Arhive blog

„Nu am izbutit, dar încerc neîncetat…”. Despre dragostea lui Hristos. Scurtă înregistrare audio cu Sfântul Porfirie Kavsokalivitul, cu subtitrare în limba română

„Nu am izbutit, dar încerc neîncetat…”. Despre dragostea lui Hristos.
Înregistrare audio cu Sfântul Porfirie Kavsokalivitul (1906-1991), cu subtitrare în limba română.

Pentru subtitrarea în limba româna, dați click în bara de jos pe Subtitles/CC .

Traducere de Elena Dinu

Anunțuri

VIDEO: Cuvinte ziditoare de suflet (ÎPS Athanasie de Limassol, Părintele Zaharia Zaharou, Monahul Moise Aghioritul)

Mitropolitul Athanasie de Limassol – Maica Domnului, Poarta Cerului

Părintele Zaharia Zaharou – Despre inima duhovnicească

Părintele Moise Aghioritul – Smerenia, temelia virtuților

Părintele Dionisie Ignat despre dragostea de neam, smerenie, ascultare, pravila monahală, stăpînirea antihristică (video, 81 min)

Scurt fragment cu Părintele Dionisie Ignat despre dragostea de neam, smerenie, ascultare, pravila monahală, stăpînirea antihristică. Părintele Dionisie cîntînd în paraclisul Sfîntului Gheorghe al chiliei sale de la Colciu (Athos). Filmare din anul 2002, primită de Mănăstirea Petru Vodă de la ucenicii Părintelui Dionisie.

Dimitrie (Părintele Dionisie) s-a născut în 1909, la Vorniceşti, judeţul Botoşani, într-o familie de agricultori cu opt copii. La 17 ani a plecat să se nevoiască la Sfântul Munte. „Am venit în 1926 cu încă trei părinţi, inclusiv fratele meu mai în vârstă, ierodiaconul Ghimnazie. În România nu auzisem niciodată de Muntele Athos. Prima oară am mers la Chilia Sfântul Gheorghe în Capsala. Acolo erau 18 români. Am ajuns în ajunul praznicului Naşterii Maicii Domnului şi îndată am avut parte de o Priveghere de toată noaptea. Pe atunci era foarte linişte pe Muntele Athos”.

În 1927 a fost tuns în monahism primind numele de Dionisie, iar în 1931 a devenit ierodiacon. După o perioadă petrecută la Chilia Buneivestiri din Capsala, în 1937, amândoi fraţii au venit cu părintele Ghedeon la Chilia „Sfântul Gheorghe” – Colciu, un schit al Mânăstirii Vatopedi. Dionisie a fost hirotonit ieromonah. A devenit duhovnic în 1945. Prin mila lui Dumnezeu, părintele Dionisie a ajuns unul dintre cei mai căutaţi îndrumători duhovniceşti din Sfântul Munte.

Nu mult după adormirea întru Domnul a Părintelui Ghimnazie, iubitul frate şi co-nevoitor al părintelui Dionisie (în 1965), ceilalţi monahi din chilie au decedat şi ei – părintele Arsenie în 1967 şi părintele Agatanghel în 1971. Au rămas numai bătrânii Dionisie şi Ghedeon. Apoi, în 1977, doi monahi au sosit din România: părinţii Ioan Şova şi Ilarion Dincă. Părintele Ilarion s-a mutat la Chilia „Sfântul Ipatie” cu doar câteva luni înainte de moartea bătrânului Ghedeon în 1979. Deşi câţiva călugări mai veneau din când în când şi stăteau pentru puţin timp, bătrânii Dionisie şi Ioan erau singurii monahi din chilie, până când bătrânul Iosif a venit în Mânăstirea Vatopedi pentru a revigora viaţa cenobitică de acolo, în 1989. Puţin după aceasta, noi aspiranţi începură să vină la Vatopedi şi în schiturile sale, inclusiv la Colciu. Astăzi sunt aproximativ 10 vieţuitori la Colciu.

Nu mult după ce noii monahi au început să apară, o altă încercare a venit asupra bătrânului Dionisie – şi-a pierdut vederea. Despre aceasta, Părintele spunea: „Ei, slavă Domnului, slavă Domnului, eu nu cârtesc înaintea lui Dumnezeu, că nimic nu se face fără voia Lui. Nici o frunză din copac nu cade fără de voia lui Dumnezeu. Cu atât mai mult omul care-i făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu!… Are Dumnezeu grijă. Şi pentru ce şi cum, numai Dumnezeu ştie.

Toate le iconomiseşte pentru mântuirea sufletelor noastre, toate astea care nouă ni se par de nesuferit… Dumnezeu fiindcă ne iubeşte ne dă lucrurile astea. De aceea trebuie să mulţumim ori de câte ori ne dă Crucea. E Crucea lui Hristos, slavă Domnului!”. Deşi îi era greu, înainte fiind mereu activ din punct de vedere fizic, Dumnezeu i-a trimis de asemenea şi mult har, iar el a început să intre adânc în practica rugăciunii inimii. La puţin timp după aceasta a devenit un preţuit părinte duhovnicesc pentru monahii din Vatopedi şi în special pentru bătrânul Iosif, care a văzut în el un tovarăş lucrător al rugăciunii, căruia i se putea confesa şi de la care putea primi sfat.

Părintele Dionisie era înzestrat cu multe daruri. Avea smerită cugetare, chipul şi statura unui adevărat părinte duhovnicesc, plin de har, de bunătate, de smerenie şi dragoste… 77 de ani de neştiută şi tăinuită viaţă monahală, 77 de ani de nevoinţe ascetice, 77 de ani de trezvie cu nenumărate privegheri, cu lacrimi pentru lume.

Pentru rugăciunile sale să aibă Bunul Dumnezeu milă de noi şi să dobândim raiul, avându-o ca sprijinitoare pe Maica Domnului şi pe toţi sfinţii aghioriţi. (LD)

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

Cap. XLII: Despre ascultare [Patericul athonit, Ioannikios Kotsonis]

În aceeaşi noapte în care a fost tuns monah, dreptul Acachie din Kafsokalivia a visat că ţinea o lumânare a cărei lumini era aşa de strălucitoare, încât lumina întreaga zonă. Acest sfânt a trudit mai ales la acel fel de smerenie care e născută din ascultarea deplină. El, cu bucurie şi râvnă îi asculta pe toţi, atât pe egumen, cât şi pe fraţi, împlinind sarcinile grele şi uşoare care-i erau încredinţate.

chrismon

Pustnicul Damaschin mi-a spus că în Sfântul Schit din Kafsokalivia trăia părintele Grigorie (Karatos), în Chilia «Intrării în Biserică a Maicii Domnului». El avea sub ascultare un monah, care a căzut grav bolnav şi era pe moarte.
– Părinte, a spus el chiar înainte de a muri, unii m-au întrebat de ce nu mi-am împlinit ascultarea aşa cum mi-a fost încredinţată.
– Spune-le, fiul meu, că în locul tău eu voi fi răspunzător pentru împlinirea ei, i-a spus părintele.
Atunci monahul a zâmbit şi şi-a dat duhul.

chrismon

Un pustnic mai în vârstă spunea:
– Dintre virtuţile unui monah prima este ascultarea. Cea din mijloc e ascultarea şi ultima e tot ascultarea şi «Doamne, miluieşte…».
Şi iarăşi a spus:
– Ţi-ai găsit un părinte? Ai găsit raiul. Ascultarea e calea cea mai inteligentă şi mai scurtă de a-L găsi pe Dumnezeu. De la început, încearcă să găseşti în ea un gust dulce. Apoi continuă cu curaj şi pe cale vei aduna în sacul tău binecuvântările lui Dumnezeu.

chrismon

Când părintele doctor Spiridon Kambanos, călugăr la Marea Lavră, l-a primit ca începător pe părintele doctor Pavel Pavlidis, i-a spus:
– Ia o bucată de hârtie, un stilou şi scrie: Viaţa călugărească este «Să fie binecuvântat» şi «Binecuvintează».

chrismon

Părintele Damaschin din pustia Sfântului Vasile mi-a povestit despre binecuvântatul părinte Gherasim, care a trăit trei ani pe vârful muntelui Carmel, într-un paraclis al Profetului Ilie, mai sus de pustia Sfântului Vasile şi lângă Kerasia. Cu el avea un împreună nevoitor, părintele Calinic şi ucenicul său Isaac. La început, Isaac era neascultător şi certăreţ. Într-o zi, părintele l-a chemat şi i-a spus:
– Fiule, du-te şi caută alt loc. Până acum nu ai făcut nimic altceva decât te-ai certat.
Isaac s-a pocăit şi a început să suspine cu remuşcare. A plecat într-un loc pustiu şi a plâns toată ziua. De atunci înainte s-a schimbat complet. A devenit un ucenic evlavios. Se spune de asemenea că, după adormirea sa, trupul lui a răspândit mireasmă.
«Binecuvântată obşte, binecuvântată obşte!», acestea erau cuvintele pe care le spunea totdeauna monahul Iacob, Luminătorul de la Dionisiu, dar mai ales când s-a apropiat de moartea sa. El era mândria Athosului; un atlet al rugăciunii, un luptător pentru sfânta ascultare şi un exemplu de urmat în viaţa de obşte. El era absolvent al Institutului Politehnic din Atena, dar s-a remarcat şi a primit daruri în şcoala virtuţii, care se numeşte obşte.

chrismon

Egumenul mănăstirii bulgare Zografu a fost un om sfânt. El avea o înfăţişare îngerească. 40 de ani părintele său nu l-a chemat niciodată pe nume. I-a luat 20 de ani ca să scrie o carte, şi când i-a prezentat-o părintelui său, acela l-a încercat în continuare, spunându-i cu un ton aspru al vocii: «E tocmai bună de ars». Părintele i-a luat-o, dar nu a ars-o, pentru că după moartea lui a fost găsită printre lucrurile sale.

chrismon

Printre scrierile vrednicului de pomenire părinte Gavriil Dionisiatul a fost găsită următoarea:
«În anul 1810, când era egumen al Mănăstirii Dionisiu evlaviosul ieromonah Chiril, un frate pe nume Evdochim, care dorea să fie martir pentru Hristos, insista la părintele său să-i permită a merge la Constantinopol, ca să moară acolo ca mucenic. Egumenul, cunoscând caracterul neserios al călugărului, nu i-a dat binecuvântarea sa.
Evdochim a găsit pe un alt frate din mănăstire, numit Bonifatie, care avea aceleaşi păreri ca şi el şi au plecat împreună la Constantinopol, unde Îl predicau în public pe Hristos şi-l numeau pe Mahomed profet mincinos. Pentru aceasta, au fost aduşi în faţa judecătorului şi torturaţi, aşa cum făceau turcii de obicei. Nefiind în stare să îndure torturile, s-au lepădat de credinţa în Hristos şi amândoi au devenit musulmani, ca să-şi salveze viaţa aceasta trecătoare.
Câţiva ani mai târziu, Evdochim şi-a revenit în simţiri şi s-a întors la mănăstirea sa, unde a fost primit şi i s-a dat un canon pe care l-a împlinit cu pocăinţă. Apoi, după un timp, crezându-se destul de curajos, a dorit din nou să-şi verse sângele, ca să-şi spele păcatul lepădării. El l-a implorat pe egumenul Ştefan să-i dea voie să meargă direct la Constantinopol, ca să nimicească lepădarea sa prin mărturisirea lui Hristos şi moartea pentru El.
Egumenul l-a mustrat foarte aspru, spunându-i că ar trebui să rămână în rugăciune şi pocăinţă, şi ar fi deajuns ca să primească iertarea de la Dumnezeu. Evdochim a continuat să insiste, iar în cele din urmă egumenul a decis să trimită un frate tânăr, numit Iosif, ca să-l însoţească pe Evdochim la Constantinopol. Iosif era pictor şi foarte drept; el avea mintea unei persoane mai în vârstă.
– Te rog, însoţeşte-l pe frate, din dragoste, la Constantinopol, sprijinindu-l ca martor la martiriul său, pe care-l doreşte atât de mult.
Ca un bun călugăr în ascultare, binecuvântatul Iosif i-a făcut o plecăciune egumenului şi i-a spus:
– Binecuvintează, părinte, şi fie ca harul lui Dumnezeu să-mi dea putere mie, celui nevrednic.
De îndată ce au sosit în oraş, Evdochim s-a prezentat la curte, spunând tuturor că a greşit când a renunţat la credinţa sa şi a criticat religia islamică, proclamând credinţa în Hristos ca singura adevărată. Din acest motiv, judecătorul i-a poruncit să ţină în mâini cărbuni aprinşi, pentru a testa adevărul declaraţiei sale.
Nefericitul Evdochim şi-a pierdut din nou curajul şi a refuzat să facă aceasta şi, sub ameninţările judecătorului că va fi spânzurat dacă insistă asupra declaraţiei sale, s-a lepădat de credinţă din nou şi l-a acuzat pe Iosif, care era în auditoriu, că l-a silit să facă declaraţia aceasta. Apoi, judecătorul s-a întors către Iosif şi i-a spus că dacă refuză să se lepede de credinţa sa şi să devină musulman, va fi ucis, pentru că a încercat să schimbe credinţa unui musulman.
La acestea, vrednicul de pomenire a răspuns că Evdochim însuşi a dorit să devină martir pentru Hristos şi că el l-a însoţit numai din dragoste frăţească. Dar să se lepede de Hristos, singurul Dumnezeu adevărat, şi să devină musulman, nu va face niciodată, chiar de-ar fi să moară de o sută de ori.
După aceasta, Evdochim a fost eliberat şi lăudat de turci, iar Iosif a fost închis. Peste câteva zile a fost condus din nou în faţa judecătorului, unde a repetat din nou mărturisirea lui Hristos. I s-a spus atunci că, dacă continuă să insiste asupra părerilor sale, va fi torturat şi decapitat, iar dacă se va răzgândi, va fi răsplătit cu multe onoruri şi bogăţie. La aceste ameninţări, binecuvântatul Iosif nu a fost tulburat deloc, ci a declarat hotărât credinţa în Hristos. În închisoare a îndurat cu mare putere torturi, iar în cele din urmă a fost decapitat, primind de la Hristos cununa slavei de martir.
Iar vrednicul de milă, Evdochim, rămânând un scurt timp în acea falsă poziţie şi neputând să îndure mustrările conştiinţei sale, pentru comportamentul şi trădarea fratelui său, s-a întors la mănăstire, rugându-se ca ei să aibă milă de mântuirea lui.
După ce au auzit povestea acestei întâmplări, egumenul şi fraţii nu i-au dat voie să intre în mănăstire, dar din milă i-au impus un canon pentru restul vieţii, ca să stea la mică distanţă de mănăstire, lângă un izvor, într-o chilie mică, unde să-şi plângă marile sale păcate, iar înaintea morţii sale i se va permite să primească Sfintele Taine.
Sub acest canon a trăit sărmanul de el aproape 30 de ani, postind, lucrând şi plângându-şi cumplita cădere. Părinţii cei mai bătrâni, ce au supravieţuit veacului acesta, îşi amintesc că venea până la drumul ce duce spre mare, pentru a lua pâine şi mâncare de post. Despre marile sale nevoinţe mărturisesc prispele ce s-au păstrat până astăzi, lucrate numai de mâinile sale, în acea văgăună prăpăstioasă şi stâncoasă, precum şi cei câţiva măslini şi alţi copaci sădiţi de el, ce poartă denumirea de «Evdokimos» sau «La Evdokimos».
La ostenelile trupeşti mai adăuga şi lacrimile nesecate, după cum au constatat duhovnicii mănăstirii care l-au vizitat.
Iar Preabunul Dumnezeu, nevoind moartea păcătosului şi văzându-i întoarcerea prin pocăinţă adevărată, a primit şi a iertat făptura Sa, înştiinţându-l pe acesta printr-o vedenie şi îndemnându-l să se ducă la mănăstire, să ceară să se împărtăşească cu Sfintele Taine şi să fie pregătit pentru cea din urmă clipă din viaţa sa.
El a venit la biserică prin întuneric, a bătut la poartă şi a întrebat de egumenul Evloghie. I-a spus despre vedenie şi cu lacrimi a cerut iertare şi să primească Sfintele Taine. După ce s-a împărtăşit, a refuzat să intre în mănăstire, chiar dacă egumenul i-a dat binecuvântare să facă lucrul acesta. În schimb, s-a întors spre răsărit, şi-a încrucişat mâinile pe piept şi acolo, lângă intrarea în mănăstire, înainte de zorii zilei şi-a dat duhul, rămânând un exemplu pentru noi toţi, că putem evita blestemata mândrie a neascultării, care a pricinuit căderea omului încă de la început.
Din cauza neascultării au căzut din cer în iad şi unii dintre îngerii netrupeşti. Dimpotrivă, smerenia şi ascultarea l-au făcut pe binecuvântatul monah Iosif să se alăture cetei sfinţilor din cer.
Neascultarea e un mare păcat, dar pocăinţa e admirabilă. Treizeci de ani, Evdochim şi-a petrecut viaţa la o mică distanţă de mănăstire, de unde putea asculta clopotele şi cântările de seară, privind biserica luminată la ceasuri şi privegheri, ştiind că fraţii săi mergeau la slujbe şi primeau Sfânta Împărtăşanie în timpul Liturghiilor. Ca un alt Adam, izgonit din rai şi singur pe marginea prăpăstiei, el avea numai păcatele ca însoţitori.
Fie ca Dumnezeu să o cruţe pe creatura Sa şi să-i dea pace. «Am păcătuit înaintea Ta, Părinte, şi nădăjduim să aflăm mântuire prin mila Ta».

chrismon

Părintele Efrem din Katunakia, care avea multă învăţătură şi experienţă despre teologie, adesea dădea sfaturi despre iubitul subiect al binecunoscutei ascultări:
„Numai diavolul ştie totul despre importanţa unui stareţ şi despre puterile ce-i sunt date lui. Dacă părintele tău îţi spune să mergi pe lună, du-te. Nu contează cum e părintele. Nu trebuie să aibă importanţă pentru noi. Singurul lucru important e ascultarea. Ai ascultat? Dacă da, vei merge în Rai.
Poţi să primeşti Sfânta Împărtăşanie de zece ori pe zi, sau să te rogi cu rugăciunea minţii sau să mergi la priveghere şi să posteşti tot timpul. Nu e destul. Trebuie să fii ascultător. Te supui? Vei vedea Raiul. Nu te supui? Vei merge în iad. Nu e cale de mijloc. Adam nu s-a supus şi a fost scos afară din rai. Nu e nimic altceva între acestea. Aceasta e singura cale. Proorocul Ilie Îl avea pe Dumnezeu. Elisei îl avea pe proorocul Ilie ca îndrumător. Proorocul Ilie, înainte de a pleca din această viaţă, l-a avut pe Ghezi sub ascultare. El, care a fost ascultător, a fost de folos în vindecarea lui Neeman de lepră. Şi astfel se exprimau şi călugării, cu puţine cuvinte: «Ascultarea înseamnă viaţă, neascultarea înseamnă moarte». Prin ascultare câştigi tot. Nu încercăm să spunem că toate celelalte nu contează. Te pot folosi, dar într-un mod secundar.
Singura fiinţă pe care am iubit-o vreodată şi de care îmi era frică era părintele Iosif. Câteodată, părintele spunea ceva ce în aparenţă părea greşit. Dar trebuie să împlineşti ascultarea. Ascultare deplină. Lângă părintele am trăit roadele unei ascultări depline. Când îi eram ascultător, nu-mi era frică nici de Dumnezeu. Şi ce spunea părintele? «Eşti iertat. Să fii binecuvântat».
Erau doi bătrâni care trăiau lângă noi şi aveau un ajutor. El fusese căsătorit, dar fiindcă era posedat de demoni, soţia lui a divorţat de el, iar el a plecat la Sfântul Munte. A mers la cei doi bătrâni şi ei i-au spus: «Dacă ai grijă de noi, vei moşteni tot ce avem, micuţa noastră locuinţă şi bisericuţa din ea». «Accept», a răspuns el.
El era foarte ascultător; strângea sare din ocnele de sare şi o schimba pe cartofi, ceapă şi fasole. De asemenea, lucra lucruri de mână. Pleca pe întuneric şi venea pe întuneric. Îi judecam pe bătrâni, spunând: «Dacă se îmbolnăveşte tânărul de o asemenea muncă grea, cine va avea grijă de voi?». În ciuda tuturor, nu i s-a întâmplat nimic; el era ascultător şi continua să aibă grijă de bătrâni. Dar când cineva din Statele Unite i-a trimis o sută de dolari, a păstrat banii, fără să-i întrebe pe bătrâni. De atunci înainte a început să facă aşa cum dorea el. Chiar şi demonul din el a devenit tulburat. Când cineva îşi urmează propria voie e egal cu neascultarea. Asemenea lucruri s-au întâmplat de multe ori.
Binecuvântat e monahul din ascultare, care îl iubeşte pe părintele său, aşa cum îl iubeşte acela pe el. Dacă aceasta ar fi peste tot, toţi ar deveni sfinţi. E ca şi cu bătrânul care i-a spus ucenicului lui: «Cum mă vezi pe mine?». «Ca pe un înger», i-a răspuns el. «Va veni un timp când mă vei vedea ca pe un demon», a spus bătrânul.
Nu că bătrânul e un demon. De fapt, ispita vine şi-ţi aduce gânduri împotriva bătrânului; aşa cum mi s-a întâmplat şi mie odată, când n-am putut sluji Liturghia, deoarece am vorbit împotriva lui. Nu judeca pe nimeni, nici pe vecinul tău, nici pe altă persoană. Nu-ţi poţi imagina cât de repede harul lui Dumnezeu se depărtează de tine.

chrismon

Părintele Ahile de la Sfânta Ana, simplu şi bun la inimă, printre alte multe lucruri ne-a spus şi despre o experienţă personală pe care o avusese. Înaintea morţii sale, propriul său tată, care a trăit până la o vârstă bogată şi înaintată, a venit să stea cu el şi să fie îngrijit. Cu un an înainte de a muri, tatăl său a fost tuns monah de fiul său. Când se apropia timpul plecării tatălui său, părintele Ahile a intrat în camera lui şi a observat că era supărat.
– Tată, de ce eşti aşa tulburat? a întrebat el.
– Fiindcă au venit diavolii, ameninţându-mă, spunând că-mi vor lua sufletul.
– Dacă vin din nou, i-a spus Ahile tatălui său, spune-le: «Ce vreţi de la mine? Sunt sub ascultarea unui părinte. Sunt numai un călugăr sub ascultare».
În ziua următoare, demonii au venit din nou la el. Aşa că el a spus: «Ce vreţi de la mine? Sunt sub ascultarea unui părinte». Demonii au dispărut imediat.

chrismon

Un ascet ascultător în vârstă şi cu discernământ, care avusese grijă de trei părinţi bătrâni, spunea:
– Ascultarea îţi va aduce de toate. Ascultarea Îl câştigă pe Însuşi Dumnezeu.

chrismon

Părinţii aghioriţi spun:
– Ascultarea este viaţă; neascultarea este moarte.

chrismon

În Chilia «Intrării în Biserică a Maicii Domnului», ce aparţine de unul din schiturile Mănăstirii Xenofont, trăia cu mulţi ani în urmă un călugăr foarte simplu, bun şi amabil, pe nume Teofilact.
Când de sărbătoarea «Teofaniei» a auzit: «Azi apele sunt sfinţite», l-a întrebat pe părintele său, Grigorie:
– Părinte, cum se întâmplă? Sunt toate apele sfinţite? Chiar apele mării?
– Desigur, fiul meu. Harul nevăzut, atotcreator, acţionează asupra tuturor vieţuitoarelor şi a celor fără de viaţă, lucruri văzute şi nevăzute, şi sfinţeşte toată materia, cu scopul sfinţirii omului. Şi prin această apă sfinţită, toţi credincioşii Bisericii sunt sfinţiţi. Aşa că apele mării sunt sfinţite şi devin luminătoare. De fapt, dacă vrei să fii martor la aceasta, coboară-te până la mare şi vei afla apa proaspătă şi azi poţi să o bei.
Astfel i-a vorbit părintele evlaviosului călugăr, care, cu o ascultare fără murmur, a mers cu un vas de la schit până la mare. El a gustat apa şi a aflat-o într-adevăr foarte proaspătă; şi-a umplut vasul şi s-a întors la părintele său plin de bucurie.
Împreună cu părintele său au ţinut aceasta în taină timp de 35 de ani. În fiecare an, părintele Teofilact se cobora până la mare şi lua, ca binecuvântare, apă proaspătă, de băut. Şi aceasta a continuat trei ani după moartea părintelui său, până când a fost silit să descopere această minune celorlalţi părinţi din schit, prin propria sa simplitate şi ascultare. Ei au reacţionat cu îndoială, puţină credinţă şi gândire raţională şi apoi l-au convins pe el să meargă şi să le aducă nişte apă ca să bea. Părintele Teofilact a plecat bucuros. Când s-a întors cu vasul, era umplut, de această dată, numai cu apă sărată de mare.

chrismon

Un pelerin l-a întrebat odată pe un pustnic:
– E posibil pentru un mirean să fie ascultător, de vreme ce nu e călugăr? Un călugăr îl are pe stareţul său. Dar un mirean?
El i-a răspuns:
– Să spunem că toţi avem acelaşi duhovnic. Acela e cel căruia ne supunem. Dacă lucrezi undeva şi ai un superior, un director sau un director adjunct, trebuie să te supui; nu e altă cale. Părintelui tău duhovnicesc te supui duhovniceşte. Să te supui supraveghetorului tău la muncă e obligatoriu. Nu poţi să faci altceva decât să te supui. Dacă eşti soldat în armată, te supui sergentului tău. Nu poţi refuza. Nu poţi să spui: «Nu, nu merg acolo». Te supui din necesitate. Când îl întrebi pe duhovnicul tău «Ce să fac?», şi el îţi spune «Fă aceasta, fiul meu», trebuie s-o faci. Fiecare persoană are un părinte duhovnic. Părinţii aveau un îndrumător şi un egumen. Tu îl ai pe părintele tău duhovnicesc. E acelaşi lucru. Trebuie să fii sfătuit de el şi să te supui. Iar duhovnicii nu sunt… oameni obişnuiţi. Duhovnicul nu este un om comun. Nu. Dacă a spus duhovnicul un lucru, asta înseamnă că l-a spus Dumnezeu Însuşi. Iar dacă te-a iertat duhovnicul, înseamnă că Dumnezeu te-a iertat.
Să luăm următorul exemplu. Să zicem că ai făcut ceva şi din această pricină duhovnicul îţi interzice să te împărtăşeşti o lună. Te-ai putea oare împărtăşi mai devreme de o lună? Sigur că nu, fiindcă eşti legat. Şi nu te împărtăşeşte nici alt preot, ştiind că eşti legat. Nici tu nu poţi încălca porunca duhovnicului tău, ducându-te să te împărtăşeşti înainte de trecerea lunii. Ci, abia după aceea te vei putea împărtăşi. Duhovnicul are putere mare. «…şi oricâte veţi lega pe pământ, vor fi legate şi în cer, iar oricâte veţi dezlega pe pământ, vor fi dezlegate şi în cer». Dacă ţi-a spus duhovnicul «Doamne, iartă-l!», înseamnă că Dumnezeu te-a iertat. Iar dacă nu te-a iertat duhovnicul, nici Dumnezeu nu te-a iertat, căci duhovnicul este reprezentantul Său.
În Schitul Sfânta Ana Mică trăia un părinte cu ucenicul său. Era una din sărbătorile Maicii Domnului. Ucenicul i-a spus:
– Părinte, ar trebui să merg să pescuiesc, pentru că e zi de sărbătoare şi ce-o să avem la cină?
– Fiul meu, i-a răspuns bătrânul, iată vecinii noştri sunt pescari. Dacă Maica Domnului vrea să avem peşte la cină, vecinii noştri ne vor aduce. De vreme ce nu ne-au adus, Maica Domnului nu doreşte să avem peşte.
– Dar, părinte, ar trebui să avem peşte.
– Nu, nu vreau, a spus părintele.
– Voi merge să pescuiesc, a spus ucenicul şi a plecat.
Imediat, părintele s-a gândit că ucenicul său poate avea o mare ispită şi să cadă în mare, din pricina neascultării. Aşa că a mers în camera lui şi a început să se roage cu şiragul de metanii, pentru ucenicul său. Între timp, monahul a ajuns la mare şi a aruncat undiţa. Imediat a simţit că s-a prins ceva de capătul ei. A tras cu putere şi deodată a ieşit din apă un trup negru, foarte negru, cu ochi sălbatici, gata să-l atace pe monah. Dar o putere nevăzută părea să-l ţină pe loc (bătrânul se ruga pentru ucenicul său).
Monahul a fugit îngrozit, cu satana urmărindu-l îndeaproape tot drumul, de pe ţărm până la Sfânta Ana, prin curte, până aproape de uşa chiliei sale. Când a deschis uşa să intre, diavolul i-a spus: «Monahule, ce pot să-ţi fac, de vreme ce părintele tău se roagă cu şiragul de metanii pentru tine? Altfel te-aş fi aruncat în mare şi te-aş fi înecat».
Iată ce poate face neascultarea!

chrismon

Un monah mai în vârstă spunea:
– Ne lipseşte smerenia. De aceea suntem chinuiţi şi chinuim şi noi pe alţii. Suferim până devenim smeriţi.

chrismon

De trei ori fericitul bătrân H. de la Sfânta Ana a făcut multă ascultare la duhovnicul său, care l-a ţinut timp de 18 ani paraclisier la Kyriakon! În acei ani, creştinii erau foarte evlavioşi şi avea de la 3 până la 4 Privegheri pe săptămână. Şi acest vrednic de pomenire, întotdeauna desculţ, îşi împlinea îndatoririle sale cu multă grijă. Din cauza muncii grele şi a faptului că trebuia să stea în picioare tot timpul, a plecat din această lume ca un martir, bucuros şi în pace.

chrismon

Părintele Serafim din Dimitriada a fost un exemplu de monah ascultător pentru părintele său cipriot, Onufrie, de la Sfânta Ana.
Virtutea părintelui Serafim a ajuns înălţimile părintelui său duhovnicesc. Pentru orice i se cerea de ceilalţi părinţi ai schitului să facă, el răspundea întotdeauna «să fie binecuvântat». El avea o ascultare desăvârşită.
Odată, părintele Mina i-a spus:
– Frate, fă dragoste şi du-te la arsana să iei peşte, că avem mare nevoie.
Părintele Serafim s-a supus şi a plecat imediat spre mare. Pescarii însă, neavând peşte, fără ca el să-şi dea seama, i-au pus în desagă*, în loc de peşte, pietre din mare! El le-a cărat la chilie. L-a chemat pe părintele Mina să-i aducă un vas albastru să pună peştele, pentru că sacul lui era foarte greu.
L-a golit în vas şi cu mare uimire au văzut că erau pietricele. Atunci părintele Mina i-a spus:
– Vezi aceasta? Neascultarea ta a schimbat peştele în pietricele.
El l-a crezut şi a început să plângă, cerându-şi iertare.
Părintele Serafim era neînvăţat, dar cu răbdare a practicat caligrafia şi una din lucrările sale de caligrafie, o poezie, e păstrată până astăzi. A avut moartea unui om drept.
În Chilia Sfântului Ioan Botezătorul de la Schitul Sfânta Ana trăia părintele Grigorie, care niciodată nu a fost neascultător. Ca să-l ajute să sporească pe calea nepătimirii, părintele său îl mustra în faţa celorlalţi, în timp ce erau în biserica principală, spunându-i:
– Pleacă de aici.
Şi el, plin de bucurie, cădea la pământ în prezenţa tuturor, atât a părinţilor, cât şi a vizitatorilor şi spunea:
– Aceste picioare mă vor conduce spre Rai!
După plecarea din această lume trecătoare a părintelui său, el, care dorise atât de mult isihia, a mers la Chilia «Adormirii Maicii Domnului» de la Sfânta Ana Mică.
*Desaga (ντορβάς) este traistă formată din două părţi care se poartă pe umeri sau pe şa.

chrismon

Părintele Azaria se plângea şi plângea de câte ori era neascultător. Când era întrebat despre tristeţea sa, el răspundea:
– Un călugăr din ascultare este sub binecuvântarea şi apărarea părintelui său. Chiar şi în absenţa lui, binecuvântările îl ocrotesc de multe rele. Un călugăr neascultător seamănă cu o barcă prea încărcată, care e lovită de valuri şi până la urmă e scufundată de ele.

