VIDEO: Alte cinci cuvinte ziditoare de suflet de la Părintele Pimen Vlad, starețul Chiliei Intrarea Maicii Domnului în Biserică, Schitul Lacu, Muntele Athos (ianuarie/februarie 2021)

Îmbrățișarea lui Dumnezeu

Dragostea este învăluită în smerenie

Rugăciunea de mulțumire e mai puternică!

Cărțile duhovnicești – balsam sufletesc

Despre îmbrățișări și… vaccin

Realizator Cristi Bumbenici

Mai multe informații cu și despre Părintele Pimen găsiți urmând categoria: Pimen Vlad 

AUDIO: Gheronda Efrem din Arizona – „Dacă… dragoste nu am, nimic nu sunt!” (subtitrare Ro)

AUDIO: Gheronda Efrem din Arizona – „Dacă… dragoste nu am, nimic nu sunt!” (subtitrare Ro)

Continuarea cuvântului despre dragoste de aici:
AUDIO: Cuvânt al Gherondei Efrem din Arizona despre dragoste (subtitrare Ro)

Subtitrare RO Dinu Elena / Dacă găsiți folositoare traducerile, vă recomandăm abonarea la acest canal YouTube.

SPRIJINIȚI ACTIVITATEA BLOGULUI NOSTRU!

AUDIO: Cuvânt al Gherondei Efrem din Arizona despre dragoste (subtitrare Ro)

Cuvânt al Gherondei Efrem de Arizona despre dragoste.

Subtitrare RO Dinu Elena / Dacă găsiți folositoare traducerile, vă recomandăm abonarea la acest canal YouTube.

Dacă subtitrarea în limba română nu intră automat, dați click în bara de jos a clipului, pe Subtitles/CC .

SPRIJINIȚI ACTIVITATEA BLOGULUI NOSTRU!

30 de cuvinte ziditoare de suflet de la Sfântul Nicolae Velimirovici

Sufletul – mai de preţ decât trupul

Timpul este pasărea care te împodobeşte cu penele sale pestriţe, dar care va şi veni să smulgă cele ale sale. Dacă te vei lega cu sufletul prea mult de pene, timpul va smulge împreună cu penele şi sufletul. O, cât de urâtă va fi atunci goliciunea ta!

Necredinciosul îşi este sieşi călău

Când omul îşi întoarce faţa către Dumnezeu, toate drumurile duc la Dumnezeu. Când omul, însă, îşi întoarce faţa de la Dumnezeu, toate drumurile duc spre prăpastie. Cine se leapădă cu totul de Dumnezeu, şi cu buzele şi cu inima, acela nu săvârşeşte în viaţă nimic altceva decât cele ce duc la desăvârşita lui surpare, şi trupească şi sufletească. De aceea, nu te grăbi să cauţi călău pentru cel necredincios. El însuşi l-a găsit în sine, unul mai de încredere decât cel pe care i l-ar da lumea întreagă.

Tăcere

Despre trei lucruri nu te grăbi să vorbeşti: despre Dumnezeu, până ce nu-ţi întăreşti credinţa în El; despre păcatul altuia, până ce nu-l cunoşti pe al tău; şi despre ziua de mâine, până ce nu se luminează de ziuă.

Slăbănogul

Facerea de rău este o slăbiciune, nu o putere. Rău-făcătorul este un slăbănog, nu un viteaz. De aceea, socoteşte-l întotdeauna pe cel ce-ţi face rău ca fiind mai slab decât tine şi, aşa cum nu te răzbuni pe un copil neputincios, tot aşa nu căuta să te răzbuni nici pe făcătorul de rele. Căci el nu este făcător de rele după putere, ci după slăbiciune. În acest fel, vei strânge putere în tine şi te vei asemăna mării, care nu se revarsă pentru a îneca pe orice copil ce aruncă în ea cu pietre.

Moartea întemniţaţilor

– Cultură şi progres! se laudă un întemniţat al vieţii către alt întemniţat al vieţii. – Vrei să zici: curăţirea şi luminarea închisorii! Dar cine ne va străpunge zidul închisorii? îl întreabă întemniţatul pe întâiul întemniţat. Şi două cuvinte, cu două inimi, se afundă în pivniţa închisorii.

Nu te mândri cu înţelepciunea

Nu te mândri cu înţelepciunea. Nici cu a altuia, căci nu este a ta. Nici cu a ta, căci dacă te mândreşti cu ea, înseamnă că nu ai îndeajuns. Nicio lampă de gaz nu arde până ce nu i se pune gaz. Toate lămpile pot fi umplute, dar lampa înţelepciunii – niciodată.

Adevărul este Fiinţă

Adevărul nu este un gând, nu este o vorbă, nu este o legătură între lucruri, nu este o lege. Adevărul este Fiinţă. Adevărul este putere dătătoare de viaţă, care la toate dă viaţă. Adevărul este fiinţă, care cuprinde toate fiinţele. Adevărul este precum aerul, dar nu este aer, în care înoată toate fiinţele; este precum lumina, dar nu este lumină, în care strălucesc toate fiinţele în cer şi pe pământ. Adevărul este Fiinţă. Puţine sunt în lume limbile care, asemenea limbii Slave, să aibă un cuvânt atât de potrivit şi grăitor pentru Ceea ce este. Adevărul este ceea ce este veşnic acelaşi. Nimic nu este veşnic acelaşi şi neschimbat şi întocmai sieşi, fără numai Adevărul.

Alcătuirea acestei vieţi

Viaţa aceasta nu ar putea fi închipuită fără de acestea trei: fericirea, nefericirea şi moartea. Puţină fericire, puţină nefericire şi moartea fac cu putinţă această viaţă. Chimia morală a acestei lumi este mult mai uimitoare decât chimia fizică. Fericirea este darul lui Dumnezeu, nefericirea – îngăduinţa lui Dumnezeu, iar moartea – biruinţa lui Dumnezeu. Fericirea neîntreruptă, fără amestecul nefericirii, ar ajunge să fie lipsită de culoare şi plictisitoare. Nefericirea nesfârşită, fără moarte, ar preschimba această viaţă într-un iad fără scăpare. În fericire, oamenii nu vor să-şi amintească de Dumnezeu; chiar şi în nefericire nu vor să-şi amintească de Dumnezeu; la moarte, însă, sunt siliţi s-o facă.

Întregul – mai lămurit decât partea

Totdeauna întregul este mai lămurit decât o parte a întregului. Aceasta, de bună seamă, din pricina noimei şi a unităţii întregului. Este mai lesne de văzut stejarul decât ghinda din stejar. Este mai lesne de văzut trăsura decât roata trăsurii. Mai lesne se vede omul, decât mâna omului. Natura, în întregul ei, se vede mai lesne decât orice lucru din natură. Dumnezeu este mai lămurit vederii decât natura şi decât tot ce fiinţează în natură. Dar dacă omul îşi aţinteşte privirea asupra ghindei din stejar, ghinda se arată mai lesne vederii decât stejarul; dacă îşi aţinteşte privirea asupra roţii, roata se vede mai bine decât trăsura; dacă priveşte mâna, mâna se vede mai bine decât omul; dacă îşi aţinteşte privirea asupra oricărui lucru din natură, lucrul acela se vede mai lesne decât natura; şi dacă îşi aţinteşte privirea asupra naturii, natura ajunge mai lămurită vederii decât Dumnezeu. Însă această limpezime a părţii este vremelnică, pe când limpezimea întregului este dăinuitoare. De aceea Dumnezeu este cea mai mare şi cea mai dăinuitoare limpezime.

Răsunetul sufletului tău

Natura întreagă se aseamănă unui pian mare, în care făpturile sunt, de fapt, clape. Orice clapă ar atinge omul, poate auzi ecoul sufletului său.

