fiindcă îmi poartă o dragoste aparte şi zi şi noapte îmi cheamă numele în rugăciune, dar şi fiindcă de multe ori m-am pus pentru el chezaş la Împăratul.”

Monahul Ioasaf, care asculta acestea, era nedumerit şi spunea în sinea sa: „Cine sunt aceşti oameni, pe care eu nu i-am văzut niciodată şi care spun că mă cunosc? De unde mă ştiu şi la care Împărat mă vor conduce?” Având acestea în minte, i-a spus tânărului care s-a apropiat de el: „Frate, cine sunt eu ca să fiu prezentat Împăratului şi ce să facă pentru mine Împăratul? Cine este Acesta şi de unde mă cunoaşte?”

Tânărul de o frumuseţe îngerească i-a spus monahului Ioasaf: „Frate, te prefaci că nu ştii cine este Împăratul şi cine sunt eu? Nu mă cunoşti? Eu, pentru că mi-ai arătat dragostea ta şi pentru că ai chemat numele meu, am venit să te prezint Împăratului. Urmează-mă acum, să mergem cât mai degrabă la Împăratul nostru.”

Monahul Ioasaf a început să păşească alături de tânărul [acela] şi, cum mergea, se gândea în ce fel să-l întrebe cine este el care-i arată atâta dragoste şi interes, dar iarăşi şovăia şi-i lipsea îndrăzneala să-l întrebe, spunându-şi în sinea sa: „Poate o să aflu mai târziu.”

După ce au străbătut acea câmpie imensă şi au ajuns la capătul ei, au intrat pe-un drum îngust şi foarte lung cu ziduri preaînalte, iar locul era atât de sălbatic, încât monahul Ioasaf s-a speriat, s-a tulburat şi a început să fie cuprins de frică.

Întotdeauna trebuie să spunem rugăciunea

Atunci călăuza sa i s-a adresat cu chipu-i zâmbitor şi vesel: „De ce, frate, te biruie nepurtarea de grijă şi-ţi laşi mintea să fugă în toate părţile şi nu iei aminte la cercetarea numelui dumnezeiesc al Domnului nostru Iisus Hristos? Sau nu ştii câtă pagubă are de suferit cel care nu se îngrijeşte şi uită să spună rugăciunea «Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!» şi nu rosteşte întreagă rugăciunea cu fiecare respiraţie a sa, şi cât folos câştigă cel ce cercetează numele cel mântuitor de lume al Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos?

Omul care spune această rugăciune se eliberează de patimi şi de păcate şi se face sălaş al Sfintei Treimi, şi atunci poate ajunge la dragostea desăvârşită, din care te-ai împărtăşit întrucâtva şi tu, cel ce ai cunoscut dulceaţa şi roadele milostivirii dumnezeieşti. Cât o să mai lâncezeşti în somnul nepurtării de grijă, fără a te trezi din nevolnicia răutăţii? Aminteşte-ţi purtarea ta de la început şi evlavia pe care o aveai şi schimbă-ţi modul de viaţă! Oare Dumnezeu nu ţi-a dat harul Său ca să înţelegi ceea ce este drept? Şi nu tu însuţi ai pus-o mijlocitoare pe Preasfânta Fecioară şi de Dumnezeu Născătoare Maria spre a ta mântuire?”

Monahul Ioasaf, pe când călăuza sa îi spunea acestea, s-a smerit foarte în inima sa şi a început să rostească rugăciunea „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!” Şi, cu cât spunea rugăciunea, cu atât inima i se aprindea de dragostea lui Dumnezeu şi au început să fugă toate gândurile ce aduceau tulburare minţii lui. Şi aşa a fost eliberat de lipsa de curaj şi fără zăbavă a primit dumnezeiască putere.

Călăuza minunată i-a spus: „Vezi că acum ești mai bine. Dacă îți dorești mântuirea sufletului, să nu lași niciodată să dispară de pe buzele, din mintea și din inima ta rugăciunea aceasta și vei ajunge să ai o minte și o inimă curate, pe care le va umple iubirea dumnezeiască, și vei cunoaște tainele lui Dumnezeu. Ia aminte însă să te învredniceşti în faţa duhovnicului și a călăuzei vieții tale duhovniceşti de o mărturisire curată, amănunțită și zilnică despre tot ce ți se întâmplă sau ţi se arată.”

În timp ce călăuza aceea cu chip îngeresc îi spunea toate acestea, înaintând pe drumul acela îngust, cu zidurile pe care erau zugrăvite cruci ce arătau drumul, și-a făcut semnul crucii, spunând: „Crucii Tale ne închinăm, Stăpâne Hristoase, și sfântă Învierea Ta slăvim”, îndemnându-l şi pe monahul Ioasaf să facă la fel.

Puntea ridicată peste înfricoșătoarea groapă

După ce au mai mers o bună bucată de timp și au ajuns la capătul celălalt al drumului, au dat peste niște prăpăstii și stânci abrupte. Frica și groaza te cuprindea doar la vederea acelei gropi întunecate și neguroase, ale cărei adâncime şi întindere păreau asemenea unui ocean nețărmurit, iar întunericul ce-o învăluia putea fi prins cu mâna. Mai încolo de acea groapă, foarte departe, se zărea un munte preaînalt, ce ajungea până la cer.

În mijlocul acestei gropi cumplite se afla o punte înfricoșătoare, dintr-un singur lemn rotund, a cărui grosime nu era mai mare de o palmă. Un capăt al punții se sprijinea în partea unde se sfârşea drumul cel îngust, iar celălalt ajungea până la poalele acelui munte înalt. Atunci când sufla vântul, puntea se legăna ca frunza pe ram.

Frica și groaza au pus stăpânire pe fratele Ioasaf de cum a înțeles că trebuie să treacă pe această punte, ca să ajungă în cealaltă parte, la poalele muntelui. Atunci minunata călăuză l-a făcut din nou atent asupra rugăciunii pe care o nesocotea și a gândurilor care-i provocau teama și împuținarea inimii. I-a spus, aşadar, părintelui Ioasaf: „Frate, dă-mi mâna și spune neîncetat rugăciunea, fără să te gândești la nimic altceva.”

Astfel, ținându-se de mână, pășeau pe punte fără frică, cu toate că aceasta, după cum am spus, se mișca asemenea unei frunze pe ram. Când au ajuns la mijlocul acelei gropi întunecate și înfricoșătoare, călăuza i-a spus părintelui Ioasaf: „Aici fă-ți cruce și cheamă în rugăciune numele plin de har al Preasfintei Născătoare de Dumnezeu și pururea Fecioarei Maria cea plină de dar, pentru că în acest loc preasfântul ei nume are multă putere.”

Fratele s-a însemnat cu semnul crucii şi şi-a spus în mintea sa: „Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, ajută-mi mie, păcătosului!” şi, o minune, a primit atâta putere şi curaj, încât au dispărut frica şi toată puţinătatea de suflet, în ciuda clătinărilor punţii.

După multă vreme au izbutit să treacă puntea şi au ajuns la poalele muntelui. Din dragostea ce i-o purta, călăuza încă îl mai ţinea de mână şi păşeau nedespărţiţi.

Când au început să urce muntele, drumul era anevoios şi abrupt, dar plăcut, pentru că de-o parte şi de alta era împodobit cu pomi frumoşi, măslini şi nenumărate flori.

Când au ajuns în vârf, au aflat o poartă mare deschisă. Şi-au făcut semnul crucii de trei ori şi au intrat înăuntru. De acolo fratele Ioasaf a văzut cum se întindea o altă câmpie, mult mai mare decât cea dintâi, care semăna cu tăria cerului. Frumuseţea şi priveliştea acestei câmpii erau de nedescris. Nu există cuvinte ca să redea splendoarea acelei câmpii, pentru că nu-şi află asemănare cu nici un lucru pământesc, nici pana nu-i în stare s-o descrie, nici mintea nu poate pricepe câte-a văzut monahul Ioasaf, fiindcă pe cât înainta, pe atât era cucerit de armonia şi frumuseţea locului, încât nu voia decât să rămână acolo.

După ce au mers câtăva vreme, fratele Ioasaf a văzut mulţi oameni care purtau veşminte călugăreşti, dar care nu erau negre: aveau o nuanţă roşiatică şi sclipeau ca lumina. Iar chipurile lor străluceau asemenea soarelui. Unii erau tineri, alţii bătrâni, dar toţi deopotrivă erau frumoşi la înfăţişare.

Când s-au apropiat, i-au întâmpinat cu multă bucurie şi dragoste şi i-au spus călăuzei: „Bucură-te, Mare Mucenice Gheorghe, cel de Hristos iubit!”, iar călăuza cu chip de înger şi atotstrălucitoare le-a răspuns: „Bucuraţi-vă şi voi, cuvioşilor de Hristos iubiţi!”

Învăţătură despre zădărnicia lumii

Atunci cu toţii s-au întors spre fratele Ioasaf şi i-au spus: „Frate, dacă cineva va câştiga întreaga lume, dar îşi va păgubi sufletul, care-i va fi folosul? Dacă vei trăi pe pământ o sută, două sute şi chiar o mie de ani şi te vei desfăta de toate acele bunuri înşelătoare ale vieţii şi vei câştiga tot aurul, argintul, pietrele preţioase şi mărgăritarele, tot va trebui să înfrunţi ceasul cumplit al morţii, când sufletul se va despărţi de trup. Şi atunci ce folos îţi vor aduce toate cele pe care le-ai dobândit? Case, palate, averi, titluri şi demnităţi lumeşti, ostăşeşti, bisericeşti? Nimic din toate acestea nu poate să te ajute sau să-ţi folosească în ceasul şi în clipa în care îţi vei da sufletul. Toate acestea vor părea o umbră şi o nălucire, care a trecut şi s-a risipit, precum spune şi Duhul Sfânt, Dumnezeul nostru: «deşi tot pământeanul trece prin viaţă ca o umbră, se tulbură în zadar, strânge comori şi nu ştie cui le adună pe ele. Şi acum cine este răbdarea mea? Oare nu Domnul? Şi fiinţa mea de la Tine este» (Ps. 38, 7-9).

De aceea, frate, lasă nepurtarea de grijă şi întoarce-te la viaţa ta cea dintâi virtuoasă, plină de evlavie, străpungere a inimii şi smerenie, ca să fii bineplăcut lui Dumnezeu şi să te învredniceşti să vii aici pentru totdeauna, la această viaţă fericită pe care te-ai învrednicit să o vezi, mulţumită ocrotitorului tău, Marele Mucenic Gheorghe, care îţi poartă o dragoste atât de mare şi te-a adus să vezi aceste frumuseţi minunate şi pline de desfătare ale cerului şi Raiului; pe acestea Stăpânul Hristos le dăruieşte celor care din dragoste faţă de El se lipsesc de amăgitoarele bunuri trecătoare şi pământeşti, pe care într-o bună zi, vrând-nevrând, le vor lăsa în urmă.

Fiu al lui Hristos şi frate al nostru, să nu alegi cele trecătoare în locul celor veşnice! Să nu laşi să te stăpânească nepurtarea de grijă şi trândăvia, părăsind lupta duhovnicească, ce-ţi va da ca răsplată dragostea lui Hristos.

Să nu alegi dragostea lumii înşelătoare, care te va duce la păcat, căci păcatul te va prăvăli în iad, în răutate şi nimicire, ca să rămâi îmbrăţişat cu stăpânul răutăţii, satana, şi să arzi dimpreună cu el în tartar.

N-ai acest drept, nici tu şi nici un alt creştin, pentru că pe noi ne-a [răs]cumpărat Stăpânul Hristos prin cinstitul şi preasfântul Său sânge, pe care l-a vărsat pe cruce. Să nu aduci întristare Mântuitorului şi Izbăvitorului nostru Dumnezeu, aducând bucurie lui satana – nimicitorul de suflete şi crudul ruinător al vieţii oamenilor.

Dacă vrei ca şi noi să nu încetăm să-L rugăm pe Dumnezeu cel în Trei Ipostasuri pentru mântuirea ta şi a tuturor oamenilor, îndreaptă-ţi viaţa, adu bucurie lui Dumnezeu şi nouă, care iubim lumea întreagă şi voim ca voi toţi să veniţi în Rai, întru Împărăţia Cerurilor.”

Apoi s-au întors spre călăuza monahului Ioasaf şi i-au spus: „Gheorghe, iubitul lui Hristos şi al nostru, îngrijeşte-te de acest suflet, spre a-l înfăţişa Împăratului a toate, pentru că mare este îndrăzneala ta în faţa Lui!”

După ce au plecat de acolo şi s-au îndepărtat un pic, după [toate] acestea câte le-a auzit, fratele Ioasaf a cunoscut cine este călăuza sa – ocrotitorul şi Sfântul Mare Mucenic Gheorghe – şi şi-a amintit de cuvântul pe care i l-a spus la prima câmpie: „că eu îl voi călăuzi, fiindcă are o dragoste aparte faţă de mine” şi şi-a mai amintit că, atunci când a venit în Sfântul Munte, l-a pus în faţa Mântuitorului Hristos ca mijlocitor pentru mântuirea sa. În plus, fusese şi martor la multe minuni de câte ori chemase numele lui şi sufletul său a început să fie inundat de dragoste duhovnicească; nu putea să se mai stăpânească: s-a apropiat de Sfântul Gheorghe, călăuza sa, l-a îmbrăţişat şi l-a ţinut strâns la piept pentru multă vreme.

O treaptă mai înaltă a vredniciei monahale

Au străbătut acea frumoasă câmpie încă destulă vreme, şi monahul Ioasaf a văzut şi pe alţii care purtau veşminte monahale, asemenea celor dintâi, însă aceştia erau mai plini de slavă şi mai strălucitori decât cei dinainte, dar şi mai puţini decât aceia.

Atunci monahul Ioasaf a întrebat-o pe călăuza sa: „Sfinte al lui Dumnezeu, cine sunt aceştia şi care sunt izbânzile din viaţa lor, de sunt atât de slăviţi?” Sfântul i-a răspuns: „Frate, aceştia sunt dintre cei de astăzi, monahi ai acestor vremuri, care s-au nevoit fără nici o călăuză şi doar din libera lor alegere au încercat să calce pe urmele vieţii monahilor de demult şi au bineplăcut lui Dumnezeu asemenea acelora şi pentru aceasta Dumnezeu i-a slăvit aici în veci.”

Fratele Ioasaf i-a spus Sfântului: „Astăzi s-a pierdut orice urmă de virtute. Cum e cu putinţă să se afle în lume oameni aleşi asemenea acestora?” Călăuza i-a răspuns: „Frate Ioasaf, astăzi în lume se află foarte puţini astfel de oameni aleşi, numai că acela care va pune în practică până şi cea mai mică virtute, îndură după putinţă ceea ce îi face fratele şi nu osândeşte pe nimeni, va bineplăcea lui Dumnezeu şi «mare se va chema întru Împărăţia Cerurilor».

Pentru că, frate, astăzi exemplul cel bun s-a pierdut şi nu se mai află, în timp ce răul, adică egoismul, trufia vieţii, viciul şi neomenia s-au înmulţit; oriunde te duci, oriunde îţi întorci privirea şi oriunde te aşezi, vezi răul în faţa ta.

S-a pierdut adevărul, domneşte minciuna, nedreptatea şi toată necinstea s-au înmulţit şi uneltirile au sporit. Cuvântul lui Dumnezeu a încetat să mai iasă din gurile şi inimile oamenilor.

S-au pierdut filantropia, milostenia, dreptatea, grija pentru aproapele, a dispărut dragostea şi în locul acestora au crescut printre oameni ura, invidia şi alte patimi asemenea lor.

Şi, după cum spune Sfânta Scriptură, «Toţi s-au abătut, împreună, netrebnici s-au făcut. Nu este cine să facă binele, nici măcar unul nu este». Prin urmare, foarte puţini sunt cei care se nevoiesc astăzi în virtute, iar aceştia fac binele din propria lor alegere şi voinţă. Aceştia sunt răsplătiţi veşnic şi sunt slăviţi de Preabunul Dumnezeu mai mult decât Sfinţii de altădată, care nu aveau de înfruntat faţă către faţă răul ce astăzi s-a învârtoşat peste măsură.

De aceea, toţi oamenii doritori ai mântuirii sufletului şi cu atât mai mult cei care pentru dragostea lui Hristos lasă lumea şi bunurile sale amăgitoare şi urmează idealul înalt al monahismului ar trebui să aibă rugăciunea împletită cu aducerea aminte de moarte, iar rugăciunea «Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă!» să nu lipsească din gura lor, ci să le fie unită cu respiraţia. De asemenea, ziua şi noaptea să se roage Stăpânei de Dumnezeu Născătoare şi tuturor Sfinţilor să mijlocească pentru mântuirea sufletului lor, fiindcă «mult poate rugăciunea Maicii pentru îmbunarea Stăpânului» şi «mult poate rugăciunea stăruitoare a Dreptului».”

Acestea i-a spus Sfântul Gheorghe fratelui Ioasaf şi apoi şi-au continuat drumul spre Împăratul.

Păşind spre răsărit, au văzut de departe o clădire impunătoare, asemenea unui palat măreţ, cu fortificaţii foarte înalte, cu totul de aur, care luminau şi străluceau în toată câmpia aceea.

Fratele Ioasaf, orbit de acea dulce şi frumoasă lumină, a întrebat-o pe călăuza sa: „Sfinte Gheorghe, ce palat este cel de acolo?” Sfântul i-a spus că acela este palatul „Singurului Împărat”, unde aveau să ajungă în scurt timp.

Când s-au apropiat, îi aşteptau la intrare bărbaţi de diferite ranguri şi plini de slavă, cu toţii luminoşi şi asemenea îngerilor la chip, şi cu multă bucurie i-au salutat cu îmbrăţişarea „în Hristos” şi i-au condus într-o sală strălucind de pietre preţioase şi aur. Mărgăritare şi briliante scânteiau şi răspândeau o dulce şi limpede lumină. La dreapta intrării era zugrăvită icoana Domnului nostru Iisus Hristos, iar în stânga cea a Stăpânei de Dumnezeu Născătoare şi Pururea Fecioarei Maria şezând pe tron.

În sala aceea se afla o mulţime nenumărată de oameni în haine şi veşminte călugăreşti, care revărsa o lumină orbitoare şi o slavă negrăită. Aveau în mâinile lor cruci şi ramuri cu o aromă îmbătătoare.

Cu toţii, dimpreună cu Sfântul Gheorghe, l-au luat pe fratele Ioasaf pe mâinile lor şi au cântat în faţa icoanei lui Hristos şi a Preasfintei „Cuvine-se cu adevărat…” atât de melodios şi frumos, încât părea că nu se va sfârşi niciodată, apoi şi-au făcut semnul crucii şi s-au închinat la sfintele icoane ale lui Hristos şi Preasfintei. Atunci acei binecuvântaţi sfinţi i-au spus monahului Ioasaf: „Frate, toate acestea pe care le vezi au loc pentru tine; poartă de grijă să fii bun, vrednic şi sârguincios, ca să vii şi tu aici cât mai curând.” După aceea s-au retras cu toţii şi au rămas doar Sfântul Gheorghe şi monahul Ioasaf. Atunci s-a deschis o uşă mare şi s-a auzit o voce preasuavă dinăuntru: „Mare este îndurarea Ta, Doamne, spre fiii oamenilor!” şi fratele Ioasaf a văzut, aşa cum scrie şi Apostolul Pavel: „Cele ce ochiul n-a văzut şi urechea n-a auzit, şi la inima omului nu s-au suit, pe acestea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El.” A văzut o măreaţă şi preafrumoasă biserică, dar cu o întocmire greu de înţeles.

În mijlocul ei se afla un tron preaînalt şi foarte slăvit, care părea a fi din cărbuni aprinşi şi strălucea mai mult decât soarele. Pe tron şedea „Împăratul slavei”, iar în jurul său nenumăraţi oameni în veşminte de ostaşi ce scânteiau asemenea fulgerelor. Împăratul era precum e Stăpânul Hristos în icoană. Pe cap purta o coroană cu pietre preţioase şi fiecare dintre acestea părea a fi asemenea unui fulger!

Frumuseţea chipului Domnului nu se poate descrie: „Cel minunat prin frumuseţea Sa mai mult decât fiii oamenilor.” Ah! aceasta nu poate fi pusă în cuvinte. Numai cel care se învredniceşte de vederea ei poate să priceapă înţelesul frumuseţii Domnului.

Nu are îmbrăcăminte de nuntă pentru a intra înăuntru

Fratele Ioasaf, aflându-se la uşă, nu se mai sătura privind. Atunci a intrat înăuntru Sfântul Gheorghe, a făcut semnul crucii, trei metanii şi s-a închinat Împăratului, apoi a ieşit afară ca să-l ia şi pe monahul Ioasaf, dar atunci s-a auzit o voce care i-a spus: „Lasă-l pe acesta, nu este vrednic să intre înăuntru, nu are îmbrăcăminte de nuntă!”

Când monahul Ioasaf a auzit acestea, s-a cutremurat, temându-se că Împăratul îl va judeca, dar şi-a revenit deîndată şi a început să spună cu multă ardoare şi râvnă rugăciunea „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă şi pe mine cu mila Ta!” Sfântul Gheorghe a intrat iarăşi înăuntru, a căzut la picioarele Împăratului şi L-a rugat zicând: „Doamne, adu-Ţi aminte de sângele vărsat pe Cruce pentru mântuirea oamenilor, Te-ai făcut om ca să vindeci şi să-i mântuieşti pe păcătoşi, de aceea mă rog şi Îţi cer, Doamne, iartă şi acest suflet păcătos şi condu-l pe calea mântuirii! Ştiu, Doamne, că asemenea unui adânc nemărginit este oceanul milostivirii Tale.”

Şi Împăratul i-a răspuns: „Gheorghe, cunoşti bine dragostea pe care i-am arătat-o şi harul pe care i l-am dat spre a cunoaşte aceste taine ascunse ale iubirii Mele dumnezeieşti, pe care mulţi şi mari nevoitori le-au cerut, dar nu au avut parte de ceea ce el însuşi a primit. Acesta n-a avut în sufletul său dragoste pentru Mine, M-a dispreţuit şi a ales nepăsarea, şi pentru cele înşelătoare ale lumii M-a nesocotit pe Mine şi dragostea Mea, de aceea nu este vrednic de iertare.”

Sfântul Gheorghe, continuând să sărute picioarele Domnului, I-a spus din nou: „Da, Doamne, cunosc prea bine că, de-l vei judeca după dreptatea Ta, nu doar nu trebuie iertat, ci este şi vrednic de pedeapsă. Cu toate acestea, iarăşi Te rog să prisosească milostivirea Ta asupra lui. Ai văzut, Doamne, voia sa şi cele ascunse ale inimii sale pururi sunt înaintea Ta, primeşte cererile inimii lui şi mântuieşte-l cu puterea Ta, Stăpâne Mult-milostive.

Cunoşti, Doamne, că «lumea zace sub puterea celui rău»; astăzi s-a înmulţit răutatea şi nu există pildă de bine. S-a înmulţit păcatul, dar să prisosească harul Tău, Doamne, să se mântuiască robul Tău acesta, pentru că voia sa este bună, dar obişnuinţa răului îl biruie. Te rog, ajută-l şi mântuieşte-l!”

Îndelungă răbdarea Împăratului Hristos

Şi Împăratul i-a spus: „Iubite Gheorghe, văd şi cunosc starea lumii, nesocotirea poruncilor Mele, cum virtutea s-a stins şi păcatul s-a înstăpânit. Lumea prin sodomie, preadesfrânare, desfrânare, nedreptăţi şi toată necinstea şi uneltirea a fost pângărită; nu doar bărbaţii şi femeile din lume mă întristează, ci şi monahii, preoţii, ieromonahii, arhiereii creştini ortodocşi, toţi laolaltă străpung în fiece zi măruntaiele Mele şi Mă răstignesc din nou cu fărădelegile lor. Toate acestea le sufăr fără a ţine minte răul, le rabd şi aştept pocăinţa şi îndreptarea, fie şi chiar a unuia dintre ei. Vrerea şi dorinţa Mea este ca toţi oamenii să se mântuiască şi nimeni să nu fie supus pedepsei. Pentru aceasta Mi-am vărsat sângele pe Cruce şi Mă jertfesc în fiecare zi. Dar ei, în loc să se îndrepte, zilnic Mă ocărăsc şi Mă hulesc. Iar acesta pentru care Mă rogi n-a încetat până astăzi să-şi facă voia. Prin mijlocirea multor duhovnici nu am contenit să-i arăt calea cea dreaptă, spre a se mântui, dar acesta se împotriveşte, cade în nepăsare şi dispreţuieşte poruncile Mele, nesocoteşte, nu ia seamă şi nu cunoaşte iubirea şi jertfa pe care o fac în fiecare zi pentru el şi pentru fiecare om în parte, ci toţi deopotrivă Mă defaimă.”

Atunci Sfântul Gheorghe a căzut din nou la picioarele Domnului şi, îmbrăţişându-le, I-a spus cu umilinţă: „Adu-Ţi aminte, Doamne, de sângele meu pe care din dragostea pentru Tine l-am vărsat şi dăruieşte-mi mie acest suflet. Da, Doamne, iartă-l, mă rog Ţie, şi învredniceşte-l să bea paharul dragostei care este paharul curăţirii, pe care şi el voieşte să-l bea şi să facă voia Ta cea sfântă.”

