Arhive blog

Cuviosul Dionisie Ignat de la Colciu: „Dacă nu ai dragoste, nu te mântuieşti. S-a terminat! Dumnezeu dragoste este!”

Vedeţi, părinţilor, ce frumos ne sfătuieşte Sfântul Apostol Pavel, zicând: „Roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţile, înfrânarea poftelor. Împotriva acestora nu este lege”. Vasăzică, cei care sunt ai lui Hristos şi-au răstignit trupul împreună cu patimile şi cu poftele. De trăim cu Duhul, cu Duhul să şi umblăm. Să nu fim măreţi în deşert, unul pe altul întărâtând, unuia altuia pizmuind. „Fraţilor”, zice Sfântul Apostol Pavel, „de va şi cădea vreunul în vreo greşeală, voi, cei duhovniceşti, îndreptaţi pe unul ca acela cu duhul blândeţilor, păzindu-te şi pe tine însuţi să nu cazi în ispită. Purtaţi sarcina unuia altuia şi aşa veţi plini legea lui Hristos”.

„Dacă dragoste nu am, nu-s nimica

Dumnezeu să ne fie întru ajutor, că avem poveţe destul de frumoase şi cunoaştem cu toţii cum ar trebui să trăim în viaţa aceasta trecătoare şi plină de ispitele ispititorului, şi cu toate acestea, de multe ori alunecăm, vrând-nevrând. Dar să avem nădejde în bunătatea Maicii Domnului, care zi şi noapte se roagă pentru îndreptarea noastră la dumnezeiescul şi iubitul ei Fiu, Domnul nostru Iisus Hristos, pentru Care şi noi am lăsat cele lumeşti şi am îmbrăcat haina monahală, haina mântuirii.

Cea mai mare primejdie este omul care n-are dragoste. Dar ce greutate este pentru om ca să aibă dragoste? Învăţăturile Bisericii Ortodoxe sunt cele mai uşoare de îndeplinit, cele mai uşoare… De ce să n-ai dragoste, când în rugăciunea „Tatăl nostru” ne rugăm lui Dumnezeu să ne ierte păcatele noastre, întocmai cum le iert şi eu pe ale celui care mi-e duşman? Vezi, suntem obligaţi să avem dragoste nu numai între noi, între cunoscuţi, rude sau prieteni, ci să iubim pe tot omul. De aceea scrie Sfânta Scriptură, „să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată fiinţa ta şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi”.

Dacă nu ai dragoste eşti depărtat cu desăvârşire de Dumnezeu. Poţi să fii tu şi arhiereu şi orişice, dacă n-ai dragoste, după scrierile Sfinţilor Părinţi, te-ai depărtat de Dumnezeu. Dar ce-i lucru şi mai înfricoşat, spune Sfântul Apostol Pavel, „de-aş şti toate ştiinţele şi de-aş avea credinţă cât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nici un folos nu-mi este”. Adică, dacă dragoste nu am, nu-s nimica. „De-aş împărţi toate avuţiile mele şi de-aş da trupul meu să-l ardă, iar dragoste nu am, nici un folos nu-mi este”.

Vezi ce zice? Lucru dumnezeiesc. Dacă nu-i dragoste, te-ai depărtat desăvârşit de Dumnezeu. De-aş împărţi toate avuţiile mele săracilor, de-aş da trupul meu să-l ardă şi dacă dragoste nu ai, că Dumnezeu dragoste este, nici un folos nu-mi este. Vezi ce lucru înfricoşat? Mare lucru. Mare lucru…

Cât e de uşor a avea dragoste, şi uite cât de mult lipseşte acuma între oameni dragostea! Vezi? Şi-i cea mai mare. Faci canon, te duci la biserică, faci mătănii, te baţi cu capul de pământ… dacă n-ai dragoste, nici un folos nu este. Ei, dragostea! Dacă ai dragoste, ferice de tine că trăieşti pe faţa pământului, şi ai toată speranţa că Dumnezeu te mântuieşte, măcar cum ai fi. Când ai dragoste, n-ai răutate – dar dacă n-ai dragoste, ai răutate, şi unde-i dragoste s-a sălăşluit harul Sfântului Duh în inima şi în mintea şi în creierul tău, şi în toate ale tale. Dar dacă ai urâciune, i-acolo ispititorul. Ei, Doamne, Doamne! Domnul să ne lumineze şi să ne învrednicească părţii celor mântuiţi!

„Unirea face puterea”

Mare necaz este că noi, românii, avem o mare slăbiciune: nu ne iubim între noi, suntem gata la orice pas să ne distrugem unul pe altul, neamul nostru, ne urâm, ne pizmuim. Îmi pare rău că trebuie să spun lucrul acesta, pentru că eu sunt român şi aşa mă consider, ca un bun român, şi-mi iubesc neamul meu.