chrismon

Părintele Grigorie de la Sfânta Ana, care dorea isihia, a plecat la Schitul Sfânta Ana Mică, dându-i Chilia Sfântului Înaintemergător părintelui Averchie. Ultimul era originar din Bulgaria şi învăţase cu mare entuziasm să vorbească greaca.
Părintele Averchie a fost întocmai ca părintele său şi ca părintele Mina din Mavrovunio. Nici un cuvânt fără rost nu ieşea din gura sa. El câştiga bani vânzând lămâi şi portocale cultivate în grădina sa, şi astfel îşi cumpăra rezerva anuală de grâu. Întotdeauna îi lua înăuntru pe vizitatorii săi. De fiecare dată când un străin bătea la uşa lui, îi deschidea şi-i oferea 4 sau 5 smochine, pe o scândură de lemn, împreună cu nişte apă, într-o cană de lemn. Apoi imediat se apleca şi pleca, ca să nu piardă prin vorbă legătura cu Dumnezeu.
Când un lucru obştesc trebuia făcut în schit, el era primul care ţinea o funie în mâinile sale, ca să poată fi ascultător cu dragoste, iar ceilalţi părinţi ai bisericii îi spuneau:
– Părinte, eşti bătrân. În fiecare zi este Liturghie şi tu nu mănânci nimic altceva decât pâine şi apă. Ce se va întâmpla cu tine? Trebuie să te gândeşti şi la trupul tău, ca să poţi sluji până la sfârşitul vieţii!
Iar el, foarte serios şi cu lacrimi în ochi, răspundea:
– Părinţilor, acum trebuie să stau treaz în ascultare, că sunt bătrân, ca să nu fiu prins în neascultare în clipa morţii, şi astfel să-mi pierd sufletul!
Rareori mergea la Karyes şi-i sfătuia pe toţi să nu se depărteze deseori de schit.
– Nu e bine pentru călugăr să plece des din schit, pentru că există pericolul pierderii cursului practic al virtuţii, care ridică monahul la înălţimile unei lupte interioare ce-l face nepătimitor.
Mulţi se spovedeau la el, pentru că ştiau că ascultarea lui era ireproşabilă, că niciodată nu-şi avea voia proprie şi că sfatul lui era liber de orice gânduri rele. El slujea Liturghia desculţ, vara şi iarna, fiind ca părintele Ilarion Isihastul, care trăia mai sus de Dionisiu în săraca aşezare a Înaintemergătorului.

chrismon

Cu mulţi ani în urmă, în una din mănăstirile atonite nu era nici un sicriu, aşa că unul dintre părinţi, care era tâmplar, a făcut unul ca să fie folosit de toţi părinţii, în care puteau fi căraţi până la cimitir când mureau. De îndată ce a fost terminat, a fost dus în biserica principală. Toţi au auzit de el şi au venit să-l vadă. Apoi, «dikaiosul» a spus:
– Mă întreb cine va fi primul care va fi cărat în el de la biserică la cimitir?
Toţi şi-au pierdut curajul, cu excepţia unui tânăr care i-a spus părintelui său:
– Părinte, am binecuvântarea să merg eu primul?
Şi părintele i-a spus:
– Da! ştiind că tânărul ajunsese la înălţimi de virtute.
Părinţii au crezut că tânărul glumise. Dar el a început cu lacrimi de pocăinţă să se pregătească pentru moarte. Părintele său a cunoscut aceasta. Exact cu 40 de zile mai târziu clopotele au bătut. Când au auzit toţi de la schit se întrebau unul pe altul cine plecase, şi când au aflat, au spus:
– O, ce hoţ! Ascultându-şi părintele, care i-a dat binecuvântare să plece primul, a părăsit această viaţă trecătoare pentru cea veşnică. Astfel a furat raiul prin ascultare!
Şi ei, plini de bucurie, l-au urmat până la mormânt, minunându-se că până astăzi ascultării depline nu îi este frică de moarte, dar dăruieşte celor ce o au, trecere fără frică de la pământ la cer! Şi toţi l-au binecuvântat pe tânărul monah şi pe părinţii săi, care au devenit exemple strălucitoare de urmat pentru toţi monahii.

chrismon

În 1922, unul din părinţii de la Sfânta Ana l-a adus pe tatăl său natural, Ioan, la schit. După un timp, bătrânul a fost tuns monah şi i s-a dat numele Ioachim. Fiul său, călugărul Antonie, i-a spus lui:
– De vreme ce nu poţi să citeşti, poţi să-ţi foloseşti degetele ca să spui Rugăciunea lui Iisus.
Arătând spre mâna tatălui său, a adăugat:
– De vreme ce păcătuim cu aceste mâini, trebuie să ne folosim degetele, să spunem această mică rugăciune, ca să ne mântuim.
Părintele Ioachim s-a supus desăvârşit şi se ruga după cum a fost învăţat. Lui i-au fost dăruite lacrimi neîncetate cu rugăciunea sa şi a devenit atât de smerit, încât de fiecare dată când vedea călugări tineri le săruta picioarele!
Părinţii schitului au vrut să încerce dacă lacrimile sale erau cu adevărat din umilinţă sau dacă avea o voinţă proprie, aşa că într-o zi i-au spus:
– Părinte Ioachim, când treci pe lângă cimitir, ar trebui să spui: «Părinţilor, binecuvântaţi». Şi bătrânul Ioachim, un adevărat fiu al ascultării, când trecea pe lângă cimitir, se oprea la intrare şi spunea: «Părinţilor, binecuvântaţi».
Chiar atunci, oasele celor răposaţi au scârţâit şi el a auzit o voce, spunând: «Domnul, bătrâne Ioachim». Şi părinţii care erau cu el au spus:
– Vai de noi, care am venit aici de tineri, dar nu ne-au fost dăruite încă asemenea daruri!

chrismon

Părintele Nicanor, duhovnicul mănăstirii sârbeşti Hilandar, ne spunea despre părintele Miron că de 56 de ani nu a părăsit niciodată împrejmuirea mănăstirii. Când părintele său l-a făcut călugăr, i-a dat o cruce din lemn şi i-a spus:
– De acum înainte această cruce e tot ce ai. Vei fi înmormântat cu ea. Ai grijă să nu o pierzi.
20 de ani mai târziu, părintele Miron a căzut grav bolnav. Călugărul ce-l îngrijea la infirmerie se întreba de ce el refuza cu putere să-şi deschidă cămaşa, pentru ca pieptul lui să fie frecţionat cu alcool. După ce i s-a cerut de multe ori, în final a renunţat şi a permis tratamentul. Când i-a deschis cămaşa, infirmierul a văzut mirat cum crucea de lemn fusese cusută de pielea părintelui Miron şi că era întipărită în carnea lui. Imediat, el a plecat şi i-a spus părintelui său duhovnicesc, iar acesta i-a răspuns: «Hai să mergem şi să vedem dacă nu e o înşelare duhovnicească. Ia un brici şi taie cu atenţie carnea, ca să scoţi crucea».
Infirmierul i-a comunicat părintelui Miron porunca părintelui duhovnicesc, iar acesta s-a supus bucuros, oferind imediat trupul său, fără nici o şovăială. Din cauza ascultării, părintele infirmier nu l-a tăiat, pentru că el era sigur acum că părintele Miron şi-a luat această nevoinţă cu un duh de smerenie, din dragoste curată pentru Hristos.

chrismon

– Când ai devenit călugăr, şi ce te-a făcut să iei această hotărâre?
– Eu, fiul meu, am dorit să fiu călugăr de când eram foarte tânăr, dar părinţii mei nu m-au lăsat, ci m-au căsătorit. Am avut doi copii şi în 1955, la vârsta de 66 de ani, am venit ca să fiu călugăr, întâi la Mănăstirea Grigoriu, ne-a spus un călugăr dionisiatan.
– Şi ai avut curaj să-ţi părăseşti familia?
– O, fiul meu! Am fost ars de dorinţă dumnezeiască, de dragostea mea pentru Hristos, pentru viaţa de mănăstire. Aşa că mi-am părăsit soţia, copiii, tot ce aveam, nurorile, nepoţii, şi am venit să-i ofer lui Dumnezeu bătrâneţea mea, de vreme ce nu mi s-a permis aceasta în tinereţe.
– Ai stat în Mănăstirea Grigoriu mult timp?
– Am stat acolo 8 luni. Apoi, pentru un motiv anume, am plecat şi am venit la Dionisiu. Dar Visarion, egumenul de la Grigoriu, era un egumen bun. El m-a învăţat cum să-mi împlinesc regula de ascultare. Trei şiraguri de metanii pentru Iisus, unul pentru Maica Domnului şi iarăşi la fel, până am împlinit 12 în total. Acum fac unul şi pentru Sfântul Ioan Botezătorul, Sfântul Nifon şi, după aceea, cât de multe vreau. Mi-a dat, de asemenea, un meşteşug de ascultare, de vreme ce eram bun la construcţii. Mi-a plăcut ascultarea. De fiecare dată când mi se cerea să merg, spuneam «binecuvintează». Când am venit prima dată aici, mi-au spus numai două lucruri: «Să fii binecuvântat» şi «Binecuvintează». Eram foarte fericit să fac bine pentru ceilalţi.
– Cum altfel, noi, călugării din chinovii, am putea progresa în virtute?
– Ei bine, încă nu ştii? N-ai învăţat? Ascultă! Ascultare şi dragoste. Ascultarea îţi dă pace, bucurie şi dorinţă pentru Hristos. Iar milostenia e de asemeni un lucru mare. Prin aceste lucruri intri în rai. Dumnezeu îţi iartă toate păcatele. Înţelegi? Mândria e un lucru rău. Cât de mult nu-i place lui Dumnezeu! Nu ca fariseul: «Eu dau şi dau». În final, cel ce-şi bătea pieptul a câştigat răsplată.
– Părinte, ce să fac ca să mă mântuiesc? l-a întrebat un pelerin mirean.
– Ascultă-ţi părintele duhovnic şi fii smerit. O persoană suferă adesea din cauza sa, a adăugat, referindu-se la mândrie.

chrismon

Un ascet spunea:
– Nu e o idee bună să-ţi schimbi îndrumătorul duhovnicesc. Gândeşte-te la o clădire în construcţie, când sunt schimbări permanente de ingineri şi constructori. Rezultatele nu vor fi bune. Îndrumătorul duhovnicesc, ca un înţelept, trebuie să fie liber să ia hotărâri, nu să urmeze linia celorlalţi.
De asemenea a mai spus:
– Nu voi da niciodată o prescripţie de la distanţă. Nu se poate vindeca de (la) departe.

chrismon

Un părinte a spus:
– Vrei să fii monah bun în ascultare şi, ca rezultat a 10 până la 15 ani de asemenea ascultare, să devii ascultător cu discernământ? Respectă ce spune Sfântul Ioan Scărarul. El povesteşte despre un bătrân care a mers la un începător şi, de asemenea, la unul care fusese monah de 15 ani. El i-a spus primului: «Cântă». «Binecuvintează. Voi cânta». Şi el a cântat. Atunci i-a spus celuilalt călugăr să cânte. Ultimul, care era monah de mulţi ani, a spus: «Binecuvintează. Eu nu vreau să cânt».
Amândoi au făcut bine. Refuzul celui de-al doilea monah de a cânta nu a fost o neascultare. Dar era o neascultare pentru primul dacă refuza, pentru că el era încă începător. Nu există altă cale, trebuie să treci prin ascultarea fără cârteală. Nu e nimic altceva decât «Binecuvintează». După 15 ani, ascultarea fără cârteală te conduce spre ascultarea cu discernământ.
Să nu crezi că un părinte duhovnicesc nu-i iubeşte pe fiii săi. Ar fi minunat dacă fiii l-ar iubi pe părinte, aşa cum îi iubeşte el pe ei.

chrismon

Cineva, care s-a luptat pentru duhovnicie şi virtute, a spus:
– Un monah, de dragul ascultării, trebuie să moară de multe ori într-o zi.

chrismon

Odată, un părinte, ca să-l elibereze pe ucenicul său care era legat de lucruri materiale, i-a poruncit să-şi distrugă ceasul din aur de tencuială. Acel monah îşi iubea ceasul ca pe un idol. Era un dar de la tatăl său. După o mare luptă interioară, a triumfat asupra ego-ului sinelui şi a dragostei iraţionale pentru idol şi s-a supus. Astfel a devenit fericit şi liber.

chrismon

Un călugăr evlavios dintr-un schit se ruga Maicii Domnului să rămână ucenic pentru tot restul vieţii sale pământeşti. Îi era frică de autoritatea ce o presupune un îndrumător duhovnicesc. El spunea: «Sunt un păcătos».
Puţini au fost atât de buni şi darnici ca el, harnici şi neobosiţi în ascultare, muncitori pentru îndatoririle obşteşti. Deşi era slab la trup, munca lui era egală cu a altor zece. Se supunea părintelui său, ca şi cum era un sfânt.

chrismon

Părintele Iosif, Locuitorul din peşteră, spunea:
– Dacă un monah nu înţelege bine de la început sensul ascultării şi al rugăciunii neîncetate, plângi pentru el. Pentru că, dacă nu înţelege aceasta, este ca şi cum s-ar fi născut orb şi ar fi rămas orb. Venirea la Sfântul Munte nu valorează nici cât biletele pe care le-a plătit să ajungă aici. Un călugăr neascultător devine fiul diavolului. Cel ce-şi amestecă voia sa cu a părintelui său e ca un om ce face adulter. Din această cauză suferă ispite.

chrismon

Sfântul Siluan spunea:
Odată, în 1932, un călugăr de la Sfântul Pantelimon, din Vechiul Russikon, m-a vizitat. L-am întrebat:
– Ce mai faci?
Iar el, cu o faţă veselă, mi-a răspuns:
– Simt o mare bucurie.
– Şi de ce eşti aşa de bucuros?
– Toţi fraţii mă iubesc.
– Dar de ce?
– Pentru că-i ascult pe toţi. Când mă trimit undeva, eu spun «Binecuvintează».

chrismon

Era un călugăr care-şi putea împlini ascultarea şi în acelaşi timp să spună rugăciunea lui Iisus şi să verse lacrimi pentru întreaga lume. Egumenul i-a spus că i s-a dăruit această binecuvântare pentru ascultarea lui.

chrismon

Un ascet spunea:
– Ascultarea nu trebuie făcută cu supărare şi cu forţa. Nici un stareţ şi nici o stareţă nu e un Diocleţian, care spune tot timpul numai «Nu». Trebuie să le fim recunoscători, pentru că ne ocrotesc pe noi. N-ar trebui să fie reacţii negative împotriva lor, nici neascultare.

chrismon

Un ascet în vârstă a fost întrebat:
– Este nădejde ca să se vindece o boală mai veche a sufletului?
– Este, atunci când faci ascultare şi începi cu privegherea. Într-o săptămână, ţi-ai redobândit sănătatea. «Ascultarea îl mântuieşte pe cel ce face ascultare, iar toate celelalte cad pe capul egumenului.

chrismon

Monahul român Enoh îl sfătuia pe un monah începător:
– Supune-te părintelui tău şi fii smerit. Omul suferă din cauza gândurilor sale.
Se referea la aroganţă, care vine din încrederea prea mare în propriile gânduri şi în raţionalism.
Un experimentat truditor al duhului şi virtuţii l-a sfătuit pe un tânăr monah în felul următor:
– Un călugăr ascultător îşi curăţă inima cu lacrimi. El poate ajunge la o stare când are lacrimi de bucurie şi de fericire şi sufletul său tânjeşte după isihie. Îndrumătorul său duhovnicesc ştie că este eliberat de «De ce?» şi «De ce în felul acesta şi nu altfel?». El îi vede setea pentru toate acestea şi se roagă Atotmilostivului Dumnezeu să-i lumineze mintea, să-i dea putere sufletului şi minţii, tot ce este folositor unui monah.

chrismon

Binecunoscutul părinte duhovnicesc Grigorie plângea de fiecare dată când se gândea la unul din ucenicii săi, părintele Cosma.
– Plâng de bucurie, fiindcă niciodată nu m-a dezamăgit, spunea el.

chrismon

Am luat următoarele rânduri din jurnalul meu, cu data de 10 octombrie 1968:
„Am părăsit grupul de călugări de la Schitul Sfânta Ana la apus şi am plecat prin pustie spre Katunakia. Trebuia să-mi completez informaţiile despre viaţa părintelui Calinic Isihastul, pentru cartea «Figuri Aghiorite Contemporane». Deşi sălbatică, pustia e dulce. Aceasta e datorită liniştii şi tăcerii ce predomină acolo. Stâncile şi râpele au fost acoperite cu câţiva copaci şi de asemenea erau acolo tufişuri, flori sălbatice şi păsări de tot felul. Te întrebi de unde vine acel cântec al păsărilor, aceşti copii mângâietori ai pustiului, care seamănă cu monahii ce trăiesc ca şi cum ar fi cetăţeni ai cerului.
Am mers la părintele isihast, ieromonahul Efrem, pe care l-am cunoscut de mulţi ani. Când m-a văzut pe geamul atelierului său, m-a întâmpinat cu o faţă luminoasă, familiară şi cu multă dragoste, care-l făcea pregătit de a discuta smerit cu oricine şi de a împărtăşi din experienţa sa valoroasă pe care a strâns-o în timp. Lucra peceţi. Căminul vechi de lângă el era aprins. Ţinea apa la fiert, ca să înmoaie lemnul şi să poată sculpta literele IS-HS NI-KA şi partea pentru Maica Domnului şi pentru sfinţi. De asemenea, el avea în grijă doi călugări bătrâni, pe care-i slujea cu răbdare neîntrecută şi cu ascultare binecuvântată, virtuţi care l-au făcut capabil de a trata bolile bătrâneţii, precum greutatea de a auzi, problemele de urinare, ameţeala şi altele. Nu e nevoie de alte lecţii despre o inimă bună şi iubitoare, decât cele demonstrate de pilda lui. El putea întări un suflet slab şi atrofiat cu cuvintele sale ziditoare. Mi-a vorbit despre subiectul său preferat, ascultarea.
– Fii atent la părintele tău, fiule. Dacă te îndepărtezi de el, vei fi ca un şchiop care-şi poate folosi numai un picior. Nu contează ce-ţi vor spune alţii despre părintele tău, el trebuie să fie pentru tine ca Hristos.
Mi-a dat multe exemple. Printre altele, mi-a amintit şi de fratele lui în Hristos, Procopie, care, înşelat de diavol, a fost plecat o lună. I-am cerut să-mi spună ceva despre pericolele egoismului, indiferenţei, rutinei în timpul Sfintei Liturghii şi despre valoarea evlaviei.
– Am venit la Sfântul Munte unde am găsit părinţi simpli, buni, luptându-se. Căutam un îndrumător, pentru că ştiam că sufletul meu tânjea după mai mult. Dar, a continuat el, ascultarea părintelui meu era deasupra tuturor. A fost un timp când mi-au fost dăruite lacrimi. Plângeam peste tot – la muncă, în pat, mergând, rugându-mă – peste tot. Nu-mi puteam opri pocăinţa. Cât de strâmtă e poarta şi cărarea plină de suferinţă! Domnul a spus: «Luaţi jugul Meu şi învăţaţi de la Mine…» şi: «Jugul Meu este uşor şi povara Mea este uşoară».
– Părinte, de ce Domnul spune pe de o parte că este suferinţă şi pe de altă parte că jugul Său este uşor?
– Pentru că totul depinde de intenţii. Uneori crucea noastră e grea, insuportabilă, alteori e dulce şi uşoară. Ai un părinte duhovnicesc? Dacă da, eşti înarmat împotriva diavolului. Dacă nu ai un părinte, eşti dezarmat. Consideră-l pe părintele tău un sfânt, indiferent cine ar fi. Dar adu-ţi aminte că este şi el om. Să nu fii uimit că are slăbiciuni. Cu toate acestea, părintele tău este ca Însuşi Hristos“.

chrismon

Călugărul Dorotei de la Noul Schit a venit odată la duhovnicul său şi i-a spus că se gândea să-l părăsească pe părintele său.
– Nu-l mai pot suporta. Vreau să plec de aici.
– Părinte Dorotei, a spus duhovnicul, în Noul Schit eşti numai în ascultarea părintelui tău. Oriunde te vei duce în altă parte, vei fi sub ascultarea mai multora.

chrismon

Un părinte spunea:
– Un călugăr din ascultare este slăvit prin crucea ascultării aşa cum a fost slăvit Domnul, Care S-a supus morţii.

Sursă: Patericul atonit – Arhim. Ioannikios Kotsonis, Editura Bunavestire, Bacău, 2000, Traducere de Anca Dobrin şi Maria Ciobanu

Sihăstriile de la Sfântul Vasile [Patericul Sfântului Munte, Monahul Andrei Aghioritul]

Chilia lui Gheron Iosif de la Sihăstria Sfântului Vasilie

Sihăstriile vechiului Schit

Acest Schit, după cum vom vedea mai departe în cartea de faţă, a fost întemeiat de anahoreţi de la foarte vechiul Schit Sfântul Vasile, care erau originari din Cezareea, patria Sfântului. În ultima vreme, când am locuit la Chiliile din Kerasiá, am cunoscut la Sihăstriile de la Karúlia, Katunákia şi Sfântul Vasile, părinţi cu duh ascetic, înfrânaţi, smeriţi, sporiţi în nevoinţă, cu o desăvârşită lepădare de sine şi afierosiţi studiului Sfintei Scripturi şi al scrierilor Sfinţilor Părinţi, a căror principală grijă în viaţă era cum să-şi cureţe grădina inimii de gândurile viclene şi păcătoase. Iar când, cu ajutorul lui Dumnezeu, reuşeau să se desprindă de neputinţele omeneşti, atunci mulţi dintre ei înaintau crescând şi sporind duhovniceşte în rugăciunea minţii, ajungând pe culmile virtuţii mai înalte şi la luminare dumnezeiască.

Sărmanul” Efrem – Efrem „Sirul”

În decursul călătoriei noastre duhovniceşti în partea de sus a zonei Katunákia, am cunoscut [părinţi] sihaştri şi eremiţi virtuoşi, asemenea monahului Efrem, „sărmanul de el”. Acest binecuvântat monah, originar din Tesalia, s-a călugărit la maturitate, dar avea o conştiinţă creştină sporită şi cu dreaptă socotinţă, pentru că toate milosteniile şi ajutoarele pe care le primea de la Mănăstirile pe unde trecea, pesmet, orez, zahăr sau diferite soiuri de zarzavaturi, le ducea ca alimente altor eremiţi bolnavi sau în vârstă şi invalizi. Îi ajuta pe toţi fără deosebire, cu o dragoste frăţească creştină adevărată.

Acest monah obişnuia să-şi plângă de milă şi, când îl întrebau: „Ce faci, părinte Efrem? Cum merge sporul duhovnicesc? Înaintăm sau batem pasul pe loc la probele călugăriei?”, acesta răspundea mereu la fel: „Ce să fac, sărmanul de mine? Numai păcate fac, părinţilor.” Şi fiindcă întotdeauna dădea acelaşi răspuns, Stareţul meu, care-l iubea asemenea oricăruia dintre fraţii nevoitori, ca să-l încerce dacă spunea aceasta dintr-o smerenie adevărată sau dintr-o simplă obişnuinţă, într-o zi, la o adunare de sărbătoare, după dumnezeiasca Liturghie, când erau de faţă toţi părinţii, în jur de treizeci de monahi şi preoţi, la arhondaric, pentru trataţia obişnuită1, l-a strigat în faţa tuturor pe părintele Efrem, care stătea stingher la intrarea în încăpere: „Haide şi tu, sărmanul de tine, înăuntru. De ce stai la uşă?” Binecuvântatul a intrat înăuntru, dar de ruşine se făcuse roşu cu totul.

Într-o altă zi, părintele Efrem a venit la Chilia noastră în Kerasiá, unde ne vizita periodic, fiindcă ne iubea şi adeseori se sfătuia cu Stareţul în privinţa unor chestiuni duhovniceşti dificile. Atunci Stareţul meu l-a întrebat pe părintele Efrem:

Frate, cum ţi s-a părut ieri că te-am strigat în faţa tuturor „sărmanul de tine”?

Ce să-ţi spun, cinstite Stareţ Ioachim… Am simţit atâta ruşine şi ofensă, încât mi-am muşcat limba ca să nu mă port şi să-ţi răspund urât. Dacă nu te-aş fi iubit şi respectat, cu siguranţă că te-aş fi ocărât.

P Athos-7Iar Stareţul Ioachim i-a răspuns:

Vezi, frate, cât de uşor se poate cineva ocărî şi umili pe sine şi cât de greu şi de neiertat este să te ocărască şi să te insulte altcineva? De aceea, dragul meu părinte Efrem, trebuie să fim gata şi să ne bucurăm când ne umilesc şi ne ocărăsc alţii, pentru că atunci avem parte de răsplată, când îndurăm cuvintele jignitoare ale celorlalţi, fiind îndeajuns numai ca acestea să nu corespundă realităţii şi să nu fie adevărate. Atunci, dacă le îndurăm de dragul lui Hristos, vom avea răsplată veşnică de la Stăpânul Hristos, Dătătorul de răsplată, aşa cum ne spune El Însuşi în Fericiri: „Fericiţi veţi fi voi când vă vor ocărî şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind din pricina Mea” (Mt. 5, 11).

Părintele Efrem a plecat de la Chilia noastră foarte recunoscător pentru pilda care-l învaţă pe monah să ajungă la smerenie, temeiul tuturor virtuţilor. Şi de atunci i-a rămas numele „sărmanul de el”, şi acela se simţea bucuros în sinea lui să audă acest lucru de la toţi monahii.

Aşa îl deosebeam pe părintele Efrem „sărmanul de el”, de un altul la fel de iubit frate monah al nostru Efrem, stareţul lui Iosif Frankiskou, de la Sfântul Vasile, pe care, fiindcă era uscat şi slab la trup din cauza multei nevoinţe, dar puternic sufleteşte şi cu mult duh, îl numiserăm Efrem „Sirul”. Erau amândoi la fel de buni şi virtuoşi, veneau regulat la Chilia noastră şi îi aprovizionam cu diferite legume şi fructe.

Monahi buni şi sporiţi în virtute la Sihăstria Sfântului Vasile au fost şi Bătrânul-Heruvim, Bătrânul-Iosif şi Bătrânul-Vartolomeu, care era şi preot, dimpreună cu obştea lor. Toţi aceştia se luptau pentru mântuirea sufletului şi, cu harul lui Dumnezeu, au ajuns pilde vii de virtute şi sporire duhovnicească, cu însemnate izbânzi în lupta pentru câştigarea rugăciunii minţii; şi au lăsat, cei mai mulţi dintre ei, urmaşi care se mai afierosesc cu totul cultivării rugăciunii ce pogoară mintea în inimă, prin rostirea neîncetată a ei, prin nevoinţa în smerenia cea de Dumnezeu dăruită, în ascultare şi în tot felul de virtute.

Bătrânul-Natanail

Din istorisirile aceluiaşi preacuvios şi drag mie Stareţ Damaschin, la o xerokalýva din Pustia Sfântului Vasile se nevoia în asceză Bătrânul-Natanail, care avea doi monahi ucenici. Unul se numea Antonie, iar celălalt Atanasie.

Aceşti ucenici, pentru că în zona în care se afla Coliba lor nu se putea cultiva nimic, nici măcar o mică grădină, nu puteau să-şi câştige cele necesare traiului. Nu aveau nici o rucodelie şi, prin urmare, în cea mai mare parte a timpului erau plecaţi să muncească spre a supravieţui şi spre a aduna cele necesare pentru Stareţul lor. Îi stăpânea o oarecare nepăsare şi dispreţ faţă de Stareţul lor, încât o dată au trecut mai mult de şase luni până să se reîntoarcă la Coliba lor. În acea perioadă Stareţul Natanail s-a îmbolnăvit şi, fiindcă nu era nimeni care să-i poarte de grijă, a venit un monah necunoscut, care l-a slujit cu toată râvna pe bolnavul Stareţ.

Bătrânul-Natanail, înzestrat cu harisma răbdării, smereniei şi a rugăciunii neîncetate, îl privea pe necunoscutul monah ca pe un Înger al Domnului.

După o vreme, când și-au amintit ucenicii să se întoarcă la Coliba cea săracă şi au bătut la ușă și au intrat înăuntru, au văzut un monah străin care pleca. Atunci Bătrânul-Nathanail le-a spus: „Ar fi fost mai bine, fraților, dacă n-ați fi venit, pentru că ați ajuns pricina pentru care a plecat Îngerul Domnului, pe care El îl trimisese ca să-mi slujească.”

De îndată ce a spus aceste cuvinte, Bătrânul-Natanail și-a dat fericitul suflet, fără îndoială în mâinile Îngerului Domnului, care l-a slujit, și ale Dumnezeului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

Bătrânul-Isaia

Bătrânul-Isaia, care a rămas puțini ani la Schitul Sfântul Vasile și apoi a cumpărat Chilia Cinstitul Înainte-Mergător din Kerasiá, era cultivat, pentru că fusese student, vreme de doi ani, la Facultatea de Medicină. Pe vremea aceea (acum 60 de ani) în Sfântul Munte nu se aflau mulți monahi cu școală, așa cum, prin harul lui Dumnezeu, sunt acum, adică absolvenți ai Facultăților de teologie, litere, istorie, stomatologie, fizică, matematică, chimie, oameni de știință, şi de aceea în acea epocă cel care urmase chiar și pentru puţină vreme cursuri la Universitate era socotit foarte instruit.

Părintele Isaia, un mare nevoitor, înfrânat și îmbunătăţit în virtute s-a afierosit rugăciunii minții cu multă râvnă și prin lepădarea de sine, dar fără fericita ascultare față de vreun Stareț. Însă o condiție necesară și esențială pentru dobândirea acestei virtuți a rugăciunii minții este ascultarea de un stareţ și lepădarea de voia proprie, fiindcă fără acestea și fără spovedania sinceră este foarte dificil să sporeşti în această virtute duhovnicească.

Astfel, după multă vreme, a început să scrie o carte, în care trata diferite teme duhovnicești, dar se pare că amesteca, cum se va vedea în continuare din relatarea noastră, lucruri zelotiste, extremiste şi fanatice – aşa cum mi s-a spus – cu râvna faţă de adevărata virtute.

Din clipa în care s-a apucat de scrierea acestei cărţi a început să aibă diferite coşmaruri şi vedenii, mai întâi în somn, apoi şi treaz fiind: i se părea că vede când pe „Hristos”, când pe „Preasfânta”, iar alteori pe diferiţi „Sfinţi”, lucruri care în loc să-l bucure şi să-i dea linişte, îl răscoleau – mai ales noaptea –, când nu-şi mai găsea liniştea să se roage. Dacă aceste lucruri ar fi fost adevărate, ar fi trebuit să-i aducă desfătare, mulţumire şi pace sufletească. Însă bietul de el era cu totul răvăşit.

Rătăcirea ascunsă a fanatismului

daniilkatounakiotulAceastă stare, în loc să se îmbunătăţească, cu trecerea timpului, se înrăutăţea. Atunci s-a hotărât să meargă să ceară sfatului Stareţului neptic şi plin de discernământ duhovnicesc Daniil al Danieleilor, care se retrăsese la Katunákia.

Părintele Stareţ Daniil l-a primit cu multă dragoste pe părintele Isaia şi, după ce a aflat cele ce se petreceau cu el, ca un duhovnic încercat, a cerut să-i dea cartea pe care o scrisese ca s-o cerceteze. Părintele Isaia cu multă satisfacţie, bucurie şi fără ezitare i-a dat preacuviosului Stareţ manuscrisul cărţii.

Acesta, după ce a cercetat cu atenţie textul, l-a chemat după o lună la Sihăstria sa pe părintele Isaia şi, cu multă bunătate, dragoste duhovnicească şi smerenie i-a spus: „Dragul meu părinte, am cercetat cu luare-aminte şi am parcurs toate temele pe care le tratezi atât de amănunţit în această scriere. Am găsit că este o lucrare minunată din toate punctele de vedere, scrisă cu multă artă şi ştiinţă. Dar te rog fierbinte, mai întâi pentru liniştea, seninătatea şi folosul tău şi apoi pentru pacea şi mântuirea sufletească a celorlalţi, care se vor întâmpla să o citească, să faci un foc bun în cuptor şi s-o arunci în el ca să ardă şi să dispară de pe faţa pământului. Dacă vrei să mă asculţi, numai aşa te vei putea slobozi de închipuirile satanei care te bântuie, de coşmaruri şi vedenii mincinoase, cu care demonii vor să te înşele, prin mijlocirea chipurilor lui Hristos, ale Preasfintei şi Sfinţilor, ca să-ţi ducă în rătăcire mintea şi să te facă robul lor.”

