Cartea Monahului Moise Aghioritul despre noul propus spre canonizare – Părintele Ieronim Simonopetritul (Editura Evanghelismos, 2008)

Vă facem cunoscută această carte scrisă de Monahul Moise despre Părintele Ieronim (1871-1957), unul din marii stareți de la Simonopetra, în vremea căruia aceasta a avut o uimitoare înflorire duhovnicească, acum, în contextul în care Sanctitatea Sa Bartolomeu a anunțat în timpul ultimei sale vizite la Muntele Athos (octombrie 2019) că Părintele Ieronim va fi în curând canonizat de Patriarhia de la Constantinopol. – LD

Părintele Ieronim Simonopetritul – Starețul Metocului Înălțarea Domnului,
Autor Monah Moise Aghioritul
Editura Evanghelismos, 2008

Monahul Moise, cel mai cunoscut scriitor bisericesc athonit contemporan – de curând plecat la Domnul -, ne pune înainte chipul Părintelui Ieronim (1871-1957), unul din marii stareți de la Simonopetra, în vremea căruia aceasta a avut o uimitoare înflorire duhovnicească.

Gheronda Ieronim, fiu al Asiei Mici celei născătoare de sfinţi, este o persoană în care multe şi rare virtuţi au coexistat cu harisme şi capacităţi unice. Lumea cea însetată şi sufocată de probleme a găsit în gheronda Ieronim pe părintele său, pe acela care putea să asculte, să înţeleagă, să uşureze, să dea rezolvare problemelor, să transmită nădejde, luminare, iubire şi har de la Dumnezeu. A găsit pe acela care vorbeşte cu cuvânt înţelept, zideşte prin vieţuirea plină de virtute şi uimeşte prin minunata sa lume mistică.

[Cartea poate fi comandată online de la linkul: https://tinyurl.com/vwaal59 ]

Monahul Moise Aghioritul – Prăznuirea Crăciunului în Sfântul Munte (video, cu subtitrare în limba română)

Monahul Moise Aghioritul – Prăznuirea Crăciunului în Sfântul Munte (video, cu subtitrare în limba română).

Scurtă biografie a Părintelui Moise Aghioritul: Monahul Moise s-a născut în Atena, în 1952. A fost monah în Sfântul Munte peste 35 de ani. S-a ocupat cu aghiografia (vieţile sfinţilor), poezia, critica şi redactarea. Este autorul a 52 de cărţi şi a peste o mie de articole. Multe din lucrările lui au fost traduse în alte limbi, primind premii. A ţinut mute conferinţe, fiind invitat de mitropolii, universităţi şi diverse organizaţii, atât în Grecia, cât şi în străinătate. A fost referent în cadrul a peste 80 de congrese. A fost secretar şef al Sfintei Chinotite a Sfântului Munte. A fost redactor şef al periodicului aghiorit Protaton. Timp de peste 25 de ani a fost Starețul Caliviei Sfântului Ioan Hrisostom, ţinând de Schitul Sfântului Pantelimon al Cutlumuşului. Este considerat ca fiind cel mai prolific scriitor aghiorit contemporan. A plecat la Domnul pe 1 iunie 2014 din cauza unor afecțiuni cronice ale ficatului.

Pe același subiect recomandăm:

Sfântul Munte și Nașterea Domnului

Mitropolitul Ierotheos Vlachos scrie despre Naşterea lui Hristos

Imne la Nașterea Domnului în interpretarea Părinților de la Mănăstirea Vatopedi

Inima noastră – adevărata Peșteră din Betleem

Sfântul Ioan Gură de Aur: Ce fel de stea s-a arătat la naşterea lui Hristos?

O felicitare de Crăciun a Arhimandritului Sofronie de la Essex

Cuvânt la praznicul Nașterii Domnului al Cuviosului Iosif Isihastul

Darurile magilor de la Mănăstirea athonită Sfântul Pavel, documentar rusesc cu subtitrare în limba romană

Monah Moise Aghioritul: Monahism, mănăstiri, monahi

Monahism, mănăstiri, monahi

Când lumea se îndepărtează de credință, acest lucru influențează și monahismul. Însă, monahismul trebuie să rămână în continuare așa cum este. Monahismul nu trebuie să se lase influențat de această epocă de globalizare.

Ethosul bisericesc trebuie să rămână așa cum este el, pentru totdeauna. Mesajul pe care monahismul îl aduce în lume, dar și contribuția acestuia în societate, nu trebuie să schimbe, ci să transmită duhul ascezei, al cumpătării și al smereniei, atât de necesare în viață. Monahismul, ori de câte ori a cunoscut perioade de liniște duhovnicească, a adus strălucire și slavă Trupului Bisericii. Lumea de azi consideră că monahismul este ceva inutil, nefolositor, ceva ce ține de trecut, și, de foarte multe ori, este considerat chiar vătămător pentru noi, cei de astăzi.

Mai mult decât atât, chiar și cei pe care îi numim, de obicei, ,,oameni ai Bisericii”, privesc cu multă circumspecție plecarea tinerilor la mănăstire, spunând că societatea are nevoie de ei mai mult decât mănăstirea. Hotărârea pe care tinerii pregătiți, talentați și învățați o iau, anume de a merge la mănăstire, este considerată greșită de către unii dintre acești ,,oameni ai Bisericii”. Însă, unii ca aceștia uită faptul că monahismul este o instituție eminamente eclesiastică și că a ridicat din sânul eimulțime de sfinți pe care i-a dăruit lumii întregi.

Duhul ascetic, isihast și de rugăciune al multor bărbați care s-au nevoit în pustie și în mănăstiri, a arătat, de-a lungul veacurilor, importanța și înălțimea acestei viețuiri, ea fiind denumită ,,viețuire îngerească”.

Luminați fiind de Dătătorul de lumină, Hristos, monahii au luminat lumea întreagă, așa cum spune Sfântul Ioan Scărarul. În vechime, Biserica a acordat întâietate monahilor sfințiți ce viețuiau în mănăstiri, schituri, peșteri ori în pustie, și pe aceștia i-a adus și i-a rânduit episcopi. Teologia isihastă, cea care a apărat cu strășnicie dogma ortodoxă, s-a născut și dezvoltat, de asemenea, în mănăstiri. Biserica a ales monahi necunoscuți, smeriți și neștiuți de nimeni și i-a așezat în cele mai importante funcții de conducere, pe tronurile patriarhale ori mitropolitane. Din sânurile monahismului au ieșit figuri importante de misionari (ierapostoli), imnografi, scriitori ori predicatori de seamă. Monahismul a vorbit despre adâncimea, înălțimea și importanța cuvintelor Evangheliei. Și, mai întâi de toate, monahii au vorbit prin exemplul tăcerii vieții lor. În opoziție cu duhul materialist propus de lume, ei au adus spiritualitatea ortodoxă ce vorbește despre curățirea de patimi, iluminare și îndumnezeire. Ei au opus răului virtutea, saturației cumpătarea, bogăției sărăcia de bunăvoie. Monahul se nevoiește întreaga viață pentru a dobândi smerenia și pocăința, atât de mult folositoare sufletului, se luptă să se curețe de egoism, de patimi și de răutate.

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

După Sfântul Nicodim Aghioritul, mănăstirile sunt liman de mântuire, locuri unde se plămădesc oamenii virtuții și ai sfințeniei. Mănăstirile sunt locuite de monahi ascultători, răbdători, blânzi, iubitori de Dumnezeu și de semeni. Monahul se nevoiește din greu, râvnind să dobândească ,,frumusețea cea dintâi”, starea de dinaintea căderii, îndumnezeirea și sfințirea. El ,,râvnește după cele dumnezeiești”, înaintează pe cale nepătimirii, se îndulcește de ,,erosul dumnezeiesc”. Trăiește dumnezeiasca înțelepciune, se delectează cu gânduri dumnezeiești, se roagă, se pocăiește pentru păcatele sale și se bucură pentru dumnezeieștile daruri ale harului. Cu timpul, voința monahului începe să se identifice cu voința Lui Dumnezeu. Monahul duce o luptă continuă împotriva egoului și a cochetăriei, a senzualității și a slavei deșarte.

În Sfântul Munte, locul prin excelență al monahismului destinat bărbaților, locul cel mai de cinste îl deține o femeie, Maica Domnului. Părinții aghioriți iubesc mai presus de orice, pe cea mai Curată, pe cea mai Cinstită și mai Smerită, pe Preasfânta Născătoare de Dumnezeu. Maica Domnului ne ascultă și ne ajută pe toți, chiar dacă noi nu-L iubim pe Fiul ei întotdeauna la fel. Părinții ne îndemnă și ne povățuiesc pe toți să ducem viață dumnezeiască. Astăzi se poate observa o efervescență a monahismului și o decădere a lumii ce se consideră modernă și civilizată. Însă, unii sunt indiferenți sau se fac chiar luptători împotriva lui Dumnezeu.