Paharul Mântuirii

Şi cu chipul luminos Stăpânul Hristos i-a zis: „Să se facă voia ta, Gheorghe!” Cu dreapta i-a dat un pahar şi i-a spus: „Ia paharul cu băutura aceasta şi dă-i-l să-l bea tot. Acesta este paharul dragostei Mele. Toţi Sfinţii din acest pahar au băut, pentru că în viaţa cea trecătoare acesta se face un pahar plin de chinuri, amărăciuni şi suspine, boli, suferinţe şi necazuri şi, în cele din urmă, sfârşeşte cu martiriul şi moartea trupului, pentru ca sufletul să se curăţească şi acela care cu răbdare şi stăruinţă va bea paharul acesta până la ultima picătură «spre viaţa de veci» să se veselească pururi dimpreună cu Tatăl, cu Mine şi cu Duhul Sfânt.”

Sfântul Gheorghe, cu bucurie, îndrăzneală şi veselie, a luat din mâinile Stăpânului Hristos paharul plin cu un fel de vin roşu, pe care Domnul l-a binecuvântat şi i l-a dat fratelui Ioasaf, iar acela, cu multă râvnă, şi-a făcut cruce şi l-a băut tot. I s-a părut atât de bun şi dulce, că de îndată flacăra iubirii s-a aprins într-atât în sinea sa, încât nu-şi mai putea stăpâni simţirea. S-a avântat în biserica aceea, s-a dus aproape de tron, şi a îmbrăţişat cu dor şi multă iubire picioarele lui Hristos, şi le-a sărutat cu multă bucurie, nevoind să se mai desprindă de Împăratul.

Atunci s-a auzit un glas care spunea: „Gheorghe, ia-l pe fratele Ioasaf ca să se ducă să se nevoiască pentru a dobândi iubirea Mea de la început, pe care a pierdut-o din nepăsare; şi când va fi îndeajuns de pregătit, la vremea potrivită îl voi învrednici să bea paharul pe care l-am băut şi Eu.”

Călăuza sa, Sfântul Gheorghe, l-a ridicat pe fratele Ioasaf şi, după ce au făcut trei mătănii fiecare şi s-au închinat preacuratelor picioare ale Domnului, I-au mulţumit fierbinte, au ieşit afară din acea biserică strălucitoare, i-au salutat îmbrăţişându-i pe toţi cei ce se aflau în pridvorul şi în „curţile Domnului” şi au început a face cale-ntoarsă.

Fratele Ioasaf i-a spus călăuzei sale: „Sfinte Gheorghe, fratele meu drag, nu este cu putinţă să rămân aici unde ne aflăm acum şi să nu mă mai întorc în lume?”

Sfântul Gheorghe i-a răspuns: „Dragul meu, asta este cu neputinţă, pentru că voia Domnului, precum ai auzit, este să te duc înapoi, să te nevoieşti, să te pregăteşti în toată virtutea, să păzeşti toate poruncile Domnului, să fii încercat cu chinuri şi să te curăţeşti ca aurul în foc. Astfel te vei căli cu ajutorul lipsurilor şi necazurilor vieţii şi apoi, pe drept, prin mila şi voia Stăpânului Hristos, vei veni şi vei rămâne aici să te bucuri de slava lui Hristos în veac.”

Ultimele porunci ale Sfântului Gheorghe

Aşa au trecut iarăşi prin acea frumoasă câmpie şi au văzut toate minunăţiile descrise mai înainte şi, în cele din urmă, au ajuns la poalele muntelui. Atunci Sfântul Gheorghe l-a luat de mână pe fratele Ioasaf şi au păşit pe punte. Când au ajuns la mijloc, Sfântul s-a oprit şi i-a zis: „Scumpul meu frate, «Împărăţia Cerurilor se ia prin străduinţă şi cei ce se silesc pun mâna pe ea». Ai văzut milostivirea lui Dumnezeu, să nu te arăţi nerecunoscător şi nemulţumitor faţă de Binefăcătorul nostru Dumnezeu. Luptă-te să câştigi iarăşi iubirea de la început şi atunci să fii încredinţat că harul lui Dumnezeu şi acoperământul şi ajutorul Stăpânei noastre de Dumnezeu Născătoare vor fi întotdeauna cu tine, iar eu, la rândul meu, nu te voi lăsa fără sprijin.” Apoi l-a însemnat de trei ori cu semnul Crucii şi s-a făcut nevăzut.

Satana nu-l poate vătăma pe creştinul adevărat

Atunci au urmat tunete şi tulburare dedesubt în genunea aceea întunecată şi se auzeau glasuri care spuneau: „Acum, când călugărul a rămas singur, haideţi să-l prăvălim în adânc!” Demonii scrâşneau din dinţi, strigau şi iscau o mare neorânduială şi freamăt, dar nimeni nu îndrăznea să se apropie de monahul Ioasaf. Se năpusteau asupra lui şi cu glasuri sălbatice spuneau: „Veniţi cu toţii acum, înainte de a veni Gheorghe, să-l prăvălim jos!”

Fratele Ioasaf s-a aflat fără de ajutor la mijlocul acelei punţi înfricoşătoare şi nu putea să meargă nici înainte, nici înapoi ca să scape din mâinile demonilor vicleni. Aflându-se în această stare grea, şi-a ridicat ochii la cer şi a spus: „Doamne, ajută-mi în clipa aceasta, în care mă paşte primejdia de a fi înghiţit de demonii cei de sub pământ!” Atunci a venit un glas din cer şi i-a spus: „Frate, nu trândăvi. Spune rugăciunea «Doamne, Iisuse Hristoase…» şi, prin mijlocirea Stăpânei de Dumnezeu Născătoarei, prin fapte bune şi credinţă, când te nevoieşti, demonii nu te pot vătăma. Nu-ţi fie teamă şi-ţi vei afla izbăvirea!”

De îndată fratele a început din ce în ce mai fierbinte să rostească rugăciunea şi să cheme mijlocirile şi ajutorul Stăpânei noastre de Dumnezeu Născătoare şi ale Marelui Mucenic Gheorghe şi, fără să apuce să se dumirească, şi-a venit în sine, aşa cum se afla în strană rugându-se, după încheierea dumnezeieştii Liturghii.

În felul acesta a luat sfârşit această vedenie pe care a avut-o primul stareţ şi întemeietor al Obştii de iconari a Ioasafeilor din Kavsokalivia, Ioasaf monahul, din Cezareea Capadociei, pe când era încă un monah începător, având grijă de Conacul din Karyés, sediul delegaţiei Mănăstirii Sfântul Pantelimon, înainte de a deveni Mănăstire cu obşte de monahi ruşi. Puţin după această vedenie a plecat de la Mănăstire împreună cu alţi fraţi şi s-a dus în Kerasiá. Acolo a zidit o Chilie în numele Sfântului Gheorghe şi s-a -afierosit cu tot sufletul practicării rugăciunii minţii. Zi şi noapte, cu buzele, cu mintea şi cu inima spunea rugăciunea „Doamne, Iisuse Hristoase…”, petrecându-şi cea mai mare parte din zi adâncit în dumnezeieştile cugetări prilejuite de această vedenie dumnezeiască. Nu a încetat să povestească obştii sale cele pe care le-a văzut şi le-a auzit şi, din gură în gură, această istorie folositoare de suflet a ajuns până la Stareţii Stareţilor noştri. Arta de iconar au învăţat-o, atât el, cât şi obştea sa, la Mănăstirea Sfântul Pantelimon şi în jurul anilor 1880 s-au mutat cu toţii la Kavsokalivia, acolo unde au construit frumoasa casă a Ioasafeilor, cu o preafrumoasă biserică închinată Sfântului Gheorghe; aceasta este şi cea mai veche casă de iconari, unde după câţiva ani, prin harul lui Dumnezeu, fratele Ioasaf a avut parte de un sfârşit cuvios şi fericit, spre slava lui Dumnezeu cel în Treime.

Patriarhul Ioachim

Era marele praznic al Maicii Domnului de la 15 august, care în vremurile de odinioară ţinea cincisprezece zile în Karyés, şi părinţii din toate părţile şi din Pustie îşi aduceau spre vânzare rucodelia lor.

În 1901-1903, pe când în Sfântul Munte se retrăsese ca exilat Patriarhul Ecumenic Ioachim al III-lea, când s-a întâmplat să ajungă odată în Karyés, lângă biserica Protatonului, lângă bisericuţa Sfântul Nicolae, acolo unde este cimitirul laicilor care mor în Sfântul Munte, Patriarhul a zărit un monah în vârstă, cu mătăniile în mână, rostind rugăciunea şi vânzându-şi rucodelia – mătăniile făcute de el.

Patriarhul s-a uitat la bătrânelul acela şi a fost impresionat de înfăţişarea demnă şi de felul său smerit de a fi. A întrebat şi i-au spus că era un duhovnic şi că-şi vindea rucodelia sa. S-a apropiat, a cumpărat un şirag de mătănii şi l-a întrebat: „Cuvioase părinte, mi-au spus că eşti duhovnic şi aş vrea să vin la Coliba ta să mă spovedesc. Unde locuieşti?”

Patriarhul nu purta nici engolpion şi nici vreun alt semn distinctiv, pentru a-i fi recunoscut rangul, ci umbla asemenea unui simplu monah.

Duhovnicul nu ştia că este Patriarh şi, cu toată simplitatea ce-l caracteriza, i-a răspuns: „Sanctitatea Voastră, nu poţi intra în Coliba mea pentru că este foarte joasă, iar tu, după cum văd, eşti foarte înalt.” Într-adevăr, era foarte înalt, dar duhovnicul nu se referise la acest lucru, ci prin harul Duhului Sfânt a cunoscut lipsa de smerenie şi mândria caracterului său.

Patriarhul i-a spus duhovnicului: „Iubite, mă voi pleca şi astfel voi încăpea în Coliba ta. La nevoie, voi putea intra şi târâş. Este chiar atât de joasă?”

Duhovnicul i-a spus atunci Patriarhului: „Sanctitatea Voastră, dacă ţi-ai fi plecat gâtul, acum ai fi fost pe tron!”

Patriarhul Ioachim a fost surprins de aceste cuvinte, iar când a înţeles că duhovnicul nu ştia care-i era rangul – aşa cum el singur a mărturisit – mult s-a folosit de pe urma acestei lecţii de smerenie. Iar duhovnicul, se spune, era vestitul pentru virtutea şi harisma sa de a proroci şi prevesti părinte Grigorie, care se nevoia la Colibele de sihaştri de la Schitul Sfânta Ana Mică.

Părintele Daniil

La Coliba Sfântul Hrisostom care aparţine de Schitul Sfântul Pantelimon al Mănăstirii Cutlumuş se află încă în viaţă şi se nevoieşte în asceză monahul Daniil care, aşa cum ne-a mărturisit el însuşi şi cum ne-au adus la cunoştinţă şi alţi părinţi, este bolnav de mai bine de douăzeci de ani, are dureri de cap, de mijloc, de rinichi, de inimă, de picioare şi de multe ori îl doare tot trupul.

S-a dus la mulţi doctori, a făcut nenumărate analize, teste radiologice şi radiografii, însă rezultatul era întotdeauna acelaşi.

Doctorii nu găsesc nici o dereglare sau afecţiune somatică, fratele însă continuă să sufere de pe urma unei inexplicabile boli, căreia nu-i dau de capăt nici doctorii şi nici ştiinţa.

În urmă cu câţiva ani, pe 27 iulie, la privegherea de Sfântul Pantelimon, fratele Daniil, cu credinţă multă şi cu lacrimi în ochi, l-a rugat pe Sfântul Pantelimon: „Sfinte al lui Dumnezeu şi ocrotitorule al Schitului nostru, tu care eşti doctor şi pentru dragostea lui Hristos ai mucenicit şi ţi-ai vărsat sângele, arată-ţi iubirea şi roagă-L pe Stăpânul Hristos să-mi dea sănătate, ca să pot şi eu, sănătos fiind, să-I slăvesc numele şi să cânt la privegheri.”

Spunând acestea, monahul Daniil, de durere şi oboseală, a aţipit un pic şi i s-a arătat în vedenie Sfântul Pantelimon îngenuncheat în faţa tronului lui Dumnezeu şi rugându-L pentru sănătatea fratelui.

Monahul Daniil L-a auzit pe Stăpânul Hristos spunându-i Sfântului Pantelimon: „Frate al Meu şi Mare Mucenice Pantelimoane, oare tu eşti mai milostiv decât Mine? Sau îi iubeşti pe oameni mai mult decât Mine? Ştiu că din dragoste pentru Mine ţi-ai vărsat sângele tău, dar oare Eu nu Mi-am vărsat şi nu-Mi vărs în fiecare zi sângele Meu pentru mântuirea sufletelor oamenilor? Află că voia Mea este – şi de multe ori cu folos – ca trupul să fie bolnav pentru ca sufletul să se mântuiască. Aşa voiesc să se mântuiască mulţi oameni.”

La auzul acestora, fratele Daniil s-a trezit şi a slăvit numele lui Dumnezeu, i-a mulţumit Sfântului Pantelimon pentru ajutorul şi mijlocirea sa, şi de îndată, după cum ne-a mărturisit el însuşi, a scăpat de povara care-l apăsa şi a înţeles că trebuie să poarte cu răbdare, bucurie şi mulţumire crucea şi starea sa de boală.

Părintele Iosif

La acelaşi Schit al Sfântului Pantelimon monahul Iosif a vrut să repare o scândură care putrezise din dușumeaua Colibei.

A curăţat putregaiul, a luat măsurile cu exactitate, a tăiat scândura şi s-a dus s-o aşeze. Când să o pună la locul ei, a văzut că scândura era mai mare. A luat-o, a tăiat ce era în plus şi s-a dus iarăşi s-o aşeze. Atunci a văzut că era mai mică decât trebuia.

Părintele Iosif era de meserie tâmplar. Ia din nou măsurile, taie cu precizie o altă scândură la dimensiunile potrivite, merge s-o aşeze la locul ei, dar iarăşi, era prea mare. O scurtează, dar când se duce s-o fixeze, era prea mică. Atunci pierzându-şi răbdarea şi cu mânie a spus: „Haide, la naiba cu tine, diavole! Ce ai? Ce să-ţi fac să te potriveşti? Te-am măsurat şi te-am tăiat de patru ori. Acum ce dracu’ ai de nu te potriveşti?”

Bietul monah, în loc să spună rugăciunea şi să cheme ajutorul lui Dumnezeu pentru munca sa, a ales să pomenească pe diavolul, care nu a întârziat şi nu caută decât asemenea ocazii, de aceea s-a şi arătat în faţa lui cu înfăţişarea sălbatică şi i-a spus: „M-ai strigat, părinte? Ce este? Vrei ceva? Eu sunt aici să te ajut.”

Părintele Iosif speriat şi-a făcut cruce, a aruncat scândura şi a alergat la duhovnic să se spovedească, dar de atunci şi până astăzi au trecut mai mult de treizeci de ani şi încă nu poate să-şi revină. În minte i-au rămas frica şi o stare de absenţă, ca „recompensă” primită de la diavolul.

Aceasta ar trebui să fie o pildă pentru toți, mici și mari: nu trebuie să rostim numele diavolului nici în glumă. Pentru că diavolul îl face pe om să se înfurie și, la furie, îl face să defăimeze sau să hulească cele sfinte. Și dacă nu reușește, îl convinge să spună aproapelui, fratelui, copilului său sau chiar sieși: „Du-te la dracu!” Asta devine o obișnuință foarte rea și [astfel] mulți părinți își trimit co-piii „la dracul”.

În timp ce omul poate să dobândească obișnuințe bune și, în loc să zică „să te ia naiba”, ar putea spune „să te ia rugăciunea” sau „mânca-te-ar binele”³ sau, aşa cum obişnuiesc Părinţii să spună, „lua-te-ar rugăciunea” sau „Dumnezeu să te miluiască” – cea mai frumoasă rugăciune dintre toate. Așa omul se obișnuiește cu rugăciunea și cu rostirea lucrului bun întotdeauna, potrivit cu Sfânta Scriptură: „binecuvântați și nu blestemați” (Rm. 12, 14).

Monahii Kykleftés

Unii monahi au harisma răbdării și, cu ajutorul lui Dumnezeu, iau hotărârea nestrămutată și statornică să rămână toată viața lor în Mănăstirea sau Schitul sau Chilia unde s-au înscris, potrivit cu spusa scripturistică: „Fiecare, fraţilor, în starea în care-a fost chemat, în aceea să rămână înaintea lui Dumnezeu” (I Cor. 7, 24).

Alții iarăşi, cu acordul duhovnicului, rămân zăvorâți în Peșteri și Sihăstrii, unde sunt desăvârșit izolați de ceilalți părinți și frați; dar „nu toţi pricep acest cuvânt, ci aceia cărora le este dat” (Mt. 19, 11).

Există însă încă o categorie de monahi, pe care părinții de demult îi numeau kykleftés. Acești monahi, fie din râvna pentru virtute de a învăța multe, fie dintr-o obișnuință rea, fie de pe urma întovărășirii cu satana sau din cauza războiului pe care diavolul îl poartă împotriva lor, nu pot să rămână într-un singur loc sau într-o singură stare pe viață. Aceasta nu se întâmplă numai cu monahii, ci și cu mulți laici în viața de familie, care vădesc nestatornicie nu numai în ceea ce privește viața sau serviciul, ci chiar și caracterul.

Unul dintre acești monahi avea obiceiul de a nu putea sta într-un singur loc, ci pleca de la o Mănăstire și se ducea la alta și de acolo altundeva, și așa își petrecea viața trecând pe la toate locurile de ședere monahală atonită.

Într-o zi, pentru a nu știu câta oară s-a pregătit să plece de la o Mănăstire chinovială la o alta idioritmică, când, la ieșirea din Mănăstirea aceea, îl vede în fața sa pe diavolul, care îi spune: „Ava, iar pleci. Oh, părinte, de patruzeci de ani îmi rup picioarele și am obosit să te mai duc dintr-un loc în altul. Nu te-ai plictisit să tot pleci? Stai și tu o dată într-un loc anume!” Monahul i-a răspuns satanei: „Sfinții Părinți ne-au lăsat o tradiție după care, dacă nu putem rămâne într-un loc, putem să ne legăm de Muntele Atonului cu o funie și să umblăm prin tot Sfântul Munte, spre a aduna în felul acesta, de la toți Părinții, mierea virtuții și a vieții duhovnicești. Iar eu, pentru dragostea lui Hristos, fac același lucru. Tu însă ce treabă ai să te încurci printre picioarele noastre? Nu știi că Hristos în cele din urmă va birui? Domnul te-a certat pe tine, duh necurat. Înapoia mea, satano!” Este nevoie de multă luare-aminte, deoarece argumentul acesta este foarte riscant, pentru că ajunge un obicei rău, și bine este ca omul, în loc să umble dintr-un loc în altul, să fie statornic, consecvent și pozitiv în cuvintele, faptele, deciziile și în tot felul său de a fi, dacă vrea să sporească!

Minunea de netăgăduit a Preasfintei

La 3 octombrie 1948, în Karyés, capitala Sfântului Munte, aproximativ 800 de rebeli comuniști au atacat jandarmeria și pe guvernatorul politic al Sfântului Munte, d-l Panaghiotákos.

În dimineața acelei zile în care a fost declanșat atacul rebelilor, la Chilia Prorocului Ilie părintele diacon Dionisie prăznuia întru pomenirea Sfântului Dionisie Areopagitul și se săvârşea dumnezeiasca Liturghie în cinstea sărbătorii numelui său. La dumnezeiasca Liturghie veniseră mai mult de cincizeci de monahi. După cum se știe, dumnezeiasca Liturghie începe foarte devreme și se încheie pe la ceasurile 8-9 ale dimineții. Însă rebelii au început să atace, înainte de încheierea dumnezeieştii Liturghii, cu diferite arme de foc, pistoale mitralieră şi mortiere. Unul dintre obuze a căzut pe acoperişul Chiliei unde erau adunaţi monahii, care s-au speriat pentru că nu ştiau ce se întâmplă.

Din Pronia dumnezeiască şi prin ocrotirile Stăpânei noastre de Dumnezeu Născătoare, într-un chip cu totul neobişnuit obuzul nu a explodat şi astfel nici unul dintre Părinţi nu a păţit nimic, pentru că, dacă explozia s-ar fi produs, cu siguranţă nimeni n-ar fi scăpat cu viaţă.

Preasfânta a făcut nenumărate asemenea minuni în Grădina sa în vremea acelor ani negri ai ocupaţiei germane şi războiului de gherilă.

Iconarul nepăsător

Unul dintre cei mai buni artişti şi iconari din Sfântul Munte, atât de bun încât altul ca el, în arta pictării de icoane, după Emanuel Panselin (secolul al XIV-lea), nu s-a mai arătat, a fost Ioanichie Mavrópulos din Cezareea Capadociei.

A fost iniţiat în arta icoanei de către părintele Ioachim Ralidis, la Sfântul Schit Kavsokalivia. Dar, mulţumită străduinţei de care a dat dovadă, a ajuns să fie mult mai iscusit decât dascălul său.

Însă pe cât de sârguitor se arăta în arta icoanei, pe atât de insensibil şi indiferent era în privinţa credinţei creştine, şi cu mult mai nepăsător şi dispreţuitor în ceea ce priveşte idealul şi viaţa monahală. Era atât de necredincios, încât nu admitea nimic, nici măcar faptul că există Dumnezeu şi, în general, nu credea în nici una dintre Sfintele Taine ale Bisericii.

Prin urmare nu postea, nu mergea la biserică, nu se ruga, nu se împărtăşea şi adesea îi lua în râs pe monahi, numindu-i „fasolofagi”⁴, în timp ce slobozea şi alte acuze împotriva lor.

Se cunoştea cu Stareţul meu, monahul Ioachim, şi erau oarecum prieteni de pe vremea când vieţuiseră împreună la Schitul Kavsokalivia (1915-1916) şi, pentru că avea încredere în el, îi împărtăşea de multe ori secretele sale.

În anii 1923-1924, după ce a învăţat arta pictării de icoane, a plecat de la Schitul Kavsokalivia şi s-a aşezat în Karyés, la Chilia Sfântul Gheorghe, care aparţine de Marea Lavră şi se află deasupra Karéii, numită „a Skurtéilor”, acolo unde astăzi este ridicată biserica închinată Sfântului Nicodim, care adăposteşte capul acestuia. Acolo a continuat să practice rucodelia de iconar.

Când Stareţul meu se ducea în Karyés, părintele Ioanichie îl primea şi-l găzduia cu multă bucurie, împărtăşindu-i cu această ocazie nemulţumirile sale şi cerându-i să-i lămurească neînţelegerile legate de credinţa creştină şi de viaţa de călugăr.

Stareţul meu, om credincios şi cultivat duhovniceşte, cu toate că depunea mari eforturi, nu putea să-l convingă de adevărurile credinţei creştine şi de rolul important al monahismului pentru Creştinism şi Biserică.

Visul de neînţeles al bunicii

Într-o zi Bătrânul-Ioanichie, deja la o vârstă înaintată, i-a spus Stareţului meu: „Măi, părinte Ioachim, îmi tot spui că există Dumnezeu şi viaţă după moarte, că există judecată şi răsplată, adică pedeapsă veşnică pentru răul pe care îl face omul aici pe pământ şi plată veşnică pentru fiecare faptă bună, că există iadul pentru cei răi şi Raiul pentru cei buni, că există demoni care îi vor chinui veşnic pe păcătoşi şi altele asemenea pe care le susţin călugării şi popii. Eu socotesc că toate astea sunt basme şi că, de există Raiul şi iadul, acestea vor fi aici, în viaţa asta. După moarte, nefericite, nu există nimic. După ce mor eu nu-mi mai pasă de nimic. Ce spuneau elinii: «Pământul să se amestece cu focul»⁵. Aşa spun şi eu: trupul şi sufletul despre care-mi spui că există să mi se facă pulbere.

Şi de ce nu-mi spui, rogu-mi-te, a continuat părintele Ioanichie, cine a venit de dincolo, din viaţa cealaltă, de pe lumea cealaltă, să ne dea adeverire că există toate aceste lucruri, că există viaţă de veci?”

Duhovnicul meu încerca cu mărturii din Sfânta Scriptură şi din Sfânta Evanghelie să-i demonstreze adevărul despre toate acestea, dar el nu voia să audă nimic din toate astea. Şi asta s-a repetat de mai multe ori.

În decursul unei astfel de discuţii, Bătrânul-Ioanichie i-a spus în taină duhovnicului meu: „Părinte Ioachime, un lucru m-a impresionat [cândva] şi a rămas întipărit în mintea mea şi nu pot să mi-l explic. Eram copil, aveam 12-13 ani, în satul meu natal, împreună cu fratele meu Tănase, cu tatăl şi cu bunica mea – mama tatălui meu –, când turcii ne-au alungat din casa noastră din Capadocia, şi, după ce mama mea a murit pe drum, am rămas noi patru şi ne-am stabilit într-o casă pustie din afara oraşului Trapezunt.

Acolo, într-o seară s-a arătat bunicii mele, în vis, un om grav, dar cu înfăţişarea plăcută şi, cu un ton rugător, i-a spus: „Te rog, bunică, să spui la copiii şi la nepoţii tăi să nu urineze pe mine!”