Simţurile, gândirea şi mintea

Gândirea are în slujba ei cinci simţuri; mintea are un singur simţ. Simţul minţii este gândirea. Raţionali sunt acei oameni la care gândirea stăpâneşte peste simţuri. Oamenii inteligenţi însă sunt mai presus decât cei raţionali, aşa cum cei raţionali sunt mai presus decât cei care se călăuzesc după simţuri. Inteligenţi sunt oamenii la care mintea stăpâneşte în chip desăvârşit peste gândire, adică la care mintea primeşte doar experienţa adusă de raţiune, ca material brut, pe care-l preschimbă în ceva cu totul deosebit şi care nici nu mai seamănă cu experienţa adusă de raţiune – întocmai cum stomacul primeşte din afară hrană şi-o preface în sânge, adică în ceva cu ce nu se aseamănă cu hrana primită. Însă oamenii la care gândirea stăpâneşte mintea şi la care experienţa gândirii rămâne singurul conţinut – nemistuit – al minţii, îşi pierd minţile. După cum se vorbeşte despre un stomac stricat şi despre hrană nemistuită, tot aşa se poate vorbi despre o minte stricată şi despre o experienţă – nemistuită – nepreschimbată în viaţă. Şi aşa precum un organism din prea multă hrană şi fără putinţa de a o mistui ajunge să slăbească, tot aşa şi mintea ajunge să se întunece din mult prea multă experienţă şi cunoaştere – atunci când pierde puterea de control asupra cantităţii şi puterii de preschimbare a acestora în ceva cu totul neasemuit.

Nu te încrede în fericire

Când ai bogăţie, cugetă cum să rabzi cu vrednicie sărăcia. Când eşti fericit, cugetă cum să rabzi cu vrednicie nefericirea. Când te laudă oamenii, cugetă cum să rabzi cu vrednicie defăimările lor. Şi, toată viaţa ta, cugetă cum să mori cu vrednicie.

Cinci imbolduri

Sunt cinci imbolduri de căpetenie, după care se călăuzesc oamenii în faptele lor: 1. câştigul personal cu desfătarea proprie; 2. legătura de rudenie sau de sânge; 3. legile comunităţii; 4. conştiinţa; 5. simţământul prezenţei Dumnezeului Celui Viu. Primele trei impulsuri le întâlnim şi la animale; cel de-al patrulea la mulţi oameni, iar cel din urmă doar la unii oameni. Să ne exprimăm într-un limbaj militar: impulsul al cincilea este asemeni primei linii a frontului pe care, dacă omul o pierde, se retrage şi cade în a doua linie a frontului (şi anume impulsul al patrulea), pe care dacă îl pierde omul se retrage şi cade în a treia linie a frontului (şi anume al treilea impuls), pe care dacă omul îl pierde se retrage şi cade în a patra linie a frontului (şi anume al doilea impuls), pe care dacă îl pierde omul se retrage şi cade în a cincea linie a frontului (şi anume întâiul impuls). Aşa merge decăderea omului – decăderea şi pierzania. Zicem şi pierzania pentru că omul poate pierde şi ultima linie a frontului (respectiv impulsul cel dintâi), şi atunci nu-i rămâne nimic decât nepăsarea tocită faţă de toate, deznădăjduirea şi sinuciderea.

Natura, oglinda omului

Teoriile despre egoism nu se pot îndreptăţi prin natură. Oamenii se grăbesc foarte să arunce vina asupra altuia pentru răul lor. Natura se călăuzeşte după oameni. Natura îşi rânduieşte firea după stările sufleteşti ale omului. Câtă vreme Adam s-a supus lui Dumnezeu, şi natura i s-a supus. Însă când el s-a răzvrătit împotriva lui Dumnezeu, şi natura s-a răzvrătit împotriva omului. Aşa cum anumite gânduri, dorinţe sau patimi puternice lucrează asupra întregului organism şi asupra nervilor omului până la vârf, tot aşa şi firea, starea sufletească, credinţa şi moralitatea omului lucrează asupra întregii naturi de la un capăt la altul. Răutatea omului poate umple întreaga natură de răutate, iar mila omului poate preschimba întreaga natură prin milostivire. La noi, în Balcani, şi astăzi poporul crede că ploile, seceta, grindina, anii roditori ori neroditori, sănătatea şi molimele ţin de curăţia morală a poporului. Aceasta este cea mai veche şi cea mai trainică credinţă a tuturor popoarelor de pe pământ. Pentru sfinţi, natura este milostivă; pentru cei nesfinţiţi şi necuraţi, e răzbunătoare. Natura este, aşadar, oglinda omului. Aşa cum este omul, aşa şi natura îl înfăţişează în sineşi. Nu este nicio lege a egoismului în natură. Dar oamenii egoişti, când ajung la culmea egoismului, îşi privesc faţa urâţită în oglinda naturii şi pun urâţenia lor pe seama oglinzii. Dar când a dat socoteală oglinda de faţa urâţită, pe care trebuie s-o arate aşa cum este?

Fapte, legi şi Аdevărul

Copiii pătrund până la fapte; oamenii obişnuiţi pătrund până la legi; numai oamenii duhovniceşti pătrund până la Adevăr. Fapta se poate măsura, legea se poate descrie, însă Adevărul nu se poate nici măsura, nici descrie. Cel ce stă în Adevăr poate simţi Adevărul, însă nu-l poate vesti prin cuvinte acelora care stau în afara Adevărului, în cercul faptelor şi al legilor. Faptele şi legile ascund şi mărginesc Adevărul şi nu îngăduie să se vorbească despre Adevăr altfel decât prin ele. De aceea, când vorbesc despre Adevăr, oamenii duhovniceşti se coboară la măsura copiilor sau a oamenilor obişnuiţi.

Lucrarea tăcută a lui Dumnezeu

Nenumăraţi oameni lucrează, de dimineaţă şi până seara, la lumina Soarelui, fără să privească la Soare, fără să simtă Soarele, fără să cugete măcar o dată la Soare! Nenumăraţi oameni îşi petrec veacul în lumină, cu puterea şi cu ajutorul lui Dumnezeu, fără măcar să privească la Dumnezeu, fără să cugete măcar o dată la Dumnezeu! Şi Soarele tace fără mânie, şi continuă să lumineze neîncetat. Şi Dumnezeu tace fără de mânie, şi continuă să ajute neîncetat. Însă, când se face întuneric, când cade ceaţa, când ciupeşte gerul, atunci oamenii îşi aduc aminte de Soare, îşi întorc privirea spre Soare, laudă Soarele, suspină după Soare. Tot aşa, când încep suferinţele, lipsurile, chinurile în neputinţă şi strâmtorările fără ieşire, oamenii îşi aduc aminte de Dumnezeu, îşi întorc privirea spre Dumnezeu, Îl laudă pe Dumnezeu şi suspină după Dumnezeu.

Omul este chip pentru om

Oamenii pe care îi întâlneşti să fie pentru tine chipuri vii ale binelui sau răului din tine. Ţine-ţi neîncetat gândurile şi dragostea asupra chipurilor bune, ca şi tu să ajungi astfel chip al binelui, pentru fraţii tăi.

Adevărul şi binele

Adevărul nu poate fiinţa fără bine, nici binele fără adevăr, nici amândouă fără roadele lor. Aceasta este pecetea dumnezeiască cu care se pecetluieşte tot lucrul şi toată fiinţa, din toate lumile. Până ce nu se deschide toată pecetea, nu este cu putinţă a înţelege nici o făptură şi nici o fiinţă, de la cea mai mică la cea mai mare. Prin osteneala lor, oamenii nu pot ridica decât a treia parte din pecetea cea tainică. Numai Cel ce a pecetluit-o o poate desface cu totul. Îngrijeşte-te neîncetat de curăţia inimii, ca să ţi se deschidă pecetea oricărei taine din lume. Căci adevărul oricărui lucru este ca şi oglinda care niciodată nu se înceţoşează şi în care omul îşi poate vedea frumuseţea cea cerească.