Mănăstirile sunt izvoare, cuiburi și stupi duhovnicești. Ele au fost ridicate de oameni evlavioși în locuri frumoase, bine alese, și sunt locuri de pelerinaj, de reculegere și de odihnă duhovnicească. Mănăstirile de monahi ori de monahii, mai vechi ori mai noi, cu mai mulți ori mai puțin monahi, sunt adevărate faruri care luminează pe toți cei care duc lupta cea duhovnicească, care însuflețesc, binecuvântează și întăresc pe cei slabi.

Scurtă biografie a Părintelui Moise Aghioritul: Monahul Moise s-a născut în Atena, în 1952. A fost monah în Sfântul Munte peste 35 de ani. S-a ocupat cu aghiografia (vieţile sfinţilor), poezia, critica şi redactarea. Este autorul a 52 de cărţi şi a peste o mie de articole. Multe din lucrările lui au fost traduse în alte limbi, primind premii. A ţinut mute conferinţe, fiind invitat de mitropolii, universităţi şi diverse organizaţii, atât în Grecia, cât şi în străinătate. A fost referent în cadrul a peste 80 de congrese. A fost secretar şef al Sfintei Chinotite a Sfântului Munte. A fost redactor şef al periodicului aghiorit Protaton. Timp de peste 25 de ani a fost Starețul Caliviei Sfântului Ioan Hrisostom, ţinând de Schitul Sfântului Pantelimon al Cutlumuşului. Este considerat ca fiind cel mai prolific scriitor aghiorit contemporan. A plecat la Domnul pe 1 iunie 2014 din cauza unor afecțiuni cronice ale ficatului.

Foto credit (sus): Irinel Cîrlănaru

Sursa: Makedonia 27/05/2012 via pemptousia

Cuvioşii Ghenadie Dochiarul şi Ghenadie Egumenul (sec. XIV)

Cuviosul Ghenadie Dochiarul (sec. XIV)

Cuviosul Ghenadie Dochiárul a fost monah în Mănăstirea Vatopedi şi avea ascultarea de iconom al uleiului sau dochiár, adică avea în grijă păstrarea şi împărţirea uleiului. „S-a arătat model de monah cuvios şi prin sârguinţa sa dar şi prin întreaga sa viaţă virtuoasă a ajuns la măsura sfinţeniei, făcând şi minuni”.

Se povesteşte că odată mănăstirea trecea o perioadă de mare lipsă a uleiului. Cuviosul Ghenadie, fiind dochiar al Mănăstirii, s-a gândit că uleiul ar trebui drămuit ca să nu rămână candelele fără ulei şi să nu le mai poată aprinde. Bucătarul, însă, s-a plâns egumenului iar acesta a dat poruncă să dea ulei fraţilor ca şi mai înainte, nădăjduind în pronia Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Într-o zi, mergând cuviosul Ghenadie la ascultarea sa, la cămara unde se păstra uleiul, văzu uleiul curgând din chiupuri şi ajungând până la intrare.

Icoana Maicii Domnului, cea numită Elaiovrýtissa (Izvorâtoarea de untdelemn) care se afla în acel loc, de atunci răspândeşte bună mireasmă. „Această sfântă icoană în acelaşi loc se găseşte, în cămara unde se păstrează uleiul, răspândind minunată, nespusă de plăcută mireasmă şi fiind numită Dochiarítissa”. Icoana datează din secolul 14 şi este adusă în katholikónul Mănăstirii în Vinerea din Săptămâna Luminată, atunci când este sărbătorită.

Pomenirea Sfântului Ghenadie Vatopedinul se face pe 17 noiembrie şi în Vinerea din Săptămâna Luminată. Slujba în cinste Sfântului a fost compusă de imnograful Harálampos Mpoúsias.

Tot în această zi se prăznuieşte şi

Cuviosul Ghenadie Egumenul (sec. XIV)

Cuviosul Ghenadie Egumenul a fost egumen al Sfintei Mănăstiri Vatopedi. Pentru sfinţenia vieţii lui, s-a învrednicit să audă glas venind de la icoana Preasfintei Născătoare de Dumnezeu.

În timpul unui atac al piraţilor asupra mănăstirii, evlaviosul egumen a auzit o voce venind din icoana Maicii Domnului, cea numită Paramythía, care i-a spus: „Nu deschideţi astăzi porţile mănăstirii, ci urcaţi pe ziduri ca să-i alungaţi pe piraţi”. Uimit, cuviosul văzu sfânta icoană din care se auzea vocea transformându-se: chipul Maicii Domnului se făcu viu, la fel şi chipul pruncului Hristos, pe care Preasfânta Născătoare de Dumnezeu îl ţinea în braţe. Hristos întinse mâna Sa dreaptă să acopere buzele Maicii Sale şi întorcându-şi faţa către ea, îi spuse: „Nu, Maica Mea, nu le spune aceasta [monahilor], ci să fie pedepsiţi ei după cuviinţă”. Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, îndepărtând cu dragoste mâna Fiului său, îi repetă egumenului cuvintele pe care i le spusese și mai înainte, anume să nu deschidă, adică, astăzi porţile mănăstirii din pricina piraţilor.

Înfricoşat de minunea dumnezeiască, smeritul călugăr a întrunit întreaga obşte şi a povestit tuturor cele întâmplate.

Auzind povestea, monahii au observat, uimiţi, schimbarea privirii şi atitudinii Maicii Domnului şi lui Hristos în icoană. Luând curaj, au urcat pe ziduri, au alungat piraţii şi s-au salvat. De atunci icoana s-a numit Paramythía, iar poziţia chipurilor, aşa cum le văzuse sfântul egumen, a rămas aceeaşi. Chipul Maicii Domnului „exprimă iubire, privirea Ei inspiră îngăduinţă, bunătate şi milă. Pe buzele sale se odihneşte un surâs cuvios, de bunăvoinţă şi mângâiere”.

Această icoană a Maicii Domnului este o pictură murală din secolul al 14-lea. Înainte, ea se afla în exonartex, în faţa paraclisului Sfântului Nicolae, iar ulterior a fost mutată în faţa altarului, în partea dreaptă, adică în proskynitar, în paraclisul Maicii Domnului Paramythía, care se găseşte deasupra nartexului, în partea stângă. Monahii se îngrijesc ca icoana să aibă o candelă nestinsă, slujind Sfânta Liturghie aici în fiecare vineri, şi cântând în fiecare zi paraclisul. Mai demult exista obiceiul ca în acest paraclis să se facă tunderile în monahism.

Pomenirea cuviosului Ghenadie se face pe 20 ianuarie şi pe 17 noiembrie. O slujbă completă a Sfântului Ghenadie Egumenul a scris monahul Ghenadie Mikraghiannanítul.

Moise Aghioritul – Sfinţi vatopedini

Foto:
(1) Sfântul Ghenadie Dochiarul,
(2) Icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului Elaiovrýtissa. Sfârşitul sec. 13 – începutul sec. 14,
(3) Sfântul Ghenadie Egumenul. Pictură murală din porticul vechii intrări a Mănăstirii Vatopedi, sec. 19,
(4) Icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului Paramythía.

Părintele Moise Aghioritul despre Duminica Tuturor Sfinților (prima după Rusalii)

Azi prăznuim Duminica Tuturor Sfinților, dar cine se mai gândește că scopul principal al vieții omului, în această viață și pe acest Pământ, este dobândirea sfințeniei? Cine se mai gândește că existăm pentru a deveni sfinți? Eșecul în a deveni sfinți constituie cea mai mare tragedie a existenței umane. Cum este văzută azi sfințenia? Cum ne raportăm la ea, cum o abordăm și cum o trăim? Cum putem să o găsim și să o pierdem, să o folosim și chiar să o exploatăm?

Sfințenia nu strivește personalitatea umană. Nu-i violează libertatea și voința, unicitatea și sacralitatea. Sfințenia nu este un demers teleghidat, nici un produs fabricat după același calapod. Mulți au o concepție greșită despre sfințenie. Sinaxarul, cel izvorâtor de mir frumos-mirositor, cuprinde foarte multe pilde, fiecare unică în felul ei, din toată lumea, de la Apus până la Răsărit; pilde cu sfinți bărbați și femei, tineri și bătrâni, oameni învățați și analfabeți, căsătoriți și necăsătoriți, clerici și mireni, de tipuri și caractere umane extrovertite sau introvertite etc.

Sfințenia, lucru dumnezeiesc și sacru, provoacă îndeobște sfântă teamă și venerație, admirație și atracție, dar trebuie să recunoaștem că uneori se împletește cu mitul, cu exagerarea și scoaterea ei din cadrul realității. Sfântul este văzut ca fiind cu totul rupt de orice lucru din lumea aceasta. Sursa sfințeniei, Sfințenia și Bunătatea în sine, este Dumnezeu. Sfințenia există doar prin participarea omului la Dumnezeu. Primii creștini erau numiți sfinți, pentru a li se aduce aminte de scopul vieții lor. Astăzi sfințenia este considerată ca fiind ceva îndepărtat, ceva din afara lumii și cu neputință de atins. Un dar anume pentru cei aleși, pentru aristocrația duhului. Sfințeniei i s-a dat o dimensiune moralistă, care nu definea la începuturi esența calității de creștin.