Bunica, pentru că eram vânaţi şi îngroziţi de turci, s-a gândit că este vorba de un vis obişnuit şi nu i-a dat nici o atenţie. Însă acest vis, care părea aievea, s-a repetat vreme de trei nopţi la rând, dar bunica din nou nu i-a spus nimic tatălui meu. În cea de-a patra noapte omul acela s-a arătat iarăşi în vis bunicii mele, dar de data asta foarte înfricoşător la chip, şi i-a spus ameninţător: „Eu sunt Gheorghe Eleftheriádis. Te-am avertizat de trei ori să le spui copiilor să nu se mai urineze pe mine, iar tu nu le-ai spus nimic. Află, aşadar, că de nu le vei spune să înceteze, o să aveţi parte de un mare rău.” Bunica s-a trezit speriată, l-a trezit şi pe tatăl meu şi de frică i-a spus totul.

Ce se întâmplase? „Eu şi cu fratele şi cu tatăl meu”, a povestit monahul Ioanichie Stareţului meu, „ieşeam noaptea pe o uşă dosnică, aflată în partea din spate a casei, traversam un gang descoperit şi acolo jos, unde se afla un câmp, urinam.

Atunci când bunica i-a spus tatălui meu visul, dimineaţa, de cum s-au ivit zorile, s-a dus cu bunica mea în locul unde urinam, au săpat adânc, mai mult de 2 metri şi ceva, şi au aflat un schelet uman într-un mormânt obişnuit. Au luat oasele, care erau curate, şi cu multă evlavie le-au spălat cu vin, după obicei, le-au tămâiat şi le-au aşezat într-o cutie pe care au pus-o pe un raft în casă.”

Visul de neînţeles al tatălui

În seara acelei zile se arată din nou acel serios şi grav necunoscut, de data aceasta cu faţa veselă, şi le spune tatălui şi bunicii – pentru că de data aceasta s-a arătat la amândoi: „Vă mulţumesc pentru binele pe care mi l-aţi făcut. Îl voi ruga pe Dumnezeu şi Cerescul nostru Părinte să vă apere de primejdii în viaţa aceasta, să vă răsplătească în viaţa viitoare şi să vă dăruiască Împărăţia Cerurilor.”

„Lucrul ăsta, părinte Ioachime, nu pot să mi-l explic. Cum este cu putinţă să existe Dumnezeu, altă viaţă, judecată şi răsplată. Toate astea nu încap în mintea mea nevolnică şi nu pot nici să le înţeleg, nici să mi le lămuresc, însă nici să le uit. Pentru că tatăl meu a făcut cercetări de-spre numele acesta în Trapezunt şi a aflat că a existat o familie bogată cu numele de Gheorghe Eleftheriádis în urmă cu trei sute de ani.

Dacă nu există Dumnezeu, dacă nu există altă viaţă, dacă nu există Împărăţia Cerurilor şi plată şi răsplată veşnice, atunci omul acela cum ni s-a arătat că există şi trăieşte şi că scheletul său, oasele sale au fost pângărite şi murdărite de necurăţiile şi de urina noastră? Iar când le-am descoperit, a venit şi ne-a mulţumit şi ne-a spus limpede că Îl va ruga pe Dumnezeu, pe Cerescul nostru Părinte ş.a.m.d., toate câte ni le-a relatat bunica noastră? Nimic din toate acestea nu-mi pot explica. Ce înseamnă oare?”

Judecată şi răsplată

„De asemenea, în toată viaţa mea am băgat de seamă că orice-ar face omul, fie dreptate, fie bunătate, neîndoielnic va primi plată. Nimeni nu poate tăgădui sau dezminţi sau să mă convingă că nu e aşa. Adică, de faci o nedreptate, vei fi pedepsit în aşa fel, că nu vei fi în stare să pricepi de unde ţi s-a tras. După cum spuneţi voi, călugării: «într-un fel greşim şi în alt fel suntem pedepsiţi pentru faptele noastre».

Dacă, de asemenea, faci vreo faptă bună sau milostenie, vei fi răsplătit în ascuns sau pe faţă. Când cineva, iarăşi, se va răzbuna, va fi pedepsit, şi într-un fel foarte crâncen.

Astfel, de multe ori, ajung în impas şi-mi zic: «De vreme ce nu există nimic, cine este cel care dirijează şi îndrumă toate astea?»”

Atunci Stareţul meu a găsit momentul prielnic şi i-a înfăţişat parabola pe care o spune Domnul nostru Iisus Hristos în Sfânta Evanghelie despre bogatul nemilostiv şi săracul Lazăr (Lc. 16, 19-31) şi multe altele despre Dumnezeu (Mt. 5, 14-20; 6, 10-13; 7,21), Rai şi iad, după cum sunt descrise în diferite pericope evanghelice (Mt. 5, 22-29; 8,12; 3, 28; 13, 42; 13, 50; 23, 24-33; 24, 30) şi despre tot felul de pedepse, numite [astfel] de Sfinţii Evanghelişti: „focul cel nestins, unde viermele lor nu moare şi focul nu se stinge” (Mc. 9,43-44 şi 48; Lc. 13, 28 ş.urm.).

De atunci părintele Ioanichie a început să nu mai stăruie în îndoielile sale şi încet-încet a început să se gândească mai serios şi să cântărească aceste probleme într-atât, încât Dumnezeu l-a învrednicit, spre sfârşitul vieţii, să se spovedească cu o pocăinţă sinceră şi cu o adevărată zdrobire a inimii să creadă şi să ceară să se împărtăşească cu Trupul şi Sângele Domnului, mărturisind şi primind toate Sfintele Taine ale Sfintei noastre Biserici. Astfel, a plecat din viaţa aceasta în pocăinţă şi îndreptare; cu credinţa fierbinte în viaţa veşnică şi cu nădejdea în mântuirea sufletului s-a dus aproape de Stăpânul Hristos spre a trăi veşnic.

Note:

1 Scil. locuitor al zonei Kapsála (n. trad.).

2 Prăznuită la 22 decembrie (n. trad.).

3 Așa cum obișnuia, de altfel, să facă și părintele Cleopa când spunea: „Mânca-v-ar Raiul!” (n. trad.).

4 Scil. mâncători de fasole (n. trad.).

5 Fragment din frază atribuită enigmatologului Panárktis (aprox. 450 î.Hr.), care afirma: „după ce voi muri, pământul să fie cuprins de foc” „(ἐµοῦ θανόντος γαῖα πυρί µιχθήτω)” (n. trad.).

Sursa: Patericul Sfântului Munte, Monahul Andrei Aghioritul, Editura Sophia, 2013, pp. 68-95 / Foto: Arhiva blogului

Fragmentul de față apare pe Blogul Sfântul Munte Athos cu îngăduința editorului cărții, d-na Mihaela Voicu, căreia îi mulțumim.

Se va prelua doar cu precizarea sursei Blogul Sfântul Munte Athos

Cap. XXIV: Despre minunatele intervenţii ale Sfintei Pronii şi ale dreptei celei atotputernice a Celui Preaînalt [Patericul athonit, Ioannikios Kotsonis]

Pentru Sfântul Dionisie al Olimpului, Dumnezeu era bucuria lui deplină, plăcerea duhovnicească şi ocrotirea în timpul nevoinţelor ascetice din Grădina Maicii Domnului. Nepurtând grijă de hrana trupească, el se hrănea numai cu castane sălbatice. Dar mult Milostivul şi Purtătorul de grijă Dumnezeu, ca să-Şi arate nesfârşita grijă şi apărare pentru cei ce-I sunt prieteni şi slujitori, într-o sâmbătă dinaintea Postului Mare a îngăduit să se întâmple următoarele:
Un monah din Mănăstirea Zografu a venit la el şi i-a spus:
– Sfinte părinte, iată vine Postul Mare. Ia această hrană, ca să-ţi mângâi un pic trupul slab şi dă mulţumire lui Dumnezeu, Care dă din belşug şi mulţumeşte lumea întreagă cu dragostea Lui.
După ce a spus acestea, a dispărut, cu toate că sfântul l-a rugat să stea şi să împartă hrana cu el. Sfântul era uimit că peştele adus de monahul necunoscut era încă în viaţă şi brânza era atât de proaspătă încât curgea zer din ea, şi L-a lăudat pe Dumnezeu, Purtătorul de grijă.
Persoana care a construit Mănăstirea Dochiariu a fost Sfântul Eftimie, prieten al Sfântului Părinte Athanasie al Athosului. El a construit o biserică în cinstea Sfântului Nicolae şi a vărsat multe sudori, luptându-se în arena ascetică.
Al doilea ctitor al mănăstirii a fost Sfântul Neofit, nepotul Sfântului Eftimie. El a fost fiul unui duce de la curtea împăratului Nichifor Fokas, fiind el însuşi prim secretar al împăratului Ioannis Tsimiskis. Renunţarea la cinstea şi slava lumească erau admirabile.
Sfântul plin de har, Teofan Dochiaritul, s-a dovedit a fi de asemenea un făcător de minuni. El schimba apa mării din sărată în bună de băut şi marea agitată în una calmă. A construit o mănăstire lângă Veria, închinată îngerilor. A făcut multe minuni şi după adormirea sa.

Slăvita, binecuvântata Maică şi Apărătoarea tuturor, Născătoarea de Dumnezeu, a dovedit mereu apărarea şi grija maternă pentru iubiţii ei fii, călugării atoniţi. Sunt nenumărate dovezi care arată aceasta.
Odată, în timpul atacurilor piraţilor împotriva mănăstirilor, evlaviosul egumen de la Vatopedi i-a auzit vocea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu din icoană. Ea i-a spus să nu deschidă poarta, ci să sune alarma şi să spună călugărilor ca să se urce pe zidurile fortăreţei şi să respingă duşmanul.

În aceeaşi mănăstire a trăit binecuvântatul ierodiacon vimatar*, care a ascuns icoana Maicii Domnului numită «Vimatarissa» în fântâna mănăstirii. A fost găsită la mulţi ani după prinderea monahului de către barbari, stând dreaptă pe apă, cu o lumânare aprinsă lângă ea.
* Vimatar (Вηματρης) sau paracliser este călugărul însărcinat cu îngrijirea Sfântului Altar.

Ghenadie, chelarul* de la Vatoped, a trăit o viaţă sfântă, după voia lui Dumnezeu, şi a fost binecuvântat să fie martor la o minune făcută de Maica Domnului. El a văzut un vas, care mai înainte a fost gol, cum s-a umplut cu aşa mult ulei, încât curgea pe dedesubtul uşii de la magazie.
* Cel ce se ocupă de alimente şi de păstrarea lor.

S-a spus că în Schitul Iviron era un călugăr care era orb din naştere şi al cărui nume era Antim. Auzind despre minunile Maicii Domnului Portăriţa, care fuseseră făcute prin toată lumea, se ruga ei ca să-l vindece de orbire şi se închina icoanei Portăriţa aşa de mult, încât i-a cerut unui iconograf să-i picteze una pentru dânsul. Ca urmare, iconograful a început să picteze icoana. Dar, de fiecare dată când încerca să facă schiţa pentru ea, mâna lui înţepenea.
Câteva zile mai târziu, părintele Antim, crezând că icoana trebuie să fie terminată, a plecat ca să o ia de la iconograf, care i-a spus că de fiecare dată când a început să deseneze, mâinile lui au amorţit şi nu a putut să lucreze. Când părintele Antim a auzit acestea, a îngenunchiat şi, rugându-se cu lacrimi în ochi, i-a cerut Născătoarei de Dumnezeu ca să-i îngăduiască pictorului să facă sfânta ei icoană, Portăriţa, Apărătoarea Sfântului Munte. Preasfânta nu a trecut cu vederea dorinţa lui. Icoana a fost făcută pe o scândură de lemn, fără munca pictorului, şi apoi ea i-a deschis ochii părintelui Antim, ca să poată vedea preacurata ei faţă şi pe cea a Domnului nostru Iisus Hristos. Această întâmplare a devenit cunoscută în toată lumea. Părintele Antim a văzut-o cu ochii săi, bucurându-se foarte mult de vederea ei; apoi ochii săi au fost din nou întunecaţi, şi el a devenit ca mai înainte.

În pustiul Kerasia au trăit doi asceţi în vârstă, Ioan şi Teodosie. Ei aveau încredinţată ascultarea de a sculpta linguri din lemn. Şi au făcut aşa de multe, încât au umplut doi saci, până când, prin purtarea de grijă a Maicii Domnului, un negustor din România a venit şi le-a cumpărat pe toate.

De sărbătoarea Sfântului Gheorghe, Chilia Sfântului Gheorghe din Karulia sărbătorea ziua patronului ei. Era prin 1930–1935. Aproximativ 20 sau 25 de asceţi greci şi ruşi erau adunaţi pentru priveghere, dar nu aveau peşte pentru sărbătoare.
Părintele Zosima, cel mai smerit şi harismatic monah, care-şi iubea semenii şi era cel mai milostiv dintre toţi asceţii athoniţi ruşi, a propus să pescuiască, de vreme ce chilia era situată pe marginea unei stânci deasupra abisului nesfârşit al mării.
– Dar cum să pescuim, fără undiţă sau momeală? au răspuns ceilalţi.
– Iată un cui, nişte aţă şi o bucată de pâine, a spus bătrânul.
Au făcut cruce, au aruncat neobişnuita undiţă şi, în mod miraculos, au prins un peşte mare cu care au făcut supă. Era un dar de la patronul chiliei.

În timpul ocupaţiei germane, 1940–1941, se sfârşise grâul din depozitele Sfintei Mănăstiri Grigoriu. În timp ce părinţii adunau şi ultimele boabe de grâu rămase, pentru a le trimite la moară, se apropie de ei un bătrânel, ce semăna cu un preot de mir, şi-i salută:
– Ce faceţi acolo, fraţilor? îi întrebă. Ăsta vă e grâul? Altul nu mai aveţi în afară de ăsta?
Părinţii i-au răspuns că, într-adevăr, acesta era ultimul grâu şi că nu mai găseau nicăieri să mai cumpere, din pricina ocupaţiei. Să mai amintim faptul că această mănăstire avea nevoie pentru hrana monahilor şi a pelerinilor de aproape 10.000 de ocale de grâu în fiecare an dar, din pricina ocupaţiei, nu se găsea de cumpărat nici măcar o oca.
Preotul necunoscut a luat câteva boabe de grâu în mâna lui, le-a binecuvântat şi le-a aruncat deasupra celuilalt grâu. A binecuvântat cele patru puncte cardinale, mănăstirea, marea, şi apoi s-a pregătit de plecare.
– De unde eşti? l-au întrebat părinţii. Stai să iei nişte pâine şi nişte măsline!
– Eu vin de foarte departe, din Mira Lichiei, a spus el şi a plecat.
Unul dintre fraţi a plecat între timp să-i aducă ceva de mâncare vizitatorului, dar bătrânul, care era de fapt protectorul mănăstirii, dispăruse. Cele 150 de oca de grâu au ţinut până la sfârşitul anului, din luna decembrie, când Sfântul Nicolae le-a apărut, până în iulie, când a venit noua recoltă.

Următoarea întâmplare minunată s-a petrecut cu 30 de ani în urmă, în Mănăstirea Sfântul Pavel. Ea confirmă prezenţa adevărată a Maicii Domnului în toate evenimentele şi nevoile vieţii noastre. În mănăstire trăia un bătrân smerit, cu inimă curată, monahul Toma. Ascultarea lui era de a ajuta la brutărie. Fiind binecuvântat cu smerenie şi bunătate, el era binecuvântat de asemenea cu vedenii minunate.
Într-o zi, când s-a întâmplat ca cei doi călugări ce se ocupau de brutărie să fie absenţi, întreaga responsabilitate a căzut asupra ajutorului lor, părintele Toma. El trebuia să pregătească şi să coacă destulă pâine ca să fie pentru două zile, o cantitate mare, pentru părinţi şi pelerini. Şi nu ştia ce să facă. Nu ştia de unde şi cum să înceapă.
Cu lacrimi în ochi s-a rugat Maicii Domnului să-l ajute. Apoi a luat drojdie şi a adăugat apă şi făină. În acel moment i-a apărut o doamnă încântătoare, îmbrăcată în negru. Ea a amestecat ingredientele, a făcut pâinile şi le-a copt. Părintele Toma, în tot timpul pregătirii, s-a simţit de parcă nici nu ar fi fost acolo.
La puţin timp după aceea, când le-a spus părinţilor ce se întâmplase, ei şi-au dat seama că acea femeie era Născătoarea de Dumnezeu. Pâinea s-a dovedit foarte dulce şi cu un gust foarte bun.
– Părinte Toma, trebuie să fi pus ceva în pâine ca s-o coci aşa de repede şi să aibă un gust aşa de bun! îi spuneau lui.
Aceeaşi grijă a arătat-o Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, Maica noastră, în diferite feluri, în timpul ocupaţiei germane.

Nu la mult timp după ce Sfântul Athanasie din Athos a început să construiască Marea Lavră, el s-a confruntat cu o mare dificultate economică: nu avea bani să plătească salariile meşterilor, dar nici hrană. Aşa că a pornit spre Karyes, capitala Sfântului Munte, ca să afle ce trebuia să facă.
După ce merse vreo două ore, deodată a apărut o doamnă încântătoare care l-a întrebat:
– Avva Athanasie, unde mergi? De ce ai abandonat proiectul pe care l-ai început, proiect care-i plăcea lui Dumnezeu? Du-te şi termină-l!
Uimit, el a privit la ea cu respect şi a întrebat:
– Cine eşti, Doamna mea? Cum de mă cunoşti pe mine şi cum îmi porunceşti să mă întorc? Cu ce să continui construcţia mănăstirii de vreme ce nu am nici un mijloc?
Apoi ea i-a spus că este Maica Domnului. Ea i-a poruncit să se întoarcă şi i-a promis că va avea grijă de bani şi de alimente. Sfântul i-a cerut un semn ca să confirme toate acestea.
– Iată, loveşte cu cârja această piatră! i-a spus lui, şi imediat a ţâşnit din piatră apă proaspătă, care curge până astăzi.
Sfântul Atanasie s-a întors la mănăstire unde a găsit bani şi lăzile din magazie pline de alimente, după cum a promis Maica Domnului. Cu dorinţă reînnoită şi cu râvnă el a continuat şi în curând mănăstirea a fost terminată, iar el a dat mulţumire şi a slăvit de multe ori binecuvântatul ei nume.

Sfânta icoană Portăriţa este cunoscută ca cea mai mare făcătoare de minuni de pe Muntele Athos.
Când vergeaua arzătoare a fost văzută de la cer până la mare, ea arăta locul unde a fost găsită icoana, iar descoperirea a fost făcută de un pustnic ivirit, sfântul Gavriil, care s-a coborât din munte şi a mers pe mare ca pe pământ uscat. El a ridicat marea icoană, iar monahii au aşezat-o cu mare cinste în altar. Dar Maica Domnului i-a spus egumenului:
– Am venit aici să vă apăr, nu să fiu apărată de voi.
Aşa că monahii au găsit-o de mai multe ori la poarta mănăstirii, după ce au pus-o înapoi în altar. De atunci, icoana a fost numită Portăriţa, însemnând «a porţii, de la poartă». E plină de grandoare în înfăţişare, o pictură demnă de Maica Domnului, ea care este impresionanta noastră apărătoare, ajutătoare şi salvatoare.
Pe preacinstita faţă a Portăriţei este un semn, ca urmare a faptului că a fost lovită de sabia unui pirat care, când a dat lovitura, a văzut sânge curgând din rană. Această minune l-a afectat atât de mult, încât s-a botezat, a fost tuns monah şi a rămas în mănăstire. Deşi nu a vrut să fie numit altfel decât «Barbarul», el a trăit o astfel de viaţă dumnezeiască, de pocăinţă şi asceză, încât s-a sfinţit. Este o icoană a lui în paraclisul Portăriţei. E îmbrăcat ca pirat şi are titlul Sfântul Barberos.

Când sfântul Acachie Kafsokalivitul se nevoia într-o peşteră din insuportabilul deşert singuratic, biograful său, ieromonahul Iona din Kafsokalivia, martor ocular al vieţii lui, spunea că în fiecare dimineaţă o pasăre ce cânta frumos venea şi se aşeza pe un copac în afara peşterii, ciripind o melodie încântătoare. Când sfântul asculta pasărea, se umplea de o plăcere de nedescris, care-l elibera de plictiseala şi de tristeţea care-i atacă uneori pe isihaşti. Poate că pasărea aceea era un înger de la Dumnezeu trimis ca să-l mângâie în acel deşert necruţător.
Acest Acachie a fost binecuvântat cu darul facerii de pace. De fiecare dată când cineva era tulburat de gânduri, dacă privea spre sfânta lui faţă veselă se liniştea şi era eliberat de tulburare.

Sfântului schit din Kafsokalivia i s-a dat numele de către Sfântul Maxim, dar numele a fost introdus pentru prima dată de Sfântul Acachie din Agrapha, care a trăit un timp într-o peşteră, în sec. XVII şi XVIII. Când Sfântul Acachie a văzut că asceţii trăiau în chilii goale, pe pământ, pe stânci aride fără apă, întâi s-a rugat, şi apoi, ca Moise, a lovit cu cârja de trei ori (în cinstea Sfintei Treimi) un loc deasupra Kiriakonului. Unde a căzut lovitura cârjei, a curs un izvor de apă limpede şi proaspătă, care a ajutat să se transforme pustiul izolat şi stâncos al schitului într-o adevărată grădină.

Sfântul Grigorie, care s-a nevoit lângă Marea Lavră în timpul secolului XIII, a fost părintele duhovnicesc al Sfântului Grigorie Palama, marele dascăl al credinţei noastre ortodoxe.
Acest binecuvântat părinte al Sfântului Grigorie Palama a practicat aşa de mult virtutea sărăciei, a lipsei de grijă, a rugăciunii neîncetate, încât era binecuvântat să primească hrană de la un înger al lui Dumnezeu.

Au trecut mulţi ani de la minunea uimitoare care s-a întâmplat de sărbătoarea Sfântului Nicolae în Sfânta Mănăstire Grigoriu. Binecunoscutul monah Hagi Gheorghe, Postitorul, era atunci începător, fratele Gavriil.
Părinţii erau trişti, deoarece, din cauza vremii rele, ei nu au fost în stare să pescuiască pentru cina festivă. Dar Gavriil nu a deznădăjduit. Încrederea şi nădejdea lui era Sfântul Nicolae. S-a cufundat în rugăciune adâncă şi cerere. Curând după aceea, în ajunul sărbătorii, valuri puternice au adus peşti mari şi frumoşi pe ţărmul mănăstirii. De îndată ce i-au văzut părinţii, au alergat ca să-i adune şi să-i pregătească pentru cină, slăvind şi cântând laude atât Celui ce dăruieşte hrană, cât şi ocrotitorului lor, Sfântul Nicolae.

Citim în foarte frumoasa biografie a Sfântului Maxim Kafsokalivitul:
„Într-un an, în timpul iernii, Grigorie, Sanitarul de la Lavra, împreună cu unul dintre fraţi, au pus într-o desagă pâine, vin şi alte alimente şi s-au îndreptat spre coliba Sfântului Maxim. Ninsese puternic şi toate cărările erau acoperite. Urme de om nu puteau fi văzute nicăieri. Sfântul stătea în coliba sa care era făcută din beţe şi tufişuri uscate. El era izolat total şi nimeni nu ştia cât stătuse fără mâncare.
Când, cu mare greutate, au găsit coliba şi au intrat, spre uimirea lor au văzut ceva cu totul neaşteptat: o pâine încă caldă şi mirosind, ca şi cum ar fi fost scoasă din cuptor. S-au uitat cu curiozitate împrejur să vadă dacă era vreun foc. Nu era nimic. Pâinea venise din cer, o mângâiere cerească pentru kafsokalivitean, acea pasăre a cerului.
Cu mare respect s-au adunat în jurul pâinii misterioase, plini de mirare de această masă a unor asceţi din necruţătorul pustiu şi au căzut în genunchi înaintea sfântului, cerându-i să le dea o bucăţică mică drept binecuvântare.
– Vă voi da, a spus el, cu această condiţie: să nu spuneţi nimănui nimic din ceea ce aţi văzut, până mor eu“.

Părintele Iosif avea peste o sută de ani. 20 de ani a trăit în Chilia Sfântului Ioanichie cel Mare ce aparţinea de Sfântul Schit Kutlumuş de la Sfântul Pantelimon. Această chilie semăna cu cuibul unei păsări. Într-un an, un vânt puternic a luat acoperişul. Părintele a fost atât de necăjit, încât s-a îmbolnăvit de o boală a sistemului nervos. A cerut să fie aşezat în biserica principală a schitului, căreia îi era protector Sfântul Pantelimon, doctorul care face minuni. Bătrânul a rămas acolo trei zile, postind post negru şi a fost vindecat.
Când a fost să primească Sfintele Taine, a rămas în priveghere şi pe lângă toate rugăciunile pentru Împărtăşanie, a citit, de asemenea, până dimineaţa, toată Psaltirea.