Suflete simple

La noi, în Balcani, încă se mai întâlnesc, prin satele de munte, suflete simple cu atâta bogăţie de bunătate şi neprihănire, încât dacă ar fi aduse pe orice bulevard din cele cinci capitale, v-aţi aduce aminte, vrând, nevrând, de povestea comorii ascunse în pământ. Ce s-ar întâmpla cu aceste suflete simple, plinite de bunătate şi de curăţie, dacă ar studia şaptezeci şi şapte de filosofii şi teologii de la oraş? S-ar întâmpla, fără nici o îndoială, acelaşi lucru ca şi cu omul sănătos care ar înghiţi şaptezeci şi şapte de pilule potrivite unui om bolnav. S-ar îmbolnăvi! Filosofiile şi teologiile se înmulţesc acolo unde se înmulţeşte vlăguirea duhovnicească. Acolo unde este boala, acolo-i şi medicina. Legătura între credinţă şi sistemele filosofiei şi teologiei este asemenea legăturii dintre igienă şi medicină.

Lumea ne sperie, Adevărul ne îmbărbătează

Cine merge după Soare şi vede numai ceea ce-i arată Soarele, acela n-a făcut încă niciun pas în cercul lăuntric al fiinţei, ci, privind la cariatidele din faţa muzeului, a uitat să mai intre în muzeu. Cine merge după Soare şi, râzând ziua întreagă, se sprijină din trandafir în trandafir, după apusul Soarelui se va întoarce plângând, sprijinindu-se din spin în spin. Soarele ne descoperă slovele; înţelegerea ne învaţă să citim cuvintele, dar numai Dumnezeu este legătura între cuvinte şi înţelesul lor. Viaţa ne învaţă cele trecătoare, moartea întăreşte învăţătura vieţii, dar Dumnezeu respinge amândouă învăţăturile. Viaţa ne numără zilnic prin fapte; moartea ne înfricoşează zilnic cu coasa legii, iar Adevărul ne îmbărbătează zilnic: „Nu vă temeţi! Eu v-am pregătit loc de cinste deasupra faptelor şi am rupt coasa legii”.

Opreliştea virtuţii

Mulţi cred că dacă ar fi trăit în alte împrejurări ar fi fost oameni mai buni. Bogatului i se pare că opreliştea virtuţii este bogăţia, săracului – sărăcia, învăţatului – ştiinţa, celui simplu – simplitatea, bolnavului – boala, celui sănătos – sănătatea, bătrânului – bătrâneţea, iar tânărului – tinereţea. Însă aceasta e doar o închipuire şi o recunoaştere a înfrângerii morale. Ca şi când un ostaş nevolnic ar căuta să se mângâie: „În acest loc voi fi biruit, să fiu trimis altundeva şi voi fi viteaz!” Ostaşul adevărat este întotdeauna viteaz, fie că rămâne la locul său, fie că este răpus. Dacă Ţarul Lazăr ar fi dat bir cu fugiţii din Kósovo, ar fi fost socotit un înfrânt; însă pentru că a rămas la locul său până la sfârşit şi a căzut, este socotit biruitor. Adam în Rai şi-a pierdut credinţa; Iov în groapa de gunoi şi-a întărit credinţa. Prorocul Ilie niciodată n-a spus: „Foamea mă împiedică să ascult de Dumnezeu!”. Nici Împăratul David n-a spus: „Coroana mă împiedică să ascult de Dumnezeu!”.

Duhul împotrivirii

Oricine se împotriveşte legii lui Dumnezeu va începe în curând să se împotrivească şi legii naturale şi sociale. Oricine se împotriveşte voii lui Dumnezeu va începe în curând să se împotrivească voii oricui. Oricine se împotriveşte autorităţii lui Dumnezeu va începe în curând să se împotrivească autorităţii oricui. Oricine se împotriveşte dragostei lui Dumnezeu va începe în curând să se împotrivească şi dragostei de mamă, de soţie, de copii şi de prieteni. Dragostea unui astfel de om se va preface în iubire de sine, iubirea de sine în deznădejde, iar deznădejdea este calea cea mai scurtă către sinucidere.

Legile firii

Niciodată nu s-a vorbit atât despre legile firii ca în timpul nostru, niciodată oamenii nu s-au simţit mai înrobiţi de aceste legi ca în timpul nostru. Desele revoluţii şi războaie – dovadă a celor spuse – sunt ca nişte buboaie stoarse cu verigi de fier. Desele revoluţii şi războaie, facerile de rău şi sinuciderile sunt dezminţirea cea mai limpede a tuturor cuvântărilor oamenilor de azi despre libertate şi progres. Nicicând nu s-a propovăduit atât respectul legilor firii ca în timpul nostru. Însă de ce nu îndrăzneşte nimeni să propovăduiască dragostea faţă de legile firii? Fiindcă toţi oamenii ar simţi dezgust faţă de o astfel de propovăduire. Iar oamenii duhovniceşti ştiu că legile firii sunt doar slugi ale dragostei veşnice şi că omul este mai de preţ decât legile firii. Oricât de mult s-ar socoti respectul a fi o virtute, e totuşi o virtute mai mică decât dragostea. Şi când această virtute mai mică se cere faţă de un lucru aşa de mare precum legile firii, atunci unde şi cât de mare este obiectul celei mai înalte virtuţi, al dragostei? Obiectul dragostei este acolo unde legile îşi pierd puterea şi de unde îşi primesc puterea.

Conţinutul istoriei

Conţinutul principal al istoriei omenirii este rezolvarea şi întocmirea legăturilor oamenilor cu Dumnezeu. Tot ce rămâne sunt episoade şi trăsături de mai mică însemnătate. Perioadele istoriei omenirii înfăţişează fluxul sau refluxul omului faţă de Dumnezeu. În vremea fluxului, marii artişti îşi găseau inspiraţia în Dumnezeu, în vremea refluxului, marii artişti îşi găseau inspiraţia în natură. Acestea se pot numi artă de primă mână şi artă de mâna a doua. Arta cea dintâi este mai mult bărbătească şi dramatică; a doua, mai mult feminină şi lirică. Când tatăl lipseşte, atunci mama primeşte oaspeţii şi întreţinându-se cu ei, le spune ce a auzit de la tatăl. Fiecare reflux, adică fiecare alunecare de la contemplarea lui Dumnezeu la contemplarea naturii, înseamnă încopilărirea oamenilor. Fluxul este sănătate duhovnicească, refluxul este boală duhovnicească. Firesc este ca omul matur să părăsească atracţia dulceagă a naturii, a firii, şi să-şi iuţească paşii către tărâmul înalt al celor mai presus de fire, către împărăţia adevărată a lui Dumnezeu. Precum spune un poet persan: „Pruncul micuţ şi neputincios se ţine de fusta mamei sale. Însă când creşte şi se face mare El merge în rând cu tatăl său. Şi, iată, tu te ţii aşa tare de mama ta: de corpurile şi elementele firii, încât, crescut mare, nu te mai alături Tatălui tău cel preaînalt.” Sa’ad Uddin Mahmud Shabestari: „Secret Rose Garden” (John Murray, 1920)

Se cuvine să ne aducem aminte de întâmplarea cu Iisus cel de 12 ani, când Maica Sa l-a găsit în Biserică, după multă căutare şi rătăcire. „Pentru ce mă căutaţi?”, i-a întrebat Hristos. „Oare nu ştiaţi că întru cele ale Tatălui meu mi se cade a fi?”.

Egalitatea

Dumnezeu nu este Dumnezeul egalităţii, ci al dragostei. Egalitatea ar înlătura toată dreptatea şi toată dragostea, ar înlătura toată moralitatea. Oare soţul îşi iubeşte soţia din pricina egalităţii? Mama îşi iubeşte oare copilul din pricina egalităţii? Prietenul îşi iubeşte oare prietenul din pricina egalităţii? Inegalitatea este temelia dreptăţii şi reazemul (sprijinul) dragostei. Câtă vreme dăinuieşte dragostea, nimeni nu se gândeşte la egalitate. Câtă vreme domneşte dreptatea, nimeni nu vorbeşte despre egalitate. Când se pierde dragostea, oamenii vorbesc despre dreptate şi gândesc la egalitate. Când, odată cu dragostea, piere şi dreptatea, oamenii vorbesc despre egalitate şi se gândesc la imoralitate. Adică, când morala piere, imoralitatea îi ia locul. Din mormântul dragostei răsare dreptatea, din mormântul dreptăţii răsare egalitatea.

