Arhive blog

Fericita vânare a sfințeniei: Bătrânul Efrem Katounakiotul (1912 – 1998)

Fericita vânare a sfințeniei: Bătrânul Efrem Katounakiotul (1912 – 1998)

Este adevărat că pentru ca omul să dobândească ceva foarte mare, trebuie să dorească foarte mult acel lucru. Trebuie să-l dorească „din toată inima și din tot cugetul”. Și ce este oare acel foarte mare lucru pentru om? Fără îndoială, este sfințenia. Foarte mulți creștini ortodocși au dorit sfințenia, și mai ales monahii. De altfel, de aceea s-au făcut monahi, ca să urmărească cu mai multă putere dobândirea sfințeniei. Însă deoarece, așa cum am menționat anterior, pentru dobândirea sfințeniei este necesară o imensă voință, este necesar ca nevoitorul să o iubească, din nefericire aceasta a rămas necunoscută și de neaflat pentru mulți. Iar acest fapt nedorit se petrece pentru că ei nu și-au canalizat voința exclusiv în vânarea sfințeniei, ci, din nefericire, și-au risipit-o în multe lucruri deșarte, care eventual au constituit o piedică în calea acestui fericit țel.

Eu sărmanul, ce mărturisesc că mă aflu în această nefericită stare, voi îndrăzni să mă ocup de un cuvios ieromonah, care a reușit să direcționeze toată voința sufletului și a inimii sale către fericita vânare a sfințeniei. Și nu este nedrept Dumnezeu, ca să nu-i dăruiască sfințenia numitului Ieromonah, văzând că nu a ținut nicio parte din voința sa pentru el însuși, ci pe toată a adus-o jertfă Dumnezeului Treimic și Sfânt. Firește, acest ieromonah care a reușit să întreprindă acest mare și eroic fapt, este Sfântul Părinte Efrem Katounakiotul.

Fericitul Părinte Efrem a avut binecuvântarea de a-l cunoaște pe marele părinte Iosif Isihastul, căci înainte de a-l întâlni, tânăr călugăr fiind, semăna cu un armăsar tânăr, foarte puternic dar neinstruit, ce înseta să găsească o călăuză înțeleaptă, care să-l instruiască. Lumea lăuntrică a tânărului părinte Efrem era un fenomen pentru vremea lui, fără ca nici el însuși să cunoască ceea ce se afla înlăuntrul său și care se cheamă bogăție nevăzută. Aceasta l-a apăsat continuu, am spune, și a ajuns astfel la o mare neliniște sufletească căci simțea o nestăvilită sete duhovnicească înlăuntrul său și nu găsea de unul singur acea apă binecuvântată. Și pe când timpul se scurgea aproape fără folos pentru el, Maica Domnului nostru, marea Stareță și singura stăpână a Sfântului Munte, a rânduit a se realiza deosebita întâlnire a Părintelui Efrem cu marele isihast, Gheron Iosif. Când tânărul părinte Efrem l-a văzut și a auzit primele cuvinte înțelepte din gura lui, deodată, ca o altă Marie din Evanghelie, a căzut la picioarele Bătrânului. Atunci, a strigat înlăuntrul său zicând: „L-am găsit pe Mântuitorul.” Cu adevărat, pentru tânărul Efrem, marele isihast era un mântuitor, având a găsi mai apoi ceea ce dorea, aceea după care înseta neîncetat sufletul său.

Viețuirea Părintelui Efrem alături de marele dascăl al ascultării și al rugăciunii minții, Gheron Iosif, a constituit unul dintre cazurile foarte rare ale Sfântului Munte. Văzând tânărul Efrem că nu poate urma nevoința incomparabilă a marelui său Avvă, înțelept cum era, s-a dăruit cu osebire desăvârșitei și îngereștii ascultări și mult râvnitei rugăciuni noetice, pe care o căutase cu multe lacrimi dar nu o putuse găsi de unul singur. Părintele Efrem a deprins aceste două mari virtuți cerești cu mare acrivie de la sfântul său Bătrân, Iosif. Și le-a asimilat înlăuntrul său atât de repede și desăvârșit, încât nu putea ascunde energiile dumnezeiescului har care îl umbrise îmbelșugat. N-a fost nevoie ca tânărul Efrem să se ostenească cu grelele nevoințe pustnicești, dar înțelept cum era, s-a afierosit propriu-zis, cu tot sufletul său, ascultării după Dumnezeu față de marele isihast. Și ce s-a întâmplat cu tânărul Efrem după aceasta? S-a întâmplat ceea ce se întâmplase cu foarte mult timp înainte Sfântului Dositei, ucenicul Avvei Dorotei, adică dumnezeiasca iluminare. Aceasta s-a întâmplat și cu Părintele Efrem, dobândind, ca urmare, admirația tuturor călugărilor marelui Gheron Iosif. Iar admirația lor nu era provocată numai de faptul că primise dumnezeiasca iluminare, ci de acela că o primise atât de curând. Până și sfântul lor stareț, Iosif, se minuna și slăvea pe Domnul că monahul poate numai cu ascultarea după Dumnezeu sa ajungă la dumnezeiești măsuri ale stărilor duhovnicești. Să mă iertați că nu voi vorbi despre dumnezeieștile iluminări ale fericitului părinte Efrem, căci pe acestea le descriu cu multă pricepere călugării săi și împreună-nevoitorii săi de la vremea aceea.

Eu săracul, în concluzie, sunt dator să mărturisesc că m-a învrednicit Maica Domnului să cunosc acest fenomen numit Părintele Efrem. L-am vizitat de trei ori acolo, la Katounakia. O dată în calitate de mirean și de două ori ca monah. Mărturisesc că pe parcursul vizitelor mele a fost revelator pentru restul vieții mele. În concluzie, așadar, avem să spunem următoarele: că nu putem dobândi sfințenia dacă nu o dorim cu ardoare. Pilda și învățătura ne-o arată în mod strălucit Sfântul Părinte Efrem Katuonakiotul. Firește, am omis să menționăm că înainte de a înfăptui ascultarea după Dumnezeu și rugăciunea noetică, Părintele Efrem s-a smerit mult, căci dacă nu este precedată de smerenie, ascultarea nu rodește de una singură și probabil că va rodi poame amare, adică poame ale slavei deșarte. Se întâmplă ceea ce ne spune Sfântul Ioan Scărarul: „slava deșartă așteaptă momentul în care va înflori ascultarea!” Cutremurător cuvântul acesta, cine are minte să-l priceapă… Astfel, să imităm toți, după putere, cele trei mari virtuți ale fericitului Bătrân Efrem, smerenia, ascultarea și rugăciunea noetică! Stadionul este deschis pentru noi toți și toți, fiecare în parte, putem lua premiul, și nu numai unul, cum se întâmplă pe stadioanele sportive ale lumii, unde deși la un maraton aleargă sute de participanți, numai unul, primul, va lua medalia de aur! Pe când, agonotetul* nostru, Hristos, ne oferă tuturor celor ce ne nevoim, un premiu mult superior medaliei de aur și ce e mai grozav, e că toți putem sfârși cursa odată, și ne putem încununa împreună, e suficient să existe acea mult dorită voință, căci fără ea nimic nu se poate. De altfel, ne spune și marele ritor al lumii, Sfântul Ioan Gură de Aur: „Toate depind de vreau și nu vreau”.

Pentru că am vorbit despre dobândirea sfințeniei, bine este să lămurim ce înseamnă sfințenia. Sfințenia înseamnă desăvârșita sănătate sufletească, iar omul sănătos sufletește este sfânt. Nu este vorba despre omul sănătos sufletește fără să fie unit cu Iisus Hristos, căci numai prin unirea noastră cu Hristos vom fi sănătoși sufletește. Câte teorii oferă sănătate sufletească, fără ca în ele să existe Hristos, în acelea sălășluiește duhul viclean și oferă o falsă și mincinoasă sănătate sufletească care duce, în mod matematic, la o nimicire sufletească. Această mult dorită sănătate sufletească care provine de la Iisus Hristos, a reușit să o dobândească mai întâi, cu nenumărate osteneli, marele isihast Gheron Iosif, și i-a instruit bine întru aceasta pe toți ucenicii săi, dintre care face parte și Părintele Efrem Katounakiotul. Cum am mai spus, acesta a reușit, la picioarele dascălului său, Iosif Isihastul, ca în scurt timp să se elibereze de omul cel vechi și să se bucure de o desăvârșită sănătate sufletească, de sfințenie. Fie ca aceasta să se petreacă și cu noi, cu toți monahii și cu întreaga pleromă ortodoxă. Amin.

Monahul Arsenie, Schitul Sfântul Pantelimon al Mănăstirii Cutlumuș, Sfântul Munte

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

Traducere și adaptare după pemptousia.gr pentru Blogul Sfântul Munte Athos de Elena Dinu. Se va prelua cu precizarea sursei Blogul Sfântul Munte Athos

Notă trad: *Agonotetul este cel care pregătea, antrena pe atleți în antichitate.

Reclame

Părintele Efrem Katounakiotul – Cuvânt despre rugăciune (audio, cu subtitrare în limba română)

Părintele Efrem Katounakiotul – Cuvânt despre rugăciune

Dacă subtitrarea în limba română nu intră automat, dați click în bara de jos a clipului, pe Subtitles/CC .

Considerat unul din cei mai mari părinţi aghioriţi ai secolului trecut, părintele Efrem Katounakiotul (1912 – 1998) a fost ucenicul lui Gheron Iosif Isihastul. Spre deosebire de ceilalţi ucenici ai lui Gheron Iosif care au preluat conducerea unei mănăstiri aghiorite, părintele Efrem a ales isihia, rămânând retras în pustia Katounakiei.

În decembrie 2013 a apărut știrea că mai mulți părinți cuvioși contemporani vor fi cât de curând proslăviți oficial de către Patriarhia Ecumenică. Între aceștia se numără și Bătrânul Efrem Katunakiotul. – LD

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

Viața Cuviosului Iosif Isihastul. Cei dintâi ucenici

Deşi nu şi-a propus întemeierea unei obşti, totuşi, ca unul care a cunoscut din experienţă durerea de a nu avea un părinte duhovnicesc experimentat dar în acelaşi timp şi capabil de a îndruma pas cu pas spre desăvârşire pe cei aflaţi la începutul luptei ascetice, Stareţul Iosif a început să primească ucenici (mireni şi monahi), însă, deşi îi primea pe toţi cei care doreau… isihia şi viaţa duhovnicească…, nimeni nu putea să rămână lângă stareţ dacă nu devenea cu desăvârşire mort pentru această viaţă. Acesta e motivul pentru care obştea nu a devenit niciodată mare.

02 IN

Gheron Iosif Isihastul împreună cu ucenicii

Primul ucenic a fost Ioan, din Epirul de Nord[1], de meserie cărbunar, pe care l-a tuns schimonah, cu numele Ioan. Acesta le-a rămas alături până la mutarea acestora la Schitul Sfânta Ana Mică, el preferând să se nevoiască în continuare la Sfântul Vasile. Apoi, în 1933, s-a adăugat obştii Nicolae[2], fratele cel mai mic al Stareţului, care va primi la călugărie numele de Atanasie. Tot aici, în pustia de la Sfântul Vasile, au venit şi alţi ucenici, care nu au putut rămâne alături de Stareţ, din cauza neputinţei lor trupeşti şi sufleteşti[3]. Printre aceştia s-au numărat atât oameni simpli, fără educaţie, ca monahul Ermolae, precum şi învăţaţii monahi Atanasie Valsamakis (farmacist), Gherasim Menaghias[4], Athanasie Kabanaos[5], precum şi Efrem, duhovnicul din Volos[6]. Deşi nu au rămas până la sfârşit în obştea inspiratului Stareţ, totuşi cu toţii s-au folosit într-o mare măsură de felul de vieţuire, de sfaturile şi de rugăciunea acestuia, cu unii dintre ei păstrând o bogată corespondenţă.

Între cei primiţi sub mantia sa, merită menţionat şi schimonahul Vasile. Acestuia, bolnav fiind de tuberculoză, i se refuzase tunderea în monahism, pentru a nu transmite boala şi altora, fiind alungat de stareţul care îl primise de când era doar un copil. În această situaţie l-a întâlnit Cuviosul Iosif, care, după un scurt moment de şovăială, l-a primit în obştea sa (cu toată împotrivirea celorlalţi părinţi), îngrijindu-se personal de acesta. L-a tuns schimonah cu câteva ore înainte de a muri, primind apoi înştiinţare prin vis de mântuirea acestuia.

Dintre cei care l-au cunoscut pe Stareţ în perioada petrecută de acesta la Chilia de la Sfântul Vasile, cel mai  statornic ucenic avea să fie ieromonahul Efrem Katunakiotul[7]. Prima lor întâlnire a fost prilejuită de săvârşirea Sfintei Liturghii pe care o făcea, foarte rar de altfel, la bisericuţa închinată Sfântului Ioan Botezătorul de la Chilia Sfântul Vasile, stareţul său Nichifor. Acesta l-a luat într-o zi a anului 1935, pentru a sluji Sfânta Liturghie, şi pe monahul Efrem, moment decisiv în evoluţia duhovnicească a tânărului monah. L-a surprins în mod plăcut prima întrebare adresată de Stareţul Iosif părintelui Nichifor, şi anume: dacă ucenicul său (adică Efrem) face ascultare.

În acea clipă, mărturisea mai târziu părintele Efrem Katunakiotul, mi-a venit să cad înaintea Stareţului Iosif şi să-i sărut picioarele, pentru că, în sfârşit, auzisem şi eu un cuvânt duhovnicesc. Am simţit că în acest Stareţ există viaţă şi Har. Căci datorită nepăsării ce domnea în acea vreme toţi întrebau: «Este deştept tânărul monah? Este harnic? Deprinde repede lucrul de mână?».

Efraim ieromonahos Katounakiotis8

Părintele Efrem Katounakiotul, la bătrânețe

Nu au putut păstra o legătură neîntreruptă decât după ce a primit Sfânta Taină a preoţiei (1936), primind binecuvântarea bătrânului Nichifor de a sluji la biserica Stareţului Iosif, pentru nevoile obştii sale. Reuşeau astfel să se întâlnească o dată pe săptămână, dar, sporind legătura duhovnicească dintre ei, ajunseseră să liturghisească şi de patru ori pe săptămână. Stareţul Iosif şi-a asumat povăţuirea tânărului ieromonah Efrem, fără a-l scoate de sub ascultarea bătrânului Nichifor. Aşa cum Stareţul Iosif şi-a împropriat programul şi modul de viaţă a ieromonahului Daniil Isihastul, tot astfel ieromonahul Efrem va urma toată viaţa sa tipicul Cuviosului Iosif, îmbinând în mod fericit cele două feluri de viaţă monahicească, cel sihăstresc (practicat de Stareţ) şi cel de obşte (caracteristic obştii conduse de Nichifor).

Legătura dintre cei doi a fost una deosebită, întrucât ieromonahul Efrem, deşi nu făcea parte fizic din obştea Stareţului, a păstrat, totuşi, permanent legătura duhovnicească cu acesta, fiind unul din puţinii săi ucenici autentici.

***

Noua etapă a vieţii Stareţului Iosif, aceea de îndrumător duhovnicesc i-a creat de multe ori stări de întristare, din pricina ispitelor provocate de neascultarea celor care doreau a-i fi ucenici. Înţelegea acum motivul pentru care stareţii pe care îi cunoscuse în tinereţea sa (de ex. Gheron Calinic) nu primeau pe oricine ca ucenici şi nu-i învăţau meşteşugul mântuirii până ce nu arătau o supunere totală stareţului lor. Despre aceasta scria unui ucenic de al său, îmbărbătându-l la rându-i prin povestirea soluţionării problemei sale: Îmi povestea un frate că odată avea întristare pentru un alt frate pe care îl sfătuia mereu dar care nu-l asculta, şi se întrista tare pentru aceasta. Şi rugându-se, a căzut în extaz. Şi a văzut pe Domnul ţintuit pe Cruce în mijlocul unei lumini. Şi întorcându-şi capul către El, Hristos i-a zis: «Vezi cât am suferit Eu din dragoste pentru tine? Tu cât ai suferit?». Numai ce a auzit cuvântul acesta, şi toată întristarea a dispărut şi s-a umplut de bucurie şi pace şi, vărsând izvoare de lacrimi, s-a minunat şi se minunează de atâta înţelegere din partea Domnului, Care îngăduie necazurile dar mângâie atunci când vede că nu mai putem îndura.

Neînţelegerile iscate din neascultarea repetată a părintelui Ioan, greutăţile locului (alimentele şi materialele necesare traiului), precum şi pierderea liniştii prin desele vizite făcute Stareţului, l-a determinat pe acesta să caute un loc mai potrivit pentru nevoinţă.

Note:

[1] Ioan, zis şi Vlahul: nu este menţionat anul sosirii lui la Sfântul Vasile, dar cel mai probabil în 1933. Acesta avea să nu fie ucenicul potrivit: neascultarea sa faţă de Stareţ, manifestată în repetate rânduri, ducând la despărţirea de obştea nou înfiinţată, odată cu mutarea la Sfânta Ana Mică.

[2] Spre deosebire de fratele său, Nicolae avusese parte de o educaţie aleasă, fiind absolvent de excepţie al Şcolii Superioare de Comerţ, bun caligraf, înzestrat şi cu un deosebit dar muzical (în lume fiind studiase vioara, iar în Athos deprinzând cu măiestrie muzica bizantină). Pe lângă acestea, avea deosebite calităţi fizice, care s-au dovedit a fi mai preţioase obştii decât însuşirile intelectuale, el fiind până la moartea Stareţului cărăuşul obştii. Nici el nu a excelat în lucrarea niptică, însă a rămas în conştiinţa celor ce l-au cunoscut ca un mucenic, prin răbdarea pe care a arătat-o în suferinţele pricinuite de osteneala cărăuşiei. A adormit în Domnul la 11 septembrie 1983, la Mânăstirea Filotheu, aflată atunci sub conducerea mai tânărului său împreună nevoitor, Arhimandritul Efrem.

[3] Condiţiile de viaţă duse de multe ori la extrem (şi datorită locului dar şi datorită dorinţei de neagonsieală), cumulate cu un program duhovnicesc foarte strict (privegherea de toată noaptea, tăcerea desăvârşită, hrana minimă), dar mai ales povara ascultării necondiţionate tăiau elanul celor ce doreau să devină şi să rămână ucenicii Stareţului Iosif.

[4] Gherasim Menaghias s-a născut în 1881, la Atena, într-o familie bogată. Îşi face studiile la Zurich, iar în 1920 întră ca ucenic la Stareţul Calinic Isihastul. Din cauza problemelor de sănătate, Stareţul îl va trimite în 1925 la Schitul Sfântul Vasile, unde clima uscată şi liniştea locului ar fi trebuit să-i aline suferinţa. Prin 1934 va merge la Stareţul Iosif (sosit aici în 1928), care îl va ajuta să scape de suferinţă pentru o bună perioadă de timp. A fost cel care, cunoscând foarte bine limba germană, a redactat Epistola Sfintei Chinotite a Sfântului Munte către Hitler, în care cerea acestuia protecţia împotriva bulgarilor şi italienilor, totodată mijlocind pentru izbăvirea de la moarte a multor părinţi athoniţi, obţinând şi ajutoare umanitare pentru pustnici. Nu a rămas alături de Stareţul Iosif până la sfârşit, mutându-se la cele veşnice în 1957, pe când se afla în Mănăstirea Sfântul Pavel.

[5] Athanasie Kabanaos s-a născut în 1867, în Eghina, a studiat la Paris şi Viena, devenind un medic foarte bun. În 1881 se va închinovia la Mănăstirea Marea Lavră, devenind monah în 1901, fiind ales mai târziu stareţ al acesteia. A rămas în conştiinţa athoniţilor ca un om bun, smerit, binevoitor, iubirea sa faţă de aproapele devenind proverbială. Îl va cunoaşte pe Stareţul Iosif în 1935, dorind să-i devină ucenic (deşi era mai bătrân cu 30 de ani!). Vârsta, pregătirea academică, locul şi programul nu i-au permis şederea îndelungată la Sfântul Vasile, revenind la mănăstirea sa. În 1940 va trece la cele veşnice, Stareţul Iosif fiind înştiinţat despre aceasta printr-o vedenie.

[6] Părintele Efrem din Volos fost tuns de Stareţ cu numele Bătrânului său, dorind să-i fie ucenic nedespărţit. Îmbolnăvindu-se, a dorit să se trateze în afara Sfântului Munte, crezând că are tubercoloză (s-a dovedit a fi doar o hemoragie gastrică). Cu toate insistenţele Stareţului Iosif (care primise înştiinţare că odată plecat nu se va mai întoarce), va părăsi definitiv obştea acestuia. A ajuns un cunoscut duhovnic în Volos, intrând în mişcarea stilistă de acolo. A revenit pentru scurt timp în Athos, pe când Stareţul se afla cu obştea sa la Sfânta Ana Mică, plecând apoi la Montreal, Detroit și stabilindu-se definitiv în Texas. Îmbolnăvindu-se de cancer la stomac, a murit în 1984, regretând mereu despărţirea de Stareţ, care nu l-a uitat în rugăciunile sale, simţindu-i  adesea prezenţa acestuia.

[7] Părintele Efrem Katunakiotul s-a născut în 1912, în satul Ambelohori de lângă Thiva (Theba), unde bunicul său era preot, primind numele de Evanghelos. Părinţii săi, Ioan Papanikitas şi Victoria, se vor muta în Thiva pentru studiile copiilor lor. După terminarea gimnaziului va merge în 1933 în Sfântul Munte, intrând în ascultare la stareţii Efrem şi ieromonahul Nichifor, compatrioţi de ai săi (pe care îi cunoştea din copilărie), care se nevoiau la Katunakia (partea de miazăzi a Sfântului Munte). A fost tuns rasofor de bătrânul Efrem, primind numele de Longhin, iar după moartea acestuia Nichifor îi devine stareţ (de care va face ascultare timp de 40 ani). În 1935 va primi schima monahală, fiind tuns cu numele de Efrem, în cinstea Sfântului Efrem Sirul, ocrotitorul bisericuţei lor. Un an mai târziu, în 1936,  va fi hirotonit diacon şi apoi preot, fiind cunoscut apoi ca părintele Efrem Katunakiotul. După adormirea bătrânului Nichifor (25.09.1973), după 40 ani de grea ascultare, a devenit stareţ, întemeind o nouă obşte, pe care a povăţuit-o până în anul 1996, iar după o perioadă de pătimire mucenicească (din cauza unui atac cerebral, care l-a imobilizat complet) timp de un an şi jumătatea, a trecut la cele veşnice pe 14/ 27 februarie 1998.