În cursul secolului trecut ceva remarcabil şi minunat s-a petrecut în chilia Sfântului Nicolae din Karyes, după cum spun monahii foarte bătrâni. Un călugăr adormise în Domnul, şi în timp ce îl duceau să-l îngroape s-a ridicat în sicriu, i-a şoptit ceva în taină părintelui său, s-a întins din nou, mort, şi a fost îngropat. N-au aflat niciodată ce spusese. Probabil, părintele său a hotărât că este neînţelept să facă public lucrul acela.

Cunoscutul părinte duhovnicesc Ioan de la Chilia «Axion Estin» ne povestea odată despre un nou muncitor care venise la Schitul Sfântul Andrei ca să se mărturisească. Acel muncitor i-a spus că murise când încă era copil. Înainte de a fi îngropat, mama lui a mers la biserică şi s-a rugat în genunchi mult timp, vărsând multe lacrimi. Apoi s-a întors acasă, şi-a pus hainele cele bune, s-a aşezat lângă fiul ei, care era în sicriu, şi i-a spus: «Ridică-te, copilul meu, voi merge eu în locul tău». Copilul a înviat, iar mama lui a murit chiar în acel moment. Mai târziu, copilul a venit pe Munte, ca să fie muncitor în Karyes.

Odată, vrednicul de pomenire monah Aglaid de la Konstamonitu s-a îmbolnăvit foarte tare şi a fost trimis de egumen la Katisma Sfântului Antonie, care avea o vie. Doctorul i-a sugerat monahului Aglaid să mănânce carne, de vreme ce avea diagnosticul de tuberculoză şi scuipa frecvent sânge.
Părintele bolnav a fost foarte trist, deoarece era incapabil să-şi slujească mănăstirea ca paraclisier. S-a rugat continuu, rugându-L pe Domnul să-i dăruiască sănătate. Într-o zi, când se ruga astfel, a văzut o căprioară mare care a venit în faţa lui, şi-a plecat capul şi apoi a căzut jos, zvârcolindu-se. Părintele Aglaid, fiindu-i frică să nu moară, a alergat repede ca să spună celorlalţi părinţi şi grădinarului, care nu era călugăr. Grădinarul, când a văzut sărmanul animal în acea stare, l-a ucis şi l-a curăţat. Părinţii au hotărât ca părintele Aglaid să gătească câte un pic de carne în fiecare zi. Ei au crezut că ea a fost trimisă ca dar, binecuvântare şi medicament pentru o persoană bolnavă, de Domnul şi Dumnezeul nostru, Care vindecă şi sufletele şi trupurile noastre.

«Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate celelalte vi se vor adăuga vouă» (Matei 6, 33). Această poruncă a Domnului, care transmite încrederea deplină şi desăvârşită în providenţa divină, este sfatul tuturor asceţilor şi experienţa trăită.
Părintele Heruvim din pustia Sfântului Vasile era un ascet grijuliu, plin de credinţă şi nădejde. El auzea cam greu şi odată a fost izolat de zăpadă în sărăcăcioasa lui chilie mai mult de o săptămână, fără mâncare. Într-o zi, un străin cu un catâr încărcat a bătut la uşa lui. Era aproape noapte. A întrebat dacă avea timp ca să ajungă la peştera Sfântului Petru înainte de a se întuneca şi să se întoarcă la Mănăstirea Sfântul Pavel.
Pustnicul Heruvim i-a spus:
– Fratele meu, e aşa de multă zăpadă, încât nu vei putea să ajungi la chilia Sfântului Petru chiar dacă ai avea o zi întreagă la dispoziţie. Stai aici în această noapte şi poţi să pleci mâine dimineaţă devreme.
Străinul a răspuns:
– Părinte, am adus ceva mâncare pe care vreau să o vând şi să mă întorc deseară la munca mea. Dacă vrei, ia-o tu şi dă-mi o «binecuvântare»*
– De vreme ce eşti grăbit, lasă-o aici, în acest colţ, şi-ţi voi da banii ce mi-au fost daţi de un pelerin.
El a mers în camera lui, în timp ce străinul descărca alimentele, dar când s-a întors, străinul nu mai era acolo. Dispăruse. Părintele Heruvim s-a uitat pe afară şi a strigat, dar nu erau nici urmele omului, nici ale animalului în zăpadă. Atunci el şi-a dat seama că era vorba de lucrările văzute ale providenţei dumnezeieşti, nevăzute, care are grijă de toate. El a intrat în micul său paraclis şi I-a mulţumit Domnului. Cu recunoştinţă a aşezat alimentele în cămara sa. Ele i-au ajuns întreaga iarnă.
* 39 «Binecuvântarea» (Еυλογία) are aici sensul de dar, răsplată.

Mie, nevrednicului, mi s-a dat, de asemenea, să aud minuni ca cele ce urmează, despre care fostul egumen al Mănăstirii Sfântul Pavel, arhimandritul Andrei, ne-a povestit.
Săracul pustnic Efrem trăia într-o smerită chilie între pustia Katunakia şi Sfântul Vasile. Chilia lui era o peşteră acoperită cu câteva bucăţi de tablă şi situată sub o stâncă uriaşă. A trăit acolo în greutăţi şi lipsuri nespuse. Într-o iarnă, când a nins mult, sărmanul părinte Efrem era complet înzăpezit. Rezerva lui de pâine uscată s-a epuizat şi era fără mâncare de câteva zile, fiind foarte flămând. Într-o zi, a văzut în faţa uşii peşterii un mirean, stând cu un sac imens în spate.
– Părinte, cu binecuvântarea ta vreau să merg la Kerasia, dar de vreme ce e aşa de multă zăpadă şi în curând se va întuneca, va fi o binecuvântare să-mi las sacul aici şi să-l iau mâine în timpul zilei.
Pustnicul Efrem, surprins, l-a întrebat pe străin:
– Cum ai ajuns aici, frate? După cum vezi nu este cărare. Dar vino înăuntru. Este foc unde să te încălzeşti. Lasă-ţi încărcătura aici şi vino s-o iei oricând doreşti.
Cu toate acestea, străinul s-a prefăcut că era în grabă pentru a se întoarce la Mănăstirea Sfântul Pavel şi a dispărut dinaintea ochilor pustnicului. Venindu-şi în fire, în chiar acel moment, părintele Efrem nu a văzut nimic altceva decât sacul. S-a uitat în dreapta şi în stânga peşterii, dar nu a văzut nici o urmă pe zăpadă. El a deschis sacul şi a găsit în el pâine uscată şi altă hrană, care i-a ajuns până ce vremea grea a iernii a luat sfârşit. Ochii i s-au umplut de lacrimi de bucurie şi recunoştinţă pentru această faptă adevărată a providenţei divine şi L-a slăvit pe Dumnezeu şi minunile Lui.
În fiecare an, pe 9 iulie, călugării din ascultarea părintelui Gherasim Imnograful şi a ucenicului său, ieromonahul Dionisie, sărbătoresc în mod minunat, cu o Priveghere, sărbătoarea sfinţilor părinţi Dionisie Oratorul şi Mitrofan. Ei fac aceasta în peştera lor, care a fost transformată într-o frumoasă biserică. În 1958, o slăvită sărbătoare a fost celebrată în cinstea acestor sfinţi, care s-a dovedit mai deosebită datorită înmulţirii minunate a peştilor, cu care au fost serviţi la trapeză.
În timp ce cantitatea de peşte a fost estimată a ajunge pentru 30–40 de oameni, la masă au venit peste 100. Bucătarul, părintele Damaschin, a devenit neliniştit şi a început să se roage: «Doamne, miluieşte-mă, şi ajută-mă pe mine în acest ceas». El a început să dea celor ce serveau la trapeză porţiile, dar cratiţa nu se golea. 40, 50, 80, 100 de porţii. Toţi au mâncat la prânz şi cină şi erau peşti rămaşi chiar şi pentru a doua zi.

Vrednicul de pomenire monah Meletie Kareotul a simţit odată ajutorul şi ocrotirea Maicii Domnului, a cărei icoană «Axion Esti» a păzit-o mulţi ani în sfânta biserică a Protatonului. El mergea de la Muntele Athos la Thassos* cu barca, cu doi tassiotani. În timp ce călătoreau pe apă, marea a devenit agitată şi el a căzut peste bord. Ceilalţi doi au încercat să-l ajute să se urce din nou în barcă, dar era imposibil.
Ei au strigat la el: «Părinte, vezi că nu putem face nimic!». De îndată ce încercau să-l prindă, barca avea tendinţa să se răstoarne, şi în zadar se lupta el ca să urce în barcă. După un timp, epuizat, a strigat din adâncul inimii: «Maica Domnului, mai mulţi ani eu, slujitorul tău, te-am slujit. Auzi-mă acum, fiindcă vezi că mor…».
Deodată, el s-a aflat din nou în barcă. Marea s-a liniştit şi au ajuns la destinaţie cu bine.
*Insulă în Marea Egee [Nota traducătorului].

În ciuda faptului că avea 30 de ani, părintele Eustratie nu avea barbă. După moartea părintelui său, în Katisma Sfânta Treime de la Sfântul Pavel, un loc cu multe peşteri, el a plecat la Kafsokalivia. Acolo, mai marele a refuzat să-l ţină, fiindcă părinţii nu voiau pe cineva fără barbă. Eustratie s-a rugat insistent. În acea noapte au avut priveghere în cinstea Maicii Domnului. Dimineaţa, în mod miraculos, nişte fire de păr au apărut pe faţa lui Eustratie, pentru care i-a dat laudă şi mulţumire ei. Cel mai uimitor lucru a fost acela că, trecând timpul, barba lui a crescut aşa de mult, încât a ajuns până la pământ.
În 1864, Husni Paşa, guvernatorul Salonicului, a vizitat Muntele Athos. Fiind om cult, a vrut să viziteze Protatonul. Acolo, printre altele, a văzut picturile murale ale Sfântului Onufrie şi Petru Atonitul. Dar el nu a crezut că bărbile lor au fost aşa de lungi, ca cele zugrăvite pe pereţi, care ajungeau până la pământ. Părinţii l-au asigurat că un aşa lucru e posibil, şi ca să-i dovedească, l-au adus pe părintele Eustratie cel cu barba lungă. Paşa, minunându-se, a spus în turceşte: «afentersin efentiler», ceea ce înseamnă «iertaţi-mă, domnilor!».

În anul 1750, în Duminica dinainte de începerea Postului Mare, monahul Macarie de la Sfânta Ana a căzut bolnav. Era aproape să moară. Ucenicul său, părintele Teoctist, era un ucenic extrem de devotat, care în acel an a primit slujba de ajutor al dicheului* schitului, dar n-a găsit nici o barcă şi nici un pescar. Totul era pustiu. Marea era agitată. Imediat a alergat la Kiriakon, căzând în genunchi şi rugându-se Sfintei Ana, mama Maicii Domnului şi apărătoarea schitului. De-abia a terminat rugăciunea, când a văzut un peşte mare, scuturându-se jucăuş deasupra valurilor. A făcut semnul crucii în acea direcţie şi, minunea minunilor, peştele a fost aruncat pe nisip de valul următor. Plin de recunoştinţă şi bucurie el l-a luat imediat şi-a alergat la schitul principal, unde părintele său era ţintuit la pat. El l-a gătit şi l-a hrănit pe părintele său, care şi-a revenit imediat, şi cu ce a mai rămas s-au hrănit monahii şi pelerinii ce s-au întâmplat să fie în acea zi la schit. Ei au spus că în viaţa lor n-au mâncat un peşte mai bun decât cel trimis de Dumnezeu.
* Dikeu sau dicheu (Δικαίος) este persoana numită anual în funcţia de preşedinte al Schitului, cel care se îngrijeşte de Kyriakon, de ospitalitate etc. Kyriakonul dispune de odăi pentru dicheu şi un loc de cazare pentru pelerini. De asemenea există şi un ajutor de dicheu (Παραδικαίος).

Trei ani la rând, în fiecare vineri, a apărut lumină în Chilia Învierii Domnului ce aparţine de Sfânta Ana Mică, în care trăia părintele duhovnicesc Sava. Asceţii atribuiau această întâmplare faptului că părintele Sava adusese la chilia sa capul vrednicului de pomenire părinte al său, Ilarion Iviritul. Părintele Ilarion, întotdeauna cinstise fiecare vineri cu post negru.

Evlaviosul şi smeritul părinte Nichifor, care era părintele duhovnicesc al Patriarhului Grigorie al V-lea, trăia în Chilia Sfântului Nicolae de la schitul ivirit. El avea în ascultare pe binecuvântatul martir Eftimie, a cărui moaşte, după martiriul său, au fost trimise într-un butoi de lemn la Constantinopol. Când moaştele au ajuns în capitală, părintele Nichifor s-a rugat cu multe lacrimi ucenicului său, Sfântul Eftimie, să se ridice ca să se poată închina moaştelor. Şi aşa s-a întâmplat. Adormitul s-a ridicat şi s-au îmbrăţişat unul cu altul, iar apoi binecuvântatul a răposat din nou.
Dar să vorbim despre altă întâmplare care s-a petrecut la Chilia Sfântului Nicolae. Părintele Nichifor hotărâse să sape o fântână sub chilie. Muncitorii au săpat 5 sau 6 metri, au găsit o stâncă de granit şi nici urmă de umezeală. Atunci, smeritul părinte, plin de credinţă, a luat icoana ucenicilor săi Eftimie, Ignatie, Acachie şi Procopie şi a coborât-o în fântână, zicând: «Dacă nu aduci apă, nu te voi scoate de aici».
Şi, ca urmare, în ziua următoare fântâna s-a umplut în mod minunat cu apă, iar icoana sfinţilor plutea deasupra. Până azi se poate vedea stânca crăpată în fântână, iar apa e aşa de plăcută la gust ca şi agheazma.

Era un monah sărac în Noul Schit, părintele Dorotei, care nu părăsise Muntele Athos de când era copil. Nu făcea nici un lucru de mână ca să vândă. Putea numai să pescuiască cu o barcă mică. Odată, când i s-a terminat uleiul, Atotmilostivul Dumnezeu a făcut ca un butoi cu ulei să plutească pe mare, pentru el, între Noul Schit şi locurile de la Sfântul Pavel.

În ziua de Paşti, în 1935, egumenul de la Sfântul Pavel, arhimandritul Serafim, şi toţi cei 60 de părinţi ai chinoviei au ieşit în curte să sărbătorească Liturghia Învierii. Vesel şi plin de entuziasm, după ce s-a cântat «Hristos a Înviat», egumenul a spus unuia dintre părinţii simpli:
– Părinte Toma, du-te unde sunt păstrate osemintele părinţilor şi spune-le că Hristos a Înviat!
– Să fie binecuvântat! Binecuvintează, părinte, a răspuns el, şi fără să se mai gândească a plecat repede la cripta unde erau păstrate osemintele.
– Părinţilor, am fost trimis de egumen să vă spun «Hristos a Înviat», a strigat el cu voce tare.
Atunci s-a întâmplat ceva impresionant. Osemintele au scârţâit şi au sărit. Un craniu s-a ridicat la un metru şi i-a răspuns părintelui Toma:
– Cu adevărat a Înviat!
După aceea s-a făcut o tăcere deplină. Părintele s-a grăbit să spună ce auzise şi văzuse. Pentru părinţii mănăstirii a fost cu adevărat un Paşte unic şi, lăudându-L pe Domnul Înviat, Stăpânul vieţii, au cântat cu bucurie:
Îngerii din cer slăvesc Învierea Ta, Doamne!
Şi noi pe pământ, cu inimi curate, Te lăudăm!
Vrednicul de pomenire părinte Teodosie, bibliotecarul de mai târziu al mănăstirii, povestea adesea această întâmplare.

El întotdeauna spunea «avva» şi, într-adevăr, era un «avva» – bătrânul Isaac Dionisiatul. În străduinţele sale călugăreşti de a posti, de a se ruga şi a fi smerit, el îi iubea pe toţi şi era ascultător în toate lucrurile şi tuturor. Şi toţi îl iubeau pe el.
Odată, când era cu o ascultare la Conacul* mănăstirii din Karyes, supraveghetorul său, părintele Ghelasie, care era atunci reprezentantul mănăstirii în Karyes, l-a avertizat că era deja mijlocul zilei şi că de vreme ce se aştepta o furtună, era în pericol să se piardă pe drumul de întoarcere la acea oră, fiind iarnă. Dar el a răspuns că era necesar, fără nici o scuză, să se întoarcă la Dionisiu, care era la 5 ore de mers faţă de Karyes. Aşa că după ce a făcut plecăciune, binecuvântatul s-a depărtat. Când a ajuns pe vârful muntelui, la Iviron, a început o puternică furtună de zăpadă. Îi era foarte greu să meargă. Când a ajuns la dealul numit «Bosdoum», la Simonopetra, alături de Athos, zăpada era până la genunchi şi deja începuse să se întunece. El era ameninţat de întuneric, zăpadă şi animalele sălbatice din pădure.
Punându-şi toată nădejdea în Domnul şi Mântuitorul Hristos, binecuvântatul părinte a spus din adâncul inimii sale: «Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul meu, pentru binecuvântarea sfântului meu părinte, Te rog ajută-mă în acest ceas». Şi imediat a fost ridicat de puterea divină, nevăzută, şi dus până la poarta propriei sale mănăstiri.
Era timpul Vecerniei şi portarul era pregătit să închidă poarta. Când l-a văzut pe Avva Isaac, a fost surprins şi, după ce l-a salutat cu o plecăciune, l-a întrebat cum fusese în stare să vină pe o asemenea furtună.
Binecuvântatul, fiind în extaz, a spus că venea de la Karyes.
– Dar cum ai ajuns de fapt aici, pe această vreme?
Avva n-a putut să răspundă, dar a privit numai la icoana Sfântului Ioan Înaintemergătorul.
De asemenea, portarul a observat că nu erau urme pe zăpadă din direcţia Karyes. În cele din urmă, datorită întrebărilor insistente ale portarului despre când a părăsit capitala atonită şi cum ajunsese la Dionisiu, Avva Isaac a putut să-i spună lui şi celorlalţi părinţi tot ce i s-a întâmplat în prima jumătate a călătoriei, dar după aceea îşi putea aminti numai că a cerut ajutorul lui Dumnezeu şi a rugăciunilor părintelui său. Atunci s-a aflat în faţa intrării în mănăstire.
* Conacul (Κονάκιον) este o casă în Karyes, ce ţine de o mănăstire şi unde locuieşte reprezentantul acesteia.

Lazăr de la Dionisiu, unul dintre cei mai scrupuloşi părinţi, ne-a spus multe istorisiri. Printre ele a fost şi următoarea:
– Din 1943 până în 1945 am suferit crize îngrozitoare de ameţeli, mai ales în timpul orelor dimineţii. Nici un medicament nu mă putea vindeca de ele. Apoi, în timpul privegherii Sfinţilor Cosma şi Damian, doctorii fără de arginţi, de pe 1 noiembrie 1945, am mers la paraclis să-i cinstesc pe sfinţi şi să mă rog lor cu toată inima să mă vindece de acel chin. Ameţeala a dispărut şi nu a mai revenit. După ce am fost vindecat de malarie, am rămas cu artrită la piciorul stâng. Sufeream de durere mare, cu arsuri, şi de varice. În 1954, din nou, de sărbătoarea Doctorilor fără de arginţi Cosma şi Damian, am fost într-o stare îngrozitoare şi i-am implorat pe sfinţi să mă vindece. Privegherea era aproape spre sfârşit şi durerile încă le aveam. În timpul Sfintei Liturghii a încetat senzaţia de ardere şi durerile, iar venele şi-au revenit la normal. Le-am mulţumit şi i-am lăudat pe apărătorii şi vindecătorii noştri.
Părintele Lazăr a compus următorul imn, pe care-l cânta în faţa icoanei celor doi sfinţi în timp ce le aprindea candele:
Din adâncul inimii unui sărman lăudător
Cu recunoştinţă vă mulţumesc,
O, Doctorilor fără de arginţi Cosma şi Damian!
Pentru vindecarea pe care mi-aţi dăruit-o.

Sursă: Patericul atonit – Arhim. Ioannikios Kotsonis, Editura Bunavestire, Bacău, 2000, Traducere de Anca Dobrin şi Maria Ciobanu

„Fecioara Maria şi Petru Athonitul – prototipuri ale vieţii isihaste şi alte scrieri duhovniceşti – Scrieri II”, Sfântul Grigorie Palama, Sfântul Grigorie Palama, Editura Deisis

Traducere si studiu introductiv: diac. Ioan I. Ică jr

Consacrat scrierilor duhovniceşti, volumul de faţă inaugurează integrala Scrierilor Sfântului Grigorie Palama (1295–1359) într-o traducere românească însoţită de ample introduceri şi alte texte lămuritoare. Iniţierea integralei Scrierilor palamite cu operele duhovniceşti, iar nu cu cele polemice, este o opţiune deliberată a editorului, bazată pe convingerea că teologia energiilor necreate se explică cel mai bine plecând de la spiritualitatea isihastă a marelui monah athonit, teolog polemist şi ierarh bizantin din secolul XIV.

De-a lungul acestor etape, Sfântul Grigorie Palama a oferit descrierea ideală a trei versiuni de isihasm înţeles drept „adevărată filozofie” a vieţii creştine, integrată exemplar în viaţa tainică a Fecioarei Maria în templu (Cuvântul despre intrarea şi viaţa ei în Sfânta Sfintelor): un isihasm anahoretic pentru pustnici (Viaţa Sfântului Petru Athonitul), un isihasm pentru monahii din mănăstiri (Tratatul-epistolă către Xeni) şi un isihasm laic pentru intelectuali (Tratatul-epistolă către filozofii Ioan şi Teodor) — toate expresii ale unei spiritualităţi la care sunt chemaţi toţi creştinii. În inima acestor scrieri se află o originală sistematizare a tradiţiei isihaste: centrată trinitar, fundamentată antropologic şi mariologic, deschisă intelectual.

Astfel înţelese, scoase din uitare şi ignoranţă, din evaluări minimalizante şi exaltări triumfaliste, scrierile duhovniceşti ale Sfântului Grigorie Palama vorbesc în acelaşi timp despre drama şi spiritualitatea unei epoci şi rămân cea mai bună introducere în teologia şi opera sa.

Pagini: 446 / Format: 13×20 cm / 29 RON

„Provocările nu vor înceta să vină, dar când sufletul e puternic şi hotărât, nu primeşte nimic, ci va considera toate momelile şi ispitele lumii ca pe nişte lucruri copilăreşti”, interviu cu Gheronda Teoclit Dionisiatul

De la mănăstirea Sfântul Pavel ajungi, pe cărări de munte, la mănăstirea Dionisiu. Sfântul Nifon, ajuns patriarh al Constantinopolului şi apoi mitropolit al Ţării Româneşti, a fost călugărit aici. Aşa se explică faptul că domnitorul Neagoe Basarab a reconstruit chiliile şi biserica. Petru Rareş a plătit pictura bisericii şi a trapezei. În tabloul votiv, el este reprezentat împreună cu Elena Doamna şi cu copiii. Aici avem sentimentul că suntem într-o biserică din Moldova.

În biserică se găseşte icoana minunată a Maicii Domnului cu scene din acatist. Mănăstirea este renumită şi pentru că aici se nevoieşte monahul Teoklitos, unul dintre cei mai cunoscuţi scriitori bisericeşti, în vârstă de peste 90 de ani. El este autorul „Dialogurilor la Athos”, traduse şi în limba română. Am fost primit cu multă căldură de acest prieten al Domnului, cu care am discutat pe o terasă.

I-am arătat o icoană a Maicii Domnului «Prodromiţa»; părintele s-a închinat şi a sărutat-o cu multă evlavie. Peste cinci luni (în 2006) părintele Teoklitos (n. 1916) a plecat pe cărările veşniciei, spre a se închina Împărătesei lumii, pe care a slujit-o cu înţelepciune.

– Vă rugăm să daţi câteva sfaturi duhovniceşti tinerilor români, nu numai teologilor, ci şi laicilor.

– Mesajul a fost dat de către Mântuitorul către Sfinţii Apostoli, învăţătorii Bisericii. E un mesaj veşnic: „Siliţi-vă să intraţi pe poarta cea strâmtă!” spune Hristos. „Privegheaţi şi vă rugaţi, căci Împărăţia cerurilor este a celor ce se silesc!” Hristos făgăduieşte Împărăţia veşnică şi fericită, dar şi ameninţă cu osânda veşnică pe cei care nu urmează învăţăturile Lui. Iar Biserica păstrează învăţăturile evenghelice în toată frumuseţea şi bogăţia lor. Îi îndemn pe tinerii români să nu rătăcească după plăcerile cu care lumea de astăzi îi momeşte, ci să urmeze viaţa în Biserică.

Şi în Grecia, unii tinerii au căzut în tot felul de păcate şi patimi după duhul desfrânat al acestei lumi: îndepărtare de credinţă, desfrânare, droguri etc. Tinerilor le place să trăiască viaţa intens, însă ea trebuie trăită în adevăr; iar Adevărul e în Biserică, unde se păstrează Sfintele Taine care ne dau harul Duhului. El ne conduce la o stare de „beţie trează”, aşa cum se exprimă Sfântul Macarie Egipteanul, în Omiliile sale. Tinerii trebuie să caute această „beţie plină de înţelepciune”, la care ne cheamă şi Ecclesiastul şi cartea Proverbelor, nu beţia patimilor care amorţeşte şi omoară sufletele pentru veşnicie.