Acestea vrednicul de pomenire Stareţ Daniil i le-a spus într-un chip blând, ca să nu-l mâhnească pe fratele care, însufleţit de-o râvnă peste măsură, a ajuns la opinii extremiste, ce i-au îngăduit satanei să-i tulbure mintea si să-l ducă într-o rătăcire pierzătoare de suflet şi nimicitoare.

Părintele Isaia a primit cu multă smerenie părerea înţeleptului Stareţ şi a ars cartea în cuptor. Din clipa în care a fost arsă cauza, adică vătămătoarea carte, au încetat dintr-odată şi vedeniile rătăcitoare şi înşelătoare ale demonului. Şi aşa s-a eliberat acest frate de ispitele şi tulburările acestea. Şi, de vreme ce şi-a aflat seninătatea sufletească şi pacea gândurilor, s-a arătat recunoscător Stareţului Daniil.

Bătrânul-Heruvim

privegherePreacuviosul meu Stareţ Andrei, fost egumen la Mănăstirea Sfântul Pavel, mi-a povestit despre viaţa Bătrânului-Heruvim din Pustia Sfântului Vasile, care s-a nevoit din anii tinereţii cu multă înfrânare, post şi în tot felul de privaţiuni. Se silea pe sine spre toată virtutea pentru Împărăţia Cerurilor şi, cu toate că se afla pe pământ, mintea şi cugetul se găseau întotdeauna la cele cereşti.

Foarte adesea, în conversaţiile sale cu ceilalţi părinţi şi fraţi sihaştri sau cu cei care au avut ocazia să-l viziteze, nu se auzea din gura sa decât rugăciune, nu vorbea decât despre rânduieli liturgice şi lucrări făcătoare de minuni ale Sfinţilor Îngeri, minuni ale Preasfintei, mijlociri şi ajutorări din partea multor Sfinţi, despre mântuirea neamului omenesc şi despre prezenţa lucrătoare a Proniei dumnezeieşti asupra monahilor din Sfântul Munte şi din întreaga lume. Cu toate că acesta nu ieşea niciodată din Pustie, prorocea şi avea preştiinţa multor lucruri, prezicând ce avea să se petreacă în lume şi tâlcuind vedeniile dumnezeieşti.

La bătrâneţile sale, când nu putea să meargă nici până la Chiliile din Kerasiá, într-o iarnă foarte grea a rămas fără alimente şi pentru mai multe zile nu a avut ce să mănânce.

Fostul egumen Andrei, care cunoştea situaţia, cu toată iarna, mânat de simţământul iubirii de fraţi, tânăr pe-atunci (1938), s-a dus la Sfântul Pavel, Mănăstirea sa de metanie, a umplut un sac cu diferite alimente, le-a dus la Schitul Sfântul Vasile şi i le-a dat Bătrânului-Heruvim.

Bătârnul-Heruvim a luat sacul cu alimente şi a mulţumit din suflet Celui Preaînalt, Care întotdeauna poartă de grijă în Pronia Sa de cele de trebuinţă. I-a mulţumit şi părintelui Andrei, spunându-i: „Frate şi părinte Andrei, îţi mulţumesc din străfundul sufletului meu pentru bunătatea pe care mi-ai arătat-o aducându-mi merinde şi mă rog Domnului nostru Iisus Hristos să trimită atâţia sfinţi Îngeri să-ţi ia sufletul şi să ţi-l ducă în Împărăţia Cerurilor, câţi paşi ai făcut ca să-mi aduci aceste merinde.”

Astfel, când cu un frate, când cu altul, Pronia dumnezeiască se îngrijeşte ca lucrătorilor virtuţii să nu le lipsească bunurile necesare pentru întreţinerea lor, în acord cu porunca din Sfânta Evanghelie, unde Domnul nostru spune: „Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă” (Mt. 6, 33).

În felul acesta dumnezeiesc al Proniei nici Bătrânul-Heruvim nu a fost lipsit de bunurile necesare, până ce şi-a dat sfântul său suflet.

Aceasta să ne fie nouă tuturor şi lumii întregi spre învăţătură, ca să înţelegem cum Pronia dumnezeiască se îngrijeşte de toţi oamenii şi de mântuirea sufletului nostru, şi nu soarta sau destinul, în care credeau idololatrii şi în care până astăzi mulţi oameni nefericiţi mai cred.

Stareţul Barnaba cel Bătrân

Athos_16Unul dintre cei mai mari Stareţi ai rugăciunii minţii, dascăl atât al vederii duhovniceşti, cât și al lucrării acestei rugăciuni, care s-a mutat mai înainte la viaţa de veci, a fost Stareţul Barnaba cel Bătrân, care se trăgea din Aivali sau, după alţii, din Bogaziá (Asia Mică).

Acest fericit Stareţ s-a arătat în vremurile acestea mai de pe urmă asemenea unei dulci licăriri care a luminat în aceşti ani de beznă şi a pâlpâit pentru o clipă, iar apoi s-a stins şi a dispărut.

Aşadar, acest binecuvântat [părinte] a trăit acum şaptezeci de ani şi a fost egumen, călăuză neamăgită şi îndrumător al virtuţii practice şi contemplative la Schitul Sfântul Vasile.

Citim în Istoria Lausiacă, în Everghetinos şi în Pateric despre vieţile acelor fericiţi ava din Egipt, din Tebaida, din Tavenne şi din alte părţi şi ne minunăm de vieţuirea acelor părinţi vrednici de pomenire şi de virtuţile care le împodobeau sufletul. Ne minunăm de dragostea şi unitatea de cuget care exista între ei, de respectul şi preţuirea pe care le nutreau unul pentru celălalt, de sărăcia de bunăvoie şi lipsirea desăvârşită de cele necesare traiului. Asceza şi întrecerea dintre ei în privinţa înfrânării, tăcerii, rugăciunii şi privegherii mergeau până acolo încât nu credem că există om care să nu râvnească la acea fericită şi îngerească viaţă a părinţilor din Pustia şi din Schiturile Muntelui Nitria şi din alte părţi. Cercetăm izbânzile, strădania şi luptele monahilor de atunci prezentate în diferite scrieri ale lor şi se naşte în noi întrebarea: există oare, în aceste zile crunte în care trăim, părinţi sporiţi în virtute, cu o vieţuire asemenea acelor părinţi şi asceţi de demult?

Aşadar, după cum acei vrednici de pomenire părinţi au cultivat pomul virtuţii, ce a adus monahismului şi întregii lumi pilde de lupte [duhovniceşti], de bunătăţi, fapte şi trăiri ale unei vieţi curate, la fel şi acest fericit Stareţ Barnaba, prin pilda luminoasă a vieţii sale, prin dragostea faţă de toţi şi prin tot şirul de virtuţi, i-a făcut pe părinţii nevoitori dimpreună cu el la Schitul Sfântul Vasile să-l imite în luptele sale duhovniceşti şi în încercările vieţii monahale ale acelor vremuri.

La întrebarea de mai înainte ne răspunde şi fericitul stareţ Barnaba, cu fapta, prin viaţa sa virtuoasă şi prin pilda pe care ne-a lăsat-o.

Dacă ar cunoaşte cineva dintre părinţii de astăzi virtutea şi viaţa duhovnicească a părinţilor de la Schitul Sfântul Vasile de pe Aton, pe care monahul Barnaba, aflat deja la vârsta bătrâneţii, îi conducea ca egumen acum şaptezeci de ani, ar vedea o imagine fidelă şi neschimbată a vieţii şi vieţuirii ascetice pe care o trăiau monahii din Pustia Tebaidei şi a Iordanului, şi ar descoperi o copie autentică a acelor fericiţi. Dar putem spune cu certitudine că în multe privinţe stareţul Barnaba îi depăşea. Şi nu exagerăm, pentru că cel care are mulţi aliaţi în luptă poate învinge uşor. Pe când cel care luptă de unul singur, fără nici un sprijin sau ajutor omenesc, opunându-se unor duşmani mulţi la număr şi bine înarmaţi, şi reuşind să-i biruie, mult mai vrednic se face de laude, onoruri şi cununi, după socotinţa noastră, decât cel care are de partea sa o întreagă oaste.

Aşadar, pe drept acei Părinţi ai monahismului de demult, din primele veacuri, au spus că „cel mai bun dintre noi este acel părinte care se arată încercat şi nepătat acolo unde virtutea lipseşte”.

Şi au spus Părinţii aceasta fiindcă au prevăzut că în vremurile de pe urmă va răsări şi se va ridica o mulţime de ispite. Nu pentru că vremurile sunt de vină – căci vremurile nu se schimbă, ci rămân întotdeauna aceleaşi, după cum le-a creat Dumnezeu –, ci pentru că ne-a slăbit credinţa, iar râvna noastră pentru virtute şi pentru urmarea binelui aproape că s-a stins. Şi, ca urmare a acestora, vin nepăsarea şi lenea, din care se nasc îndoiala şi necredinţa. Cert este că rămânem surprinşi şi ne îndoim când citim în Sfânta Scriptură şi în scrierile Părinţilor despre măreţia vieţii duhovniceşti şi izbânzile vieţuirii virtuoase ale acelor nevoitori de demult. Şi ca pildă de înfrânare să ne amintim cum nişte pelerini evlavioşi au dus la Schitul Tebaidei struguri şi i-au lăsat la uşa Kyriakón-ului (biserica centrală a Schitului), dar nimeni dintre părinţi n-a gustat din ei, astfel încât strugurii s-au întors neatinşi la cel care îi adusese. Iar Sfântul Macarie, prezbiterul2 acestui Schit, s-a minunat chiar de acest lucru, de întrecerea dintre părinţi în ce priveşte înfrânarea.

La fel, când Stareții ieșeau de la sinaxa duhovnicească a vecerniei și a dumnezeieștii Liturghii, cel mai în vârstă dintre toți și întâi-stătătorul Schitului punea degetul la gură și le spunea celorlalți părinți: „Să fugim, fraților, să fugim!” Iar la întrebarea monahilor: „Unde să fugim, ava? De ce anume să fugim, ava?”, acesta punea iar degetul la buze și striga: „De aceasta să fugim, fraților!”, arătându-le că trebuie să evite discuțiile dintre ei și în tăcere să meargă fiecare la Chilia lui, pentru că, după cuvântul Scripturii, „cel ce vorbește mult nu va putea fugi de păcat, dar cel zgârcit la vorbă va ajunge să fie înțelept” (Pild. 19).

Să facem acum o comparație cu starea duhovnicească și viețuirea virtuoasă de la Schitul Sfântul Vasile, unde în urmă cu șaptezeci de ani acest minunat părinte Barnaba, după chipul părinților Tebaidei, ca prezbiter al Schitului, a hotărât să se facă această rânduială de rugăciune: La sinaxele de obște ale tuturor sărbătorilor și privegherilor, atunci când la Kyriakón-ul Schitului se adunau toți monahii spre a se ruga împreună, părintele Barnaba spunea: „Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri, Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-ne pe noi!” și la cuvântul „Amin” se așezau cu toții în strane, purtând rasă și camilafcă, cu șiragul de mătănii în -mâini, cu luminile stinse și cu lumina candelelor mică şi palidă, pentru ca biserica să nu fie foarte luminată, și spuneau cu toții în smerenie şi cu glas scăzut rugăciunea „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă!”. Aceasta continua întreaga noapte și în zori prezbiterul Barnaba spunea din nou „Pentru rugăciunile…” și, odată cu „Amin”, ieșeau toți din Kyriakón, iar părintele Barnaba își ducea degetul la gură și, fără a spune ceva, înțelegeau cu toții că trebuie să se ducă fiecare la Chilia sa în tăcere, pentru a se odihni un pic, iar după rugăciunea individuală – canonul – fiecare să se apuce de rucodelia sa.

La vremea cuvenită, prezbiterul Barnaba trecea pe la Coliba fiecărui nevoitor, supraveghindu-i pe frați, dacă respectă tipicul și rânduiala neschimbate, așa cum le-au transmis Părinții, și, după sfaturile și îndrumările duhovnicești potrivite fiecăruia, îi mângâia, încuraja și întărea pe frați ca să înainteze în luptele duhovnicești.

Se îngrijea cu precădere de frații care se afieroseau de bunăvoie și cu binecuvântarea egumenului cultivării rugăciunii minții, cercetându-i cu toată atenția, ca nu cumva vreunul dintre ei să cadă în plasele satanei, urmând calea rătăcirii.

Rânduiala de nevoință a părintelui Barnaba era următoarea: în toate zilele săptămânii să se mănânce o dată pe zi mâncare uscată3, iar sâmbăta, duminica şi la praznicele împărătești, ale Maicii Domnului și în cinstea tuturor Sfinților, pentru care în Ceaslov se dă dezlegare la vin și untdelemn, să se mănânce de două ori pe zi, săvârşindu-se totodată și dumnezeiasca Liturghie.

clopoteLa Colibele părinților nu trebuia să existe nimic de prisos și fără de folos, în afară de cele neapărat necesare: acoperămintele de pat, hainele, o sticlă cu untdelemn și una cu oțet, un sac de posmagi și vasele de trebuință.

Pentru că părintele Barnaba era foarte riguros în respectarea acestui canon de nevoinţă, s-a întâmplat o dată ceva pe cât de plin de umor, pe atât de serios: trecând pe la frați să-i cerceteze și intrând într-una dintre Colibe, a văzut trei sticle și atunci cu asprime l-a întrebat pe fratele: „Frate, o sticlă pentru untdelemn, cealaltă pentru oțet. A treia la ce folosește?”

Fratele nu a avut nimic de spus pentru a se dezvinovăți și a rămas fără grai. Atunci părintele Barnaba a luat cea de-a treia sticlă și a spart-o de stânci. Astfel, prin gestul acesta mustrător, părintele Barnaba i-a amintit fratelui acea întâmplare petrecută la Schitul din Tebaida Egiptului: „Dacă vrei supă, du-te la Alexandria”, cu alte cuvinte îi spunea că: „Dacă vrei sticle, butoaie și bună-petrecere, du-te altundeva, la o Mănăstire de obște unde au magazii și nu sta aici ca să desființezi Canonul și rânduiala Pustiei.”

Vestea acestui eremit virtuos s-a răspândit în tot Sfântul Munte și frații alergau să se aşeze sub ascultarea şi îndrumarea lui pe calea virtuții și a rugăciunii minții.

Prezbiterul Barnaba îi supunea unei încercări duhovnicești pe frații care voiau să rămână alături de el. Iată un astfel de exemplu:

Pe un monah de la Mănăstirea Sfântul Pavel, care s-a dus cu dorinţa de a deveni ucenic al Starețului, Bătrânul-Barnaba l-a întrebat cum îl vedeau ceilalți frați de la Mănăstirea sa. Acela i-a răspuns Starețului că toți părinții Mănăstirii Sfântului Pavel îl socoteau virtuos, evlavios și sfânt!

Înfumurarea monahului

Bătrânul-Barnaba a oftat adânc și i-a spus fratelui: „Frate, nu stai deloc bine. Suferi de o cumplită rătăcire diavolească și ești într-ascuns cuprins de înfumurare – mândrie. Dacă vrei să te îndrepți și să scapi de rătăcirea asta, ascultă-mă cu atenție: Cât mâncai și cât beai la Mănăstirea ta?” Monahul i-a răspuns: „Părinte Stareț, la Mănăstire m-am înfrânat mult și de aceea frații mă luau drept sfânt.”

Atunci Bătrânul-Barnaba i-a spus monahului Natanail: „Te vei duce la Mănăstirea ta, o să stai la masa de obște și o să mănânci toată porția de mâncare și o să bei toată partea ta de vin ‒ aceasta este ascultarea ta ‒ și când o să isprăveşti de mâncat și băut, o să ceri să mănânci și să bei și o a doua și o a treia porție.”

Monahul Natanail a primit cu bucurie sfatul și, după ce a cerut binecuvântarea şi rugăciunea Bătrânului Stareț Barnaba, s-a dus la Mănăstirea sa, la Sfântul Pavel, și a făcut după porunca ce i-a fost dată tot ce i s-a spus.

Dar, pentru că nu era obișnuit să mănânce și să bea mult şi repede, multa mâncare şi băutură i-au provocat o așa amețeală, încât, de îndată ce a ieșit de la masa de obște a Mănăstirii la aerul de afară, a căzut leșinat sub privirea tuturor fraților Mănăstirii. Văzând părinții starea în care a ajuns şi aflând cât a mâncat și cât a băut, au crezut că a fost demonizat și s-au întristat atât de mult, încât au început să facă toți împreună rugăciuni ca Dumnezeu să Se milostivească de el.

După aceea, fratele Natanail, rușinându-se foarte tare, s-a întors la Starețul Barnaba şi i-a povestit toată întâmplarea de la Sfântul Pavel.

Atunci înțeleptul și sporitul în virtute Stareț Barnaba cu bucurie i-a spus monahului Natanail: „Acum, frate, ești bine” și, după ce l-a tămăduit în felul acesta sufletește, l-a pus să stea la cea din urmă Colibă a Schitului.

Monahul Natanail se retrăsese acolo sub supravegherea, ocrotirea și îndrumarea duhovnicească a prezviterului, care, pentru a-i da o ocupație și a se nevoi cu trupul, l-a pus să cultive o mică grădină, unde răsădise ceapă, usturoi și alte zarzavaturi.

Când ceapa și usturoiul au început să crească cumva și monahul Natanail să se bucure [de ele], atunci s-a dus Bătrânul-Barnaba și, ca și cum ar fi avut de gând să le plivească, s-a apucat să le smulgă și să le arunce din grădină. După ce a smuls și ultima plantă, l-a întrebat pe părintele Natanail, îngrijitorul lor: „Cum ți se pare, frate? Te-ai întristat pentru pierderea cepei și a usturoiului? Sau ai cârtit și m-ai judecat că le-am smuls? Cum te simți, frate?”

Monahul Natanail i-a răspuns Starețului: „Precuvioase părinte Stareț, nici nu m-am întristat, nici nu m-am tulburat și nici nu te-am judecat, dar mi-am spus în sinea mea că, dacă Starețul găsește că așa este cuvenit, cu siguranță că a făcut mai bine decât aș fi făcut eu. Așa te-a luminat Dumnezeu să faci, să fie binecuvântat!”

Răsplata pentru ascultare

spre karouliaMonahul Natanail, pentru lepădarea de sine și ascultarea față de Starețul Barnaba prin lucrarea poruncilor lui, a ajuns la o asemenea culme a virtuţii, încât de multe ori era răpit cu mintea la cele cereşti. În urma acestor stări Dumnezeu l-a învrednicit să-I cunoască tainele. Căci la una din privegherile părinților Schitului la Coliba Intrarea în Biserică a Maicii Domnului, aflată mai jos de Kyriakón, în clipa în care se citeau cei șase psalmi ai utreniei, părintele Natanail a fost „răpit cu mintea” și a rămas nemișcat în strană, fiind în această stare până la cântarea a noua, când părinții intonau „Ceea ce ești mai cinstită decât Heruvimii…”, moment în care și-a revenit în sine, a făcut semnul crucii și a spus: „Slavă Ție, Doamne, că ai venit la mine!” Aceasta este răsplata adevăratei ascultări, pe care Dumnezeu o încununează cu harisme și daruri duhovnicești.

Aici ar trebui să amintim că părintele Barnaba în cea mai mare parte a timpului nu avea o casă a sa proprie, și pentru multă vreme a locuit la o Colibă la Katunákia, acolo unde vieţuia cunoscutul părinte sihastru Gherasim, care a stat trei ani nevoindu-se și căutându-și liniștea pe culmea așa-numitului Aton Mic (Muntele Carmel), iar Bătrânul-Barnaba era ucenic al lui.

Se spune despre părintele Barnaba că a avut un ucenic pe nume Ioasaf și odată, când urma să înceapă Postul Mare, întâmplându-se să le rămână la Colibă un sac de făină, i-a spus ucenicului său Ioasaf: „Ia sacul acesta de făină și du-te jos la stânci să-l arunci, pentru că acum începe Postul Mare și nu mai avem nevoie de el.”

Ucenicul s-a supus poruncii Starețului, a luat sacul cu făină, s-a dus la stânci, l-a tăiat cu un cuțit și a împrăştiat făina pe stânci.

Mulți au socotit această faptă ca necugetată și au spus că ar fi trebuit să dea făina la alți monahi săraci, de vreme ce el și obștea nu aveau să o mănânce.

Alți părinți au spus cu discernământ: „Noi nu putem judeca și cântări faptele și lucrările unor bărbați atât de mari și sporiți în virtute, pentru că numai ei, care au ajuns pe culmile virtuţii și sfințeniei, precum acest eremit și ascet Barnaba cel Bătrân, sunt în măsură să înțeleagă rațiunea și sensul acestei virtuți. Căci în Everghetinos citim despre acel Stareț care împletea coșuri și saci de nuiele și apoi le arunca în râu, ca să li se piardă urma.”

E cu putință să fi făcut această faptă, precum și altele asemenea, cu un anume scop, fiindcă se răspândise vestea că este un părinte neptic, care a ajuns la vederea duhovnicească și, fiind un lucrător al rugăciunii minții, săvârşea în aparență fapte ciudate și înverşunate, spre a fi judecat ca necugetat, lipsit de virtute și sfinţenie şi a se împrăştia acest zvon.

Însă cel care va cerceta lucrarea sub formă de scrisoare, pe care o vom reproduce în continuare, va constata și se va convinge că acest binecuvântat eremit, datorită cugetului său smerit, evita cu orice preţ lauda de la oameni și căuta numai slava de la Dumnezeu, Cel care cunoaște faptele bune, după spusa evanghelică: „să nu știe stânga ta ce face dreapta ta” (Mt. 6, 3).

Fericitul său sfârșit

Acest binecuvântat eremit, la sfârșitul vieții, a dorit să se închine la Locurile Sfinte. Acolo s-a închinat și la Mănăstirea cu viață de obște a Sfântului Sava cel Sfințit. A rămas aici pentru destulă vreme și, fiindcă viețuirea lui era pe cât cu putință de ascetică, întru multă înfrânare și rigoare în ce privește viața duhovnicească, a început să vorbească [fraţilor] despre rugăciunea minții. Unii, mai slabi la cuget, l-au socotit a se afla în rătăcire, l-au defăimat în fața patriarhului și acela, binecuvântatul, fără cercetare, a dat poruncă să-l închidă în turnul Mănăstirii ca pe un rătăcit.

Patriarhul, după ce l-a închis în turn, le-a interzis monahilor să comunice cu el, pentru a nu fi vătămați și duși în rătăcire de învățătura sa greşită. (Și câte nu face ignoranța în viața duhovnicească!)

S-a întâmplat atunci să treacă pe la Ierusalim în pelerinaj un duhovnic aghiorit, părintele Mina, pe care patriarhul l-a întrebat dacă îl cunoaște pe Barnaba și dacă are mulți ucenici în Sfântul Munte. Când a fost înștiințat de părintele Mina că Bătrânul-Barnaba are foarte mulți ucenici în Sfântul Munte, s-a întristat foarte tare și i-a spus duhovnicului să aducă la cunoștința tuturor părinților aghioriți că trebuie să se îndepărteze de învățătura lui Barnaba și să nu-i asculte sfaturile, pentru că este un rătăcit.

Fericitul Barnaba a aflat de la frații Mănăstirii despre actele și poruncile pe care le dădea patriarhul în detrimentul său și l-a rugat pe un frate, pe cel care îi aducea mâncarea, să-i transmită patriarhului că-l roagă fierbinte să aibă bunăvoinţa de a merge până la el, pentru că are ceva foarte important să-i comunice și este foarte urgent să discute cu el în particular.

Patriarhul, mai mult din curiozitate, s-a lăsat înduplecat și s-a dus în turnul Mănăstirii de la Sfântul Sava, să-l vadă și să-l asculte pe Bătrânul-Barnaba. Nimeni nu știe ce i-a spus sau descoperit fericitul Stareț patriarhului. Însă este cunoscut tuturor că, după discuția avută cu patriarhul, s-a petrecut o aşa schimbare şi transformare, încât a ieşit ruşinat din turn şi a strigat cu toată puterea, ca să audă toţi: „Lăsaţi-l liber pe acest om, pentru că este sfânt şi ales al lui Dumnezeu! Vas de cinste. Pentru rugăciunile şi mijlocirile acestor oameni sfinţi lumea aceasta păcătoasă mai stă în picioare şi n-a fost nimicită!”

patericul-sfantului-munte-cartonata~8239439Când părinţii l-au scos pe Bătrânul-Barnaba din turn, a cerut să rămână şi a rămas până la sfârşitul vieţii sale la Mănăstirea Sfântului Sava, unde a avut parte de un sfârşit cuvios.

Toate acestea ne-au fost aduse la cunoştinţă de un părinte îmbunătăţit duhovniceşte, care ne-a asigurat el însuşi că întru mărturia vieţii virtuoase a fericitului Barnaba osemintele sale răspândeau o mireasmă negrăită, spre slava lui Dumnezeu, a Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh.

În afară de acest cuvios aghiorit Barnaba de la Schitul Sfântul Vasile, la Mănăstirea Sfântului Sava a existat încă un monah virtuos cu numele Barnaba, care în 1905 şi-a aflat sfârşitul în Coliba sa de piatră, zidită în pripă, când aceasta s-a dărâmat în urma unui seism.

Note:

1 După terminarea dumnezeieştii Liturghii, în special în duminici şi sărbători, înainte de a merge la trapeză, se oferă tuturor celor prezenţi în arhondaricul Mănăstirii, Schitului, Colibei sau Chiliei respective o trataţie care conţine cafea, ceai, rachiu sau lichior, biscuiţi şi dulciuri (n. trad.).

2 Cel mai în vârstă dintre toți părinții Schitului (n. trad.).

3 Mâncare negătită și fără untdelemn sau altă grăsime (n. trad.).

Sursa: Patericul Sfântului Munte, Monahul Andrei Aghioritul, Editura Sophia, 2013, pp. 219-233 / Foto 1 (sus): Chilia lui Gheron Iosif Isihastul de la Sihăstria Sfântului Vasile, restul imaginilor sunt preluate din arhiva blogului

Fragmentul de față apare pe Blogul Sfântul Munte Athos cu îngăduința editorului cărții, d-na Mihaela Voicu, căreia îi mulțumim.

Se va prelua doar cu precizarea sursei Blogul Sfântul Munte Athos

Cap. XXII: Despre buna-mireasmă a sfintelor moaşte şi despre izvorârea de mir [Patericul athonit, Ioannikios Kotsonis]

Sfântul Teofil Izvorâtorul de mir a trăit în timpul Sfântului Patriarh Nifon (1556). El a fost trimis de Patriarh şi de Sfântul Sinod în Egipt, ca să confirme uimitoarea minune care avusese loc acolo, mutarea muntelui Ntour Tag dintr-un loc în altul. Chiar dacă în lume primise diferite slujbe ecleziastice, inclusiv şi cea de secretar al episcopului, Sfântul Teofil le-a părăsit pe toate, ca să vină la Muntele Athos unde a dus o viaţă ascetică în Sfintele Mănăstiri Vatoped şi Iviru şi în Chilia Pantokrator din pustiul Sfântului Vasile.
Înainte de răposarea sa în Domnul, acest vrednic de pomenire i-a cerut ucenicului său să nu-i îngroape trupul, ci să-l arunce în pădure. Aşa s-a făcut. 40 de zile fiarele sălbatice şi păsările nu i-au atacat sfântul trup. Mormântul său a răspândit un miros dulce de mir, care chiar până astăzi e simţit de oamenii evlavioşi care merg să se închine la moaştele sale. Aşa a fost Sfântul Teofil, adevăratul prieten al lui Dumnezeu, trandafirul mirositor al virtuţii şi ascezei.
În 1948 a răposat în Domnul un sfânt ce s-a arătat mai recent, părintele nostru Sava de la Sfânta Ana, care, după ce a plecat din Ţara Sfântă, a mers să locuiască în Kalymnon unde a înfiinţat Mănăstirea Tuturor Sfinţilor, pentru femei.
El a fost ucenicul Sfântului Nectarie, făcătorul de minuni. După zece ani de la plecarea sa la Domnul, când osemintele sale au trebuit mutate, trupul său a fost găsit întreg, emanând un miros de mir şi făcând minuni. Într-adevăr, acesta e modul în care Dumnezeu îi slăveşte pe cei ce L-au slăvit pe El.

chrismon

În ţinutul pustiu dintre Kafsokalivia şi Vigla, în cea mai abruptă peşteră de pe Muntele Athos, a trăit părintele nostru Nil Izvorâtorul de mir, ducând o viaţă ascetică foarte aspră, de sfinţenie. După adormirea sa în Domnul, aşa de mult mir a curs din mormânt, încât s-a prelins prin pardoseala peşterii în râpele de dedesubt.

chrismon

Sfântul Simeon a fost părintele duhovnicesc al Sfântului Sava Sârbul. După ce Sfântul Simeon a răposat, s-a slujit o Priveghere în Mănăstirea Hilandar în ziua pomenirii trecerii sale. În timpul doxologiei a venit din mormântul sfântului o mireasmă, care nu poate fi descrisă în cuvinte şi care a umplut întreaga zonă ce împrejmuia mănăstirea. Această manifestare l-a încredinţat pe Sfântul Sava că părintele său duhovnicesc a fost sfânt şi a dat mulţumire mult Milostivului Dumnezeu, Care îi slăveşte pe cei ce L-au slăvit pe El.

chrismon

Sfântul Simeon, ctitorul Sfintei Mănăstiri Simonopetra, a dus o viaţă ascetică într-o peşteră de lângă mănăstire, care se păstrează până astăzi. El a auzit vocea Maicii Domnului la o Priveghere de Crăciun; s-a luptat cu demonii şi a fost biruitor; şi-a salvat ucenicul care căzuse într-o râpă de la o înălţime foarte mare şi a vindecat-o pe fiica demonizată a voievodului Ivan Ugljeşi al Serbiei. După adormirea sa, din sfintele sale moaşte curgea mir, o dovadă palpabilă a sfinţeniei sale.

chrismon

Mare la virtute, cu fapte bune şi credinţă, a fost de asemenea Sfântul Atanasie de la Esfigmenu, un călugăr din chinovie, deosebit, care a slujit la trapeza mănăstirii. Datorită marii sale smerenii, el a fost trecut în slujba patriarhului Constantinopolului şi, după cum spune Sfântul Grigorie Palama, mormântul şi moaştele lui au devenit un izvor de minuni şi de mireasmă nespusă, spre slava lui Dumnezeu şi a monahismului.

chrismon

În 1840 în Sfânta Mănăstire Vatoped monahii au hotărât să transfere oasele părinţilor decedaţi în alt loc. După ce au dărâmat pereţii criptei masive şi au ajuns la temelie, ei au mirosit o mireasmă ce nu poate fi descrisă, «un miros de dincolo de lumea aceasta». Deoarece au continuat, ei au văzut că mireasma venea de la moaştele unui sfânt necunoscut, a cărui piele şi oase erau intacte. Cu mare respect şi evlavie, preoţii, îmbrăcaţi în veşminte, au pus trupul într-un sicriu şi cu lumânări aprinse l-au adus la biserica principală a mănăstirii. Deşi nu ştiau al cui trup era, toţi au fost de acord să-l numească Evdochim şi să-l cinstească pe 5 octombrie în fiecare an. Din starea moaştelor nestricăcioase, e sigur că acest sfânt necunoscut, numit Evdochim, când a ştiut că sfârşitul îi era aproape a venit la criptă unde, printre celelalte oase, s-a pregătit, şi-a încrucişat mâinile şi a adormit ca un drept, necunoscut şi nevăzut de nimeni, evitând lauda omenească şi slava stricăcioasă.