Sfințenia nu este un campionat, nu este o întrecere pentru întâietate, nu este o realizare suprafirească, nu este o ispravă fără precedent, nici atingerea unui record. Sfințenia nu vine cu reclame luminoase, cu aureolă de lumini sclipitoare, nici nu presupune demonstrații fantasmagorice de semne și minuni, nu are nevoie de publicitate, de difuzare și aplauze. Sfințenia iubește să trăiască în anonimat, în lipsă de slavă, în tăcere, pocăință și smerenie. Sfințenia este comuniunea cu Atotbunul Dumnezeu, nu este o ispravă omenească. Sfințenia este adevăratul echilibru, adevărata sănătate, relația esențială cu Dumnezeu. Sfințenia nu este altceva decât ascultarea de porunca lui Dumnezeu de a deveni sfinți, așa precum El este sfânt. Împlinirea vrerii lui Dumnezeu este sfințirea noastră.

Sfințenie înseamnă să Îl urmezi pe Hristos și în Ghetsimani, și pe Golgotha. Sfințenia nu se transmite, nu se dobândește doar prin lecturi și lungi discuții prin saloane. Ești chemat să dai sânge, ca să primești duh. Să te nevoiești cu stăruință și răbdare, pentru a birui fiara sălbatică a iubirii de slavă și de bani prin iubirea de Dumnezeu, iubirea de oameni, iubirea de frați, iubirea de fii și prin viața virtuoasă.

Sfinții, după cuvântul fericitului Părinte Iustin Popovici, reprezintă Evanghelia împlinită de-a lungul veacurilor, Sfinții sunt Hristos extins de-a lungul veacurilor. Sfinții ne-au arătat în fapt că virtuțile evanghelice sunt realizabile.

Mulți dintre pelerinii care vin azi în Sfântul Munte caută mari sfinți, ca să-și rezolve problemele. Cu alte cuvinte, pe Sfinți, pe Hristos și Biserica îi avem și îi vrem din pur interes, ca să petrecem bine, nederanjați de nimic, în această viață. Există azi o concepție magică despre sfințenie, despre sfintele Taine și Biserică. Acest lucru înseamnă, de fapt, transformarea Ortodoxiei într-o religie. Sfinții, ne spune Părintele Paisie Aghioritul, L-ar iubi pe Hristos chiar și dacă nu ar exista Raiul!…

Adevărata sfințenie, căci, din păcate, există și pseudo-sfințenia, nu este o chestiune cu faruri puternice, cu megafoane, lumini, zgomote și metode de seducție și promovare. Sfințenia se află tăinuită și în Athos, și la orașe, și la sate. Înflorește în taină, în smerenie și bunătatea celui cinstit, sincer, care îndură boala, lepădarea celorlalți, insuccesul, nenorocirea, judecata și ironiile altora și altele. Sfințenia poate reprezenta o minoritate și o excepție, însă ea există și acest lucru are o mare însemnătate pentru noi și este o mare nădejde.

Sursa online : pemptousia.ro

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

Scurtă biografie a Părintelui Moise Aghioritul: Monahul Moise s-a născut în Atena, în 1952. A fost monah în Sfântul Munte peste 35 de ani. S-a ocupat cu aghiografia (vieţile sfinţilor), poezia, critica şi redactarea. Este autorul a 52 de cărţi şi a peste o mie de articole. Multe din lucrările lui au fost traduse în alte limbi, primind premii. A ţinut mute conferinţe, fiind invitat de mitropolii, universităţi şi diverse organizaţii, atât în Grecia, cât şi în străinătate. A fost referent în cadrul a peste 80 de congrese. A fost secretar şef al Sfintei Chinotite a Sfântului Munte. A fost redactor şef al periodicului aghiorit Protaton. Timp de peste 25 de ani a fost Starețul Caliviei Sfântului Ioan Hrisostom, ţinând de Schitul Sfântului Pantelimon al Cutlumuşului. Este considerat ca fiind cel mai prolific scriitor aghiorit contemporan. A plecat la Domnul pe 1 iunie 2014 din cauza unor afecțiuni cronice ale ficatului. (sursă mini-biografie: pemptousia.ro)

„Sfântul Munte – Monahism și istorie”, documentar grecesc subtitrat în limba română

„Sfântul Munte – Monahism și istorie”, documentar grecesc subtitrat în limba română

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

Scurt cuvânt din Sfântul Munte la Postul Mare: „S-a copt vremea pentru o întoarcere la leagănul dragostei răstignite!”

Multă lume ignoră sau nu doreşte să cunoască sensul acestor zile, continuându-şi viaţa monotonă de fiecare zi. Omul se plânge că viaţa îl oboseşte, totuşi nu face nici un pas spre o schimbare esenţială. Dietă severă ţine, dar post nu. La psiholog merge, la televizor stă cu orele, dar la duhovnic nu se duce, nici la biserică. Omul de azi nu vrea să dea şi el ceva, vrea doar să primească, fără osteneală şi fără nici o jertfă personală. Se teme să se privească pe sine în ochi. Sistematic fuge de sine însuşi. Se zbate în golul său lăuntric.

Postul Mare funcționează ca un aparat de radiografiere, ca un aparat fotografic, ca o oglindă. Într-un anume fel, nu-l dorim, tocmai pentru că ne va dezvălui realitatea noastră ascunsă.

Duhul consumului, al traiului uşor, al cugetului nesmerit nu îl lasă pe om să se elibereze de multe lucruri inutile care i-au umplut viaţa. Postul Mare este un popas în goana obişnuită a vieţii şi un prilej de transfigurare. Rugăciunea Cuviosului Efrem Sirul, care în toată această perioadă se spune de sute de ori la sfintele slujbe, ne îndeamnă să părăsim duhul trândăviei, al grijii de multe, al iubirii de stăpânire şi al grăirii în deşert şi să dobândim curăţie, gând smerit, răbdare şi dragoste. Această rugăciune frumoasă şi plină de înţeles se încheie cerând de la Dumnezeu: „dăruieşte-mi ca să-mi văd greşelile şi să nu osândesc pe fratele meu”. Să lăsăm, adică, bârfa, judecata celuilalt, critică aspră care neîncetat ne urmăreşte şi să ne îndreptăm asupra noastră înşine, corectându-ne greşelile.

Postul Mare urmăreşte să ne întoarcem către propriul sine şi contribuie la tămăduirea noastră de bolile duhovniceşti care ne întunecă mintea, ne îngreuiază şi ne amărăsc viaţa.

Dacă vom reuşi să ajungem la o anume măsură de autocunoaştere şi de pocăinţă, atunci Postul Mare nu va fi pentru noi o perioadă posomorâtă şi neroditoare, nu va fi un simplu răstimp plin de îndatoriri morale, ci un prilej de înmuiere a inimii noastre împietrite, care ne va duce la iubire de oameni şi de Dumnezeu.

Excesul de raţionalism al vremurilor grele pe care le trăim vrea să ne ţină departe de tot ce este mistic, isihast, de tot ce este sfântă Taină de negrăit şi mai presus de fire. Rezultatele acestei îndepărtări au ieşit la iveală. Pretutindeni stăpâneşte melancolia şi deznădejdea, care pe mulţi îi rănesc. A venit vremea să recunoaştem în adâncul inimii noastre că ne-am îndepărtat de Dumnezeu, s-a copt vremea pentru o întoarcere la leagănul dragostei răstignite.

În timpul Postului Mare adesea apar ispite, încercări, scandaluri şi căderi. Acestea ne vin ca să ne maturizăm mai mult, ca să ne echilibreze şi să ne cuminţească. Viaţa creştinilor, să nu uităm niciodată acest lucru!, este una a Crucii. Fără răstignire nu vine Învierea.

Postul Mare este o frumoasă şi bună pregătire, un coridor semiîntunecat care conduce către cămara cea plină de lumină. Picioarele pe care umblă Postul Mare sunt rugăciunea şi postul. Însă rugăciunea şi postul fără smerenie şi dragoste nu aduc nici un rod. Postul şi rugăciunea ţintesc să tempereze egoismul nostru.

Haideţi să nu pierdem prilejul pe care ni-l oferă, încă o dată, Postul Mare, de vreme ce, încet-încet, se apropie şi încheierea acestuia. În Biserică, problemele noastre îşi găsesc rezolvare. Iarna cea rece este urmată de primăvara. Triodul este urmat de Penticostar. Ştiut este că vremea înnorată niciodată nu este definitivă. După nor, e mai frumoasă vremea însorită. Acum însă, după cum spune un minunat tropar, este „vremea pocăinţei şi ceasul rugăciunii”.