– Am văzut tineri drogaţi şi în Grecia, cum sunt şi în România. Cum pot tinerii din lumea modernă, înconjuraţi de atâtea tentaţii, să rămână vii în adevăr?

– Domnul Hristos ne-a dat şi acest răspuns: „Acela ce iubeşte lumea, se pierde. Nu iubiţi lumea şi cele ale lumii!” Avem un tropar ce spune: „Inima mea spre Tine, Cuvântule, o ridic şi nimic din toate desfătările lumii nu o va mulţumi!” Iar pentru a ridica inima este nevoie de exerciţiul duhovnicesc al rugăciunii. Practic, rugăciunea este exerciţiul comuniunii noastre cu Persoanele absolute şi desăvârşite ale Sfintei Treimi şi cu Sfinţii, care s-au desăvârşit în Duh. Patimile, prin care lumea actuală îi momeşte pe tineri, sunt mijloace de trans-formare a lor în obiecte ale plăcerilor. Omul se transformă prin pa-timi din persoană în obiect pentru satisfacerea plăcerilor altui om.

Dimpotrivă, Hristos a venit în lume şi a înălţat lumea la comuniune în Duhul prin care omul devine persoană ce transpare în darurile Duhului altor persoane. Dar pentru aceasta e nevoie de nevoinţă, de îndepărtare de lume şi de plăcerile ei, pentru a intra în comuniune cu Hristos şi cu harul Duhului Sfânt.

Aici în Sfântul Munte sunt multe mănăstiri, schituri, chilii, colibe, în care se nevoiesc şi călugări tineri, care au ales această cale a comuniunii cu Hristos. Unii dintre ei sunt adevărate icoane ale nevoinţei împotriva patimilor, demonilor şi a lumii, în strădania lor de a pregusta bunătăţile lumii de dincolo. Tinerii din lume trebuie să se străduiască să guste prin rugăciune, asceză şi înfrânare din bunătăţile lumii viitoare. Toate plăcerile nu sunt decât moduri de orbire ale puterilor sufleteşti, care trebuie să aştepte venirea puterii Duhului spre a le deschide comuniunii cu lumea de dincolo.

Pe părintele Paisie Aghioritul l-a vizitat Sfânta Eufimia şi i-a spus: „Dacă ştiam că astfel este Împărăţia Cerurilor, n-aş fi răbdat aşa puţin cât am răbdat, ci toată viaţa mea aş fi suferit mucenicia”! E o mărturie elocventă despre realităţile inefabile ale lumii veşnice.

Sfinţii Părinţi ne spun că împărtăşirea din aceste frumuseţi şi bunătăţi se face deosebit, în funcţie de măsura în care omul s-a deschis comuniunii cu Dumnezeu şi şi-a lărgit inima şi ochiul minţii. Spune Sfântul Nifon că acei păgâni care totuşi se vor mântui, fiindcă au împlinit legea morală generală, nu vor cunoaşte toate tainele împărăţiei cerurilor pentru că nu au avut harul Duhului prin care să crească vederea ochiului minţii. Această putere diferită de comuniune determină şi existenţa ierarhiilor de îngeri în ceruri. Însă prima treaptă de comuniune cu Dumnezeu este străduinţa de a tăia lucrarea patimilor. La aceasta sunt chemaţi îndeosebi tinerii. Provocările nu vor înceta să vină, dar când sufletul e puternic şi hotărât, nu primeşte nimic, ci va considera toate momelile şi ispitele lumii ca pe nişte lucruri copilăreşti. A doua treaptă e iluminarea. Sufletul se luminează şi apoi se uneşte cu Hristos, iar voinţa omului devine sigură şi puternică, încât un tânăr cu această comuniune divină păşeşte prin lume fără a fi ispitit de tentaţiile ei.

– Urcuşul duhovnicesc se face cu ajutorul Sfintelor Taine?

– Bineînţeles, prin Sfintele Taine ale Bisericii, care sunt moduri de comuniune cu Dumnezeu, de împărtăşire a harului oamenilor, temple ale Duhului Sfânt, aşa cum le numeşte Sfântul Apostol Pavel. Doar în Biserică ni se împărtăşeşte harul Duhului. Deşi par forme arhaice şi străine modului de înţelegere al omului modern, Sfintele Taine din Biserica Ortodoxă împărtăşesc harul în toată deplinătatea sa. Doar Biserica Ortodoxă a precizat învăţătura corectă despre energiile necreate ale Duhului Sfânt, împărtăşite omului prin aceste Taine şi prin rugăciunea tainică a inimii. Refuzând-o, catolicii au făcut să apară Renaşterea şi toată rătăcirea extrovertită a lumii moderne. Prin împărtăşirea lăuntrică cu aceste energii necreate divine se ajunge la fericire, şi, de aceea, Ortodoxia îl atrage definitiv pe cel care a gustat din ea prin rugăciune şi prin Taine.

– Şi în zilele noastre, apusenii şi unii din spaţiul ortodox vorbesc şi scriu împotriva învăţăturii Sfântului Grigorie Palama.

– Pentru că în teologie energia necreată, pe care el o redefineşte după învăţătura Sfinţilor Părinţi Apostolici, a Sfinţilor Trei Ierarhi şi a altor Sfinţi Părinţi ai Ortodoxiei, precum Maxim Mărturisitorul şi Ioan Damaschin, este piatra de încercare a omului, chemat la credinţa adevărată. Şi fiecare om, catolic sau ortodox, care nu se nevoieşte să trăiască în Duhul se poticneşte şi se împotriveşte cu mintea acestei învăţături sublime, care ne arată că Dumnezeu e mai presus de lume, fiind prezent şi în contact cu ea. Dreapta credinţă, Ortodoxia, nu este doar un act de înţelegere a unor adevăruri şi noţiuni cu ajutorul raţiunii, aşa cum socoteau apusenii în frunte cu Varlaam Calabritul, care luau în derâdere nevoinţa isihaştilor athoniţi, numindu-i „buricari”, pentru că ei căutau locul inimii. Ci e darul Duhului Sfânt, împărtăşit direct minţii omului prin energiile necreate şi veşnice, ce-L fac pre-zent pe Dumnezeu în viaţa omului şi-l unesc cu El prin mijlocirea harului ce face prezentă dumnezeirea.

Aceste energii necreate şi veşnice sunt mijlocul indispensabil pentru îndumnezeirea omului, iar ele se trăiesc, se experiază ca mângâiere divină, ca înţelegere şi iluminare, care înalţă întreg sufletul şi trupul la gustarea iubirii dumnezeieşti. Nu este doar o înţelegere cu mintea rece, ci este o întrepătrundere a minţii cu inima în care se împărtăşeşte harul sau iubirea lui Dumnezeu prin aceste energii necreate, după cum vorbeşte Grigorie Palama. Catolicii apuseni nu au înţeles această iubire a lui Dumnezeu şi apropiere intimă de om, căci cei mai mari teologi ai lor, Fericitul Augustin şi Toma d’Aquino, au fost filosofi, nu pustnici înflăcăraţi pentru iubirea de Dumnezeu.

De aceea, de-a lungul timpului, între ei şi noi s-au adâncit mari şi grave diferenţe dogmatice. Ei consideră că Dumnezeu este „actus purus”, ei deduc atributele firii dumnezeieşti ce sunt pentru ortodocşi manifestarea energiilor necreate ale firii divine, din fiinţa divină, înţeleasă ca intelect şi infinitate, constituind esenţa divină transcendentă. Ea poate avea doar atribute sau perfecţiuni pure, pentru că cele ce implică o relaţie a lui Dumnezeu cu lumea sunt considerate nepotrivite caracterului de Duh absolut al lui Dumnezeu şi unităţii şi sim-plităţii Sale absolute.

Conceptul lor de Dumnezeu este unul total transcendent, ce nu poate comunica cu lumea creată. De aici şi deismul lor. Ortodoxia afirmă că Dumnezeu e atât fiinţă necunoscută, inaccesibilă omului, neapropiată, pe care nu ne-o putem face părtaşă; dar Dumnezeu este şi energie divină, necreată şi veşnică, prin care El poate fi cunoscut şi înţeles prin lucrările Sale şi prin care omul se poate împărtăşi de dumnezeire. Această concepţie a definit-o, înainte de Sfântul Grigorie, Sfântul Vasile cel Mare în disputa sa cu Eunomie, spunând: „Afirmând că cunoaştem pe Dumnezeul nostru în lucrările Sale, nu admitem că-l apropiem în însăşi fiinţa Lui”.

Această împărtăşire se realizează doar când omul reuşeşte să-şi adune mintea din risipirea ei în lume şi, găsind locul inimii, o aşează în ea. Este o stare de înălţare a inimii, aşa cum era în Adam înainte de căderea din rai. Când reuşeşte omul să aducă mintea în inimă, mintea poate lua parte la lucrarea inimii, se poate împărtăşi de energiile necreate care strălucesc din Soarele Dreptăţii – Hristos, Care se descoperă minţii în inimă.

Sfântul Grigorie Palama ne spune: „Sus să avem inimile”,cum spune şi troparul: „spre Tine înalţ inima mea şi nu voi fi mulţumit de nimic altceva”. Numai duh, viaţă duhovnicească în Duh. Atunci cele de faţă, pe care ar trebui să le socotim ca şi cum n-ar fi, dispar şi mintea le vede în Duh pe cele ce sunt cu adevărat.

– Vă rugăm să ne vorbiţi despre frumuseţea vieţii isihaste, despre Persoana tainică a Sfântului Duh. Sfântul Serafim de Sarov zicea: „scopul vieţii noastre e dobândirea Duhului Sfânt”.

– În cartea mea „Între cer şi pământ”, tradusă în limba română de părintele Constantin Coman, am vorbit mai pe larg despre aceasta. Patriarhul ecumenic Bartolomeu, mi-a trimis recent o scrisoare spunându-mi ce a reuşit să facă această carte: «s-au umplut mănăstirile de monahi şi monahii… Tineri au făcut primul pas în urcuşul duhovnicesc, de a se descătuşa de influenţa lucrurilor frumoase din lume, adică de diferite iubiri, persoane şi lucruri. Când sufletul se va elibera de patimi, atunci devine sănătos şi află că Hristos Domnul este bun. Pentru a reuşi aceasta, trebuie să duci o luptă grea şi anevoioasă. Este vorba despre efortul de a intra în prezenţa personală, tainică a Duhului Sfânt. Şi dacă este dificil de a face voia şi a intra în graţiile unui om din această lume, cu cât mai dificil este să intrăm în graţiile şi harul Duhului Sfânt. Pentru că Duhul este de o fiinţă cu Tatăl şi un alt ipostas al Sfintei Treimi, omul trebuie să intre în prezenţa şi în slava dumnezeiască a Sfintei Treimi. Trebuie să intre în viaţa cea nouă, pe care numai Duhul i-o poate dărui, căci doar Duhul este, aşa cum spune „Crezul”: „Sfânt, Domn şi de viaţă Făcător”!

El ne zideşte lăuntric şi noi intrăm cu iubirea dumnezeiască în trupul unic al lui Hristos, Biserica, încât cel ce „intră cu adevărat întru bucuria Stăpânului” său zice, cum spunea Sfântul Serafim de Sarov celor ce veneau la el: „Hristos a înviat, bucuria mea!” Sufletul lui se schimbase înăuntrul lui şi era tot numai bucurie. Iar această bucurie e mărturia vieţii Duhului Sfânt în om, a comuniunii Treimice care vine, se sălăşluieşte şi se odihneşte în om. Ortodocşii, mai ales aici în Athos, au marea comoară a neîntreruptei rugăciuni isihaste, aşa cum ne-a lăsat-o Sfântul Grigorie Palama: „Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!”. Doar cinci cuvinte, prin care ni se deschide comoara cea nesfârşită a slavei lui Dumnezeu!

Sursa: George Căbaş, „Părinţi contemporani din Sfântul Munte Athos”, Ediţia a doua, îmbogăţită, Editura Anastasis, 2014

Mulţumim d-lui George Cabas pentru îngăduinţa de a posta interviurile sale cu părinţi aghioriţi (culese între anii 1996-2008) pe blogul nostru.
Se va prelua cu precizarea sursei – Blogul Sfântul Munte Athos

Cap. V: Despre erezie şi despre alte religii [Patericul athonit, Ioannikios Kotsonis]

Cap. V: Despre erezie şi despre alte religii

Împăratul Mihail Paleologul şi Patriarhul Ioan Vekkos au venit la Muntele Athos, ca reprezentanţi ai papei, ca să impună prin forţă unirea Bisericii Ortodoxe cu Roma. Călugării de la Athos, apărători ai graniţelor şi soldaţi ai Ortodoxiei, s-au opus paşnic şi cu mult curaj eforturilor lor, marcate de sălbăticii, violenţă şi criminalitate – stigmatele istoriei papale.
În Protaton, oamenii lui Vekkos au spânzurat pe Protos, şi pe o bucată de marmură, care este păstrată până astăzi, au decapitat credincioşii rămaşi acolo, 13 în total, care ocupau diferite chilii în Karyes. Ei au fost omorâţi pentru că au apărat neclintit Ortodoxia şi pentru că nu au acceptat unirea cu nepocăitul papă.
Aşa erau Sfinţii Părinţi: «Mlădiţe frumoase, struguri mistici, apărători neobosiţi şi încrezători ai Ortodoxiei şi Sfintei Tradiţii».

Sfinţii Mucenici de la Vatoped erau la fel de mulţi ca cei 12 Apostoli. Egumenul lor, Eftimie, a fost de asemenea mucenic pentru sfânta credinţă în timpul invaziei sălbatice a trupelor împăratului Mihail Paleologul şi al patriarhului Vekkos. Cei 12 au fost spânzuraţi pe Furkovunio, iar Eftimie a fost legat în lanţuri grele şi înecat în marea Kalamitzi.
Alături de ei trebuie pomeniţi şi Sfinţii Mucenici din Iviron, care au fost înecaţi în mare de soldaţii împăratului Mihail şi ai patriarhului.
Alături de aceştia trebuie pomeniţi şi cei 26 de Sfinţi Mucenici de la Zografu, care completează obştea sfinţită a mucenicilor Ortodoxiei noastre. Ei au fost arşi, ca o jertfă curată, de către papistaşi în turnurile mănăstirii.

Sfântul nostru părinte Nichifor, care a fost papistaş, după ce s-a convertit la Biserica Ortodoxă răsăriteană, a devenit pustnic în Sfântul Munte. Acolo a scris despre metoda Rugăciunii inimii, cuprinsă în Filocalie.

Sfântul Grigorie Palama, figură proeminentă a teologilor, a luat parte la trei Sinoade mari, la care s-a luptat împotriva ereziilor lui Varlaam, Akindin şi Gregoras, care negau energiile divine şi necreate ale lui Dumnezeu.

Călugării sunt soldaţii lui Hristos, comandouri ale Bisericii, totdeauna apărând adevărul şi credinţa şi luptând până la moarte împotriva tuturor ereziilor amăgitoare şi a greşelilor. Călugării de la Sfântul Munte, după secole de păstrare a Tradiţiei, au alcătuit un calendar al mucenicilor de la Athos şi al apărătorilor Ortodoxiei:
4 Ianuarie – cei doisprezece mucenici din Vatopedu;
14 Februarie – Sf. Mc. Damian;
22 Martie – Sf. Mc. Eftimie de la Iviru;
22 Martie – Dreptul Luca de la Stavronikita;
10 Aprilie – Sf. Mc. Hrisantie de la Xenofont;
16 Aprilie – Sf. Mc. Hristofor de la Dionisiu;
19 Aprilie – Sf. Mc. Agatanghel de la Esfigmenu;
1 Mai – Sf. Mc. Eftimie şi Ignatie de la Iviru;
7 Mai – Sf. Mc. Pahomie de la Sfântul Pavel;
22 Mai – Sf. Mc. Pavel de la Sfânta Ana;
26 Iunie – Sf. Mc. David de la Sfânta Ana;
3 Iulie – Sf. Mc. Gherasim de la Kutlumuş;
6 Iulie – Sf. Mc. Chiril de la Hilandar;
10 Iulie – Sf. Mc. Nicodim de la Sfânta Ana;
11 Iulie – Sf. Mc. Nicodim de la Vatopedu şi Nectarie de la Sfânta Ana;
24 August – Sf. Mc. Cosma Etolul, întocmai cu Apost.;
14 Septembrie – Sf. Mc. Macarie de la Dionisiu;
20 Septembrie – Sf. Mc. Ilarion de la Sfânta Ana;
22 Septembrie – Sf. Mc. Cosma, unul din cei 26 de Mucenici de la Zografu;
6 Octombrie – Sf. Mc. Macarie de la Sfânta Ana;
8 Octombrie – Sf. Mc. Ignatie de la Iviru;
29 Octombrie – Sf. Mc. Timotei de la Esfigmenu;
2 Noiembrie – Sf. Mc. Dionisie de la Iviru;
13 Noiembrie – Sf. Mc. Damaschin de la Lavra;
3 Decembrie – Sf. Mc. Cosma de la Sfânta Ana;
5 Decembrie – Sf. Mc. Nectarie de la Filoteu şi Cosma, primul călugăr de la Vatopedu, împreună cu alţi Sfinţi Mucenici din Karyes;
26 Decembrie – Sf. Mc. Constantin Rusul de la Lavra;
30 Decembrie – Sf. Mc. Ghedeon de la Karakalu.
Sfântul Ierotei, mult nevoitorul şi învăţătorul, postea totdeauna. S-a născut în 1686 şi a fost considerat un filosof atât în accepţiunea creştină, cât şi în cea a filosofiei universale. Originar din Kalamata, el a luptat vehement pentru a apăra credinţa creştină împotriva ereticului Molinos. A fost de asemenea pustnic şi s-a nevoit pe insula pustie Gioura, vizavi de Muntele Athos. A murit în 1745 şi sfintele sale moaşte continuă să facă minuni.

Odată, părintele B. s-a dus într-un sat cu treburi ale mănăstirii. De îndată ce a ajuns, sătenii au venit la el şi l-au rugat insistent să-i ajute să apere credinţa adevărată în faţa unui predicator evanghelic. Acesta, cu citate din Sfânta Scriptură, îi tulbura pe ei, defăimându-i pe sfinţi şi pe Maica Domnului. Călugărul era simplu şi aproape analfabet şi s-a simţit stânjenit, dar după ce s-a gândit puţin, amintindu-şi ceea ce a citit despre sfinţi şi vieţile lor, l-a invitat pe predicatorul protestant să se întâlnească cu el şi a propus aceasta:
– Lăsaţi-ne să aprindem un foc în mijlocul pieţii din sat. Fiecare va trece prin el şi Dumnezeu va dovedi astfel care dintre noi poartă cu el Adevărul.
În ziua următoare, dimineaţa devreme, sătenii au adunat lemne şi au clădit un rug în mijlocul pieţii. Părintele B. a sosit, dar predicatorul nu. El a fugit cu primul vapor din ziua aceea. Întregul sat s-a bucurat pentru victoria glorioasă asupra predicatorului înşelător. Când părintele B. s-a întors la mănăstire, ceilalţi călugări l-au întrebat:
– Erai pregătit să treci prin foc?
– Eram neliniştit, dar nu m-am îndoit de credinţa noastră şi am gândit: Pe pământ eu nu merit nimic, decât să merg în iad. Ar fi mai bine să ard aici, pe pământ, decât să ard veşnic.
Astfel, acest smerit şi simplu călugăr a apărat credinţa aşa cum au apărat-o primii martiri şi părinţii duhovniceşti înaintea lui.

Deseori, părinţii de la Muntele Athos spun:
– Dacă ar trebui să rămânem tăcuţi, când credinţa noastră trebuie apărată împotriva ereziilor, care ar fi rostul şederii noastre pe aceste stânci atât de mulţi ani?
– Dogmele nu pot intra în Piaţa Comună, aşa cum intră bunurile materiale.

Când a fost întrebat dacă minunile apar sau nu şi în alte religii, un bătrân a răspuns:
– Este o diferenţă; până şi hogea este un lucrător de minuni. Folosind magia, el încearcă să facă lumină. Însă noi ignorăm orice lumină care vine de la diavol. Unii îşi ţin nasul, se trag de urechi, îşi freacă ochii şi provoacă iluzii. Noi ne rugăm lui Dumnezeu pentru minuni şi nu diavolului. Ne luptăm cu diavolul zi şi noapte.
Un aghiorit evlavios şi harismatic, care a trăit mulţi ani în America de Nord, a spus:
– Biserica Ortodoxă este la fel de smerită ca Însuşi Iisus Hristos. Mulţi au văzut frumuseţea şi adevărul acestei credinţe şi s-au transformat din eretici în ortodocşi.

Înţeleptul frate Calinic a fost rugat să-şi spună părerea despre erezia rusă a «Adorării Numelui». El a răspuns că: «Au uitat capul şi se închină doar căciulii».

Un părinte a spus despre dragostea pentru adevărata credinţă:
– Mânia este necesară doar pentru apărarea credinţei noastre. Nu este folositoare pentru a ne apăra pe noi înşine. Dacă cineva vorbeşte de rău împotriva noastră, ar trebui să acceptăm. Însă când credinţa noastră este atacată, atunci mânia devine potrivită pentru a apăra Ortodoxia.

De multe ori inima noastră tânără a fost împrospătată din fântâna răcoritoare a învăţăturilor care curgeau de la cuviosul ieromonah Atanasie din Iviru. El obişnuia să spună:
– Nordul protestant, prin profesorii de la cele două universităţi greceşti, a redus calda noastră afecţiune către Preasfântă Născătoare de Dumnezeu. Astfel, pentru un timp, ea a fost îndepărtată din rugăciunile noastre, ca directă mijlocitoare şi rugătoare între noi şi Fiul ei. Chiar unii clerici, discutând despre rugăciune, au ignorat numele de «Theotokos», referindu-se la ea ca fiind «imediat după Unul»*, ceea ce înseamnă că ea este mijlocitoarea cea mai apropiată de Dumnezeu, cu toate că în cântările Bisericii ea este numită, mereu şi mereu, cu binecuvântatul său nume «Theotokos». Este inacceptabil ca Biserica Greacă Ortodoxă să fie influenţată de un aşa spirit raţionalist, germanic, protestant…
– Am fost întrebat cum este corect să spui: «Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, mântuieşte-ne pe noi», sau «Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, fii mijlocitoare pentru noi». Această întrebare apare la ortodocşii moderni influenţaţi de protestantism, pe care-i considerăm inamicii lipsiţi de respect ai Maicii Domnului. Lor le-am răspuns: «Cel mai bine este să spui mereu: mântuieşte-ne pe noi!».
– Un pastor luteran din Oslo a venit odată la mine. El era prieten al Ortodoxiei şi o cerceta. Am discutat despre multe lucruri şi m-a întrebat despre Născătoarea de Dumnezeu. I-am răspuns: «Îl adorăm pe Dumnezeu, îi cinstim pe sfinţi şi venerăm pe singura Maică a lui Dumnezeu cu sentimente filiale, pentru că ea este cea mai dragă Mamă a noastră, după har.
Oh, cât de sărăciţi sunteţi voi, pentru că nu o veneraţi pe ea, care este a doua după Dumnezeu ce împarte darurile Lui către omenire!».
După Augustin, aceste trei lucruri nu puteau fi create mai bine de Atotputernicul Dumnezeu: Întruparea Fiului, Fecioara şi binecuvântata viaţă de Apoi ce va urma pentru cei drepţi.
*Voia să spună că după Hristos, prima mijlocitoare, ajutătoare şi mântuitoare este Maica Domnului şi, după aceea, toţi ceilalţi sfinţi.

Sursă: Patericul atonit – Arhim. Ioannikios Kotsonis, Editura Bunavestire, Bacău, 2000, Traducere de Anca Dobrin şi Maria Ciobanu

Cap. IV: Despre priveghere [Patericul athonit, Ioannikios Kotsonis]

Cap. IV: Despre priveghere

Când cuviosul Acachie, care s-a nevoit într-un schit pustiu al Kafsokaliviei, a fost întrebat despre somn şi priveghere, el a răspuns:
– Jumătate de oră de somn este de ajuns pentru un călugăr adevărat!
El însuşi stătea toată noaptea în picioare sau în genunchi, rugându-se sau cântând cu mare râvnă, în ciuda faptului că suferea de hernie şi era foarte bătrân. Dormea foarte puţin, dimineaţa, câteodată sprijinindu-se pe braţ sau altceva, de-ajuns pentru a nu-şi pierde claritatea minţii din cauza lipsei mari de somn. El a considerat somnul ca pe un duşman înşelător al sufletului. A spus că nimic nu sporeşte mai mult dorinţele păcătoase decât excesul de somn. Şi nimic nu le stăpâneşte mai bine decât lipsa de somn. Şi-a făcut un pat din ramuri de copac subţiri şi noduroase, fixate rar, fără saltea, astfel încât să nu-şi poată odihni trupul aşa cum ar fi dorit şi să se poată trezi cu uşurinţă. Potrivit biografului său, nu dormea mai mult de patru ore pe zi.e

Chiar binecuvântatul sfânt Grigorie Palama s-a luptat permanent cu trupul şi somnul. Deasupra Sfintei Mănăstiri de la Lavra, în chilia sa, el a stat trei luni rugându-se neîncetat, fără să doarmă. După aceasta şi-a întrerupt această lucrare ascetică, pentru ca mintea să nu fie afectată de o priveghere excesivă.