Tăcere

Tăcerea a fost iubită de toate sufletele mari, deoarece au simţit adânc adevărul acelei zise din popor: „vorba bună e de-argint, iar tăcerea-i de aur”. Orice om cugetător a cunoscut, prin sine însuşi, că el nu-i ceea ce spune despre sine, ci ceea ce tăinuieşte. Nu ceea ce tăinuieşte dinadins, ci ceea ce tăinuieşte din nevoie, pentru că este de negrăit. Discuţiile noastre în societate sunt ca mărunţişul de bani cu care ne răscumpărăm pe noi înşine, pe câtă vreme banul cel scump rămâne în noi, nearătat. Sau: noi ne înfăţişăm societăţii prin fotografii făcute în pripă, pe câtă vreme adevăratul nostru chip duhovnicesc rămâne în noi, nearătat. De altfel, toate stihiile mari sunt tăcute, şi Însuşi Dumnezeu mai tăcut decât toate; pe câtă vreme toate făpturile mici sunt gălăgioase. Ce minune este, aşadar, că toate sufletele mari sunt tăcute?

Cuvântul dragoste

Dumnezeu a dat oamenilor cuvântul dragoste, ca să numească cu acest cuvânt legătura lor cu El. Când oamenii întrebuinţează rău acest cuvânt şi îi schimbă menirea, şi încep să numească cu el legătura lor cu pământul, atunci acest cuvânt slăbeşte în legătură cu Dumnezeu. Cuvintele îşi pierd puterea tainică şi dumnezeiască dacă sunt rău întrebuinţate, şi ajung ca şi moarte. Ca un pom din miazănoapte sădit la miazăzi, care se veştejeşte şi se usucă.

Sufletul nu ştie de oboseală

„Dă-mi odihna trupului!”. După o dreaptă înţelegere, aceasta înseamnă: dă-mi somnul!

„Dă-mi odihna sufletului!”. După o dreaptă înţelegere, aceasta înseamnă: dă-mi-L pe Dum­nezeu! Vrednic de râs este chiar şi gândul că sufletul, care îi împrumută trupului din puterea sa, poate obosi aşa de repede precum trupul şi are nevoie să se odihnească aşa de mult ca trupul. Noaptea, sufletul lucrează ca şi ziua; noaptea, el rezumă şi-şi mistuie lecţia sa de peste zi. Noaptea, sufletul îşi rosteşte asupra omului înfricoşata sa judecată pentru toată lucrarea din ziua ce a trecut. Pustnicii din Sfântul Munte, şi îndeobşte pustnicii din Răsărit, au obiceiul de a dormi mai mult ziua, iar noaptea şi-o petrec în cugetare şi rugăciune. Acest lucru este de căpătâi pentru sufletul lor. În liniştea şi-n întunericul nopţii, când încetează lucrarea simţurilor, sufletul lucrează nestingherit şi mai cu spor. Dar şi ziua, prin somn şi rugăciune, lucrarea simţurilor omului este mărginită, ceea ce ajută iarăşi la lucrarea mai liberă şi mai vioaie a sufletului. Neîntrerupta părtăşie a sufletului omului duhovnicesc cu lumea nevăzută şi nematerialnică face, de bună seamă, ca şi visele sale să se deosebească de cele ale oamenilor trupeşti.

Marii rugători cunosc din cercare că sufletul nu oboseşte. Iar oamenii care nu au învăţat sau care s-au dezobişnuit să stea în părtăşie cu Dumnezeu, prin cugetare şi rugăciune, vorbesc neîncetat despre „oboseală sufletească”. Însă acea „oboseală sufletească” a lor nu este nimic altceva decât tirania hiperactivităţii simţurilor asupra sufletului nelucrător şi îngrădit.

Prietenie şi vrăjmăşie

Omul nu poate urî niciodată un vrăjmaş neştiutor la fel cât un vrăjmaş imoral. Vrăjmaşul din neştiinţă nu este niciodată atât de respingător ca vrăjmaşul din răutate. Ne facem vrăjmaşi unui om atunci când îi cunoaştem însuşirile rele, dar nu-i cunoaştem însuşirile bune. Ajungem prietenii unui om când luăm seamă la însuşirile lui bune, dar le întrevedem pe cele rele. Tăria prieteniei ori a vrăjmăşiei noastre faţă de oameni nu ţine, aşadar, de ceilalţi, ci de noi înşine, de cunoaşterea şi de pătrunderea noastră.

Când vom fi fericiţi?

Dumnezeu îi va răsplăti pe cei credincioşi Lui (adică pe cei asemănători Sieşi) cu fericire – şi nu cu fericirea animalului, ci cu fericirea lui Dumnezeu. Dumnezeu nu va întârzia cu răsplata, dar nici nu se va grăbi. Oare ţăranul aşteaptă să primească rodul grâului de îndată ce-l seamănă? Sau conducătorul de care aşteaptă, oare, laurii în vremea alergării? Sau corăbierul aşteaptă, oare, să vadă portul în mijlocul mării? Sau stăpânul ogorului îşi plăteşte, oare, zilierii în toiul lucrului? Atunci tu, oare, pentru ce aştepţi răsplată în vremea alergării, în mijlocul oceanului şi în toiul lucrului? În această viaţă eşti trimis nu să ai fericire, ci să te faci vrednic de ea.

extras din Sfântul Nicolae Velimirovici – Gânduri despre bine şi rău, Predania, Bucureşti, 2009

SPRIJINIȚI ACTIVITATEA BLOGULUI NOSTRU!

Este posibilă o viață duhovnicească în absența iubirii? Răspunde Părintele Macarie Simonopetritul

Este posibilă o viață duhovnicească în absența iubirii?

Ierom. Macarie Simonopetritul: Iubirea este începutul și sfâr­șitul vieții duhovnicești, din moment ce Evanghelia după Ioan ne spune că Dumnezeu este iubire. Realmente nu pot să spun că am descoperit iubirea și că o posed pentru că ar însemna că mă mărturisesc ca fiind sfânt. Pe de altă parte, fără dragoste nu poate exista viață monahală, nu poate trăi mănăstirea, la fel cum nu poate rezista nici familia.

În monahism este la fel ca în viața de familie. Acolo unde nu este dragoste, nimic nu funcțio­nează. Iar dragostea înseamnă dorința de a mă depăși pe mine însumi, de a mă lepăda de egoismul meu în fața celuilalt. Dragostea este biruința lui Dumnezeu împotriva egoismului meu care mă face închis în mine însumi. Dragostea creează comuniune între persoane, iar această comuniune este imaginea relației dintre Persoanele Sfintei Treimi. Precum bucuria, la fel este și dragostea. Nu sunt lucruri ce țin de sentimental, ci sunt daruri dumnezeiești. Sunt energii ale lui Dumnezeu care însă se cultivă. Asemenea bucuriei, dragostea este dinamică. Ea progresează, sporește. Așa cum Dumnezeu este infinit, tot așa și iubirea este fără de hotar, nemărginită. Cu cât iubesc mai mult, cu atât mai mult însetez după Dumnezeu. Astfel încât monahul care iubește rugăciunea dorește să fie în comuniune cu Dumnezeu. În interiorul său se naște o sete care nu se potolește niciodată, ci dorește tot mai mult să se afle în prezența lui Dumnezeu. Mulți monahi care simt această sete după Dumnezeu sporesc în viața duhovnicească și pășesc pe alte trepte, mai înalte, ale ei. Așa se ajunge la rugăciunea neîntreruptă, neîncetată. Dar și în cadrul obștii monahale, Biserica ne oferă posibilitatea de a avea simțământul prezenței neîntrerupte a lui Dumnezeu. În timp ce în lume trebuie să mă îndepărtez uneori, să mă izolez pentru a găsi ceva mai profund, mai duhovnicesc și să-mi statornicesc relația mea cu Dumnezeu. În schimb, mănăstirea este icoana Împărăției lui Dumnezeu și o pregustare a ei. Acolo am sentimentul permanenței prezenței lui Dumnezeu, clipă de clipă. Mănăstirea este un fel de arenă în cadrul căreia mă pot lupta pentru a spori în dobândirea Împă­răției lui Dumnezeu.