Dar e dureros, tare dureros. N-avem darul ăsta al unirii. Românii care se duc în America, la toţi le e ruşine să se prezinte, să spună: „Măi, sunt român, orice s-ar întâmpla”. Nu. Ei, dacă învaţă engleza, de-acuma le e ruşine să mai spună că-s români şi se unesc cu alţii. Pe când grecii, cinci familii dacă au, se duc deoparte şi de-acuma ei fac, prima dată, şcoală. Şcoală şi biserică. Pun cruce acolo, şi deodată spun, dacă au o şcoală şi dacă e şi vreo bisericuţă cât de cât, acolo: „Aaa, suntem greci, şi suntem creştini!”. După aceea trebuie să facă şi o cafenea, că acolo la cafenea se adună şi discută chestiuni politice. Uite, asta-i. Şi biruiesc. Biruiesc. Vezi, şi la noi, nu ziceau vechii noştri români că „unirea face puterea”? Dacă este unire, ai putere. Dar dacă nu eşti unit…

Totul e să aveţi unire între dumneavoastră. Nu falsă unire. Unire, aşa cum era la Sfinţii Mucenici. Se duceau la moarte şi aveau toţi un cuget. Nu se uitau că pe cutare dintre ei l-a omorât stăpânirea. Şi el voia să moară pentru credinţă, şi fiecare dintre ei întocmai. Aşa şi dumneavoastră, dacă aveţi unire între voi. Să nu se găsească între adevăraţii români vreun Iuda, că acela strică mult, Iuda! Că nimeni nu poate şti adevărul, decât numai cei care sunt împreună, fraţi întru Hristos. Şi acela, Iuda, e unul şi se dă la o parte şi te vinde. Asta e cel mai rău. Dar aveţi nădejde! Odată ce sunteţi români, fii ai naţiunii române şi sunteţi creştini, nu ne lasă Dumnezeu niciodată. Că dacă suferim, suferim tot pentru binele nostru.

Nu trebuie să ne lăsăm bătuţi cu nici un preţ. Să stai aşa, cu conştiinţă, ca un soldat la datorie. Gata de luptă.

Vedeţi cum scrie Sfântul Apostol Pavel: „Şi încă mai înaltă cale vă arăt vouă. De-aş vorbi în limbi omeneşti şi limbi îngereşti, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. De-aş avea credinţă ca să mut şi munţii, de-aş şti toate tainele lui Dumnezeu, iar dragoste nu am, nimica nu sunt”. Dar nu s-a oprit aici Sfântul Apostol Pavel. Încă a mai spus: „De-aş împărţi toate avuţiile mele şi de-aş da trupul meu să-l ardă, iară dragoste nu am, nici un folos nu-mi este”. Vedeţi ce lucru înfricoşat pe care omenirea nu-l bagă în seamă? Dacă nu-i dragoste, nimica nu este.

Dacă nu ai dragoste, nu te mântuieşti. S-a terminat! Dumnezeu dragoste este!

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

Sursa: Starețul Dionisie, Duhovnicul de la Muntele Athos /
Fragmentul a apărut în
Familia Ortodoxă nr. 64 / mai 2014

Cuviosul Dionisie (Ignat) de la Chilia Sf. M. Mc. Gheorghe – Colciu (1909-2004) a fost unul dintre cei mai mari și mai iubiți duhovnici athoniți, 77 de ani de neştiută şi tăinuită viaţă monahală, 77 de ani de nevoinţe ascetice, 77 de ani de trezvie cu nenumărate privegheri, cu lacrimi pentru lume.

Întâlnirea mea cu Gheronda Iosif Vatopedinul la Muntele Athos. Încercarea unei file de sinaxar (Antonio Boloț)

În amintirea Gherondei Iosif Vatopedinul, la împlinirea a 7 ani de la trecerea sa la Domnul

„Gheronda Iosif s-a născut la 1 iulie 1921 în grădina Mănăstirii Sfinţilor Doctori fără de arginţi din Giolos (Cipru), atunci când pe mama sa, însărcinată în 7 luni şi venită la slujba de hram, au apucat-o durerile facerii” (1). A primit la botez numele Socratis.

„Gheronda Iosif Vatopedinul s-a închinoviat la vârsta de 16 ani, în vara anului 1937, la Sfânta Mănăstire Stavrovouni din Cipru. Motivaţia alegerii sale stă în următoarea întâmplare. Acesta a văzut un film, o comedie, şi după aceea a simţit un mare gol în viaţa sa, o stare de înstrăinare faţă de toate cele trecătoare. Stătea într-un loc pe-un deal din orasul Pafos în acea seară, când deodată simţi că păşeşte înăuntrul unei alte lumi şi o fericită lumină, o mângâiere de la Dumnezeu încărcată de dragoste şi de linişte îl cuprind. Mântuitorul Hristos Însuşi i S-a arătat spunându-i: ‹‹Pentru asta am creat oamenii? Oamenii sunt nemuritori››. După această vedenie Gheronda Iosif a decis să abandoneze lucrurile lumeşti şi să devină monah. La tunderea în monahism a primit numele Sofronie (n.n. – mai târziu, primeşte odată cu schima cea mare numele Iosif), trăind în mănăstire în jur de zece ani. A plecat, în mod declarat, din cauza problemei calendarului, care divizase mănăstirea în două tabere, dar în realitate era condus de către Dumnezeu. Astfel că, cu binecuvântarea şi încurajarea duhovnicului mănăstirii, Papa-Kyprianos, a plecat la Sfântul Munte Athos pentru a trăi o viaţă duhovnicească mai înaltă”. (2) (tr. n.).