Sursa: Pr. Dr. Cristian Groza, Gheron Iosif Isihastul (1897-1959) – Viaţa şi învăţătura (carte în curs de apariție la Editura Sfântul Nectarie). Fragmente din lucrare apar aici cu îngăduința autorului căruia-i mulțumim și pe această cale.

Părintele Cristian Groza este Preot Paroh al Catedralei Sfântul Ierarh Nicolae și Sfântul Mare Mucenic Gheorghe din Sfântul Gheorghe, Covasna și Doctor în Teolgie al Facultatății de Teologie Ortodoxă „Andrei Şaguna” – Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu, îndrumător fiind Arhid. Prof. Dr. Ioan. I. Ică jr.

Gheronda Efrem Katounakiotul: Pentru cei cu un serviciu solicitant

efraim-katounakiotis-vatopaidinos

Dacă omul se obişnuieşte să spună zilnic rugăciunea, chiar şi de câteva ori, dar în fiecare zi, încet-încet inima lui începe să se îndulcească şi va aştepta cu nerăbdare să vină acea clipă dedicată rugăciunii. Iar atunci când inima celui care se roagă se îndulceşte de ea, acela de la sine va căuta să se roage mai mult.

Cu puţin timp înainte de 1980, l-a vizitat pe Stareţul Efrem Katunakiotul (+1998) un tânăr judecător stagiar. L-a găsit în bucătărie făcându-şi rucodelia. Lua peceţi dintr-o oală cu apă caldă, care fierbea încet deasupra focului, pe vatră şi le sculpta.

A pus metanie şi s-a aşezat lângă el pe o ladă.

– Pentru ce ai venit, fiule? l-a întrebat Stareţul fixându-l pe tânăr cu privirea lui pătrunzătoare.

– Am probleme, Părinte, diferite probleme.

– Cât de des te mărturiseşti?

– Părinte, răspunse şovăielnic tânărul, nu mă mărturisesc.

– Ei, atunci, este firesc să apară probleme.

– Dar nu am ce să mărturisesc!

– Îți voi spune eu ce să mărturiseşti. Dar apoi vei merge la duhovnic? Ai văzut trecând pe drum o fată şi ai gândit ceva rău. Ce spui de aceasta?

– Bine, Părinte, voi merge să mă mărturisesc. Apoi a plecat, iar după câteva luni a venit din nou.

– Bine ai venit, Eftimie! Aşadar, te-ai mărturisit?

– Da, Părinte.

– Ţi-a dat duhovnicul dezlegare să te împărtăşeşti?

– Mi-a spus să mă împărtăşesc o dată la cincisprezece zile.

– E bine, a spus Stareţul mulţumit. Apoi ne spunea: „Mi-am dat seama că nu avea probleme mari”. Însă tânărul a continuat convorbirea, spunându-şi necazul său, şi anume că nu are timp să se roage din pricina serviciului, care îi răpeşte chiar şi orele libere. Atunci Stareţul zâmbind i-a spus:

– Îţi voi arăta eu cum să te rogi, iar tu să-mi spui dacă poţi sau nu.

Apoi Părintele Efrem şi-a lăsat alături rucodelia, s-a ridicat în picioare şi apropiindu-se de chiuvetă a spus:

– Este dimineaţă şi te-ai trezit din somn.

După aceasta Stareţul a dat drumul la apă şi cu mişcări simple a început să-şi spele mâinile şi faţa, repetând cu o voce dulce şi rugătoare: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă”.

Apoi s-a şters cu prosopul, continuând rugăciunea şi cu chipul său luminos, s-a întors către tânăr, întrebându-l:

– Aceasta poţi să o faci?

– Ei, Părinte, cum să nu pot, a mărturisit acela dezarmat.

– Însă fii atent, a continuat Stareţul. Să o faci în fiecare zi, iar nu o zi da şi una nu, căci Sfântul Isaac Sirul spune: „E o mare putere în mica faptă bună, ce stăruie mereu” [1].

– Şi încă ceva, a adăugat Stareţul, după ce s-a aşezat pe scaun şi se pregătea să-şi continue rucodelia. În sala de procese, unde eşti judecător, se află vreo icoană a Mântuitorului Hristos sau a Maicii Domnului?

– Da, se află.

– Aşadar, înainte de începerea procesului să te întorci către icoană și să spui: „Hristoase al meu, luminează-mă să nu nedreptăţesc pe nici unul dintre aceşti oameni”. Poţi să faci şi aceasta?

– Da, Părinte, pot să o fac.

– Eftimie, nu trebuie să devii judecător plin ca să te poţi ruga lui Dumnezeu, i-a spus Stareţul zâmbind.

Dar şi altora care spuneau că nu au timp de rugăciune din pricina greutăţilor familiale şi a multelor ocupaţii, le spunea în mod repetat: „Dacă eu în liniştea Katunakiei spun o sută de rugăciuni pe zi, iar voi în zarva oraşului şi a îndatoririlor pe care le aveţi la serviciu şi în familie spuneţi trei rugăciuni, suntem egali”.

L-am întrebat apoi dacă nu cumva acest număr de rugăciuni este prea mic, chiar şi pentru mireni. Iar Stareţul ne-a răspuns: dacă omul se obişnuieşte să spună zilnic rugăciunea, chiar şi de câteva ori, dar în fiecare zi, încet-încet inima lui începe să se îndulcească şi va aştepta cu nerăbdare să vină acea clipă dedicată rugăciunii. Iar atunci când inima celui care se roagă se îndulceşte de ea, acela de la sine va căuta să se roage mai mult.

Acest sfat l-a auzit şi tânărul judecător şi treptat a ajuns să iubească atât de mult rugăciunea, încât într-o zi a venit la Stareţ ca să-i ceară binecuvântarea pentru a se face monah în Sfântul Munte, lucru care s-a şi întâmplat, spre bucuria noastră a tuturor.

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

Sursa: Ieromonah Iosif Aghioritul, „Stareţul Efrem Katunakiotul”, traducere de Ieroschim. Ştefan Nuţescu, Schitul Lacu – Sfântul Munte Athos, Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2004, pp. 143-146 via Doxologia

Foto: Bătrânul Efrem Katounakiotul (stg.) împreună cu Starețul Efrem Vatopedinul (dr.).

Note:
[1] Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte ascetice, Filocalia X, Cuvântul 73.

Cărțile Ortodoxe pe care le cauți! Click pe banner!

logo-librarie

Cap. XLII: Despre ascultare [Patericul athonit, Ioannikios Kotsonis]

În aceeaşi noapte în care a fost tuns monah, dreptul Acachie din Kafsokalivia a visat că ţinea o lumânare a cărei lumini era aşa de strălucitoare, încât lumina întreaga zonă. Acest sfânt a trudit mai ales la acel fel de smerenie care e născută din ascultarea deplină. El, cu bucurie şi râvnă îi asculta pe toţi, atât pe egumen, cât şi pe fraţi, împlinind sarcinile grele şi uşoare care-i erau încredinţate.

chrismon

Pustnicul Damaschin mi-a spus că în Sfântul Schit din Kafsokalivia trăia părintele Grigorie (Karatos), în Chilia «Intrării în Biserică a Maicii Domnului». El avea sub ascultare un monah, care a căzut grav bolnav şi era pe moarte.
– Părinte, a spus el chiar înainte de a muri, unii m-au întrebat de ce nu mi-am împlinit ascultarea aşa cum mi-a fost încredinţată.
– Spune-le, fiul meu, că în locul tău eu voi fi răspunzător pentru împlinirea ei, i-a spus părintele.
Atunci monahul a zâmbit şi şi-a dat duhul.

chrismon

Un pustnic mai în vârstă spunea:
– Dintre virtuţile unui monah prima este ascultarea. Cea din mijloc e ascultarea şi ultima e tot ascultarea şi «Doamne, miluieşte…».
Şi iarăşi a spus:
– Ţi-ai găsit un părinte? Ai găsit raiul. Ascultarea e calea cea mai inteligentă şi mai scurtă de a-L găsi pe Dumnezeu. De la început, încearcă să găseşti în ea un gust dulce. Apoi continuă cu curaj şi pe cale vei aduna în sacul tău binecuvântările lui Dumnezeu.

chrismon

Când părintele doctor Spiridon Kambanos, călugăr la Marea Lavră, l-a primit ca începător pe părintele doctor Pavel Pavlidis, i-a spus:
– Ia o bucată de hârtie, un stilou şi scrie: Viaţa călugărească este «Să fie binecuvântat» şi «Binecuvintează».

chrismon

Părintele Damaschin din pustia Sfântului Vasile mi-a povestit despre binecuvântatul părinte Gherasim, care a trăit trei ani pe vârful muntelui Carmel, într-un paraclis al Profetului Ilie, mai sus de pustia Sfântului Vasile şi lângă Kerasia. Cu el avea un împreună nevoitor, părintele Calinic şi ucenicul său Isaac. La început, Isaac era neascultător şi certăreţ. Într-o zi, părintele l-a chemat şi i-a spus:
– Fiule, du-te şi caută alt loc. Până acum nu ai făcut nimic altceva decât te-ai certat.
Isaac s-a pocăit şi a început să suspine cu remuşcare. A plecat într-un loc pustiu şi a plâns toată ziua. De atunci înainte s-a schimbat complet. A devenit un ucenic evlavios. Se spune de asemenea că, după adormirea sa, trupul lui a răspândit mireasmă.
«Binecuvântată obşte, binecuvântată obşte!», acestea erau cuvintele pe care le spunea totdeauna monahul Iacob, Luminătorul de la Dionisiu, dar mai ales când s-a apropiat de moartea sa. El era mândria Athosului; un atlet al rugăciunii, un luptător pentru sfânta ascultare şi un exemplu de urmat în viaţa de obşte. El era absolvent al Institutului Politehnic din Atena, dar s-a remarcat şi a primit daruri în şcoala virtuţii, care se numeşte obşte.

chrismon

Egumenul mănăstirii bulgare Zografu a fost un om sfânt. El avea o înfăţişare îngerească. 40 de ani părintele său nu l-a chemat niciodată pe nume. I-a luat 20 de ani ca să scrie o carte, şi când i-a prezentat-o părintelui său, acela l-a încercat în continuare, spunându-i cu un ton aspru al vocii: «E tocmai bună de ars». Părintele i-a luat-o, dar nu a ars-o, pentru că după moartea lui a fost găsită printre lucrurile sale.

chrismon

Printre scrierile vrednicului de pomenire părinte Gavriil Dionisiatul a fost găsită următoarea:
«În anul 1810, când era egumen al Mănăstirii Dionisiu evlaviosul ieromonah Chiril, un frate pe nume Evdochim, care dorea să fie martir pentru Hristos, insista la părintele său să-i permită a merge la Constantinopol, ca să moară acolo ca mucenic. Egumenul, cunoscând caracterul neserios al călugărului, nu i-a dat binecuvântarea sa.
Evdochim a găsit pe un alt frate din mănăstire, numit Bonifatie, care avea aceleaşi păreri ca şi el şi au plecat împreună la Constantinopol, unde Îl predicau în public pe Hristos şi-l numeau pe Mahomed profet mincinos. Pentru aceasta, au fost aduşi în faţa judecătorului şi torturaţi, aşa cum făceau turcii de obicei. Nefiind în stare să îndure torturile, s-au lepădat de credinţa în Hristos şi amândoi au devenit musulmani, ca să-şi salveze viaţa aceasta trecătoare.
Câţiva ani mai târziu, Evdochim şi-a revenit în simţiri şi s-a întors la mănăstirea sa, unde a fost primit şi i s-a dat un canon pe care l-a împlinit cu pocăinţă. Apoi, după un timp, crezându-se destul de curajos, a dorit din nou să-şi verse sângele, ca să-şi spele păcatul lepădării. El l-a implorat pe egumenul Ştefan să-i dea voie să meargă direct la Constantinopol, ca să nimicească lepădarea sa prin mărturisirea lui Hristos şi moartea pentru El.
Egumenul l-a mustrat foarte aspru, spunându-i că ar trebui să rămână în rugăciune şi pocăinţă, şi ar fi deajuns ca să primească iertarea de la Dumnezeu. Evdochim a continuat să insiste, iar în cele din urmă egumenul a decis să trimită un frate tânăr, numit Iosif, ca să-l însoţească pe Evdochim la Constantinopol. Iosif era pictor şi foarte drept; el avea mintea unei persoane mai în vârstă.
– Te rog, însoţeşte-l pe frate, din dragoste, la Constantinopol, sprijinindu-l ca martor la martiriul său, pe care-l doreşte atât de mult.
Ca un bun călugăr în ascultare, binecuvântatul Iosif i-a făcut o plecăciune egumenului şi i-a spus:
– Binecuvintează, părinte, şi fie ca harul lui Dumnezeu să-mi dea putere mie, celui nevrednic.
De îndată ce au sosit în oraş, Evdochim s-a prezentat la curte, spunând tuturor că a greşit când a renunţat la credinţa sa şi a criticat religia islamică, proclamând credinţa în Hristos ca singura adevărată. Din acest motiv, judecătorul i-a poruncit să ţină în mâini cărbuni aprinşi, pentru a testa adevărul declaraţiei sale.
Nefericitul Evdochim şi-a pierdut din nou curajul şi a refuzat să facă aceasta şi, sub ameninţările judecătorului că va fi spânzurat dacă insistă asupra declaraţiei sale, s-a lepădat de credinţă din nou şi l-a acuzat pe Iosif, care era în auditoriu, că l-a silit să facă declaraţia aceasta. Apoi, judecătorul s-a întors către Iosif şi i-a spus că dacă refuză să se lepede de credinţa sa şi să devină musulman, va fi ucis, pentru că a încercat să schimbe credinţa unui musulman.
La acestea, vrednicul de pomenire a răspuns că Evdochim însuşi a dorit să devină martir pentru Hristos şi că el l-a însoţit numai din dragoste frăţească. Dar să se lepede de Hristos, singurul Dumnezeu adevărat, şi să devină musulman, nu va face niciodată, chiar de-ar fi să moară de o sută de ori.
După aceasta, Evdochim a fost eliberat şi lăudat de turci, iar Iosif a fost închis. Peste câteva zile a fost condus din nou în faţa judecătorului, unde a repetat din nou mărturisirea lui Hristos. I s-a spus atunci că, dacă continuă să insiste asupra părerilor sale, va fi torturat şi decapitat, iar dacă se va răzgândi, va fi răsplătit cu multe onoruri şi bogăţie. La aceste ameninţări, binecuvântatul Iosif nu a fost tulburat deloc, ci a declarat hotărât credinţa în Hristos. În închisoare a îndurat cu mare putere torturi, iar în cele din urmă a fost decapitat, primind de la Hristos cununa slavei de martir.
Iar vrednicul de milă, Evdochim, rămânând un scurt timp în acea falsă poziţie şi neputând să îndure mustrările conştiinţei sale, pentru comportamentul şi trădarea fratelui său, s-a întors la mănăstire, rugându-se ca ei să aibă milă de mântuirea lui.
După ce au auzit povestea acestei întâmplări, egumenul şi fraţii nu i-au dat voie să intre în mănăstire, dar din milă i-au impus un canon pentru restul vieţii, ca să stea la mică distanţă de mănăstire, lângă un izvor, într-o chilie mică, unde să-şi plângă marile sale păcate, iar înaintea morţii sale i se va permite să primească Sfintele Taine.
Sub acest canon a trăit sărmanul de el aproape 30 de ani, postind, lucrând şi plângându-şi cumplita cădere. Părinţii cei mai bătrâni, ce au supravieţuit veacului acesta, îşi amintesc că venea până la drumul ce duce spre mare, pentru a lua pâine şi mâncare de post. Despre marile sale nevoinţe mărturisesc prispele ce s-au păstrat până astăzi, lucrate numai de mâinile sale, în acea văgăună prăpăstioasă şi stâncoasă, precum şi cei câţiva măslini şi alţi copaci sădiţi de el, ce poartă denumirea de «Evdokimos» sau «La Evdokimos».
La ostenelile trupeşti mai adăuga şi lacrimile nesecate, după cum au constatat duhovnicii mănăstirii care l-au vizitat.
Iar Preabunul Dumnezeu, nevoind moartea păcătosului şi văzându-i întoarcerea prin pocăinţă adevărată, a primit şi a iertat făptura Sa, înştiinţându-l pe acesta printr-o vedenie şi îndemnându-l să se ducă la mănăstire, să ceară să se împărtăşească cu Sfintele Taine şi să fie pregătit pentru cea din urmă clipă din viaţa sa.
El a venit la biserică prin întuneric, a bătut la poartă şi a întrebat de egumenul Evloghie. I-a spus despre vedenie şi cu lacrimi a cerut iertare şi să primească Sfintele Taine. După ce s-a împărtăşit, a refuzat să intre în mănăstire, chiar dacă egumenul i-a dat binecuvântare să facă lucrul acesta. În schimb, s-a întors spre răsărit, şi-a încrucişat mâinile pe piept şi acolo, lângă intrarea în mănăstire, înainte de zorii zilei şi-a dat duhul, rămânând un exemplu pentru noi toţi, că putem evita blestemata mândrie a neascultării, care a pricinuit căderea omului încă de la început.
Din cauza neascultării au căzut din cer în iad şi unii dintre îngerii netrupeşti. Dimpotrivă, smerenia şi ascultarea l-au făcut pe binecuvântatul monah Iosif să se alăture cetei sfinţilor din cer.
Neascultarea e un mare păcat, dar pocăinţa e admirabilă. Treizeci de ani, Evdochim şi-a petrecut viaţa la o mică distanţă de mănăstire, de unde putea asculta clopotele şi cântările de seară, privind biserica luminată la ceasuri şi privegheri, ştiind că fraţii săi mergeau la slujbe şi primeau Sfânta Împărtăşanie în timpul Liturghiilor. Ca un alt Adam, izgonit din rai şi singur pe marginea prăpăstiei, el avea numai păcatele ca însoţitori.
Fie ca Dumnezeu să o cruţe pe creatura Sa şi să-i dea pace. «Am păcătuit înaintea Ta, Părinte, şi nădăjduim să aflăm mântuire prin mila Ta».

chrismon

Părintele Efrem din Katunakia, care avea multă învăţătură şi experienţă despre teologie, adesea dădea sfaturi despre iubitul subiect al binecunoscutei ascultări:
„Numai diavolul ştie totul despre importanţa unui stareţ şi despre puterile ce-i sunt date lui. Dacă părintele tău îţi spune să mergi pe lună, du-te. Nu contează cum e părintele. Nu trebuie să aibă importanţă pentru noi. Singurul lucru important e ascultarea. Ai ascultat? Dacă da, vei merge în Rai.
Poţi să primeşti Sfânta Împărtăşanie de zece ori pe zi, sau să te rogi cu rugăciunea minţii sau să mergi la priveghere şi să posteşti tot timpul. Nu e destul. Trebuie să fii ascultător. Te supui? Vei vedea Raiul. Nu te supui? Vei merge în iad. Nu e cale de mijloc. Adam nu s-a supus şi a fost scos afară din rai. Nu e nimic altceva între acestea. Aceasta e singura cale. Proorocul Ilie Îl avea pe Dumnezeu. Elisei îl avea pe proorocul Ilie ca îndrumător. Proorocul Ilie, înainte de a pleca din această viaţă, l-a avut pe Ghezi sub ascultare. El, care a fost ascultător, a fost de folos în vindecarea lui Neeman de lepră. Şi astfel se exprimau şi călugării, cu puţine cuvinte: «Ascultarea înseamnă viaţă, neascultarea înseamnă moarte». Prin ascultare câştigi tot. Nu încercăm să spunem că toate celelalte nu contează. Te pot folosi, dar într-un mod secundar.
Singura fiinţă pe care am iubit-o vreodată şi de care îmi era frică era părintele Iosif. Câteodată, părintele spunea ceva ce în aparenţă părea greşit. Dar trebuie să împlineşti ascultarea. Ascultare deplină. Lângă părintele am trăit roadele unei ascultări depline. Când îi eram ascultător, nu-mi era frică nici de Dumnezeu. Şi ce spunea părintele? «Eşti iertat. Să fii binecuvântat».
Erau doi bătrâni care trăiau lângă noi şi aveau un ajutor. El fusese căsătorit, dar fiindcă era posedat de demoni, soţia lui a divorţat de el, iar el a plecat la Sfântul Munte. A mers la cei doi bătrâni şi ei i-au spus: «Dacă ai grijă de noi, vei moşteni tot ce avem, micuţa noastră locuinţă şi bisericuţa din ea». «Accept», a răspuns el.
El era foarte ascultător; strângea sare din ocnele de sare şi o schimba pe cartofi, ceapă şi fasole. De asemenea, lucra lucruri de mână. Pleca pe întuneric şi venea pe întuneric. Îi judecam pe bătrâni, spunând: «Dacă se îmbolnăveşte tânărul de o asemenea muncă grea, cine va avea grijă de voi?». În ciuda tuturor, nu i s-a întâmplat nimic; el era ascultător şi continua să aibă grijă de bătrâni. Dar când cineva din Statele Unite i-a trimis o sută de dolari, a păstrat banii, fără să-i întrebe pe bătrâni. De atunci înainte a început să facă aşa cum dorea el. Chiar şi demonul din el a devenit tulburat. Când cineva îşi urmează propria voie e egal cu neascultarea. Asemenea lucruri s-au întâmplat de multe ori.
Binecuvântat e monahul din ascultare, care îl iubeşte pe părintele său, aşa cum îl iubeşte acela pe el. Dacă aceasta ar fi peste tot, toţi ar deveni sfinţi. E ca şi cu bătrânul care i-a spus ucenicului lui: «Cum mă vezi pe mine?». «Ca pe un înger», i-a răspuns el. «Va veni un timp când mă vei vedea ca pe un demon», a spus bătrânul.
Nu că bătrânul e un demon. De fapt, ispita vine şi-ţi aduce gânduri împotriva bătrânului; aşa cum mi s-a întâmplat şi mie odată, când n-am putut sluji Liturghia, deoarece am vorbit împotriva lui. Nu judeca pe nimeni, nici pe vecinul tău, nici pe altă persoană. Nu-ţi poţi imagina cât de repede harul lui Dumnezeu se depărtează de tine.

chrismon

Părintele Ahile de la Sfânta Ana, simplu şi bun la inimă, printre alte multe lucruri ne-a spus şi despre o experienţă personală pe care o avusese. Înaintea morţii sale, propriul său tată, care a trăit până la o vârstă bogată şi înaintată, a venit să stea cu el şi să fie îngrijit. Cu un an înainte de a muri, tatăl său a fost tuns monah de fiul său. Când se apropia timpul plecării tatălui său, părintele Ahile a intrat în camera lui şi a observat că era supărat.
– Tată, de ce eşti aşa tulburat? a întrebat el.
– Fiindcă au venit diavolii, ameninţându-mă, spunând că-mi vor lua sufletul.
– Dacă vin din nou, i-a spus Ahile tatălui său, spune-le: «Ce vreţi de la mine? Sunt sub ascultarea unui părinte. Sunt numai un călugăr sub ascultare».
În ziua următoare, demonii au venit din nou la el. Aşa că el a spus: «Ce vreţi de la mine? Sunt sub ascultarea unui părinte». Demonii au dispărut imediat.