/ Fragment din conferința „Viața duhovnicească după învățătura Starețului Emilianos Simonopetritul” susținută de părintele Macarie Simonopetritul în 17 octombrie 2015 la Arad. Transcriere de Augustin Păunoiu / via Pelerin ortodox

Recomandăm
Video și text: Conferința Părintelui Ieromonah Macarie Simonopetritul – „Viaţa duhovnicească după învăţătura Stareţului Emilianos Simonopetritul” (Arad, 17 octombrie 2015)

și Video: Părintele Ieromonah Macarie Simonopetritul în dialog cu tinerii (Arad, 18 octombrie 2015)

Cuviosul Dionisie Ignat de la Colciu: „Dacă nu ai dragoste, nu te mântuieşti. S-a terminat! Dumnezeu dragoste este!”

Vedeţi, părinţilor, ce frumos ne sfătuieşte Sfântul Apostol Pavel, zicând: „Roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţile, înfrânarea poftelor. Împotriva acestora nu este lege”. Vasăzică, cei care sunt ai lui Hristos şi-au răstignit trupul împreună cu patimile şi cu poftele. De trăim cu Duhul, cu Duhul să şi umblăm. Să nu fim măreţi în deşert, unul pe altul întărâtând, unuia altuia pizmuind. „Fraţilor”, zice Sfântul Apostol Pavel, „de va şi cădea vreunul în vreo greşeală, voi, cei duhovniceşti, îndreptaţi pe unul ca acela cu duhul blândeţilor, păzindu-te şi pe tine însuţi să nu cazi în ispită. Purtaţi sarcina unuia altuia şi aşa veţi plini legea lui Hristos”.

„Dacă dragoste nu am, nu-s nimica”

Dumnezeu să ne fie întru ajutor, că avem poveţe destul de frumoase şi cunoaştem cu toţii cum ar trebui să trăim în viaţa aceasta trecătoare şi plină de ispitele ispititorului, şi cu toate acestea, de multe ori alunecăm, vrând-nevrând. Dar să avem nădejde în bunătatea Maicii Domnului, care zi şi noapte se roagă pentru îndreptarea noastră la dumnezeiescul şi iubitul ei Fiu, Domnul nostru Iisus Hristos, pentru Care şi noi am lăsat cele lumeşti şi am îmbrăcat haina monahală, haina mântuirii.

Cea mai mare primejdie este omul care n-are dragoste. Dar ce greutate este pentru om ca să aibă dragoste? Învăţăturile Bisericii Ortodoxe sunt cele mai uşoare de îndeplinit, cele mai uşoare… De ce să n-ai dragoste, când în rugăciunea „Tatăl nostru” ne rugăm lui Dumnezeu să ne ierte păcatele noastre, întocmai cum le iert şi eu pe ale celui care mi-e duşman? Vezi, suntem obligaţi să avem dragoste nu numai între noi, între cunoscuţi, rude sau prieteni, ci să iubim pe tot omul. De aceea scrie Sfânta Scriptură, „să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată fiinţa ta şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi”.

Dacă nu ai dragoste eşti depărtat cu desăvârşire de Dumnezeu. Poţi să fii tu şi arhiereu şi orişice, dacă n-ai dragoste, după scrierile Sfinţilor Părinţi, te-ai depărtat de Dumnezeu. Dar ce-i lucru şi mai înfricoşat, spune Sfântul Apostol Pavel, „de-aş şti toate ştiinţele şi de-aş avea credinţă cât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nici un folos nu-mi este”. Adică, dacă dragoste nu am, nu-s nimica. „De-aş împărţi toate avuţiile mele şi de-aş da trupul meu să-l ardă, iar dragoste nu am, nici un folos nu-mi este”.

Vezi ce zice? Lucru dumnezeiesc. Dacă nu-i dragoste, te-ai depărtat desăvârşit de Dumnezeu. De-aş împărţi toate avuţiile mele săracilor, de-aş da trupul meu să-l ardă şi dacă dragoste nu ai, că Dumnezeu dragoste este, nici un folos nu-mi este. Vezi ce lucru înfricoşat? Mare lucru. Mare lucru…

Cât e de uşor a avea dragoste, şi uite cât de mult lipseşte acuma între oameni dragostea! Vezi? Şi-i cea mai mare. Faci canon, te duci la biserică, faci mătănii, te baţi cu capul de pământ… dacă n-ai dragoste, nici un folos nu este. Ei, dragostea! Dacă ai dragoste, ferice de tine că trăieşti pe faţa pământului, şi ai toată speranţa că Dumnezeu te mântuieşte, măcar cum ai fi. Când ai dragoste, n-ai răutate – dar dacă n-ai dragoste, ai răutate, şi unde-i dragoste s-a sălăşluit harul Sfântului Duh în inima şi în mintea şi în creierul tău, şi în toate ale tale. Dar dacă ai urâciune, i-acolo ispititorul. Ei, Doamne, Doamne! Domnul să ne lumineze şi să ne învrednicească părţii celor mântuiţi!

„Unirea face puterea”

Mare necaz este că noi, românii, avem o mare slăbiciune: nu ne iubim între noi, suntem gata la orice pas să ne distrugem unul pe altul, neamul nostru, ne urâm, ne pizmuim. Îmi pare rău că trebuie să spun lucrul acesta, pentru că eu sunt român şi aşa mă consider, ca un bun român, şi-mi iubesc neamul meu.

Dar e dureros, tare dureros. N-avem darul ăsta al unirii. Românii care se duc în America, la toţi le e ruşine să se prezinte, să spună: „Măi, sunt român, orice s-ar întâmpla”. Nu. Ei, dacă învaţă engleza, de-acuma le e ruşine să mai spună că-s români şi se unesc cu alţii. Pe când grecii, cinci familii dacă au, se duc deoparte şi de-acuma ei fac, prima dată, şcoală. Şcoală şi biserică. Pun cruce acolo, şi deodată spun, dacă au o şcoală şi dacă e şi vreo bisericuţă cât de cât, acolo: „Aaa, suntem greci, şi suntem creştini!”. După aceea trebuie să facă şi o cafenea, că acolo la cafenea se adună şi discută chestiuni politice. Uite, asta-i. Şi biruiesc. Biruiesc. Vezi, şi la noi, nu ziceau vechii noştri români că „unirea face puterea”? Dacă este unire, ai putere. Dar dacă nu eşti unit…

Totul e să aveţi unire între dumneavoastră. Nu falsă unire. Unire, aşa cum era la Sfinţii Mucenici. Se duceau la moarte şi aveau toţi un cuget. Nu se uitau că pe cutare dintre ei l-a omorât stăpânirea. Şi el voia să moară pentru credinţă, şi fiecare dintre ei întocmai. Aşa şi dumneavoastră, dacă aveţi unire între voi. Să nu se găsească între adevăraţii români vreun Iuda, că acela strică mult, Iuda! Că nimeni nu poate şti adevărul, decât numai cei care sunt împreună, fraţi întru Hristos. Şi acela, Iuda, e unul şi se dă la o parte şi te vinde. Asta e cel mai rău. Dar aveţi nădejde! Odată ce sunteţi români, fii ai naţiunii române şi sunteţi creştini, nu ne lasă Dumnezeu niciodată. Că dacă suferim, suferim tot pentru binele nostru.