Ajuns în Sfântul Munte, Gheronda Iosif îl întâlneşte, prin voia divină, pe Gheron Iosif Isihastul. „În acea vreme Gheron Iosif Isihastul se nevoia la Schitul Sfânta Ana Mică, în pustia cu loc abrupt şi cu peşteri, alături de confraţii săi asceţi, Părintele Arsenie şi Părintele Atanasie, fratele său după trup. Gheron Iosif Isihastul era respectat foarte mult de către cucernicii părinţi athoniti, aceştia apreciindu-l ca pe un dascăl al isihiei şi al Rugăciunii lui Iisus, dar şi ca pe un îndrumător al vieţii monahale. Părintele Sofronie a fost atât de impresionat de statura duhovnicească şi de cuvintele lui Gheron Iosif, că l-a rugat să-l primească şi pe el în obştea sa, dar a fost refuzat. Insistenţa tânărului Sofronie, aşa cum era atunci, a fost atât de mare încât Gheron Iosif i-a promis că mai întâi se va ruga şi îi va da un răspuns ziua următoare, când Sofronie se va întoarce. În cele din urmă, răspunsul a fost unul pozitiv. Mai târziu s-a aflat că venerabilului părinte i s-a descoperit de Sus, eveniment ce l-a convins să-l ia pe tânărul Sofronie ca prim ucenic al său. Gheron Iosif a văzut o mică pasăre că zboară şi se aşază pe umărul său. Cum stareţul se uita la ea uluit, pasărea şi-a deschis ciocul, dar în loc să cânte a început să teologhisească. În felul acesta Dumnezeu i-a făcut cunoscut lui Gheron Iosif Isihastul că tânărul Sofronie se va maturiza duhovniceşte sub îndrumarea sa şi că va deveni vas harului Duhului Sfânt, primind darul teologiei.” (3).

Începând cu anul 1947, Gheronda Iosif Vatopedinul odată intrat ucenic la Stareţul Iosif Isihastul se dedică ascultărilor şi nevoinţei, deprinzând tainele vieţii isihaste după tipicul athonit. Participă la slujbe alături de abşte, se roagă în chilia sa, îşi mărturiseşte gândurile Stareţului, sporind astfel în viaţa duhovnicească. Tot Stareţul îl povăţuieşte cum să se roage cu Rugăciunea lui Iisus – „Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă.” Înaintând pe această cale, Gheronda Iosif cunoaşte astfel din experienţă care e adevărata dimensiune a monahismului: „…simţirea de aici a împărăţiei cerurilor”. (4), „Isihia, liniştirea, precum văd din mica mea experienţă, în afara celor atât de multe pe care le scriu Sfinţii Părinţi, este rădăcina nepăcătuirii şi calea către autocunoaştere”. (5).

Cu trecerea anilor, Gheronda Iosif dobândeşte mari bogăţii duhovniceşti prin cultivarea virtuţilor şi ascultarea de sfaturile Stareţului său, trăind „sfintele nevoinţe ale desăvârşirii”. Astfel că din bun ucenic, la maturitate, când dobândeşte „starea bărbatului desăvârşit” (Efeseni 4, 13), devine la rându-i îndrumător duhovnicesc pentru obşti de călugări tineri, dar şi pentru mireni râvnitori. Este cercetat de către monahi şi laici de pretutindeni pentru povaţă, oferind cu dragostea-i caracteristică mângâieri, binecuvântări şi, cel mai important lucru, purtând pe fiecare om cu necazul şi nevoia sa în rugăciunile sale aprinse, atunci când Cuvioşia Sa, în ceasuri de priveghere, vorbea cu Dumnezeu. Gheronda Iosif Vatopedinul ţine cuvinte de învăţătură, luminând pe începătorii într-ale credinţei şi făcându-i să se înalţe şi mai mult cu inima către Cer pe cei cu experienţă. A fost un Avvă, asemeni celor despre care citim în Pateric, cultivând şi transmiţând mai departe ucenicilor săi harul, experienţa şi învăţăturile Cuviosului Gheron Iosif Isihastul.

CTEVA CUVINTE DE ÎNVĂȚĂTURĂ ALE GHERONDEI IOSIF VATOPEDINUL:

„Cu cât mai mult stăruim în împlinirea poruncilor, cu atât mai multă lumină primeşte mintea şi se face mai încăpătoare pentru har”. (6)

„Nimic nu produce în noi cu atâta spor smerita cugetare ca necazurile, fie de voie, fie fără de voie”. (7).

„Doar dumnezeiasca Evanghelie depăşeşte, în mod mai presus de orice închipuire, toată cunoaşterea şi tot ce şi-a putut imagina raţiunea omenească, în întreaga istorie universală”. (8)


„Dumnezeu lucrează biruinţa prin har şi o cedează pe aceasta smereniei noastre, pentru puţina osteneală a răbdării”. (9)


„Eliberarea minţii din zăpăceala grijii de multe face ca mintea să se întoarcă în mod firesc spre Dumnezeu, primul şi cel mai important principiu”. (10)


„De aceea aproape toţi Părinţii accentuează faptul că omul nu-şi găseşte odihnă în nicio altă îndeletnicire dacă nu se predă din toate puterile pomenirii lui Dumnezeu, astfel încât să simtă că doar el şi Dumnezeu există”. (11)

În rândurile următoare voi relata cum l-am cunoscut pe Gheronda Iosif Vatopedinul la Sfântul Munte Athos, rămânându-mi în suflet pentru totdeauna chipul său luminos, blând, cald şi plin de dragoste duhovnicească.