Sfântul Siluan cel Nou din Rusia, care a trăit în Athos, s-a născut în 1866 şi a murit în 1938, fiind canonizat în 1987. El a fost călugăr la Mănăstirea Sfântul Pantelimon. A trăit o viaţă dreaptă şi curată, plină de dragoste pentru toată lumea, rugăciune neîncetată şi smerenie. S-a sfârşit în pace şi a lăsat în urmă amintirea unui om sfânt. Biografia sa a fost scrisă de arhimandritul Sofronie, egumenul Mănăstirii Inaintemergătorului din Anglia. Sfântul Siluan, printre multe alte virtuţi, s-a străduit în special să se lipsească de somn, pentru că ştia din experienţă cât este de important pentru a obţine curăţia minţii, sporirea în rugăciune şi cugetarea la moarte.
Nu se întindea în pat ca să doarmă, ci-şi petrecea întreaga noapte rugându-se fie în picioare, fie aşezat pe un scaun. Dormea numai 15 sau 20 de minute şi apoi se ridica din nou ca să se roage. Se odihnea din nou mai târziu, cu pauze. Într-o zi întreagă dormea în total numai două ore.

Am întrebat pe bătrânul orb Simeon Kafsokalivitul:
– Cum poate fi curăţat sufletul de gândurile pătimaşe, dorinţe şi alte patimi?
Şi el a răspuns:
– Cunoscând ce înseamnă să nu dormi deloc!

Într-un schit ivirit a locuit un ieromonah foarte evlavios, Gherasim, scriitor de cântări. Cu o zi înainte de a sluji Sfânta Liturghie, rămânea treaz toată noaptea, citind şi rugându-se. Dumnezeu l-a chemat la El încă de tânăr. «Ajungând curând la desăvârşire… sufletul lui era plăcut lui Dumnezeu, pentru aceasta Domnul S-a grăbit să-l scoată…» (Înţelepciunea 4, 13–14).

Un pustnic nevoitor a spus:
– Dormind foarte mult, mintea noastră devine opacă.

Hagi Gheorghe stătea în picioare, în strana lui din biserică, toată noaptea. Abia îşi cunoştea chilia. Ziua şi-o dedica fraţilor suferinzi şi noaptea rugăciunii.

Într-o zi, un călugăr tânăr l-a întrebat pe părintele N., care avea 86 de ani:
– Părinte, câte ore ar trebui să doarmă un călugăr?
– Ascultă, frate: Sfântul Teodor Studitul şi Sfântul Simeon Noul Teolog au spus că 4–5 ore de somn pe zi ar trebui să fie de ajuns. Dar Avva Arsenie, în Pateric, zice că pentru un călugăr râvnitor, o oră de somn ar trebui să fie suficient. Sfântul Acachie Kafsokalivitul obişnuia să spună: «Găsesc că o oră de somn nu este suficientă, dar dacă sfinţii spun aşa…, ar trebui să încercăm».
– Şi tu cât de mult te odihneşti?
– Frate, care este trebuinţa acestei întrebări?
– Pentru mine şi pentru dragostea lui Hristos, te rog să-mi spui.
– Am să-ţi spun: o oră din 24 de ore este de ajuns.
– Dormi o oră întreagă sau cu întreruperi?
– Cu întreruperi, bineînţeles. Un sfert de oră, din când în când.
– Şi cum îţi petreci timpul?
– Din nefericire, acum am dublă hernie şi nu pot sta în picioare ca să citesc Psaltirea, Evangheliile şi să spun Rugăciunea lui Iisus.
– Întreaga Psaltire şi Evangheliile?
– Bineînţeles, în întregime.
– În fiecare zi?
– În fiecare zi. Singurul lucru este că nu mai pot citi în picioare. Aşa se întâmplă la bătrâneţe.

Părintele Iosif, locuitorul în peşteră, la începutul şederii în Athos, nu avea părinte duhovnic. El a locuit pentru scurt timp lângă Peştera Sfântului Atanasie Atonitul, nu departe de Marea Lavră. Aici a dus o viaţă aspră şi astfel a reuşit să stea în picioare opt zile, fără să mănânce şi să doarmă. El a spus:
– Nici o nevoinţă nu aduce mai multe binecuvântări decât lipsa de somn. Într-adevăr, lipsa de somn topeşte trupul.
Tot el a mai spus:
– Cea mai grea etapă a patimii somnului apare când Harul ne părăseşte şi suntem plini de plictiseală şi întuneric, fără a găsi o mângâiere. Odată am fost încercat şi eu în acest fel. M-am luptat să continui, dar puterea mă părăsise. Mi-am întrerupt lupta pentru a mă ruga cu lacrimi lui Dumnezeu: «Doamne, au venit să-mi slăbească puterile». Imediat am auzit o voce dulce, vorbind în interiorul meu:
– Nu suferi toate acestea pentru dragostea Mea?
Oboseala mea, care apăruse ca un nor acoperind soarele, s-a risipit imediat şi cu lacrimi în ochi am sărit de bucurie, ca un copil:
– Da, Doamne, de dragul Tău, ajută neputinţei mele!
Un bătrân a spus:
– Somnul ar trebui să devină un servitor, nu un stăpân.

Concluzia unui aghiorit:
– Viaţa duhovnicească nu poate exista fără priveghere.

Bătrânul Artemie Grigoriatul, după cum spun contemporanii săi, n-a stat niciodată pe scaun în timpul slujbelor, nici măcar în timpul privegherii de toată noaptea. Până la moartea sa a rămas în picioare, ca un stâlp neclintit al Bisericii şi al rugăciunii.

Sursă: Patericul atonit – Arhim. Ioannikios Kotsonis, Editura Bunavestire, Bacău, 2000, Traducere de Anca Dobrin şi Maria Ciobanu

Omilia 52 a Sfântului Grigorie Palama la Intrarea în Biserică a Maicii Domnului (21 noiembrie)

OMILIA 52 – Predică la Intrarea în Sfânta Sfintelor a Preasfintei Stăpânei noastre, Născătoarea de Dumnezeu

Dacă pomul cel bun după roadă se cunoaşte, iar pomul cel bun şi poame bune face, (Mt. 7:16; Lc. 6:44), Maica a toată bunătatea, Născătoarea Binelui celui veşnic, cum nu va covârşi prin bunătate şi frumuseţe tot binele atât cel din lume, cât şi cel mai presus de lume? Căci puterea care a preaînfrumseţat toate, veşnica şi fără de schimbare icoană a bunătăţii, Cuvântul cel mai presus de toată bunătatea şi mai presus de fiinţă, mai dinainte de veci, Fiul Tatălui Celui Preaînalt, fiindu-i voia să-şi asume chipul nostru din negrăită iubirea Lui de oameni şi din milă faţă de noi, ca să cheme firea noastră din adâncurile iadului în care a fost trasă şi să o înnoiască fiindcă îmbătrânise şi să o ridice la înălţimea cea supracerească a Împărăţiei şi Dumnezeirii Sale, fiind unit cu ea după ipostas, a trebuit să-şi asume trupul, trup nou, dar în acelaşi timp şi [asemenea] cu al nostru. Pentru ca să ne înnoiască pe noi dintr-ale noastre, printr-o zămislire şi naştere după chipul naşterii noastre şi mai apoi, după naştere, prin hrănirea şi purtarea în braţe, făcându-se întru toate ca noi pentru noi, a aflat roabă potrivită întru toate şi călăuză neîntinată cu firea tocmai pe această Pururea Fecioară pe care şi noi o cântăm astăzi, a cărei Intrare de necuprins cu mintea în Sfânta Sfintelor o prăznuim acum. Pe aceasta a rânduit-o mai dinainte Dumnezeu cel mai înainte de veci spre mântuirea şi chemarea neamului nostru omenesc şi a ales-o între toate fecioarele cele din veac, nu doar dintre mai multe, ci dintre cele minunate din toate veacurile şi renumite pentru evlavia lor şi priceperea şi pentru folosul tuturor precum şi iubirea de Dumnezeu, pentru purtarea lor atât în vorbe, cât şi în fapte.

Căci şarpele cel înţelegător şi începător al răutăţii s-a ridicat la început împotriva noastră şi ne-a tras pe noi în străfundurile iadului. Şi multe sunt cele prin care s-a ridicat împotriva noastră şi prin care a robit firea noastră: uciderea, pizma şi ura, nedreptatea şi viclenia, uneltiri şi comploturi şi pentru acestea şi altele ca acestea, are de la sine însuşi o putere aducătoare de moarte, el însuşi de la sine însuşi născând-o pe aceasta, ca unul care cel dintâi s-a despărţit de viaţa cea adevărată. Căci la început l-a pizmuit pe Adam, văzându-l pe el petrecând în locaşul bucuriei celei neprihănite şi străluminat de slava dumnezeiască şi înălţat de pe pământ la cer, în vreme ce el însuşi a fost lepădat cu dreptate. Atunci l-a pizmuit cu o furie şi mai întărâtată, încât a voit şi la moarte să îl aducă. Întrucât era pizmaş, şarpele cel înşelător şi cu adevărat urâtor de oameni, nu numai urâtorul Binelui a fost, ci şi născătorul uciderii s-a făcut pe care ne-a adus-o nouă, legându-ne prin ea cu vicleşug. Căci l-a tras spre batjocură prin tirania lui, în cel mai înalt grad şi în chip nedrept, pe cel zidit de Dumnezeu după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Or, înfricoşatul şi cu adevărat potrivnicul şi răuvoitorul diavol, fiindcă nu a îndrăznit să-l împresoare pe faţă, s-a folosit de vicleşug şi de răutate şi s-a apropiat de el prin şarpele cel sensibil, ca şi când i-ar da un sfat bun şi prietenesc, urmărind să îi răpească locul, făcându-l să uite [porunca dumnezeiască] şi, prin sfatul cel potrivnic lui Dumnezeu, să verse în om ca un venin puterea lui aducătoare de moarte.

Aşadar, dacă Adam s-ar fi ţinut strâns de dumnezeiasca poruncă şi s-ar fi scuturat pe dată de sfatul cel rău şi potrivnic, atunci s-ar fi arătat biruitor asupra vrăjmaşului şi ar fi rămas mai presus de batjocura cea aducătoare de moarte, ruşinând după putere pe cel care îl lovea în chip pizmaş şi viclean. Dar el, de bună voie făcându-i loc, cum n-ar fi trebuit niciodată, a fost slăbănogit şi s-a făcut nefolositor şi apoi rădăcina neamului nostru a odrăslit în chip analog sieşi vlăstarele noastre muritoare. S-ar fi cuvenit ca noi să dăm la o parte batjocura şi să chemăm izbânda (1), să aruncăm de la noi veninul cel aducător de moarte din suflet şi din trup şi deîndată am fi luat viaţa şi încă viaţa cea înveşnicită şi fără de durere. Era aşadar de trebuinţă neamului nostru o rădăcină nouă, adică un nou Adam, nu numai fără de păcat, dar şi cu neputinţă de abătut şi întru totul nebiruit Care să poată ierta şi păcatele şi Care să-i facă fără de prihană pe cei vinovaţi, şi nu doar viu fiind, ci şi de viaţă Făcător, pentru ca celor ce s-au lipit de El şi care vin la El după neam, să le dea în schimb viaţă şi dezlegare de păcate, înviindu-i nu numai pe cei care au urmat după El, ci dăruind viaţă şi celor care au murit înainte de El.

Pentru aceasta, sfântul Apostol Pavel, marea trâmbiţă a Duhului, strigă zicând: „Făcutu-s-a omul cel dintâi Adam cu suflet viu, iar Adam cel de pe urmă cu duh dătător de viaţă” (I Cor. 15:45). Dar fără de păcat şi dătător de viaţă Care să poată ierta păcatele, nimeni nu este afară numai de Dumnezeu. Aşa încât era necesar ca nu numai om, ci şi Dumnezeu să fie noul Adam, mai mult chiar, să fie însăşi viaţa, şi înţelepciunea, şi dreptatea, şi iubirea, şi mila şi orice alt bine, fiindcă întru milă, întru înţelepciune şi dreptate urma să lucreze din nou înnoirea vechiului Adam şi învierea, de ale căror contrarii folosindu-se şarpele cel înţelegător începător al răutăţii a pus la cale izgonirea noastră şi moartea.

Aşadar, aşa cum cel ce de la început a fost ucigaş de oameni a fost stârnit cu pizmă şi ură împotriva noastră la fel şi Începătorul vieţii a fost mişcat, prin nemăsurata iubire de oameni, spre noi. Căci dorind, în chip drept, mântuirea propriei făpturi, ceea ce însemna să o rezidească şi să o mântuiască, precum şi începătorul răutăţii acela a râvnit, în chip nedrept, pierderea zidirii lui Dumnezeu care era robită de el şi care zăcea sub tirania lui. Dar precum acesta prin nedreptate, vicleşug şi înşelare a lucrat biruinţa lui şi căderea omului, la fel Izbăvitorul, prin dreptate, prin adevăr a lucrat micşorarea până în sfârşit a începătorului răutăţii şi înnoirea propriei Lui făpturi. Dar despre înţelepciunea cu privire la această iconomie dumnezeiască nu este momentul să vorbim acum.

Căci ţinea mai cu seamă de dreptate faptul de a ridica firea aceasta robită şi înjosită şi de a aduce izbânda şi să fie izbăvită din robie. Pentru aceasta a binevoit Dumnezeu să ia de la noi firea noastră prin această neînţeleasă unire după ipostas. Or, a uni în chip preaînalt acea curăţie mai presus de cuget cu firea noastră cea întinată era din rândul celor cu neputinţă. Căci numai un singur lucru era cu neputinţă lui Dumnezeu: să se unească pe Sine cu ceea ce era necurat; era nevoie deci ca mai înainte să fie curăţită firea noastră pentru unire. Pentru aceasta a şi fost nevoie de o fecioară cu desăvârşire neîntinată şi, în chip necesar, fără de prihană pentru zămislirea şi naşterea celui iubit şi dătătorului curăţiei, care a fost mai dinainte vestită, desăvârşită şi descoperită. Şi taina acesteia s-a lucrat prin multe fapte, neînţelese la vremea lor, dar toate s-au redus la una.

Pentru aceasta şi noi azi prăznuim pe cele care s-au săvârşit atunci ca început pentru aceasta, de vreme ce din săvârşirea acelora sunt cunoscute mai bine cele care au dus la săvârşirea unei atât de mari minuni. Căci Cuvântul şi Fiul lui Dumnezeu împreună fără de început şi împreună veşnic cu Tatăl cel Preaînalt, fiind de la Dumnezeu, la Dumnezeu şi fiind El Însuşi Dumnezeu, fiu al omului se face, al acestei Pururea Fecioare. „Iisus Hristos, ieri şi azi şi în veci este acelaşi”, (Evr. 13:8) Necuprins cu firea, Neprihănit cu omenitatea „Care singur este, precum mai dinainte a mărturisit Isaia, Care păcat nu a făcut, nici nu s-a aflat în gura lui vicleşug” (Is. 53:9). Dar nu numai aceasta, ci şi singurul Care nu a fost zămislit în fărădelegi, nici nu s-a născut în păcate, precum David mărturiseşte în Psalmi despre sine şi despre orice om (Ps. 50:6), ca Unul Care, şi după aplecarea voii, este desăvârşit curat şi neîntinat, neavând nicidecum nevoie de a fi curăţit de ceva, fiind curat prin Sine Însuşi, pentru ca astfel pentru noi venind la noi cu dreptate şi totodată în chip preaînţelept să primească patima, moartea şi învierea. Căci mişcarea/impulsul către naşterea cea după trup fiind un act involuntar şi de neconceput pentru legea minţii. Deşi este biruit de unii prin constrângerea firii, în timp ce există şi unii care sunt hărăziţi naşterii de prunci în chip înţelept, totuşi, de la bun început, naşterea poartă semnele osândei, fiind stricăciune care spre stricăciune pururea naşte, fiindcă nu a păzit cinstea cea dintâi pe care firea noastră o avea de la Dumnezeu, ci asemănatu-s-a dobitoacelor celor fără de minte, impulsul [de a naşte] devenind pătimaş.

Pentru aceasta nu numai că a venit Dumnezeu între oameni, ci a venit [întrupându-Se] din Fecioară curată şi sfântă sau, mai curând, Preacurată şi Preasfântă, fiindcă a fost mai presus de orice întinăciune nu numai cu trupul, ci a fost fecioară mai presus şi de cugetele cele întinate care vin de la pofta trupului. Iar la această Fecioară, luarea în pântece [zămislirea], umbrită de Preasfântul Duh, nu a adus-o pofta trupului, ci bunăvestirea şi credinţa – întruparea lui Dumnezeu, care a covârşit orice minte şi cuvânt, ca fiind mai presus de rânduiala firii şi mai presus de cuvânt, fiindcă nu a stăpânit-o mai înainte vreo învoire pătimaşă sau vreo ispitire a poftei trupeşti. Căci aceasta era mereu sălaş Domnului prin rugăciune şi prin râvna duhovnicească („iată roaba Domnului, fie mie după cuvântul tău” (Lc. 1:38) a grăit Fecioara către Îngerul Bunei Vestiri şi luând în pântece a zămislit. Aşadar, fiindcă tocmai această fecioară a fost găsită vrednică, ceea ce este cântată şi de noi astăzi, pe această pururi Fecioară a rânduit-o Dumnezeu mai înainte de veacuri şi a ales-o dintre toate fecioarele care din veac care au bineplăcut Lui.

Şi vedeţi de unde îşi are obârşia această alegere! Dintre copiii lui Adam, minunatul Set a fost cel ales de Dumnezeu ( Fc. 4:26) pentru frumuseţea purtărilor lui şi pentru buna rânduială a simţurilor şi pentru buna cuviinţă a virtuţilor, arătându-l pe el ca pe un cer însufleţit. Şi pentru acestea a dobândit alegerea Set, din care Fecioara aceasta avea să odrăslească, potrivita căruţă a lui Dumnezeu celui mai presus de ceruri, care a chemat pe toţi oamenii la cereasca înfiere.

Pentru aceasta se şi numesc fii ai lui Dumnezeu tot neamul lui Set, pentru că din neamul acestuia a binevoit a odrăsli fiul omului pe Fiul lui, fiindcă şi Set se tâlcuieşte Înviere sau, mai degrabă, reînviere cea care este în primul rând Domnul Cel ce a făgăduit şi dăruit viaţă fără de moarte celor care cred întru El. Dar cât de mare este tipul corespunzător! „Căci Set s-a născut din Eva” precum ea însăşi zice „în locul lui Abel”( Fc. 4:25) pe care l-a ucis Cain pizmuindu-l, iar Hristos S-a născut din Fecioara cu firea în locul firii lui Adam pe care l-a ucis, pizmuindu-l, începătorul şi întâistătătorul răutăţii. Dar Set nu l-a înviat pe Adam –căci chip al învierii s-a socotit- pe când Domnul nostru Iisus Hristos pe Adam l-a înviat căci El este adevărata Viaţă a oamenilor şi Învierea prin Care şi cei de la Set, după nădejde, au fost învredniciţi de dumnezeiasca înfiere, fiind numiţi fii ai lui Dumnezeu, de vreme ce este limpede că întru această nădejde sunt numiţi fii ai lui Dumnezeu, adică de la cel dintâi care a chemat [numele Domnului] care a şi primit alegerea. Iar acesta unul şi întâiul era Set însuşi care, după cum este scris de Moise „cel dintâi a nădăjduit să cheme numele Domnului Dumnezeu” (Fc. 4:25). Vedeţi că după nădejde a dobândit dumnezeiasca numire?

Aşadar avându-şi obârşia de la aceşti fii ai lui Adam, alegerea celei ce avea să fie Maica lui Dumnezeu, după cunoaşterea Lui cea de mai înainte şi desăvârşită între neamurile vremii, a coborât până la regele şi profetul David şi la urmaşii tronului şi neamului lui. Şi fiindcă era deja timpul pentru plinirea acestei alegeri, au fost aleşi Ioachim şi Ana, din casa şi din seminţia lui David, căci erau fără de copii şi au trăit în înfrânare şi fiindcă erau cei mai buni în ceea ce priveşte virtutea dintre cei care îşi aveau obârşia din David, după neam şi după petrecere. Acestora care au cerut de la Dumnezeu prin nevoinţă ascetică şi prin rugăciune, dezlegarea nerodirii lor, urmând ca rodul născut din aceştia să fie adus înainte între copiii făgăduiţi lui Dumnezeu, tocmai acestora s-a făgăduit de la Însuşi Dumnezeu şi s-a dăruit lor Maica Domnului de azi, ca fiind astfel născută din mulţime de virtuţi cea Atotvirtuoasă şi din felurite chipuri de înfrânări, Preacurata să ia rod în pântece, unind înfrânarea cu rugăciunea şi nevoinţa, să devină născătoare în feciorie şi născându-L cu trupul întru nestricăciune pe Cel născut cu dumnezeirea din feciorelnic Tată mai înainte de toţi vecii. O întraripare a unei asemenea rugăciuni! O neîmpiedicare pe care a aflat-o la Domnul!

Dar fiindcă aceia astfel au dobândit prin rugăciune unele ca acestea şi au văzut pogorându-se în faptă dumnezeiasca făgăduinţă către ei, s-au străduit şi ei să-şi împlinească făgăduinţa făcută către Dumnezeu, ca nişte iubitori de adevăr, iubitori de Dumnezeu şi iubiţi de El, de îndată ce a fost înţărcată au adus-o înaintea sfântului altar al lui Dumnezeu şi înaintea sfinţitului Lui ierarh pe cea cu adevărat sfântă şi fiica Domnului şi acum Fecioară şi Maică a lui Dumnezeu. Şi deşi era încă la o astfel de vârstă, fiind plină de harurile cele dumnezeieşti şi desăvârşit împlinită cu mintea şi cunoştinţa, totuşi mai mult decât celelalte care se desăvârşiseră mai înainte de ea şi între care s-a arătat că nu a avut nevoie să fie adusă de alţii, ci ea însăşi din propriul ei imbold către Dumnezeu printr-o cunoştinţă nemijlocită, ca şi cum i-ar fi crescut aripi de la sine fiind purtată spre sfânta şi dumnezeiasca sete şi dragoste şi având o asemenea vrednicie, prin ea însăşi, a aflat calea şi sălăşluirea în Sfânta Sfintelor.

Iar când a cunoscut arhiereul Domnului că de la sine (eoiken) copila avea harul cunoştinţei lui Dumnezeu, mai mult decât toate celelalte, se cuvenea să o şi învrednicească mai mult decât pe toate celelalte de sălăşluirea în Sfânta Sfintelor şi să-i încredinţeze pe toţi de aici prin cele petrecute de dragostea ei şi de conlucrarea şi alegerea lui Dumnezeu, Care a trimis acolo de sus prin îngerii săi negrăită hrană Fecioarei prin care a întărit-o cu firea în [lucrarea] celor mai bune, pe cea care era şi cu trupul mai curată şi mai presus şi decât cele netrupeşti, păzind-o şi desăvârşind-o, având cugetele cereşti şi supuse. Nu numai că a intrat doar în Sfânta Sfintelor, ci şi sălaş aflând acolo, ca una care a fost închinată lui Dumnezeu, nu pentru o perioadă de puţini ani, fiindcă prin ea cerurile se vor deschide la vremea potrivită şi vor fi date spre sălaş veşnic celor care cred naşterii ei minunate.

Astfel aşadar şi pentru aceasta, cea aleasă între cei aleşi din veac, arătându-se ea însăşi Sfânta Sfintelor, ceea ce a avut trupul mai curat şi mai dumnezeiesc decât cele mai curate duhuri, astfel încât să se arate nu numai primitoare a dumnezeieştilor cuvinte, ci şi primitoare a Însuşi Cuvântului celui Unul născut şi ipostatic al Tatălui celui fără de început, a fost astăzi în chip preadrept aşezată în cel mai de taină altar ca o comoară a lui Dumnezeu folosită la vreme, precum s-a şi întâmplat, pentru îmbogăţirea şi înfrumuseţarea mai presus de frumuseţe şi decât toată frumuseţea. Astfel şi pentru aceasta, se slăveşte ca maică şi Fecioară, în toată puterea cuvântului şi înainte de naştere, şi după naştere. Iar noi, cugetând adânc la mântuirea noastră ce s-a lucrat nouă prin ea, să aducem ei mulţumire şi cântare din toată puterea. Căci dacă femeia cea plină de recunoştinţă despre care se pomeneşte în Sfânta Evanghelie că auzind şi numai puţin din cuvintele mântuitoare ale Domnului, i-a dat în schimb slavă maicii Lui, fericind-o, cu glas mare din mulţime a strigat către Hristos, zicând: „fericit pântecele care te-a născut şi sânii la care ai supt” (Lc. 11:27). Iar noi toate cuvintele vieţii veşnice avându-le scrise de la aceasta şi nu doar câteva cuvinte, ci şi minunile şi patimile şi, prin ele, învierea din morţi a firii noastre, şi înălţarea la ceruri, şi viaţa cea fără de moarte făgăduită nouă, şi mântuirea cea fără de schimbare, cum nu vom preamări cu laude şi nu vom ferici fără încetare pe maica celui ce ne-a adus nouă mântuirea, Maica Dătătorului de viaţă, prăznuind laolaltă şi zămislirea, şi naşterea, şi mutarea sălăşluirii ei în Sfânta Sfintelor?