Nu trebuie să ne lăsăm bătuţi cu nici un preţ. Să stai aşa, cu conştiinţă, ca un soldat la datorie. Gata de luptă.

Vedeţi cum scrie Sfântul Apostol Pavel: „Şi încă mai înaltă cale vă arăt vouă. De-aş vorbi în limbi omeneşti şi limbi îngereşti, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. De-aş avea credinţă ca să mut şi munţii, de-aş şti toate tainele lui Dumnezeu, iar dragoste nu am, nimica nu sunt”. Dar nu s-a oprit aici Sfântul Apostol Pavel. Încă a mai spus: „De-aş împărţi toate avuţiile mele şi de-aş da trupul meu să-l ardă, iară dragoste nu am, nici un folos nu-mi este”. Vedeţi ce lucru înfricoşat pe care omenirea nu-l bagă în seamă? Dacă nu-i dragoste, nimica nu este.

Dacă nu ai dragoste, nu te mântuieşti. S-a terminat! Dumnezeu dragoste este!

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

Sursa: Starețul Dionisie, Duhovnicul de la Muntele Athos /
Fragmentul a apărut în Familia Ortodoxă nr. 64 / mai 2014

Cuviosul Dionisie (Ignat) de la Chilia Sf. M. Mc. Gheorghe – Colciu (1909-2004) a fost unul dintre cei mai mari și mai iubiți duhovnici athoniți, 77 de ani de neştiută şi tăinuită viaţă monahală, 77 de ani de nevoinţe ascetice, 77 de ani de trezvie cu nenumărate privegheri, cu lacrimi pentru lume.

ÎPS Ierotheos Vlachos, Mitropolit de Nafpaktos şi Sfântul Vlasie: Viaţa de zi cu zi a Părintelui Sofronie Saharov

Printre cititorii cărţilor Stareţului Sofronie sunt unii care îl consideră un mare theolog – cum, de altfel, a şi fost –, dar totodată îşi închipuie că, negreşit, era o persoană la care cu greu se putea ajunge. În realitate însă lucrurile stăteau cu totul altfel. Când îl întâlneai, vedeai un nevoitor a cărui viaţă vădea simplitate şi curăţie, un om autentic şi original, cu adevărat liber de orice fel de patimi, îndoieli sau formalism. Stareţul Sofronie a trecut prin multe experienţe în viaţă, şi omeneşti, şi dumnezeieşti. Nu era înclinat să scrie despre ele, dar a făcut‑o când a fost nevoie.

La momentul apariţiei primei ediţii a cărţii Stareţului Sofronie despre Cuviosul Siluan, citind‑o, s‑a născut în adâncul meu dorinţa de a‑l cunoaşte personal pe autor. În vremea aceea trăia în Anglia, la Mănăstirea Sfântului Ioan Botezătorul din Essex, şi mi‑am pus în gând să‑l vizitez. Pe atunci avea în jur de 80 de ani, dar era în putere, în ciuda bolilor care îl chinuiau. Primea pe toţi care‑l căutau, stătea de vorbă cu oamenii, spovedea – desigur, nu pe mulţi –, slujea în fiecare duminică, adesea şi sâmbăta, lucra la ultimele lui cărţi, lua masa împreună cu noi în trapeza mănăstirii, ţinea sinaxe cu monahii, călătorea când şi când pentru a cerceta alte comunităţi care îl invitau, vizita uneori casele unor cunoscuţi din oraşele învecinate ş.a. Era un om foarte viu şi răspândea pretutindeni optimism.

În vremea aceea, pe când mi s‑a născut dorinţa de a‑l cunoaşte pe Stareţ, treceam printr‑o perioadă dificilă (din multe şi felurite motive, pe care le voi aminti în continuare). Totuşi, m‑am dus în Anglia să‑l întâlnesc; aceasta s‑a petrecut pentru prima oară în 1976, în urmă cu treizeci şi unu de ani. Am rămas atunci la mănăstire cam o lună şi jumătate, şi după aceea mulţi ani de‑a rândul m‑am întors aici aproape în fiecare vară, bucurându‑mă de părtăşia duhovnicească cu marele şi pururea‑pomenitul Stareţ.

Voi descrie pe scurt câteva din momentele trăite de‑a lungul acestei perioade – şi pe care le trăiau toţi cei ce vizitau mănăstirea cu dorinţa de a‑l întâlni pe Stareţ.

a. Întâmpinarea oaspeţilor

Oricine venea la mănăstire simţea că este primit de monahi, după porunca Stareţului, ca o persoană unică, aparte. Când ştia la ce oră trebuie să sosească un cunoscut, Stareţul îi ieşea în întâmpinare să‑l salute ori trimitea vreun monah să‑i transmită dragostea şi recunoştinţa sa pentru că făcuse o călătorie atât de lungă ca să ajungă la dânsul. Cerea ca toţi să fie trataţi cum se cuvine, astfel încât fiecare să se simtă ca la el acasă.

b. Dumnezeiasca Liturghie‑Rugăciunea

Centrul duhovnicesc al mănăstirii şi al vieţii Stareţului era Dumnezeiasca Liturghie – şi deşertarea jertfelnică de sine trăită în cadrul acesteia. Liturghisea în fiecare duminică, adeseori şi sâmbăta, iar în celelalte zile în care se slujea Liturghia se împărtăşea.

Atunci când slujea, întreg trupul şi sufletul îi erau pe deplin adunate întru sine, ca într‑un pumn strâns. Era vădit că avea mintea adâncită în inimă, încât parcă nici nu îndrăzneai să‑l priveşti, cu atât mai puţin să‑i vorbeşti. Mişcările îi erau blânde, pline de sfinţită cuviinţă. Binecuvânta poporul cu conştiinţa gestului săvârşit, privindu‑i pe toţi cei din jur. Rostea ecfonisele cu o asemenea cadenţă şi tonalitate, încât oricine le putea urmări cu uşurinţă – căci, precum bine ştim, când cineva rosteşte sau cântă prea repede ori prea lent, mintea fuge de la înţelesurile cuvintelor. Se simţea că Stareţul se ruga atât cu raţiunea, când rostea rugăciunile liturgice, cât şi cu mintea (nous), care i se afla neîncetat în inimă. De multe ori, la Dumnezeiasca Liturghie se adâncea întru sine, îndeosebi la citirea Apostolului, şezând puţin în scaun pentru a se odihni, dar fără să aţipească, căci avea conştiinţa a tot ce se petrecea în biserică.

Rugăciunea pe care o rânduise să se facă zi de zi în biserică, la care adesea era şi el prezent, se săvârşea într‑o atmosferă de adâncă străpungere a inimii, ce năştea pocăinţă şi simţirea prezenţei lui Dumnezeu.

Vreme de două ceasuri dimineaţa şi două ceasuri seara, doar la lumina candelelor, în biserică se rostea cu voce tare, pe rând în mai multe limbi, Rugăciunea lui Iisus: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte‑ne pe noi!”, şi rugăciunea către Maica Domnului: „Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, mântuieşte‑ne pe noi!” (1).

Dumnezeiasca Liturghie şi Rugăciunea sfinţeau întreaga atmosferă de viaţă cu adevărat monahală a mănăstirii.

c. Trapeza

Ca în toate mănăstirile, şi aici vremea mesei era sfinţită. Prezenţa Stareţului era pilduitoare. Adunat întru sine şi gânditor, îşi ţinea trupul doar cu puţina hrană ce‑i era de trebuinţă, mâncând cu multă nobleţe şi fără a înceta să rămână în tot acest timp o prezenţă luminoasă, duhovnicească. Îmi amintesc că în timpul mesei o adâncă pocăinţă şi zdrobire a inimii erau resimţite de toţi. Citirea cuvântului de folos din scrierile Părinţilor, învăţătura şi prezenţa cuvioasă a Stareţului năşteau o atmosferă de adâncă trăire duhovnicească.