chrismon

Un ascet ascultător în vârstă şi cu discernământ, care avusese grijă de trei părinţi bătrâni, spunea:
– Ascultarea îţi va aduce de toate. Ascultarea Îl câştigă pe Însuşi Dumnezeu.

chrismon

Părinţii aghioriţi spun:
– Ascultarea este viaţă; neascultarea este moarte.

chrismon

În Chilia «Intrării în Biserică a Maicii Domnului», ce aparţine de unul din schiturile Mănăstirii Xenofont, trăia cu mulţi ani în urmă un călugăr foarte simplu, bun şi amabil, pe nume Teofilact.
Când de sărbătoarea «Teofaniei» a auzit: «Azi apele sunt sfinţite», l-a întrebat pe părintele său, Grigorie:
– Părinte, cum se întâmplă? Sunt toate apele sfinţite? Chiar apele mării?
– Desigur, fiul meu. Harul nevăzut, atotcreator, acţionează asupra tuturor vieţuitoarelor şi a celor fără de viaţă, lucruri văzute şi nevăzute, şi sfinţeşte toată materia, cu scopul sfinţirii omului. Şi prin această apă sfinţită, toţi credincioşii Bisericii sunt sfinţiţi. Aşa că apele mării sunt sfinţite şi devin luminătoare. De fapt, dacă vrei să fii martor la aceasta, coboară-te până la mare şi vei afla apa proaspătă şi azi poţi să o bei.
Astfel i-a vorbit părintele evlaviosului călugăr, care, cu o ascultare fără murmur, a mers cu un vas de la schit până la mare. El a gustat apa şi a aflat-o într-adevăr foarte proaspătă; şi-a umplut vasul şi s-a întors la părintele său plin de bucurie.
Împreună cu părintele său au ţinut aceasta în taină timp de 35 de ani. În fiecare an, părintele Teofilact se cobora până la mare şi lua, ca binecuvântare, apă proaspătă, de băut. Şi aceasta a continuat trei ani după moartea părintelui său, până când a fost silit să descopere această minune celorlalţi părinţi din schit, prin propria sa simplitate şi ascultare. Ei au reacţionat cu îndoială, puţină credinţă şi gândire raţională şi apoi l-au convins pe el să meargă şi să le aducă nişte apă ca să bea. Părintele Teofilact a plecat bucuros. Când s-a întors cu vasul, era umplut, de această dată, numai cu apă sărată de mare.

chrismon

Un pelerin l-a întrebat odată pe un pustnic:
– E posibil pentru un mirean să fie ascultător, de vreme ce nu e călugăr? Un călugăr îl are pe stareţul său. Dar un mirean?
El i-a răspuns:
– Să spunem că toţi avem acelaşi duhovnic. Acela e cel căruia ne supunem. Dacă lucrezi undeva şi ai un superior, un director sau un director adjunct, trebuie să te supui; nu e altă cale. Părintelui tău duhovnicesc te supui duhovniceşte. Să te supui supraveghetorului tău la muncă e obligatoriu. Nu poţi să faci altceva decât să te supui. Dacă eşti soldat în armată, te supui sergentului tău. Nu poţi refuza. Nu poţi să spui: «Nu, nu merg acolo». Te supui din necesitate. Când îl întrebi pe duhovnicul tău «Ce să fac?», şi el îţi spune «Fă aceasta, fiul meu», trebuie s-o faci. Fiecare persoană are un părinte duhovnic. Părinţii aveau un îndrumător şi un egumen. Tu îl ai pe părintele tău duhovnicesc. E acelaşi lucru. Trebuie să fii sfătuit de el şi să te supui. Iar duhovnicii nu sunt… oameni obişnuiţi. Duhovnicul nu este un om comun. Nu. Dacă a spus duhovnicul un lucru, asta înseamnă că l-a spus Dumnezeu Însuşi. Iar dacă te-a iertat duhovnicul, înseamnă că Dumnezeu te-a iertat.
Să luăm următorul exemplu. Să zicem că ai făcut ceva şi din această pricină duhovnicul îţi interzice să te împărtăşeşti o lună. Te-ai putea oare împărtăşi mai devreme de o lună? Sigur că nu, fiindcă eşti legat. Şi nu te împărtăşeşte nici alt preot, ştiind că eşti legat. Nici tu nu poţi încălca porunca duhovnicului tău, ducându-te să te împărtăşeşti înainte de trecerea lunii. Ci, abia după aceea te vei putea împărtăşi. Duhovnicul are putere mare. «…şi oricâte veţi lega pe pământ, vor fi legate şi în cer, iar oricâte veţi dezlega pe pământ, vor fi dezlegate şi în cer». Dacă ţi-a spus duhovnicul «Doamne, iartă-l!», înseamnă că Dumnezeu te-a iertat. Iar dacă nu te-a iertat duhovnicul, nici Dumnezeu nu te-a iertat, căci duhovnicul este reprezentantul Său.
În Schitul Sfânta Ana Mică trăia un părinte cu ucenicul său. Era una din sărbătorile Maicii Domnului. Ucenicul i-a spus:
– Părinte, ar trebui să merg să pescuiesc, pentru că e zi de sărbătoare şi ce-o să avem la cină?
– Fiul meu, i-a răspuns bătrânul, iată vecinii noştri sunt pescari. Dacă Maica Domnului vrea să avem peşte la cină, vecinii noştri ne vor aduce. De vreme ce nu ne-au adus, Maica Domnului nu doreşte să avem peşte.
– Dar, părinte, ar trebui să avem peşte.
– Nu, nu vreau, a spus părintele.
– Voi merge să pescuiesc, a spus ucenicul şi a plecat.
Imediat, părintele s-a gândit că ucenicul său poate avea o mare ispită şi să cadă în mare, din pricina neascultării. Aşa că a mers în camera lui şi a început să se roage cu şiragul de metanii, pentru ucenicul său. Între timp, monahul a ajuns la mare şi a aruncat undiţa. Imediat a simţit că s-a prins ceva de capătul ei. A tras cu putere şi deodată a ieşit din apă un trup negru, foarte negru, cu ochi sălbatici, gata să-l atace pe monah. Dar o putere nevăzută părea să-l ţină pe loc (bătrânul se ruga pentru ucenicul său).
Monahul a fugit îngrozit, cu satana urmărindu-l îndeaproape tot drumul, de pe ţărm până la Sfânta Ana, prin curte, până aproape de uşa chiliei sale. Când a deschis uşa să intre, diavolul i-a spus: «Monahule, ce pot să-ţi fac, de vreme ce părintele tău se roagă cu şiragul de metanii pentru tine? Altfel te-aş fi aruncat în mare şi te-aş fi înecat».
Iată ce poate face neascultarea!

chrismon

Un monah mai în vârstă spunea:
– Ne lipseşte smerenia. De aceea suntem chinuiţi şi chinuim şi noi pe alţii. Suferim până devenim smeriţi.

chrismon

De trei ori fericitul bătrân H. de la Sfânta Ana a făcut multă ascultare la duhovnicul său, care l-a ţinut timp de 18 ani paraclisier la Kyriakon! În acei ani, creştinii erau foarte evlavioşi şi avea de la 3 până la 4 Privegheri pe săptămână. Şi acest vrednic de pomenire, întotdeauna desculţ, îşi împlinea îndatoririle sale cu multă grijă. Din cauza muncii grele şi a faptului că trebuia să stea în picioare tot timpul, a plecat din această lume ca un martir, bucuros şi în pace.

chrismon

Părintele Serafim din Dimitriada a fost un exemplu de monah ascultător pentru părintele său cipriot, Onufrie, de la Sfânta Ana.
Virtutea părintelui Serafim a ajuns înălţimile părintelui său duhovnicesc. Pentru orice i se cerea de ceilalţi părinţi ai schitului să facă, el răspundea întotdeauna «să fie binecuvântat». El avea o ascultare desăvârşită.
Odată, părintele Mina i-a spus:
– Frate, fă dragoste şi du-te la arsana să iei peşte, că avem mare nevoie.
Părintele Serafim s-a supus şi a plecat imediat spre mare. Pescarii însă, neavând peşte, fără ca el să-şi dea seama, i-au pus în desagă*, în loc de peşte, pietre din mare! El le-a cărat la chilie. L-a chemat pe părintele Mina să-i aducă un vas albastru să pună peştele, pentru că sacul lui era foarte greu.
L-a golit în vas şi cu mare uimire au văzut că erau pietricele. Atunci părintele Mina i-a spus:
– Vezi aceasta? Neascultarea ta a schimbat peştele în pietricele.
El l-a crezut şi a început să plângă, cerându-şi iertare.
Părintele Serafim era neînvăţat, dar cu răbdare a practicat caligrafia şi una din lucrările sale de caligrafie, o poezie, e păstrată până astăzi. A avut moartea unui om drept.
În Chilia Sfântului Ioan Botezătorul de la Schitul Sfânta Ana trăia părintele Grigorie, care niciodată nu a fost neascultător. Ca să-l ajute să sporească pe calea nepătimirii, părintele său îl mustra în faţa celorlalţi, în timp ce erau în biserica principală, spunându-i:
– Pleacă de aici.
Şi el, plin de bucurie, cădea la pământ în prezenţa tuturor, atât a părinţilor, cât şi a vizitatorilor şi spunea:
– Aceste picioare mă vor conduce spre Rai!
După plecarea din această lume trecătoare a părintelui său, el, care dorise atât de mult isihia, a mers la Chilia «Adormirii Maicii Domnului» de la Sfânta Ana Mică.
*Desaga (ντορβάς) este traistă formată din două părţi care se poartă pe umeri sau pe şa.

chrismon

Părintele Azaria se plângea şi plângea de câte ori era neascultător. Când era întrebat despre tristeţea sa, el răspundea:
– Un călugăr din ascultare este sub binecuvântarea şi apărarea părintelui său. Chiar şi în absenţa lui, binecuvântările îl ocrotesc de multe rele. Un călugăr neascultător seamănă cu o barcă prea încărcată, care e lovită de valuri şi până la urmă e scufundată de ele.

chrismon

Părintele Grigorie de la Sfânta Ana, care dorea isihia, a plecat la Schitul Sfânta Ana Mică, dându-i Chilia Sfântului Înaintemergător părintelui Averchie. Ultimul era originar din Bulgaria şi învăţase cu mare entuziasm să vorbească greaca.
Părintele Averchie a fost întocmai ca părintele său şi ca părintele Mina din Mavrovunio. Nici un cuvânt fără rost nu ieşea din gura sa. El câştiga bani vânzând lămâi şi portocale cultivate în grădina sa, şi astfel îşi cumpăra rezerva anuală de grâu. Întotdeauna îi lua înăuntru pe vizitatorii săi. De fiecare dată când un străin bătea la uşa lui, îi deschidea şi-i oferea 4 sau 5 smochine, pe o scândură de lemn, împreună cu nişte apă, într-o cană de lemn. Apoi imediat se apleca şi pleca, ca să nu piardă prin vorbă legătura cu Dumnezeu.
Când un lucru obştesc trebuia făcut în schit, el era primul care ţinea o funie în mâinile sale, ca să poată fi ascultător cu dragoste, iar ceilalţi părinţi ai bisericii îi spuneau:
– Părinte, eşti bătrân. În fiecare zi este Liturghie şi tu nu mănânci nimic altceva decât pâine şi apă. Ce se va întâmpla cu tine? Trebuie să te gândeşti şi la trupul tău, ca să poţi sluji până la sfârşitul vieţii!
Iar el, foarte serios şi cu lacrimi în ochi, răspundea:
– Părinţilor, acum trebuie să stau treaz în ascultare, că sunt bătrân, ca să nu fiu prins în neascultare în clipa morţii, şi astfel să-mi pierd sufletul!
Rareori mergea la Karyes şi-i sfătuia pe toţi să nu se depărteze deseori de schit.
– Nu e bine pentru călugăr să plece des din schit, pentru că există pericolul pierderii cursului practic al virtuţii, care ridică monahul la înălţimile unei lupte interioare ce-l face nepătimitor.
Mulţi se spovedeau la el, pentru că ştiau că ascultarea lui era ireproşabilă, că niciodată nu-şi avea voia proprie şi că sfatul lui era liber de orice gânduri rele. El slujea Liturghia desculţ, vara şi iarna, fiind ca părintele Ilarion Isihastul, care trăia mai sus de Dionisiu în săraca aşezare a Înaintemergătorului.

chrismon

Cu mulţi ani în urmă, în una din mănăstirile atonite nu era nici un sicriu, aşa că unul dintre părinţi, care era tâmplar, a făcut unul ca să fie folosit de toţi părinţii, în care puteau fi căraţi până la cimitir când mureau. De îndată ce a fost terminat, a fost dus în biserica principală. Toţi au auzit de el şi au venit să-l vadă. Apoi, «dikaiosul» a spus:
– Mă întreb cine va fi primul care va fi cărat în el de la biserică la cimitir?
Toţi şi-au pierdut curajul, cu excepţia unui tânăr care i-a spus părintelui său:
– Părinte, am binecuvântarea să merg eu primul?
Şi părintele i-a spus:
– Da! ştiind că tânărul ajunsese la înălţimi de virtute.
Părinţii au crezut că tânărul glumise. Dar el a început cu lacrimi de pocăinţă să se pregătească pentru moarte. Părintele său a cunoscut aceasta. Exact cu 40 de zile mai târziu clopotele au bătut. Când au auzit toţi de la schit se întrebau unul pe altul cine plecase, şi când au aflat, au spus:
– O, ce hoţ! Ascultându-şi părintele, care i-a dat binecuvântare să plece primul, a părăsit această viaţă trecătoare pentru cea veşnică. Astfel a furat raiul prin ascultare!
Şi ei, plini de bucurie, l-au urmat până la mormânt, minunându-se că până astăzi ascultării depline nu îi este frică de moarte, dar dăruieşte celor ce o au, trecere fără frică de la pământ la cer! Şi toţi l-au binecuvântat pe tânărul monah şi pe părinţii săi, care au devenit exemple strălucitoare de urmat pentru toţi monahii.

chrismon

În 1922, unul din părinţii de la Sfânta Ana l-a adus pe tatăl său natural, Ioan, la schit. După un timp, bătrânul a fost tuns monah şi i s-a dat numele Ioachim. Fiul său, călugărul Antonie, i-a spus lui:
– De vreme ce nu poţi să citeşti, poţi să-ţi foloseşti degetele ca să spui Rugăciunea lui Iisus.
Arătând spre mâna tatălui său, a adăugat:
– De vreme ce păcătuim cu aceste mâini, trebuie să ne folosim degetele, să spunem această mică rugăciune, ca să ne mântuim.
Părintele Ioachim s-a supus desăvârşit şi se ruga după cum a fost învăţat. Lui i-au fost dăruite lacrimi neîncetate cu rugăciunea sa şi a devenit atât de smerit, încât de fiecare dată când vedea călugări tineri le săruta picioarele!
Părinţii schitului au vrut să încerce dacă lacrimile sale erau cu adevărat din umilinţă sau dacă avea o voinţă proprie, aşa că într-o zi i-au spus:
– Părinte Ioachim, când treci pe lângă cimitir, ar trebui să spui: «Părinţilor, binecuvântaţi». Şi bătrânul Ioachim, un adevărat fiu al ascultării, când trecea pe lângă cimitir, se oprea la intrare şi spunea: «Părinţilor, binecuvântaţi».
Chiar atunci, oasele celor răposaţi au scârţâit şi el a auzit o voce, spunând: «Domnul, bătrâne Ioachim». Şi părinţii care erau cu el au spus:
– Vai de noi, care am venit aici de tineri, dar nu ne-au fost dăruite încă asemenea daruri!

chrismon

Părintele Nicanor, duhovnicul mănăstirii sârbeşti Hilandar, ne spunea despre părintele Miron că de 56 de ani nu a părăsit niciodată împrejmuirea mănăstirii. Când părintele său l-a făcut călugăr, i-a dat o cruce din lemn şi i-a spus:
– De acum înainte această cruce e tot ce ai. Vei fi înmormântat cu ea. Ai grijă să nu o pierzi.
20 de ani mai târziu, părintele Miron a căzut grav bolnav. Călugărul ce-l îngrijea la infirmerie se întreba de ce el refuza cu putere să-şi deschidă cămaşa, pentru ca pieptul lui să fie frecţionat cu alcool. După ce i s-a cerut de multe ori, în final a renunţat şi a permis tratamentul. Când i-a deschis cămaşa, infirmierul a văzut mirat cum crucea de lemn fusese cusută de pielea părintelui Miron şi că era întipărită în carnea lui. Imediat, el a plecat şi i-a spus părintelui său duhovnicesc, iar acesta i-a răspuns: «Hai să mergem şi să vedem dacă nu e o înşelare duhovnicească. Ia un brici şi taie cu atenţie carnea, ca să scoţi crucea».
Infirmierul i-a comunicat părintelui Miron porunca părintelui duhovnicesc, iar acesta s-a supus bucuros, oferind imediat trupul său, fără nici o şovăială. Din cauza ascultării, părintele infirmier nu l-a tăiat, pentru că el era sigur acum că părintele Miron şi-a luat această nevoinţă cu un duh de smerenie, din dragoste curată pentru Hristos.

chrismon

– Când ai devenit călugăr, şi ce te-a făcut să iei această hotărâre?
– Eu, fiul meu, am dorit să fiu călugăr de când eram foarte tânăr, dar părinţii mei nu m-au lăsat, ci m-au căsătorit. Am avut doi copii şi în 1955, la vârsta de 66 de ani, am venit ca să fiu călugăr, întâi la Mănăstirea Grigoriu, ne-a spus un călugăr dionisiatan.
– Şi ai avut curaj să-ţi părăseşti familia?
– O, fiul meu! Am fost ars de dorinţă dumnezeiască, de dragostea mea pentru Hristos, pentru viaţa de mănăstire. Aşa că mi-am părăsit soţia, copiii, tot ce aveam, nurorile, nepoţii, şi am venit să-i ofer lui Dumnezeu bătrâneţea mea, de vreme ce nu mi s-a permis aceasta în tinereţe.
– Ai stat în Mănăstirea Grigoriu mult timp?
– Am stat acolo 8 luni. Apoi, pentru un motiv anume, am plecat şi am venit la Dionisiu. Dar Visarion, egumenul de la Grigoriu, era un egumen bun. El m-a învăţat cum să-mi împlinesc regula de ascultare. Trei şiraguri de metanii pentru Iisus, unul pentru Maica Domnului şi iarăşi la fel, până am împlinit 12 în total. Acum fac unul şi pentru Sfântul Ioan Botezătorul, Sfântul Nifon şi, după aceea, cât de multe vreau. Mi-a dat, de asemenea, un meşteşug de ascultare, de vreme ce eram bun la construcţii. Mi-a plăcut ascultarea. De fiecare dată când mi se cerea să merg, spuneam «binecuvintează». Când am venit prima dată aici, mi-au spus numai două lucruri: «Să fii binecuvântat» şi «Binecuvintează». Eram foarte fericit să fac bine pentru ceilalţi.
– Cum altfel, noi, călugării din chinovii, am putea progresa în virtute?
– Ei bine, încă nu ştii? N-ai învăţat? Ascultă! Ascultare şi dragoste. Ascultarea îţi dă pace, bucurie şi dorinţă pentru Hristos. Iar milostenia e de asemeni un lucru mare. Prin aceste lucruri intri în rai. Dumnezeu îţi iartă toate păcatele. Înţelegi? Mândria e un lucru rău. Cât de mult nu-i place lui Dumnezeu! Nu ca fariseul: «Eu dau şi dau». În final, cel ce-şi bătea pieptul a câştigat răsplată.
– Părinte, ce să fac ca să mă mântuiesc? l-a întrebat un pelerin mirean.
– Ascultă-ţi părintele duhovnic şi fii smerit. O persoană suferă adesea din cauza sa, a adăugat, referindu-se la mândrie.

chrismon

Un ascet spunea:
– Nu e o idee bună să-ţi schimbi îndrumătorul duhovnicesc. Gândeşte-te la o clădire în construcţie, când sunt schimbări permanente de ingineri şi constructori. Rezultatele nu vor fi bune. Îndrumătorul duhovnicesc, ca un înţelept, trebuie să fie liber să ia hotărâri, nu să urmeze linia celorlalţi.
De asemenea a mai spus:
– Nu voi da niciodată o prescripţie de la distanţă. Nu se poate vindeca de (la) departe.

chrismon

Un părinte a spus:
– Vrei să fii monah bun în ascultare şi, ca rezultat a 10 până la 15 ani de asemenea ascultare, să devii ascultător cu discernământ? Respectă ce spune Sfântul Ioan Scărarul. El povesteşte despre un bătrân care a mers la un începător şi, de asemenea, la unul care fusese monah de 15 ani. El i-a spus primului: «Cântă». «Binecuvintează. Voi cânta». Şi el a cântat. Atunci i-a spus celuilalt călugăr să cânte. Ultimul, care era monah de mulţi ani, a spus: «Binecuvintează. Eu nu vreau să cânt».
Amândoi au făcut bine. Refuzul celui de-al doilea monah de a cânta nu a fost o neascultare. Dar era o neascultare pentru primul dacă refuza, pentru că el era încă începător. Nu există altă cale, trebuie să treci prin ascultarea fără cârteală. Nu e nimic altceva decât «Binecuvintează». După 15 ani, ascultarea fără cârteală te conduce spre ascultarea cu discernământ.
Să nu crezi că un părinte duhovnicesc nu-i iubeşte pe fiii săi. Ar fi minunat dacă fiii l-ar iubi pe părinte, aşa cum îi iubeşte el pe ei.

chrismon

Cineva, care s-a luptat pentru duhovnicie şi virtute, a spus:
– Un monah, de dragul ascultării, trebuie să moară de multe ori într-o zi.

chrismon

Odată, un părinte, ca să-l elibereze pe ucenicul său care era legat de lucruri materiale, i-a poruncit să-şi distrugă ceasul din aur de tencuială. Acel monah îşi iubea ceasul ca pe un idol. Era un dar de la tatăl său. După o mare luptă interioară, a triumfat asupra ego-ului sinelui şi a dragostei iraţionale pentru idol şi s-a supus. Astfel a devenit fericit şi liber.