Dar acum să ne mutăm şi noi înşine cu mintea de la pământ la cele înalte şi să ne schimbăm de la trup la duhul. Să ne întoarcem dorul de la cele vremelnice către cele dăinuitoare. Să ne înţelepţim plăcerile cele trupeşti care se nasc ca o atracţie în suflet şi care după puţină vreme se trec, să râvnim la darurile cele duhovniceşti. Astfel încât să rămânem fără de prihană. Să smulgem din vârtejul cel de jos obişnuinţa trupului nostru, iar cugetul să îl ridicăm la sălaşurile cele cereşti, în Sfânta Sfintelor de acolo, înlăuntrul căreia şi Fecioara locuieşte acum.

Căci astfel ajung la ea în chip folositor pentru noi cu o îndrăznire bineplăcută lui Dumnezeu şi cântările noastre de laudă şi rugăciunile noastre către ea şi dobândind-o mijlocitoare pentru bunătăţile cele prezente şi cele viitoare şi dăinuitoare să fim fii moştenitori, cu harul şi iubirea de oameni al Celui născut dintr-însa pentru noi, al Domnului nostru Iisus Hristos Căruia se cuvine slava, cinstea şi închinăciunea împreună cu Cel fără de început Părintelui Lui şi cu Cel împreună veşnic şi de viaţă făcătorul Lui Duh, acum şi pururi şi în vecii vecilor. Amin.

Sursa: Sfântul Grigorie Palama, Omilii vol III, 2007, Bucuresti Anastasia via Doxologia

Notă: (1). Joc de cuvinte, izbânda în greacă este nikh/ care apare şi ca nume al Mântuitorului întipărit pe prescură, însemnând  Iisus Hristos mântuieşte. Să chemăm izbânda vrea aşadar să spună totodată să chemăm numele lui Iisus Hristos Biruitorul.

Rugăciunea de dimineaţă a Sfântului Grigorie Palama către Preasfânta Născătoare de Dumnezeu (din Apanthisma)

Rugăciunea de dimineaţă a Sfântului Grigorie Palama către Preasfânta Născătoare de Dumnezeu (din Apanthisma)

Fecioară, Stăpână, Născătoare de Dumnezeu, ceea ce ai născut pe Dumnezeu Cuvântul cu trup; ştiu, cu adevărat ştiu, că nu se cuvine, nici se cade ca eu, cel atâta de desfrânat, cu ochi spurcaţi să văd icoana ta, a celei preacurate, a celei pururea Fecioare, a celei ce ai şi trupul şi sufletul curat şi nespurcat, şi să o sărut cu buze necurate şi întinate, sau să mă rog.

Căci cu dreptate este ca de mine, cel desfrânat, să se îngreţoşeze şi să mă urască curăţia ta. Dar fiindcă Dumnezeu, pe care L-ai născut, S-a făcut om, ca să cheme pe cei păcătoşi la pocăinţă, pentru aceasta am îndrăznit şi eu, să mă apropii de tine cu lacrimi rugându-mă.

Primeşte această mărturisire, a greşelilor mele cele multe şi grele şi o du Unuia Născut Fiului tău şi Dumnezeu, rugându-te Lui ca să fie milostiv ticălosului şi tăvălitului meu suflet. Că de mulţimea fărădelegilor mele sunt oprit a căuta spre Dânsul şi a cere iertare.

Pentru aceasta, pe tine te pun înainte solitoare şi mijlocitoare. Că multe şi mari daruri dobândind eu de la Ziditorul meu Dumnezeu, şi uitându-le pe toate, şi nemulţumitor arătându-mă, ticălosul, cu necuviinţă m-am alăturat cu dobitoacele fără de minte, şi m-am asemănat lor; fiind sărac de fapte bune, bogat de patimi, şi plin de ruşine, lipsit de dumnezeiască îndrăzneală, osândit de Dumnezeu, făcându-mă de plângere arhanghelilor, de râs dracilor, şi de urâciune oamenilor, mustrat de conştiinţă, ruşinat de lucrurile mele cele rele şi mai înainte de moarte fiind mort, şi mai înainte de judecată de sine-mi osândit, şi mai înainte de munca cea fără de sfârşit de deznădăjduire muncit.

Pentru aceea dar, numai la a ta sprijinire alerg, Stăpână, Născătoare de Dumnezeu, cel ce sunt dator cu nenumăraţi talanţi; cel ce întru dezmierdări cu desfrânatele am cheltuit avuţia cea părintească; cel ce am curvit mai mult decât desfrânata; cel ce am făcut fărădelege mai mult decât Manase; cela ce m-am făcut nemilostiv mai mult decât bogatul; cela ce sunt slugă lacomă, vas al gândurilor celor rele, vistierie a cuvintelor celor urâte şi spurcate, străin de toată fapta cea bună.

Miluieşte-mă pe mine cel smerit; milostiveşte-te spre mine cel neputincios. Mare îndrăzneală ai la Cel ce s-a născut din tine. Nimeni nu are putere precum tu, Maica lui Dumnezeu; că toate le poţi, ca ceea ce eşti mai presus de toate zidirile şi nimic nu îţi este ţie cu neputinţă, numai de vei voi.

Deci, nu trece cu vederea lacrimile mele; nu te întoarce de către suspinul meu; nu lepăda durerea inimii mele; nu ruşina nădejdea mea cea către tine. Ci cu rugăciunile tale cele de Maică, silind pe cea nesilită milostivire a Fiului tău, Cel bun şi Dumnezeu, învredniceşte-mă pe mine ticălosul şi nevrednicul robul tău, să-mi iau frumuseţea mea cea dintâi şi dintru început şi să lepăd grozăvia patimilor, să mă slobozesc de păcat şi să mă robesc de dreptate; să mă dezbrac de spurcăciunea dulceţii celei trupeşti şi să mă îmbrac întru sfinţenia curăţeniei cele sufleteşti; să mor lumii şi să viez faptei celei bune.

Călătorind eu, împreună călătoreşte cu mine; pe mare înotând, împreună înoată; priveghind, întăreşte-mă; necăjindu-mă, mă mângâie; împuţinându-mă la suflet, îmbărbătează-mă; îmbolnăvindu-mă, vindecare îmi dăruieşte; nedreptăţit fiind, izbăveşte-mă; năpăstuit fiind, îndreptează-mă; spre moarte primejduindu-mă, degrab alergând mă scoate; vrăjmaşilor celor nevăzuţi, în toate zilele de temut mă arată; ca să cunoască toţi cei ce cu nedreptate mă tiranizează, al cui rob sunt eu.

Aşa, Preabună Stăpână, Născătoare de Dumnezeu, ascultă ticăloasa mea rugăciune şi nu mă ruşina de nădăjduirea mea cea către tine, ceea ce eşti după Dumnezeu nădejdea tuturor marginilor pământului.

Aprinderea trupului meu stinge-o; viforul cel cumplit din sufletul meu, potoleşte-l; mânia cea amară, îmblânzeşte-o; trufia şi mândria părerii celei deşarte, din mintea mea şterge-o; nălucirile cele de noapte ale duhurilor celor viclene şi bântuielile cele de zi ale gândurilor cele necurate, din inima mea împuţinează-le; învaţă limba mea să grăiască cele de folos; povăţuieşte ochii mei să vadă drept faptele bune cele adevărate.

Picioarele mele îndreptează-le să alerge fără împiedicare pe calea cea fericită a poruncilor lui Dumnezeu; mâinile mele fă-le să se sfinţească ca, cu vrednicie să le ridic pe ele către Fiul Cel Preaînalt; curăţeşte-mi gura mea ca, cu îndrăzneală să-L numesc Tată pe Dumnezeu Cel Înfricoşat şi Prea Sfânt; deschide-mi urechile mele ca să audă simţitor şi gânditor cuvintele cele mai dulci decât mierea şi fagurul ale Sfintelor Scripturi, şi să vieţuiesc după dânsele întărindu-mă de tine.

Dă-mi vreme de pocăinţă, de întoarcere a gândurilor; de moartea cea năprasnă, fereşte-mă; osândit de conştiinţă fiind, izbăveşte-mă. Şi mai pe urmă de toate, fii lângă mine la despărţirea sufletului de ticălosul meu trup.

Sila cea nesuferită, lesnind-o; durerea cea nespusă, uşurând-o; strâmtoarea cea nemângâiată, mângâind-o; de faţa cea întunecată a dracilor, izbăvindu-mă; de cercarea cea preaamară a vameşilor celor din aer şi stăpânitorilor întunericului, slobozindu-mă şi zapisele păcatelor mele celor multe rupându-le, cu Dumnezeu mă împrieteneşte, şi stării Lui de-a dreapta, celei fericite, la înfricoşata judecată mă învredniceşte; şi bunătăţilor celor veşnice şi nestricăcioase, moştean pe mine mă fă.

Această mărturisire îţi aduc ţie, Stăpâna mea, Născătoare de Dumnezeu, lumina ochilor mei celor întunecaţi, mângâierea sufletului meu, folositoarea şi nădejdea mea cea după Dumnezeu. Pe care cu blândeţe primeşte-o şi mă curăţeşte de toată spurcăciunea trupului şi a duhului. Şi mă învredniceşte în veacul acesta de acum fără de osândă să mă împărtăşesc cu preasfântul şi preacuratul Trup şi Sânge al Fiului şi Dumnezeului tău; iar în cel ce va să fie, cu cina cea preadulce şi cerească a desfătării Raiului, unde este locaşul tuturor celor ce se veselesc.

Aceste bunătăţi, dobândindu-le eu nevrednicul, să slăvesc în vecii vecilor preacinstitul şi de mare cuviinţă numele Fiului şi Dumnezeului tău, Cel ce primeşte pe toţi cei ce se pocăiesc din tot sufletul, pentru tine, ceea ce te-ai făcut mijlocitoare şi chezăşuitoare tuturor păcătoşilor.

Că prin tine, Prealăudată şi Preabună Stăpână, se mântuieşte toată firea omenească, lăudând şi binecuvântând pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Sfântul Duh, Treimea Cea Prea Sfântă şi de o fiinţă, totdeauna acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin!

***

Recomand Pemptousia, pagină editată de Asociaţia Prietenii Sfintei Mănăstiri Vatopedi. Click pe banner!

Sfinţii vatopedini, George Crasnean

În toată vremea Vatopedului, s’au nevoit mare număr de sfinţi între zidurile lavrei, mulţi ştiuţi doar de Dumnezeu, dar şi 43 dintre ei fiind pururea în amintirea vie a lumii ortodoxe.

Sfântul Eftimie şi cei doisprezece mucenici vatopedini (1280)

Sfântul Eftimie a fost egumenul Vatopedului într’o epocă foarte tulbure din viaţa ortodoxiei. El a stăreţit în vremea basileului Mihail al VIII-lea Paleologul (1259-1282) şi a patriarhului ecumenic Ioan al XI-lea Vekkos (1275-1282), când împăratul Bizanţului, simţind ameninţarea necredincioşilor turci în spate, a căutat ajutor în vestul Europei, iar papa n’a scăpat prilejul de a impune o unire a dogmelor la sinodul de nepomenire de la Lyon (1274). Înainte de anul 1280, purtătorii ereticelor dogme unioniste au încercat să silească şi pe aghioriţi să primească cugetarea cea latinească însă sfinţii monahi au primit mai degrabă cununa cea mucenicească decât eresul catolic. Aşa şi cuviosul Eftimie, „fiind puternic întemeiat în predaniile ortodoxe a mustrat pe latinocugetători”. Codicele nr. 293 al mânăstirii Vatopedu „Peri tis Ieras Vasilikis kai Patriarhikis Monis Megistis Lavras tou Vatopediou Proskinitarion oraion kai alithestaton kai perigrafi leptomeris”, la filele 45-46, nu ne lasă să uităm:

„Stând şi aflându’se mânăstirea aceasta bine aşezată şi îmbogăţită cu tot felul de bunătăţi… în timpul împărăţiei lui Mihail Paleologul şi a Patriarhului Ioan, cel supranumit Vekkos, care, stăpâniţi de către bulgari, au mers în Italia cerând ajutor. Aceia le’au cerut să se unească cu ei în credinţă, iar aceştia s’au împărtăşit şi au luat ajutor prisositor şi întorcându’se pentru a veni în Cetate, au venit în Sfântul Munte…După acestea au venit şi în Vatopedi şi au vrut să facă asemenea. Iar egumenul şi fraţii cei împreună cu el au mustrat erezia împăratului şi a patriarhului. Iar acei lupi mâncători de sânge şi nu (de) miei i’au scos pe monahi afară din mănăstire şi i’au spânzurat într’un munte, care de atunci a fost numit Furkovounion. Iar pe egumen, care se numea Eftimie, împreună cu alţi doisprezece învăţaţi ieromonahi, care i’au mustrat în faţă cu bărbăţie, pe ieromonahi i’a spânzurat, iar pe egumen înlănţuindu’l l’au dus şi l’au lăsat pe o piatră dincolo de mare, la Kalamitzi, care este departe de mănăstire ca la trei mile şi acolo a fost înecat şi astfel a luat cununa mărturisirii lui. Iar acea ridicătură s’a numit de atunci scaunul egumenului. Toate celelalte lucruri ale mânăstirii câte le’au găsit, le’au jefuit şi au pustiit’o. Iar după câteva zile încetând acea tulburare, au ieşit monahii din pădure, unde reuşiseră mai înainte să fugă scăpând de moarte. Au găsit trupurile celor junghiaţi mai înainte răspândite pe pământ, neîngrijite şi moarte şi cu multe lacrimi şi tânguiri le’au îngropat zicând şi psalmii: „Dumnezeule, intrat’au neamurile în moştenirea Ta…” şi celelalte. Pe fiecare îl îngropau acolo unde îl aflau. Acestea au avut loc în luna octombrie la anii 6953 şi astfel a avut loc sfârşitul”.

Kir Haralambos Busia a alcătuit slujba pomenirii acestor sfinţi mucenici ai ortodoxiei, ce se face la fiştecare patru ianuarie, iară chipul cuviosului egumen s’a pictat la 1802 în pridvorul katholikonului.

Sfântul Agapie de la Colciu (XIII)

A fost un ucenic al unui bătrân care se nevoia la chilia Sfintei Treimi de la Colciu (nu departe de lavra Vatopedului), în vremea veacului al XIII-lea. Necredincioşii turci l’au dus în robie în ţinutul Magnesiei vreme de doisprezece ani, până când rugăciunile lui către Maica Precista au fost ascultate şi în chip minunat Născătoarea de Dumnezeu i’a înlesnit lui a „se întoarce la părintele lui fără frică”, dezlegându’l din lanţurile musulmane. Pentru aceasta Agapie a şi purces la drum negreşit către Athos. Doar că bătrânul lui în loc de bucurie s’a aflat mâhnindu’se pentru că „a înşelat pe hagareni” şi n’a făcut ascultare de stăpânul său, plecând fără încuviinţarea acestuia. De data aceasta ascultând de avva, cuviosul Agapie s’a întors la agareanul care, mult mirându’se de aşa credinţă şi virtute, a voit a cunoaşte pe bătrânul aghiorit. Aşa că şi el, împreună cu cei doi fii ai săi şi cu Agapie, a plecat pe calea sfinţeniei către Colciu, unde a şi rămas petrecând în dreaptă credinţă toate zilele vieţii lui. Iar pomenirea acestui sfânt ascultător Agapie de la Colciu se face în fiecare an în ziua de început a lunii martie.

Sfântul Grigorie Palamas (1296-1359)

„Sfântul energiilor necreate”, Grigorie Palamas (prăznuit la 14 noiembrie, dar şi în Duminica a II a Sfântului și Marelui Post), aghioritul arhiepiscop al Tesalonicului, s’a născut în 1296 la Constantinopol, într’o familie aristocratică – tatăl său fiind un important demnitar la curtea lui Andronicus al II-lea Palaiologos (1282-1328). Acest basileu avea să’i fie şi tutore nu mult după aceea, când tatăl său a murit şi, în această calitate, s’a ocupat îndeaproape de educaţia lui superioară, nădăjduind că mai târziu va putea conta pe el în administraţia imperială. Tânărul Grigorie însă, plinind douăzeci de ani şi ajungând deja la cunoştinţa Adevărului, s’a retras zădărniciilor acestei lumi devenind rasofor în lavra Vatopedului la 1316 (ori 1318), sub purtarea de grijă a cuviosului Nicodim (prăznuit la 11 iulie). Demonstrând că nu întotdeauna bogăţia stă în calea sfinţeniei, mama şi surorile lui Grigorie s’au călugărit şi ele la scurtă vreme după el. După ce avva Nicodim a trecut în veşnicie, tânărul monah Grigorie a fost, vreme de opt ani, ucenicul bătrânului Nekiphoros, iar după ce şi acesta s’a dus către Domnul, a plecat şi el la Marea Lavră a sfântului Athanasie. A fost mai întâi trapezar aici, apoi bun cântăreţ bisericesc vreme de trei ani, pentru ca după aceea să se retragă în liniştea schitului Glossia unde, deprins fiind cu meşteşugul rugăciunii neîncetate, a trăit ca un adevărat călugăr isihast până la 1326, când a fost nevoit să plece din Athos, datorită ameninţării iminentei invazii turceşti. Retras în Tesalonic, împreună cu ceilalţi fraţi din schit, el avea să fie hirotonit preot aici şi avea să vieţuiască într’un mod mai puţin obişnuit: cinci zile le petrecea în hesychia şi rugăciune şi numai sâmbăta şi duminica venea în mijlocul oamenilor să slujească şi să predice. Vreme de cinci ani (1326-1331) a trăit astfel în Macedonia, adunând mulţi ucenici în jurul său la Bereia, unde se retrăgea la linişte. Care linişte avea să’i fie tulburată de un învăţat călugăr calabrez, Varlaam – venit la o universitate constantinopolitană după 1330 – ce ridiculizase, după un pelerinaj în Athos, lumina necreată văzută de isihaşti şi rugăciunea minţii (susţinând că era o erezie mesaliană, sau bogomilică).

Impregnat de teologia scolastică apuseană, Varlaam înţelegea harul divin necreat ca pe o lucrare creată, distinctă de Dumnezeu, ceea ce ducea la imposibilitatea unirii credincioşilor cu Dumnezeu, adică, de fapt, îndumnezeirea persoanei umane nu mai era posibilă. Ori Palamas susţinea că „destinul omului în creştinism este acela de ajunge un Hristos prin asemănare, adică un fiu adoptiv al lui Dumnezeu, sau de a ajunge Dumnezeu nu prin identitate, ci prin participarea la natura dumnezeiască”.  (Sfântul Grigorie Palama, Filocalia a VII-a, p. 205). El a făcut distincţia dintre „ousia” divină – întru totul incognoscibilă – şi energiile divine necreate, care se împărtăşesc oamenilor de Persoanele Sfintei Treimi susţinând că una este fiinţa Lui Dumnezeu, de neatins cu gândirea, şi altceva, harul care se revarsă apofatic din ea. Aflându’se în eroare când afirma că harul reprezenta ceva creat de Dumnezeu şi oferit oamenilor, Varlaam, tocmai prin dogmatizarea caracterul creat al harului refuza credincioşilor îndumnezeirea. El nu admitea decât cunoaşterea pur raţională (catafatică şi/sau apofatică), pe când sfântul Grigorie susţinea şi o altă cunoaştere – superioară celeilalte –: cea venită prin iluminare de la Duhul Sfânt. Această cunoaştere însă, nu era accesibilă oricui, ci numai aceluia ce reuşea să treacă prin praxisul ascetic care să’l despătimească şi să’l purifice pentru ca prin rugăciune neîmprăştiată şi neîncetată să ajungă la extazul luminii taborice.

Acest punct de vedere şi l’a susţinut sfântul Grigorie Palamas, mai întâi la rugămintea călugărilor athoniţi – scriind în 1338 „Triadele în apărarea sfinţilor isihaşti” şi în 1340, „Tomul Aghiorit” – apoi în faţa sinodului de la Constantinopol (Agia Sophia) din 1341, care a acceptat doctrina palamită a energiilor necreate şi l’a anatemizat pe Varlaam ca eretic izgonindu’l în Calabria. Disputele varlaamiţilor cu palamiţii nu s’au încheiat însă aşa uşor: vor mai fi sinoade în 1345, 1347 şi 1351 referitoare la isihasm, pentru că Akyndinos („cel care nu face rău”!), un călugăr bulgar varlaamit, a căpătat sprijinul patriarhului Ioan XIV Kalekas (1341-1347) – ba chiar şi pe al basileului Andronicus III Palaiologus (1328-1341) – reuşind să’l întemniţeze în 1344 pe sfântul Grigorie. În 1347, patriarhul Ioan al XIV-lea a fost schimbat cu Isidor (1347-1349), iar sfântul a fost eliberat şi numit arhiepiscop al Tesalonicului, pentru ca la sinodul din Vlaherne (1351) să’şi apere caracterul ortodox al învăţăturilor sale, Isihasmul devenind doctrină oficială a Bisericii Ortodoxe. Plecând din Constantinopol cu o corabie bizantină sfântul Palamas a fost capturat de către turci şi ţinut ostatec un an până a fost răscumpărat (vreme în care a predicat chiar şi necredincioşilor agareni!). reîntors la Salonic, sfântul Grigorie a mai trăit trei ani într’aceeaşi viaţă sfântă, săvârşind şi multe minuni înainte de 14 noiembrie 1359, când a plecat să se’ntâlnească cu Dumnezeu. Peste nouă ani, patriarhul Filotei (1354-1355, 1364-1376) a fost cel care i’a alcătuit biografia şi slujbele când Sinodul de la Constantinopol l’a proclamat sfânt.

Sfântul Maxim Grecul (1480-1556)

„Din ceea ce eu însumi am îndurat mulţi ani, am putut să îi învăţ şi pe alţii să aibă o astfel de răbdare în necazurile neaşteptate care vin asupra lor prin judecăţile tainice ale lui Dumnezeu, pentru unele păcate ale noastre”. Astfel mărturisea acest neobişnuit martir al ortodoxiei care n’a pătimit de la necredincioşi, ci chiar de la cei dintru acelaşi crez al credinţei, de la cei ce voiau a fi „a treia Romă”. „Mă torturau cu fumul, frigul şi foamea pentru păcatele mele cele multe şi nu pentru vreo erezie”, mai zicea sfântul Maxim, neînvinuindu’i cumva pe ruşi pentru toate aceste cazne.

Acest plăcut de Dumnezeu om se născuse în Epirul Greciei la apusul veacului al XV-lea, din neam ales al oraşului Arta. Primind şi o educaţie pe măsură, el a călătorit mult în Europa şi şi’a desăvârşit studiile la Paris, Florenţa şi Veneţia. Ajungând la cunoaşterea cea adevărată şi dându’şi seama de zădărnicia acestei lumi trecătoare, la întoarcerea acasă a lăsat toate şi a plecat în Sfântul Munte, închinoviindu’se în lavra Vatopedului. Aici, fiind din fire studios, a cercetat cu pasiune manuscrisele vechi ale basileilor Andronicus Palaiologos şi Ioannis Cantacuzinos (amândoi ajunşi monahi vatopedini).

În vremea aceea cneazul moscovit Vasili III Ivanovici (1505-1533) a voit a pune bună rânduială în cărţile şi manuscrisele elineşti rămase de la mama sa, Sophia Palaiologina şi drept aceea a rugat pe patriarhul Teolipt I al Constantinopolului şi apoi pe protosul Athosului, Simeon, să’i trimită la curte un călugăr învăţat spre a’l ajuta în această treabă. Călugărul Maxim, care a fost ales să plece la Moscova, cunoştea şi vorbea mai multe limbi, dar slavona, în care i se ceruse a tălmăci toate cărţile patristice şi liturgice, n’o stăpânea. El s’a silit mult, începând cu Psaltirea adnotată, să ducă la bun sfârşit această misie, dar chirilicele nu erau chiar literele alfabetului său, astfel că s’au strecurat unele inadvertenţe în traducerile sale. Cât a trăit mitropolitul Varlaam, Maxim a fost preţuit pentru munca sa, dar atunci când Daniel, succesorul său în scaunul mitropolitan al Moscovei, i’a cerut a tâlcui în slavoneşte Istoria bisericească a lui Theodoret de Cyr au apărut şi problemele pentru că sfântul l’a refuzat, spunându’i că „în această istorie sunt şi scrisori ale ereticului Arie şi acesta poate fi un pericol pentru cei mai puţin învăţaţi”. Această ruptură avea să fie urmată de o alta atunci când marele cneaz Vasili a decis să’şi repudieze soaţa (întrucât aceasta era stearpă), iar sfântul Maxim şi’a permis să’l certe pentru că a cedat patimilor cărnii şi i’a trimis cartea sa „Capitole instructive privind dreapta credinţă”. Astfel, cu toate că el a scris foarte aspru împotriva musulmanilor (15 cărţi), catolicilor şi protestanţilor (7 cărţi), bogomilismului (5 cărţi contra „Apocalipsei lui Avraam”, „Visul şi ApocalipsaMaicii Domnului”, „Testamentul celor 12 Patriarhi”, „Porţile lui Aristotel”, şi „Sestocril”), încă 15 cărţi moralizatoare şi 7 istorice, Vasili III nu i’a iertat îndrăzneala şi l’a ţinut închis în temniţă vreme şase ani. „Cât am fost suferind în închisoare m’am consolat şi întărit cu răbdare” îşi amintea sfântul Maxim, care tot atunci a scris cu cărbune pe unul din ziduri un canon al Sfântului Duh care se citeşte şi astăzi în Biserică: „Aşa cum Israel a fost hrănit cu mană în pustie, la fel, Doamne, umple sufletul meu cu harul Tău prin care să slujesc întotdeauna Sfintei Treimi …”. După ce a fost eliberat, sfântul a fost trimis sub supravegherea episcopului Acacius la Tver, unde a trăit în excomunicare vreme de douăzeci de ani. Petrecând şaptezeci de ani din viaţă, sfântul s’a retras apoi în lavra Sfintei Treimi-Serghiev, unde a rămas până la ieşirea sa din trup, întâmplată la 21 ianuarie 1556. Îngropat în Lavră, cuviosul Maxim a fost cinstit din vechime ca sfânt, el fiind pictat într’o icoană din Sinaxarul sfinţilor din Radonej (6 iulie), dar în şedinţa ţinută la mănăstirea sfântului Serghie din Radonej, Sfânta Treime, între 6 şi 9 iunie 1988, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe din Rusia l’a canonizat oficial.