chrismon

Monahul Sava de la Chilia Sfântul Nicolae, care este lipită de Paraclisul de la Ravthouhos şi în prezent aparţine de Pantokrator, a fost cunoscut pentru credinţa cu care participa la slujbe, pentru evlavia şi răbdarea trupească a tuturor nevoinţelor. Un timp a trăit în mănăstirea chinovială Esfigmenu. Când şi-a dat seama că sfârşitul îi era aproape, a venit la mănăstirea în care începuse ca monah. Când, la trei ani după adormirea sa, osemintele sale au fost mutate, craniul său răspândea mireasmă, un eveniment care a devenit binecunoscut.
Un începător, frate de mănăstire, plin de îndoială, cu credinţă slabă, a crezut că poate au turnat nişte miresme pe oseminte, aşa că a luat craniul şi l-a aruncat într-un rezervor. Părinţii l-au căutat cu mare tristeţe. Douăsprezece zile mai târziu ei au descoperit unde îl aruncase. Încă răspândea mireasmă. Atunci începătorul a crezut că monahul Sava era cu adevărat un om sfânt.

chrismon

Un călugăr bătrân a spus:
– Îmi amintesc că prima dată când am venit la Sfântul Munte am trecut pe lângă cimitirul schitului şi osuarul unde erau păstrate osemintele părinţilor. De multe ori am mirosit mireasma ce venea de la ele şi mă opream ca să mă bucur de această experienţă minunată (el avea 89 de ani, iar emoţiile sale erau evidente pe faţa lui). Dar au trecut doi ani şi am pierdut acest dar de la Dumnezeu. N-am mai mirosit acea mireasmă cerească din nou. Dumnezeu m-a lipsit de aceasta. Cine ştie de ce? Probabil din cauza păcatelor mele sau poate că El mi-a dat acest dar divin numai pentru un timp, ca să mă întărească la începutul vieţii călugăreşti.

chrismon

În Chilia «Ypapandi de Sus», care este situată deasupra Schitului Sfânta Ana, trăia un monah evlavios, părintele Dionisie. El încerca să repare nişte pervaze vechi. În locul unde unul a căzut, a dezgropat osemintele unui ascet necunoscut, păstrate întregi.
Uimit şi mişcat de descoperirea lui, căci moaştele răspândeau un miros minunat, el a început să se roage, cerându-i sfântului necunoscut să-i descopere numele lui. De asemenea, a avut gândul să meargă la biserica principală şi să tragă clopotele, ca să anunţe părinţii şi să poată duce moaştele la biserica centrală a Sfintei Ana, cu cinste şi cu tămâiere, şi ca să se poată ruga şi să ceară sfântului să le descopere cui aparţineau aceste moaşte sfinte.
În timp ce se gândea astfel, binecuvântatul ascet i-a apărut în vedenie şi i-a poruncit cu o voce aspră să acopere moaştele şi să nu spună nimănui, atât timp cât va trăi, pentru că Dumnezeu îl învrednicise să le vadă. Părintele Dionisie a spus aceasta grupului său de monahi cu puţin înainte de a muri, dar fără să spună exact unde erau moaştele îngropate, fiind oprit de porunca sfântului necunoscut, care chiar după moartea sa a evitat slava oamenilor, fiindcă era cinstit de Dumnezeu în împărăţia cerească.

chrismon

Vrednicul de pomenire părinte medic Pavel Lavriotul, în una din scrisorile adresate mie în 06.07.1971, scria următoarele:
– Vorbind cu părintele Gherontie, unul dintre Daniilei, am amintit de părintele Leontie, unul dintre binecunoscuţii părinţi duhovniceşti de la Mutalaski Kesaria, pe care-l întâlnisem şi a cărui lucrare, «Catehismul Ortodox», scrisă în turcă, o citisem. Era o lucrare importantă a lui Karamanlides şi o avem în biblioteca noastră. El mi-a răspuns că părintele Leontie murise în Salonic, şi în ziua dezgropării sale trupul i-a fost descoperit nedescompus şi răspândea mireasmă.

chrismon

Un creştin citise în viaţa Sfântului Acachie Kafsokalivitul că, pe când acesta trecea pe lângă cimitirul de la Sfânta Ana, a simţit o mireasmă de mir ce venea de la osemintele părinţilor. Amintindu-şi de aceasta, creştinul care şedea în cimitirul schitului a spus: «Mă întreb dacă mai sunt oseminte ca acelea din zilele Sfântului Acachie?».
Imediat după ce a gândit aceasta, a mirosit o mireasmă venind dintr-un mormânt. S-a sculat, a cercetat totul în jurul său şi a găsit un craniu ce mirosea frumos. Pe el era scris: «Ieromonahul Filimon de la Chilia Adormirii Maicii Domnului, de lângă Voulefterionul* Sfântul Elefterie». El s-a gândit să-i cheme pe ceilalţi, dar la acest gând a început să tremure, pentru că şi-a dat seama că cinstitul părinte nu dorea să se spună despre mirosul ce venea de la osemintele lui.
*Clădirea unde se ţin întrunirile Consiliului.

chrismon

Nu-mi amintesc exact anul (se poate să fie cu 20 de ani în urmă), de sărbătoarea Sfântului Ioan Botezătorul, în Mănăstirea Dionisiu, chiar înainte de Vecernie, când am intrat prin uşa mică a altarului, am mirosit o mireasmă cunoscută ca cea a Înaintemergătorului, ce venea din Sfântul Altar.
Alteori, mergând pe cărarea de la chilia Sfântului Nil, Izvorâtorul de Mir, spre Marea Lavră, în Hairi, am simţit o boare de mireasmă. În acelaşi loc mulţi părinţi, călători şi pelerini, au avut aceeaşi experienţă. A trecut din gură-n gură cuvântul că în acest ţinut mulţi pustnici s-au nevoit în timpurile vechi, ducând o viaţă ascetică înaltă, de har şi sfinţenie. Locurile exacte ale mormintelor lor sunt necunoscute.

chrismon

În 1927, de ziua Naşterii Sfântului Ioan Botezătorul, un călugăr, care era bucătarul mănăstirii, a simţit o mireasmă ce nu poate fi descrisă, în timpul «Mărimurilor», când este cinstită mâna dreaptă a Sfântului Înaintemergător. El a mărturisit această întâmplare părintelui Lazăr.

chrismon

Vrednicul de pomenire părinte Lazăr, printre multe istorisiri despre părinţii şi fraţii de la Dionisiu, ne-a povestit despre binecuvântatul sfârşit al ieromonahului Marcu, care a fost egumenul mănăstirii între 1926 şi 1931, şi care toată viaţa a slujit în trei sau patru ascultări, fericit şi smerit. Mânca numai o dată pe zi. Când părintele Marcu a adormit în Domnul, întreaga cameră de spital s-a umplut de o mireasmă care a durat 20 de minute, la care a fost martor binecuvântatul egumen al mănăstirii de atunci, părintele Gavriil, care venise să-i citească rugăciunea pentru moarte.

chrismon

Se ştie că înmormântaţii în pământul sfânt al Muntelui Athos, umplând Grădina Maicii Domnului cu mireasmă de mir, sunt mulţi sfinţi din a căror moaşte curge dulcele ulei al sfinţeniei. În Xenofont, în 1989, de sărbătoarea Sfântului şi Marelui Mucenic Gheorghe, care pe lângă celelalte harisme este şi Izvorâtor de Mir, când Privegherea plină de frumuseţe şi evlavie tocmai începuse, în mijlocul rugăciunii, sfântul egumen Alexie, evident mişcat, a întrerupt slujba ca să anunţe tuturor minunata întâmplare care se petrecea pentru prima dată: a curgerii de mir din mâna Sfântului Gheorghe. Era semn că sfântul era prezent. Părintele Alexie a pus imediat să se citească paraclisul Sfântului Gheorghe şi să se închine toţi la sfintele moaşte.
Cu puţin înainte de binecuvântata arătare, părintele Alexie îl invitase în altar pe Prea Sfinţitul Ambrozie, Mitropolit de Polianis şi Vilkisiou, ierarh remarcat pentru sprijinul dat monahismului, fiind astfel o prezenţă luminoasă la acea sărbătoare. De asemenea, în altar era arhimandritul Hristodul, egumenul de la Kutlumuş, cât şi stareţul de la Schitul Sfânta Ana, părintele duhovnicesc Antim, care avea în jur de 80 de ani. Toţi aceştia erau acolo, pentru a confirma darul curgerii de mir.
Toţi care erau prezenţi la sărbătorirea festivă, reprezentanţii mănăstirilor, pustnici, călugări din chinovii şi credincioşi s-au închinat moaştelor cu inimile înălţate, cu evlavia şi umilinţa potrivite acestui moment, când puternicul şi credinciosul apărător al Muntelui, Sfântul Gheorghe, era prezent cu noi, conducând sărbătorirea, lăudându-L pe Dumnezeu şi fiind slăvit de El.
Era ca şi cum noi toţi, plini de evlavie, spuneam în tăcere: «Mare eşti Doamne… şi nici un cuvânt nu este îndeajuns spre lauda minunilor Tale».
În locul de unde curgea mir din Sfintele Moaşte părea a fi o rană. Şi mireasma simţită, caracteristică, era aceeaşi mireasmă pe care o au toate sfintele moaşte. Harul Sfintelor Moaşte era în acord cu mesajul de bucurie transmis la priveghere: «Ne rugăm lui Hristos, Care a fost răstignit şi Care a înviat din morţi. O, moarte, unde este boldul tău? O, iadule, unde este biruinţa ta? Hristos a Înviat şi tu ai fost înfrânt!».
Florile lămâilor şi trandafirii din grădina mănăstirii confirmau prezenţa primăverii, iar curgerea de mir din «Izbăvitorul celor robiţi» era chezăşia că «Hristos cu adevărat a Înviat!». Troparul laudei* se îmbrăcase cu un veşmânt bine-mirositor şi cu o putere tainică:
A venit primăvara; veniţi să prăznuim; a strălucit
Învierea lui Hristos.
Veniţi să ne veselim; pomeniera Biruitorului,
s-a arătat, pe credincioşi bucurându-i…
* το δοξασττικό = Slava care se cântă la laude.

Sursă: Patericul atonit – Arhim. Ioannikios Kotsonis, Editura Bunavestire, Bacău, 2000, Traducere de Anca Dobrin şi Maria Ciobanu

Cap. XIV: Despre milostenia cu credinţă în Dumnezeu şi următoare lui Hristos [Patericul athonit, Ioannikios Kotsonis]

Duhovnicul de la Karulia, părintele Hristofor, era foarte aspru cu el însuşi. Obişnuia să se pălmuiască peste faţă ca să nu adoarmă în timpul privegherilor. El era milostiv cu cei săraci. De fiecare dată când întâlnea un călugăr sau un mirean, îl saluta, aplecându-se în faţa lui, atingând pământul. În acelaşi fel se apleca şi în faţa cerşetorilor, călugărilor şi a credincioşilor.
– Aceştia sunt fraţii şi surorile lui Hristos; ei sunt Însuşi Hristos, spunea el.

chrismon

Odată un cuvios monah a spus:
– Slujbele de pomenire ar trebui făcute mai ales pentru persoanele nemilostive care mor. Şi ar trebui mai ales dată milostenie în amintirea lor; multă milostenie. Sunt mulţi oameni săraci care trebuie ajutaţi. Daţi-le lor. La slujbele de pomenire folosiţi coliva simplă şi nu îndulcită, cum se face în ultimul timp.

chrismon

De-a pururea pomenitul părinte Hrisant de la Schitul Sfânta Ana ne spunea:
– Părintele Nectarie era aşa de milostiv, încât ar fi dat chiar şi pereţii Chiliei de la Prodromu ca milostenie pustnicilor şi creştinilor înrobiţi de turci. Virtutea părintelui Nectarie îi era cunoscută numai părintelui Azarie, care într-o zi când săpa în grădină mi-a spus: «Ştii ce face? În fiecare zi după Vecernie îi vizitează pe pustnici şi le dă orice are el».
Părintele Nectarie trebuie să fi avut presimţirea că viaţa sa se va sfârşi în martiriu. El avea un compatriot, părintele Chiril, care dorea să-i urmeze exemplul şi a murit cu aceeaşi moarte. Iată martiriul lor:
În timpul masacrului din Smyrni, turcii au strâns toţi preoţii şi călugării la un loc şi i-au închis într-o râpă. (Călugăriţele citiseră profeţiile despre acest eveniment, fugiseră mai devreme, traversând insulele Chios şi Mitilene). Toţi captivii erau înfricoşaţi de moarte, cu excepţia părintelui Nectarie, care-i liniştea pe toţi cu aceste cuvinte:
– Am părăsit lumea din tinereţe şi acum, cu binecuvântarea lui Dumnezeu, ni se dă posibilitatea să murim ca martiri şi nouă ne e frică? Să ne pocăim şi să ne spovedim păcatele noastre şi ne vom izbăvi de această frică de moarte.
Cu aceste cuvinte i-a convins pe toţi să se spovedească. Astfel, ei şi-au recâştigat liniştea şi şi-au sfârşit vieţile cu curaj, ca martiri pentru Hristos, ucişi de soldaţii lui Kemal. Numai un singur ieromonah a fost salvat în mod miraculos. Odată, în timpul unei privegheri la Sfânta Fotini din Ilissos, el mi-a povestit exact ce s-a întâmplat în timpul masacrului şi a adăugat:
– Vezi ce poate face milostenia pentru cineva? Milostenia e coroana tuturor virtuţilor. Deoarece părintele Nectarie avea această virtute, el a avut curajul să devină martir pentru Hristos.

chrismon

De-a pururea pomenitul părinte H. ne spunea:
– Binecunoscutul părinte Mina din Mavrovunio era foarte milostiv. Toţi călugării din grupul său mâncau dintr-un castron mare. La începutul mesei se prefăcea că mănâncă şi apoi, după ce vedea că ceilalţi au mâncat destul, termina ce rămânea în castron.
– Aţi mâncat destul? îi întreba.
– Da, era răspunsul, fără să-şi dea seama că el mâncase numai o lingură de mâncare.

chrismon

Puţini au fost milostivi ca părintele Haralambie de la Chilia Adormirii de la Schitul Sfânta Ana. Milostenia acestui părinte întrecea toate celelalte virtuţi: rugăciunea neîncetată, mergerea la biserică şi aducerea aminte de moarte. A murit în 1945.

chrismon

Monahul Evloghie, pe care l-am menţionat mai înainte, prin asceza şi virtuţile sale a primit de la Dumnezeu o bogăţie de har şi putere. El era aşa de renumit pentru discernământul şi duhovnicia sa, încât mulţi mergeau la el pentru sfat şi îndrumare în viaţa călugărească şi, de asemenea, ca să găsească mângâiere şi să primească binecuvântarea lui. Avea o grijă deosebită pentru săraci, care găseau îngrijire afectuoasă lângă el. A construit o clădire separată pentru ei, unde găseau un adăpost permanent, pentru care ei ofereau munca lor voluntară, ori de câte ori era posibil, ca să-şi arate recunoştinţa pentru îngrijire.
Odată l-am întâlnit pe părintele Hristodul, care era sub ascultarea marelui părinte veghetor Calinic. M-a primit ca pe un oaspete în schitul său din Katunakia, care era numit după Sfântul Gherasim. Acest binecuvântat călugăr a avut grijă de mulţi dintre săraci, hrănindu-i, dându-le haine şi mângâiere. El spunea:
– Trebuie să ai grijă de străini, ca ei să fie mulţumiţi. Binecuvântarea mirenilor este importantă, când ei spun «Dumnezeu să te binecuvinteze şi să te ierte, părinte!». Să ai virtutea milosteniei este un lucru mare şi Dumnezeu îi binecuvintează mai ales pe cei care o practică. Nu ezita să dai totdeauna orice poţi tu. Am încercat toate acestea. De fiecare dată când primeam bunuri de la creştinii evlavioşi le împărţeam cu alţii. Suntem noi fiare, să mâncăm tot numai noi înşine?
Următoarea întâmplare arată virtutea sa deosebită. În ziua înmormântării sale, a venit un cerşetor cu o desagă plină în spatele lui.
– Pot să-l văd pe părintele Hristodul ca să-i cer binecuvântarea? a întrebat el.
– Cauţi milostenie în aceste locuri sărăcăcioase? au întrebat ei ca răspuns.
– Ce vreţi să spuneţi? Dumnezeu să-l binecuvinteze pentru tot ce a făcut pentru mine. Mi-a dat bani, conserve, spaghete şi chiar haine! Vin de mulţi ani aici şi el mă cunoaşte.
– Dar părintele a murit, i-au spus ei.
– Ce spuneţi? Dumnezeu să-i miluiască sufletul, pentru tot ce a făcut pentru mine! Şi a plecat foarte trist.
Părintele Hristodul era un model de simplitate şi dragoste pusă în practică şi de milostenie.

chrismon

Ascetul român E. nu avea unde să-şi pună capul. El era ajutător şi slujea la masă într-o mănăstire rusească şi orice i se dădea acolo să mănânce, el dăruia ca milostenie pustnicilor ce trăiau în zone îndepărtate. «Aceasta e şansa mea de a mă mântui – spunea el –, să mă smeresc cerşind, să muncesc şi să dau».

chrismon

Părintele Artemie Grigoriatul, când slujea în metocul grigoriatan din Arta, se întorcea cu mâinile goale atunci când trebuia să facă cumpărături pentru mănăstire, deoarece el dăruia tot ce avea săracilor şi bătrânilor.

chrismon

Ori de câte ori părintele Hagi Gheorghe primea daruri ca mulţumire de la persoanele vindecate prin rugăciunile sale, le dăruia la rândul lui călugărilor, săracilor şi mirenilor. El era atât de milostiv încât, ca să descrie pe cineva care era milostiv, oamenii spuneau: «Dă ca Hagi Gheorghe».

chrismon

Odată, un călugăr i-a întrebat pe vizitatorii săi:
– Care sunt ocupaţiile voastre?
– Părinte, profesia noastră nu-i prea bună, au răspuns ei, ezitând. Noi suntem negustori.
– Fraţii mei, a spus el, în aceste zile avem nevoie de oameni de afaceri buni. Acum, spuneţi-mi adevărat, ce faceţi când preţurile urcă? Vindeţi marfa veche din magazie cu preţuri noi?
– Da, părinte. Cum ne-am descurca altfel să aducem stocuri din nou în magazinul nostru?
– E corect! Dar în acest fel profitaţi de două ori. Nu puteţi vinde cu preţurile vechi, pentru că alţi negustori vor reacţiona la aceasta. Dar puteţi folosi profitul câştigat pentru fapte de milostenie.

chrismon

Mic de statură, dar înalt la virtute era părintele Antonakis, un ieromonah de la Noul Schit, care era preot slujitor la Biserica Marilor Voievozi, din cartierul Nea Elveţia (Noua Elveţie) al Atenei, a Schitului Sfânta Ana. De fiecare dată când i se povestea de cineva sărac din parohia lui, mergea în taină şi lăsa milostenie la uşa acelei persoane. Făcea acelaşi lucru ca părintele său contemporan, Ieronim de la Simonopetra şi ca Sfântul Nicolae, Episcopul din Mira Lichiei.

Sursă: Patericul atonit – Arhim. Ioannikios Kotsonis, Editura Bunavestire, Bacău, 2000, Traducere de Anca Dobrin şi Maria Ciobanu

Cap. XIII: Despre virtutea discernământului gândurilor şi a stărilor duhovniceşti [Patericul athonit, Ioannikios Kotsonis]

Renumitul isihast şi duhovnic, părintele Grigorie, a locuit în Schitul Sfânta Ana Mică înaintea părintelui Sava. Era într-o neîncetată rugăciune şi tăcere. Vorbea numai când era necesar şi toţi se minunau de darul lui dumnezeiesc, al vorbirii inspirate. A devenit sprijinul şi întărirea călugărilor, al pustnicilor şi al pelerinilor.
Datorită discernământului acestui preaînţelept părinte duhovnicesc, căpitanul Giorgaki, şeful unei bande de tâlhari, a fost îndrumat spre pocăinţă. Pentru a ajunge la acest lucru, părintele a folosit o admirabilă stratagemă. A pretins că şi el fusese vinovat de multe crime, care erau chiar mai mari decât ale banditului. Prin acest şiretlic, el a câştigat încrederea cumplitului Giorgaki. Şi astfel l-a îmblânzit şi l-a adus aproape de o schimbare completă a inimii. De asemenea, i-a promis banditului că-l va împărtăşi în fiecare zi, cu o singură condiţie: să ţină post amândoi timp de 40 de zile. Giorgaki a fost de acord.
Totuşi, părintele Grigorie nu i-a dat Sfânta Împărtăşanie propriu-zisă, ci doar pâine şi vin obişnuit, până când nu au trecut cele 40 de zile de pocăinţă. Apoi l-a împărtăşit cu adevărat.

chrismon

Părintele Gavriil, egumenul Mănăstirii Dionisiu, mi-a povestit următoarele:
– Cu peste 50 de ani în urmă, pe lângă Karyes (în Schitul Kutlumuş), a trăit un părinte duhovnic tare simplu şi cu puţină educaţie, dar cu mintea curăţită şi aplecată spre învăţătura lui Hristos. Ascultarea lui era să tricoteze ciorapi pentru paznicii civili ai Muntelui Athos şi pentru oamenii de la munte, din Rumeli şi Epir. Când venea la târgul de sâmbăta din Karyes să vândă produsele sale, stătea sub porticul cimitirului, lângă drum, ţinând în mâna dreaptă metaniile şi în stânga lucrurile de vânzare. Cu ochii plecaţi, el rostea neîncetat rugăciunea lui Iisus: «Doamne Iisuse, miluieşte-ne». Dacă cineva îl tachina, spunându-i: «Ridică ochii şi uită-te după cumpărători», el îi răspundea: «Cât timp mă văd ei pe mine, nu este necesar ca să mă uit eu după ei».
Acest om avea un astfel de discernământ, încât îşi dădea seama la spovedanie de problema majoră a persoanei care se spovedea şi apoi îl sfătuia pentru îndreptare.
Auzind despre el Patriarhul Ecumenic, Ioachim al III-lea, care în acel timp era în Muntele Athos, a venit la Karyes să-l întâlnească. El s-a apropiat de părinte şi l-a rugat ca după amiază să meargă împreună la chilie pentru a-l spovedi.
– Chilia mea este prea mică, Preasfinţia ta, pentru a primi un Patriarh, a răspuns părintele.
– Nu contează că e mică, a replicat Patriarhul.
– Dar e prea joasă pentru a intra în ea, Preasfinţia ta!
– Mă voi apleca să intru, a insistat marele Patriarh.
– Din nefericire, nu vă plecaţi! a spus părintele. Dacă aţi fi plecat capul, aţi fi putut fi Patriarh demult!
El se referea la faptul că Patriarhul a fost arogant şi a avut o atitudine care nu era dispusă să cedeze. De multe ori Patriarhul spunea despre acest incident:
– Cât timp voi trăi, nu voi uita discuţia cu acel părinte, un om simplu, dar de un mare discernământ.

chrismon

La acelaşi părinte duhovnicesc a venit un părinte să se plângă de tânărul călugăr pe care-l avea sub ascultare care, deşi avea numai pravila şi totul era uşor pentru el, nefiind împovărat cu multă muncă, totuşi era copleşit de multe gânduri de nelinişte, fiind în pericol de a cădea pradă unei confuzii duhovniceşti din cauza deprimării. Părintele care era răspunzător pentru el a venit la părintele Gavriil, pentru a se sfătui cum să-l ajute pe tânăr.
– Căsătoreşte-l, i-a răspuns părintele Gavriil.
Auzind aceasta, părintele a rămas uimit şi s-a uitat la el cu mirare, necrezându-şi urechilor.
– Pune-l să muncească! i-a repetat bătrânul. Oamenii tineri pot fi smeriţi şi pot fi liniştiţi numai prin muncă regulată. Pentru un călugăr, rugăciunea singură, fără muncă, este la fel ca munca fără rugăciune. Căsătoreşte-l cu munca sa.

chrismon

– Ori de câte ori apar ispite şi necazuri, apare şi cununa victoriei, spunea părintele Grigorie ieromonahului Ioachim Spetsieris. Şi apoi adăuga:
– Dacă s-ar găsi o mănăstire numai cu îngeri şi tu ai fi frate în acea mănăstire, tot n-ai fi mântuit, căci nimeni nu te-ar necăji şi ai duce o viaţă uşoară. Pentru această situaţie se potriveşte următorul verset: «Ţi-ai primit cele bune în viaţa ta»*
Odată, ieromonahul Ioachim Spetsieres i-a spus părintelui Grigorie:
– Părinte, pierd bătălia în lupta cu ispitele trupeşti. Nu mă pot odihni nici ziua, nici noaptea!
– Nu deznădăjdui. Acesta este semn că izbăvirea este aproape. Nu te teme, Hristosul nostru nu ne lasă să fim ispitiţi mai mult decât putem noi îndura.
Şi curând după ce l-a binecuvântat, a fost eliberat de ispită.
(*Acestea sunt cuvintele cu care Avraam se adresează omului bogat ajuns în iad, care se găsesc la Luca (16, 20–25).).

chrismon

Un bătrân a spus că Hagi Gheorghe, care la rândul lui a fost la început frate, îi înţelegea pe călugării în ascultare. El era grijuliu în a-i ajuta să se îndrepte şi-i povăţuia cu mult discernământ.

chrismon

Un pustnic a spus:
– Dacă-ţi plăteşti toate datoriile în această viaţă, poţi fi mântuit. Însă, dacă eşti lovit în cap de multe ori, vei primi chiar şi ceva în plus. Pentru oamenii care sunt bătuţi pe nedrept există o răsplată. Aceasta înseamnă că, de multe ori, Dumnezeu permite ca cei care duc o viaţă bună să fie greu loviţi. De ce este aşa? Lăsaţi-mă să vă dau un exemplu.
Există o familie fericită în care toţi sunt buni: tatăl, mama şi copiii. Ei se duc la biserică şi se împărtăşesc regulat. Deodată, un beţiv sau un nebun îl ucide pe tatăl cel bun, fără nici un motiv. Din această cauză, mulţi dintre cei care sunt depărtaţi de Dumnezeu vor spune: «Uitaţi-vă la el! Vedeţi? El mergea la biserică şi uite ce i s-a întâmplat!».
Câtă obrăznicie! Dumnezeu îngăduie suferinţa celor nevinovaţi pentru a da o a doua şansă celor nepocăiţi, astfel ca ei să poată fi aduşi pe calea pocăinţei, văzând suferinţa celui nevinovat, şi astfel să fie precum tâlharul cel bun care a fost răstignit pe cruce de-a dreapta lui Hristos.
Ce observăm la cei doi tâlhari între care a fost răstignit Hristos? Unul L-a defăimat pe Hristos, spunându-i:
– Dacă eşti Tu Hristosul, mântuieşte-Te pe Tine şi pe noi.
Dar celălalt, certându-l, i-a zis:
– Nu te temi tu de Dumnezeu, de vreme ce eşti în aceeaşi osândă? Noi, după dreptate primim ce ni se cuvine după faptele noastre, dar Acesta nici un rău n-a făcut (Luca 23, 39–41).
De aceea, Dumnezeu îngăduie ca unii oameni nevinovaţi să sufere, ca să fie spre folosul celor răzvrătiţi, chiar dacă cei care suferă sunt cu adevărat iubiţi de Dumnezeu. Cred că în Rai, Dumnezeu le va spune: «Iată, acest lăcaş este pentru tine, sau îţi poţi alege oricare îţi place!».
Înţelegeţi? Aşa este. Dacă cerem justificări pentru ce ni se întâmplă, putem pierde totul. Ne pierdem liniştea minţii şi răsplata.

chrismon

Unul dintre părinţii cei mai luminaţi şi cu mult discernământ ai Muntelui Athos a fost părintele Daniil, care a construit pentru părinţii aghioriţi o sfântă sihăstrie în pustia Katunakiei. Acolo, călugării aflaţi sub ascultarea sa au fost numiţi după numele lui «Daniilei» – din cauza personalităţii deosebite şi harismatice a Bătrânului lor.
El a devenit vestit ca un înţelept îndrumător duhovnicesc a multor călugări vieţuitori în obşte, pustnici şi mireni, pentru virtuţile şi educaţia sa, provenite din experienţă. Inspirat de Duhul Sfânt, el era în special capabil să discearnă orice capcană întinsă din partea dreaptă* de către duhurile răutăţii, în războiul pornit de satana. Aceste ispite din partea dreaptă includ toate acţiunile unei persoane care arată virtuţi false, exagerări, înşelări, lucruri făcute fără binecuvântare, laudă de sine şi slavă deşartă. Toate aceste lucruri duc la o mândrie satanică.
Unul dintre aceşti fraţi, care a fost înşelat de satana, a fost părintele Damaschin Konstamonitul. El s-a gândit că ar putea deveni un zăvorât, ca unul dintre marii asceţi, dar fără să ceară binecuvântarea stareţului său. S-a hotărât să nu iasă deloc din mănăstire. Ieşea din chilia sa doar pentru a merge la biserică şi la trapeză şi îşi îndeplinea ascultările încredinţate lui. Şi-a petrecut 10 ani din viaţă gândind că era un zăvorât, dar plin cu o astfel de mândrie.
Între timp, datorită faptului că se credea atât de virtuos, mândria lui creştea împreună cu dispreţul pentru ceilalţi, cu clevetirea şi cu disputele şi certurile cu ceilalţi călugări. Datorită faptului că problema nu se îndrepta, stareţul a trimis după preacuviosul părinte Daniil, care a venit din toată inima, bucuros întotdeauna să ajute.
Părintele Daniil, cel plin de discernământ, l-a chemat la el pe înşelatul Damaschin şi, cu blândeţe, cum îi era caracteristic lui, a discutat cu el şi încetişor l-a făcut să-şi vină în fire şi l-a adus la pocăinţă. Părintele Daniil a folosit exemple din Vechiul şi Noul Testament, de la Moise, de la israeliţi şi de la Sfinţii Părinţi şi i-a spus:
– Frate, fii atent, de acum înainte să nu te mai încrezi în tine însuţi şi gândurilor tale, ci repetă acel înţelept cuvânt al Avvei Dorotei: «Blestemate fie gândurile tale şi cunoaşterea numai prin tine însuţi».
(*Ispite venind din partea dreaptă: este o expresie întâlnită în monahismul ortodox şi care se referă la toate încercările celui rău de a înşela pe cineva şi a-l face să creadă că are virtuţi pe care de fapt nu le are.)

chrismon

Bătrânii de la Muntele Athos spun:
– Nu locul te mântuieşte, ci felul [în care vieţuieşti].

chrismon

Un părinte spunea:
– Ar trebui să fim mai degrabă fericiţi decât trişti, când oamenii se poartă urât cu noi, pe nedrept. Nu trebuie să încercăm să fim crezuţi de oameni, chiar dacă noi avem dreptate. De vreme ce Dumnezeu e drept şi noi ne silim numai pentru viaţa care va veni, nu are nici un sens să încercăm ca să avem înţelegerea celorlalţi, sau să fim trataţi bine, sau să fim recunoscuţi pentru valoarea noastră şi să nu fim trataţi nedrept, şi aşa mai departe. Dacă noi vom urma acea cale în viaţă, ne vom da seama că drumul pe care mergem acum nu duce la Rai.

chrismon

Un pustnic simplu şi neînvăţat mi-a spus:
– Cei care sunt prea deştepţi sunt repede prinşi în mreaja satanei, deoarece sunt plini de egoism, binecuvântatul meu părinte. Ei sunt precum crabii prinşi într-o plasă de pescuit.

chrismon

Cu câtva timp în urmă am întâlnit un călugăr dintr-o mănăstire, care vorbea într-un mod minunat de expresiv. El vorbea despre frica de Dumnezeu, despre evlavie şi despre logica omenească. Niciodată până atunci în viaţa mea n-am întâlnit pe cineva care să se poată exprima atât de viu. Cuvintele lui erau ca un izvor de apă ţâşnitoare. Vorbirea lui era precisă, curată, fierbinte şi însoţită de gesturi spontane şi încântătoare. El spunea lucruri ca de exemplu:
– Cine este plin de respect are frică de Dumnezeu. Cel care are frică de Dumnezeu este şi smerit. Dumnezeu îi păzeşte pe cei smeriţi. Numai cel smerit are şi o gândire logică. Cel arogant nu poate gândi logic. Şi cel care nu are grijă de sufletul său, fie devine brutal şi se preface într-o fiară, fie se umple cu înşelarea de sine.