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

Sursa: pemptousia.ro

Scurtă biografie a Părintelui Moise Aghioritul: Monahul Moise s-a născut în Atena, în 1952. A fost monah în Sfântul Munte peste 35 de ani. S-a ocupat cu aghiografia (vieţile sfinţilor), poezia, critica şi redactarea. Este autorul a 52 de cărţi şi a peste o mie de articole. Multe din lucrările lui au fost traduse în alte limbi, primind premii. A ţinut mute conferinţe, fiind invitat de mitropolii, universităţi şi diverse organizaţii, atât în Grecia, cât şi în străinătate. A fost referent în cadrul a peste 80 de congrese. A fost secretar şef al Sfintei Chinotite a Sfântului Munte. A fost redactor şef al periodicului aghiorit Protaton. Timp de peste 25 de ani a fost Starețul Caliviei Sfântului Ioan Hrisostom, ţinând de Schitul Sfântului Pantelimon al Cutlumuşului. Este considerat ca fiind cel mai prolific scriitor aghiorit contemporan. A plecat la Domnul pe 1 iunie 2014 din cauza unor afecțiuni cronice ale ficatului. (sursă mini-biografie: pemptousia.ro)

Sfântul Arsenie din Paros, făcătorul de minuni (31 ianuarie / 13 februarie)

S-a născut în Ioánnina, în anul 1800, din părinți evlavioși, primind la botez numele de Athanasie. A rămas orfan pe când era încă mic, însă a reușit să primească o educație aleasă în faimoasa școală din Kydonía, în Asia Mică, având dascăli deosebiți, printre care și pe ieromonahul Grigorie Saráfis.

La vârsta de cinsprezece ani a plecat în Sfântul Munte împreună cu vestitul Gheronda Daniil din Zagorá, „pentru isihie și nevoință”. După o perioadă de cercare, s-a învrednicit a primi schima cea mare și îngerească a monahilor, sub numele de Arsenie. După șase ani, din pricina multor scandaluri iscate de unii monahi neștiutori, care îl învinuiau pentru deasa împărtășanie, a fost nevoit să părăsească Athosul, pe care îl iubea atât de mult.

Noile locuri de ședere au fost mănăstirea Pentéli din Attikí, mănăstirea Longovárda din Páros și mănăstirile din insulele Síkinos și Folégandros. În insula Folégandros, cuviosul a fost hirotonit diacon și, pentru că era nevoie de dascăli, a predat mai mulți ani „nu numai limba greacă, ci și despre virtuțile creștine”, făcându-se iubit de toți locuitorii. După adormirea lui Gheronda Daniil și dezgroparea cinstitului lui trup, Cuviosul Arsenie s-a întors cu moaștele acestuia în Sfântul Munte, apoi a plecat în Páros pentru a primi binecuvântările sfințiților părinți, unde a și rămas definitiv. A devenit frate la mănăstirea Sfântul Gheorghe și, împodobindu-se cu toate virtuțile, a fost hirotonit preot și numit stareț al mănăstirii. Și-a dobândit faima de duhovnic cu darul discernământului, la el venind să se spovedească monahi și mireni din toată Grecia.

Și-a prevăzut sfârșitul în aceeași zi în care s-a născut, pe 1 ianuarie 1877, în mănăstirea Schimbării la Față a lui Hristos din Páros. Ultimele sale cuvinte au fost: „Mântuiește-mă, Doamne, că am căutat îndreptările Tale”. În această mănăstire se află sfintele lui moaște, mormântul și o mare biserică care îi poartă hramul. Strămutarea moaștelor sale a avut loc în anul 1938, iar recunoașterea oficială ca sfânt a fost făcută de Patriarhia Ecumenică în anul 1967. O parte din cinstitele sale moaște se află în mănăstirea Sfântului Dionisie din Sfântul Munte.

Cuviosul Arsenie s-a învrednicit de la Dumnezeu, încă din timpul vieții, de darul facerii de minuni, pe care le săvârșește și după fericita sa adormire.

Biografia Sfântului Arsenie a fost alcătuită de fericitul egumen al mănăstirii Loggovárda, arhimandritul Filotei Zervákos, iar slujba și acatistul lui, de monahul Gherasim Mikraghiannanítul și de Haralambie M. Boúsias.

Pomenirea sa se săvârșește pe 31 ianuarie și pe 18 august, ziua dezgropării cinstitelor lui moaște.

Sursa: Monahul Moise Aghioritul, Sfinții Sfântului Munte, ed. Migdonía, Tesalonic, 2007 via pemptousia.ro

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

VIDEO: Cuvinte ziditoare de suflet (ÎPS Athanasie de Limassol, Părintele Zaharia Zaharou, Monahul Moise Aghioritul)

Mitropolitul Athanasie de Limassol – Maica Domnului, Poarta Cerului

Părintele Zaharia Zaharou – Despre inima duhovnicească

Părintele Moise Aghioritul – Smerenia, temelia virtuților

Comorile Sfântului Munte

Când Sfântul Nectarie s-a dus în Sfântul Munte, un anume egumen l-a ghidat prin mănăstirea sa și i-a arătat mai întâi neprețuitele opere de artă și odoare ale mănăstirii. Când egumenul l-a dus și la căminul de bătrâni al mănăstirii, Sfântul s-a dus și a sărutat un Părinte vârstnic, spunând: Sfințite egumene, acești Bătrâni sunt adevăratele odoare ale mănăstirii voastre!

Sfântul Munte are o unicitate de netăgăduit. Acest lucru nu îl spunem seduși fiind de istoria ori de bogata lui ofrandă, nici pentru că locuim permanent aici și nici pentru că acest lucru l-au spus, l-au scris și l-au mărturisit mulți alții, cu mult entuziasm, de-a lungul vremii.

În ciuda tăcerii lui impunătoare, Sfântul Munte vorbește prin istoria-i de mai bine de un mileniu, prin neprețuitele odoare, prin uimitoarea-i natură, prin modul de viață și ethosul monahilor săi. După cuvântul Mitropolitului Mesogheei, Nicolae, Sfântul Munte ”vorbește impresionând, vorbește insuflând, vorbește emoționând, vorbește cutremurând, vorbește provocând schimbări ale vieții, schimbări ale gândirii, vorbește făcându-i pe mulți să părăsească pe neașteptate toate ale lumii și să se facă monahi. Vorbește totdeauna mult, adânc, și vorbește tuturor… Este cu adevărat un loc foarte aparte care îndeobște străpunge inima și problematizează pe cei ce îi pășesc pragul”. Sfântul Munte are prețioase comori, taine mântuitoare și adevăruri eliberatoare. Îi seduce iremediabil chiar și pe cei de la care niciodată nu te-ai fi așteptat. Nu știu să se fi scris atât de mult despre alt loc din Grecia.

Dincolo de toate, valoarea Sfântului Munte nu stă în prețioasele lui odoare și în frumusețile-i naturale virginale. Valoarea lui stă mai ales în modul de viață liniștit, smerit, simplu. În prezența lui Dumnezeu, a Maicii Domnului și a Sfinților. În Rugăciune, în nevoință, luptă, în iubirea de bine și frumos, în iubirea de virtute, în iubirea de Dumnezeu și iubirea de frați, în urârea răului și a pizmei. Sfântul Munte îi odihnește pe iubitorii de absolut, de perfecțiune, pe iubitorii de Dumnezeu și de sfințenie, pe cei ce iubesc să se dăruiască cu desăvârșire lui Dumnezeu. Sfântul Munte a satisfăcut și cele mai exigente spirite de-a lungul veacurilor, din toată lumea.

Liniștea, seninătatea, pacea au adus isihasmul, blândețea și îmblânzirea omului. Reaua pătimire, înfrânarea, călirea duhului, privegherea și statul în picioare au adus trezvia, curăția, echilibrul. Apoi dumnezeiasca luminare și harul și împărtășirea de îndumnezeire a celor vrednici, smeriți, curați, devotați. Sfântul Munte nu este un muzeu cu exponate scumpe, unde poți face niște fotografii reușite. Sfântul Munte este locul lui Dumnezeu, Grădina Maicii Domnului, locul Sfinților, peninsula nevoitorilor. Numeroșii închinători vin să vadă și să atingă urmele lui Dumnezeu și ale Sfinților și să se închine. Icoanele făcătoare de minuni ale Preasfintei, cinstitele moaște izvorâtoare de mir care răspândesc bună mireasmă, bătrânii încărunțiți, tăcuți, încovoiați.

Deși de un mileniu și mai bine în Sfântul Munte este ținută cu strictețe rânduiala avatonului, totuși aici cea mai cinstită persoană a fost, este și va fi o femeie – Maica Domnului. Aghioriții nu sunt niște misogini. Respectă tradiția, o cinstesc cu deosebire pe Maica Domnului și dimpreună cu ea tot neamul femeiesc binecinstitor de Dumnezeu. În fiecare zi, dimpreună cu numele mamelor și surorilor lor, monahii pomenesc mii de nume de femei aflate în felurite nevoi. Avatonul nu este o rânduială de ieri, de azi, nici o ciudățenie a monahilor. Este un așezământ ascetic care domnește de veacuri și va trebui să fie respectat de toți și de toate. Îndeobște însă, este acceptat, înțeles și respectat.

Este o realitate că Sfântul Munte, în lunga lui istorie, a petrecut felurite peripeții, crize și contestări. Însă sfințenia lui, chiar dacă uneori păstrată într-o minoritate restrânsă, nu s-a pierdut niciodată. Fiecare, ceea ce vrea să caute, aceea și găsește. Cheia este să nu așteptăm cu aviditate lauda omenească, să nu vrem să auzim remarci corecte și justificate, nici să pretindem de la toți să ne aprecieze.