chrismon

Un călugăr evlavios dintr-un schit se ruga Maicii Domnului să rămână ucenic pentru tot restul vieţii sale pământeşti. Îi era frică de autoritatea ce o presupune un îndrumător duhovnicesc. El spunea: «Sunt un păcătos».
Puţini au fost atât de buni şi darnici ca el, harnici şi neobosiţi în ascultare, muncitori pentru îndatoririle obşteşti. Deşi era slab la trup, munca lui era egală cu a altor zece. Se supunea părintelui său, ca şi cum era un sfânt.

chrismon

Părintele Iosif, Locuitorul din peşteră, spunea:
– Dacă un monah nu înţelege bine de la început sensul ascultării şi al rugăciunii neîncetate, plângi pentru el. Pentru că, dacă nu înţelege aceasta, este ca şi cum s-ar fi născut orb şi ar fi rămas orb. Venirea la Sfântul Munte nu valorează nici cât biletele pe care le-a plătit să ajungă aici. Un călugăr neascultător devine fiul diavolului. Cel ce-şi amestecă voia sa cu a părintelui său e ca un om ce face adulter. Din această cauză suferă ispite.

chrismon

Sfântul Siluan spunea:
Odată, în 1932, un călugăr de la Sfântul Pantelimon, din Vechiul Russikon, m-a vizitat. L-am întrebat:
– Ce mai faci?
Iar el, cu o faţă veselă, mi-a răspuns:
– Simt o mare bucurie.
– Şi de ce eşti aşa de bucuros?
– Toţi fraţii mă iubesc.
– Dar de ce?
– Pentru că-i ascult pe toţi. Când mă trimit undeva, eu spun «Binecuvintează».

chrismon

Era un călugăr care-şi putea împlini ascultarea şi în acelaşi timp să spună rugăciunea lui Iisus şi să verse lacrimi pentru întreaga lume. Egumenul i-a spus că i s-a dăruit această binecuvântare pentru ascultarea lui.

chrismon

Un ascet spunea:
– Ascultarea nu trebuie făcută cu supărare şi cu forţa. Nici un stareţ şi nici o stareţă nu e un Diocleţian, care spune tot timpul numai «Nu». Trebuie să le fim recunoscători, pentru că ne ocrotesc pe noi. N-ar trebui să fie reacţii negative împotriva lor, nici neascultare.

chrismon

Un ascet în vârstă a fost întrebat:
– Este nădejde ca să se vindece o boală mai veche a sufletului?
– Este, atunci când faci ascultare şi începi cu privegherea. Într-o săptămână, ţi-ai redobândit sănătatea. «Ascultarea îl mântuieşte pe cel ce face ascultare, iar toate celelalte cad pe capul egumenului.

chrismon

Monahul român Enoh îl sfătuia pe un monah începător:
– Supune-te părintelui tău şi fii smerit. Omul suferă din cauza gândurilor sale.
Se referea la aroganţă, care vine din încrederea prea mare în propriile gânduri şi în raţionalism.
Un experimentat truditor al duhului şi virtuţii l-a sfătuit pe un tânăr monah în felul următor:
– Un călugăr ascultător îşi curăţă inima cu lacrimi. El poate ajunge la o stare când are lacrimi de bucurie şi de fericire şi sufletul său tânjeşte după isihie. Îndrumătorul său duhovnicesc ştie că este eliberat de «De ce?» şi «De ce în felul acesta şi nu altfel?». El îi vede setea pentru toate acestea şi se roagă Atotmilostivului Dumnezeu să-i lumineze mintea, să-i dea putere sufletului şi minţii, tot ce este folositor unui monah.

chrismon

Binecunoscutul părinte duhovnicesc Grigorie plângea de fiecare dată când se gândea la unul din ucenicii săi, părintele Cosma.
– Plâng de bucurie, fiindcă niciodată nu m-a dezamăgit, spunea el.

chrismon

Am luat următoarele rânduri din jurnalul meu, cu data de 10 octombrie 1968:
„Am părăsit grupul de călugări de la Schitul Sfânta Ana la apus şi am plecat prin pustie spre Katunakia. Trebuia să-mi completez informaţiile despre viaţa părintelui Calinic Isihastul, pentru cartea «Figuri Aghiorite Contemporane». Deşi sălbatică, pustia e dulce. Aceasta e datorită liniştii şi tăcerii ce predomină acolo. Stâncile şi râpele au fost acoperite cu câţiva copaci şi de asemenea erau acolo tufişuri, flori sălbatice şi păsări de tot felul. Te întrebi de unde vine acel cântec al păsărilor, aceşti copii mângâietori ai pustiului, care seamănă cu monahii ce trăiesc ca şi cum ar fi cetăţeni ai cerului.
Am mers la părintele isihast, ieromonahul Efrem, pe care l-am cunoscut de mulţi ani. Când m-a văzut pe geamul atelierului său, m-a întâmpinat cu o faţă luminoasă, familiară şi cu multă dragoste, care-l făcea pregătit de a discuta smerit cu oricine şi de a împărtăşi din experienţa sa valoroasă pe care a strâns-o în timp. Lucra peceţi. Căminul vechi de lângă el era aprins. Ţinea apa la fiert, ca să înmoaie lemnul şi să poată sculpta literele IS-HS NI-KA şi partea pentru Maica Domnului şi pentru sfinţi. De asemenea, el avea în grijă doi călugări bătrâni, pe care-i slujea cu răbdare neîntrecută şi cu ascultare binecuvântată, virtuţi care l-au făcut capabil de a trata bolile bătrâneţii, precum greutatea de a auzi, problemele de urinare, ameţeala şi altele. Nu e nevoie de alte lecţii despre o inimă bună şi iubitoare, decât cele demonstrate de pilda lui. El putea întări un suflet slab şi atrofiat cu cuvintele sale ziditoare. Mi-a vorbit despre subiectul său preferat, ascultarea.
– Fii atent la părintele tău, fiule. Dacă te îndepărtezi de el, vei fi ca un şchiop care-şi poate folosi numai un picior. Nu contează ce-ţi vor spune alţii despre părintele tău, el trebuie să fie pentru tine ca Hristos.
Mi-a dat multe exemple. Printre altele, mi-a amintit şi de fratele lui în Hristos, Procopie, care, înşelat de diavol, a fost plecat o lună. I-am cerut să-mi spună ceva despre pericolele egoismului, indiferenţei, rutinei în timpul Sfintei Liturghii şi despre valoarea evlaviei.
– Am venit la Sfântul Munte unde am găsit părinţi simpli, buni, luptându-se. Căutam un îndrumător, pentru că ştiam că sufletul meu tânjea după mai mult. Dar, a continuat el, ascultarea părintelui meu era deasupra tuturor. A fost un timp când mi-au fost dăruite lacrimi. Plângeam peste tot – la muncă, în pat, mergând, rugându-mă – peste tot. Nu-mi puteam opri pocăinţa. Cât de strâmtă e poarta şi cărarea plină de suferinţă! Domnul a spus: «Luaţi jugul Meu şi învăţaţi de la Mine…» şi: «Jugul Meu este uşor şi povara Mea este uşoară».
– Părinte, de ce Domnul spune pe de o parte că este suferinţă şi pe de altă parte că jugul Său este uşor?
– Pentru că totul depinde de intenţii. Uneori crucea noastră e grea, insuportabilă, alteori e dulce şi uşoară. Ai un părinte duhovnicesc? Dacă da, eşti înarmat împotriva diavolului. Dacă nu ai un părinte, eşti dezarmat. Consideră-l pe părintele tău un sfânt, indiferent cine ar fi. Dar adu-ţi aminte că este şi el om. Să nu fii uimit că are slăbiciuni. Cu toate acestea, părintele tău este ca Însuşi Hristos“.

chrismon

Călugărul Dorotei de la Noul Schit a venit odată la duhovnicul său şi i-a spus că se gândea să-l părăsească pe părintele său.
– Nu-l mai pot suporta. Vreau să plec de aici.
– Părinte Dorotei, a spus duhovnicul, în Noul Schit eşti numai în ascultarea părintelui tău. Oriunde te vei duce în altă parte, vei fi sub ascultarea mai multora.

chrismon

Un părinte spunea:
– Un călugăr din ascultare este slăvit prin crucea ascultării aşa cum a fost slăvit Domnul, Care S-a supus morţii.

Sursă: Patericul atonit – Arhim. Ioannikios Kotsonis, Editura Bunavestire, Bacău, 2000, Traducere de Anca Dobrin şi Maria Ciobanu

Cap. XXXVII: Despre blândeţe, ca cea a lui Hristos, şi despre nerăutate [Patericul athonit, Ioannikios Kotsonis]

Ieromonahul român Leontie din Negreşti, judeţul Neamţ, a venit la Sfântul Munte în 1852 şi a murit în 1901. El şi-a cunoscut dinainte moartea sa. A fost cunoscut pentru smerenia şi inima sa curată, deoarece niciodată nu se supăra şi nimic din ce vedea sau auzea nu-l tulbura. A fost un om paşnic. În fiecare după amiază îşi punea epitrahilul şi vizita cimitirul, unde se ruga pentru părinţii şi fraţii plecaţi.

chrismon 

Bătrânul Z., un părinte de la Noul Schit, a fost ca un miel al lui Dumnezeu, fără pic de viclenie. L-am vizitat spre sfârşitul vieţii sale, când era ţintuit la pat. Odată i-au fost furate 150 kg de ulei. Ucenicul a fost nemulţumit, iar atitudinea lui l-a întristat pe bătrân.
– Binecuvântate, de ce nu mulţumeşti lui Dumnezeu? Acum eşti liber şi cu mai puţine patimi, pentru că avem numai un vas de ulei în loc de trei, a spus bătrânul.
Dar ucenicul lui a continuat să protesteze, să critice şi să aibă suspiciuni.
– Priveşte, fiul meu, i-a spus părintele Z. Priveşte partea bună a lucrurilor. Nu crede tot ce auzi, ci numai jumătate din ceea ce vezi cu proprii tăi ochi.

chrismon

Un părinte blând şi neprihănit spunea:
– Toţi părinţii sunt buni. Toţi se luptă cât pot ei de bine şi numai stând aici, în Grădina Maicii Domnului, este nădejde de mântuire.

chrismon

Adâncit întotdeauna în foloasele rugăciunii minţii, părintele Stachis era un pustnic vrednic de admiraţie. Numai o dată m-am învrednicit să-l văd la arsanaua Schitului Sfânta Ana, deoarece trăia în lumea ascunsă a tăcerii, a unui adevărat isihast. Chilia lui era în partea cea mai de nord a Katunakiei, deşi la început fusese călugăr pe Muntele Sinai. Cum a trecut odată o mare ispită cauzată de trei mireni, e o bună dovadă a smereniei sale neîntrecute şi a lipsei de mânie.
Aceşti oameni construiau cuptoare de cărămidă la o mică distanţă de chilia lui. Unul dintre ei înjura şi vorbea urât cu părintele Stachis, care păstra tăcerea. Ceilalţi l-au sfătuit pe tovarăşul lor să înceteze cu felul acesta nerespectuos şi păcătos de a fi, avertizându-l că un asemenea comportament ar putea aduce ceva rău asupra lui, ceea ce s-a întâmplat într-adevăr. La trei zile după ce cuptoarele au fost aprinse, ele au explodat, făcând zadarnică toată munca zidarilor.
Părintele Stachis avea şi altă virtute. Când bătrânul său a fost ţintuit la pat de boală, părintele Stachis nu putea munci destul pentru a se întreţine pe el şi pe bătrân şi nu s-a ruşinat să ceară, ceea ce a făcut-o cu o smerenie tăcută şi respectuos.
Mulţi părinţi din mănăstirile idioritmice, când s-au mutat din lume, practicau asceza, isihia şi smerenia. Unul dintre ei a fost vrednicul de pomenire părintele Teofil, de care îşi amintesc cu respect toţi călugării din Marea Lavră. El a fost un mare sprijinitor al chinoviei, credincios sarcinii ascultării lui până la sacrificiul de sine şi moarte, desprins total de rude şi lume, blând cu toţi, iubitor al singurătăţii şi rugăciunii. Adeseori mergea la îndepărtatele Paraclisuri din împrejurimi, ca să se roage. Părintele Teofil a fost un adevărat prieten a lui Dumnezeu, cu o fire entuziastă şi perseverentă.

chrismon

Monahul Ioasaf de la Sfânta Ana nu a produs niciodată în viaţa sa vreo supărare. El a fost un exemplu de ascultare, smerenie şi răbdare. A murit în 1947.

chrismon

Monahul Sofronie Bizantinul, om de litere, care trăia la Sfânta Ana, s-a remarcat prin smerenia şi inima sa curată. El a fost secretar al schitului şi principal editor al ziarului «Noul Logos». S-a nevoit într-o chilie părăsită de la Pine. A murit la o vârstă înaintată.

chrismon

A fost un monah care în cei 30 de ani ai vieţii sale nu a supărat pe nimeni.

chrismon

În aşezarea isihastă a vechiului Russikon trăia un monah paşnic, Onisifor. El era aşa de smerit, încât atrăgea oamenii prin simpla lui prezenţă.

chrismon

Călugărul doctor Spiridon Kambanos, Lavriotul, ajutătorul părinţilor bolnavi şi suferinzi, a nevoitorilor pustnici şi a celor din chinovii, era neinteresat de bani şi a fost cunoscut pentru smerenia, bunătatea şi iertarea sa. Odată, când a fost lovit prin cuvinte de unii, el i-a iertat şi le-a spus cuvintele Domnului: «Dacă am vorbit rău, dovedeşte că este rău, iar dacă am vorbit bine, de ce mă baţi?» (Ioan 18, 23). Aceste lucruri ne-au fost povestite de ucenicul său, călugărul doctor Pavel Lavriotul.

chrismon

Cuviosul părinte Atanasie, bibliotecarul Schitului Sfânta Ana, a fost acuzat pe nedrept în 1935 că a furat un manuscris şi a fost întemniţat trei ani. Nevinovat, el a suferit această ispită cu deplină linişte, îngăduinţă şi fără gânduri rele. El a refuzat să-i urmărească în justiţie pe acuzatorii săi, şi a lăsat Preadreptei Judecăţi să aducă dreptatea.
Pe patul de moarte, cu ultima lui suflare, adevăratul hoţ a mărturisit că a ascuns cartea în gropniţa schitului, unde sunt păstrate oasele celor răposaţi.

chrismon

Monahul Nil a fost un lăudat rod al Sfintei Mănăstiri Simonopetra. El a slujit ca secretar principal al Consiliului Sfântului Munte. A fost atât de smerit, pe cât de cult. Patriarhul Ioachim al III-lea scria mulţilor săi prieteni: «De multe decenii Patriarhia n-a primit asemenea scrisori de la Sfânta Comunitate». Erau momente când i se vorbea părintelui Nil necuviincios, dar reacţia sa era aceea de a spune cu linişte şi calm: «Eu îi văd pe toţi părinţii de la consfătuiri ca pe îngerii lui Dumnezeu, şi prin feţele lor evlavioase îi văd pe părinţii din vechime, întemeietori ai sfintelor mănăstiri». De vârstă medie, având doar 40 de ani, el a murit de tuberculoză. El a fost luat pe neaşteptate, ca bunătatea lui să nu fie schimbată de cel rău.
Când lucra la Patriarhia Ierusalimului, arhimandritul Ioachim Spetsieris (1880–1934) s-a dovedit a fi un lucrător al virtuţii şi ascezei monahale. El a început nevoinţa în Noul Schit, unde s-a întors cu bucurie după ce şi-a desăvârşit studiile şi a slujit Biserica.
A fost cunoscut mai ales pentru răbdarea şi smerenia sa. De fiecare dată când cineva spunea: «Părinte, acei oameni vorbesc de dumneata», el răspundea: «Vă rog, fraţii şi prietenii mei, nu vorbiţi greşit despre nimeni, nu vorbiţi cu răutate împotriva binefăcătorilor mei».

chrismon

Egumenul Sofronie de la Mănăstirea Sfântul Pavel, care a murit în 1881, în al optzecilea an al vieţii sale, era un om foarte smerit. De fapt, el era adesea criticat pentru smerenia şi blândeţea sa. Nimeni nu l-a văzut mânios. Se spune că osemintele lui erau binemirositoare. Părintele Ioachim Spetsieris ne-a povestit despre virtutea acestui bărbat.

chrismon

Părintele Varlaam de la Mănăstirea Xenofon, care a trăit peste 100 de ani, a lăsat în urma lui, în inimile şi minţile monahilor mai tineri decât el, care l-au întâlnit aproape de sfârşitul vieţii sale, raze de bunătate, blândeţe şi dragoste. Chiar la vârsta de 100 de ani curăţa încă pomii, dar nu pentru că muncea din greu şi nici pentru răbdarea pe care o avea în boli (suferind de hernie, pentru care niciodată nu a purtat brâu) era atât de iubit, ci pentru dragostea şi răbdarea pe care le arătase de nenumărate ori.
Odată, a mers cu nişte părinţi mai în vârstă la metocul mănăstirii, la Sfântul Nicolae, Halkidiki. Acolo erau nişte probleme cu oamenii din zonă. Părintele Varlaam le-a vorbit cu blândeţea lui obişnuită, dar acei oameni, neascultători din fire, l-au defăimat şi au turnat un bidon cu vopsea pe capul lui. Bătrânul s-a întors la părinţi şi, fără să se plângă, i-a asigurat liniştit că îi iertase deja pe duşmanii săi.

chrismon

Sufletul vrednicului de pomenire părinte Atanasie, egumen al Sfintei Mănăstiri Grigoriu, era ca un port fără furtună. Egumenul de mai târziu, Visarion, spunea: «El se aseamănă cu figurile ascetice ale Tebei din Egipt. Mult mai îndrăgea duhul nemâniei şi al blândeţii, pe care se străduia să-l sădească şi în ucenicii săi. Încă şi poet a devenit pentru aceasta, dându-le să citească versurile sale, dedicate sfintei blândeţi. Un oarecare călugăr grigoriat a primit această poezie a sa, la metocul din Voultista:
O, ce drag şi dulce-mi este
omul blând şi cumpătat!
Când altul m-a împilat
la ce bun sa-l fi mustrat?
Piere oare-a sa turbare,
auzind a mea mustrare?

Când prinde-a se-nverşuna,
de-aş începe-a-i da răspuns,
într-o clipă, chiar ca el,
turbat şi eu am ajuns.

Însă-n ceasul învrăjbirii
buzele-mi n-or să grăiască,
ci-aşteapta-voi, potolit,
norii să se risipească.

Nedreptatea voi zdrobi-o
mai apoi, blând, cu răbdare,
şi-auzi-mă-voi mai bine,
nerănit de-nverşunare.*
*Traducerea poeziei aparţine Cristinei Băcanu [Nota editorului].

chrismon

Părintele isihast Efrem din pustia Katunakia, un bun dascăl al vieţii îngereşti, care încă trăieşte* şi-i îndrumă pe atleţii lui Hristos, ne-a spus:
Următoarea întâmplare a avut loc în Mănăstirea Iviron. Un bărbat căra lemne de foc. Un preot i-a cerut să-i aducă şi lui:
– Îţi voi aduce, părinte. Cât vrei?
– Zece sarcini.
Omul i le-a adus.
– Adu-le mai aproape, a spus preotul.
– Trecerea e prea strâmtă şi prea abruptă pentru animal, părinte. Îi e frică, a răspuns omul.
– Îţi spun: adu lemnele mai aproape.
Şi ei s-au certat.
– Nu vei fi iertat, a spus preotul.
– Nici tu nu vei fi iertat, a răspuns omul şi a plecat.
– Acum ce mă fac? s-a gândit preotul. Nu pot sluji Liturghia. Nu pot. Ce am să fac? A! Când va trece mâine omul, îi voi face plecăciune şi-i voi cere iertare. Dar dacă se îmbolnăveşte fiul lui şi trebuie să plece până atunci? Cum îl voi găsi pe om?
Între timp s-a lăsat noaptea, iar porţile mănăstirii au fost închise.
– Şi acum? s-a gândit preotul. Nu pot să ies să-l caut nici să intru înăuntru când mă întorc. Dar acum, că ne-am blestemat unul pe celălalt? Am o adevărată comoară pe care o pot folosi. E rugăciunea. Maica Domnului mă va lumina ce să fac.
Când noi, călugării, avem vreo problemă, cerem ajutorul Maicii Domnului. El a început să se roage: «Maica Domnului, ce să fac?».
Nu a durat mult până ce i s-a dat răspunsul. A aprins o lanternă, a ieşit prin poarta mică a mănăstirii şi a început să urce muntele, noaptea, numai cu lanterna, ca să-l călăuzească.
– Bună seara.
– Bine ai venit, părinte.
– Binecuvântate, a spus preotul, ne-am certat pentru nişte lemne. Iartă-mă!
– Dumnezeu să te ierte, părinte! a răspuns el. Te rog, iartă-mă şi pe mine.
– Dumnezeu să te ierte, a răspuns preotul şi a plecat ca să slujească Liturghia.
Când ai o neînţelegere cu cineva, să nu mergi să iei împărtăşania până nu te împaci întâi.
Un incident asemănător s-a întâmplat cu câţiva ani în urmă. Trecea un mic vaporaş şi l-am văzut pe părintele Democlit, care era medic la Noul Schit, şi pentru că părintele meu era bolnav, am urcat la bord ca să-l întreb ceva despre el, dar nu i-am spus nimic căpitanului şi el a crezut că merg la Dafni. După ce toţi părinţii au urcat la bord, vaporaşul s-a îndepărtat de doc.
– Kosta, i-am spus căpitanului, eu nu călătoresc.
– De ce nu mi-ai spus nimic?
Am răspuns:
– Am vrut numai să-i spun o vorbă medicului până vin ceilalţi părinţi la bord.
Kosta a întors în doc şi eu am sărit.
– Du-te dracului, a ţipat el.
Am mers la părintele meu şi i-am spus ce mi s-a întâmplat cu Kosta. Mi-am dat seama că nu pot sluji Liturghia şi am hotărât ca la prânz, când Kosta se întoarce, să merg la el şi să-i cer iertare. La prânz am plecat.
– Cum stau lucrurile, Kosta? am întrebat.
– Totul e bine, părinte.
– Binecuvântate, în această dimineaţă am greşit şi te-am supărat. Iartă-mă!
– Dumnezeu să te ierte.
După ce ne-am împăcat, am putut să slujesc Liturghia!
Părintele Efrem le mai spunea mirenilor:
– La fel ar trebui să procedezi cu prietenii şi colegii tăi muncitori. Dacă spui ceva greşit, nu merge să te împărtăşeşti cu Sfintele Taine. Nici măcar nu poţi să te rogi. Rugăciunea nu ajunge nicăieri. Trebuie să fii iertat. Apoi poţi să te rogi şi să iei Sfintele Taine.
* Părintele Efrem Katounakiotul era în viață când s-a editat prezentul Pateric athonit, însă a răposat în 1998 [Nota editor blog].

chrismon

Un bătrân smerit dintr-o chinovie, spunea:
– Nu mă plâng de nimeni. Toţi mă iubesc. Toţi sunt buni. Sunt aşa de fericit! Îi dau slavă lui Dumnezeu. Îmi vine să plâng de bucurie.

chrismon

Vrednicul de pomenire duhovnic Simeon, fostul egumen de la Simonopetra, era atât de lipsit de răutate, încât atunci când a cunoscut o persoană care a furat ceva, nu a trădat-o. Când a fost întrebat despre aceasta, el a răspuns: «Întreabă-l pe Sfântul Simeon; el ştie…».