chrismon

– Ce este monahismul?
– Muncă grea, a răspuns un părinte experimentat.
– Într-adevăr, a spus un ascet contemporan către un nou ostaş al lui Hristos. Dacă vrei să reuşeşti în chemarea monahală, îţi spun un singur lucru, fiul meu: Să fii sigur că iubeşti munca fizică.

chrismon

Marele sihastru Hariton* duhovnicul, de fiecare dată când primea un oaspete, lucru pe care îl făcea cu multă dragoste şi bunătate, obişnuia să spună:
– În vremea aceea Hristos a început să lucreze şi să vorbească.
Părintele evita vorbăria nefolositoare şi cleveteala, privindu-le ca pricină a nenumărate boli.
(*Am scris o biografie a acestui minunat sihastru al Athosului)

chrismon

Un cuvios călugăr de la Noul Schit spunea:
– La fiecare Paşti, când spunem «Hristos a Înviat», noi ne aducem aminte de strigarea îngerului în faţa mormântului gol al lui Hristos. Cei care părăsesc biserica imediat după ce s-a cântat «Hristos a Înviat» nu sunt creştini. Cei care rămân şi la Sfânta Liturghie sunt creştini.

chrismon

Părintele Grigorie de la Schitul Xenofont, un călugăr care are peste 100 de ani, ne-a spus:
– Când eram călugări începători îl rugam pe părintele nostru duhovnic să ne citească o rugăciune în biserică, pentru patima noastră de a vorbi în deşert.

chrismon

De asemenea, el a mai spus:
– Un călugăr fără o regulă de ascultare nu este călugăr.

chrismon

– Călugării care trăiesc în viaţa idioritmică* nu pot fi corectaţi – obişnuia să spună cuviosul părinte Teofil Lavriotul, dorind să ne arate astfel toate neajunsurile unor astfel de mănăstiri.
(*În felul de vieţuire idioritmic, fiecare călugăr este de sine, având propriile reguli de muncă, post şi rugăciune şi nu este, de obicei, sub ascultarea unui Bătrân. Spre deosebire, în viaţa cenobitică, călugării urmăresc o regulă de viaţă comună şi toţi sunt îndrumaţi de acelaşi părinte duhovnic)

chrismon

Minunatul călugăr Teofilact de la Kafsokalivia a spus unui tânăr începător:
– Dacă doreşti să devii un călugăr bun, aminteşte-ţi toată viaţa de acest lucru: Dă slavă lui Dumnezeu pentru că ai fost lipsit de toate bunurile personale la care te-ai fi putut aştepta. Foloseşte un pat de lemn pe care să dormi, iar de Paşti mănâncă o sardea şi câteva verdeţuri cu o lingură de ulei. Un călugăr nu are nici un drept în viaţa aceasta, astfel încât să poată fi liber. Pe câţi i-a distrus diavolul prin ispita de a avea cât mai multe bunuri personale!

chrismon

Un bătrân a spus:
– Cu cât o persoană este mai înduhovnicită, cu atât mai puţine bunuri îşi doreşte în viaţă.

chrismon

Am întrebat un părinte câţi ani a stat în Muntele Athos şi ne-a spus:
– Am fost aici mulţi ani, dar n-am sporit deloc. Şacalii care trăiesc în sălbăticie rămân întotdeauna şacali.

chrismon

Un pustnic bătrân a spus:
– Un om cu frica lui Dumnezeu îi respectă pe toţi. Părintele meu se închina cu respect chiar şi celui mai nebăgat în seamă şi nevrednic om.

chrismon

Un părinte a spus:
– Oamenii s-au îndepărtat de părinţii lor duhovnici şi s-au pierdut în gânduri şi tot felul de patimi, astfel că ei sfârşesc prin a se mărturisi unui psihiatru, care-i îndoapă cu pastile, pentru a uita de problemele lor. La scurt timp după asta, aceleaşi probleme ies din nou la suprafaţă şi totul se repetă. Dacă o persoană are grijă de starea sa interioară, poate dormi ca un bebeluş şi n-are nevoie de pastile şi nici de orice altceva.
– Vieţuirea în pustie nu rezolvă nimic de la sine, ci doar dacă eu, fiind în pustie, mi-am părăsit şi patimile. Sau, altfel spus, acel loc nu este un pustiu când îl adaptez după mine, în loc să mă adaptez eu pentru a trăi într-un loc pustiu.

chrismon

Un bătrân a spus:
– Dumnezeu nu predestinează, dar El cunoaşte dinainte.

chrismon

Un bătrân a spus:
– Când îţi spui părerea celorlalţi, fă-o în aşa fel încât ei să se folosească de ea. Dacă va avea ca urmare cleveteala, fă-o doar cu Dumnezeu. Nimeni nu poate să obosească când vorbeşte cu El, pentru că rugăciunea e odihnitoare. De multe ori ne rugăm pentru cineva care este bolnav. Şi alţii, de asemenea, se roagă pentru el, dar, în ciuda acestui lucru, persoana aceea moare. Cei care s-au rugat pentru el se întreabă de ce Dumnezeu nu le-a ascultat rugăciunile. Ei nu realizează că Dumnezeu le-a ascultat rugăciunile, dar El ştie ce este mai bine. Noi nu ştim care ar fi fost sfârşitul acelei persoane dacă ar fi trăit. Noi trebuie să-I dăm slavă lui Dumnezeu pentru toate.

chrismon

Un călugăr bătrân spunea:
– Pentru călugări râpele devin palate, iar cerul care este deasupra lor acoperiş. Pământul le este saltea, iar nucile şi verdeţurile sălbatice hrana lor. Fiarele sălbatice sunt vecinii lor, iar peşterile devin odăi împărăteşti.
– Părinte, este greu să devii călugăr? l-am întrebat noi pe un călugăr înţelept.
– Nu este greu. Când te-ai uitat cu totul pe tine, atunci îţi dai seama că aceasta este cea mai uşoară sarcină de purtat.

chrismon

Un bătrân a spus:
– Pentru ca cineva să obţină ajutor trebuie să aibă urechile sale larg deschise, pentru a putea primi semnalele de la o altă persoană. Când inima cuiva nu este receptivă, mai întâi el trebuie să-L roage pe Dumnezeu ca să i-o deschidă, astfel încât cuvântul lui Dumnezeu să poată fi primit.
– Apropiaţi-i pe aceşti oameni îndepărtaţi de Dumnezeu printr-un mod simplu, cu smerenie şi cu dragoste adevărată. Faceţi-vă că nu vedeţi multe din lucrurile rele ale acestora şi corectaţi numai ce este absolut necesar, datorită faptului că oamenii sunt plictisiţi şi împovăraţi cu viaţa şi nu le place când sunt corectaţi de altcineva, nu contează cât de bine intenţionat.

chrismon

– Preoţia este dăruită ca o manifestare a dragostei lui Dumnezeu pentru omenire, a spus ieromonahul ivirit Atanasie. Dumnezeu ne iubeşte şi ne face preoţii Lui. Un preot slujitor îşi împrumută vocea şi mâinile lui Dumnezeu, pentru a săvârşi Sfintele Lui Taine.
– Un preot este curăţit de Harul lui Dumnezeu când se îmbracă în veşminte, afară de cazul când la acesta se găseşte o lipsă de moralitate, o atitudine de răzbunare sau o lăcomie după bani.
– Cei care se ostenesc pentru cuvântul lui Dumnezeu ar trebui mai întâi să fie pregătiţi prin asceză.
Părintele Avacum, cel desculţ, spunea tuturor părinţilor duhovniceşti:
– A sfătui este un lucru sfânt, pentru că atunci se întâlnesc două minţi în iubire şi smerenie.
El sublinia mai ales că orice sfătuire se cuvine a fi făcută cu multă dragoste, smerenie, îngăduinţă şi pace, şi nu contează la ce oră din zi o persoană ar putea veni să ceară ajutor.
– Călugării, insista el, se cuvine să primească pe toţi cu un zâmbet, astfel încât vizitatorii să plece mulţumiţi şi să-L slăvească pe Dumnezeu.

chrismon

Un bătrân spunea:
– Nu trebuie să-L punem pe Dumnezeu într-o situaţie dificilă. El este dragoste deplină. Lui Dumnezeu nu-I place să ne vadă trişti. Ce face atunci Dumnezeu? Când suntem dăruiţi cu harul Lui din belşug, noi ne lăudăm. Dacă nu ni se dă acest har suntem trişti, nefericiţi, chiar disperaţi. Curând după ce încercăm să punem început bun, obosim. Chiar dacă mergem pe de-a lături, aceasta poate fi o experienţă bună pentru noi, deoarece ea este doar ca să ne smerească. Câteodată Dumnezeu Îşi retrage harul de la noi. Acesta este de fapt felul în care se smereşte un om. Când îi este dat înapoi harul lui Dumnezeu, omul vede că a crescut în cunoaşterea de sine şi realizează că nu se poate bizui pe el însuşi, ci că are nevoie de ajutorul lui Dumnezeu. Este exact ca un bebeluş. De îndată ce este în stare să ţină mâna mamei sale, el încearcă să meargă. Face paşi mari şi gândeşte că-i face foarte bine, închipuindu-şi că merge doar pe picioarele lui. Dacă continuă, copilul devine dependent, pentru că dacă noi îi ţinem mâna tot timpul, el are o falsă siguranţă şi apoi cade de-a berbeleacul, când de fapt se aşteaptă să meargă singur.
Uneori diavolul reuşeşte să ne folosească, ca să-l ispitim pe fratele nostru. Când ne rugăm lui Dumnezeu să ne dăruiască dragoste, atunci Dumnezeu poate îngădui ca un frate să se îmbolnăvească, şi astfel să avem ocazia să ne arătăm dragostea noastră, când fratele bolnav cere ajutor. Cel bolnav poate să-ţi ceară: «Adu-mi nişte ceai, adu-mi asta, adu-mi cealaltă…». În felul acesta Dumnezeu va pune la încercare şi dragostea şi răbdarea ta. Câteodată Dumnezeu Îşi retrage harul de la mai-marii noştri şi atunci ei ne vorbesc mai aspru. Prin aceasta ne pune la încercare, pentru a vedea dacă noi judecăm sau nu, noi care I-am cerut mai înainte să ne dăruiască virtutea de a nu judeca.

chrismon

Un bătrân părinte contemporan, plin de discernământ, spunea:
– Nu vorbim în numele libertăţii atunci când spunem celorlalţi că orice este îngăduit. Aceasta este robie. Numai prin ispite poate cineva spori. Iată un exemplu: Avem un copac tânăr şi purtăm grijă de el. Îl fixăm cu o aţă de un băţ; nu folosim sârmă, pentru că asta i-ar face rău. Facem şi o mică îngrăditură în jurul lui. Acesta este singurul mod de a avea grijă de el. Iată un alt caz, al unui copil mic. Noi îi restrângem libertatea încă de la zămislirea lui, deoarece pentru nouă luni el trăieşte în captivitatea pântecelui mamei sale. După naştere este înfăşat în scutece. Când mai creşte puţin, punem în jurul lui un mic gărduleţ şi aşa mai departe. Aceste restricţii sunt necesare până când copilul devine ceva mai mare. Aparent el n-are libertate, dar fără o ocrotire, copilul ar fi putut să nu trăiască sau să nu crească.

chrismon

Părintele Avacum Lavriotul, cel plin de har, spunea:
– Bucuria vine din legătura şi unirea cuiva cu Dumnezeu. Omenirea a fost creată să fie fericită şi nu tristă. Când te bucuri de lucruri rele, cu siguranţă vei plăti pentru această plăcere pe care ai avut-o. Dar bucuria lui Dumnezeu nu cere nici o răsplată. De exemplu, eu, care nu am nimic în lumea asta, nu pot plăti pentru fericirea pe care o am. Nu sunt singurul care afirm acest adevăr. Fraţii mei călugări, care nu au nimic altceva decât pe Dumnezeu, sunt plini de bucurie. M-am golit pe mine însumi de dragul lui Hristos. Eu nu am nimic decât pe Domnul meu şi bucuria. Sărăcia este minunată, pentru că aduce libertate. Omul trebuie să se golească pe sine însuşi pentru a face loc lui Hristos să intre în inima sa. Când Dumnezeu este cu mine, am şi fericire. În fiecare peşteră locuită de vreun pustnic vei găsi bucurie duhovnicească.

chrismon

Un sihastru bătrân a spus unui grup de preoţi care l-au vizitat:
– Pentru a avea timp de rugăciune, cineva nu trebuie să-şi piardă timpul cu lucrul de care ar putea avea grijă altcineva. De exemplu: un doctor nu se va ocupa cu bandajarea, pentru că o asistentă poate face asta. Medicul are grijă de lucruri mai serioase, cum ar fi examinarea unui pacient sau realizarea unei operaţii. Dacă îşi pierde timpul cu lucruri minore, el nu va mai avea timp pentru cele importante şi nimeni nu va beneficia de cunoştinţele sale medicale. Acest lucru se aplică şi la voi. Rugaţi-vă pentru credincioşii voştri şi subliniaţi numele celor care sunt în mai mari nevoi decât alţii. Ajută ca să ştii care este problema particulară a fiecărei persoane, astfel încât să te poţi ruga mai bine pentru fiecare caz în parte.

chrismon

Un bătrân pustnic l-a sfătuit pe un preot în felul următor:
– Încearcă cât poţi tu de mult ca să te desăvârşeşti şi să ajungi un preot mai bun. Atunci vei vedea că enoriaşii tăi îţi vor urma exemplul fără ca tu să le mai spui altceva. Astfel vei vedea că trudind pentru desăvârşirea ta, devii un exemplu tăcut pentru alţii.

chrismon

Tot acest pustnic a spus:
– Trebuie ca treptat să facem pe celălalt să aibă gânduri bune. Apoi totul va fi bine. O persoană care nu are gânduri bune este sub influenţă demonică. Noi trebuie să deschidem întrerupătorul potrivit. Când avem totul pe aceeaşi lungime de undă, atunci putem beneficia de ascultare, de vreme ce întrerupătorul potrivit este deschis. Tinerii care-şi încep o viaţă duhovnicească trebuie să-şi îndrepte atenţia spre cauzele principale ale păcatului şi trebuie totdeauna să încerce să aibă gânduri bune.
Odată, un pustnic bătrân a plecat la oraş cu nişte treburi şi când s-a întors la schit ceilalţi fraţi l-au întrebat ce a văzut în oraş. El a răspuns că n-a văzut nici un om, doar copaci sălbatici.
În zilele noastre, oamenii doresc să devină sfinţi fără nici un efort şi câţiva dintre ei spun:
«Toate învăţăturile teologice trebuiesc trecute prin sita patristică».
De fapt, se cuvine să cernem totul prin învăţăturile părinţilor şi să aruncăm tot ce înseamnă gunoi. Trebuie să cercetăm în conformitate cu părinţii. Voi demonstra cu un exemplu: Avem trei metale: aramă, bronz şi aur. Aceste metale sunt de calitate diferită. Avem aur de 12 carate şi de 24 carate. Noi îl alegem pe cel de 24 carate. De asemeni, avem nevoie şi de metale mai ieftine, dar să alegem aurul.

chrismon

Un călugăr care locuia în Chilia Sfânta Treime de la Schitul Sfânta Ana a fost ispitit de demonul trândăviei până aproape a deznădăjduit. Într-o zi, în descurajarea sa, a spus:
– Voi urca dealul până în vârf, mă voi aşeza pe cea mai înaltă stâncă, îmi voi legăna picioarele şi voi aştepta să treacă timpul.
Era în ajunul sărbătorii Sfântului Ioan Botezătorul, hramul Mănăstirii Dionisiu. A urcat până în vârful unei stânci, s-a aşezat jos şi a început să-şi legene picioarele, în timp ce murmura şi rugăciunea lui Iisus, dar nu tot timpul bineînţeles, ci când şi când, de vreme ce era plin de trândăvie demonică. Când el stătea în acea poziţie leneşă, un batalion de diavoli a trecut pe acolo, având ca ţintă Mănăstirea Dionisiu, ca să ispitească pe călugării din mănăstire. Unul dintre demoni a spus celorlalţi: «Am să-mi bat joc de acel trup pe jumătate mort, îmbrăcat în negru, care stă acolo sus». «Nu te duce, o să te ardă», i-au spus ceilalţi demoni. Dar acel demon s-a dus oricum şi a apărut ca un călugăr înaintea acelui începător şi i-a zis:
– Ce faci aici?
– Hm, mai nimic, a răspuns călugărul tânăr. Sunt leneş şi nu sunt în stare să-I ofer nimic Domnului meu, în afară de a sta aici şi de a-mi legăna picioarele.
Auzind aceste cuvinte smerite, demonul l-a părăsit imediat şi s-a întors să se alăture grupului său. Această întâmplare este povestită de părinţi, care îi sfătuiesc pe tinerii începători care au dificultăţi să-şi ţină regula de ascultare.

chrismon

Un pustnic bătrân spunea:
– Mintea şi inima cuiva nu pot fi curăţate, atâta timp cât ele sunt îndreptate spre lume şi problemele ei.

chrismon

Un pustnic katunakiatan, pe care îl chema Rafail, îşi repeta mereu:
– Toate câte sunt pe pământ sunt trecătoare, dar toate câte sunt deasupra sunt pentru veşnicie.

chrismon

Spunea un părinte:
– Lumea este pentru monah ca un cărbunar!*
(*În sensul că îl murdăreşte sufleteşte ca un cărbunar).

chrismon

Alt bătrân spunea:
– Faptul că monahismul înfloreşte în zilele noastre e un indiciu că Dumnezeu pregăteşte ceva deosebit pentru lume. Lumea întreagă se află în criză. Oamenii sunt însetaţi după lucruri duhovniceşti.

chrismon

Un bătrân spunea ucenicilor săi:
– Când venim la mănăstire să ne facem călugări, trebuie să lăsăm lumea în spatele nostru, împreună cu obiceiurile, confortul şi luxul ei.

chrismon

Un bătrân a spus:
– Viaţa duhovnicească a unui călugăr începe atunci când el se îndepărtează de toate lucrurile văzute şi nevăzute şi se îndreaptă cu totul spre Dumnezeu.
Mai spunea:
– Când eram în lume, toată lumea mă striga «călugăre», aşa că mi-am zis: Dacă tot eşti călugăr, ce mai cauţi în lume?

chrismon

Călugărul Mihail Lavriotul, infirmier la Lavra, a fost un exemplu pentru dăruirea şi slujirea sa. Slujea Sfânta Liturghie în toate amănuntele. Lucra oriunde şi oricând. Era palid şi avea o înfăţişare strălucitoare, ascetică.

chrismon

Părintele pustnic Damaschin de la Sfântul Vasile ne-a povestit odată despre un călugăr de la Kafsokalivia, care a trăit cu mult timp în urmă. Îşi neglijase canonul* şi celelalte îndatoriri duhovniceşti. La sfârşitul vieţii sale trândave, el s-a îmbolnăvit şi în timp ce era pe moarte, sufletul lui nu voia să părăsească trupul, timp de mai multe zile. Aceasta se întâmpla în 1935–1936.
Doctorul, un călugăr cu mult discernământ, şi-a dat seama că aceasta i se întâmplă din cauză că fusese fără de grijă de-a lungul întregii sale vieţi. Atunci părintele Grigorie, duhovnicul călugărului muribund, a îngenunchiat şi s-a rugat fierbinte, plin de milă şi dragoste pentru cel care era sub ascultarea sa, făgăduind înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor că va continua el să împlinească regula călugărului până la completarea ei. Din momentul terminării acestei rugăciuni, călugărul a adormit în pace.
(*Canonul monahului sunt 100–300 de metanii şi 6–12 şiraguri de metanii cu rugăciunea lui Iisus în fiecare zi.)

chrismon

Spunea un călugăr:
– În aceste zile, noi încercăm să obţinem sfinţenia cu foarte puţin efort.
Şi a spus din nou:
– Pe măsură ce ne trudim din greu, vom primi mai mult har.
Apoi a adăugat:
– Dumnezeu poate umple inimile noastre cu atât de multă fericire şi dragoste pentru El, încât noi să nu putem a fi în stare să o primim şi am fugi din mănăstiri, căutând izolare într-o peşteră. Şi mirenii, dacă ar experimenta o astfel de fericire, ar putea să-şi abandoneze responsabilităţile, familiile şi copiii şi să se ascundă de ei. De aceea, Dumnezeu, Care este cu totul iubire, nu ne umple în totalitate cu fericirea Sa.

chrismon

Un părinte a spus:
– În aceste zile, oamenii sunt atât de stresaţi, încât nu vor găsi fericirea adevărată în petrecerile sau distracţiile lumeşti.
Şi, de asemenea, a spus:
– În timpurile noastre tradiţia a dispărut. Singurele noastre exemple ar trebui să fie toţi sfinţii.

chrismon

Alt părinte a spus:
– Dacă părintele tău duhovnicesc arată semnele lepădării de sine, acceptă toate sfaturile lui. Dacă tu nu-i spui totul, el nu poate să-ţi dea sfatul potrivit pentru tine. Domnul spune: «Dacă un prooroc a fost înşelat, Eu am făcut-o, pentru că inima ta nu este dreaptă». Nu fi cu două feţe.

chrismon

Spunea un bătrân:
– Nu pot să-ţi descriu, fiule, ce bucurie am simţit de fiecare dată când am fost nedreptăţit de către oameni. Simţeam că împărtăşesc nedreptatea pe care a suferit-o Mântuitorul.

chrismon

A fost odată un călugăr într-o mănăstire care era neglijent. În ciuda acestui fapt, egumenul îl tolera, dorind mântuirea călugărului, zicând că Maica Domnului o să-l mântuiască, de vreme ce el n-a părăsit niciodată Grădina ei. Era evident că nădejdea egumenului se baza pe râvna şi evlavia de la început ale călugărului.

chrismon

Muncind din greu, părintele Ignatie de la Dionisiu a transformat versantul stâncos al muntelui într-o adevărată grădină. O pădurice de măslini roditori. Totdeauna purta un topor la centură şi câteva unelte în traistă şi cu entuziasm a curăţat zona împădurită de pe versantul din faţa mănăstirii. A altoit toţi măslinii sălbatici. Datorită interesului şi râvnei lui pentru propăşirea mănăstirii, a lăsat în urma sa această moştenire. Este de asemenea vrednic de amintit că munca sa grea în crângul de măslini a fost totdeauna însoţită de o binecuvântată smerenie şi fapte de milostenie.
– Neglijenţa poate distruge oamenii evlavioşi! Un lucru îngrozitor! – a exclamat un bătrân ascet iscusit.
În Mănăstirea Sfântul Pavel am întâlnit un distins ieromonah şi duhovnic român, părintele Macarie, care spunea:
– Cei care pot să se roage cu inimă curată sunt cei care se ostenesc şi participă la Sfintele Taine.

chrismon

Un călugăr evlavios a dat următorul sfat:
– Iubiţi pe toată lumea, dar să nu aveţi prietenii particulare cu nimeni.

chrismon

Cunosc un părinte care nu-şi punea niciodată metaniile jos. Se ruga neîncetat, tot timpul şi oriunde mergea. Dumnezeu i-a dăruit o dorinţă nesfârşită pentru rugăciune.

chrismon

Aceasta spunea vieţuitorul în obşte, ieromonahul S., cel cu barbă albă:
– Odată, erau 8000 de călugări în Muntele Athos şi, în ciuda tuturor dificultăţilor care existau atunci, muncii din greu şi a nevoinţelor ascetice fără de sfârşit, aveau de toate. Acum, călugării tineri au chiar şi maşini. Starea de nelinişte şi grija lor pentru bunuri materiale sunt ca o epidemie. Pe măsură ce au mai mult, pe atât de mare e necazul. E un cerc vicios. Cauza acestui lucru este păcatul, care distruge pe amândouă, şi trupul şi sufletul.

chrismon

Un bătrân a spus:
– În timpurile noastre călugării se mântuiesc prin ispite, căci virtute* nu există. Cei care pot suferi toate ispitele diavolului, vor fi ca unii din părinţii de demult, cu condiţia să rabde până la sfârşitul vieţii. Aceasta înseamnă că răbdarea fără să te plângi este egală cu regula de rugăciune.
(*Prin aceasta voia să spună că nu mai există acele mari nevoinţe ale sfinţilor şi asceţilor din vechime.)

chrismon

Un alt părinte ascet a spus:
– Răul este peste tot şi întunericul triumfă. El se aseamănă cu un câmp arat de curând, cu pământul său negru întors. Şi dacă plantezi în el, seminţele vor încolţi repede şi vom culege roadele la vremea recoltei.

chrismon

Părintele isihast Iosif a spus:
– Principalul scop al diavolului este să ne atace credinţa. Dacă diavolul reuşeşte să facă o persoană să-şi lepede credinţa, atunci el transformă acea persoană într-un trădător!

chrismon

Părintele Daniil şi cu mine am avut acelaşi părinte duhovnicesc. Numele lui era Averchie şi era ca un al doilea Pavel cel simplu. Era de la Chilia Sfântului Ioan Înaintemergătorul. El n-a părăsit niciodată Muntele Athos de când era băieţel, când a fost adus aici ascuns într-un coş acoperit cu cepe – în timpul când Grecia era sub ocupaţie turcească.
Părintele Averchie ne-a rugat pe amândoi ca să-i fim ucenici.
– Voi muri în curând, a spus el, şi cine va mai aprinde candela Sfântului Ioan?
– Maica Domnului o să vă trimită pe cineva, i-am răspuns, şi apoi, glumind, am adăugat: Noi suntem foarte dificili şi tu eşti aspru (de fapt era mai blând decât un mieluşel).
– Voi face o listă pe o bucată de hârtie cu virtuţile şi alta cu păcatele, şi fără să vă spun nimic, o să vi le arăt.
Ce suflet binecuvântat! A fost binecuvântat în două chipuri: întâi cu simplitate, şi-n al doilea, cu respect pentru libera voinţă a omului.

chrismon

Acum câţiva ani în urmă, părintele Gherasim Imnograful, pentru care am avut un mare respect, mi-a spus:
– Sfântul Grigorie Palama spune că doar un singur lucru este imposibil la Dumnezeu: să se unească cu o persoană necurată. Asta nu se întâmplă niciodată.

chrismon

Un ascet grec făcea mături, le ducea la mănăstirea rusă Sfântul Pantelimon şi le dădea la schimb pe pâine uscată. Astfel, prin această osteneală, îşi câştiga el pâinea cea de toate zilele.

chrismon

L-am întâlnit în ultimele zile ale vieţii sale pe harismaticul părinte Simeon, care fusese sub ascultarea părintelui Sava până la sfârşitul vieţii acestui binecunoscut părinte. Părintele Simeon ne-a povestit multe despre acest părinte plin de virtuţi şi de discernământ şi, de asemenea, ne-a sfătuit:
– Să vă temeţi de păcat şi nu de diavol, căci acesta nu are nici o putere.

chrismon

Un bătrân isihast, spunea:
– Un frate se supune cu evlavie, fără întrebări. Mai târziu raţionează, lucru care omoară ascultarea. Examinează prin ochii logicii.

chrismon

Pustnicul Hristodul, care a fost sub ascultarea părintelui Calinic, cel plin de trezvie, obişnuia să ne spună de fiecare dată când îl vizitam la chilia sa:
– În zilele noastre trebuie neapărat să încercăm mai din greu să ajungem la răbdare. În trecut, sfinţii se osteneau din greu pentru această virtute. Noi nu suntem în stare să egalăm asceza lor, dar cel puţin trebuie să ne străduim să avem ceva răbdare, ascultare şi smerenie.

chrismon

– Când am ajuns în Muntele Athos, am gândit că am ajuns la Dumnezeu. Dar, după ce l-am întâlnit pe părintele Daniil, mi-am dat seama cât de departe era Dumnezeu de mine – a spus A. Moraitidis, un scriitor care mai târziu a devenit monahul Andronic, ucenic al părintelui Daniil, cel plin de discernământ.

chrismon

În 1968, împreună cu părintele Daniil, tovarăşul meu de nevoinţă, am plecat la Karulia, cea mai izolată pustie a Athosului, pentru a-l vedea pe minunatul părinte pustnic Zosima, care făcea coşuri. Cu sfinţia sa era ucenicul său, părintele Serafim, care cunoştea puţină greacă. Ne-a dus la paraclisul lor, închinat Sfântului Gheorghe. Şi în acea pustie ne-au fost oferite trei pasaje din Sfânta Scriptură, ca gustări duhovniceşti:
«Arătat-am numele Tău oamenilor pe care Mi i-ai dat Mie din lume. Ai Tăi erau şi Mie Mi i-ai dat…» (Ioan 17, 6). «Şi celor câţi L-au primit, le-a dat putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu…» (Ioan 1, 12). «…să păzească toate câte v-am poruncit vouă, şi iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului» (Matei 28, 20).
Părintele Serafim ne-a mai spus:
– Trăim timpuri grele. În curând va veni Antihristul; el va fi de origine evreiască.
L-am vizitat şi pe părintele Andrei, care era foarte sărac şi bolnav. Suferea de vertigo, dar era foarte răbdător. Iată două lucruri din cele ce ne-a spus:
Trebuie să punem în practică învăţăturile Sfintei Scripturi, nu doar să le citim.
În rugăciunile noastre, mintea şi inima trebuie să fie unite. Înfrânarea este o condiţie esenţială pentru rugăciunea curată. Nu judeca pe aproapele tău pentru nimic. Fă răbdare şi ascultare chiar şi faţă de cei care sunt mai tineri decât tine. Dacă ai 90 de ani, ascultă pe cineva care are 18.
Cu greu, dar cu bucurie, ne-a primit şi părintele Bartolomeu. Iată câteva din spusele lui:
De fiecare dată când avem lacrimi în timpul rugăciunii, suntem în legătură cu Dumnezeu.
Prin virtuţile noastre ne asemănăm lui Dumnezeu. Rugăciunea lui Iisus ne uneşte cu El.
Iată cum stau lucrurile, fraţilor: Vai mie, căci am pierdut binecuvântarea vieţii de obşte!
Ascultarea duce la smerenie, tristeţe, lacrimi, curăţire şi iluminare.
După ce ne-a tratat pe fiecare cu câte o smochină şi cu apă de ploaie din rezervorul său, ne-a povestit despre evlaviosul părinte Isaac Dionisiatul şi despre virtuţile sale.

chrismon

Nu cu mult timp în urmă am avut o discuţie cu unul din părinţii unui schit despre răbdarea şi ascultarea catârilor folosiţi de călugări la transportul lucrurilor grele pe cărările abrupte şi stâncoase ale Athosului.
– Aceste animale sunt dascăli buni pentru noi, frate, mi-a spus. Nu se plâng niciodată şi întotdeauna aşteaptă cu răbdare şi fără cârteală să se supună.
Alt cuvios călugăr, care avea grijă de toate animalele mănăstirii, zicea:
– Catârii îşi fac datoria fără să se plângă. Cară încărcături grele de lemn, fie pe ploaie, fie pe frig. Dacă sunt hrăniţi sau nu, ei nu se plâng. Eu am fost învăţat de aceste nobile animale. În timp ce le hrăneam, deseori am plâns, comparând impoliteţea mea cu amabilitatea lor, neascultarea mea cu ascultarea lor.

chrismon

Marele pustnic Daniil din Katunakia a îndreptat şi liniştit odată un frate care era deznădăjduit din cauza certurilor şi întâmplărilor supărătoare din mănăstire. El i-a spus fratelui: «Rabdă certurile, fiule; nimeni nu este perfect».

chrismon

Un călugăr smerit mi-a spus:
– Am întrebat-o noi pe Maica Domnului, care este păzitoarea şi ocrotitoarea Muntelui, dacă este de acord cu construcţia de drumuri prin Athos, folosind maşini şi motoare, producând mult zgomot în acest centru monahal? Este oare posibil ca prin astfel de lucruri să ignorăm pe Născătoarea de Dumnezeu şi toate promisiunile ei pentru Sfântul Munte?

chrismon

Un ascet contemporan a spus:
– În zilele acestea este multă făină pentru a face aluatul de pâine, dar nu şi drojdie, care o determină să crească.

chrismon

O vorbă athonită sună cam aşa:
– Să fii precaut în aducerea unui străin în mănăstirea ta, aşa cum ai fi în adopţia unui animal rătăcit.

chrismon

Un frate l-a întrebat pe părintele Auxentie Grigoritul, a cărei viaţă a fost împărţită între rugăciunea lui Iisus şi acatistele Maicii Domnului:
– Spune-mi, acum când voi fi hirotonit, la ce să fiu atent mai întâi?
– Să fii smerit şi să eviţi cearta.

chrismon

Părintele Nicandru de la Konstamonitu a fost odată întrebat:
– Chiar dacă citim biografiile sfinţilor şi ale evlavioşilor călugări şi ne facem pravila, de ce nu devenim ca ei?
– Când un muncitor în metale doreşte să aplice un aliaj pe aramă, mai întâi curăţă arama şi apoi o pune în foc. Până ce rugina nu este îndepărtată, aliajul nu se lipeşte de aramă. Aceleaşi lucruri se întâmplă şi cu noi. Noi intrăm într-o mănăstire pentru a deveni călugări, dar rugina câştigată în lume este adusă cu noi. Astfel că, până nu este îndepărtată, harul lui Dumnezeu nu ne face să strălucim.

chrismon

Stareţul de la Konstamonitu, Modest, spunea:
– Încearcă să nu priveşti la greşelile altor oameni.

chrismon

În mod frecvent, călugării athoniţi spun:
– Nu contează locul unde trăieşti, ci felul cum trăieşti. Asta te va mântui.

chrismon

– Părinte Gavriil, eu am o singură dorinţă în inimă: să vin să stau în Muntele Athos, i-a spus părintele Chiril unui renumit pustnic karuliot.
– Fii atent la ce am să-ţi spun. Într-adevăr, poţi să vii, dar acum, cât eşti în lume, du-te acasă, închide uşa casei tale, trage perdelele, posteşte, citeşte, roagă-te şi vei fi în Sfântul Munte.

chrismon

– Când vorbea, cuvintele lui erau ca de foc şi faţa lui avea o culoare ca de ceară şi strălucitoare.
Astfel vorbea un contemporan al părintelui Nichifor despre el.
Părintele Nichifor a trăit în Mănăstirea Simonopetra. El spunea neîncetat Rugăciunea lui Iisus şi a acceptat hirotonirea doar pentru a fi sub ascultare, dar se ruga întotdeauna pentru a fi eliberat de alte responsabilităţi ale preoţiei. Rugăciunea i-a fost ascultată, fiind izbăvit când şi-a pierdut vederea.

chrismon

Părintele G. era neîndurător cu cei leneşi. El îi sfătuia pe călugări să muncească, pentru a se asemăna asceţilor din vechime. Unii dintre ei făceau coşuri, alţii baloturi pe câmp, alţii ulei din seminţe, iar alţii culegeau flori pentru ceai.

chrismon

Un părinte spunea:
– Mântuirea noastră nu e un lucru care ţine de şansă, ci doar de trudă asiduă. Împărăţia lui Dumnezeu vine la cei care se silesc [vezi Matei 11, 12 – Nota editorului].