De aceea îi fericesc pe fericiții bătrânei ai Sfântului Munte, pe acei cuviincioși, tăcuți, săraci, cumpătați și liniștiți Părinți care nu așteaptă și nu doresc decât dumnezeieștile adieri ale Duhului. Când Sfântul Nectarie s-a dus în Sfântul Munte, un anume egumen l-a ghidat prin mănăstirea sa și i-a arătat mai întâi neprețuitele opere de artă și odoare ale mănăstirii. Când egumenul l-a dus și la căminul de bătrâni al mănăstirii, Sfântul s-a dus și a sărutat un Părinte vârstnic, spunând: Sfințite egumene, acești Bătrâni sunt adevăratele odoare ale mănăstirii voastre!

Sursa: Makedonia, 18-7-2010 via pemptousia

Cuviosul Gherontie Aghioritul, ctitorul Schitului Sfânta Ana (26 iulie / 8 august)

Cuviosul Gherontie a fost ultimul egumen al mănăstirii aghiorite Vulevtirίon, care se afla pe locul unde astăzi se găseşte Chilia Sfântului Elefterie. Incursiunile piraților sarazini l-au determinat pe Starețul Gherontie și pe monahii lui să se refugieze pe stâncile cele mai înalte și pantele cele mai inaccesibile ale Muntelui și, astfel, s-a format primul nucleu al viitorului Schit al Sfintei Ana, Bunica Domnului, al cărei prim viețuitor este socotit Cuviosul Gherontie.

Pentru mai multă isihie, cuviosul împreună cu un monah a urcat mai sus de schit și a întemeiat sihăstria Sfântului Pantelimon, care se păstrează până azi. Aproape de locul lui de nevoință, după rugăciune fierbinte și prin descoperirea Maicii Domnului, a scos în chip minunat din pământ apă potabilă și tămăduitoare, căci acolo nu aveau apă. Atunci însă când s-a făcut abuz de apă, izvorul a secat, iar apoi iarăși le-a fost dăruit, ca să existe până azi ca aghiazmă și binecuvântare și, ceea ce este mai vrednic de uimire, curgerea izvorului rămâne mereu statornică. Iarnă-vară, nici nu se împuținează, nici nu se înmulțește.

Cuviosul Gherontie a trăit o viață de nevoință mai presus de închipuire și a adormit întru Domnul la o vârstă înaintată. Era legat printr-o prietenie duhovnicească de Cuviosul Maxim Cavsocalivitul, după cum se vede din viața lui. Schitul pe care l-a întemeiat a dat mai mult de 15 sfinți cunoscuți și mulți părinți cu o înaltă virtute.

Slujba lui a fost întocmită de Monahul Gherasim Micraghianitul.

Sursa: Pemptousia via Sfinții Sfântului Munte, Monahul Moise Aghioritul.

Ilie: profetul de foc (20 iulie / 2 august)

În zonele rurale ale țării, sărbătoarea profetului Ilie este asociată cu așteptarea ploii. În arșița verii, o ploaie bună poate schimba atmosfera și contribuie la o recoltă bună, deoarece ploaia ajută considerabil pomii, plantele și animalele obosite de căldură. Această percepție reflectă istorisirea Vechiului Testament care se referă la episodul aventuros, dramatic și extrem de interesant al profetului Ilie.

Profetul de foc a avut atât de multă îndrăzneală la Dumnezeu, încât rugăciunea sa, aceea de a nu ploua pe pământ trei ani și șase luni, a fost ascultată. Și, iarăși rugându-se, cerul a dat ploaie și pământul a odrăslit roada sa, așa cum se menționează în Epistola lui Iacov (5, 17-18). Cu toate că Sfântul Ilie și-a desfășurat activitatea cu aproximativ 850 de ani înainte de venirea lui Hristos, acesta s-a bucurat de o faimă mare, ocupând un loc important în conștiința poporului. Este semnificativ faptul că, atunci când Hristos i-a întrebat pe ucenici ce spun oamenii despre El, aceia I-au răspuns că Îl consideră: „Unii Ioan Botezătorul, alții Ilie, alții Ieremia sau unul din prooroci” (Matei 16, 14).

Activitatea Sfântului Ilie răspunde într-un fel dreptății lui Dumnezeu, pentru că proorocul își asumă pedepsirea cu moartea a acelora care au apostaziat și L-au părăsit pe Dumnezeul cel Adevărat. Într-un mod asemănător gândeau, înainte de Cincizecime, și ucenicii Iacov și Ioan, reacționând la refuzul samaritenilor de a-L primi pe Hristos, propunându-I Acestuia: „Doamne, vrei să zicem să se coboare foc din cer și să-i mistuie, cum a făcut Ilie?”. Domnul, pentru a pune sfârșit acestei practici, le răspunde pe un ton dojenitor: „Nu știți, oare, fiii cărui duh sunteți? Căci Fiul Omului n-a venit ca să piardă sufletele oamenilor, ci ca să le mântuiască” (Luca 9, 54-55).

d) Potrivit mesajului din Vechiul Testament, în Profetul Ilie s-a arătat slava dumnezeiască: „Ieși și stai pe munte înaintea Domnului! Că iată Domnul va trece; și înaintea Lui va fi vijelie năpasnică ce va despica munții și va sfărâma stâncile, dar Domnul nu va fi în vijelie. După vijelie va fi cutremur, dar Domnul nu va fi în cutremur; După cutremur va fi foc, dar nici în foc nu va fi Domnul. Iar după foc va fi adiere de vânt lin și acolo va fi Domnul.” (III Regi 19, 11-12). În Filocalie se precizează că harul și mila lui Dumnezeu se arată oamenilor în diferite chipuri. Unora ca duh al fricii de Dumnezeu, care copleșește inima împietrită și nesimțitoare, sau ca un „cutremur”, tresărire interioară și exaltare, iar altora ca duh al „păcii”, aură delicată de lumină, așa cum s-a arătat și profetului Ilie.

e) Profetul Ilie se cinstește cu totul deosebit în spațiul grecesc. Fótis Kóntoglou, referindu-se la una din ilustrațiile sale, scrie: „Oriunde te duci, vei vedea biserici izolate pe vârfuri de munți… Sfântul Nicolae ocrotește marea, iar profetul Ilie munții. În bisericile izolate închinate Sfântului Ilie, acesta este reprezentat în icoane, de acei maeștri din vechime, ca un cioban îmbrăcat în cojoc de lână, cu părul și barba încurcată și răsucită ca un tufan sălbatic, cu nasul înconvoiat ca un vultur și cu ochii de foc”.

f) „Stă așezat pe o piatră, în fața unei peșteri, ca o pasăre de pradă în cuibul ei. Are capul sprijinit în palmă și privește în urmă, ca și cum ascultă glasul lui Dumnezeu, Care îi vorbește prin acele stânci neîndurătoare. Deasupra lui zboară un corb cu o bucată de carne, care se repede jos să i-o dea”.

g) În fiecare an, pe 20 iulie, creștinii din sat, împreună cu preotul, vin spre seară la biserică, se închină profetului Ilie, aprind candele, tămâiază, psalmodiază, citesc stihirile acatistului, iar Sfântul ascultă cu capul sprijinit în palmă… În ziua următoare, imediat după terminarea Liturghiei, oamenii pleacă, Sfântul Ilie rămânând iarăși singur, tăcut, îmbrăcat în piele de oaie, ca un vultur în adăpost. De mii de ani stă așa, și va mai sta și alți ani de acum înainte „până va veni ziua Domnului cea mare și se va arăta pe pământ”.

Moise Aghioritul

Sursa: pemptousia.ro

Foto: Frescă reprezentând pe Sfântul Prooroc Ilie, facere a lui Manuil Panselinos, Biserica Protaton, Karyes, Sfântul Munte.

„Omorârea patimilor. Invitație la pocăință în vremuri de criză”, Monah Moise Aghioritul, Editura Egumenița

Omorârea patimilor. Invitație la pocăință în vremuri de criză, Monah Moise Aghioritul
Traducător Siluana Petre
Editura Egumenița, 2015

Patimile se mișcă înlăuntrul nostru pentru că sunt încuibate în noi, le-am dat binețe, discutăm cu ele, le îngrijim, le iubim chiar, le îndreptățim, le socotim mai mici decât ale semenilor din preajma noastră și astfel amânăm în mod deliberat alungarea lor. Cultivarea patimilor înseamnă totodată o primejdioasă mulțumire de sine, un narcisism stânjenitor…

Lacrimile lui Adam înaintea grădinii Raiului au fost începutul trezviei, al curăției, al pocăinței, spre luminare și nepătimire. Este de mare trebuință să se nască în inima omului împotrivirea asupra patimii. Potrivit Tradiției ortodoxe, el trebuie să se nevoiască cu răbdare, stăruitor, cu grijă, cu sinceritate și cu smerenie pentru omorârea patimilor. Trebuie ca omul să se liniștească, să-și adune mintea, să-și concentreze puterile, să-și cunoască posibilitățile, să studieze, să se roage, să plângă, să se smerească, să aibă o viață tainică.