Sursă: Patericul atonit – Arhim. Ioannikios Kotsonis, Editura Bunavestire, Bacău, 2000, Traducere de Anca Dobrin şi Maria Ciobanu

Cap. XXXI: Despre vedeniile şi apariţiile dumnezeieşti [Patericul athonit, Ioannikios Kotsonis]

De-a lungul secolelor, oameni cu poziţie socială şi politică înaltă, precum regi, regine, prinţi şi nobili au intrat în viaţa monahală plini de nădejde.
Dreptul Pavel de la Xeropotamu a fost un asemenea exemplu. El a fost fiul regelui Mihail Kouropalatinul. Neputând să îndure nedreptatea şi dezordinea omenească a timpului său, el a renunţat la succesiunea la tron şi a devenit călugăr. Înaintea naşterii lui, mama sa, vrednica Procopia, a avut o vedenie în legătură cu el. Ea a văzut că a născut un miel pe o grămadă de grâu. Curând după naştere, mielul a fost atacat de doi lei a căror forţă a copleşit-o, ţinând în mână Sfânta Cruce, care i-a ucis.
Cei doi lei reprezintă pe satana şi lumea, ce a fost învinsă de sfânt, blândul, dar curajosul miel al lui Hristos, ce a hrănit multe suflete cu cuvintele sale dulci, ca şi cum ar fi avut grămezi de grâu duhovniceşti şi pâine de har.

chrismon

Când Sfântul Grigorie Sinaitul a părăsit Sfântul Munte, Marcu cel simplu s-a pregătit să-l urmeze. El aproape plecase de pe Sfântul Munte când a auzit o voce şi s-a întors să vadă cine-l strigă. Apoi a văzut un lucru ciudat şi minunat. Munţii erau înconjuraţi cu ziduri înalte de cetate şi turnuri mari, crenelate de la un capăt la altul. Înăuntrul zidurilor erau palate înalte, frumoase, din aur, unde regina cerului, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, şedea înconjurată de o mulţime fără număr de îngeri, arhangheli şi călugări, care-i cântau laude necontenit.

chrismon

Sfântul părinte rus Antonie, din Mănăstirea Esfigmenu, a ajuns să fie cunoscut în jurul anului 1012. El a întâlnit călugări de la Muntele Athos pe când era în Constantinopol şi a fost impresionat de evlavia şi virtutea lor. Când a văzut înălţimea eforturilor lor ascetice, el a venit în Munte şi a intrat sub ascultarea egumenului de la Esfigmenu. Acolo a stat ca începător trei ani, înainte de a fi tuns monah. Stareţul Sfântului Antonie a avut o vedenie în care el a fost îndemnat să-şi trimită ucenicul înapoi în Rusia, ca să introducă viaţa monahală şi acolo, pentru folosul sufletelor, deoarece în acel pământ întins, unde creştinismul de abia pătrunsese, viaţa monahală era necunoscută încă. Şi, într-adevăr, Sfântul Antonie a înfiinţat o mănăstire în Kiev, împreună cu dreptul Teodosie, care a fost egumen.

chrismon

În naosul bisericii de la schitul din Kafsokalivia există o pictură murală a sfinţilor părinţi care s-au nevoit în zonă, îngenunchiaţi în faţa tronului Sfintei Treimi, rugându-se pentru toţi călugării aghioriţi. Pictorul care a pictat această scenă s-a inspirat din vedenia Sfântului Acachie, care l-a văzut pe Sfântul Maxim Kafsokalivitul în timpul Liturghiei tămâind în Kiriakon, îmbrăcat în veşminte preoţeşti şi urmat de patruzeci de părinţi sfinţi.

chrismon

Când Sfântul Dionisie de la Muntele Olimp se nevoia în Muntele Athos, şi-şi construia un paraclis, o cunoştinţă de-a sa l-a vizitat. Acel călugăr, în timp ce se apropia de locuinţa prietenului său, a văzut alţi doi oameni, care-l ajutau pe dreptul Dionisie la căratul pietrelor, până la locul unde sfântul zidea biserica. Când l-a salutat pe sfânt, ceilalţi doi bărbaţi au dispărut şi numai Sfântul Dionisie era acolo, şezând singur. Uimit, monahul ce-l vizita a întrebat cine erau ceilalţi doi şi unde au plecat. Dar sfântul a răspuns că nu a fost nimeni acolo, decât Dumnezeu. El şi-a dat seama că Domnul a trimis îngeri ce semănau cu bărbaţi, ca să-l ajute şi să-l ocrotească, iar el a preamărit pe Dumnezeu pentru purtarea Sa de grijă şi călăuzirea dumnezeiască.

chrismon

Viaţa sfântului părinte Cosma Zografitul, care era de origine bulgară, a fost plină de multe revelaţii sfinte. El a venit pe Munte în 1280 şi a trăit în Mănăstirea Zografu un timp scurt, înainte de a se muta la viaţa isihastă în pustia din apropiere. Lui i-a fost dat darul clarviziunii şi înainte-vederii. Într-o vedenie, a văzut sufletul egumenului de la Hilandar chinuit de diavoli. De asemenea, el a văzut pe Născătoarea de Dumnezeu, în ziua de Bunavestire, slujind în biserică şi la trapeză.
Odată, când părintele Cosma a dorit să mănânce peşte, un vultur a smuls unul de la un pescar numit Hristofor şi i l-a adus sfântului. Sfântul Cosma a suferit, de asemenea, mult din cauza atacurilor demonilor.
În timp ce părinţii cântau la înmormântarea lui, toate animalele din regiunea apropiată s-au strâns, atât cele de pe pământ, cât şi cele din aer, şi toate au plâns, fiecare cu plânsul ei, în felul ei, ca şi cum ar fi vrut să-şi ia rămas bun, pentru ultima oară, de la nevoitorul plin de har.
Trebuie să amintim că osemintele sale n-au fost găsite când a fost deschis mormântul său.

chrismon

În Marea Lavră s-a nevoit mult evlaviosul Grigorie Domestikos. În timpul Vecerniei din ajunul Teofaniei*, după ce a cântat: «Întru tine se bucură…», el a adormit pentru scurt timp şi a văzut pe Preasfânta Născătoare de Dumnezeu stând acolo şi spunându-i:
– Am primit cântarea ta, Domestikos, şi îţi mulţumesc foarte mult.
Tot atunci ea i-a dat o monedă de aur, care este atârnată pe icoana ei până astăzi.
* Botezul Domnului nostru Iisus Hristos (6 ianuarie).

chrismon

Odată, când dreptul Eftimie, ctitorul Mănăstirii Iviron, era preot slujitor la sărbătoarea «Schimbării la Faţă» şi slujea pe vârful Muntelui Athos, toţi cei ce erau acolo au fost acoperiţi de o lumină cerească, ce i-a făcut să cadă la pământ, nefiind în stare să suporte acea strălucire.

chrismon

Binecunoscutul părinte M. de la Sfânta Ana l-a trimis odată pe un ucenic cu un comision. Când trecea pe lângă biserica principală a schitului, călugărul a văzut o femeie în vârstă măturând biserica şi curtea de afară. Nu era nimeni altcineva decât Sfânta Ana, mama Născătoarei de Dumnezeu.

chrismon

Mult respectatul cărturar şi călugăr Teoclit Dionisiatul mi-a spus că, odată, a mers să-l întâlnească pe pustnicul rus Tihon, un suflet minunat cu o înfăţişare biblică. Pe când se apropia de chilia lui, a auzit un cântec dumnezeiesc. El a crezut că se săvârşea Liturghia şi a aşteptat în afara chiliei până când s-a terminat. Când a intrat, el l-a găsit pe părintele Tihon singur, împărtăşindu-se în acel moment cu Dumnezeieştile Taine. El întotdeauna lua Sfintele Taine [uscate], pe care le păstra de-a lungul anului şi din care se împărtăşea. Părintele Teoclit s-a mirat de cântecul pe care-l auzise mai devreme.
Cu puţin înainte ca părintele Tihon să adoarmă, binecuvântatul ucenic al pustnicului era respectatul părinte Paisie. Era în ajunul Praznicului Naşterii Maicii Domnului, pe 8 septembrie. Părintele Paisie l-a vizitat în chilia lui.
– Tu eşti, Sfinte Serafim? a întrebat părintele Tihon, care era aproape pe moarte.
– Ce spui părinte? Nu înţeleg.
– Ei bine, a spus el, cu puţin timp în urmă a fost aici Sfântul Serafim de Sarov cu Maica Domnului şi vorbeau împreună.
– Ce ţi-a spus Maica Domnului? a întrebat Părintele Paisie.
– Mi-a spus că mă va lua după ziua Praznicului ei.
Şi, într-adevăr, aşa s-a întâmplat. Pe 10 septembrie, după două zile de la Praznic, părintele Tihon a adormit în pace, ţinând în mână crucea. Înainte de a răposa, părintele Paisie i-a dat nişte busuioc ca să miroasă.
– Nu miroase minunat, părinte?
– Da, fiul meu, dar mireasma Raiului e cu mult mai frumoasă decât aceasta!

chrismon

Când slăvitul părinte rus Siluan Athonitul era începător şi trecea prin martiriul atacurilor demonilor, a ajuns într-o zi în aşa o stare de deznădejde, încât a spus: «Dumnezeu e nemilos!». De îndată ce a avut acest gând, el s-a simţit complet abandonat şi sufletul său a fost aruncat în întunericul unui chin îngrozitor. La puţin timp după aceea, el s-a dus la Vecernie în biserica Sfântului Prooroc Ilie, care e lângă moara de la Sfântul Pantelimon. Acolo el l-a privit pe Hristos ieşind din icoana din partea dreaptă a iconostasului. Înfăţişarea Lui era nespus de frumoasă, iar sufletul şi trupul Sfântului Siluan au fost umplute de focul harului Sfântului Duh (Luca 12, 49).
El a căzut pe pământ, pentru că nu a putut îndura această vedenie. Curând după aceea, Domnul a dispărut din vederea lui. După cum ne-a spus sfântul mai târziu, el nu a putut să spună în ce stare era în momentul vedeniei, «dacă era în trup sau nu», când a auzit «cuvinte de nespus» venite de sus (II Corinteni 12, 22). În acel moment, faţa senină a lui Hristos, Care le iartă pe toate, plină de umilinţă şi bucurie, a apropiat de El întreaga fiinţă a Sfântului Siluan, a cărui suflet a fost scos din captivitatea lumii acesteia, prin prezenţa lui Dumnezeu şi a dragostei Lui divine.

Urmând acestei arătări a lui Dumnezeu, în care el a devenit familiar cu lumina adevăratei stări veşnice, Sfântul Siluan a cunoscut realitatea Praznicului Învierii: totul era frumos, lumea era minunată, oamenii plăcuţi, natura frumoasă, trupul plin de lumină, cuvântul lui Dumnezeu dulce, privegherile dorite şi sufletul milostiv pentru toată lumea.

chrismon

Odată un călugăr bun şi evlavios a văzut-o pe Maica Domnului măturând Mănăstirea Lavra. Curând după aceea sultanul a poruncit armatei să se retragă din Muntele Athos. Era în 1928.

chrismon

Un chip nevoitor, binecuvântat, a fost părintele Evloghie de la Mănăstirea Faneromenu. El nu era aspru cu ceilalţi, dar cu sine era neîndurător. A mâncat fără ulei treisprezece ani, urmând rânduiala lui Hagi Gheorghe. În timp ce slujea la bucătărie, la hramul de la Chilia Sfânta Treime, el a văzut doi demoni şezând pe farfuriile murdare şi lingând resturile de la mâncare, căci fiind sărbătoare puseseră şi carne. După aceasta, bătrânul Hagi Gheorghe, care întotdeauna postea, a dat diferite sfaturi ucenicilor săi. Şi ca să-i convingă de gravitatea neascultării lor, el i-a făcut pe demoni să stea până i-a chemat pe toţi ca să-i vadă. Ei i-au văzut şi s-au minunat. Tremurând de frică, au cerut iertare de la adevăratul ucenic a lui Hristos, marele Hagi Gheorghe.

chrismon

În anul 1894 trăia la Mănăstirea Dionisiu un mare părinte numit Iacov. El era un om al virtuţii, ascezei şi dreptăţii.
Odată, pe când era treaz, în intervalul obişnuit dintre ceasuri şi Sfânta Liturghie el a crezut că se află în curte, în spatele sfântului altar al bisericii. El i-a văzut pe toţi cei o sută de fraţi din mănăstire ca şi cum ei erau un snop de grâu strâns. De asemenea, l-a văzut pe Sfântul Ioan Botezătorul, ocrotitorul şi patronul mănăstirii, ieşind din biserică şi ţinând în mână o unealtă de vânturat. Acolo l-a văzut pe dumnezeiescul Botezător vânturând călugării mănăstirii în aer, ca şi cum ar fi fost un snop de grâu.
Unii dintre ei au căzut pe pământ, iar alţii, ca pleava, au fost măturaţi de vânt înspre mare. La vederea acestora, bătrânul cu inimă bună a plâns. Când s-a terminat vânturatul, acei monahi care au adus roadă s-au plecat înaintea Sfântului Înaintemergător şi au reintrat în biserică.

chrismon

Un pustnic i-a spus acestea unui frate:
– Fratele meu şi părintele meu, nu ştiu cum, dar eu, cel nevrednic, am fost onorat să primesc Sfânta Împărtăşanie de la un înger al Domnului. Întâi am văzut o lumină, apoi un înger a venit ţinând în mână Sfintele Daruri. Cum s-a întâmplat, nu ştiu!

chrismon

Este un metoc al Mănăstirii Dionisiu în Halkidiki, numit Vozina. Între 1919–1920, bătrânul Nifon a fost econom al mănăstirii, iar ajutorul său a fost părintele Lazăr. Într-o zi, a venit un sătean cu un măgar, ce căra două burdufuri din piele de capră pline cu ulei, având fiecare cantitatea de 80 oca şi le-a dat părinţilor.
– Tatăl meu, a spus săteanul, a murit cu o lună în urmă. De trei ori l-am visat într-un rând. El îmi tot spune: «Fiul meu, Yannis, umple două burdufuri din piele de capră cu ulei şi du-le economului de la Dionisiu. De asemenea, dă-i acel măslin mare care e la capătul proprietăţii noastre, deoarece l-am luat de la mănăstire, căreia îi aparţine. Fă aceasta fără întârziere, ca sufletul meu să-şi găsească odihna, fiindcă sunt chinuit mult».

chrismon

Isihastul Iosif, care a adormit în pace în 1959, ne-a spus despre o vedenie pe care a avut-o la începutul vieţii sale ascetice. S-a întâmplat când spunea dulcea rugăciune a lui Iisus:
– În timp ce eram cufundat în rugăciune, fiind atent la cuvintele rugăciunii, deodată am fost înconjurat de lumină şi întregul loc s-a umplut de lumină. Deodată au apărut în jur trei copii de şase sau opt ani, asemănători la înfăţişare şi vârstă. Ei erau fermecători şi frumoşi, încât, privindu-i, a fost captivată întreaga mea fiinţă. Ei veneau spre mine ritmic, împreună, ca şi când era numai unul. Ei cântau «Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi şi îmbrăcat. Aliluia». Când au venit aşa de aproape, încât aş fi putut să-i ating, ceea ce am şi încercat să fac, ei s-au întors fără să se uite în spatele lor, cântând continuu acelaşi imn. Ei m-au binecuvântat cu semnul Sfintei Cruci, cum binecuvintează preotul!

chrismon

Cinstitul isihast din Katunakia, părintele Efrem, ne-a spus că, făcând multe rugăciuni cu lacrimi, a fost asigurat că atât părintele Nechifor, cât şi primul său stareţ, Efrem, amândoi răposaţi, au fost mântuiţi.

chrismon

Un bătrân spunea:
– Călugării nu cred uşor în vedenii.

Sursă: Patericul atonit – Arhim. Ioannikios Kotsonis, Editura Bunavestire, Bacău, 2000, Traducere de Anca Dobrin şi Maria Ciobanu

„Viaţa omenească capătă valoare şi omul reuşeşte în viaţă, dacă este în comuniune cu Dumnezeul cel adevărat, Iisus Hristos”, interviu cu Arhimandritul Efrem, Stareţul Mănăstirii Vatopedi

staretul-efrem-vatopedinul

Sfânta Mănăstire Vatopedi este situată la malul mării, pe latura de nord a peninsulei Athos, pe un platou însorit. Este înconjurată de dealuri îm-pădurite, precum şi de livezi. Ea impresionează prin arhitectura şi comorile de artă creştine.

Mănăstirea este cea mai veche din Sfântul Munte, fiind construită în secolul al IV-lea şi rectitorită în secolul al IX-lea de trei fraţi: Atanasie, Antonie şi Nicolae, care şi-au vândut averile în acest scop. Până şi pardoseala de marmură a bisericii datează din vremea lor! Cu puţin timp în urmă, un pelerin care avea tumoare la creier, s-a înclinat în faţa raclei ctitorilor, neştiind cine se afla acolo. În acel moment a simţi ceva şi apoi a constatat că tumoarea i-a dispărut.

Acum câţiva ani, din Rusia au fost aduse o parte din moaştele Sfântului Maxim Grecul, care a fost acolo mărturisitor. Un preot din Peloponez, regiunea de provenienţă a Sfântului, a cerut o părticică din aceste sfinte moaşte. Când au desprins părticica, mănăstirea s-a umplut de bună mireasmă. Într-o chilie a vieţuit Iosif Vatopedinul. A fost ucenicul lui Gheron Iosif, care a reînnoit duhovniceşte Sfântul Munte.

Scrisorile sale către ucenici, publicate şi în limba română, sub titlul „Mărturii din viaţa monahală” reprezintă o carte esenţială şi pentru mireni. Dintre comorile duhovniceşti ale mănăstirii amintim: Brâul Maicii Domnului, o parte din lemnul Sfintei Cruci, crucea Sf. Împărat Constantin cel Mare, o parte din moaştele lui Gheron Iosif Isihastul şi mâna Sfântului Apostol Andrei, din care izvorăşte mir.

Ajuns la Sfânta şi Marea Mănăstire Vatopedi, de hramul Sfinţilor Vatopedini, am stat la Priveghere de la ora 20 la ora 4, iar de la ora şapte a fost Dumnezeiasca Liturghie, urmată de agapă. Cântă-rile erau atât de frumoase, parcă era o simfonie cu armonii divine. Imnul Heruvic a durat un sfert de oră! Muzica psaltică îţi înalţă cu adevărat sufletul spre cer şi ţi-l odihneşte, de aceea nu simţi cum trece timpul şi regreţi când se termină slujba. La unele mănăstiri, părinţii bătrâni sunt prezenţi la miezul nopţii în biserică, pentru a spune rugăciunea inimii în aşteptarea slujbei de noapte; în timpul slujbei de noapte este un timp de rugăciune care se face în şoaptă.

Părintele stareţ Efrem conduce mănăstirea de când aceasta a trecut la viaţa de obşte; aici binecuvântarea şi ordinea se desluşesc peste tot. Mai mulţi monahi români se nevoiesc aici. Părintele stareţ Efrem a vizitat de mai multe ori ţara noastră. M-a primit cu multă amabilitate pe o terasă, de unde se putea admira Marea Egee.

Cuvioase părinte stareţ, parohiile din Grecia au pe lângă ele un centru duhovnicesc. Cu ce activităţi vin aceste parohii în întâmpinarea tinerilor?

Parohia va avea o bună lucrare duhovnicească, dacă are un părinte duhovnicesc bun. Noi am avut preoţi îmbunătăţiţi, fără centre spirituale, erau însă puncte de referinţă pentru toţi enoriaşii, deoarece erau plini de harul Sfântului Duh. Eu nu resping aceste centre, însă omul nu înaintează în sfinţenie într-un loc unde se află jocuri, se ţin conferinţe, adunări, ci înaintează în sfinţenie dacă preoţii din acea parohie „trăiesc” îndumnezeirea.

Ce se poate face pentru tinerii care nu prea sunt interesaţi de mântuirea lor?

În primul rând, trebuie să ne rugăm pentru ei. Apoi trebuie să ne apropiem de ei cu bunătate şi să respectăm ceea ce ei cred. Să nu-i alungăm imediat, pentru că vor avea prejudecăţi faţă de noi şi nu ne vor accepta. Numai dacă avem o comuniune de dragoste cu ei, atunci îi vom câştiga.

Există o serie de false modele, devenite un fel de idoli pentru tineri, care îi acaparează în defavoarea celor sfinte.

Acesta este un eveniment limitat, numai modelul lui Iisus Hristos acoperă toate modelele. Şi pentru că modelul lui Hristos nu poate fi acoperit de niciun model, noi ne rugăm Lui ca să-L trăim şi atunci se vor adeveri şi cuvintele Mântuitorului: „Nu poate o cetate aflată pe vârf de munte să se ascundă(Matei 5, 14). Nu trebuie să abordăm problemele tinerilor antropocentric, ci din contră, hristocentric. De altfel, sfârşitul fiecărui om nimeni nu-l cunoaşte. Pe noi, ca Biserică, nu ne interesează ce face omul, ci ne interesează în ce chip îşi va preda sufletul în mâinile Creatorului. De aceea, trebuie să ne rugăm pentru tineri, pentru că nu ştim cum se va comporta Dumnezeu cu acel suflet care Îl respinge. Iubirea lui Dumnezeu e foarte mare, de necuprins şi nu ştim cum se va îngriji de sufletul fiecăruia, atunci când se va preda Lui. Îmi amintesc ce spunea Cuviosul Paisie Aghioritul, acest sfânt contemporan: „la a doua venire a Mântuitorului vom avea multe surprize”.

Astăzi Domnul Hristos este atacat pe multe căi: prin morala decadentă, prin vrăjitorie, prin cultele orientale…

Nu este atacat Hristos, ci ei se fac de ruşine înaintea Lui. Din nenorocire, aceşti vrăjitori smintesc multe suflete.