Sursă: Patericul atonit – Arhim. Ioannikios Kotsonis, Editura Bunavestire, Bacău, 2000, Traducere de Anca Dobrin şi Maria Ciobanu

„Biserica a fost bântuită de mulţi eretici şi de mulţi răuvoitori, dar aceste 7 Soboare au curăţat drumul Ortodoxiei. Să călătorim pe acest drum”, interviu cu Ieroschimonahul Dionisie Ignat de la Chilia Sfântul Mare Mucenic Gheorghe – Colciu

Gheron Dyonisie

În apropiere de mănăstirea Vatopedi se găseşte zona numită astăzi Colciu. Cândva au fost aici un schit şi zece chilii. Acum este viaţă monahală în patru chilii. Am ajuns la prima chilie de la Colciu, cu hramul Sfântului Ioan Botezătorul. Aici l-am reîntâlnit cu multă bucurie pe părintele stareţ Ilie şi pe fratele Alexandru. Ne-au inundat amintirile despre părintele Ioan Guţu care a trăit aici; am fost la osuar şi printre multele cranii albe la culoare se afla unul galben, semn al sfinţeniei; era al acestui părinte, de care sunt legate mai multe minuni. În minte ne răsuna unul din cuvintele de folos ale Părintelui: „Dacă crezi şi respecţi poruncile dumnezeieşti şi îţi încredinţezi viaţa lui Dumnezeu, primeşti har peste har”.

Am fost primit cu toată dragostea la Chilia „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe”, al cărei stareţ e părintele Ioan Şova. O tradiţie foarte veche menţionează că locul acestui locaş a fost ales printr-o minune săvârşită de Sfântul Gheorghe, aşa zisa „Minune cu turcul”: Un boier turc, care plutea cu corabia în apropierea coastei de răsărit a Athosului, a fost surprins de o furtună. Ajuns cu corabia într-un golf şi fiind înfricoşat, a cerut ajutorul Sfântului Gheorghe care l-a izbăvit în chip minunat. Turcul a ridicat în semn de mulţumire un lăcaş de închinare Sfântului Gheorghe, chiar pe locul actualei biserici a chiliei.

Aici s-a nevoit marele duhovnic Dionisie Ignat. Părintele Dionisie s-a născut în 1909 în comuna Vorniceni din judeţul Botoşani, într-o familie de agricultori cu opt copii. Tatăl, Ioan, un om foarte credincios, moare de tânăr, astfel că Dumitru (numele de mirean al Părintelui Dionisie) nu şi-l aminteşte prea bine. Gheorghe este cel mai mare dintre copii, cu zece ani mai în vârstă decât Dumitru, mezinul familiei. Mai târziu amândoi sunt tunşi în monahism, Gheorghe primind numele de Ghimnazie la Schitul Măgura din Moldova, unde este hirotonit şi ierodiacon, iar Dumitru devenind monahul Dionisie în Muntele Athos.

În ziua de 6 septembrie 1926 intră în Sfântul Munte fratele Dumitru cu Părintele Ghimnazie şi cu încă doi mireni. Dumitru avea pe atunci 17 ani. Urmează ani de nevoinţe la mai multe chilii, iar în anul 1937 vine la Chilia „Sfântul Gheorghe” din Colciu. A avut ca duhovnici părinţi îmbunătăţiţi pe ieromonahul Antipa Dinescu, ieromonahul Elisei Cilipiu, Ghimnazie Ignat, Dometie Trihenea.

Prin mila Domnului, Părintele Dionisie a fost 59 de ani duhovnic şi mângâietor de suflete. Se ruga Domnului să-i lase mintea, deşi era perfect lucid. Pelerinii veneau la el din întreaga Grecie, căci era înaintevăzător. Chiar şi prinţul Charles al Marii Britanii a venit şi a vorbit cu el. A trecut la Domnul în anul 2004, în vârstă de 95 de ani.

Lumea s-a îndepărtat mult de Dumnezeu în zilele noastre?

Nu doar de Dumnezeu s-a îndepărtat. În timpurile noastre, omenirea s-a îndepărtat mult de adevăr, după cum citim în sfintele cărţi şi cum spun Sfinţii Părinţi. De vină sunt şi timpurile. Lumea e tot mai departe de Dumnezeu pentru că înlesnirile tehnicii îi fac pe mulţi să afirme că ei sunt mari creatori. Creştinul nu mai are conştiinţa şi evlavia ca să-şi aducă aminte că Dumnezeu a făcut toate cele ce sunt şi toate cele ce se descoperă. Omul nu ar face nimic, dacă puterea dumnezeiască nu l-ar lumina în tot ce face. Astfel se răceşte credinţa.

Care sunt cele mai importante lucruri pe care ar trebui să le aibă în vedere tinerii?

În primul rând, tinerii trebuie să fie creştini buni şi curaţi. Prin curăţenia sufletului se coboară harul Sfântului Duh mai mult şi cu mare dar. Dacă eşti încurcat în lucruri lumeşti, mai cu seamă trupeşti, este mai greu. Prima dată trebuie tămăduite stricăciunile făcute sufletului prin păcatele mari, întinarea şi împătimirea minţii şi a voinţei, iar pentru asta trebuie timp. Trebuie osteneală pentru a tămădui rănile păcatelor ca să rămâi curat. Dacă are curăţenia sufletului, orice persoană îşi poate însuşi smerita cugetare şi atunci harul Sfântului Duh vine şi luminează puterile sufleteşti.

Care e începutul pe care ar trebui să-l facă un tânăr în calea sa spre mântuire?

Întâi de toate trebuie să aibă conducător, un călăuzitor duhovnicesc, ca să nu dea greş în nicio faptă şi cugetare. Dacă se duce la duhovnic cu smerita cugetare, atunci Dumnezeu îl luminează pe preot ca să-i spună ce îi este de folos, mai mult pentru că se coboară harul Sfântului Duh. Trebuie să creadă tot ce-i spune duhovnicul luminat de Dumnezeu şi să le respecte cu sfinţenie, căci doar atunci progresează. Dacă se duce la duhovnic ca o iscoadă să vadă ce-i spune, fiind cam plictisit de cel pe care l-a avut, atunci nu poate progresa pentru că nu se duce cu smerita cugetare şi este depărtat de harul Sfântului Duh. Fără conducător, fără duhovnic este greu. Noi, ortodocşii, avem de mici copii harul Sfântului Duh, dar fără conducător ni se pare că un lucru este bun, deşi acela duce în prăpastie. Să ne smerim în faţa celor care ne arată adevăratul drum spre mântuire.

Spun Sfinţii Părinţi că cele două aripi pe drumul mântuirii sunt rugăciunea şi postul. Ce sfat daţi tinerilor pentru a practica rugăciunea şi postul?

Biserica are rânduieli pentru post care trebuie respectate. În călugărie sunt nevoinţe mult mai aspre. Pentru creştinii civili, mireni, este rânduit ceea ce scrie în canoanele Sfinţilor Părinţi, anume miercurea şi vinerea să le respecte cu evlavie şi sinceritate prin post şi abţinere de la cele trupeşti. Să nu le strice, mâncând de dulce şi întinându-se trupeşte şi să respecte şi celelalte patru mari posturi, aşezate de Sfinţii Părinţi. Azi, lumea nu prea mai ia în seamă posturile.

După cum ştim chiar şi conducătorii, voievozii şi cronicarii ţărilor noastre româneşti spun că în timpurile vechi posturile erau ţinute cu sfinţenie şi asprime. Lumea de acum nu mai este cum era pe vremuri, rezistentă, ci este şubredă cu viaţa şi cu sănătatea. Cu toate acestea, trebuie să respectăm ceea ce au spus Sfinţii Părinţi la cele şapte Soboare, pentru că astfel suntem siguri că nu greşim. Dacă nu respectăm şi încălcăm postul, crezând că nu se întâmplă nimic sau că nu putem posti că e prea greu, atunci ne-am depărtat de la adevăratul drum spre mântuire.

Ortodoxia se bazează pe cele şapte Sfinte Soboare ale Sfinţilor Părinţi; posturile puse de Sfinţii Părinţi sunt rânduite nu ca să distrugă sănătatea trupului, ci ca să ne întărească sufleteşte şi trupeşte. Pentru că prin post şi prin rugăciune, trupul primeşte sănătate şi putere de la suflet. Cu înţelepciune, Sfinţii Părinţi au prevăzut măsurile postului pentru fiecare om, sunt şi pogorăminte pentru cei neputincioşi şi bolnavi. Sfinţii Părinţi nu s-au gândit numai la mântuirea sufletului din acest trup şi din această viaţă, ci au avut grijă totdeauna şi de sănătatea trupului. Dacă respectăm cu sfinţenie cele lăsate de ei, putem să ne împlinim viaţa şi dorinţa sfântă a mântuirii.

Părinte, spuneţi-ne cum să se roage tinerii?

Fiecare creştin are un început, aşa cum începem noi la biserică. Să înceapă cu toate rugăciunile lăsate de Biserică. În sufletul şi în cugetul său, adică tainic, fiecare să spună: „Doamne Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”. Orice creştin să aibă rânduială de rugăciune dimineaţa şi seara, cu un Acatist, cu o catismă din Psaltire, cu un Paraclis, cu alte rugăciuni ale Sfinţilor Părinţi. Împreună cu duhovnicul şi povăţuitorul său, fiecare să-şi stabilească o rânduială după măsura puterilor sale şi a timpului pe care îl are.

Vă rugăm să ne vorbiţi despre practica isihastă, despre treptele rugăciunii lui Iisus?

Eu nu am dobândit rugăciunea aceasta, harul acesta, dar după cum am învăţat, omul trebuie să câştige rugăciunea aceasta, curăţindu-se mai întâi desăvârşit de toate patimile. Dacă ai patima urâciunii, dacă n-ai dragoste adevărată, atunci nu poţi dobândi această rugăciune. Ne spune Scriptura să iubeşti pe vecinul tău ca pe tine însuţi. Trebuie să-l iubeşti nu numai pe cel care-ţi face bine, ci şi pe duşmanul tău ca, astfel, să-ţi cureţi sufletul desăvârşit. Să-l ai pe cel care ţi-a făcut rău ca şi pe cel care ţi-a făcut bine, doar atunci poţi progresa şi poţi cu înlesnire să începi această rugăciune. Deci, mai întâi trebuie să te curăţeşti de patimile trupeşti şi de orice răutate, şi atunci poate sălăşlui rugăciunea mântuitoare „Doamne Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosulîn inima, în adâncul sufletului şi în cugetul tău. Dacă eşti plin de toate patimile, de urâciune, de minciună, de clevetire, de zavistie, este greu, nu poţi; încerci, te necăjeşti s-o dobândeşti, dar nu reuşeşti, pentru că aceste patimi te împiedică să te adânceşti în inima ta şi să te rogi.

Aşadar, când am început lupta pentru mântuire, atunci am început şi războiul nevăzut.

Într-adevăr, pentru că atunci când te rogi cu adevărat, începi lupta pentru mântuire şi diavolii te atacă cu gânduri şi ispite, când baţi la porţile împărăţiei cu „Doamne, Iisuse. Este o luptă pentru a intra pe poarta cea îngustă a minţii în ceruri, dar şi un război asupra duhurilor necurate ce vor să ne împiedice de la aceasta. De aceea, trebuie să ai mare experienţă, smerenie şi sfătuire cu duhovnicul, dar şi mare putere, mult suflet şi mare hotărâre pentru că suntem oameni trupeşti, iar duhurile rele ne luptă îngrozitor. Ele ne învălmăşesc gândurile şi pierdem rugăciunea dacă nu băgăm seamă, de aceea trebuie hotărâre şi atenţie mare pentru a învinge slăbiciunea firii.

Ce ne poate ajuta în acest război nevăzut?

De foarte mare folos în acest război sunt postul, rugăciunea şi nerăutatea, care ne ajută să ne păstrăm mintea limpede, trează şi plină de discernământ. Pentru că războiul cu duhurile întunericului nu poate fi câştigat, decât cu ajutorul harului Duhului Sfânt, sălăşluit într-un suflet subţiat prin post şi rugăciune şi necuprins de pizmă. Când eşti ispitit şi te tulbură vrăjmaşul diavol, să nu pui vină pe cineva, ci să spui: „eu sunt vinovat şi el are dreptatecu toate că, poate, n-are. Ca să reuşeşti aceasta tot timpul, trebuie ca sufletul să fie călit în răbdare, iar postul asta face. Rugăciunea aduce harul, adică arma de biruinţă în această luptă, iar nerăutatea sau lipsa pizmei e mărturia sănătăţii şi curăţiei sufletului, a puterii de discernământ. Pentru a o dobândi, trebuie spovedanie deasă la duhovnic. Nu poţi progresa, dacă nu-ţi curăţi mai întâi sufletul şi inima; nu poţi câştiga nicio luptă. Întâi te cureţi pe dinăuntru şi, apoi, dobândeşti orice cu osteneala postului, a rugăciunii şi cu deasă spovedanie la duhovnic, iar diavolul nu poate să te biruie pentru că eşti curat. Este un drum anevoios şi, ca să ştii că drumul acela merge bine, trebuie să te duci să spui gândurile tale duhovnicului. Dacă mergi după ideea ta, de multe ori dai greş şi socoţi că mergi pe drumul cel bun, când de fapt te duci în prăpastie. Orice început trebuie făcut prin sfat duhovnicesc şi astfel poţi reuşi ca să câştigi dorinţa mântuitoare.

Care sunt concluziile Sfinţiei voastre după o viaţă petrecută aici în Sfântul Munte?

Cea mai mare faptă bună a oricărui creştin este postul şi rugăciunea, căci ele curăţă omul. Dacă ai post şi rugăciune şi nu ai smerita cugetare, nu reuşeşti să mergi înainte. Temelia vieţii monahului şi a oricărui creştin e smerita cugetare. Căzând de la înălţime pentru mândrie, ispititorul ştie că Dumnezeu, în bunătatea lui, vrea ca în locul de unde a căzut să pună sufletele curate ale monahilor şi ale creştinilor. El e viclean şi ştie că a căzut din cauza mândriei, de aceea tuturor, începând cu copilul mic, le insuflă mândria şi părerea de sine, înălţarea minţii. Este cea mai periculoasă, nu poţi merge înainte, nu îţi cunoşti neputinţa, greşeala ta adevărată.

pr-dionisie-ignat-iosif-vatopedinulPe smerita cugetare poţi să zideşti orice faptă bună, să înalţi scara tuturor bunătăţilor la înălţimea cerului. Dacă nu ai smerita cugetare, cu orice faptă bună vei fi în pericol, omul fiind neputincios. Dacă ai făcut o faptă bună şi nu ai conştiinţa că n-ai făcut nimic, că ţi-ai făcut doar datoria de creştin, atunci degeaba te-ai necăjit. Dacă ai smerita cugetare, orice faci socoteşti că n-ai făcut nimic, ci doar ce eşti dator să faci, smerindu-te: „eu sunt praf şi cenuşă”. În acest mod poţi ajunge la înălţimea faptelor bune. Sfinţii Părinţi ne spun că greu câştigi mântuirea fără smerita cugetare. La fel şi cu celelalte fapte bune, la rugăciunea „Doamne Iisuse Hristoase”, dacă n-ai smerita cugetare nu poţi. Ea este o temelie tainică, pe care nu poate s-o dezrădăcineze orice ispită şi alte patimi şi răutăţi. Prin smerita cugetare, orice ai pătimi, orice s-ar întâmpla, cu înlesnire te întorci la drumul adevărului; dar dacă nu o ai, cu greutate te reîntorci la calea dreaptă. Pot să spun că este taina faptelor bune.

Orice ar face, omul să se socotească nevrednic şi, astfel, nu va putea intra ispititorul cu mândria lui, pentru că el ştie că numai prin smerita cugetare poţi ajunge la starea faptelor bune. Totdeauna, călugărul trebuie să bată război cu înălţarea minţii. În viaţa noastră, aceasta este o veşnică poruncă şi trebuie să luptăm împotriva înălţării minţii ca şi cum am fi în prima linie cu vrăjmaşul în războiul nevăzut. Noi, creştinii, sperăm că o să biruim şi vom câştiga mântuirea, numai dacă luptăm să căpătăm smerita cugetare.

Cum se ajunge la smerenie?

Te lupţi cu tine însuţi, să nu dai crezare gândurilor tale, sfătuindu-te tot timpul cu duhovnicul. Smerenia duhovnicească o poţi căpăta numai prin rugăciune îndelungată. Ne-o dă harul Duhului Sfânt, altfel noi suntem neputincioşi. Omul este neputincios şi plin de sine din tinereţile lui. Copilul mic crede că ce zice el e bine, iar dacă îl îndrepţi se supără. Aceasta vine de la ispititorul, ca de mic copil să aibă în inima lui înălţarea minţii şi, astfel, nu poate înainta la cele duhovniceşti. Cu ajutorul şi cu mila Părintelui ceresc, omul poate lupta ca să dezrădăcineze această părere de sine. Viaţa noastră e o luptă grea.

Ce părinţi aţi cunoscut în Sfântul Munte, ale căror viaţă şi fapte v-au impresionat?

Au fost nenumăraţi părinţi apropiaţi de Dumnezeu şi chiar sfătuitori şi duhovnici buni au fost mulţi. Au fost şi părinţi români şi greci. Amintesc pe părintele Antipa Dinescu, egumen la Prodromu, care, în cele din urmă, a plecat împreună cu doi ucenici în pustie unde avea o chilie. În acele vremuri era cel mai bun duhovnic, cel mai sever, cel mai grav la socoteală. Orice necaz şi amărăciune ai fi avut pe sufletul tău, îi cereai sfatul şi învăţăturile, iar el te făcea din omul care ai fost un altul, te renăştea prin har din nedumerire şi ispite. Au mai fost părintele Serafim, părintele Ignatie, părintele Arsenie şi alţii.

Ce aţi dori poporului român şi Bisericii Ortodoxe Române în noul mileniu?

Ce altceva decât spor întru adevăr şi băgare de seamă. Dorim să se respecte ceea ce am moştenit de la vechii creştini, prin hotărârea celor 7 Sfinte Soboare Ecumenice. Biserica a fost bântuită de mulţi eretici şi de mulţi răuvoitori, dar aceste 7 Soboare au curăţat drumul Ortodoxiei. Să călătorim pe acest drum. Dacă respectăm ceea ce ne-au lăsat Sfinţii Părinţi îndumnezeiţi de harul Sfântului Duh, dacă facem fapte bune, sperăm să căpătăm sfânta mântuire.

Dionisie-Ignat-Rafail-NoicaDesigur, Biserica Ortodoxă Română a trecut prin multe necazuri, greutăţi. Cel mai dureros a fost pe vremea comuniştilor când, chiar din partea Bisericii, s-au dus la mănăstiri arhierei şi au spus ca tot tineretul trebuie să plece, că aşa aveau ordin de la autorităţi. Este un lucru dureros. Mi-a spus cineva că la mănăstirea Ţigăneşti, stareţa a spus: „Ce-ai spus, preasfinţite? Să dau tineretul afară? Dar până acum ne-ai spus să păstrăm curăţenie, să nu facem sminteală, că nu se poate mântui nimenea decât prin curăţirea trupului şi a sufletului, iar noi ca şi călugăriţe miresele lui Hristos, să fim exemplu la toată lumea. Cum spui să dau tineretul afară? Bucăţi ne vei scoate de aici dacă vine armata, dar noi nu ieşim din mănăstire”. S-a dus şi a reclamat-o la „direcţie” şi i s-a zis: „Lăsaţi-o. Lăsaţi-o, că se face tulburare”. A fost stareţa „bărbat” şi nu s-a reuşit. Dar la celelalte mănăstiri câţi nu s-au pierdut.

Credem că nu se va mai întâmpla aşa ceva în Ortodoxia noastră, cu toate că avem mulţi duşmani contra ortodocşilor. N-au reuşit duşmanii, dar ne trebuie şi nouă răbdare ca să arătăm lumii întregi că ortodocşii respectă ceea ce au moştenit de la Sfinţii Părinţi. Avem duşmani nu numai nevăzuţi, ci şi văzuţi. Mai cu seamă în timpurile de faţă, că suntem ca în scrierile Sfinţilor Părinţi, în cel de pe urmă veac. Suntem cu nădejdea la Dumnezeu, la bunătatea şi ajutorul Lui.

Maica Domnului e ocrotitoarea Sfântului Munte. Cum simţiţi prezenţa ei?

De când am venit în Sfântul Munte şi până astăzi, eu socotesc că sunt într-un rai pământesc. Ori de câte ori am avut tot felul de necazuri şi ispite, am strigat la Maica Domnului care m-a ajutat totdeauna, fiind foarte grabnică folositoare în toate necazurile, ispitele şi nevoile. Necazuri şi ispite au fost, dar dacă omul n-are ispite nu se poate mântui. Chiar Sfântul Antonie cel Mare spune: „Ai luat ispitele de la monah, i-ai luat mântuirea”. Prin ispite omul se experimentează, se oţeleşte, iar Maica Domului nu ne lasă să fim biruiţi.

Sunt tineri care vor să intre în monahism. Cu ce gânduri ar trebui să intre? La ce să se aştepte?

Zice aşa Sfânta Scriptură: „Dacă vrei să-i slujeşti lui Dumnezeu, pregăteşte-ţi întâi inima de ispite şi necazuri. Strâmtă şi cu necazuri e calea ce duce la Împărăţia Cerurilor”. Să nu te gândeşti că la mănăstire o să trăiesc bine şi am să mă duc deodată în rai. Sunt necazuri multe, ispite mari, şi dacă te hotărăşti a pleca la mănăstire să te gândeşti că „orice s-ar întâmpla, cu ajutorul lui Dumnezeu o să rabd”. Orice funcţie şi înţelepciune ai avea, trebuie să spui că „eu sunt nimica”. Să mergi cu multă smerenie: „Smeritu-m-am şi m-am mântuit”, spune Scriptura. Oricine se duce la mănăstire, să nu se gândească: „mă duc să fac o ascultare, două, să citesc, să mă sfinţesc, să mă pregătesc de necazuri, că necăjăcioasă este calea care duce la cer”. Dacă te hotărăşti şi te gândeşti că „orice s-ar întâmpla o să am răbdare”, atunci îţi ajută darul Sfântului Duh. Deci, cu greutate. Nu-mai cu gândul acesta să mergi la sfânta mântuire.

Scriu Sfinţii Părinţi că „de-ar şti fiecare creştin ce bunătăţi îi hărăzeşte Dumnezeu în cealaltă lume şi ce îndrăzneală mare are la Părintele ceresc, toţi s-ar face călugări; dar ispitele vieţii acesteia dacă le-ar şti, cu anevoie s-ar face călugări”. Capeţi harul mântuirii şi te învredniceşti de mari bunătăţi, dar trebuie răbdare multă. De aceea, Sfinţii Părinţi au lăsat ca cel care merge la mănăstire să fie făcut călugăr, abia după trei ani de zile de încercare. În trei ani de zile te convingi dacă poţi răbda sau nu. Mai demult, în Sfântul Munte Părinţii au redus perioada de încercare la un an de zile. Dacă după un an de zile are purtări frumoase, are dreptul să se facă călugăr. Alţi părinţi consideră că este mai de folos mai mult timp, de 2-3 ani pentru încercare. Este bine ca cineva să preia urma noastră, dar se întâmplă şi necazuri. Chiar aici, la Mânăstire Iviru era un preot, credeai că-i îngerul lui Dumnezeu şi l-au făcut şi duhovnic, l-au băgat şi-n conducere, dar în cele din urmă a alunecat şi s-a dus. Iar conducătorii lui erau părinţi duhovniceşti cu harul cuvântului. De aceea este mai bine ca începătorul să stea mai mult timp, căci ispitele sunt mari.

Pentru cei care vor să se preoţească, ce gânduri de întărire le daţi?

Preoţia e un mare har dumnezeiesc. Dar trebuie să fie făcută corect, cum cer canoanele, să aibă curăţia sufletească şi trupească prima dată. Să se gândească că preoţia nu este un serviciu, ci un har dumnezeiesc. Ca preot, trebuie să fii cum au fost şi Sfinţii Apostoli, că ai o sarcină grea. Nu se poate fără preoţie, căci fără ea nu merge nici Ortodoxia înainte. Dar cel care se face preot, trebuie întâi să se judece singur, să se vadă pe sine cum se găseşte: „Mă fac preot, dar am eu ceea ce mi se cere ca preot?”. Trebuie să fii ca un soare, ca o lumină să luminezi enoriaşii când te-or vedea, nu numai cu uniforma, ci şi cu faptele. Ca păstor sufletesc trebuie să dai seama pentru toate oile cele cuvântătoare pe care le păstoreşti. Dacă din lenevirea ta şi din nepurtare de grijă se pierde un suflet, trebuie să dai seamă înaintea lui Dumnezeu. Preoţia nu-i misiune lumească, ci duhovnicească. Trebuie să ai grijă de tot sufletul ca să nu se piardă. De aceea trebuie pregătire, căci numai aşa poate omul să se facă bun preot. Dacă soco-teşti preoţia ca orice funcţie lumească, e o greşeală mare, nu eşti de niciun folos creştinilor pe care-i păstoreşti şi nici sufletului tău. De aceea trebuie să ai mare grijă de această misiune mare.

Cei doi stâlpi ai Bisericii Ortodoxe sunt monahismul şi familia creştină. Familia creştină e în criză, statisticile spun că tot a treia căsătorie ajunge la divorţ. În ţara noastră sunt 5 milioane de oameni care trăiesc singuri şi tot mai mulţi copii n-au decât un părinte. Atacurile celui rău sunt îndreptate spre familia creştină ca s-o distrugă.

dionisie-ignat-efrem-vatopedinulSă mă ierte Dumnezeu, dar eu socotesc că toate aceste nenorociri sunt din cauza lipsei de fermitate şi de atitudine din partea conducerii Bisericii. Conducătorii au fost intimidaţi şi împiedicaţi în timpul comunismului şi n-au fost silitori, ca ziua şi noaptea să sfătuiască oile cuvântătoare de ce să se păzească şi ce să agonisească. Nu le-au arătat primejdia şi urgia lui Dumnezeu care vine peste familiile care divorţează. Dacă conducătorii Bisericii, preoţii şi arhiereii le-ar arăta mereu primejdia sufletească şi naţională, poate n-ar fi progresat spre rău atât de mulţi oameni, numiţi creştini, dar cu fapte păgâne. Divorţurile sunt ale păgânătăţii. Eşti creştin ortodox, ai copii şi divorţezi, dar nu te întrebi unde merg copii aceia. Preoţii şi conducătorii bisericii trebuie să fie neadormiţi, zi şi noapte să se roage lui Dumnezeu ca să-i înţelepţească şi să-i poată converti pe toţi la creştinism.

Se cheamă creştin, dar nici Tatăl Nostru nu ştie a-l zice în casă. Sunt creştini, dar nu se duc la biserică cu anii. Ce poţi găsi într-un suflet sălbăticit care nu se duce la biserică şi nu se spovedeşte? De aceea, conducătorii bisericii sunt obligaţi de Dumnezeu să-i sfătuiască, să le arate drumul pierzării şi drumul mântuirii, aşa cum se pricep. Dacă conducătorii nu prea vorbesc, copiii n-au de unde să înveţe. Dacă părinţii ştiu câteva rugăciuni, îşi învăţă şi copii, dacă nu cunosc, trăiesc ca dobitoacele. Nu eşti creştin, dacă trăieşti fără să ştii drumul obligatoriu al mântuirii. Dacă preotul n-are harul cuvântului, iar e mare primejdia. Nu-i uşor a lua sarcina preoţiei, că te aşteaptă osteneală şi multe greutăţi.

Care e raportul între a spune adevărul şi a judeca pe aproapele? Cum să nu cazi în judecata aproapelui când spui adevărul?

Spunând adevărul, l-ai atacat pe om, dar nu l-ai judecat. Spui „uite, aşa este scris”, nu te referi la persoana anume, ci spui că cine face greşeala aceasta, este sub canoane. E o urgie dacă judeci. Spunând adevărul, arăţi drumul ca să se poată mântui, după cum ne-au sfătuit Sfinţii Părinţi. Cel care face toată fărădelegea, n-are mântuire.

La ora actuală se face religie în şcoală, dar generaţia anterioară nu a făcut.

Sunt greutăţi mari, dar conducerea Bisericii trebuie să-şi facă datoria. Sigur, e o greutate titanică, dar conducătorii Bisericii să nu înceteze a spune adevărul. Semănând Cuvântul lui Dumnezeu, năpădeşte inimile cele nevinovate. Fiindcă ei sunt nevinovaţi, nu au de unde învăţa. Nu aud cuvântul mântuirii şi ei, în fond, nu sunt nişte fiinţe rele.

Cum poţi îndrăzni să spui ceva ierarhilor Bisericii, chiar dacă spui adevărul? Nu înseamnă că loveşti în Biserică? Căci măreşti puţin câmpul de acuze împotriva ierarhiei şi abia aşteaptă duşmanii Bisericii să arate cu degetul.

Adevărat, aveţi dreptate, dar dacă episcopii ar vedea primejdia, nu s-ar irita, dacă un altul i-ar aminti: „Preasfinţite, bine ar fi să facem aşa”. Să ai grijă cum o spui, nu ca şi cum l-ai învăţa, nu ca şi cum i-ai ordona, ci ca şi cum i-ai cere sfatul: „Oare, n-ar fi bine, Preasfinţite, să facem aşa? Că uite ne prăpădim cu totul”. Pentru că dacă omul este pe o scară mai înaltă, apare primejdia mândriei. Dacă are smerita cugetare, el primeşte sfatul şi de la un copil; se gândeşte că pe copil l-a înţelepţit Sfântul Duh să zică şi poate îndrepta lucrurile. Dacă sunt biruiţi de slava deşartă, mare primejdie ne aşteaptă.