29 APRILIE 2009, MUNTELE ATHOS

Am ajuns oarecum mai repede la biserica Sfintei şi Marii Mănăstiri Vatopedu, nu e nimeni care să aştepte în afară de noi. Uşa bisericii e închisă, astfel încât rămânem să admirăm frumoasele fresce exterioare. Fără să realizez când a apărut, văd în preajma noastră un părinte mai în vârstă, cu barba albă şi cu un chip luminos, plin de iubire. E o oarecare distanţă între noi. Simt interior o chemare şi merg cu evlavie să mă închin, cerându-i o binecuvântare părintelui aceluia. Atât de multă dragoste, bunătate şi căldură am putut simţi lângă acest părinte, ţinându-mi capul între mâinile sale! Cât de dulce a fost acea binecuvântare, simt mângâierea lui Dumnezeu asupra mea. Mă bucur nespus de acest moment înălţător. Mai târziu aveam să aflu că părintele aghiorit care m-a primit cu un zâmbet ceresc şi cu atâta dragoste fusese Gheronda Iosif Vatopedinul, ucenic al Cuviosului Gheron Iosif Isihastul. Mărturisesc sincer că nu am mai întâlnit pe altcineva la fel în viaţa mea, care să-şi fi revărsat atâta dragoste spre mine, fără să mă cunoască. Cu ajutorul lui Dumnezeu am putut simţi, prin dragostea Gherondei Iosif Vatopedinul, faptul că Mântuitorul Iisus Hristos ne iubeşte atât de mult chiar şi pe noi, păcătoşii, aşteptându-ne să ne întoarcem la El.” (12).

După două luni de la pelerinajul pe care l-am făcut în Muntele Athos, o veste tristă era anunţată de presa ortodoxă, Gheronda Iosif Vatopedinul a trecut la Domnul. Acest fapt mi-a răscolit amintirile frumoase păstrate în inimă cu chipul ca o icoană al Gherondei, determinându-mă să plâng de dor. Iată relatarea minunii care a făcut ocolul pământului despre zâmbetul din veşnicie al Gherondei Iosif: „Unul dintre cei mai iubiţi părinţi duhovniceşti din Sfântul Munte Athos, Gheronda Iosif Vatopedinul, a trecut la Domnul de ziua sa, 1 iulie 2009, la prăznuirea Sfinţilor Doctori fără de arginţi. La moartea sa, o minune s-a petrecut curând după ce şi-a dat ultima suflare, semn de nădejde pentru toţi dintre noi care aşteptăm ‹‹învirea morţilor şi viaţa veacului ce va să fie››.

După ce au trecut 45 de minute de la adormirea sa întru Domnul, a zâmbit.
Gura Gherondei Iosif a rămas deschisă pentru mult timp imediat după moartea sa şi, în ciuda tuturor eforturilor, monahii prezenţi au fost incapabili să o închidă. În conformitate cu rânduiala athonită, trupul Gherondei Iosif a fost înfăşurat în mantia sa monahală, fiind apoi cusută. După un timp, la îndemnul Stareţului Efrem, trupul a fost pus pe catafalc, iar o gaură s-a făcut în mantie pentru a-i fi expusă faţa şi o alta spre a fi la vedere mâna sa dreaptă pentru venerare. Spre uimirea tuturor, gura Gherondei Iosif nu doar că s-a închis, dar chipul său radia în chip miraculos, zâmbind! Nu doar buzele sale, dar şi ochii, şi obrajii.” (13).

Antonio Boloț

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

Note:

(1). Gheronda Iosif Vatopedinul − 1 iulie 2009, https://www.pemptousia.ro/2014/07/gheronda-iosif-vatopedinul-%E2%80%A0-1-iulie-2009/
(2). Elder Iosif Vatopaidinos as a Disciple of Elder Iosif the Hesychast, http://pemptousia.com/2016/07/elder-iosif-vatopaidinos-as-a-disciple-of-elder-iosif-the-hesychast/
(3). Ibidem
(4). Monahul Iosif Vatopedinul, Trăiri ale dumnezeiescului har. O epistolă despre viaţa lui Gheron Iosif Isihastul. Epistole inedite. Traducere din limba greacă de Ierom. Agapie (Corbu), Arad, Editura Sfântul Nectarie, 2008, p. 14.
(5). Ibidem, p. 17.
(6). Gheronda Iosif Vatopedinul, Mărturie athonită. Traducere din limba greacă de Ierom. Agapie (Corbu), Arad, Editura Sfântul Nectarie, 2016, p. 25.
(7). Ibidem, p. 26.
(8). Ibidem, p. 86.
(9). Ibidem, p. 93.
(10). Ibidem, p. 99.
(11). Ibidem, p. 122.
(12). Antonio Boloţ, Chemarea Sfântului Munte Athos, Bucureşti, Editura Self Publishing, 2015, pp. 60-61.
(13). A smile from eternity, https://asceticexperience.com/portfolio/smile-eternity/ .

Cărţi ale Gherondei Iosif Vatopedinul traduse în limba română:

Ne vorbeşte Părintele Efrem Katunakiotul, Editura Egumenița

Asceza, maica sfinţeniei, Editura Bizantină

Trăiri ale dumnezeiescului har, Editura Egumenița

Cuviosul Iosif Isihastul, Editura Evanghelismos

Dialoguri la Athos, Editura Doxologia

Mărturie athonită, Editura Sfântul Nectarie

Sfântul Neofit Zăvorâtul din Cipru, Editura Doxologia

Cărțile Ortodoxe pe care le cauți! Click pe banner!

logo-librarie

Să traim în aşa fel ca şi cum am avea această dragoste

elder-sophrony-in

Într-o zi, un pelerin aflat în Muntele Athos a pus această întrebare mai multor stareţi: Ce este cel mai important în viaţa noastră? De fiecare dată i s-a răspuns: Dragostea divină: să iubim pe Dumnezeu şi pe aproapele nostru. El a spus: N-am dragoste nici pentru rugăciune, nici pentru Dumnezeu, nici pentru semeni. Ce să fac? Apoi, în sinea lui, a hotărât: Voi trai în aşa fel ca şi cum aş avea această dragoste. Treizeci de ani mai târziu, Duhul Sfânt i-a dăruit darul iubirii.