În prima zi, la invitaţia personală a Stareţului, vizitatorul se bucura de cinstea de a‑i sta alături la masă, aşezându‑se înaintea monahilor, chiar dacă era mirean. Curând însă, în zilele următoare, îşi relua locul în urma celorlalţi. Stareţul spunea că „primul loc oferit este unul de cinste, căci arată preţuirea pe care o arătăm celor ce ne vizitează – dar şi ultimul loc este de cinste, arătând că oaspetele face parte acum din familia noastră”.

d. Primirea oaspeţilor

Dragostea Stareţului Sofronie pentru oaspeţi era exemplară, plină de nobleţe. Era mişcat că, pentru a vizita mănăstirea, cineva făcea o asemenea călătorie, uneori de la distanţe foarte mari – şi, drept răspuns, i se dăruia pe deplin celui care‑l căuta, mai ales câtă vreme se afla încă în putere şi înţelegea că celălalt se află într‑o mare strâmtorare duhovnicească. Dacă nu putea să‑l întâmpine şi să‑l slujească personal, atunci îşi cerea iertare, rugându‑l pe unul din monahi să o facă în locul său. Se simţea foarte stânjenit, uneori chiar scârbit când vreun vizitator îi arăta un respect aparte, considerându‑l sfânt. Spunea: „Nu vreau ca oamenii, când vin la mine, să mă ia drept sfânt.”

De multe ori le cerea părinţilor din obşte să‑i însoţească pe oaspeţi într‑o plimbare în jurul mănăstirii, uneori până în oraşele din apropiere – Oxford, Colchester şi altele. Se bucura nespus când vizitatorii găzduiţi la mănăstire se simţeau ca la ei acasă.

Odată, vădindu‑şi această virtute a ospeţiei, m‑a luat cu sine pentru a vizita o familie cunoscută dintr‑un oraş apropiat. A făcut‑o anume pentru a mă odihni şi pentru a‑şi exprima în acest chip simţământul iubirii sale de oaspeţi.

e. Dragostea de oameni

Stareţul îi primea pe cei ce vizitau mănăstirea cu multă dragoste. Se bucura că mănăstirea este mereu deschisă şi monahii primeau lumea cu multă bucurie, fără a se simţi împovăraţi. Ştia că oamenii, în vremurile noastre, sunt îndureraţi din felurite pricini şi, din cauza rănilor pe care le poartă, sunt mai sensibili, ajungând să‑şi arate nemulţumirea la fiece mică greutate întâlnită. De aceea îşi arăta cu îmbelşugare dragostea sa, mai ales celor îndureraţi, necăjiţi sau dispreţuiţi de ceilalţi.

Duminicile la mănăstire aveai prilejul să întâlneşti sute de oameni, care după Liturghie se plimbau în voie prin preajmă, mâncau la mănăstire (cei mai mulţi îşi aduceau mâncarea de‑acasă, luând masa sub copacii înalţi din curte), se spovedeau la Părinţii mănăstirii, participau la Paraclisul Maicii Domnului de după‑amiază, ascultau omilia zilei.

Faţă de copii, Stareţul se purta cu o dragoste aparte. Îi îmbrăţişa, le împărţea dulciuri, sărbătorea împreună cu ei şi le cânta La mulţi ani. Într‑un cuvânt, se purta cu copiii asemenea unui copil.

Era foarte mişcat de cei ce se aflau în necaz, în strâmtorarea zbuciumărilor existenţiale, ca şi de cei ce se îndeletniceau cu Rugăciunea minţii în inimă, în duh de pocăinţă. Era mişcat, de asemenea, de cei tineri, de rebeli, de cei ce flămânzeau şi însetau după dreptatea lui Dumnezeu, de cei care treceau prin ce trecuse el însuşi în viaţă. Stătea în faţa lor cu respect şi cu dragoste, şi făcea totul pentru a‑i ajuta.

f. Convorbirea şi spovedania

Dăruia ore întregi pentru a sta de vorbă cu ceilalţi despre diverse probleme duhovniceşti. Îndeobşte avea două feluri de a deschide dialog cu oamenii.

Cel dintâi era atunci când cineva îl ruga anume să se întâlnească şi să discute vreo chestiune importantă care‑l frământa. De obicei, Stareţul primea rugămintea şi‑l chema când găsea vreme potrivită. Întreba cât avea să rămână oaspetele la mănăstire şi, în funcţie de asta, rânduia şi timpul întâlnirii; de multe ori, această întrevedere avea loc în ziua dinaintea plecării. După cum am înţeles, o făcea cu un scop anume: voia să‑l lase pe vizitator să intre mai întâi în atmosfera mănăstirii, să primească duhul ei întreg, să se roage, să se spovedească la duhovnicii mănăstirii, să se străpungă de duhul pocăinţei ce se făcea simţit în mănăstire, să i se curăţească mintea; abia după toate acestea ogorul sufletului îi era pregătit spre a‑i primi cuvântul.

Întâlnirea avea loc în micul birou al mănăstirii. Înainte de a începe, fiind încă în picioare, Stareţul făcea o rugăciune, rostind rar şi apăsat Împărate Ceresc, pentru ca discuţia să fie binecuvântată. Pe toate le aşeza sub acoperământul şi lucrarea lui Dumnezeu. Apoi, făcând o mică introducere, îşi mărturisea bucuria de a‑l întâlni pe oaspete şi adesea, fără ca acesta să‑şi dea seama, călăuzea discuţia spre întrebarea sau problema pentru care venise. Când interlocutorul dorea să se şi spovedească, Stareţul îşi punea epitrahilul cu mişcări lente, citea slujba spovedaniei într‑un ritm foarte domol şi, după ce asculta mărturisirea, spunea un cuvânt tămăduitor, de‑Dumnezeu‑însuflat – căci spovedania nu era o discuţie oarecare, ci Stareţul grăia ceea ce‑i descoperea Dumnezeu, primul cuvânt care i se vădea –, apoi citea rugăciunea de iertare rar şi cu străpungere.

Dacă discuţia avea un caracter general, iar nu personal, atunci, imediat după masa de prânz, oaspetele era invitat împreună cu Egumenul şi alţi părinţi ai mănăstirii la o întâlnire comună, în care, după rânduita trataţie, începeau discuţia de la o temă, dezvoltând şi alte subiecte, de cele mai multe ori theologice şi duhovniceşti. Analiza persoanei‑ipostas, înţelesul principiului ipostatic, cuvântul primit prin descoperire „Ţine‑ţ i mintea în iad, şi nu deznădăjdui”, deşertarea‑kenoza din Dumnezeiasca Liturghie erau unele din temele cele mai iubite ale întâlnirilor sale.

Celălalt mod de a începe o discuţie era „din întâmplare”. Din întâmplare părea pentru vizitator, însă pentru Stareţ putea să fi fost şi „programat”. Bunăoară, îl întâlnea pe oaspete prin curtea mănăstirii şi‑i spunea: „Haideţi să facem o plimbare!” De multe ori, şi pentru a avea o mai mare stabilitate a mişcărilor – mai ales de când avea probleme cu mijlocul, dar îndeosebi pentru a vădi comuniunea, unitatea şi dragostea dintre ei –, îşi ţinea de braţ însoţitorul. Deschidea discuţia, iar interlocutorul, aflându‑se înaintea cuvântului patristic, mângâietor şi preadulce, ca o rouă duhovnicească, ce ieşea de pe buzele Stareţului, nu îndrăznea să grăiască nimic împotrivă, nici măcar să pună vreo întrebare sau să continue discuţia expunându‑şi părerea. Şi nu pentru că Stareţul îl oprea cumva să vorbească, ci cuvântul său îl lăsa ca ţintuit pe interlocutor. În astfel de plimbări l‑am ascultat cuvântând despre legătura între Dumnezeiasca Liturghie şi Rugăciunea minţii, despre lărgimea şi adâncimea pocăinţei, despre pomenirea morţii, despre modul trăirii adevăratei vieţi bisericeşti, despre slujirea pastorală a celor căsătoriţi, despre familie, despre călăuzirea tinerilor, despre diferenţele dintre învăţătura academică şi învăţătura Sfinţilor Părinţi, precum şi multe alte teme theologice.

g. Vizitele

Inima sa sensibilă, deschisă către toată lumea, îl făcea să se roage pentru toţi oamenii trăitori pe pământ. Mai cu seamă se ruga pentru cei cu care avea o legătură duhovnicească – încă mai mult atunci când se aflau în necaz –, pentru cei ce se nevoiau cu Rugăciunea minţii, cei ce aveau înclinare către viaţa monahală sau se găseau în stadiul duhovnicesc al pierderii Dumnezeiescului Har; se preocupa necontenit de aceştia, cu nobleţe duhovnicească.