Recomandaţi un anume program de viaţă duhovnicească pentru tineri?

Bineînţeles că recomand, deoarece este un lucru indispensabil pentru a afla harul lui Dumnezeu. Oferim un program tinerilor în funcţie de dispoziţia sufletească şi de puterea lor. Unuia i-am spus să facă zece metanii şi a spus că nu poate. I-am spus „fă trei” şi mi-a zis: „nu pot”, atunci „fă măcar una” şi făcea o singură metanie. Important este ca tânărul să ceară mila lui Dumnezeu şi încet-încet harul îl va lumina. Iar tânărul despre care v-am spus cu metaniile, astăzi e un foarte bun preot de mir, un om temător de Dumnezeu şi foarte bun duhovnic.

Care sunt ideile esenţiale ale învăţăturii lui Gheron Iosif?

Ideile principale sunt ascultarea desăvârşită faţă de părintele duhovnic, rugăciunea neîncetată, împărtăşirea deasă şi răbdarea în necazuri. Aceasta e învăţătura lui Gheron Iosif Isihastul şi, de altfel, sfatul duhovnicesc al Sfinţilor Părinţi. Gheron Iosif Isihastul a trăit într-o perioadă în care rugăciunea minţii era cam neglijată în Sfântul Munte, el contribuind mult la renaşterea modului de viaţă palamit, care este modul de viaţă patristic.

Este interesant că şi la ora actuală Sfântul Grigorie Palama este atacat.

Din nefericire e atacat de cei care nu cunosc corect teologia patristică, rugăciunea minţii fiind considerată o stare sentimentală. Unii o socotesc o stare sufletească bolnăvicioasă, lucru total greşit. Şi astăzi, unii teologi ortodocşi, influenţaţi de Occident, susţin lucrurile acestea şi greşesc mult, pentru că baza teologiei ortodoxe e lucrarea duhovnicească, lăuntrică. Numai astfel capătă o bună alcătuire toate puterile interioare ale omului.

Sfântul Munte este un loc al rugăciunii. Vă rog să ne vorbiţi despre rugăciunea isihastă.

Nu există rugăciune isihastă şi neisihastă. Nu sunt sfinţi isihaşti şi sfinţi care nu sunt isihaşti. Fiecare sfânt, care a aflat plinătatea harului, este încercat în viaţa isihastă. Iar isihast nu este cel care stă singur într-o peşteră, cu toate că modul lui acesta de viaţă este lăudabil. Sfinţi isihaşti au fost Sfântul Pavel Tebeul şi Sfântul Anto-nie, a fost însă şi Sfântul Ioan Gură de Aur. Pentru a-l afla pe Dumnezeu, toţi părinţii „se vor desfăta” cum ne spune proorocul David „de mulţimea păcii” (Psalmul 36, 11), iar gustarea păcii lui Hristos o numesc Sfinţii Părinţi „isihie”. Au fost denumiţi isihaşti sfinţii care au dat greutate acestei lucrări duhovniceşti şi în viaţa lor din afară, nu doar în cea lăuntrică.

Tinerilor care vin la Sfinţia Voastră le recomandaţi să spună rugăciunea inimii acasă?

Bineînţeles că le recomand aceasta. Îmi amintesc ceea ce zicea Părintele Efrem de la Katunakia. A mers un oarecare judecător la dânsul şi i-a spus: „Părinte, nu am deloc timp să mă rog, am multe cazuri, procese”, iar părintele i-a răspuns:Dacă n-ai timp, atunci spune rugăciunea când te ridici din pat şi te duci să te speli, când te duci la baie, când îţi schimbi hainele”. A ascultat de cuvântul părintelui şi aşa de mare dulceaţă a primit inima lui, încât găsea mereu timp pentru rugăciunea lui Iisus şi, astfel, a devenit un adevărat om al rugăciunii lăuntrice. De aceea, se impune rostirea rugăciunii şi o re-comand celor care ies în afara Sfântului Munte. Vin diferite mame la spovedit, când ies din Sfântul Munte şi-mi spun că nu au timp să zică rugăciunea, deoarece au copii mici, diferite obligaţii. Iar eu le spun: „Măturând, spălând, curăţind casa, spuneţi rugăciunea lui Iisus”. Şi foarte multe dintre ele vin, zicându-mi că se simt foarte bine din clipa în care au început să spună rugăciunea.

Este o mare problemă consumul drogurilor. Cum se rezolvă în Grecia această racilă?

Ca în toată lumea, din nefericire şi în Grecia este un fenomen care nu se mai poate controla, deoarece tinerii se ţin departe de Biserică, mai ales prin influenţa televizorului, numit de părintele Iosif Vatopedinul, „tele-iad”1. Astăzi, tinerii sunt aşa de mult influenţaţi, încât duc o viaţă greşită şi nu sunt împliniţi. Îi conving diverşi „prieteni” că vor afla fericirea consumând droguri. Tinerii caută fericirea, deoarece dorinţa bucuriei se află înlăuntrul fiinţei omeneşti. Ei se lasă astfel convinşi, „gustând” aceste droguri, aducătoare de moarte. Apoi devin dependenţi şi nu mai pot trăi, din nefericire, fără ele. Odată, a venit un tată cu băiatul său consumator de droguri, era o adevărată epavă. L-am întrebat: „De ce consumi narcotice?” şi mi-a răspuns: „Pentru că vreau să aflu fericirea”. Astăzi oameni cred că vor putea afla bucuria în afara eului lor, în timp ce Sfinţii Părinţi ne învaţă că împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul nostru. Omul are o existenţă duhovnicească şi va fi fericit în viaţă, nu când va progresa social sau economic, ci atunci când are bucuria lui Hristos, care este rod al Sfântului Duh.

În România au fost traduse mai multe cărţi despre părintele Porfirie Kafsokalivitul. Vă rugăm să ne spuneţi câteva amintiri ale sfinţiei voastre despre el.

L-am cunoscut pe părintele Porfirie şi pe mulţi ucenici de-ai lui. Ca monah, a făcut ascultare desăvârşită de părinţii lui duhovniceşti, a fost un om care – cum se caracteriza el însuşi – l-a iubit pe Hristos. A fost un om al jertfei, care a avut într-adevăr iubire divină. Foarte smerit, cu toate că a avut mari harisme – clarvederea, înainte-vederea – el neîncetat se osândea pe sine. A iubit lumea şi a ajutat-o în mod crucial, fiind un mare stâlp al Bisericii; iar prezenţa lui benefică a adeverit încă odată, că ieri, azi şi în veci Mântuitorul e Acelaşi.

PanagiaPantanassaÎn această Sfântă Mănăstire, fiecare zi este minunată. Poate ne spuneţi o întâmplare miraculoasă care s-a întâmplat aici.

În fiecare mănăstire se întâmplă evenimente minunate. Sfânta Mănăstire Vatopedi este singura mănăstire ortodoxă împodobită cu 7 icoane făcătoare de minuni ale Maicii Domnului. În mod deosebit, avem aici icoana Maicii Domnului „Pantanassa” (Atotîmpărăteasa), vindecătoare de cancer. Primim multe scrisori de la fraţi români, care mărturisesc că au fost vindecaţi de Maica Domnului „Pantanasa”. Am trimis o copie a acestei icoane la mănăstirea Oaşa, unde merge foarte multă lume şi, precum ne spun părinţii de acolo, destui oameni se vindecă. Cu ajutorul lui Dumnezeu, când voi merge în România (în 2007) voi duce o copie a icoanei la mănăstirea Râmeţ. Nu insist asupra acestor prezenţe minunate, deoarece cel mai important eveni-ment dintr-o mănăstire este modul în care monahul, care Îl iubeşte pe Dumnezeu, îşi descoperă şi cunoaşte în fiecare zi inima sa.

Am înţeles că aţi trimis şi o copie a icoanei Maicii Domnului „Mângâietoarea” la mănăstirea Lupşa.

Da, am trimis acolo o copie a acestei icoane, în care am pus şi sfinte moaşte ale Sfântului vatopedin Maxim Grecul. Părinţii aces-tei mănăstiri ne spun că icoana Maicii Domnuluiatrage mulţi creştini şi, într-adevăr, ca „Mângâietoare” mângâie foarte mulţi oameni.

În România este foarte iubit părintele Paisie Aghioritul. Vă rugăm să ne spuneţi câteva amintiri despre el.

Părintele Paisie este un sfânt contemporan, prezenţa lui a fost o mare binecuvântare pentru Sfântul Munte, dar şi pentru întreaga lume. A avut legături duhovniceşti cu mulţi sfinţi, iar prima dovadă că a fost bineplăcut lui Dumnezeu o aflăm la botezul său din pruncie. Când preotul care l-a botezat – Sfântul Arsenie Capadocianul – l-a luat pentru a-l cufunda în colimvitră şi a spus: „Se botează robul lui Dumnezeu”, i-a dat pruncului numele de Arsenie, fără să-i întrebe pe părinţi, cu toate că mama lui dorea să-l numească Hristo. Bineînţeles, părinţii copilului s-au indignat şi au rămas nedumeriţi. Sfântul Arse-nie a văzut o cruce pe fruntea pruncului şi a primit în inima sa o descoperire de la harul Sfântului Duh că acest copil va fi urmaşul său duhovnicesc. Cu toate că Părintele Paisie nu l-a cunoscut pe Sfântul Arsenie, când acesta a adormit în Domnul şi părintele Paisie a venit în Sfântul Munte, i s-a arătat şi au stat de vorbă. Părintele Paisie a făcut cunoscută viaţa Sfântului întregii Biserici şi lui i se datorează înscrierea oficială a acestuia în rândul sfinţilor Bisericii.

sofronie-zaharia-efremÎnvăţătura Sfântului Siluan a influenţat întreaga lume, nu numai Europa. Vă rugăm să ne spuneţi ceva despre ucenicul său, părintele Sofronie.

Însetat mult de Hristos şi un ales al proniei dumnezeieşti, părintele Sofronie a căutat un îndrumător duhovnicesc pe măsură, care aflase pe Hristos şi l-a ajutat să-l găsească. Harul lui Dumnezeu l-a luminat la mănăstirea rusească a Sfântului Pantelimon şi a înţeles că omul pe care-l vedea în strană era un om îmbunătăţit. Mi-a mărturisit părintele Sofronie: „Simţeam o evlavie sfântă când îl zăream, dându-mi seama că ascunde înlăuntrul lui ceva mai presus de om şi nu este precum monahii obişnuiţi. Cu toate că nu-mi vorbea mult – nu vorbea foarte mult în mănăstire – am înţeles că se îndeletniceşte cu lucrarea trezviei. Am cerut binecuvântare de la stareţ să discut cu el şi atunci am înţeles ca e o mare comoară; dar puţini recunoşteau acest fapt. După Dumnezeu, Sfântul Siluan a fost cel mai mare binefăcător pentru mine”. Vedem şi din experienţa membrilor Bisericii, că viaţa Sfântului Siluan, scrisă de părintele Sofronie ca ucenic desăvârşit al lui, a adus mulţi oameni la Ortodoxie şi mulţi tineri în monahism.

Se spune că există drepţi ascunşi în Sfântul Munte. Care este rolul lor în această lume?

Există această tradiţie şi nu o respingem. Nu cunosc personal, însă mi-a spus Părintele Paisie că astfel de oameni veneau la el pe ascuns şi îi îndruma duhovniceşte.

Vă rugăm să ne spuneţi câteva din sfaturile primite de la părintele Iosif Vatopedinul.

Părintele Iosif Vatopedinul – părintele nostru duhovnicesc – este unul dintre primii ucenici ai lui Gheron Iosif (monahul Iosif Vatopedinul a plecat la Domnul la data de 1 iulie 2009, când a împlinit exact 88 de ani nn). El ne transmite, în mod autentic, învăţătura părintelui său: ascultarea monahului de pă-rintele duhovnicesc – spre a muri complet omul vechi – şi rugăciunea neîncetată. Când monahul va învăţa ascultarea şi se va dedica rugăciunii, dar şi întregii vieţi mistice, va ajunge la o viaţă duhovnicească îmbunătăţită. Cu toate că în ultimii ani ai vieţii lui, Părintele Iosif Vatopedinul a fost foarte bolnav de inimă, totuşi în inima sa a locuit harul Sfântului Duh, era într-o pace desăvârşită, într-o bucurie deplină, gândindu-se cu dor la ceasul în care va veni Hristos ca să-i ia sufletul. De asemenea, îi vedem zdrobirea inimii în timpul Sfintei Liturghii, simţirea harului în timpul rugăciunii şi în toată viaţa sa.

Există, cumva, un specific al Ortodoxiei greceşti?

Nu există Ortodoxie grecească şi negrecească. Dar în Grecia s-a păstrat mai bine tradiţia Bisericii şi aici există Sfântul Munte, unde se păstrează în mod autentic tradiţia Sfinţilor Părinţi, transmisă de aici şi în lume. Venind cineva în Grecia, află izvoarele Ortodoxiei.

Care este mesajul pe care-l transmite din totdeauna Sfântul Munte lumii întregi?

Mesajul transmis de Sfântul Munte întregii lumi este că viaţa omenească capătă valoare şi omul reuşeşte în viaţă, dacă este în comuniune cu Dumnezeul cel adevărat, Iisus Hristos. Acesta se găseşte, se descoperă întru învăţătura Lui cea dreaptă. Iar noi susţinem cu fer-mitate că Biserica Ortodoxă a păstrat nefalsificată învăţătura lui Iisus Hristos adusă pe pământ.

Cum putem creşte în iubire?

Dacă vom spori în curăţia inimii. Mântuitorul a spus: „Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu(Matei 5, 8). Cu cât inima vede pe Dumnezeu mai limpede, cu atât „gustă” mai mult dragostea Lui şi cu atât mai mult dăruieşte dragoste aproapelui.

Vă mulţumim foarte mult.

Maica Domnului să fie cu dumneavoastră.

1 Joc de cuvinte în limba greacă între τηλεόραση („tileorasi” = televizor) şi τηλεκόλαση („tile-kolasi” = tele-iad).

Sursa: George Căbaş, Părinţi contemporani din Sfântul Munte Athos, Ediţia a doua, îmbogăţită, Editura Anastasis, 2014

Mulţumim d-lui George Cabas pentru îngăduinţa de a posta interviurile sale cu părinţi aghioriţi (culese între anii 1996-2008) pe blogul nostru.
Se va prelua cu precizarea sursei –
Blogul Sfântul Munte Athos

vatopedi-vazut-de-sus

[neoficial]: Curând vor fi proslăviţi în rândul sfinţilor: Paisie Aghioritul, Amfilohie Makris, Sofronie Saharov, Efrem Katunakiotul şi Gheron Iosif Isihastul

colaj-viitori-sfinti

Începând cu data de 15 decembrie 2013 o veste bună se transmite cu rapiditate, anume că în viitorul apropiat vor fi proslăviţi în rândul sfinţilor Părintele Paisie Aghioritul, dar şi alţi stareţi de la Muntele Athos.

Ştirea a fost postată de un portal grec ortodox de încredere hellas-orthodoxy şi preluată mai apoi şi de alte pagini ca agionoros.ru , Pravoslavie.ru sau ortodox.md

Aşadar, conform noilor informaţii apărute, în viitorul apropiat va fi proslăvit în rândul sfinţilor Părintele Paisie (Eznepidis) Aghioritul. Iar după o perioadă scurtă de timp vor fi canonizaţi Părintele Amfilohie (Makris) din Patmos, Arhimandritul Sofronie (Saharov) de la Essex şi Stareţul Efrem Katunakiotul. Nu e un lucru îndepărat nici canonizarea lui Gheron Iosif Isihastul, deja cinstit în toată lumea ortodoxă.

Să ne bucurăm! „Minunat este Dumnezeu întru Sfinţii Lui” (Psalmul 67, 36).

Reamintim că pe 27 noiembrie 2013, Părintele Porfirie Kavsokalivitul, care apare şi în acest colaj fotografic alături de viitorii sfinţi ai Bisericii (mijloc, sus), a fost oficial trecut în rândul Sfinţilor Cuvioşi de către Patriarhia Ecumenică: MARE BUCURIE: Părintele Porfirie (Bairaktaris) Kavsokalivitul a fost trecut oficial în rândul Sfinţilor Cuvioşi ai Bisericii de către Patriarhia Ecumenică

Adaptare după sursele precizate mai sus de Laurenţiu Dumitru

Gheronda Iosif Vatopedinul – Testament duhovnicesc (Omilie ţinută la Sfânta Chinovie a Cuviosului Nicodim, Pentálofos, cu ocazia Congresului cu tema „Monahismul”), Starețul Efrem Vatopedinul

Am trăit în preajma fericitului Gheronda Iosif Vatopedinul vreme de 30 de ani. De foarte multe ori am avut posibilitatea, atât în privat, dar şi în cadrul catehezelor comune întregii obşti, să ascult cuvintele lui, cuvinte bazate pe experienţele lui duhovniceşti şi pe trăirea multor lupte ascetice. Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru bunăvoinţa Lui.

Şi încă mai mulţumesc lui Dumnezeu, dintr-un alt motiv: pentru că, găsindu-mă atât de aproape de Gheronda, am avut posibilitatea de a observa felul în care el se împotrivea întristărilor, prigoanelor şi defăimărilor pe care Dumnezeu le-a îngăduit să vină asupra lui, aşa cum zicea întotdeauna, pentru păcatele lui.

Am avut, de asemenea, îndrăzneala duhovnicească pe care doar un fiu poate să o aibă, şi l-am întrebat deschis despre aşezarea duhovnicească pe care o avea nu numai în momentele dificile ale vieţii lui, ci şi în mângâierile duhovniceşti pe care Domnul le dăruia cu îmbelşugare sufletului său atât de credincios şi plin de virtute.

Gheronda Iosif s-a născut în întâi iulie 1921 în Droúsia, lângă Páfos, în Cipru. În 1937 a intrat în Sfânta Mănăstire Stavrovoúnio din Cipru, unde a fost tuns monah, cu numele de Sofronie. Acolo avea să trăiască vreme de zece ani alături de doi bărbaţi plini de virtute, Gheronda Varnava şi părintele duhovnic Ciprian, la îndemnul căruia pleacă în Sfântul Munte şi ia legătura cu Gheron Iosif Isihastul, cunoscut pentru înălţimea sa duhovnicească. A intrat în obştea acestuia, care, în vremea aceea, îşi avea sălaş în peşterile de la Sfânta Ana Mică.

Din experienţa sa, fericitul Gheron Iosif Isihastul cunoştea că marea taină a reuşitei monahului constă în a trăi de la începuturile vieţii lui ascetice evenimentul prezenţei Duhului Sfânt, lucru pe care i l-a dăruit direct şi de la început, prin rugăciunea sa, monahului Sofronie. Într-o după-masă i-a spus că, diseară, atunci când ei aveau, după obişnuinţă, să facă rugăciune, îi va trimite un cadou, să fie pregătit să-l primească; acest lucru părintele Sofronie nu prea l-a priceput.

Seara însă, înainte să cheme numele Domnului de trei ori, a fost umbrit de mila lui Dumnezeu şi a simţit practic, pentru prima oară şi cu o intensitate foarte mare, plin de lacrimi fierbinţi, dragostea lui Hristos şi adânca smerenie pe care o dăruieşte Duhul Sfânt. Primise acest premiu cu rugăciunile părintelui său. S-a hotărât să lupte şi mai mult, pentru tot restul vieţii sale, pentru a-l dobândi şi a-l păstra.

După cum ne spunea, cei mai buni ani ai ascezei sale i-a trăit aproape de bătrânul său de Dumnezeu purtător şi bunic al nostru duhovnicesc, Gheron Iosif Isihastul. De la acesta, care era un foarte mare isihast, nu a preluat acelaşi mod de viaţă, adică traiul cu desăvârşire isihast, ci viaţa fericită a ascultării.

Catehezele sale şi trăirile sale ascetice constituie testamentul său duhovnicesc care ne conduc de la pământ la cer şi din moarte la viaţă, dacă ne facem următori cu adevărat, după săracele noastre puteri, faptelor şi cuvintelor lui.

Înţeleptul Gheronda din fericita lui experienţă alături de Gheron Iosif, ce a constituit pentru el punctul de plecare în demersul monahal de înaintare spre ceruri, şi-a aşezat, la fel ca toţi Părinţii,temelia pe virtuţile supunerii şi înstrăinării, conform poruncii Domnului: „oricine dintre voi care nu se leapădă de tot ce are nu poate să fie ucenicul Meu” (Luca 14,33).

Îndoit este ipostasul omului, zicea, trup şi suflet, îndoită trebuie să fie şi lepădarea. Iar cea dintâi, care se referă la îndepărtarea de lucrurile lumii, chiar şi de persoanele înrudite cu noi, de cele mai multe ori, datorită Harului lui Dumnezeu, este cea mai uşoară. Mai dificilă, însă, este lepădarea gândurilor, dorinţelor şi prejudecăţilor pătimaşe, aşa cum numesc Părinţii păcatele după lucrare ce se găsesc ca obişnuinţă şi amintire în partea cugetătoare a existenţei noastre, mai ales înlăuntrul inimii noastre (vezi Ghéron Iosíf Vatopaidinoú, Vatopaidinés katihíseis, Ágion Óros 1999, p. 9-10).

După lepădare, ca îndatorire de prim rang considera alipirea de un bătrân duhovnicesc. Astfel, sufletul ajunge la o realizare deplină, când cel ce se leapădă de lume se hotărăşte să îşi nege, prin lupta ascultării, toate cugetările şi dorinţele sale. Prin învăţarea şi menţinerea unui program duhovnicesc, şi cu rugăciunile sfântului său părinte, ascultătorul devine un luptător deplin şi cu bună metodă, împotriva lumii şi a păcatului.

Prin lepădare, sunt abandonate cauzele care produc puternica înclinaţie spre felurite de plăceri şi pofte. Cel ce se luptă deja beneficiază, în urma lepădării, de o „relativă libertate”, zicea Gheronda. Însă, în ceea ce priveşte „gândurile şi amintirile” care atrag spre păcat şi „sunt întipărite în imaginaţie, este nevoie de lucrare şi luptă” (Ghéron Iosíf Vatopaidinoú, Vatopaidinés katihíseis, p. 10), pentru ca ele să se cureţe şi pentru ca omul dinlăuntru să se facă scaun de sălăşluire al lui Dumnezeu.

„Sufletul şi trupul se influenţează unul pe celălalt, atât în progresul duhovnicesc, cât şi în căderea duhovnicească, şi în viaţă, şi în moarte” (Ghéron Iosíf Vatopaidinoú, Vatopaidinés katihíseis, p. 10).