Vom mai ajunge vreodată să avem o conducere politică creştină în ţară?

Tare greu. În politică, în ţară şi pe tot pământul, acum conduce răutatea, masonii, care se tot înmulţesc şi numai Dumnezeu ştie ce ne aşteaptă. Cel puţin să ţinem cu multă stricteţe şi cu respect ceea ce am apucat: creştinătatea ortodoxă. Ştim cine vatămă şi cine foloseşte, iar dacă conducătorii sunt de partea stângă, atunci sunt mari greutăţi. De partea noastră este Iisus şi avem un loc pe vecie. La noi erau nişte părinţi foarte înaintaţi în cele duhovniceşti, iar stareţul îi vedea pe vrăjmaşi. În faţa ruinelor unde a fost mănăstirea, mai departe era un izvor de apă şi acolo se adunau diavolii; acolo îi vedea părintele că discutau cum să distrugă Sfântul Munte, cum să aducă aici lume şi fel de fel. Şi Sfântul îi auzea cum discutau şi îi afurisea şi ei fugeau. Odată, unul dintre ei mergea cu nişte căpestre puse pe mână, iar Sfântul i-a spus:

– „Vezi, dacă eşti diavol faci numai nebunii, prostii. Ce umbli acuma cu căpestrele celea?Păi, nu ştii? Uite, căpăstrul ăsta îl am pentru rege, ăsta pentru primul ministru, ăsta pentru arhiereu, ăsta-i pentru patriarh şi spunea numai nume mari.

– „Vezi, dacă eşti diavol, numai minciuni spui. Dar al meu unde-i?” „Păi, tu nu ştii?! Dacă pun căpăstru la conducători, îi duc unde vreau, iar tu mergi în urma lor jucând, ca şi cum ai face fapta bună. După ce am pus căpăstrul la conducători, voi veniţi singuri”.

De la alţi părinţi cunoaşteţi şi alte întâlniri cu cel rău?

Au fost mulţi, dar toţi care aveau îndrăzneala aceasta se ascundeau, nu-mi spuneau mie. Vedeau vicleşugurile vrăjmaşilor şi se luptau, dar toţi care au văzut, s-au ascuns pentru că dacă spui că vezi ceva, poţi să cazi în mândrie şi pierzi drumul. Numai prin smerenie poate omul progresa. Sunt şi acum oameni buni în Sfântul Munte. Este greu în ţară la noi, dar cu ajutorul lui Dumnezeu vom înainta. Când aud atâtea, aşa de rău îmi pare, ca şi cum eu aş pătimi.

Avem multe mănăstiri şi schituri şi tot mai mulţi tineri se îndreaptă spre viaţa monahală.

Acesta e un har dumnezeiesc deosebit. Cu toate că ţara noastră a trecut prin iadul comunismului ce a distrus atâtea şi a dat înapoi credinţa, acum tineretul înclină iar spre monahism şi spre Ortodoxie. Dacă suntem ortodocşi, sângele şi trupul lui Hristos este în noi şi, cu toate că ne-a făcut să uităm şi ne-a aruncat în prăpastie, tot ne sculăm. Acesta este harul Duhului Sfânt, care face ca atâţia tineri să se îndrepte spre mănăstiri, deşi ţara a trecut printr-o mocirlă spirituală. Este un har, o iconomie divină, ca astfel, cu ajutorul lui Dumnezeu, să se refacă Ortodoxia şi să revină acolo de unde a plecat.

Părintele Dumitru Stăniloae credea că odată cu căderea comunismului lucrurile se vor îndrepta, dar a constatat cu durere că răul a apărut cu măşti mai perfide şi mai înşelătoare. Înainte ideologia era clară, de care te puteai feri şi nu erai obligat să activezi, dar acum răul are atâtea forme, încât nici nu realizezi că e rău, ci crezi că e bine. Înşelăciunea este mult mai perfidă şi mai periculoasă decât înainte, încât foarte mulţi sunt înşelaţi şi cad nevinovaţi. Mai ales tinerii nu realizează, ei sunt sinceri şi cred că şi alţii sunt sinceri şi astfel sunt înşelaţi. Ce poţi să faci?

Ce greutăţi! Trebuie multă rugăciune pentru ca Dumnezeu să se milostivească de noi.

Simţi o strângere de inimă când vezi copiii mici, te gândeşti ce viitor îi aşteaptă în lumea aceasta îndepărtată de Dumnezeu?

Cei care au copii trebuie să aibă grijă de ei ca de sufletul lor; să-i crească de mici cu frica de Dumnezeu şi să-i lumineze după priceperea lor. „Aşa mi-a spus tata, aşa mi-a spus mama. Iisus mă pedepseşte dacă fac rău”. Dacă aduci un copil pe lume şi nu ai grija lui, omenirea este în mare primejdie.

Dacă nu le oferi educaţia de mici, ai pierdut copiii din mână. Atunci când sunt mari, spre 20 de ani, ce poţi să mai faci?

Nu mai poţi face nimic, nu te ascultă, s-a terminat. Din lipsa educaţiei, acum sunt egoişti de mici; nici nu te socotesc ca tată şi ca mamă. De mici copii trebuie educaţi.

dionisie-ignat-colciu-inmormantare-2004E un duh foarte puternic al mâniei ce cutreieră lumea. Unii sunt conştienţi că sunt atacaţi de acest duh. Cum pot să lupte cu el?

Asta-i firea. Şi ea apare de când eşti mic, de copil. Mânia îţi creşte faţă de părinţi din cauza mândriei. Eşti mânios pentru că eşti mândru, dacă ai fi smerit, nu te-ai putea mânia din toate nimicurile. Sunt legate una de alta patimile acestea. Vrăjmaşul pune mândria în toţi. Se pare că se apropie împărăţia lui antihrist.

Cum să începem despătimirea?

Dacă eşti pătimaş în orice lucru, trebuie o mare silinţă ca să scoţi patima din rădăcină. Dacă eşti creştin şi ştii drumul Bisericii, drumul mântuirii, poţi birui patimile, dar trebuie multă răbdare. Dacă nu o ai patima de mic copil, este mai uşor să o dezrădăcinezi.

Părinte, am încercat să spun „rugăciunea lui Iisus” şi n-am putut să fiu constant şi m-am oprit. Ce se întâmplă cu mine?

– „Rugăciunea lui Iisus” este ca o nevoie. Ca să o câştigi, ca să o poţi agonisi, trebuie întâi să te dezrădăcinezi de toate patimile. Nu te lăsa, să o zici cât poţi, pentru că ne spun Sfinţii Părinţi şi numai o cruce clară dacă faci, o să ai parte de la Dumnezeu. Îngerul păzitor scrie tot ceea ce faci. Cu atât mai mult, când zici mereu „Doamne, Iisuse Hristoase…nu eşti în pagubă. Chiar dacă trupul şi inima ta nu pot să spună mereu „Doamne, Iisuse Hristoase…, tot să zici că nu eşti în pagubă. Trebuie mai multă osteneală, dar nu te lăsa.

Recomandaţi Rugăciunea lui Iisus la toată lumea?

La toată lumea. Chiar dacă nu poţi, cugetul şi inima ta căpăta harul dumnezeiesc ca să zică „Doamne, Iisuse”, dar păgubaş nu eşti, căci prin rugăciune eşti aproape de Dumnezeu. Mulţi părinţi sunt ne-căjiţi pentru că nu au putut-o agonisi, dar nu au avut pagubă, ci numai câştig.

Spun unii părinţi că Rugăciunea lui Iisus e cea mai directă cale către Dumnezeu.

Sigur, este cea mai scurtă, mai importantă, mai puternică şi mai apropiată de Dumnezeu. În vechime, la fiecare respiraţie a creştinului ortodox, care a căpătat harul rugăciunii, vrând-nevrând se instala rugăciunea „Doamne, Iisuse Hristoase… Nu-i grea. Încet-încet o să o agoniseşti, dacă poţi să te dezrădăcinezi de patimi.

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

Sursa: George Căbaş, Părinţi contemporani din Sfântul Munte Athos, Ediţia a doua, îmbogăţită, Editura Anastasis, 2014

Mulţumim d-lui George Cabas pentru îngăduinţa de a posta interviurile sale cu părinţi aghioriţi (culese între anii 1996-2008) pe blogul nostru.
Se va prelua cu precizarea sursei –
Blogul Sfântul Munte Athos

Foto (sus) – credit Laurenţiu Stan – 2004
Foto (intermediare / arhiva blogului):
Părintele Dionisie Ignat împreună cu Gheronda Iosif Vatopedinul / …cu Părintele Rafail Noica / …cu Stareţul Efrem Vatopedinul / slujba de prohodire a Părintele Dionisie Ignat – 2004.
Foto (jos) – credit Laurenţiu Dumitru – Chilia Sf. Gheorghe – Colciu, 2012

Colciu (1)

Poveţe părinteşti, Gheronda Efrem Filotheitul

efrem-filotheitul-slujind1

POVEŢE PĂRINTEŞTI

✦ Trebuie să avem luare-aminte şi rugăciune. Una ajută pe cealaltă, precum se ajută mâinile una pe alta; luarea-aminte aduce rugăciunea şi rugăciunea aduce luarea-aminte.

✦ Rugăciunea să fie spusă încontinuu, fie grăită, fie în minte; să nu se oprească niciodată; întreruperea rugăciunii şi trândăvia sunt ca şi când cineva ar purta arma sa pe umăr, în vreme ce duşmanul îl ucide; pe când, dacă îşi ţine mereu degetul pe trăgaci, îndată ce apare duşmanul el trage primul şi îl omoară.

✦ Diavolul tremură la numele lui Iisus Hristos şi când rugăciunea se face astfel încât cineva să înţeleagă ce a cerut, adică să fie conştient, atunci frica diavolului este mult mai mare.

✦ Spuneţi rugăciunea; aceasta sfinţeşte gura, sfinţeşte aerul, sfinţeşte locul în care a fost rostită.

✦ Prin citire, prin convorbiri duhovniceşti, îl loveşti pe vrăjmaş în cap, peste picioare, peste mâini. Prin rugăciunea minţii îl loveşti în inimă, de aceea şi reacţionează atât de cumplit.

✦ Rugăciunea să fie spusă într-una, zi şi noapte, din gură, din minte, din suflet. Să nu lăsăm mintea fără ocupaţie, ci să lucreze la rugăciune sau la contemplare, pentru că altfel vine semănătorul cel rău şi seamănă tulburare în suflet. Monahul care nu zice rugăciunea este monah doar pe dinafară.

✦ Numele lui Iisus sfinţeşte gura, mintea şi inima; diavolul se străduieşte să oprească rugăciunea prin diferite griji, treburi şi nevoi; după ce a fost legat, ca să zicem aşa, stăpânul casei, lesne este după aceea să-şi facă treaba; de aceea trebuie izgonită imediat din minte orice închipuire, orice lucru. În vremea rugăciunii, nimic să nu preocupe mintea, să nu existe nici un lucru pământesc de care mintea să se îngrijească. Spune: “da, diavole, mâine, când îmi voi termina rugăciunea, le voi face pe toate; dar acum exist doar eu şi Dumnezeu, nimic altceva“.

✦ Diavolul ia mintea şi o duce unde vrea el; când mintea se întoarce, aduce în suflet toată mizeria şi provoacă maladii şi boală în suflet. Leacul, terapia, arma împotriva risipirii minţii este trezvia. Diavolul îşi macină toate puterile lui ca să distrugă trezvia.

✦ Vindecarea definitivă de patimi se face prin oprirea nălucirilor, adică a risipirii minţii. Păcatul nu se poate face dacă nu se primeşte mai întâigândul păcatului. Mai întâi se predă omul cel lăuntric, prin nălucire, şi apoi urmează păcatul din afară.

✦ Dacă mintea nu se curăţeşte de năluciri, Dumnezeu nu scrie pe lespedea minţii cuvintele Sale.

✦ Diavolii pun o mulţime de piedici pentru ca omul să nu se roage, deoarece toate cursele, toate capcanele diavolilor, sunt distruse prin rugăciune.

✦ Rugăciunea este o armă atotputernică care nu lasă păcatul să se apropie. Diavolii tremură la rostirea numelui lui Iisus Hristos.

✦ Lucrarea trezviei este meşteşugul meşteşugurilor şi ştiinţa ştiinţelor; e nevoie de un învăţător potrivit, care să cunoască bine meşteşugul. Dar e nevoie şi de ascultare deplină, întrucât, dacă pentru a învăţa un meşteşug ori ştiinţă trebuie să faci ascultare către învăţător, cât de multă ascultare trebuie să faci aici, în ştiinţa duhovnicească, unde diavolul încearcă să strice, să împiedice toată lucrarea: e ca şi când, de pildă, maistrul ar încerca să-l înveţe pe ucenic o meserie, iar un alt maistru, de alături, se străduieşte încontinuu să deformeze învăţăturile primului şi se sileşte să-l convingă pe ucenic că altfel stau lucrurile. Aşadar, gândeşte-te acum dacă e posibil ca ucenicul să înveţe vreodată meseria ascultându-l pe diavol, pe cel rătăcit, fără să-l asculte întru totul pe adevăratul maistru şi dascăl duhovnicesc şi fără să nesocotească sfaturile diavolului.

✦ Deoarece lucrarea minţii noastre nu este desăvârşită, de aceea nu primim mângâiere duhovnicească şi căutăm mângâiere prin vorba lungă, râs şi întoarcere către cele din afară.

✦ O cugetare diavolească te chinuie şi, dacă nu te spovedeşti sau nu te rogi, ca să fugă cugetarea, aceasta devine tortură; cât de înfricoşător este să fii cu diavolii!

✦ Sfinţii Părinţi foloseau aducerea aminte de moarte ca pe o cale de trezvie şi plângeau într-una, rugându-se să nu păcătuiască. Cât trebuie să ne rugăm noi, cei bolnavi!

chrismon

✦ Cu cât te osteneşti mai mult, cu cât te nevoieşti mai tare, cu atât mai mare comoară îţi aduni în ceruri. Har mare vine în aceia care s-au chinuit, care au suferit mult; în aceia care au trecut prin mari ispite.

✦ Osteneala, sudoarea, chinul, smerenia, umilinţa, dispreţul de sine, acestea îl clădesc pe monahul adevărat, acestea sunt cununile veşnice. Dacă monahul nu este strivit, nu se face vrednic de a-L urma pe Mielul cel blând, în vecii vecilor. De aceea diavolul cel mândru războieşte monahismul, de aceea îi pune pe cei din lume să nesocotească monahismul.

✦ Mustrările sunt ca apa sărată care păstrează dinţii puternici şi aduce sănătate şi apărare; pe când laudele sunt ca dulciurile care distrug dinţii.

✦ Pentru ostenelile virtuţii vom afla odihnă în cealaltă viaţă; truda aceasta este aurul care se adună în cămările lui Dumnezeu; este sămânţa. Acum semănăm, după moarte vom secera şi vom fi uimiţi de recoltă. Cu ostenelile şi suferinţele de aici, zidim palatul nostru din Ceruri. Acum nu se vede nimic.

✦ Îngerul Domnului scrie cât te-ai ostenit, cât ai suferit în fiecare zi; şi în vreme ce ziua se pierde, plata rămâne. Când vom muri se va face socoteala şi vom lua răsplată pentru silinţa noastră.

✦ Unde sunt astăzi oamenii care, pentru iubirea lui Hristos, se supun chinurilor şi dispreţului?

✦ Sfinţii Părinţi s-au străduit să se ostenească cât mai mult cu putinţă, pentru că ştiau că vor găsi mai multe bunătăţi în cer.

✦ Viaţa de acum este ca un târg; toţi schimbă mărfuri, asudă, se ostenesc ca să câştige mai mult; după ce se termină târgul, fiecare are câştig după cum s-a străduit.

✦ Silinţa aduce smerenie, întristare, lacrimi; fără trudă, Hristos nu dăruieşte harul Său.

chrismon

✦ Ispitele sunt ca furtunile de pe mare; în vremea furtunii lemnele şi murdăriile din mare sunt aruncate afară; marea se curăţeşte şi devine liniştită. Prin ispite se face curăţirea, apropierea de Dumnezeu, înfierea duhov-nicească; la urmă omul devine un mic dumnezeu după har. Dar să-L rugăm pe Domnul să scăpăm de ispita din îngăduinţa Sa, pentru că atunci mântuirea omului atârnă de un fir de aţă.

✦ Harul experienţei de după ispită are valoare mult mai mare decât harul care vine şi se face din mulţumire şi fericire; căci acest har pleacă peste puţin timp, pe când harul experienţei rămâne toată viaţa omului.

✦ Folosul ispitelor este mare, dacă ele provin de la Dumnezeu, spre învăţătură. Prin ispite se dobândeşte virtutea. Dar să ne rugăm ca ispitele să nu vină din îngăduinţa lui Dumnezeu, căci acestea sunt mai presus de puterile noastre. Dumnezeu îngăduie asemenea ispite din pricina egoismului nostru; desigur toţi avem egoism, dar aici e vorba de egoismul care şi-a făcut locaş înlăuntrul nostru şi nu vrem în nici un fel să-l dăm afară şi atunci Dumnezeu îngăduie să vină peste noi ispite care sunt mai presus de puterile noastre. Atunci două lucruri se pot întâmpla: ori te smereşti şi Dumnezeu te iartă, ori, datorită marelui păcat al egoismului, te faci şi mai rău şi atunci se ajunge la sinucideri, ieşiri din monahism etc. De aceea să-L rugăm pe Domnul să ne izbăvească de asemenea ispite.

✦ Judecarea este egoism; nu vezi greşelile tale, ci pe ale celuilalt. Un părinte ce avea darul înainte-vederii a văzut harul plecând de la un monah pentru că îl judecase pe un alt monah. Un avva s-a mântuit şi numele i-a fost scris în cartea vieţii întrucât nu i-a judecat pe fraţii ce se purtau necuviincios. Un alt avva a fost pedepsit trei ani de către un înger pentru că a căzut în judecarea aproapelui.

✦ Ispitele care vin la om au scopul de a-l smeri.

✦ Mi-a spus părintele meu: “Din ispitele mari am primit har mare, am simţit harul, l-am atins. De aceea trebuie să avem răbdare şi să îndurăm cu nădejde ispitele“.

chrismon

✦ Într-o şcoală, unii sunt notaţi foarte bine, alţii binişor iar alţii sunt respinşi. Acelaşi învăţător, aceleaşi poveţe. E de vină învăţătorul sau elevul? Elevul silitor citeşte zi şi noapte, se nevoieşte, nu doarme noaptea şi astfel sporeşte.

✦ Să nu pierdem nici un minut; vom cere un minut din timpul nostru pierdut şi nu ni se va da; de aceea, în fiecare minut din viaţă să facem lucrarea cea bună.

chrismon

✦ Diavolul urăşte mult schima îngerească, haina neagră, şi o războieşte; ştie că monahii vor lua locul pe care el l-a avut (vor înlocui tagma îngerilor ce au căzut). Numele monahilor sunt scrise în cartea îngerilor. De aceea turbează diavolul şi îi face şi pe oameni să turbeze împotriva schimei monahale.

✦ La rasă trebuie să cugetăm că este haina cinstită pe care au purtat-o mii de sfinţi şi făcători de minuni; mulţi dintre ei au fost împăraţi, prinţi, episcopi, minţi luminate.

✦ Cât trebuie să-i mulţumim lui Dumnezeu pentru marea cinste pe care ne-a făcut-o chemându-ne în aşezarea monahală, dintre milioane de alţi oameni! Nu cumva suntem noi nevrednici de o asemenea cinste?!

✦ Zic Părinţii: dacă oamenii ar cunoaşte slava pe care o vor primi monahii în cealaltă viaţă, ar pleca toţi în pustie ca să se facă monahi. Iarăşi, dacă ar fi cunoscut războiul venit din partea vrăjmaşului şi suferinţele, nimeni nu ar fi plecat din lume.

✦ Pentru a dobândi iubirea către Dumnezeu şi pentru a se mântui, Părinţii au părăsit lumea şi pe cele lumeşti şi au plecat în pustie; şi dacă atunci ar fi strigat: “Plecaţi din lume!“, când virtutea era mare, cu atât mai mult ar striga astăzi, când în lume există o decădere aşa de cumplită.

chrismon

✦ Dumnezeu vrea să mântuiască sufletul, dar acesta trebuie să conlucreze cu Dumnezeu; dacă sufletul nu vrea să conlucreze cu Dumnezeu, nu se va mântui.

✦ Dacă oamenii ar cunoaşte măreţia Raiului, ar jertfi totul pentru a-l dobândi.

✦ Harul Domnului este acela care ne ţine; lutul nu se sfărâmă când îl sprijină harul lui Dumnezeu. Dar dacă are îndrăzneală în sine, omul cade îndată; să nădăjduim doar în puterea lui Dumnezeu.

✦ Cu adevărat nespuse, nesfârşite, necuprinse cu mintea, necugetate şi veşnice sunt bunătăţile Raiului; de aceea trebuie să ne dăm toată strădania, toată silinţa, oricât de greu ar fi pentru a câştiga viaţa veşnică. Acolo nu este nici durere, nici întristare, nici suspin, ci viaţă fără de sfârşit.

✦ Bunătăţile pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru copiii lui sunt de asemenea, valoroase şi de mare cinste, dar mintea noastră nu le poate pricepe.

✦ Din bucuria cerească şi din fericirea negrăită ne dăm seama că Împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul nostru.

chrismon

✦ Dacă ai smerenie, ai sfinţenie şi dacă ai sfinţenie eşti smerit.

✦ Dacă nu te slăveşte Dumnezeu, slava oamenilor este deşartă, amăgitoare. Dumnezeu nu vede faţa, ci numai inima omului, oricine ar fi acesta.

✦ Adânceşte-te în smerenia nesfârşită a lui Dumnezeu. Domnul a luat trup ca să vină pe pământ, a îmbrăcat firea omenească, pentru că Dumnezeu este înconjurat de asemenea foc încât trebuia să ardă pământul şi pe oameni: “E cu putinţă să-L vezi pe Dumnezeu şi să trăieşti?“. Cu adevărat, cât de mare a fost smerenia lui Dumnezeu! Dumnezeul slavei S-a născut şi a îngăduit să fie biciuit de făptura mâinilor Sale. Făcătorul tuturor este nesocotit, este părăsit de ucenicii Săi, care au promis că vor muri împreună cu El. E atât de greu ca omul să se încline în faţa acestei smerenii a lui Iisus Hristos, să se smerească, să se nesocotească? Nu, desigur. Domnul Însuşi a arătat: smerenie nesfârşită, iubire nesfârşită şi supunere nemărginită. Aceste trei virtuţi sunt absolut necesare pentru ca omul să se mântuiască.

✦ Smereşte-te cât poţi de mult; chiar de vei cere să fii socotit ca o pocitanie, ca ceva scârbos. Chiar Apostolul Pavel a spus: “Ca un gunoi ne-am făcut… nebuni pentru Hristos“.

✦ Cine eşti tu, viermele pământului, plin de atâtea păcate, care nu vrei să te smereşti, să te dispreţuieşti, când Făcătorul, Domnul Care e slăvit de îngeri S-a smerit, a fost scuipat, dezbrăcat în faţa oamenilor şi răstignit?

✦ Un monah s-a dus la un părinte sfânt şi l-a întrebat: “Cum ai dobândit o smerenie aşa de mare şi atâtea harisme, părinte?“. Fiul meu, i-a spus părintele, eu sunt plin de slăbiciuni şi neputinţe, sunt mai rău decât toţi“. Monahul a stăruit. Atunci părintele îi zice: “Primarul satului este ca împăratul în satul lui; însă când împăratul îl cheamă în capitală şi se întâlneşte cu miniştri şi generali, atunci vede că e un nimic, un zero; astfel, cu cât se apropie cineva de Dumnezeu, cu atât se smereşte mai mult“.

✦ Smerenia este cea mai importantă dintre virtuţi; când o dobândeşti, vrăjmaşul nu poate să te lovească. Se dobândeşte încet-încet, îţi trebuie ani întregi pentru a o dobândi pe deplin; însă când o dobândeşti, nu mai e nevoie de strădanie, va lucra de la sine.

✦ După măsura smereniei pe care am dobândit-o se socoteşte sporirea noastră în viaţa duhovnicească, în monahism; sporirea în dobândirea smereniei duce la sporirea în dobândirea virtuţilor.

✦ Zidurile egoismului sunt sfărâmate prin trâmbiţarea smereniei lui Iisus Hristos; smerenia nesfârşită şi ascultarea făcută de Hristos distruge zidurile egoismului.

✦ Este mare păcat să-l urască cineva pe fratele lui (oricine îşi urăşte fratele este ucigător de oameni). Şi nu numai ură, ci chiar răceală sau cugete împotriva fratelui său dacă are, păcătuieşte.

✦ Osândirea de sine aduce două lucruri bune, smerenia şi nejudecarea aproapelui, care sunt neapărat necesare pentru mântuire. Când te învinuieşti într-una pe tine, atunci nu ridici capul, te smereşti, nu judeci pe nimeni.

✦ Să existe între voi iubire sinceră şi sfântă; unde nu există iubire întru Hristos, nu există viaţă duhovnicească.

✦ Dragostea către fraţi trebuie să fie puternică, sinceră, curată; aceasta se vede când îi răbdăm pe fraţi, când îi ajutăm, când nu-i întristăm. Dacă avem dragoste către Dumnezeu, împlinim toată legea. Domnul a zis: “orice oferiţi celui mai mic dintre oameni, Mie îmi oferiţi“. Gândeşte-te acum: orice ajutor îi aduci unui om sărman, Îl slujeşti pe Însuşi Hristos, chiar dacă de multe ori un ajutor adus unui om din lume e folosit pentru a păcătui. Cât de mare răsplată are cel care îl ajută pe un monah care s-a închinat pe sine lui Dumnezeu!

✦ Mare lucru, într-adevăr, sa faci milostenie unui om, căci vei lua răsplată în cer; cât de important e să miluieşti un suflet care este veşnic şi neprihănit!

✦ Părinţii dădeau orice, numai să nu-l întristeze pe fratele lor. Nu vă amărâţi, deci, unul pe altul.

✦ Să fim cu luare-aminte ca să nu-l smintim pe fratele nostru.

✦ Aducerea aminte de moarte sensibilizează conştiinţa, luminează mintea, arată drumul cel curat.

✦ Loveşte fiecare cuget care vine să te ucidă: loveşte-l cu tăişul rugăciunii. Cu fiecare rugăciune îi tai picioarele, mâinile, capul, în final îl faci bucăţi şi dacă îl cauţi, nu mai există.

✦ Prin risipirea minţii, diavolul se străduieşte să împiedice mintea să ducă numele lui Iisus Hristos în inimă, adică împiedică rugăciunea curată.

✦ E nevoie de spovedanie curată. Cei ce au fost vătămaţi, răniţi sau omorâţi, au păţit acestea din cauză că nu şi-au mărturisit cum trebuie cugetele lor.

✦ Cugetele se aseamănă cu viermele acela care încet-încet mănâncă lemnul pe dinăuntru; astfel, pe dinafară lemnul pare minunat, puternic, dar pe dedesubt a fost distrus, încât deodată se rupe de la jumătate. Aşa şi monahul şi mireanul care nu-şi spovedesc sincer cugetele, în final sunt nimiciţi, căci nespovedind chiar şi cel mai mic cuget, încet-încet sunt măcinaţi pe dinăuntru.

✦ Luptă-te din răsputeri să împiedici risipirea minţii. Risipirea minţii este păcat, este deşertăciune duhovnicească.

✦ Fii cu luare-aminte la ivirea cugetelor, la asaltul lor; îndepărtează-te imediat; spovedeşte-te grabnic. La fel este cu barajul unui râu: dacă îndată ce a apărut crăpătura va fi reparat, nu e nici un pericol, însă dacă este lăsat aşa, atunci apele vin cu sălbăticie şi mătură totul în calea lor; astfel şi cu cugetele, dacă nu ne luptăm cu ele dintru început, dacă nu le spovedim imediat, atunci vin cu furie şi distrug totul.

✦ Risipirea minţii este arma principală a diavolului; îndată ce aceasta îţi aduce în minte vreun chip sau vreun lucru, izgoneşte-le! Mintea umblă ca un hoinar prin vecinătăţi şi adună ca un burete toate mizeriile, aducându-le în suflet. Sileşte-ţi deci mintea să fie încontinuu în inimă şi să se ocupe cu rugăciunea sau cu diferite alte lucrări duhovniceşti. Mintea s-a obişnuit să stea pe-afară; imediat ce observi demonul risipirii, adu-ţi mintea ta în inimă. Opreşte cu orice preţ risipirea minţii.

✦ Toate relele din om provin din risipirea minţii. Războieşte-te cu aceasta, ca Dumnezeu să pună în locul ei vederile Sale (contemplaţii, revelaţii).

✦ Părintele meu, Iosif, îşi cerceta conştiinţa în fiecare seară; ce nu a făcut bine, ce patimi au încă putere asupra lui, şi apoi le izgonea.

✦ Prin spovedania sinceră se vindecă toate rănile şi se iartă toate păcatele.

✦ Fereşte-te de vorba lungă. Prin vorba lungă te vatămi şi pe tine, îl vatămi şi pe fratele tău, pe care îl îndemni la vorbă lungă. Prin vorba lungă nu simţi că păcătuieşti, nu te spovedeşti, şi astfel în cartea greşelilor sufletului tău se scrie un păcat care merge la judecată. De asemenea, spovedania nedeplină este păcat; dacă murim pe neaşteptate, cum îi vom ascunde lui Dumnezeu, ce-i vom spune despre vorba noastră lungă nemărturisită, despre spovedania noastră care nu a fost deplină, amănunţită şi sinceră, de vreme ce putem face o spovedanie curată?

✦ Să facem în fiecare zi socoteala duhovnicească. Ce am câştigat şi ce am pierdut: şi pentru fiecare faptă bună să-i atribuim izbânda lui Dumnezeu, iar pentru fiecare faptă rea să aruncăm vina pe noi înşine şi să ne îndreptăm. Dacă nu facem socoteala duhovnicească, există teama că vom eşua.

chrismon

✦ Adevărul ne eliberează de legăturile minciunii şi amăgirii… Duhul lui Hristos ne-a unit şi suntem toţi ca unul. Să ne rugăm pentru ceilalţi, ca să ne întreţinem unul pe altul cu dragostea şi cu unirea sufletească a lui Hristos. Să avem iubire unul către celălalt, să ne îngăduim unul pe altul, căci faptele noastre de multe ori nu sunt făcute cu grijă.

✦ Lui Hristos îi pare rău pentru noi şi nu ne părăseşte, dar îndepărtează harul Său de la noi, pentru ca omul să se cuminţească şi să înţeleagă că a greşit şi să se întoarcă prin pocăinţă pe calea dreaptă, pentru ca iubirea binecuvântată a lui Hristos să revină. Hristos este mângâierea şi izbăvirea noastră.

✦ Fără învăţăturile Evangheliei nu avem călăuză, nu avem busolă, nu avem nimic, nu ne putem mântui.

✦ Aici, la mănăstire, am venit ca la un cabinet medical, am venit să ne facem bine, nu să ne îmbolnăvim mai rău. La spital, bolnavii se ajută unul pe altul, se compătimesc, îi uneşte durerea. Pe noi de ce nu ne leagă dragostea lui Dumnezeu? Am venit aici să facem sacrificii unul pentru altul. Fără dragoste nu putem face nimic. Iubire desăvârşită are acela care se vinde pentru aproapele său.

✦ Cine este sârguincios în a face ascultare este plăcut părintelui său, ia lecţiile cele mai înalte şi merge la facultate. Când ne facem plăcuţi părintelui, ne facem plăcuţi lui Dumnezeu. Pentru Hristos facem ascultare, nu pentru om, ascultarea merge la Dumnezeu prin părintele nostru.

✦ Unde există ordine şi pace, acolo este şi Dumnezeu; unde este dezordine, acolo este şi tulburare sufletească; iar unde este tulburare sufletească, acolo este şi diavolul.