În această frumoasă și sfântă luptă a omului pentru tămăduirea de patimi, Însuși Hristos este Înaintemergător, pe Carele suntem chemați să Îl urmăm cu credință, cu dragoste, în chip liber, cu mărinimie, cu bucurie și cu jertfelnicie.

Monahul Moise s-a născut în Atena la anul 1952. S-a nevoit în viața monahală, în Muntele Athos, timp de mai bine de 30 de ani. S-a îndeletnicit cu iconografia, pictura – portrete din viața athonită, poezia, critica și redactarea de carte. A scris zeci de cărți și a susținut omilii în Grecia și în afara granițelor ei. A îndeplinit funcția de prim-secretar al Sfintei Chinotite a Sfântului Munte și reprezentant administrativ al Schitului Sfântul Pantelimon, ce aparține de Mănăstirea Cutlumuș. A fost redactor-șef al publicației athonite Protaton și Starețul colibei Sfântul Ioan Gură de Aur din cadrul Schitului amintit anterior.
A trecut la Domnul la data de 1 iunie 2014 după o perioadă îndelungată de suferință.

[Cartea poate fi comandată online de la linkul: http://goo.gl/e7PSva ]

Cărțile Ortodoxe pe care le cauți! Click pe banner!

Părintele Moise Aghioritul vorbind despre Căsătorie și Monahism

Dacă ar fi să dau un titlu simplu acestor puține cuvinte pe care le vom rosti, ar fi Căsătorie şi Monahism. Poate că anumite lucruri le-aţi auzit deja, poate că unele vă vor crea nedumeriri, însă eu nu voi spune nimic de la mine, ci ceea ce spun Biserica, Sfinţii Părinţi, Sfânta Evanghelie, Sfânta Tradiţie. Cunoştinţele mele sunt sărace şi neînsemnate. Voi pune înainte dragostei voastre ceea ce spune Biserica noastră, cu atenţie, desigur.

Scopul vieţii omului, al fiecărui om care se naşte pe pământ, este unul singur: întâlnirea cu Dumnezeu, îndumnezeirea, sfinţirea, mântuirea, izbăvirea. Dacă ar fi să facem un sondaj de opinie din cele ce se întâmplă în fiecare zi, adică cu un microfon să mergem în Piaţa Centrală din Patra, sau din Atena, sau din Tesalonic, şi să-i întrebăm pe trecători: „De ce trăieşti, care este scopul vieţii tale?”, oamenii ne vor răspunde: „Să primesc mărire de salariu, să-mi cumpăr un al doilea apartament, o maşină mai bună, să-mi căsătoresc copilul, să iau licenţa etc.,” iar acestea nu sunt deloc rele.

Însă nu acesta este scopul vieţii. Nu merită să trăim pentru acestea. Nu am venit în această viaţă pentru câteva cărămizi şi pentru nişte bucăţi de tablă, ci viaţa noastră are un singur scop, şi anume întâlnirea noastră cu Dumnezeu. Chiar dacă reuşim în toate celelalte, adică să ne îmbogăţim, să avansăm, să conducem, să stăpânim peste oameni, şi nu atingem acest scop, viaţa noastră va fi lipsită de dragoste, va fi neclară, va fi nedeplină, va avea multe goluri şi noi vom fi nesatisfăcuţi, neîmpliniţi. Văd foarte mulţi oameni care au dobândit toate acestea, însă nu au reuşit să atingă principalul scop al existenţei lor, şi se simt rataţi, se simt pe jumătate fericiţi, nu au ceea ce numesc „fericire”. Fericirea se găseşte doar în întâlnirea cu Dumnezeu. Dumnezeu a zis: „Fiţi dar sfinţi, precum eu Însumi Sfânt sunt”. Unii consideră că aceasta este ceva irealizabil, este ceva aparte, doar pentru cei aleşi. Însă aceasta este pentru toţi. Vedeţi, aşadar, că Biserica Ortodoxă ridică nivelul sus. Aceasta are importanţă, acesta este principalul lucru.

Aşadar două sunt căile vieţii: Căsătoria şi Monahismul. A treia nu există. Căsătoria presupune întemeierea unei familii creştine. Scopul căsătoriei, nu o spun eu, o spune Sfântul Ioan Gură de Aur, nu este naşterea de prunci. Cum se atinge scopul căsătoriei? Un mădular îl va ajuta pe celălalt mădular ca să ajungă împreună la Dumnezeu. De aceea există căsătoria. Este o arenă a împreună-nevoinţei, este o arenă a desăvârşirii, este o arenă a ajutorului care porneşte de la un mădular şi se răsfrânge asupra celuilalt mădular.

Cealaltă cale este monahismul, al cărui scop este acelaşi: îndumnezeirea, sfinţenia. Scopul căsătoriei şi al monahismului este comun. Avem sfinţi căsătoriţi şi avem sfinţi monahi. Există şi o categorie de oameni, şi anume „celibatari în lume”. Mirenii celibatari. Clericii celibatari reprezintă o situaţie aparte care necesită o altă discuţie. Există oameni care se nevoiesc, adică celibatari în lume, fie femei, fie bărbaţi. Nu este ceva ce excludem, însă [spunem] că este ceva nesigur. Nu este un lucru care prezintă siguranţă. Celibatul se fortifică şi capătă valoare numai în „rasă” [călugărească]. Desigur, poate fi un om care este paralitic, este orb, nu poate una, nu poate alta, sau alţi oameni care se dedică ştiinţei, cercetării, filantropiei. Şi ei ajung la măsurile mântuirii. Nu putem noi să judecăm. Dar spunem care este calea exactă, spunem ceea ce este cel mai bine.

Ajunge, aşadar, omul la o anumită vârstă. Poate să aibă gânduri şi pentru una şi pentru cealaltă. Nimeni nu trebuie să se teamă de aceste gânduri. Dacă şi celibatar şi monah poţi deveni sfânt, aceeaşi stare o poţi dobândi şi căsătorit. Chemarea este o invitaţie din partea lui Dumnezeu, iar înclinaţia este vocaţia. Asta nu înseamnă, aşa cum îmi spunea odată părintele Efrem Katunakiotul, că va veni Hristos să-ţi spună să te însori cu cutare sau să mergi la mănăstirea cutare, ci unde se odihneşte inima cu adevărat. Să nu ia cineva decizii aşa pe nepregătite şi cu superficialitate, pentru că acestea sunt subiecte de viaţă pe care nu le poţi da înapoi. Faptul ca cineva să se căsătorească, iar apoi să se despartă, nu reprezintă o soluţie. Nu este nici indicată şi nici binecuvântată. Divorţul este îngăduit prin pogorământ de Biserică, pentru ca nu cumva omul să se găsească într-o stare şi mai anevoioasă, şi mai plină de păcat. De aceea, dacă urmăreşte cineva cu atenţie rânduiala celei de-a doua Cununii, vede că anumite rugăciuni sunt de iertare. Biserica iartă şi îngăduie, prin pogorământ, a doua şi a treia căsătorie, ca nu cumva omul să păcătuiască şi mai rău.

Trebuie, aşadar, ca cineva, prin rugăciune, prin cercetare de sine, prin sfatul duhovnicului, să vadă adevărata lui chemare şi înclinaţie. Deoarece mulţi oameni nu-şi urmează adevărata lor înclinaţie şi se chinuiesc. Şi, chinuiţi fiind, chinuiesc şi pe alţii. Este nevoie, aşadar, de o atenţie aparte în luarea unei decizii referitoare la această situaţie. Nici nu este corect ca cineva să le tot cearnă şi să devină scolastic, plângăreţ, cârtitor sau mofturos în privinţa ambelor căi. Amânările de lungă durată sunt nejustificate, dau dovadă de trândăvie, de lâncezeală, de o tărăgănare, ca să nu ne luptăm într-un stadion concret, ci să petrecem într-un mod plăcut, cercetând, examinând şi vorbind în zadar despre aceste lucruri. Poporul este înţelept, preaînţelept, atunci când zice: „Fie de mic, de mic, căsătoreşte-te, fie de mic călugărește-te!”

Adevărat vă spun că am devenit monah la 22 de ani şi simt că am îmbătrânit. Dacă aş fi avut atunci mintea pe care o am acum, aş fi devenit călugăr imediat după terminarea liceului. Acei patru ani au fost pierduţi. Trebuia să mă fac la 18 ani. Şi, într-adevăr, Sfântul Vasile cel Mare, spune, pentru acea perioadă, că cea mai bună vârstă este 16 ani pentru monahism. De ce spune asta? Deoarece cu cât creşte omul, cu atât se maturizează şi devine mofturos, dobândeşte o voinţă proprie, care este foarte puternică şi nu se smereşte, nici nu face ascultare, nici nu cedează. Aşadar, după rugăciune, cercetare de sine şi ascultare faţă de duhovnic, de vreme ce ne deschidem inima în faţa lui şi vedem ce anume ne odihneşte în profunzime, să urmăm una din cele două căi, însemnându-ne cu Sfânta Cruce.