Gheronda le accentua monahilor începători un detaliu duhovnicesc din experienţa sa, anume că, în demersul nostru către Dumnezeu „în care se găseşte curăţirea, luminarea, renaşterea şi mântuirea” (Ghéron Iosíf Vatopaidinoú, Vatopaidinés katihíseis, p. 10), trebuie să ne păstrăm îndrăzneala credinţei înaintea „sentimentelor ciudate” (Ghéron Iosíf Vatopaidinoú, Vatopaidinés katihíseis, p. 10) care apar în inimile noastre fără să le dorim, ca unele ce ţin de războiul duhovnicesc, datorită influenţei şi puterii întunericului. „Sentimentelor ciudate” le mai zicea şi „înstrăinări duhovniceşti”, care apar indiferent de buna noastră intenţie, ba chiar indiferent de vreo greşeală sau cădere duhovnicească de-a noastră, nu numai datorită lipsei noastre de experienţă în cele duhovniceşti, ci şi atâtor neputinţe ale firii omeneşti.

În vremea sentimentelor intense, deformate, care apar în acest război „este nevoie de perseverenţă şi răbdare, ca să nu facem concesii propunerii” (Ghéron Iosíf Vatopaidinoú, Vatopaidinés katihíseis, p. 10), dar şi de asceza zilnică, programată, a ascultării, a rugăciunii, a cumpătării şi a întregului nostru program de viaţă.

Persistenţa, prin credinţă, în programul de viaţă, este necesară ca „practică” ce-I dovedeşte lui Dumnezeu că, pătimind înlăuntru de toate aceste sentimente ale păcatului, totuşi, cu trupul nostru nu abandonăm lupta şi rămânem alături de El şi, adeseori, datorită neputinţelor noastre duhovniceşti, mai ales pentru cei începători este suficient să „păzim” pereţii chiliei noastre din dragoste faţă de Dumnezeu, fără să vedem în suflet vreo lumină mângâietoare a dumnezeiescului Har, fără să facem vreo rugăciune.

Încet-încet, în paralel cu practica şi cu rugăciunea, fericitul Gheronda amintea anumite vederi duhovniceşti care vin să întărească credinţa şi aduc apoi, cu repeziciune, datorită ei, milostivirea lui Iisus în inima noastră; aceste vederi provin din cuvintele nemincinoase ale Domnului.

Chemarea noastră la luptă, sublinia întotdeauna Gheronda, atât laicilor, cât şi monahilor, nu este „invenţia şi dovada isteţimii noastre, ci a lui Dumnezeu, căci nu voi M-aţi ales pe Mine, ci Eu v-am ales pe voi şi v-am rânduit să mergeţi şi roadă să aduceţi (Ioan 15,16) şi nimeni nu poate să vină la Mine, dacă nu-l va trage Tatăl, Care M-a trimis (Ioan 6,44)” (Ghéron Iosíf Vatopaidinoú, Vatopaidinés katihíseis, p. 11). Începătorul nu poate cuprinde deplin, din cauza lipsei de experienţă duhovnicească, aceste sfinte şi dumnezeieşti cuvinte. Această şovăială chinuitoare este semnul imaturităţii şi lipsei de experienţă duhovnicească, căci alegerea noastră de către Domnul nu poate fi deplină decât în cadrele cuvântului „pe [cei pe] care i-a hotărât mai înainte, pe aceştia i-a şi chemat; şi pe care i-a chemat, pe aceştia i-a şi îndreptat; iar pe care i-a îndreptat, pe aceştia i-a şi slăvit” (Rom. 8,30), ne zicea , cu o absolută şi smerită certitudine ce provenea din credinţa neclintită în vederea ce i-o dăruise Dumnezeu.

Cu atât mai mult cu cât luptătorul rămâne în luptă, oricât de neroditor i s-ar părea la început, va pricepe cu repeziciune marele adevăr al cuvintelor de mai sus, căci Dumnezeu nu este mincinos; El ne-a chemat şi ne va da Harul Său, în ciuda oricărei lipse de experienţe, a neputinţei, a păcătoşeniei noastre, ajunge să depunem, în orice chip, efortul de a avea o nouă tentativă, de a nu ceda ispitei. Această concluzie era o pradă de război din îndelungata lui experienţă întru monahism. Statornicia deliberată în credinţă vizavi de legea păcatului pe care o cocoloşim înăuntrul nostru era considerată de fericitul Gheronda drept premiza unei reuşitei sigure.

„Este cu neputinţă”, zicea, „ca sufletul care îndură cu credinţă o luptă îndelungată fără să se întoarcă înapoi sau să devină nepăsător faţă de îndatoririle lui, să nu fie auzit de Dumnezeu şi să nu se pricopsească” (cuvânt rostit în cadrul unei sinaxe a obştii Mânăstirii Vatopaidi).

„Imediat, conform cu zelul său spre Dumnezeu şi cu smerenia sa, cel ce se luptă va simţi ajutorul dumnezeiesc, dar Harul lui Dumnezeu nu va putea rămâne continuu în mod simţit împreună cu el, dar va rămâne după lucrare, până ce, dobândind îndelungă experienţă, sufletul său abandonează orice ezitare şi poate cuprinde simţit Harul lui Dumnezeu întru smerenie şi întru iubire, împărăteasa virtuţilor. Virtuţile vor conduce sufletul, din zi în zi, la o tot mai mare simţire duhovnicească şi la luminarea care este dăruită sufletului care se luptă. Ca unul care urma pe Hristos răstignit, Gheronda ne învăţa să nu ne plângem în vreme de ispite, ci să acceptăm întotdeauna voia lui Dumnezeu. Zicea: Vedeţi, Sfinţii Părinţi, prin credinţă, au câştigat Împărăţia. În concluzie, atunci când ţinem platoşa credinţei, vom rezista războirii diavolului şi acoliţilor lui. Uitaţi-vă, niciunul dintre Sfinţi nu a găsit pacea exterioară. Dumnezeu i-a dat spre chinuri, întristări, exiluri, ucidere. Ce rost are, cu naivitate, să continuăm să tot întrebăm «de ce»? Există vreun «de ce»? «În lume necazuri veţi avea» (Ioan 16:33), «Şi veţi fi urâţi de toţi pentru numele Meu» (Matei 10:22)” (cuvânt rostit în cadrul unei sinaxe a obştii Mânăstirii Vatopaidi).

Mântuirea ne-a fost dăruită odată pentru totdeauna prin Cinstita Cruce a Domnului. De ce însă nu trăim cu consecvenţă pacea adâncă şi celelalte harisme ale Sfântului Duh? Se pare că sufletul are nevoie de un timp fiziologic în vederea maturizării sale, aşa cum se petrece şi cu trupul. Un copil mic, ne zicea, nu poate fi crescut brusc prin nici un fel de mijloace tehnice. El trebuie să crească în mod firesc, odată cu trecerea vremii. Pentru aceasta este nevoie ca fiecare dintre cei care se luptă să fie hrănit duhovniceşte cu învăţături şi lecturi duhovniceşti, şi mai ales cu practica ascetică, pentru că nimeni nu primeşte cununa dacă nu aleargă după reguli.

El dădea întâietate ascultării faţă de un bătrân duhovnicesc, cu dragoste şi bună aşezare, de aceea, din aproape oricare cateheză a lui care făcea referire fie la pocăinţă, fie la rugăciune sau la oricare altă virtute, menţionarea ascultării nu lipsea, fie chiar şi pe scurt.

Despre ascultare, zicea: „nu au atâta valoare în sine faptele şi realizările noastre, cât mulţumirea aceluia care dă porunca, bătrânul duhovnicesc sau egumenul, căci el se găseşte chiar în locul Domnului” (Ghéron Iosíf Vatopaidinoú, Vatopaidinés katihíseis, p. 191).

Atrăgea atenţia cu deosebire celor aflaţi întru ascultare să se ferească de indiferenţă şi nepăsare faţă de cele duhovniceşti, să se ferească de încrederea în ei înşişi, de credinţa în „gândul propriu”. Urmărirea mulţumirii părintelui duhovnicesc, cu zel şi dragoste duhovnicească, dintr-o pornire ucenicească, îi acordă celui care face ascultare posibilitatea ca dumnezeiescul Har, chiar în momentul în care ucenicul slujeşte astfel, să Îşi exprime puterea profetică prin intermediul bătrânului duhovnicesc.

Un împreună-ascet cu Gheronda Iosif şi mult iubit de el, e vorba de Gheronda Efrem Katounakiotul, cunoscând puterea acestui adevăr, îşi jertfea gândurile proprii înaintea duhovnicului său extrem de bătrân, care, voind să-l încerce, îi dădea tot felul de soluţii absolut absurde la chestiunile din viaţa de zi cu zi, dar care se dovedeau, în cele din urmă, pentru dispoziţia şi credinţa ascultătorului, ca fiind modalitatea corectă de acţiune, o putere proorocească pentru viaţa cotidiană.

Ascultarea reală este în acelaşi timp smerenie, dragoste şi credinţă, ne zicea. Ca hotărâre, este smerenie; atunci când înfăptuieşte devine dragoste săvârşită; prin urmare, ea este o deplină încredinţare lui Dumnezeu. Nu credinţă începătoare precum aceea pe care o au toţi credincioşii, ci credinţă care provine din vederea lui Dumnezeu în Duhul Lui. Credinţa întemeiată pe ascultare, adică pe smerenie şi pe dragoste, aduce în sufletul curat celui care se luptă harismele Duhului Sfânt. „Preasfântul Duh, izvorul şi rădăcina oricărei bunătăţi şi virtuţi” ” (Ghéron Iosíf Vatopaidinoú, Vatopaidinés katihíseis, p. 193) se odihneşte în această luptă, în această realitate duhovnicească.

Cuvântul lui Gheronda era întotdeauna foarte concis în privinţa sensurilor duhovniceşti. În paralel cu ascultarea, el aşeza rugăciunea neîntreruptă. Rugăciunea îl pregăteşte pe cel ce ascultă să accepte prezenţa dumnezeiască, să aibă răbdare în întristări, îngăduinţă faţă de greşelile aproapelui, conştiinţa legii duhovniceşti şi, în general, conştiinţa prezenţei Harului lui Dumnezeu.

Rugăciunea întru pocăinţă, întemeiată pe ascultare, reuşeşte încet, încet să lumineze şi să cureţe inima. Aceasta necesită o perioadă îndelungată, fiind perioada însămânţării duhovniceşti şi a lucrării ţarinii sufletului; ceea ce urmează este dobândirea virtuţilor, proces imperceptibil celui care rămâne în lupta duhovnicească.

Într-un anume moment, însă, sufletul ajunge să trăiască mai cu intensitate virtuţile, ca pe o stare statornică de luminare interioară şi de uşurare, iar aceasta este vremea înfloririi, când sufletul se bucură de prezenţa plină de bunătate şi de pace, atotputernică, a Duhului.

Încă din perioada înfloririi virtuţilor şi luminării, Harul dumnezeiesc îi arată celui ce se luptă, prin unele iluminări mistice, pentru a-i stimula zelul spre Dumnezeu în lupta duhovnicească, prezenţa marilor harisme ale Duhului, conform cu caracterul şi cu statura duhovnicească a fiecăruia.

Ce se petrece după toate acestea? Cel care a trăit cele duhovniceşti nu a putut pe deplin să găsească cuvinte potrivite pentru a ne explica desăvârşit. Gheronda ne-a lămurit faptul că, după luminare şi dobândirea sfintelor virtuţi, sufletul pătrunde în norul îndumnezeirii, şi ne-a amintit cuvintele rugăciunii arhiereşti a Mântuitorului: „Ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una, […] precum Noi una suntem” (Ioan 17:21-22). „Părinte Sfinte, păzeşte-i în numele Tău” (Ioan 17:11). Această unire cu Iisus este unirea cu Tatăl. Atunci când Apostolul Filip a cerut „Doamne, arată-ne nouă pe Tatăl”, El i-a răspuns: „De atâta vreme sunt cu voi şi nu M-ai cunoscut, Filipe?”(Ioan 14:8-9). Din această unire deplină cu Iisus, celui ce se luptă îi izvorăşte, prin vedere duhovnicească, cunoaşterea ontologică a persoanei lui Dumnezeu. Iar acele harisme ale Duhului la care luptătorul este receptiv, el le primeşte din dragostea lui Hristos, în conformitate cu necesitatea pliromei Bisericii, numai şi numai pentru zidirea aproapelui.

Atunci omul simte, chiar aflându-se în mijlocul diverselor ispite exterioare şi întristări, că el este liber în Hristos. Harul Sfântului Duh care i-a umbrit sufletul îi revarsă în inima lui o lumină inexprimabilă, iar luptătorul nu mai are nevoie să depună vreun alt efort. Ştie din experienţa lui îndelungată că, îndată ce se întoarce spre Iisus, El Însuşi vine, ca o lumină, ca Iubire, ca dragoste. Unde sunt atunci patimile, unde egoismul, mânia, tristeţea lumească?

Dacă Hristos este în inima noastră, nicio întristare, nicio patimă, niciun demon, nicio grăire de rău, nicio ispită, nici moartea, nu mai au vreun fundament.

În afara rugăciunii „Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă !”, ale cărei roade sunt foarte multe, Gheronda considera că modalitatea de rugăciune asemănătoare spovedaniei este foarte roditoare şi mângâietoare, deoarece „ne simţim aşa precum spunem”, iar „mintea nu se împrăştie, pentru că zămisleşte sensurile şi cuvintele rugăciunii” (Ghéron Iosíf Vatopaidinoú, Vatopaidinés katihíseis, p. 337). Acest lucru se face pricină de înfrânare a minţii celei nestatornice prin fire.

Din strădania de durată şi din strădania pe care, duhovniceşte, fiecare luptător o depune, acesta ajunge să sesizeze, încetul cu încetul, faptul că îi este cu neputinţă să biruiască vreuna dintre patimi sau să dobândească vreuna dintre virtuţi fără Harul Domnului.

Astfel, înlăuntrul lui iau naştere prihănirea şi osândirea de sine, în mod existenţial, ontologic, de durată, iar acestea sunt roadele pocăinţei şi ale smereniei, dar şi ale dragostei de Dumnezeu. Gheronda iubea mult, de aceea se şi osândea neîncetat pe sine însuşi.

Prihănirea de sine, cea care, la început, necesită efort din partea celui care se luptă, pentru că în inima lui se găseşte „cochilia dură a mândriei şi a trufiei”, pentru Gheronda era un mod de viaţă care începuse, după cum zicea, prin ascultarea practică şi prin învăţăturile pe care le primea de la Gheron Iosif Isihastul.

Prihănirea de sine a fost dată sufletului pur şi curat, la început sub forma smereniei, iar mai târziu, sub formă de lumină a unei iubiri atât e mari şi atât de puternice, încât atunci când a fost întrebat de unul dintre noi despre bârfele care se vehiculau pe seama lui prin mijloacele de comunicare în masă, a spus: „nu mă deranjează, copile, eu însumi mă acuz pe mine însumi mai mult decât o fac aceia”. Cu adevărat, căci insista să ne vorbească în învăţăturile pe care ni le dădea, despre asceză şi despre prihănire, care, odată puse în practică, conduc cu siguranţă şi fără îndoială la dragostea dumnezeiască şi la răpire, şi nu ne ţinea prelegeri despre teorii „duhovniceşti” care excită imaginaţia şi trufia celor aflaţi pe cale.

Adesea însă, deraia de la subiect şi se făceau vădite anumite trăiri ascunse ale sale, încât odată, vorbind despre dragostea dumnezeiască, ne-a zis: „nu pot înţelege această generaţie, de aici. Hristos este viaţa noastră, dragostea noastră, centrul existenţei noastre. De ce nu cădem, păcătoşii, cu îndrăzneală, la pieptul Său? El Însuşi ne roagă. Ne roagă, pricepeţi asta? Rămâneţi întru Mine şi Eu întru voi” (Ioan 15:4)”, „auzi, auzi”, zicea minunându-se, „Hristos ne roagă pe noi să rămânem împreună cu El”. Şi a continuat: „nu cunoaşteţi cât şi cum mă rog să trăiţi aceste cuvinte ale Domnului, precum M-a iubit pe Mine Tatăl, aşa v-am iubit şi Eu pe voi; rămâneţi întru iubirea Mea (Ioan 15:9)”. I-au dat lacrimile fericitului Gheronda şi, din pricina suspinelor, nu şi-a mai putut continua cuvintele trimise nouă din cer, şi a repetat: „Copiii mei, Hristos le-a spus Apostolilor şi nouă, rămâneţi întru iubirea Mea” (cuvânt rostit în cadrul unei sinaxe a obştii Mânăstirii Vatopaidi).

Practica rugăciunii de tip mărturisire este, de obicei, prihănire de sine şi conştiinţa absolutei noastre neputinţe, zicea, dar şi simţirea vinovăţiei noastre. Aceasta era şi starea şi aşezarea statornică a inimii fericitului Gheronda, şi, din pricina acestei porniri a pocăinţei continue a lui, era rănit duhovniceşte, astfel că plângerea şi lacrimile duhovniceşti îl ridicau la înălţimile iubirii lui Dumnezeu şi la însăşi Înfierea, pentru multa lui curăţie.

El avea foarte puţină educaţie lumească. Nu făcuse decât două clase. Dar atât de bogată era luminarea Domnului în sufletul său, încât, prin dragostea întru Duhul Sfânt, avea cunoştinţă de ceea ce se petrece cu copiii lui duhovniceşti. De mai multe ori mi-a zis: „Astăzi, copilul meu, acolo unde lucram, atât de puternică era simţirea mea duhovnicească despre pătimirea unuia dintre copiii mei duhovniceşti, încât nu am mai putut continua să lucrez. Am plecat să mă rog, să Îl rog pe Dumnezeu”.

Ajunsese, fericitul, la o aşa înaltă măsură a dragostei pentru Dumnezeu şi pentru aproapele, încât cei care nu-l cunoşteau s-ar fi putut întreba cum a putut un om neînvăţat să scrie 16 cărţi duhovniceşti? Răspunsul este simplu: cu Harul lui Dumnezeu, care s-a pogorât la evenimentul Cincizecimii. La fel cum pescarii neînvăţaţi ai lui Hristos au renăscut şi au transformat lumea întreagă.

Sunt de 25 de ani slujitor al altarului şi, de câte ori venea fericitul Gheronda să se împărtăşească, lacrimile îi curgeau şiroi. Niciodată nu s-a împărtăşit fără lacrimi.

Avea statornică în inima lui simţirea duhovnicească a dragostei faţă de Preasfânta, pe care o iubea foarte mult. Chiar numai auzirea numelui Ei îi dădea lacrimi.

Rugăciunile lui Gheronda Iosif pentru întreaga lume care pătimeşte erau arzătoare. Se ruga nu numai pentru cunoscuţi şi necunoscuţi, ci şi pentru cei ce-l bârfeau. Într-o dimineaţă l-am văzut istovit, cu ochii în lacrimi. L-am întrebat: „Ce se întâmplă, Gheronda, de eşti aşa de istovit”? Şi mi-a zis: „Aseară, copilul meu, m-am rugat multă vreme. Am plâns mult pentru cel care spune lucrurile acelea despre mine. L-am rugat pe Dumnezeu să-i lumineze şi să-i mântuiască sufletul”.

Ajunsese, fericitul, la o aşa desăvârşire, încât, din dragoste de Dumnezeu, înseta după moarte, „să mă despart de trup şi să fiu împreună cu Hristos” (Filipeni 1:23). De fiecare dată când îl vedeam, mai ales în ultimul an dinaintea adormirii lui, îmi zicea cu nostalgie: „aştept trenul, copilul meu, dar întârzie să vină”.

A adormit fericitul Gheronda în 1 iulie 2009, iar după vreo oră şi jumătate, a zâmbit, pecetluind cu fapta mărturia Învierii de obşte.

Fericitul Gheronda a trăit încă de pe pământ bucuria şi veselia celor vorbiţi de rău şi prigoniţi, după cuvântul „Fericiţi veţi fi voi când vă vor ocărî şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind din pricina Mea. Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, că plata voastră multă este în ceruri” (Matei 5:11-12). A zâmbit fericitul Gheronda, după moartea sa, căci a plâns duhovniceşte şi şi-a curăţit inima prin pocăinţă. „Fericiţi cei ce plângeţi acum, că veţi râde” (Luca 6:21) a grăit gura nemincinoasă a Aceluia pe care Gheronda L-a iubit atât de mult în viaţa sa.

Ce mort a zâmbit după moartea lui? Dar Gheronda nu este mort, doar a adormit, după cuvântul Domnului „sunt unii, din cei ce stau aici, care nu vor gusta moartea” (Marcu 9:1). A adormit, şi în loc de tristeţe, obştea i-a prăznuit învierea.

Duhul a mărturisit, prin prezenţa Lui de netăgăduit, bucuria care s-a făcut în ceruri. Harul Domnului ne-a adeverit în mod simţit că Gheronda a dobândit măsura desăvârşită a Înfierii şi a îndrăznelii faţă de Hristos, încât era liber să-şi stăpânească trupul adormit.

El a fost cel care a refăcut Mânăstirea Vatopaidi, aşa după cum au prezis Gheronda Efrem Katounakiotul şi Gheronda Porfirie Kafsokalivitul. A preferat de bunăvoie discreţia, răbdarea resemnată a vorbirii de rău, lipsirea de slavă şi, pentru aceasta, Dumnezeu l-a slăvit. Ne-a adeverit în mod simţit îndrăzneala pe care o are către Dumnezeu, precum un fiu adevărat faţă de tatăl său.

Testamentul său ultim şi veşnic a fost acest cuvânt: „Iubiţi-vă unii pe alţii. Dacă sunteţi uniţi întru dragoste, nimeni, niciodată nu vă va putea face rău”. Avea şi trăia o adâncă încredinţare a dragostei. Zicea că „Dumnezeu nu are dragoste, ci este dragoste, ontologic este dragoste. Dragostea este desăvârşirea personalităţii noastre, nu este o virtute. Este însuşi chipul lui Hristos. Priviţi înlăuntrul vostru şi încredinţaţi-vă că, atunci când lipseşte dragostea, sunteţi tulburaţi. Persoana nu dăinuieşte fără dragoste”. Şi a continuat: „Acela care păstrează dragostea, este el capabil să aducă învinuiri, reproşuri, să nu facă ascultare, să răstălmăcească, din moment ce iubeşte? Iubirea este o funcţie, un element ontologic. Suntem datori să-i iubim pe vrăjmaşii noştri şi suntem datori să ne jertfim sufletul pentru aproapele. Ne-a arătat-o Însuşi Hristos în viaţa Lui pământească, în mod practic, nu ne-a dat o simplă povaţă”.