Sfântul Cosma Etolianul, „luminătorul Greciei” (1714-1779)

Grecii îi datorează foarte mult sfântului Cosma din Etolia (Aitolia), cel care a făcut să renască elenismul într’o vreme în care era ameninţat cu asimilarea de către ocupaţia turcească. Originar din oraşul Mega Dendron (care se tâlcuieşte „Copacul Mare”), el a venit în Athos, pe când avea douăzeci de ani, ca să studieze la Academia Athonită de la Vatopedu. Mai târziu a şi intrat în monahism la mănăstirea Filotheu, dar stareţul de acolo, ştiindu’i râvna pentru înţelepciune, l’a trimis la şcolile înalte de la Constantinopol. Deprinzând aici foarte bine şi arta retoricii, cuviosul a plecat apoi în insulele Ionice, iar mai târziu în nordul Greciei să propovăduiască cuvântul Domnului creştinilor năpăstuiţi de stăpânirea musulmană. Se zice că în 16 ani, sfântul Cosma a înfiinţat mai bine de 100 de şcoli, toate cu predare în limba greacă, pentru ca neamul său să nu’şi uite originile şi graiul scripturilor. După revolta din Orlov (Pelopones 1770), acest sfânt din Etolia a predicat mai mult în sudul Albaniei, în vremea stăpânirii lui Ahmet Kurt Paşa asupra paşalâcului de Berat. A iluminat mulţime de creştini, dar a fost la mare evlavie chiar şi la musulmani, pentru vieţuirea sa sfântă. Aşa se face că la Kolkondas, pe malul râului Seman, în regiunea Fier, din Albania, un turc (deci un necredincios!) – Ali Paşa – a fost cel care a ctitorit prima mănăstire închinată sfântului Cosma Etolianul. Acuzat pe nedrept de către nişte evrei că ar lucra pentru imperiul ţarist, eruditul sfânt a fost întemniţat de către musulmani şi spânzurat la 24 august 1779, fiind aruncat mai apoi în râul din apropiere. Un preot, pre nume Marcu, având descoperire dumnezeiască, a luat trupul sfântului şi l’a înmormântat la mănăstirea cu hramul „Intrarea în biserică a Maicii Domnului” din Kolkondas. Pentru că tot ceea ce’i profeţise lui Ali Paşa (la Tepeleni) s’a plinit cu de’amănuntul („Vei ajunge un om mare şi vei cuceri mai toată Albania: vei subjuga Preveza, Parga, Souli, Delvino, Gardiki şi puternica fortăreaţă Kurt Pasha. Vei lăsa un nume mare, în urma ta. Vei merge şi la Constantinopol, însă cu o barbă roşie. Aceasta este voia Domnului. Să’ţi aduci aminte însă, în vremea domniei tale, să iubeşti şi să aperi creştinii, dacă vei dori ca urmaşii tăi să rămână la putere”.), acesta i’a zidit biserică şi mănăstire nouă, la 1814 în Kolkondas, aşezând aici şi moaştele sfântului într’o raclă de argint. Ali Paşa avea să ajungă la Constantinopol „cu barba roşie” pentru că, după ce a fost omorât, doar capul său a fost trimis la Stambul. A rămas în schimb ctitoria lui şi nici regimul ateist al Tiranei, care a încercat să dărâme mănăstirea, n’a putut s’o facă, pentru înfricoşătoarele minuni ce se petreceau în lăcaşul sfântului. Iar râul Seman, atunci când a umplut toată valea de apă, cu mai mult de doi metri înălţime, n’a putut să strice ceva din mănăstirea sfântului Cosma Etolianul. Prăznuirea acestui sfânt bărbat, cu dreptate numit „luminătorul Greciei”, se face într’a patra zi a lunii august.

George Crasnean

Mulţumim autorului pentru îngăduinţa de a prelua textul său pe Blogul Sfântul Munte Athos . Se va prelua cu precizarea sursei Blogul Sfântul Munte Athos

Foto (sus): Sinaxa Sfinților Vatopedini (10 iulie), icoană portabilă, Vatopedi, 1849

Acatistul Sfântului Grigorie Palama, Arhiepiscopul Tesalonicului

Acatistul Sfantului Grigorie Palama, Arhiepiscopul Tesalonicului (praznuit la 14 Noiembrie si in adoua Duminica a Postului Mare), facere a monahului Gherasim Mikraghiannaitul

Rugaciunile incepatoare :

In numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh, Amin.

Slava Tie, Dumnezeul nostru, Slava Tie !
Slava Tie, Dumnezeul nostru, Slava Tie !
Slava Tie, Dumnezeul nostru, Slava Tie !

Imparate ceresc, Mangaietorule, Duhul adevarului, Care pretutindenea esti si toate le implinesti, Vistierul bunatatilor si datatorule de viata, vino si Te salasluieste intru noi, si ne curateste pe noi de toata intinaciunea si mantuieste, Bunule, sufletele noastre.

Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fara de moarte, miluieste-ne pe noi !
Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fara de moarte, miluieste-ne pe noi !
Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fara de moarte, miluieste-ne pe noi !

Slava Tatalui si Fiului si Sfantului Duh si acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.

Preasfanta Treime, miluieste-ne pe noi. Doamne, curateste pacatele noastre. Stapane, iarta faradelegile noastre. Sfinte, cerceteaza si vindeca neputintele noastre, pentru numele Tau.

Doamne miluieste, Doamne miluieste, Doamne miluieste.

Slava Tatalui si Fiului si Sfantului Duh si acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.

Tatal nostru, Care esti in ceruri, sfinteasca-Se numele Tau, vie imparatia Ta, fie voia Ta, precum in cer si pe pamant. Painea noastra cea spre fiinta, da ne-o noua astazi, si ne iarta noua gresalele noastre, precum si noi iertam gresitilor nostri. Si nu ne duce pe noi in ispita, ci ne izbaveste de cel rau.

Pentru rugaciunile Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu, ale Sfintilor Parintilor nostri si ale tuturor Sfintilor, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ne pe noi. Amin.

Condacul intai (glas VIII)

Pe pastorul Tesalonicului, cel prea vrednic
Si pe Luminatorul Bisericii cel prealuminat
Sa-l laudam in cantari dumnezeesti;
Caci s-a aratat locas al luminii celei nepatrunse
Si daruieste luminare si har imbelsugat
Tuturor celor ce striga: Bucura-te, Parinte Grigorie!

Icosul intai

Inger in lume, vazator al celor de sus, te-ai aratat Grigorie preafericite si cu viata ta cea dumnezeiasca te-ai invrednicit de daruri ingeresti; pentru aceea, minunandu-ne de stralucirea ta, Parinte, strigam:

Bucura-te, cel prin care lumina dumnezeiasca straluceste;
Bucura-te, cel prin care intunericul a fost alungat;
Bucura-te, pajiste prea bine mirositoare a intelepciunii;
Bucura-te, partas al invataturii celei prea bune;
Bucura-te, inaltime neajunsa cu privirea a celor inalte;
Bucura-te, adanc neatins al darurilor duhovnicesti;
Bucura-te, ca esti stralucire a Bisericii;
Bucura-te, ca te-ai aratat intarire ortodocsilor;
Bucura-te, al credintei luminator prea luminat;
Bucura-te, faclie de nepatruns a harului;
Bucura-te, prin care graitorii de nebunii vor tacea;
Bucura-te, prin care graitorii de Dumnezeu se vor bucura;
Bucura-te, Parinte Grigorie!

Condacul al 2-lea

Ochii sufletului tau, din tinerete, Parinte, la Hristos Imparatul ridicandu-ti, ti-ai intors fata ta de la curtile imparatesti si slava celor pamantesti ai parasit, si cu nevointe duhovnicesti urmand pe Domnul, ai auzit: Aliluia!

Icosul al 2-lea

Toata stiinta cea din afara ai dobandit, prea fericite, ca un cunoscator si prea intelept; dar te-ai aratat, mai apoi, infocat iubitor al frumusetii celei nepieritoare a intelepciunii lui Dumnezeu, Grigorie, inteleptind cu dumnezeiestile tale cuvinte, pe cei care cu evlavie strigam catre tine:

Bucura-te, carte a purtarilor celor cuvioase;
Bucura-te, vistierie a luminii celei nematerianice;
Bucura-te, pom cel mult roditor cu radacini de lumina;
Bucura-te, al evlaviei binemirositor laur;
Bucura-te, floare de amarant rasarita din lucrarea cea tainica;
Bucura-te, finic plin de roadele rodirii celei sufletesti;
Bucura-te, ca ti-ai intors fata de la ratacirea cea din lume;
Bucura-te, ca ai primit harul cel daruit de Dumnezeu;
Bucura-te, slujitor preafierbinte al lui Hristos;
Bucura-te, cel ce esti mai presus de tot ce este stricacios;
Bucura-te, cel ce ai facut sa vieze puterile sufletului;
Bucura-te, cel ce ai omorat navalirile patimilor;
Bucura-te, Parinte Grigorie!

Condacul al 3-lea

Te-ai imbracat cu putere sfanta in Athos, luand schima monahiceasca si in slabiciunea trupului, te-ai supus pe tine la nevointe, Grigorie fericite, strigand celui ce te intarea pe tine: Aliluia!

Icosul al 3-lea

Stralucind cu isihia si cu nevointa staruitoare, in toate faptele si vietuirea ta, si prin rugaciunea mintii te-ai unit cu Mantuitorul in taina, umplandu-te de lumina dumnezeiasca si luminand pe cei ce striga catre tine:

Bucura-te, candela a isihiei;
Bucura-te, pilda a infranarii,
Bucura-te, lucrator al rugaciunii mintii;
Bucura-te, comoara a vietuirii adevarate;
Bucura-te, vas de mare pret al suflarii Mantuitorului;
Bucura-te, gura de Dumnezeu purtatoare a vorbirii Duhului;
Bucura-te, ca ai trecut dincolo de hotarele stricaciunii;
Bucura-te, ca vezi slava lui Dumnezeu;
Bucura-te, cel ce vezi lumina cea dumnezeiasca;
Bucura-te, cel ce vezi pe Dumnezeu si esti vazut de Acesta;
Bucura-te, cel ce ai zadarnicit nebunestile talcuiri;
Bucura-te, cel ce ai alungat grazave amenintari;
Bucura-te, Parinte Grigorie!

Condacul al 4-lea

Traind in liniste, ca un inger, Parinte, te-ai umplut de dumnezeiasca stralucire, si fiind plin de lumina dumnezeiasca, ai iesit din Athos ca un soare, Grigorie, de Dumnezeu inteleptitule, incalzindu-i pe cei care striga tie: Aliluia!

Icosul al 4-lea

Cu dumnezeiesc cuvant, cu puterea intelepciunii si cu invataturile sfinte, ai respins, cugetatorule de Dumnezeu, invatatura cea rea a lui Varlaam, minunandu-i pe toti cu harul tau, aratandu-te invatator dumnezeiesc celor ce striga catre tine acestea:

Bucura-te, lira a evlaviei;
Bucura-te, cadere a necredinciosilor;
Bucura-te, mare invatator al Bisericii;
Bucura-te, cel plin de stralucire dumnezeiasca nematerialnica;
Bucura-te, cuvantator prea intelept al invataturilor celor drepte;
Bucura-te, sabie cu doua taisuri impotriva tuturor vrajmasilor;
Bucura-te, cel ce tai din radacina neghinele cugetului;
Bucura-te, gradinar al virtutilor ceresti;
Bucura-te, cel mult in cuvantul harului;
Bucura-te, cel bland in toate si fara rautate;
Bucura-te, cel ce arzi pricinile patimilor;
Bucura-te, Parinte Grigorie!

Condacul al 5-lea

Cu limba ta graitoare de cuvinte dumnezeiesti, in Sinod cu adevarat ai infatisat dogmele cele sfinte, Grigorie, ca unul ce ai fost de aceeasi simtire cu Parintii, impreuna cu care strigi: Aliluia!

Icosul al 5-lea

Ierarh cugetator de Dumnezeu, vistierie a virtutilor si tainic traitor al dumnezeiestilor inaltari, ai fost cu dumnezeiasca alegere pastor al Tesalonicului, dumnezeiesc si intelept, cuvioase, auzind de la noi acestea:

Bucura-te, gura teologilor,
Bucura-te, tarie a ortodocsilor;
Bucura-te, canon cel preadrept al preotilor;
Bucura-te, icoana de Dumnezeu faurita a pastorilor;
Bucura-te, trambita dumnezeiasca a invataturilor celor sfinte;
Bucura-te, izvor de Dumnezeu izvorat, care izvorasti apa cea noua;
Bucura-te, stralucit arhipastor al Tesalonicului;
Bucura-te, aparator dumnezeiesc al ortodoxiei;
Bucura-te, slujitor al luminii dumnezeiesti;
Bucura-te, invatator al vietii celei neprihanite;
Bucura-te, cel ce curatesti intinaciunea sufletelor;
Bucura-te, cel ce trezesti ravna credinciosilor;
Bucura-te, Parinte Grigorie!

Condacul al 6-lea

Propovaduitor al luminii dumnezeiesti, cu cuvinte dumnezeiesti ai devenit, ca unul ce ai fost partas al acesteia inca din viata aceasta, si ai intunecat cu stralucirea cuvintelor pe cei care impotriva acesteia au ridicat glasul, pe toti trezindu-i la adevar, Grigorie, strigand lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul al 6-lea

Stralucind in Sinod, ca un luminat teolog, cu gura intelepiunii celei de negrait, ai invatat ca fiinta lui Dumnezeu este de neimpartasit dar lucrarea lui Dumnezeu se impartaseste celor ce striga, Parinte:

Bucura-te, mare aratator al celor sfinte;
Bucura-te, dumnezeiescule aratator de Dumnezeu;
Bucura-te, talcuitorule al stralucirii celei de sus,
Bucura-te, stralucitule scriitor al indumnezeirii,
Bucura-te, dumnezeiescule indrumator al trezviei mintii;
Bucura-te, calauzitorule al rugaciunii celei dinlauntru neratacite;
Bucura-te, ca te-ai umplut de daruri dumnezeiesti;
Bucura-te, cel ce ai vazut stralucirea lui Dumnezeu;
Bucura-te, cel ce intuneci patimile inteleptilor;
Bucura-te, temelie a dogmelor ortodoxe;
Bucura-te, izvor de ape dumnezeiesti;
Bucura-te, Parinte Grigorie!

Condacul al 7-lea

Mare intre ierarhi cu adevarat te-ai aratat, Grigorie intelepte, descoperitor al celor dumnezeiesti, ca unul ce ai dus viata ca a Apostolilor si te-ai impodobit cu minunatele lor infaptuiri, Cuvioase, si pe toti ai sculat sa cante: Aliluia!

Icosul al 7-lea

Nectar dumnezeiesc nematerialnic si mana hranitoare de suflet si miere din piatra izvorata, cum a spus David Imparatul, sunt intocmirile cuvintelor tale, Grigorie preaminunate, bucurandu-i pe cei ce striga unele ca cestea:

Bucura-te, limba preadulce;
Bucura-te, vedere dumnezeiasca;
Bucura-te, urmator al Mantuitorului si cel de un chip cu El;
Bucura-te, ravnitor al Parintilor si cu ei impreuna salasluitor;
Bucura-te, cereasca boare care improspatezi sufletele;
Bucura-te, duhovniceasca roua care ne racoresti pe noi;
Bucura-te, mireasma sfanta a vietuirii celei curate;
Bucura-te, hrana desavarsita a ospatului sufletesc;
Bucura-te, vas al nectarului celui nemuritor;
Bucura-te, mustrator al mincinoaselor invataturi;
Bucura-te, far dumnezeiesc al celor intelepti;
Bucura-te, calauza a popoarelor ortodoxe;
Bucura-te, Parinte Grigorie!

Condacul al 8-lea

Har strain s-a dat, imbelsugat in revarsare, buzelor tale, aratatorule de Dumnezeu, din tine un rau mare ca din Rai izvorand, Grigorie, care uda Biserica toata, strigand Domnului: Aliluia!

Icosul al 8-lea

Muntele Athosului, Parinte, impreuna cu Tesalonicul, vestesc stralucitele tale lupte, si toata Biserica credinciosilor te cinsteste ca pe un dumnezeiesc aratator al intelesului Luminii celei mai presus de minte. prin care luminezi pe cei ce striga:

Bucura-te, gura cea purtatoare de lumina;
Bucura-te, vasul cel purtator de mir;
Bucura-te, organ al stralucirii celor trei sori;
Bucura-te, tarina desavarsita a isihiei;
Bucura-te, casa de Dumnezeu luminata a lucrarii celei dumnezeiesti;
Bucura-tebogatie de neinchipuit a vietii in duh;
Bucura-te, ca ai primit daruri dumnezeiesti;
Bucura-te, ca ai rasturnat vorbaria desarta a lui Varlaam;
Bucura-te, cel prin Athosul este cinstit;
Bucura-te, faima stralucita a Tesalonicului;
Bucura-te, putere neclintita a Ortodoxiei;
Bucura-te, Parinte Grigorie!

Condacul al 9-lea

Rauri din pantecele tale curg, prin tainica revarsare din cer, cum a spus Mantuitorul, Parinte cuvioase Grigorie, adapand inimile insetate cu apa vietii, strigand lui Dumnezeu: Aliluia!

Icosul al 9-lea

Cu usurinta, Parinte, ai indurat feluritele incercari, pentru marturisirea cea buna, si precum aurul in foc incercat fiind tuturor ai stralucit urcand spre cele mai bune pe cei care cu evlavie iti striga tie acestea:

Bucura-te, piatra a curajului;
Bucura-te, stanca a rabdarii;
Bucura-te, cel ce nu te infricosezi de a ispitelor navala;
Bucura-te, cel care ai stins focul patimilor;
Bucura-te, zid de neclintit al Bisericii lui Hristos;
Bucura-te, faclie mult luminoasa a poporului binecredincios;
Bucura-te, ca ai indurat necazurile cu bucurie;
Bucura-te, ca Domnului te-ai infatisat cu slava;
Bucura-te, propovaduitor al tainelor lui Dumnezeu;
Bucura-te, cel ce dai credinciosilor cele mantuitoare;
Bucura-te, al sufletelor iconom dumnezeiesc;
Bucura-te, prieten preaindumnezeit al lui Hristos;
Bucura-te, Parinte Grigorie!

Condacul al 10-lea

Cu cuvintele gurii tale, credinta ortodoxa se propovaduieste in Duhul cel Dumnezeiesc;
caci dumnezeiestilor Parinti de altadata impreuna vietuitor si impreuna simtitor facandu-te, graiurile lor laolaltale-ai pus, Cuvioase, strigand: Aliluia!

Icosul al 10-lea

Cu razele luminii celei necreate hranindu-te, a celei ce a stralucit pe Tabor, slava si frumusetea si stralucirea acesteia le descrii cu sfintenie, si-I trezesti, sfinte, spre impartasire de ea pe cei care striga acestea:

Bucura-te, al luminii celei necreate tainic cunoscator;
Bucura-te, al patimilor ucigatoare de suflet izbavitor, Bucura-te, al slavei celei viitoare pregustare;
Bucura-te, al sufletelor celor intristate mangaiere;
Bucura-te, ca ai aratat nebuna intelepciunea lui Varlaam;
Bucura-te, ca ai facut cunoscuta bucuria Duhului;
Bucura-te, podoaba dumnezeiasca a Arhiereilor;
Bucura-te, vistierie luminoasa a teologiei;
Bucura-te, oglinda a luminii celei nemateriale;
Bucura-te, secera a invataturilor celor straine;
Bucura-te, bucurie a ortodocsilor si cinste;
Bucura-te, cel ce faci sa plece fruntea dusmanilor;
Bucura-te, Parinte Grigorie!

Condacul al 11-lea

Cu inalta cugetare si cu intelepciune dumnezeiasca ai propovaduit maretiile lui Dumnezeu si faci sa creasca darurile roadelor celor dumnezeiesti ale Duhului, Grigorie, celor curati cu duhul, de care se impartasesc cei ce striga: Aliluia!

Icosul al 11-lea

Luminatoare cu razele virtutilor s-a aratat viata ta, Grigorie graitorule de Dumnezeu si plina de lumina cu adevarat invatatura ta, fericite, caci lui Dumnezeu ii duci cu invataturile tale pe toti cei care striga unele ca acestea:

Bucura-te, izvor al invataturii;
Bucura-te, temelie a ortodoxiei;
Bucura-te, pilda de vietuire sfanta;
Bucura-te, diadema a bisericii celei sfinte;
Bucura-te, minunat talcuitor al vietii de curatenie;
Bucura-te, graitor sfant al cuvantului harului;
Bucura-te, cel care curatesti toata intinaciunea sufletelor;
Bucura-te, ca indrepti pe a mantuirii cale;
Bucura-te, faclie a stralucirilor celor nemateriale;
Bucura-te, luminator al cunostintelor celor de sus;
Bucura-te, prin care Biserica dantuieste;
Bucura-te, prin care tot credinciosul se bucura;
Bucura-te, Parinte Grigorie!

Condacul al 12-lea

Har dumnezeiesc cere, si mantuirea sufletelor, Grigorie, intelepte ierarhe, pentru cei ce vin la tine cu evlavie si cinstesc luptele tale cele stralucite, caci ca un slujitor lumina stralucesti celor ce striga: Aliluia!

Icosul al 12-lea

Cantand suferintele tale si dumnezeiestile lupte, pe care le-ai savarsit pentru Biserica, ceata bine credinciosilor totdeauna te lauda pe tine, Grigorie, si cu gura multumitoare, striga catre tine neincetat unele ca acestea:

Bucura-te, tarie a Bisericii;
Bucura-te, neintrecut vorbitor al credintei;
Bucura-te, cel care ai rusinat pe vorbaretul Achindin;
Bucura-te, cel care ai aratat puterea cea daruita de Dumnezeu;
Bucura-te, cel care impreuna cu Apostolii salasluiesti, ca unul ce le-ai urmat in toate;
Bucura-te, luceafar stralucitor al Tesalonicului;
Bucura-te, dulceata a sufletului meu;
Bucura-te, luptator dumnezeiesc al ortodoxiei;
Bucura-te, stralucire a bisericii tale celei cinstite;
Bucura-te, dulce stralucire a poporului tau credincios;
Bucura-te, Parinte Grigorie!

Condacul al 13-lea

(acest condac se zice de trei ori)

O, dumnezeiescule Parinte, cunascator al tainelor celor negraite,Grigorie, culme a Parintilor, primeste vocile poporului tau, si daruieste acoperamantul tau tuturor; caci cu credinta alergam si Sfintei Treimi strigam: Aliluia!

Apoi se zice iarasi Icosul intai:

Inger in lume, vazator al celor de sus, te-ai aratat Grigorie preafericite si cu viata ta cea dumnezeiasca te-ai invrednicit de daruri ingeresti; pentru aceea, minunandu-ne de stralucirea ta, Parinte, strigam:

Bucura-te, cel prin care lumina dumnezeiasca straluceste;
Bucura-te, cel prin care intunericul a fost alungat;
Bucura-te, pajiste prea bine mirositoare a intelepciunii;
Bucura-te, partas al invataturii celei prea bune;
Bucura-te, inaltime neajunsa cu privirea a celor inalte;
Bucura-te, adanc neatins al darurilor duhovnicesti;
Bucura-te, ca esti stralucire a Bisericii;
Bucura-te, ca te-ai aratat intarire ortodocsilor;
Bucura-te, al credintei luminator prea luminat;
Bucura-te, faclie de nepatruns a harului;
Bucura-te, prin care graitorii de nebunii vor tacea;
Bucura-te, prin care graitorii de Dumnezeu se vor bucura;
Bucura-te, Parinte Grigorie!

si Condacul intai

Pe pastorul Tesalonicului, cel prea vrednic Si pe Luminatorul Bisericii cel prealuminat Sa-l laudam in cantari dumnezeesti; Caci s-a aratat locas al luminii celei nepatrunse Si daruieste luminare si har imbelsugat Tuturor celor ce striga: Bucura-te, Parinte Grigorie!