În mod inevitabil, vor fi ore, săptămâni, ani în şir, în care vom trăi fără să simţim lucrarea Duhului Sfant în noi. Sunt perioade importante în care ni se oferă prilejul să ne mărturisim statornicia dragostei noastre pentru Hristos.

Chiar dacă nu percem lucrarea harului, trebuie să trăim ca şi cum Duhul Sfânt ar fi în noi. Stareţul Siluan gândea că dacă păzim cu fidelitate poruncile lui Dumnezeu, va veni timpul când harul se va face cunoscut şi va rămâne mereu în noi. Este inutil să ne grăbim. Unii parinţi de la Muntele Athos n-au primit harul şi nu l-au cunoscut pe Dumnezeu decât abia după patruzeci de ani de nevoinţe şi, uneori chiar mai mult, tocmai înaintea sfârşitului lor.

Sursa: Aforisme duhovnicești din lucrarea Din Viaţă şi din Duh, Arhimandritul Sofronie Saharov via ortodox.md
Foto: Arhimandritul Sofronie, alături de ucenicul său, Părintele Rafail Noica (dr.)

Cap. XL: Despre smerenia cea înălţătoare [Patericul athonit, Ioannikios Kotsonis]

Rareori este vreo fiinţă care să arate o smerenie şi lepădare de sine mai mare decât Sfântul Atanasie, care a fost părintele tuturor monahilor aghioriţi. Când a venit la început pe Muntele Athos, el şi-a schimbat numele în Barnaba, de teamă ca Nichifor Foka şi generalii săi din Bizanţ să nu-l găsească. Ca şi cum aceasta nu a fost deajuns, el a mers la Mănăstirea Zegou, ca să fie în ascultarea unui părinte simplu în trăire şi cunoştinţe.
– Cine eşti, frate? De unde eşti şi pentru care motiv ai venit aici? l-a întrebat bătrânul.
– Am fost marinar, părinte, şi când am fost în pericol pe mare, i-am promis lui Dumnezeu că voi părăsi lumea aceasta şi-mi voi plânge păcatele. Luminat de Dumnezeu, am venit aici, la sfinţia ta, şi aş vrea să intru în ascultarea ta.
Părintele, fiind curat, a acceptat această poveste şi i-a îngăduit sfântului să stea cu el. I-a încredinţat îndatoriri destinate pentru tăierea voii şi unirea cu povara ascultării. Când sfântul a împlinit cele mai umilitoare ascultări, el a dorit altele, dorind să dobândească desăvârşita smerenie, când se ajunge la desăvârşirea duhovnicească. El ştia că numai cei ce se smeresc şi devin precum copiii, după cum spune Domnul, vor fi mari în împărăţia lui Dumnezeu. După ce a stat destul timp lângă acest părinte simplu, într-o zi i-a spus:
– Părinte, învaţă-mă literele importante, ca să pot citi în Psaltire. Cât am fost în lume, n-am învăţat nimic altceva decât să vâslesc.
Şi părintele, care nici nu-şi imagina cine era de fapt persoana din faţa lui, a luat o tăbliţă şi a scris pe ea literele alfabetului. Sfântul a luat tăbliţa, a făcut o plecăciune şi a continuat, ca şi cum era un ucenic începător. S-a prefăcut că are greutăţi în învăţarea unor litere şi cuvinte, că e mai puţin inteligent şi chiar a reuşit să-l facă pe bătrân să-şi piardă răbdarea şi să-l mustre aspru. Şi acest minunat monah ascultător, care se prefăcea a fi analfabet, pe când în realitate era unul dintre cei mai învăţaţi oameni ai timpului său, a încercat să-l încurajeze pe bătrân:
– Părinte, nu fi descurajat de această ispită! Sunt atât de greu de cap! Fii răbdător şi ajută-mă cu rugăciunile tale!
Bătrânul nu s-a lăsat convins şi a încetat lecţiile, iar sfântul continua să se prefacă a fi analfabet.
În timpul unei întâlniri ce avea loc de trei ori pe an la Karyes, sfântului i s-a poruncit să citească Psaltirea. Deja existau zvonuri despre cineva important care se ascundea undeva pe Sfântul Munte. După ce sfântul a refuzat să citească o dată, mai apoi s-a supus. El stătea în picioare şi citea ca un copil ce împleticeşte cuvintele. De îndată ce cel ce se ocupa de citit a auzit acestea, s-a ridicat şi i-a poruncit să citească corect. Apoi limba sfântului, care fusese legată din cauza smereniei, s-a dezlegat şi a arătat arta şi înţelepciunea sa. Când ceilalţi l-au auzit citind cu asemenea uşurinţă şi stil, au fost uimiţi de fenomen. Şi ce putea să spună cineva de părintele său, care era mut de uimire? Ochii lui s-au umplut de lacrimi şi a spus:
– Binecuvântat să fie numele lui Dumnezeu. Prin acest frate înţelept m-ai învăţat cum să mă smeresc.
Şi astfel, Sfântul Atanasie, care voia să se ascundă, a fost descoperit. Atât Nichifor Foka, cât şi guvernatorul Salonicului ar fi fost mulţumiţi să afle acestea. Dar şi după descoperirea identităţii sale tuturor celor adunaţi acolo, el a continuat să-şi arate marea sa smerenie, apropiindu-se de Protos* şi rugându-l:
– Părinte, te rog să nu mă descoperi celor ce mă caută, pentru că altfel voi fi nevoit să părăsesc acest loc, ceea ce m-ar întrista mult.
Protosul a promis să nu spună nimănui, pentru că şi-a dat seama de importanţa de a avea o asemenea persoană în Sfântul Munte. El i-a arătat Sfântului Atanasie o chilie singuratică unde a trăit ascuns, întreţinându-se de unul singur, prin muncă grea.
(*Protos (Пρώτος) este numit la Sfântul Munte acela care, timp de un an, îi conduce pe reprezentanţii Sfintelor Mănăstiri.)