Atât monahismul, cât şi căsătoria, reprezintă un risc. Nimeni nu ne poate certifica în scris că nu vor fi nori, atât într-una cât şi în cealaltă. Este aşa cum spun latinii „salto mortale”, un salt în gol. Dacă omul nu îndrăzneşte şi rămâne într-un duh scolastic, nu va face nimic. Nimic! Îşi va amâna viaţa lui fără niciun motiv. Şi, după cum spunea înţeleptul şi preaînbunătăţitul Cuvios Paisie, „Cei mai nefericiţi oameni sunt aceea care mor între Atena şi Sfântul Munte”. Adică, cei care nu iau nici o decizie. Nu poţi să ajungi la 60 de ani şi să spui „mă voi căsători”, „ mă voi călugări”, nu? Aşadar, timpul trece fără niciun rost. Unii oameni termină armata, termină studiile, se angajează, deci trebuie să se hotărască. Bineînţeles, nu trebuie ca cineva să se hotărască într-o clipă, nu este uşoară în niciun caz căsătoria, dar cere multe renunţări. Nimeni nu este desăvârşit. Desăvârşirea este în Cer, şi unul are defecte, şi celălalt are, prin urmare, unul îl va îngădui pe celălalt. De aceea, Bunul Dumnezeu ce face? Pune în inima omului dragostea. Căci dacă am fi privit doar cu mintea, nimeni nu s-ar mai fi căsătorit. Unii gândesc astfel: „Dacă mâine va fi bolnavă soţia, şi dacă voi avea copii, şi dacă nu voi avea serviciu, şi dacă nu am cu ce-i creşte, să mă călugăresc atunci. Şi dacă mă voi plictisi, şi dacă nu-mi va plăcea, şi dacă îmi va spune stareţul să mă arunc de la balcon, nimeni niciodată nu a spus aşa ceva, dar, cu toate acestea, toţi întrebă: „Şi dacă îmi va spune stareţul să mă arunc, să mă arunc?”- Nimeni nu a spus vreodată vreunui frate sub ascultare să se arunce de la balcon. Însă, toţi întreabă asta. Când am plecat în Sfântul Munte, tânăr fiind, în 1970, atunci nu erau mulţi turişti, iar Cuviosul Paisie era la chilia Cinstitei Cruci, şi stând destul timp cu noi, cu mine şi cu un prieten de-al meu, i-am spus înainte de a pleca:

„– Gheronda, vă transmitem sentimentele de preţuire ale unui cunoscut de-al nostru. Noi aveam atunci 18 ani, iar acela se apropia de 40.

– A, ce face? S-a căsătorit?

– Nu, am răspuns.

– Transmiteţi-i salutări şi dacă nu se va căsători, să nu mai vină vreodată să-l văd. Şi spuneţi-i, dacă se uită se uită după vreo frumoasă, doar o scânteie să se aprindă şi s-a dus frumuseţea ei; dacă se uită după vreo bogătaşă, la un cutremur, s-a dus blocul ei; dacă se uită după vreo intelectuală, doar o picătură de sânge să ajungă la creier şi s-a dus inteligenţa ei”.

Par a fi învăţături simple, dar sunt înţelepte, nu-i aşa? Dacă există dragoste adevărată, se pot trece cu vederea atât defectele trupeşti, cât şi cele de altă natură. Dar dacă nu există dragoste, pe toate le interpretăm greşit, toate ne obosesc, ne îngreuiază, ne înăbuşă. Dragostea nu înseamnă să iubeşti o fată pentru că astăzi este frumoasă, iar dacă mâine va face riduri, o vei lăsa; nu însemnă să-l părăseşti pe un tânăr care mai a înainte a fost bun, sănătos, harnic, pentru că astăzi s-a îmbolnăvit; nici nu părăsim fata care şi-a pierdut bogăţia sau cea care a păţit ceva la creier.

Din punct de vedere canonic, căsătoria este pe viaţă. Şi, după cum am spus mai înainte, divorţul este permis de Biserică prin pogorământ. Aşadar, Cuviosul Paisie, prin aceste cuvinte simple, acorda importanţă miezului şi temeliei. Ceea ce spune poporul este important, şi anume să se potrivească, să se înţeleagă cei doi. Dacă nu se înţeleg, dacă se ceartă, dacă nu există această atracţie, mai bine nu continuă. Pe de altă parte, nu se face cineva monah pentru că nu a găsit o femeie cu care să se căsătorească. Stareţul Emilian, stareţul nostru, ne spunea că cine este bun pentru monahism este bun şi pentru căsătorie. Unii îşi spun că de vreme ce nu găsesc de muncă sau pentru că mă tot cert acasă, să merg să mă fac sihastru. Acestea sunt puncte de plecare greşite. Desigur, pot fi depăşite, dar dacă cineva porneşte strâmb, rămâne aşa, nu va avea nici un urcuş duhovnicesc şi nici o sporire duhovnicească. Este demnă de amintit o întâmplare pe care ne-o spunea Cuviosul Paisie, aparent amuzantă, însă este cât se poate de serioasă: Era o tânără care mergea adesea la Cuviosu Paisie ca să-l vadă, discutând adeseori. La un moment dat, tânăra îi spune:

– Gheronda, mie îmi place şi monahismul, şi căsătoria. Nu ştiu pe ce cale să o apuc.

Stareţul ne spunea: „Eu ştiam pentru ce era ea bună, dar nu i-am spus pentru că aş fi influenţat-o şi dup-aia ar fi venit şi mi-ar fi spus că sfinţia voastră mi-aţi zis să mă căsătoresc şi una, şi alta, mi-aţi spus să mă călugăresc şi nu merg bine… Am lăsat-o, aşadar, să-şi facă mofturile şi să-şi găsească singură calea”. După ceva timp, se duse din nou la cuvios. Acesta a întrebat-o:

– Ce faci?

– Bine. Să ştiţi, gheronda, că m-am căsăstorit.

– Foarte bine! Ai făcut ce-ai simţit.

– Dar să ştiţi, gheronda, că cel cu care m-am căsătorit este marinar şi lipseşte cu lunile şi sunt singură şi nu ştiu ce să fac.

– Măi binecuvântato, Dumnezeu ţi-a dat ce ai vrut: şi monahism, şi căsătorie.

Vedeţi, omul bun le vede pe toate bune. De aceea insista Cuviosul Paisie să construim o „fabrică” de gânduri bune. Dacă îşi şlefuieşte cineva cugetul, nu este interesat de ceilalţi, chiar dacă aceştia fac greşeli. Îi îngăduie, îi suportă, este indulgent, este îngăduitor. Deci, ce este monahismul? Monahismul este o mare dragoste faţă de Dumnezeu. Din acest motiv devine cineva monah. Nu se face monah deoarece nu a reuşit în viaţă, pentru că, pornind astfel, va da greş şi în monahism. Aşadar, cineva devine monah deoarece Îl iubeşte pe Dumnezeu şi vrea să se afierosească Lui, fără multele griji ale vieţi lumeşti. Monahul nu este nevoit să zâmbească prefăcut înaintea şefului său, să facă ore suplimentare, să nu poată dormi deoarece plânge copilul lui sau că are probleme financiare. Nu întâmpină astfel de lucruri. Este mult mai liber, este mult mai nestingherit, mult mai lipsit de griji.

Principalul motiv pentru care cineva se face monah este că îl iubeşte pe Dumnezeu. În ceea ce priveşte celibatarul în lume aş vrea să spun că astăzi, unii copii merg la şcoli bisericeşti şi rămân celibatari pentru a deveni vlădici. Celibatul înseamnă cum să placi Domnului. De aceea rămâne cineva celibatar. Dacă cineva, de exemplu, nu este pentru celibat, deoarece aceasta este o vocaţie, nu pot toţi, atunci va avea probleme în viaţa sa, probleme cunoscute pe care le auzim din vreme în vreme. Este nevoie ca cineva să fie sever cu sine, corect, neprefăcut, şi sincer, deoarece Dumnezeu mult iubeşte sinceritatea. Îmi amintesc atunci când eram soldat, mă duceam la stareţul Emilian să mă spovedesc. Îi spuneam:

– Gheronda, am binecuvântare să mă uit la televizor? –atunci apăruseră televizoarele.

– Da!

– Gheronda, am binecuvântare să citesc ziare?

– Da!

Îmi plăcea teatrul clasic.

– Am binecuvântare să mă duce la teatru?

– Da!

Într-o zi m-am supărat şi mi-am zis că se pare că nu sunt bun de monah, căci la tot ceea ce îi spun eu, el îmi răspunde că „Da!” Eu credeam că trebuie să mă fi pregătit deja de mai înainte. M-am dus aşadar din nou şi i-am spus:

– Ştiţi, gheronda, la toate câte vă spun îmi răspundeţi „Da”.

Stareţul înţelesese, desigur, după care îmi spuse:

– Ascultă, copilaşul meu! Nu mergem la mănăstire purtând comodităţile noastre. La mănăstire mergem goi. Exact cum suntem. Îţi place de noi, ne place de tine, rămâi, pleci. Nu vom tăia panglica naţională la intrarea mănăstirii pentru că a venit „bunul copil” ca să-l întâmpinăm.