✦ Când există rugăciunea părintelui, există ocrotire şi binecuvântare şi atunci omul sporeşte. De aceea nu trebuie să facem lucrurile cu neorânduială şi după bunul nostru plac, căci acestea nu ne sunt de folos pe calea duhovnicească.

✦ Apostolii şi toţi oamenii sfinţi au aşezat tot adevărul evanghelic pe credinţa şi neprihănirea vieţii. Nu poate exista viaţă creştină dacă nu există neprihănire. De aceea fiecare dintre noi să rămână la cele pe care i le-a hărăzit Dumnezeu. Unul este în preoţie, altul în viaţa de familie, altul în altă parte. Acolo unde l-a aşezat pe fiecare Dumnezeu, acolo să rămână şi să se nevoiască, ca să-L mulţumească pe Dumnezeu.

✦ Când Îi mulţumim lui Dumnezeu pentru toate, îl facem pe Dumnezeu să ne dea mai multe… Lui Dumnezeu nu-i place atunci când cârtim.

✦ Câţi în această lume au răbdat chinurile oamenilor, câţi au fost învinuiţi şi defăimaţi, înjuraţi şi îndureraţi, câţi au suferit de boli şi de alte răutăţi, ridicându-şi crucea lor, au după aceea dreptul de a cere învierea. De aceea îngăduie Dumnezeu să ridicăm crucea şi să îndurăm suferinţe, ca să căpătăm dreptul de a învia. Nu ridicăm crucea? Atunci să nu aşteptăm înviere.
Bunul Dumnezeu, ca să nu rămânem şi noi fără înviere, ne dă să ridicăm câte o cruce, pentru folosul veşnic al sufletului nostru.

✦ Eforturile întru Dumnezeu au mare răsplată şi îl învrednicesc pe om să primească slavă şi cinste de la Dumnezeu.

✦ Neprihănirea are mare căutare la Dumnezeu. E nevoie de luptă trupească şi sufletească. Să stăpânim bine gândurile noastre.

✦ Când inima noastră este curată, gura noastră nu va rosti vorbe rele. Când inima noastră este curată, frumoasă şi înmiresmată, frumuseţe şi mireasmă va împrăştia.

✦ Să cugetăm mereu la ultima zi din viaţa noastră, la ultimele clipe; astfel nu vom mai păcătui.

✦ Diavolul întinde curse zi şi noapte, sapă tranşee, adună materiale de luptă, şi noi facem învoială cu acest vrăjmaş?

✦ Diavolul este uneltitor şi viclean; zi şi noapte e grăbit, se grăbeşte să ucidă sufletul nostru; duhul viclean conlucrează cu alt duh viclean, ca să distrugă sufletul, şi noi suntem nepăsători de mântuirea sufletului nostru, în vreme ce ar trebui să ne grăbim; vrăjmaşul se străduieşte să ne mănânce timpul, zilele, lunile şi anii noştri, până ce ajungem la moarte şi atunci ne va spune: “ai făcut asta, ai făcut-o pe cealaltă“, iar conştiinţa va fi nevoită atunci să aprobe; dar dacă toate acestea sunt minciuni, dacă am ţinut legea, dacă am făcut ascultare, atunci diavolii nu ne vor putea face nimic cu învinuirile lor mincinoase. Noi, când vedem cursele satanei, închidem ochii şi mergem într-acolo; vrăjmaşul încearcă să ne convingă de lucruri neîntemeiate şi mincinoase. Şi în timp ce diavolul are putere să ne prindă în mrejele sale, de cealaltă parte, noi Îl avem pe Iisus Hristos, călăuza noastră, Care luptă împreună cu noi prin harul Său, prin îngerii Săi, prin Biserica Sa.

✦ Când aici, pe pământ, prin lucrări şi fapte bune curăţim sufletul nostru, acesta va fi pregătit să treacă vămile văzduhului… De aici va depinde încotro va merge omul după moarte.

✦ Când suntem pe drumul lui Dumnezeu, suntem fericiţi, dar dacă mergem pe drumul diavolului, ne întristăm.

✦ Când lipseşte rugăciunea, lucrul, privegherea, veghea, spovedania, atunci răutatea va veni în noi.

✦ Creştinul care doreşte să se mântuiască trebuie să-şi schimbe gândurile şi hotărârile, să se străduiască să trăiască mai decent, mai simplu. Să înceteze strădania înfrumuseţării exterioare şi să se înfrumuseţeze pe dinăuntru.

✦ Omul trebuie să se pregătească mai întâi prin pocăinţă, prin părăsirea vieţii păcătoase, prin îmbăierea cu sfânta spovedanie, prin post şi rugăciune, prin iubirea aproapelui, şi atunci se va apropia, se va împărtăşi şi se va învrednici de viaţa veşnică. Însă cel care merge cu neruşinare să se împărtăşească atunci când se simte nepocăit, când este nespovedit şi necurăţit, acela nu are evlavie faţă de ceea ce primeşte. De aceea nu este vrednic de viaţa veşnică, ci este vrednic de pedeapsă.

✦ Preoţia este o mare treaptă, şi prin evlavia pe care o arătăm către preoţi Îl cinstim pe Însuşi Dumnezeu şi harul Sfântului Duh.

✦ Dacă inima omului este curată, atunci şi cuvintele lui vor fi cuviincioase, şi diferitele mişcări şi simţuri ale trupului vor lucra după curăţia şi neprihănirea inimii…

✦ Faptele bune sunt rugăciunea, pocăinţa, cântarea bisericească, participarea la slujbele religioase, sfânta spovedanie, sfânta împărtăşanie, ajutarea celorlalţi pe orice cale, cu cuvântul sau cu lucrul, şi îndeosebi prin lucrările dragostei care se fac cu cuget smerit.

✦ Hristosul nostru este Dumnezeul dragostei, al îngăduinţei şi al iubirii de oameni. Este plin de iertare şi milă, dar este şi drept. Toate celelalte haruri au primit loc şi înfăţişare în viaţa noastră. Ne şi miluieşte Dumnezeu, ne şi îngăduie. Ne dă cu îndestulare. Ne iartă mereu, dar nu şi-a arătat dreptatea, pentru ca lucrarea iubirii şi îndurării Lui să-l poată mântui pe om. Însă după moarte, la a Doua Venire, toate aceste îndurări vor fi înlăturate şi va lucra dreptatea lui Dumnezeu.

✦ Oricât s-ar strădui omul, dacă Hristos nu-i dă binecuvântarea Sa, nu va reuşi absolut nimic. Rugăciunea nu are alt rost decât să cheme ajutorul lui Dumnezeu. Iar o dată venit ajutorul lui Dumnezeu, omul conlucrează cu el şi are mare câştig duhovnicesc.

✦ Nepăsarea, trândăvia şi somnul sufletului sunt groaznice, sufletul doarme şi păşeşte prin viaţă ca un robot, fără să simtă rostul şi înclinaţia omului.

✦ Diavolul nu vrea sub nici un motiv ca creştinul să se roage într-una la Dumnezeu, deoarece ştie că în felul acesta se înarmează cu o putere uriaşă şi îl dezarmează pe el.

✦ Înţelepţii părinţi au lovit păcatul cu îndrăzneală. Vindecarea definitivă a patimilor se face prin încetarea nălucirilor, adică a împrăştierii minţii.

Sursa: “Despre credinţă şi mântuire”, Părintele Efrem Athonitul, Editura Bunavestire, Galaţi, 2003

Notă: Cuviosul Efrem (Filotheitul) din Arizona (n. 1927) este unul dintre cei mai renumiți părinți ortodocși contemporani, singurul ucenic de chilie al lui Gheron Iosif Isihastul (+ 1959) pe care-l mai avem în viață, lângă care s-a nevoit timp de 12 ani, ctitor a 17 mănăstiri ortodoxe în America de Nord.

Cap. III: Despre sfinţi şi pustnici necunoscuţi [Patericul athonit, Ioannikios Kotsonis]

Cap. III: Despre sfinţi şi pustnici necunoscuţi

În Kiriakonul Mănăstirii Kafsokaliviei există o pictură a unui sfânt necunoscut care are inscripţia: «Sfinţitul Eufrosin al Mănăstirii Iviru, care a trecut în lumea drepţilor». În mâna sa dreaptă ţine un sul desfăşurat pe care scrie: «Având o inimă curată şi trăind în mijlocul tulburării, a adormit în Domnul». El poartă o haină călugărească, îngenuncheat la rugăciune.

chrismon

Biograful Sfântului Acachie, părintele Iona de la Kafsokalivia, a scris la sfârşitul lucrărilor sale despre sfinţii mucenici contemporani cu Sfântul Acachie: «Aceşti mucenici sunt pietre preţioase, plecate la Dumnezeu, cum a fost binecuvântatul Eufrosin, care a strălucit ca un alt soare în Sfânta Mănăstire Iviru. Din cauza faptului că se purta foarte simplu şi era înainte-văzător, el vorbea în sens figurativ, fiind capabil să vadă faţa interioară, nevăzută, a oricui. Moaştele sale n-au fost găsite în mormânt în ziua pregătită pentru mutare. Şi în Muntele Athos încă mai există călugări ca el».
Părintele Gherman, care şi-a trăit viaţa de nevoinţă pe lângă un părinte român din Hairi (în zona Lavrei), a visat într-o noapte trei părinţi cuvioşi, care-i spuneau:
– Ai grijă, noi trei stăm aici. Să nu ne deranjezi şi spune celorlalţi să facă la fel.
Părintele Gherman a povestit această descoperire părintelui său duhovnic, renumitului Neofit Karamanlitul, care vieţuia în muntele Karmilion, pe versantul vestic al Kerasiei, în pustia Sfântului Vasile. Părintele Neofit a căutat insistent, cu râvnă şi mare dorinţă, în toate peşterile şi schiturile pustii din acea zonă, dar nu a putut să găsească sfintele moaşte ale pustnicilor. Puţin după aceea, cei trei părinţi s-au arătat din nou părintelui român astfel:
Odată, pe când mergea la Paraclisul Sfântului Nil, pentru a primi Sfânta Împărtăşanie, a simţit o mireasmă deosebită, sfântă, aşa cum au simţit-o mulţi părinţi mai înainte (printre care şi prezentul scriitor, aşa cum este el, nevrednic şi ultimul dintre toţi).
Oricum, în acel moment, evlaviosul părinte Neofit a simţit foarte puternic mireasma. De aceea, el s-a hotărât să-i caute izvorul şi s-a rugat sfinţilor să-i arate unde odihnesc sfintele lor moaşte. În acel loc era un zid. Pe când dădea deoparte pietrele zidului, a văzut în spatele lui deschizându-se o peşteră. Din acel loc venea mireasma sfântă. El a încercat să intre în peşteră, dar a fost oprit de o voce care i-a spus:
– Nu ne deranja. Noi suntem trei şi locuim aici. Vrem ca nimeni să nu ne deranjeze.
Bunul şi evlaviosul părinte a blocat intrarea peşterii şi a plecat, lăudând pe Dumnezeu şi pe aceşti necunoscuţi sfinţi, preţioşi crini de pustie ai Muntelui Athos. El a dezvăluit locul peşterii numai ucenicului său, Ilarion.
Părintele român Gherasim, care a repovestit această întâmplare, a trăit timp de 40 de ani în Muntele Athos.

chrismon

Cu mulţi ani în urmă, în căsuţa care se află mai jos de Kiriakonul din Kafsokalivia, un frate începător din Bulgaria, pe nume Iacov, era sub ascultarea unui părinte grec foarte sever. Iacov dorea să ducă o viaţă ascetică mai aspră şi din acest motiv venea noaptea în pridvorul bisericii să se roage în faţa icoanei Sfintei Treimi.
Într-o noapte cu lună plină, pe când se ruga, a auzit paşii unui om. S-a ascuns şi a văzut intrând în pridvor un om gol, cu păr lung şi alb şi cu o barbă foarte lungă. Bărbatul a binecuvântat cu semnul crucii uşa bisericii, care s-a deschis singură. A intrat, s-a închinat la icoane şi apoi a ieşit binecuvântând din nou uşa bisericii cu semnul crucii, aceasta închizându-se singură datorită puterii divine. Apoi a apucat drumul către Kerasia.
Fratele Iacov, copleşit de admiraţie şi curiozitate, l-a urmărit pe acest necunoscut pustnic pas cu pas. În curând ei au atins locul Crucii, au luat-o spre dreapta şi au pornit unul în spatele celuilalt pe cărarea ce ducea spre vârful Athosului. Când pustnicul a ajuns la Biserica Maicii Domnului, fratele a mărit pasul şi a sărit în faţa lui, făcând o metanie şi implorându-l să-l primească sub ascultarea lui.
«Nu poţi sta aici, fiul meu», a spus pustnicul necunoscut. Iacov a insistat, udând pământul cu lacrimile sale. «Întoarce-te la bătrânul tău, fii ascultător şi vei fi mântuit. Nimeni nu poate îndura traiul în acest loc fără a avea har dumnezeiesc şi trebuie să mai ştii că în curând vei muri».
Iacov s-a întors şi a povestit părinţilor tot ce s-a întâmplat, s-a dus la duhovnic, s-a pregătit pentru moarte şi trei săptămâni mai târziu a adormit în Domnul.
Se spune că în timpul mutării moaştelor lui, o mireasmă s-a simţit venind dinspre ele.

chrismon

Acum 50 de ani a avut loc următorul eveniment:
Un pelerin evlavios din Creta a pornit la drum spre Muntele Athos, pentru a-l vizita pe vărul său, părintele Eftimie, un isihast care trăia în chilia situată în partea de sud a Mănăstirii Sfânta Ana Mică. De la docul Schitului Sfânta Ana, el a pornit mergând pe cărări necunoscute, râpe stâncoase şi văi, până când a ajuns într-un loc numit Pina (Foamea). Acolo era o fundătură. A trebuit să continue căţărându-se până ce, în sfârşit, cu mare greutate, a ajuns la locul sihaştrilor, numit «Locul Arhanghelilor», locul unde cretanul Agapie Landos a scris «Mântuirea Păcătoşilor». Din acel punct a ajuns la chilia rudei sale.
Acolo a fost primit cu ospitalitate. Când şi-a tras răsuflarea după o aşa aventură, a zis către părintele Eftimie:
– Vere, spune-mi, când ai de gând să îngropi trupul pe care l-am văzut acolo sus, pe stânci, într-o peşteră? Aş dori să fiu martor la o înmormântare făcută în Muntele Athos.
Când părintele Eftimie a auzit despre omul mort din peşteră, el împreună cu vărul său şi bătrânul Ciprian Aurarul au pornit în căutare pe întreaga zonă, metru cu metru. Dar nu au găsit nimic. Aproape de apusul soarelui au simţit o mireasmă de tămâie, venind dinspre râpe, mireasmă pe care părintele Ciprian o simţise şi înainte.
Atunci pelerinul a povestit:
– Lângă acest copac era peştera. Am intrat, şi acolo, pe pat, un bătrân cuvios dormea. La început nu mi-am dat seama că era mort. Apoi m-am apropiat şi am văzut că avea o cruce pe frunte; lângă el era o icoană cu Maica Domnului şi o candelă aprinsă. Mi-am făcut cruce, m-am închinat de trei ori şi am simţit miros de tămâie. Am plecat gândindu-mă că nu aţi avut timp să-l îngropaţi în acea zi.

chrismon

Între anii 1977–1978, «dikaios-ul»* Schitului Sfânta Ana era călugărul Chiril. În timpul lunii septembrie a primit ca oaspete pe un creştin ortodox libanez, refugiat în Grecia din cauza războiului din Liban.
Acest libanez evlavios avea o dorinţă puternică de a urca pe vârful Muntelui Athos. Aşa că, dimineaţa devreme, cu ajutorul indicaţiilor date de «dikaios», a pornit la un lung şi obositor urcuş. În aceeaşi zi, în timpul serii, s-a întors la Kiriakonul schitului. În următoarea zi, după Sfânta Liturghie, a putut, cu puţinele cuvinte greceşti pe care le ştia, să relateze următoarea întâmplare minunată:
În locul numit Vavila, mai jos de vârful muntelui, unde începe o pantă mare, s-a oprit pentru a se odihni un moment. În timp ce căuta un loc de odihnă, deodată a văzut în faţă o casă din care au ieşit doi bătrâni pustnici. De îndată ce l-au văzut, l-au întâmpinat cu dragoste şi i-au dat smochine proaspete, care aveau o aromă de nedescris, şi apă rece. Oboseala i-a dispărut complet.
El a mai văzut alţi zece călugări cuvioşi în casă, fiecare dintre ei sprijinindu-se într-o cârjă** şi rugându-se cu şiragul de metanii. Ei au răspuns întrebărilor lui, spunându-i că locuiau acolo de foarte mult timp şi că nu făceau nimic altceva decât să se roage pentru lumea întreagă. Toate aceste lucruri şi altele i-au adus pelerinului uimire şi admiraţie. El a spus că toţi erau de aceeaşi vârstă.
Când «dikaios-ul» şi ceilalţi au auzit, au fost surprinşi şi L-au slăvit pe Dumnezeu pentru minunile Sale prin sfinţii Săi.
(*Dikaios – termenul folosit pentru stareţul unui schit; câteodată este folosit pentru ajutorul stareţului unei mănăstiri.)
(**Este vorba despre aşa numitul «lemn al lenei» (τεμπελόξυλον), pe care se sprijină asceţii ce stau în picioare la rugăciunea de noapte.)

chrismon

În zona dintre Marea Lavră şi Kafsokalivia, cu mult timp în urmă, a locuit un bătrân călugăr numit Panaretos. Într-un timp, s-a hotărât să facă o grădină în faţa chiliei cu scop dublu: pentru a se osteni şi pentru a avea o mângâiere în asprul deşert din recolta grădinii. După trudă şi sudoare, timp de multe zile, săpând în acel loc pietros, a lovit o piatră netedă, a ridicat-o cu greutate şi acolo a văzut un mormânt în care zăcea un trup îmbrăcat în veşminte sfinte de preot, ca şi cum ar fi fost îngropat ieri. Acest trup răspândea o minunată mireasmă.
Părintele Panaretos fusese acolo pustnic timp de peste 50 de ani, dar nu auzise niciodată de viaţa sau moartea vreunui renumit pustnic, ca acela din mormânt. După primele emoţii, a început să plângă, rugându-se: «Sfinte al lui Dumnezeu, dezvăluie-mi cine eşti şi câţi ani ai trăit în acest loc pustiu. Îţi mulţumesc că mi-ai destăinuit sfântul tău lăcaş, mie, nevrednicului».
Părintele Panaretos, bătrân evlavios cum era, a rămas treaz toată noaptea, rugându-se şi cugetând, deoarece hotărâse să povestească despre găsirea sfintelor moaşte la Sfânta Mănăstire Marea Lavră. Dimineaţa devreme a adormit şi l-a visat pe sfântul necunoscut, care i-a vorbit aspru.
– Ce faci aici, Avva?
– Sfinte a lui Dumnezeu, m-am gândit să dau de ştire Mănăstirii Lavra să vină să te ia, pentru că eşti uitat şi părăsit aici, a răspuns părintele înspăimântat.
– Noi nu ne-am ostenit împreună, aşa că de ce vrei să-mi muţi trupul? M-am nevoit aici peste 50 de ani. Pune-mă înapoi, te rog. Pune piatra de mormânt la loc şi nu dezvălui nimic nimănui cât vei trăi.
Bătrânul Panaretos s-a trezit, a acoperit mormântul şi s-a simţit mai bine. S-a rugat totdeauna sfântului necunoscut. După ce a ajuns destul de bătrân şi a venit să locuiască în Kafsokalivia, puţin înainte de a muri, a povestit părinţilor ce s-a întâmplat, fără să dezvăluie locul sau alte amănunte.

chrismon

În viaţă curată şi în sărăcie trăiau în pădurile Sfântului Munte şapte călugări (sau 12, luându-ne după spusele unor pustnici) complet goi şi hrănindu-se ca păsările cerului, cu verdeţuri sălbatice, rădăcini, castane şi alune. Se spune că primeau Sfânta Împărtăşanie în peştera Sfântului Petru de la părintele Daniel, renumitul isihast. Nu ştim dacă ei mai sunt încă în viaţă.
Învăţatul călugăr, Spiridon Kambanaos, doctorul de la Marea Lavră, a scris despre aceşti «îngeri pământeşti şi oameni cereşti»: «Şi ce putem spune despre cei care locuiesc în zona Krya Nera, unde doar privirea lui Dumnezeu, Care vede toate, le poate ştii felul lor de viaţă?».

chrismon

Renumitul pustnic Damaschin de la Sfânta Ana, în timp ce săpa în jurul chiliei sărăcăcioase din apropierea Schitului Sfânta Treime, a descoperit trei sfinte trupuri întregi, care răspândeau o mireasmă cerească. Dis-de-dimineaţă, plănuia să anunţe Schitul Sfintei Mănăstiri Lavra despre această minunată descoperire. În timp ce se ruga, trei oameni cereşti au apărut în faţa lui cu priviri aspre şi au spus:
– Dacă am fi dorit, părinte Damaschin, să fim slăviţi de oameni, nu am fi venit să trăim pe aceste stânci, unde eram lipsiţi chiar şi de apă, pentru dragostea lui Hristos şi împărăţia cerurilor. Deci, pune aceste trei moaşte într-un loc ascuns, până la învierea morţilor.
Cu evlavie şi bucurie, cuviosul pustnic a făcut exact cum i s-a spus. A pus moaştele într-un loc ştiut doar de el şi neştiut de părinţii schitului.

Sursă: Patericul atonit – Arhim. Ioannikios Kotsonis, Editura Bunavestire, Bacău, 2000, Traducere de Anca Dobrin şi Maria Ciobanu

Cuvintele Bătrânilor: Credința – Smerenia – Milostenia

cuvintele-batranilor-carteXIII. Credinţa – Smerenia – Milostenia

1. Bătrânul Iosif sublinia că virtuţile se dobândesc prin strădania omului şi cu ajutorul harului lui Dumnezeu. El folosea acest exemplu: “Ţăranul ară pământul, îl grapă, seamănă şi aşteaptă mila lui Dumnezeu. Şi, dacă Dumnezeu nu trimite ploaie şi vânturi bune la momentul potrivit, pierde rodul muncii sale. Acelaşi lucru şi cu noi: dacă Dumnezeu nu trimite apele curăţitoare ale harului Său, noi vom rămânea fără roade şi lucrările noastre vor deveni hrană pentru draci. Căci patimile le vor sufoca şi nu vom culege nimic. Să nu uităm că virtuţile cultivate rău devin patimi”.

2. Filotei, Bătrânul din Paros, zicea: “Adevărata fericire nu constă din demnităţi nici din odihna trupului. Adevărata fericire este virtutea. Cei ce luptă pentru a dobândi virtuţile şi pun în practică poruncile lui Dumnezeu sunt cu adevărat fericiţi”.

3. Ce este credinţa? Bătrânul Ioil zicea că ea “este o experienţă sigură, căci Dumnezeu nu este doar o fiinţă, ci El este Fiinţa. Dumnezeu este existenţa mai sigură ca unitatea în matematică! Noi nu trebuie să visăm sau să vorbim în aer, noi trebuie să gândim şi să uzăm de raţiunea noastră! Să zburăm, dar în acelaşi timp, să avem şi picioarele pe pământ! Căci dacă noi zburăm fără a ne păzi picioarele pe pământ, vântul ne va purta, pe noi şi raţiunile noastre!”

4. Credinţa, aboleşte raţiunea care ne face să ne îndoim de toate şi, ne dăruieşte cunoştinţa duhovnicească. Raţiunea, după Bătrânul Iosif, nu este opusă credinţei, dar cu aripile sale scrutează şi fură profunzimile tainelor. Acest mare isihast îi scria unuia din fiii duhovniceşti: “Cercetează dacă tu ai în tine credinţă sau te domină raţiunea. Dacă tu te vei lăsa cu totul în voia lui Dumnezeu, iată, că ai înţeles ce este credinţa şi, cu siguranţă, Dumnezeu va veni în ajutorul tău. Atunci, chiar dacă eşti încercat de mii de ori şi satana te ispiteşte pentru a-ţi slăbi credinţa, preferă mai bine de mii de ori moartea şi nu asculta raţiunea! Uşa tainelor se va deschide pentru tine şi te vei minuna constatând că înainte erai legat cu lanţurile raţiunii şi că acum zbori cu aripi dumnezeieşti pe deasupra pământului şi că respiri un alt aer, un aer de libertate, de care alţii sunt lipsiţi. Şi invers, dacă tu constaţi că raţiunea te domină şi că la cel mai mic necaz te tulburi şi cazi în deznădejde, să şti, că încă n-ai credinţa şi nădejdea în Dumnezeu”.

5. Pentru a-şi întări duhovniceşte călugăriţele sale şi a le stimula zelul pentru dobândirea umilinţei, Bătrânul Antim zicea: “Pentru că n-avem dragostea de Dumnezeu pentru a împlini virtuţile, să avem cel puţin smerenie! Puţinul pe care îl vom împlini va fi astfel socotit egal cu marile lucrări şi lupte ascetice a vechilor călugări. Unii dintre ei n-au şovăit să-şi verse sângele, alţii au fost aruncaţi în mare, alţii au practicat ani îndelungaţi o nevoinţă aspră în pustie, alţii au fost tăiaţi în bucăţi de către călăi. În ce ne priveşte, să înlocuim toate aceste chinuri prin smerenie! Doresc să vă dau câteva sfaturi în acest sens. Vine o persoană şi-ţi spune câteva lucruri. Cuvintele ei îţi pătrund ca o sabie în măruntaie. Nu răspunde, ci proşterne-te la pământ pentru a părăsi lupta! Un altul te insultă, îţi spune cuvinte care-ţi ard sufletul, atingând zelul tău, străpungându-ţi inima. Păstrează-ţi liniştea şi proşterne-ţi faţa la pământ, ca sabia aceasta să treacă pe deasupra ta. Pentru umilinţa ta, Dumnezeu te va răsplăti aşa cum l-a răsplătit pe cel ce a purtat marile lupte ale nevoinţei ascetice sau a suferit martiriul”.

6. La întrebarea: “De ce nu acceptă să fie episcop?”, Bătrânul Eusebiu răspundea: “A fi episcop nu-i greu şi, dacă aş fi dorit, aş fi putut deveni! Dar a deveni om a lui Dumnezeu, este dificil!“

7. Bătrânul Filotei zicea: “Credinţa îl duce pe om la frică. Ce frică? Frica de păcat! Omul se teme să nu-L supere pe Dumnezeu. Cel ce se teme se smereşte. Şi smeritul are pe Duhul Sfânt în el”.

8. Bătrânul Amfilohie spunea, referitor la omul mândru: “Omul mândru nu atrage pe nimeni. Şi dacă atrage pe cineva, acela se va îndepărta repede! Legătura duhovnicească este indisolubilă numai când există suflet de copil, nevinovăţie şi sfinţenie”.

9. Extras din testamentul duhovnicesc al Bătrânului Porfirie: “Îi implor pe toţi ce m-au cunoscut să se roage pentru mine căci şi eu smeritul m-am rugat pentru voi. Dar, acum când eu plec la cer, am sentimentul că Dumnezeu îmi va zice: «ce vrei să faci aici?» Şi eu n-am decât un lucru să-I răspund: «Doamne, eu nu sunt vrednic să fiu aici, dar dragostea Ta să facă ce vrea cu mine!» Aşa că eu nu ştiu ce voi deveni. Doresc, însă, ca dragostea lui Dumnezeu să lucreze”.

10. Următoarele cuvinte ale Bătrânului Porfirie asupra umilinţei merită să fie citate: “Ascultarea duce la smerenie, smerenia la discernământ, discernământul la intuiţie şi intuiţia la clarviziune. Să fim smeriţi, dar să nu discutăm asupra smereniei. Discuţiile asupra smereniei sunt o capcană a diavolului, şi duc la deznădejde şi la inerţie duhovnicească, pe când adevărata smerenie duce la nădejde şi la împlinirea pruncilor lui Hristos. Pentru ca un om să se schimbe, trebuie ca harul lui Dumnezeu să vină asupra lui şi pentru ca harul să vină, trebuie să te smereşti. Creştinii trebuie să evite religiozitatea bolnăvicioasă, atât aerul de superioritate pentru virtuţile lor cât şi complexul de inferioritate din cauza păcatelor lor. Una este complexul de inferioritate şi alta smerenia. Una este melancolia şi alta pocăinţa!”

11. Bătrânul Ioil zicea adesea despre sine: “Eu mă asemăn cu un arici. Când îl observi, calci pe un spin şi sângerezi”. Alteori, argumentând viaţa călugărească, explica: “Fără umilinţă, omul nu poate vedea faţa lui Dumnezeu. Pentru trup, smerenia stă în ajunare, priveghere, în a duce o viaţă aspră şi austeră, în a practica în general, asceza. Smerenia, pentru suflet, constă în a trăi retras. Asceza şi viaţa retrasă, iată două mijloace care păstrează atât trupul cât şi sufletul în smerenie. Acestea două îl fac pe călugăr: el îşi smereşte trupul prin asceză şi sufletul prin viaţă retrasă”.

12. Acelaşi Bătrân face deosebire între demnitatea omului şi demnităţile din lume: “În lume sunt oameni care posedă anume demnităţi şi alţii care nu posedă. Primii, orice s-ar întâmpla şi oriunde ar fi, sunt respectaţi şi iubiţi. Dacă vor sau nu, demnitatea respectivă în mod natural îi plasează în prim plan, în avanscenă. Pe de altă parte, cei ce n-au demnităţi, curg ca o contragreutate în apele societăţii şi se cufundă. Neavând demnităţi, care să-i situeze în prim plan, le caută cu îndârjire. Demnităţile lumii sunt pentru ei ca un dop de plută: cu cât este mai mare, cu atât mai mult speră să readucă contragreutatea la suprafaţă, care prin ea însăşi nu poate decât să rămână la fund! Acesta este motivul pentru care mulţi se zbat pentru dobândirea demnităţii lumeşti. Una este demnitatea şi altceva demnităţile lumeşti!”

13. Bătrânii aveau o părere proastă despre ei înşişi. Bătrânul Ieronim zicea în felul său caracteristic: “Aş vrea să fiu un vierme al pământului pe care toţi îl strivesc. Aş vrea ca nimeni să nu-mi dea atenţie şi ca nimeni să nu mă iubească. Eu vreau să-L iubesc doar pe Dumnezeu, eu vreau să-L văd doar pe Dumnezeu!”

14. Bătrânul Epifanie repeta adresa: “Am făcut un acord cu Dumnezeu. Eu să-mi golesc buzunarele şi El să mi le umple. Dumnezeu n-a trădat niciodată acordul, dar eu da! Şi Dumnezeu nu S-a plâns!”

15. Bătrânul Iacob proceda la fel şi zicea: “Sume considerabile de bani au trecut prin mâinile mele, dar toate au destinaţia lor: suferinzii, săracii, cei ce au nevoie. În fiecare lună eu dau cele necesare, hrană şi bani, la familiile care au nevoie. Îi dau un ban lui Dumnezeu şi El îmi restituie zece!”

16. Bătrânul Gheorghe vorbea adesea de milostenie: “Dacă te rogi fără a face milostenie, rugăciunea ta este o lucrare moartă. Mâna ta să fie mereu deschisă pentru a da! Faceţi milostenie cu văduvele şi orfanii. Milostenia şi rugăciunea au aceeaşi valoare”.

17. Când se preocupă să facă milostenie, o seamă de creştini aleg persoanele. Bătrânul Ieronim dă sfatul tocmai invers: “Când faci milostenie, nu căuta dacă persoana respectivă este vrednică sau nu. Dă ce poţi, fără a face deosebire între oameni! Milostenia spală sumedenie de păcate”. Şi adăuga: “Dacă-ţi oferă cineva ceva primeşte, ca să nu opreşti harul lui Dumnezeu să se coboare peste cele ce dă, iar tu, în felul acesta vei arăta că eşti smerit. Dacă n-ai deja ceea ce ai primit, păstrează. Dacă ai deja, dă-le celui ce n-are”.

Vezi și Scurtă biografie a părinților pomeniți în carte

Sursă: Cuvintele Bătrânilor, Părintele Dionysios Tatsis, Colecția Isvoare duhovnicești IX, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2004, traducere de ÎPS Andrei al Alba-Iuliei

Recomandăm preluarea doar parțială a textului, cu continuare (link) spre pagina de față. Mulțumim!