chrismon

Neştiut şi în taină, îmbrăcat în haine zdrenţuroase, un prinţ a părăsit Constantinopolul şi a venit la Sfântul Munte ca un străin. El avea să devină Sfântul Pavel de la Mănăstirea Xeropotamu.
Odată, Protosul Protatonului l-a chemat şi l-a întrebat de unde este. Sfântul a răspuns:
– Sunt un monah sărac, după cum vedeţi, şi vin dintr-un sat mic şi vechi numit Xeropotamon.
Bătrânul împărat Romanos al Constantinopolului era rudenie cu Sfântul Pavel. El a încercat mult să afle unde plecase sfântul. Dar între timp, Sfântul Pavel a fost convins de Protosul Protatonului ca să-l viziteze pe unchiul său la Constantinopol. El a plecat îmbrăcat într-o rasă zdrenţuită, ţinând în mână Sfânta Cruce, şi cu harul Sfintei Cruci l-a vindecat pe unchiul său, care suferea de o boală de moarte.

chrismon

Sfântul Nifon, Patriarhul Constantinopolului, înainte de a fi înscăunat, a fost începător la Mănăstirea Dionisiu. După ce a îndrumat Biserica lui Hristos mulţi ani, el a renunţat la scaun şi s-a întors la mănăstire, unde a trudit pentru pocăinţa sa, fără să-şi descopere identitatea.
El a spus că numele lui e Nicolae şi că doreşte să fie călugăr. Egumenul l-a avertizat întâi că este obiceiul ca fiecărui începător să i se dea sarcina de a avea grijă de animalele mănăstirii. Sfântul a acceptat cu bucurie şi a stat afară, unde era grajdul, având grijă de catâri, hrănindu-i, adăpându-i şi curăţindu-i. El a arătat astfel o răbdare şi o smerenie netulburată.
În fiecare noapte monahii vedeau un stâlp de lumină ridicându-se din grajd până la cer. Ei i-au spus egumenului despre aceasta, iar el, la rândul lui, s-a rugat lui Dumnezeu să-i descopere înţelesul acestei întâmplări supranaturale. Şi, într-adevăr, i s-a descoperit imediat că acea persoană care avea îndatorirea de a avea grijă de animale şi de a căra lemne din pădure era Nifon, Patriarhul Ecumenic, care fusese frate la mănăstire.
În aceeaşi noapte a descoperirii acestuia, egumenul copleşit de smerenia desăvârşită a sfântului, a chemat toţi preoţii şi diaconii şi le-a cerut să se îmbrace în veşminte şi să stea în rând cu ceilalţi monahi, având în mâini lumânări şi cădelniţe, aşteptând să-l primească pe sfânt când se va întoarce din pădure, aducând animalele şi cărând lemne. Când a ajuns, îmbrăcat în rasa lui veche şi cu părul nepieptănat, ei toţi au căzut în genunchi, cerând binecuvântare şi zicând:
– Patriarhul nostru, smerenia ta e destulă! Ia-ne şi ne păstoreşte şi condu-ne la păşunea mântuirii!

chrismon

Iată unul dintre cuvintele Patriarhului Nifon:
– Cel ce dobândeşte smerenie îşi zideşte casa pe Stâncă, ce e Hristos. Cel ce are mândrie şi se crede evlavios e gol de toate virtuţile, plin de imaginaţie şi construieşte pe nisipul mândriei sale. Smerenia face toate virtuţile neclintite, iar cel ce e smerit, întotdeauna e luminat. Dimpotrivă, mândria satanică şterge toate urmele dragostei şi aduce întuneric în minte. Un om mândru e mereu în întuneric, după cum spune Sfânta Scriptură: «Dumnezeu, celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har» (I Petru 5, 5).

chrismon

Sfântul Ioan Cucuzel a fost un muzician deosebit, dascăl şi primul psalt din palat în timpul domniei împăratului bizantin Komninos (secolul XII). A părăsit în taină lumea aceasta trecătoare, cu slava şi plăcerea ei deşartă, şi a venit la Mănăstirea Marea Lavră, ascunzându-şi identitatea şi spunând că a fost păstor cât timp a stat în lume. Egumenul i-a încredinţat turma de berbeci a mănăstirii, ca să o pască în pădure. Între timp, împăratul Komninos l-a căutat peste tot.
Ioan îşi împlinea ascultarea foarte fericit, fiind binecuvântat cu smerenie şi isihie, până într-o zi când a dorit să cânte frumoasele imnuri ecleziastice pe care le cânta la Constantinopol. El a cântat cu o voce atât de dulce, încât chiar caii şi berbecii pe care-i păştea s-au oprit din mâncat şi au stat atenţi, ascultând cu plăcere acea melodie îngerească, ca nişte fiinţe inteligente.
Această privelişte, împreună cu glasul, a fost minunată. Când au văzut aceasta, pustnicii din colibele din împrejurimi, fără ca să ştie Cucuzel, au mers a doua zi să spună egumenului ceea ce au văzut. În felul acesta a fost descoperit Cucuzel. El a fost tuns monah şi a cântat ca psalt la strana din dreapta a bisericii.
În timpul unei Privegheri, când era cântat Acatistul, el a adormit pentru scurt timp în strana sa, şi în somn i-a apărut Maica Domnului ca o regină, în slavă, şi i-a spus: «Bucură-te, fiul meu Ioan! Cântă-mi mie şi eu nu te voi părăsi niciodată!», şi i-a pus o monedă de aur în mâna dreaptă. Mai târziu, această monedă a fost atârnată de icoana ei. Altădată, Maica Domnului i-a vindecat piciorul, spunându-i: «De acum înainte, să fii sănătos».
Sfântul a zidit o Katismă în cinstea Arhanghelilor, unde stătea şase zile din săptămână, iar duminicile şi de sărbători se ducea şi cânta la slujbele din mănăstire.