Am încercat, după putere, să ne referim la principalele elemente ale învăţăturii duhovniceşti a lui Gheronda Iosif, elemente care constituie testamentul său duhovnicesc. Obştea Mânăstirii Vatopaidi, unită, încearcă să facă ascultare cuvintelor lui. Simţim puterea rugăciunilor lui care ne susţin.

Sursă: Pemptousia

Această prezentare necesită JavaScript.

Despre ascultarea de duhovnic, Gheronda Efrem Katounakiotul

Părintele Efrem Katounakiotul (+1998) a fost unul din cei mai iubiți duhovnici aghioriți, unul dintre cei 7 ucenici ai binecunoscutului Gheron Iosif Isihastul. Dacă ceilalți ucenici ai Cuviosului Iosif au preluat conducerea câte unei mănăstiri aghiorite, părintele Efrem a preferat isihia, rămânând retras, împreună cu trei ucenici, în pustia Katounakiei. Textul de mai jos, arhicunoscut de altfel (pentru că a circulat foarte mult pe internet încă de pe vremea când Gheronda Efrem era încă în viață), redă câteva din sfaturile sale adresate monahilor simonopetriți despre marea însemnătate a ascultării.

***

„Ascultarea de duhovnic este viata vesnica, scara cereasca, suire grabnica, bogatie de cununi, lucru ingeresc, lupta nepatimirii, suire si calatorie la cer. Ascultarea implineste toate poruncile, pe toate le indreapta, pe toate le face si le zideste, iar pe suflet, in chip nevazut si nestiut, cu mare grija il imbogateste si il asaza in vistierie necontenit, ridicandu-l spre Dumnezeu ca sa stea inainte incununat si infrumusetat in taina” (Sfantul Grigorie Sinaitul)

Ascultarea fata de duhovnic le va aduce pe toate. Ascultarea va aduce harul. Cea mai mica neascultare alunga harul. Duhovnicul este, oarecum, in locul lui Dumnezeu. Orice spune duhovnicul e ca din gura lui Dumnezeu. Sa-l ai pe duhovnic ca pe chipul lui Dumnezeu. Toate patimile, putin cate putin, se vindeca prin ascultare. Nu mantuie nici preotia, nici postul, nici asceza, ci doar ascultarea de duhovnic.

Ascultarea face minuni: ascultarea va aduce toate harismele. Prin ascultare Hristos da rugaciunea. Nu ne mantuie rugaciunea; ci ascultarea de duhovnic ne mantuie.

Un demonizat a intrat la ascultare la doi batrani si prin ascultarea lui s-a vindecat. Mi-a povestit el insusi cum vedea demonul inaintea lui si cand zicea o data rugaciunea lui Iisus demonul se tulbura. Cand zicea rugaciunea a doua oara, demonul incepea sa tremure. A treia oara cand zicea rugaciunea, demonul disparea. Faci ascultare? Ai harul lui Dumnezeu, esti pentru rai. Sa stiti ca diavolul nu se teme de noi, nici macar nu ne ia in seama. El fuge de noi cand vede Harul lui Dumnezeu pe care il avem datorita ascultarii de duhovnic.

Cel care face ascultare nu se teme – oarecum – de Dumnezeu. Nu faci ascultare? Fa ce vrei: rugaciune, post, asceza, etc. – nu mantuiesc. Numai ascultarea mantuieste. Cel care face ascultare se aseamana cu Hristos, Care S-a facut ascultator pana la moarte, si inca moarte pe Cruce.

Duhovnicul poate sa cada. Cel care face ascultare nu cade niciodata. Duhovnicul va da socoteala inaintea lui Dumnezeu pentru dansul, dar cel care face ascultare nu.

Prin duhovnic vorbeste Hristos. Se poate oare sa cada cineva cata vreme se aseamana in ascultare cu Hristos? Chiar daca porunca duhovnicului e ratacita, Dumnezeu, pentru ascultare, o va intoarce in folos sufletesc. Pe duhovnicul tau, asadar, sa-l vezi ca pe Hristos. Sa nu-l intristezi. L-ai intristat pe duhovnic, L-ai intristat pe Dumnezeu. Eu am experienta personala a neascultarii si a constrangerii duhovnicului meu, Nichifor. L-am constrans zicandu-i: „Daca nu facem aceasta… plec.” Parintele Nichifor a fost nevoit sa accepte. Cand m-am intors la chilia noastrã, parintele mi-a spus: De ce, mai copile, m-ai silit sa facem lucrul asta? Dupa ce mor eu, vei putea sa faci ce vrei”.

Cu aceste cuvinte ale lui, infricosatoare si biciuitoare, mi-a aratat ca m-am indepartat de Dumnezeu. Am pierdut rugaciunea pentru mult timp. Nu numai ca am pierdut harul rugaciunii, insa am fost si „biciuit” de Dumnezeu.

Stii ce canon se primeste daca-l fortezi, daca-l obligi pe duhovnic sa faca ceva? E cu adevarat  infricosator.

Cel ce face ascultare e ca o hartie alba. Nu are nimic scris pe ea care sa fie luat de diavol.

Cat valoreaza duhovnicul, cu frica de Dumnezeu, nu valoreaza intreaga lume, nu valoreaza tot Sfantul Munte.

Faci ascultare la duhovnic? La Dumnezeu si la Maica Domnului faci ascultare. Iar Hristos, Care a facut desavarsita ascultare la Tatal Ceresc te primeste, te aude, te face asemanator Lui. De aceea, cel ce face ascultare va avea o dubla cununa in slava vesnica.

Daca te trimite duhovnicul pe luna si te duci, esti in ascultare. Il odihnesti pe duhovnic? Il odihnesti pe Dumnezeu.

Cand m-am dus eu la duhovnicul Iosif, duhovnicul vostru era incepator. Parintele Iosif mereu il incerca, dar duhovnicul vostru nu stia nimic decat blagosloviti si sa fie blagoslovit. Adesea parintele Iosif ii striga cand mergeam eu pe acolo: „Vavuli, fa-ne cafea”, si duhovnicul vostru Efrem raspundea: „Sa fie blagoslovit” si fugea sa indeplineasca porunca. Cum se indeparta, parintele Iosif zicea incet: „Fii binecuvantat intotdeauna!” si se ruga pentru el. Duhovnicul vostru a primit mult har tocmai datorita ascultarii la parintele Iosif.

Demonizatul acela care a facut desavarsita ascultare la cei doi batrani si care s-a tamaduit prin ascultarea sa, mi-a spus cum îi sopteau demonii: „Pleaca de la batranii la care esti si coboara pe tarm, pe stanci. Batranii astia mananca, dorm, se roaga prea putin. Ca sa iesim trebuie multa rugaciune si post”. Si desigur ziceau adevarul, insa era o cursa a diavolilor pentru ca sa-l scoata de sub ascultare. Siliti de o alta putere au marturisit: „Daca reuseam sa te scoatem de la batrani si sa te facem sa cobori pe stanci, spre tarm, te-am fi aruncat incet-incet in deznadejde si te-am fi facut sa sari in mare, adica sa te sinucizi”. Prin ascultarea lui a invins demonii si s-a vindecat.

Numai diavolul stie ce e duhovnicul, ce inseamna duhovnicul, ce inseamna ascultarea de duhovnic!

Facandu-mi eu odata voia si plantand pomi, toti s-au uscat. Cei pe care i-am plantat cu binecuvantarea parintelui Nichifor s-au prins, desi parintele Nichifor nu era dintre monahii rugatori.

Nu trebuie sa tolerezi sa-l judece cineva pe duhovnicul tau. Sa te opui, sa te impotrivesti cand auzi ca se spune ceva impotriva duhovnicului tau. Asa e corect si asa trebuie sa faci. O intamplare asemanatoare cu cea in care acel monah a zis: „am duhovnic” si prin aceasta au disparut dracii i s-a intamplat si tatalui parintelui Amfilohie. Parintele Amfilohie si-a adus tatal la Sfantul Munte, l-a facut monah si-l ingrijea. Ca sa vezi, copilul si-a facut tatal calugar!… Cand tatal lui tragea sa moara, parintele Amfilohie a intrat in camera muribundului si vazandu-l foarte tulburat il intreba:

– De ce esti, tata, atata de tulburat?

– Au venit diavolii si mi-au spus, inspaimantandu-ma, ca-mi vor lua sufletul. Iar parintele Amfilohie i-a spus:

– Nu-ti fie frica pentru ca nu-ti pot face nimic, pentru ca esti sub ascultare. Daca mai vin la tine sa le zici: Ce aveti cu mine? Am duhovnic. Eu sunt ascultator”.

Au venit din nou demonii in ziua urmatoare cu mai mult zgomot, cu sabii, cu topoare, cu furci, speriindu-l ca-l vor lua. Cum le-a zis ca are duhovnic, demonii s-au fãcut nevãzuti. Numai diavolul stie ce putere are duhovnicul, ce zice duhovnicul. A zis duhovnicul? Du-te! Urca-te pe luna, nu te teme! Orice vrea duhovnicul, sã fie fãcut. Nu te intereseaza. Nu intereseaza decat ascultarea. Ai facut ascultare, mergi in Rai, nu ai facut, mergi in Iad.

N-ai venit sa te impartasesti de zece ori pe zi, sa faci rugaciunea mintii, privegheri sau posturi. Toate nu valoreaza nimic fara ascultare. Ai facut ascultare, mergi in rai, ai facut neascultare, mergi in Iad! Adam a facut neascultare si a ajuns in iad! Noi calugarii spunem putine cuvinte: ASCULTARE DE DUHOVNIC = VIATA, NEASCULTARE = MOARTE. Ai facut ascultare, ai facut totul. Eu nu spun ca celelalte nu ne folosesc, insa sunt pe planul doi.  Imi amintesc ca odata, pe cand traia duhovnicul Iosif, l-am judecat intr-o problema. M-am dus seara sa ma rog si nu puteam de loc sainaintez in rugaciune: „Doamne Iisuse….Doamne Iisuse…” mai mult nu puteam.„Undeva am gresit” m-am gandit. „Undeva am pacatuit”. Ia sa vedem in ziua precedenta, unde am mers, ce am facut, ce am spus. Am gasit: l-am judecat pe duhovnicul meu. Ziua urmatoare era duminica si trebuia sa slujesc la Sfantul Altar. Acum ce era sa fac? Rugaciune! „Dumnezeul meu, iarta-ma caci mi-am judecat duhovnicul. Am gresit, imi cer iertare” Dar nimic! „Dar Petru, Doamne, Te-a tagaduit de trei ori si l-ai iertat. Eu nu Te-am tagaduit, ci doar l-am judecat pe duhovnicul meu. Acum ma pocaiesc si-mi cer iertare”. Nimic! Iau din nou metaniile, dar rugãciunea nu inainteaza. Au inceput lacrimile. Am varsat rauri de lacrimi. „Pe cuvioasa Maria Egipteanca ai iertat-o cand s-a pocait si pe multi pacatosi ai iertat. Pentru mine nu exista mila, nu exista iertare?”

Au trecut asa trei ore. In sfarsit simt o pace, o dulceata, o bucurie inlauntrul meu. Atunci incepe si rugaciunea, singura: „Doamne Iisuse Hristoase, miluieste-ma”. Deci nu-i acelasi lucru sa judeci un strain cu a-l judeca pe duhovnicul tau. Vai tie! L-ai judecat pe Insusi Dumnezeu. Singurul om pe care l-am iubit si singurul om de care m-am temut a fost parintele Iosif. Duhovnicul poate sa-ti spuna un cuvant mandru sau sucit. Tu fa-ti ascultarea ta, fa ascultare desavarsita. Rodul desavarsitei ascultari l-am incercat la duhovnicul Iosif. O sa ma intrebi desigur care este? Nu ma temeam de Dumnezeu, nici macar nu ma temeam. Gura duhovnicului ce zice? Sa fie blagoslovit…fa ascultare fara deosebire.

Gura duhovnicului e gura lui Hristos. Sa faci ce spune duhovnicul fara sa analizezi, fara sa cercetezi si fara sa murmuri. Construieste pe smerenie. A zis duhovnicul asa? Sa fie blagoslovit. De nimic sa nu te ingrijesti de vreme ce faci ascultare. Te vei mantui, o sa mergi in Rai.

Un diacon ii zice duhovnicului: „Parinte vreau sa merg sa fac baie in mare pentru sanatate”. „Nu te du copile pentru cutare sau cutare motiv”. „Ba ma duc sa fac baie”. Si se duse…Facu baie si in timp ce se scalda un rechin l-a omorat. Mai tarziu i-a scos marea trupul sfasiat la mal. Unde s-a dus sufletul lui?

Ascultarea aduce iluminare, lacrimi si rugaciune. Daca n-ai ascultare, chiar daca le ai pe acestea, le vei pierde. Cat de mult il cinstesti si il iubesti pe duhovnic, atat de mult primesti. Harul ascultarii il inconjoara pe ascultator ca o flacara si de aceea nu-l poate prinde diavolul. Daca lipseste aceasta flacara, diavolul ne va devora.

Teologia (cuvantarea de Dumnezeu) este rezultatul rugaciunii, iar rugaciunea este rezultatul ascultarii. Cand faci ascultare o sa gasesti si rugaciune si teologie (cuvantare de Dumnezeu). Cand insa nu faci ascultare nu gasesti nimic. Primul lucru, sau mai bine zis radacina, este ascultarea. Ai facut ascultare? O sa gasesti rugaciune. Se poate sa o gasesti acum sau sa o gasesti maine.

Intrebare: Si daca duhovnicul da o porunca gresita?

Raspuns: Niciodata nu ajungi tu rau, pentru ca la mijloc este ascultarea.

Cu cat mai mult devotament, abnegatie, iubire si credinta ai in suflet, cu atat nu ai impotriviri launtrice. Cand insa ai ceva cu duhovnicul tau, sa stii ca nu esti una cu el, ca nu-l iubesti si n-ai credinta in el. Cu cat ai mai multa credinta in duhovnic, ca atat ai mai putina grija. Cand nu esti unit cu duhovnicul simti o impotrivire, ai un „spin” inlauntrul tau.

Cu cat ai mai mult devotament si ascultare fata de duhovnicul tau, cu atat o sa ai mai multa ravna.

Cel mai bun zel e la inceputul vietii calugaresti. Esti devotat duhovnicului. Cand te unesti cu duhovnicul e zelul cel mai bun. Cand vezi fata duhovnicului ca pe a lui Hristos, totul merge bine. Cand vezi greseli la duhovnic, e vai de tine!

Odata mi-a zis cineva: „Parinte staret vreau sa merg la duhovnic sa ma spovedesc pentru asta si asta. Sfintia ta ce zici?” „Fa 1000 de metanii”. „Sa fie blagoslovit”. Si n-a mai zis nimic la duhovnic. Asta e, sa zicem, credinta, atasamentul, unirea cu staretul.

Ah, fericita ascultare! Parintilor, eu ce sa zic? Cand eram sub ascultare alt har aveam, alta rugaciune. Pluteam, ca sa spun asa in aer. Acum sunt staret. O sa ziceti ca nu am cautat asta, ca Dumnezeu mi-a dat. Da, insa imi amintesc starea de ucenic. Cea mai buna stare pentru monah este starea de ucenic, de ascultator. Puterea ascultarii se vede din urmatoarea intamplare. Era intr-o marti si spre seara mi-au venit niste ganduri contra duhovnicului meu, parintele Iosif, pentru ca ne-a pus sa semnam o scrisoare. Avea si dreptate, dupa cum s-a dovedit ulterior. Sambata merg la slujba cu parintele. Cum mã vede imi zice: „Parinte, ai ceva contra mea, ceva te separa de mine, ai ceva inlauntru. Nu te desparti de duhovnic, nu te rupe de mine!” Eu uitasem ca l-am judecat, uitasem gandurile. „Parinte, zic, nu-mi amintesc sa am un gand care sa ma separe de sfintia ta.” „Si totusi ai ceva care te separa de mine. Cum te-am vazut, am stiut. A stiut sufletul meu ca ai ceva ganduri care te separa de mine.” „Parinte, nu-mi amintesc nimic!”  “Sa incerci sa-ti amintesti!”

Dupa ce am terminat Sfanta Liturghie am plecat. Mergand spre chilia mea si urmarind ce ganduri am avut in aceste zile, mi-am amintit de judecata pe care i-am facut-o in legatura cu scrisoarea. M-am intors inapoi si mi-am cerut iertare cu lacrimi.

Calugarul trebuie, deci, sa faca ascultare orbeste, sa nu faca deosebire. Imi amintesc ca, alta data, m-am dus la chilie sa ma rog. Ma gaseam intr-o stare harica. Deodata, parintele Procopie, care era ucenic impreuna cu mine, bate la usa si ma cheama la lucru. Pentru ca stiu ca harul poate sa vina sa te bucure fie cinci minute, fie o ora, fie doua, m-am gandit ca acum cand ma gasesc sub lucrarea harului sa profit si cand se va sfarsi sa merg la lucru. Parintilor, nici nu am apucat sa termin de gandit ce am zis, ca am si pierdut harul! N-a fost asta neascultare? Ba neascultare a fost, chiar daca parintele Procopie nu era duhovnicul meu. Si mi-am zis atunci in sine: „Si neascultarea am facut-o si rugaciunea am pierdut-o”. De aceea zic: Fa ascultare si vei gasi rugaciunea. Nu urmari rugaciunea ca ea vine din ascultare.

Primul lucru pe care l-am intalnit noi la parintele Iosif a fost ca Dumnezeu te mantuieste prin rugaciunile duhovnicului. Ce putem spune e ca pe cat de unit esti cu duhovnicul, pe atata de mult har primesti. Ca fierul in foc, se face si el foc. Pe cat il indepartezi de foc, cu atata se raceste.

Rugaciunea izvoreste din ascultare, nu ascultarea din rugaciune. Fa ascultare acum si in continuare va veni harul.

Parintele Iosif spunea: „Cel ce face ascultare va iesi bine numai si numai pentru ascultare! Nu are importanta cine e duhovnicul. Ce i-a folosit lui Iuda ca L-a avut pe Hristos? Nimic! Ce i-a folosit lui Adam ca L-a avut staret pe Dumnezeu si ca era in Rai? Nimic! Nu s-a folosit de Rai, caci a facut neascultare. Cu ce l-a impiedicat de la sfintenie pe marele Acachie faptul ca duhovnicul sau era sucit si nebun si il batea zilnic? Cu nimic!

Intrebare: Dumnezeu ne-a dat putere de judecata. Asta e alba, asta e neagra. Daca iti spune duhovnicul ca albul e negru si invers, nu elimini judecata?

Raspuns: Asta este ascultarea, parintele meu, asta este ascultarea. Sa te incredintezi ca e negru si nu alb cum il vezi tu… Tu vezi lucrul alb, iar duhovnicul il vede negru. El vede corect, el vede drept! Asta este ascultarea! Sa te straduiesti sa vezi ca nu este cum spui tu, adica alb, sa nu crezi nici macar ceea ce vad ochii tai.

Cand esti unit cu duhovnicul te inunda harul. Imi amintesc anii aceia: suvoi venea harul. Mi-a spus intr-o zi: „N-o sa primesti nimic pana sambata viitoare”. Cu adevarat moarte a fost pentru mine. Ne minunam cum se implineste cuvantul duhovnicului, cum il pecetluieste Dumnezeu.

Odata, niste crestini ne-au adus un sac cu cartofi, la arsana. Un ucenic de-al meu, incepator (acum nu mai este la noi) mi-a spus ca este obosit si ca nu vrea sa mearga sa-l aduca si m-am dus eu. Jos era oprit un camion, i-am facut semn. Inauntru erau doi profesori universitari care imi zic: „Parinte, nu stiti unde sta parintele Efrem?” „Eu sunt”, le raspund. Iar unul dinre ei imi zice: „Voi monahii sunteti cu adevarat fericiti, pentru ca traiti cu adevarat viata crestina”.

Cand m-am intors la chilie, i-am povestit ucenicului intamplarea, la care el mi-a zis cu multa nerusinare: „Mda, cand vin aici ii izgonesti, iar jos ii inviti aici”. „Ce sa ma fac, mai copile, asa mi-a venit atunci sa le zic, ii raspund. Acum hai sa ne rugam o ora la chilie”. Dupa o ora vine la mine si ma intreaba: „Cate rugaciuni ai facut?” „Atatea”, ii raspund. „Doar atatea? Eu am facut cu mult mai mult si inca mai pot sa mai fac”. Mi-a zis toate astea cu nerusinare. M-am intors intristat la mine la chilie. Numai ca nu am plans pentru comportamentul copilului aceluia. Se duse ucenicul sa doarma. Cum insa sa poata dormi cand diavolii au inceput sa-l atace? Si numai ce vine la mine la chilie speriat si-mi spune ce i se intampla. Ii raspund: „Asta ti se intampla pentru ca l-ai suparat pe duhovnicul tau”. I-am citit o rugaciune, au trecut toate si s-a culcat linistit.

Cand te faci prost pe tine insuti, pentru ascultare, si daca esti asa cum iti spun si intrebi pentru toate, incepe Dumnezeu sa-ti dea har.

Parintele Procopie a plecat o data, facand neascultare de parintele Nichifor. Cand a ajuns la o anumita stare de lepadare a simtit deodata lipsa harului. Se simtea ca si cum ar fi un alt Procopie care-l intreaba: „De ce ai plecat?” „De asta si asta!” – ii raspund. „De ce ai lasat ascultarea si pe duhovnicul tau? Du-te inapoi la ascultarea ta!” Si s-a intors Procopie.

Nu are importanta cine este duhovnicul. Metania pe care o pui duhovnicului e lucru mare. Facand ascultare la parintele Nichifor in anii aceia, am vazut minuni.

Parintele Iosif spunea: „Nici preotia, nici Sfanta Impartasanie, nici rugaciunea mintii, nici postul, nici privegherea nu mantuiesc fara ascultare. Tot ce se face din voia proprie e luat de diavoli!”  „Caci implinind cineva voia altuia si nu pe a sa, infaptuieste nu numai lepadarea de sufletul sau, ci si rastignire fata de toata lumea.

Cel ce contrazice pe parintele sau, face bucuria dracilor. Iar de cel ce se smereste pana la moarte, se minuneaza ingerii. Caci unul ca acesta face lucrul lui Dumnezeu (Ioan VI, 28), asemanandu-se Fiului lui Dumnezeu, Care a implinit ascultarea de Parintele Sau pana la moarte, iar moarte, pe cruce (Filip, II, 4-11)”.

Sursă: Pagina Mănăstirii Săraca


Foto (de la stânga la dreapta): Avva Efrem Filotheitul, Papa Efrem Katounakiotul (+1998) și Avva Iosif Vatopedinul (+2009), toti trei fii duhovnicesti ai lui Gheron Iosif Isihastul (+1959)