De multe ori îi vizita pe cei care‑i cereau ajutorul sau despre care înţelegea el însuşi că au nevoie de ajutor. Trecea pe la casele oamenilor pentru a le spune un cuvânt de mângâiere, îi vizita pe cei bolnavi la spital, cerceta şi alte comunităţi care căutau să trăiască o viaţă duhovnicească.

h. Dragostea pentru natură

Iubea natura, zidirea lui Dumnezeu. Voia să vadă tot locul dimprejurul mănăstirii îngrijit şi respecta fiecare bucăţică de pământ, de vreme ce era rodul energiei‑lucrării creatoare a lui Dumnezeu. Voia să se planteze pomişori la mănăstire şi rânduia el însuşi felul pomilor şi locul unde ar trebui sădiţi. Odată a ieşit din căsuţa lui să ne vadă cum sădim pomişori. S‑a bucurat atât de mult, încât ne‑a chemat să ne ofere ceva răcoritor.

i. Simţul umorului

Se spune că una din trăsăturile caracteristice sfinţilor este simţul umorului. În urma studiilor făcute asupra scrierilor patristice, s‑au găsit multe asemenea exemple. Le putem vedea îndeosebi în scrisorile Sfântului Grigorie Theologul, dar le găsim şi la unii sfinţi contemporani, cum ar fi Părintele Paisie Aghioritul. Acest umor îl avea şi Stareţul Sofronie.

Precum am spus, se mâhnea şi nu mai avea nici un chef să continue discuţia cu cel care venea la el convins că vede un sfânt. Când se întâmpla aşa, se oprea din convorbire şi găsea un pretext pentru a pleca. Folosea fraze pline de isteţime, care cuprindeau o notă veselă, dar şi o fină învăţătură; râdea din inimă de câte ceva ce auzea sau spunea. Câteodată se purta cu o simplitate copilărească, fără însă a deveni copil. Avea toate trăsăturile copilului, înveşmântate în înţelepciunea unui om matur.

Când, plimbându‑se pe drumeagurile mănăstirii, întâlnea vreun grup de cunoscuţi sau de copii, li se alătura (sau i se alăturau) şi le povestea întâmplări cu tâlc, încât toţi pricepeau, din zumzetul de veselie ce răzbătea din acel grup, că Stareţul se află acolo.

j. Despărţirea

Când cineva rămânea la mănăstire pentru mai multă vreme şi intra în atmosfera ei, atunci era considerat membru al acestei familii, astfel încât vremea despărţirii era emoţionantă. Se adunau toţi monahii împreună cu Stareţul în biserica mănăstirii, şi se săvârşea o mică slujbă: se făcea rugăciune pentru ca Dumnezeu să binecuvânteze călătoria celui ce avea să plece, citindu‑se pericopa evanghelică rânduită şi rugăciunea pentru călătorie. Apoi ieşeau afară şi‑l conduceau pe oaspete până la maşină. Îl îmbrăţişau cu toţii şi‑i ofereau un oarecare dar ca binecuvântare, fiind îngăduit chiar să se facă o fotografie atunci când oaspetele o cerea, pentru a păstra o amintire. Era o privelişte emoţionantă să vezi atâţia monahi, cu Stareţul în frunte, făcând cu mâna până ce maşina se pierdea după o cotitură a drumului; unii îşi scoteau şi batistele, fluturându‑le, drept semn de bun‑rămas.

Nu puteai rămâne rece la o asemenea despărţire şi cu siguranță nici o inimă nu stătea nesimţitoare în faţa acestei călduroase manifestări a dragostei.

La întâmplări precum cele de mai sus însumi am fost de faţă, de aceea descrierea lor este autentică. Astfel de situaţii se puteau petrece oricând, în orice zi, în orice vreme, încă şi toate într‑o singură zi, prin urmare pot fi expresia unei rânduieli de toate zilele a Stareţului Sofronie.

Odată mi‑a spus despre aceasta: „La mănăstirea noastră se întâmplă la fel ca în tipicul bisericesc. Avem cartea de bază, Octoihul, în care se găsesc cântările fiecărei zile pe un anume glas, dar în acelaşi timp se schimbă zilnic stihirile din Minei, rânduindu‑se cele ale sfântului prăznuit în ziua respectivă. La fel şi în mănăstirea noastră: temelia neschimbată, Octoihul, suntem noi, obştea – la care zilnic se adaugă noi vizitatori. Cei care vin nu ne schimbă programul, ci primesc ceva de la noi; şi astfel se înalţă doxologia noastră cea de fiecare zi către Dumnezeu.”

Mi‑a lăsat o impresie deosebită faptul că un asemenea theolog însemnat al vremurilor noastre, care a cunoscut theologi şi filosofi de renume – şi care, mai cu seamă, s‑a învrednicit să dobândească o mare experienţă dumnezeiască, precum se vede din scrierile sale, ajungând până la vederea Luminii nezidite –, să fie atât de aproape de noi şi să se poarte într‑un chip atât de simplu şi de omenesc. Păstrând proporţiile, este ca şi cum L‑ai vedea pe Hristos într‑o clipă schimbându‑Se la Faţă pe Muntele Thavor şi în cealaltă aflându‑Se în mijlocul oamenilor, mângâindu‑i în necazurile lor; într‑o clipă rugându‑Se alături de ucenici la Cina cea de Taină şi curând după aceea răstignit; învăţând mulţimile, iar apoi luându‑i pe copii în braţele Sale şi binecuvântându‑i; mustrându‑i pe cărturari şi pe farisei, apoi lăsând‑o pe femeia cea desfrânată să‑I spele picioarele, şi dându‑i iertarea păcatelor.

Stareţul Sofronie a fost un mare isihast, un theolog empiric, dar şi un Părinte duhovnicesc iubitor şi plin de delicateţe. Toţi cei care l‑au cunoscut pot da mărturie despre înţelepciunea, simplitatea, gingăşia şi deplina lui dragoste, pe care le arăta mai cu seamă celor ce‑şi simţeau sărăcia duhului.

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

Sursa: Mitropolitul Ierótheos Vlahos, Știu un om în Hristos, traducere: Ieromonah Teofan Munteanu, ediția a doua, revăzută și adăugită, Editura Sophia, București, 2013, pp. 211-218.

Cartea Părintelui Mitropolit Ierótheos poate fi comandată online de la linkul: goo.gl/c5UT1o

Notă:
(1). „Necontenit se repetă refrenul: «Prea Sfântă Născătoare de Dumnezeu, mântuieşte-ne pre noi» (σωσον ημας). Niciodată nu i se spune însă: «Miluieşte-ne pre noi» (ελέησον ημας). Prin această expresie, adresată numai lui Dumnezeu, se afirmă credinţa că noi depindem întru totul de mila lui Dumnezeu. «Mântuieşte-ne» adresat Maicii Domnului nu are sensul de mântuire ca operă înfăptuită de Hristos, ci de «scăpare» sau «izbăvire» din diferite greutăţi, necazuri, primejdii, ispite, care însă au şi ele o legătură cu mântuirea” (Preot Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 3, Editura I.B.M.O.R., ediţia a II ‑a, Bucureşti, 1997, p. 213. (n.trad.)