chrismon

Un părinte spunea:
– E posibil ca să trudeşti, să te nevoieşti mult timp, dar să nu sporeşti mult din cauza lipsei de smerenie. Alţii, pe de altă parte, pot să se lupte mai puţin (privind asceza, postul şi altele), dar pot să sporească mult, deoarece au smerenie, care le înlocuieşte pe toate.

chrismon

Şi iarăşi a spus:
– Am văzut dragostea lui Dumnezeu în inima cuiva, pentru că acea persoană a fost nedreptăţită. Dragostea şi mila lui Dumnezeu erau evidente, deoarece sufletul său avea tot ce era necesar. Avea o inimă curată, dragoste şi smerenie. Acestea sunt necesare. Smerenia e ca un magnet, atrăgând harul lui Dumnezeu. Celor smeriţi li se dă har. Aceste lucruri sunt rânduite.

chrismon

Au trecut trei ani până când dreptul Nifon Kafsokalivitul, care ţinuse tainică identitatea sa, i-a spus părintelui său, Teognost, că era preot. Părintele Teognost, văzând virtutea lui Nifon, n-a vrut să-l aibă ca ucenic, ci ca egal al său. Dreptul Nifon l-a implorat să-l ţină ca ucenic, ca înainte, insistând că un monah nu poate începe viaţa isihastă decât dacă şi-a supus întâi voia proprie. Teognost a refuzat această cerere şi sfântul bărbat a plecat în iubita lui peşteră, unde a trăit o viaţă isihastă timp de 14 ani, având darul lacrimilor şi mâncând numai o masă pe săptămână, uneori cu puţină pâine uscată.

chrismon

Dreptul Acachie Kafsokalivitul punea smerenia deasupra celorlalte virtuţi. Nu-i plăcea nici să facă, nici să spună ceva arogant, nici, mai ales, să audă ceva de felul acesta. Odată, părinţii schitului s-au adunat în faţa bisericii principale şi au cerut de la «dikaios» ca să fie numit un adjunct, ca el să nu fie deranjat tot timpul. Atunci, egumenul i-a înmânat cârja de păstor dreptului Acachie. Acachie i-a sărutat mâna şi a ţinut cârja în mâna sa numai atunci, iar altădată niciodată, îndepărtând orice gând care l-ar fi putut ispiti la mândrie.

chrismon

Un ascet spunea:
– Întâi predă-te cu totul lui Dumnezeu şi apoi Dumnezeu te va curăţi şi te va reda oamenilor. Când o persoană crede că e cea mai rea dintre toţi, atunci un «Doamne, miluieşte» spus de aceasta valorează mai mult decât o sută de-a altcuiva.

chrismon

Părintele Iosif de la Noul Schit era numit «privighetoarea Maicii Domnului», pentru vocea sa minunată şi deosebită. El era primul psalt al schitului. Când cânta, se auzea de parcă erau zece cântăreţi la un loc. Meşteşugul său era sculptura în lemn. A trăit numai până la 57 de ani. Deşi slujea ca prim cântăreţ la biserica centrală, niciodată nu s-a lăudat cu vocea sa frumoasă. El atribuia acest dar lui Dumnezeu, Dătătorul tuturor celor bune, «de la Care e tot darul cel bun şi toată darea cea de sus».

chrismon

Minunate sunt lucrările smereniei, care conduc o persoană spre înălţimile slăvite şi dumnezeieşti ale harului şi ale cinstei.
Era un călugăr la Sfânta Ana, vas al harului, care a fost psalt la Patriarhie şi a fost un caz asemănător cu cel al lui Ioan Cucuzel. Acest monah a mers la un duhovnic la Sfânta Ana, ca să se spovedească şi să-i ceară sfatul.
– Ce fel de muncă ai făcut? l-a întrebat duhovnicul pe el.
– Am fost primul psalt de la Patriarhie, sfinte părinte.
– Dacă vrei să te mântuieşti, a spus duhovnicul, nu spune nimănui că eşti cântăreţ, căci aici pe Sfântul Munte sunt multe sărbători şi vei fi chemat să mergi şi să cânţi, şi astfel nu vei avea adevărata ocazie de a fi călugăr. Te voi da în ascultarea unui părinte bun. Vei citi bine, dar nu vei cânta niciodată. Vei fi incapabil să cânţi şi te vei preface că nu înţelegi muzica.
– Binecuvintează, părinte sfinte, a spus începătorul, care a fost trimis apoi la un părinte evlavios.
A trecut destul timp, până când duhovnicul l-a întrebat pe părinte:
– Cum merg lucrurile cu începătorul?
– Bine, a răspuns el. E ascultător. Singurul lucru e acela că nu poate să cânte. Dar citeşte foarte bine.
Anii au trecut. Duhovnicul, care era înainte-văzător, a prevăzut că acel cântăreţ, care se ascundea, era aproape de sfârşitul său. La sărbătoarea hramului de la Sfânta Ana se slujea în biserica centrală. Duhovnicul acela a fost numit tipicar al schitului. El i-a poruncit cântăreţului ce se ascundea să se pregătească să cânte Imnul Heruvimic. Călugărul s-a întristat, pentru că nu dorea să fie descoperit, ci să trăiască în taină. El s-a prefăcut că a uitat muzica cu trecerea timpului. Chiar şi aşa, el s-a supus duhovnicului său.
Când a venit timpul Imnului Heruvimic, tipicarul l-a tras pe călugăr acolo unde erau cântăreţii. Ceilalţi s-au întristat, crezând că tipicarul face o greşeală. După ce au auzit cântecul, şi evidentele cunoştinţe muzicale ale acestui cântăreţ şi nobil necunoscut, au spus unul către altul:
– Şi el, binecuvântatul, în tot acest timp ne-a ascultat pe noi şi n-a spus nimic!
După ce Liturghia s-a terminat, duhovnicul l-a luat pe călugăr la chilia sa. După două zile s-a îmbolnăvit şi a adormit în Domnul. Nimeni n-ar fi ştiut lupta victorioasă a smereniei sale, dacă duhovnicul său nu ar fi descoperit-o.