Cuvinte simple, dar importante pentru urmare acestei căi, care nu este una înfricoşătoare şi exagerată. Este o obşte înafara obştii, o viaţă a dragostei şi, după cum spuneau părinţii aghioriţi, „viaţa monahicească este floare la ureche, dacă o iubeşti, dacă îţi place”. Dacă cineva, chiar şi monah, spune că monahismul este greu, nu a înţeles nimic. Nu a înţeles nimic! Dacă eu iubesc, stau zece ore cu tine şi nu obosesc. O carte care îmi place o citesc într-o seară, fără să simt vreo oboseală.

Nu-mi place să vorbesc despre mine, dar, cu Harul lui Dumnezeu, avem 36 de ani în Sfântul Munte şi cred că sunt 36 de zile. De ce? Să vă spun acum şi un secret de spovedanie. Niciodată în viaţa mea nu m-am gândit să mă căsătoresc, cu toate că eram tânăr şi mă ocupam cu multe, dar nici nu am ajuns la monahism. Voiam să ajut oamenii ca misionar, ca doctor etc. Când m-am dus pentru prima dată în Sfântul Munte, mi-am spus: „Eu aici voi rămâne”. Nu ştiam ce este monahismul, nu citisem nimic. Ceea ce mi-a vorbit cel mai mult în inima mea a fost liniştea monahilor. Ochii monahilor erau foarte expresivi. Atunci mi-am spus că oamenii aceştia nu pot să stea aici atâţia ani doar ca să păzească zidurile. Ceva se întâmplă pe-aici. Ceva important! Iar vechii stareţii nu erau ca mine vorbăreţ. Nu vorbeau mult, doar „binecuvântaţi!, Domnul!, ce faci?, bine”.

Vorbeau însă răbdarea, îngăduinţa, pacea, blândeţea, stăruinţa, simpatia, amabilitatea, bunătatea lor, care sunt lucruri foarte importante. Desigur, asta nu înseamnă cu în lume nu poate cineva, ci, pur şi simplu, sunt mai numeroase greutăţile. Cu câțiva ani în urmă, am cunoscut o bătrână în Creta, care avea 86 de ani şi care mi-a spus: „Gheronda, am 86 de ani şi n-am întâlnit vreun om rău în viaţa mea”. Era cu putinţă? Era bună şi le vedea pe toate bune. Recent, a apărut o carte „Asceţi în lume”. Aceştia erau mireni care trăiau mult mai bine chiar şi decât monahii. Eu nu fac acum reclamă monahismului, dar despre asta pot să vorbesc cel mai mult. Eu am scris o carte pentru care mă „pomenesc” şi monahii, şi căsătoriţii. Am scris cartea „Sfinţii căsătoriţi ai Bisericii”. Pe de o parte, monahii îmi spun „Ce sunt astea pe care le-ai scris? Doar monahii ajung sfinţi, nu ne strica socotelile!”, iar pe de altă parte, căsătoriţii spun „Gheronda, dar aceştia fie au fost mucenici, fie s-au făcut monahi spre sfârşitul vieţii”. Eu le răspund: „Ştiţi, nu am făcut eu sinaxarele. Eu am prezentat sinoptic sinaxarele existente”.

În tot cazul, şi aceşti sfinţi căsătoriţi, până să devină mucenici sau să se călugărească, s-au nevoit în lume. Mai demult mi-a spus cineva un lucru, îl aflase de la un stareţ, şi anume că epoca noastră este antiascetică. Sfânta Evanghelie presupune nevoinţă, iar simbolul Bisericii noastre este Crucea. Crucea este simbolul nevoinţei, al smereniei şi al mărturisirii. Deoarece trăim în aceasta societate contemporană marcată de consum, în care căutăm din ce în ce mi mult „un fotoliu” cât mai confortabil, mai multă coca-cola, mai multă relaxare şi odihnă, Dumnezeu nu ne părăseşte, nu spune „De vreme ce nu vor, atunci şi Eu îi las să facă ce doresc”, ci, are o nelinişte pentru mântuirea fiecăruia dintre noi. Astfel, caută moduri pentru a ne ajuta. De aceea în epoca noastră există foarte multe boli atât trupeşti, cât şi sufleteşti. Ceea ce nu am făcut de bunăvoie, adică, nu am postit, nu am privegheat, nu ne-am rânduit o nevoinţă a trupului, să o câştigăm răbdând în aceste boli. Aceste suferinţe nu vin de la un Dumnezeu pedepsitor şi răzbunător, ci de la un Pedagog şi de la un Tată Milostiv care vrea să contribuie la mântuirea noastră prin această puţină răbdare de care vom da dovadă. Cuviosul Paisie numea cancerul sfânt. De ce? Deoarece zicea că raiul s-a umplut de cei care au murit de cancer. Toţi aceşti oameni chinuiţi de chimioterapie, de raze, de paracenteză, de dureri, de medicamente, vor purta o cunună plină de lumină, dacă vor primi totul cu răbdare, cu nădejde şi credinţă în Dumnezeu. Cine nu se încrede în Dumnezeu şi nu simte mângâierea Lui, vede boala ca pe ceva greu de suportat. Cade în depresie, se izolează, agravându-şi astfel starea.

Aşadar, atât în căsătorie, cât şi în monahism, trebuie să ne aflăm în legătură cu Hristos. Orice relaţie de prietenie, de căsătorie, de colaborare, în care nu există Hristos, sta să se dărâme. Are sigur un termen de valabilitate. Dacă între soţ şi soţie nu există Hristos, după cum vedem gravată pe veche o monedă bizantină în care Hristos îi încununează pe împărat şi pe împărăteasă, fără îndoială că vor ajunge la divorţ. Unii i-au în calcul divorţul înainte de a se căsători. Îl au ca pe o alternativă de moment. Dacă cineva gândeşte aşa, cu siguranţă că se va şi întâmpla. Divorţul nu traumatizează numai sufletele părinţilor, ci şi pe cele ale copiilor, care nu au greşit cu nimic şi care vor avea, mai apoi, diferite probleme: vor deveni nervoşi, superficiali etc. Ajung, din cauza egoismului părinţilor lor, asemenea mingii de ping-pong: un week-end la mama, un week-end la tata, tatăl o condamnă pe mama, mama îl condamnă pe tata. Vă daţi seama ce chin trăiesc aceste suflete nevinovate care vor avea traume pe viaţă.

În încheiere aş vrea să spun că atât căsătoria, cât şi monahismul, duc la îndumnezeire. Aşadar, fiecare îşi va analiza starea sa duhovnicească, se va ruga, se va cerceta pe sine şi o va apuca pe o cale.

Stareţul Moise Aghioritul (+ 2014)

Traducere din limba greacă de Cătălin Dobri. Extras din conferinţa „Căsătorie și Monahism” susţinută pe data de 19 Aprilie, 2010, la Mănăstirea Tuturor Sfinţilor, Peloponez (v. video integral la link ).
Sursa: ortodoxiatinerilor.ro

Scurtă biografie a Părintelui Moise Aghioritul: Monahul Moise s-a născut în Atena, în 1952. A fost monah în Sfântul Munte peste 35 de ani. S-a ocupat cu aghiografia (vieţile sfinţilor), poezia, critica şi redactarea. Este autorul a 52 de cărţi şi a peste o mie de articole. Multe din lucrările lui au fost traduse în alte limbi, primind premii. A ţinut mute conferinţe, fiind invitat de mitropolii, universităţi şi diverse organizaţii, atât în Grecia, cât şi în străinătate. A fost referent în cadrul a peste 80 de congrese. A fost secretar şef al Sfintei Chinotite a Sfântului Munte. A fost redactor şef al periodicului aghiorit Protaton. Timp de peste 25 de ani a fost Starețul Caliviei Sfântului Ioan Hrisostom, ţinând de Schitul Sfântului Pantelimon al Cutlumuşului. Este considerat ca fiind cel mai prolific scriitor aghiorit contemporan. A plecat la Domnul pe 1 iunie 2014 din cauza unor afecțiuni cronice ale ficatului. (sursă mini-biografie: pemptousia.ro)

Cărțile ortodoxe pe care le cauți! Click pe banner!

A trecut la Domnul părintele Moise Aghioritul, marele cărturar. Să avem rugăciunea lui!

Astăzi, 1 iunie 2014, a trecut la Domnul părintele Moise Aghioritul, marele cărturar. A fost un adevărat mărturisitor al acestor vremuri, vieţuitor în Schitul athonit Sfântul Pantelimon ce apaţine Mănăstirii Cutlumuş. A scris nenumărate cărţi, parte din ele traduse în limba română.

La începutul lunii februarie agenţiile de presă ortodoxe anunţau că Gheron Moise Aghioritul se află în comă şi că este internat la spitalul „Sfântul Luca” din Tesalonic. Părintele Moise avea 62 de ani şi se confrunta cu o problemă cronică la ficat, fusese supus unui transplant, dar în ultimul timp starea sănătăţii sale se agravase dramatic.

Să avem rugăciunea lui!

Category Archives: Moise Aghioritul: https://sfantulmunteathos.wordpress.com/category/parinti-duhovnicesti/moise-aghioritul/