chrismon

Un bătrân părinte spunea:
– Noi trebuie să cerem de la Dumnezeu smerenia ce vine după lupte. Smerenia vine urmând o logică foarte simplă, şi anume: aceea a cunoaşterii de sine. După ce cineva se cunoaşte pe sine, smerenia devine starea fiinţei sale. Dacă nu e aşa, dacă persoana nu se cunoaşte cu adevărat pe sine, poate fi foarte smerit pentru o clipă şi apoi să-i treacă prin gând, ca rezultat al acestui sentiment, că e chiar cineva! Şi aceasta chiar dacă în realitate nu e nimic. Drept urmare, e posibil să fie nevoie a lupta pentru smerenie până la moarte. Dacă moartea o găseşte cu gândul ce-i spune că e nimic, atunci hotărârea aparţine lui Dumnezeu. Dacă gândurile din ceasul morţii îi spun că ar fi cineva, şi nu-şi pricepe rătăcirea, atunci toate eforturile sale au fost în zadar.
Trebuie să fiu logic. Trebuie să-mi spun: «Sunt monah. Aş fi putut să fiu un animal, dar Dumnezeu nu m-a creat animal. El m-a creat om. El m-a invitat personal să mă alătur îngerilor, şi eu ce am făcut? Dumnezeu a făcut atât de multe pentru mine. M-ar fi putut face o broască, o broască ţestoasă sau un scorpion. Dar El m-a făcut om».
Gânduri ca acestea te smeresc.
Trebuie să răspundem pentru toate câte ne-a făcut nouă Dumnezeu.

chrismon

În Filocalie (vol. III, pag. 36) este scris:
– Omul care se ridică până la smerenie îşi împuţinează aprecierea de sine, în vreme ce acela care nu are smerenie şi-o înmulţeşte. Cel de-al doilea nu vrea să fie pus într-o categorie cu cei mărunţi, şi din acelaşi motiv e întristat că nu e inclus printre oamenii importanţi.
Vrednicul de pomenire ieromonah Sava Sârbul avea acel fel de smerenie, care considera rangurile lumii acesteia ca fiind nimic. De aceea, a renunţat la toate. Când veneau noi călugări la mănăstirea sa, chiar dacă slujise ani de zile ca supraveghetor şi protos, el se retrăgea la casa pentru bătrâni a mănăstirii, lăsând în camera sa toate lucrurile ce-i aparţineau, ca să le folosească monahii mai tineri, luând cu el numai hainele ce le purta.

chrismon

Un bătrân a spus:
– Smerenia este prima treaptă a virtuţilor, iar iubirea este treapta cea mai înaltă. De ce nu ne sfinţim astăzi? Tocmai fiindcă nu avem smerenie.

chrismon

Altul spunea:
– A fi trezvitor este echivalent cu a fi sfinţit. Satana nu merge după cei ce sunt pierduţi, ci după cei înţelepţi. Cei ce făceau minuni au fost cei ce au stat cu Dumnezeu. Satana îi chinuieşte cu încrederea în sine, cu raţiunea şi judecarea. De aceea, să ne păzim mintea la loc ferit, până când va reveni la noi sfinţită.

chrismon

În Chilia Sfinţilor Trei Ierarhi de la Sfânta Ana trăia în ascultare un călugăr tânăr, numit Nectarie. El avea un stareţ român şi era aproape mereu tăcut. Câţiva părinţi cu discernământ din schit au spus unul către altul:
– Trebuie să încercăm vinul din butoiul lui, cum are gustul: dulce, amar, acru?
Într-o zi, părintele Teodosie împreună cu alţii au plecat la docuri. Părintele Nectarie era şi el acolo. Când l-au văzut, ei s-au hotărât să-l verifice.
– Părinte Nectarie, tu eşti tânăr. Poţi să-ţi duci sacul şi lucrurile şi să mergi pe jos la Karyes. Noi suntem bătrâni şi mulţi, iar barca e mică şi n-o să încăpem toţi în ea (în acei ani părinţii foloseau o barcă mică pentru transport).
La aceste cuvinte, părintele Nectarie, cel tăcut de mai înainte, a devenit mânios. El şi-a deschis gura şi nu înceta să se certe. Atunci părinţii şi-au aplecat capetele şi au spus:
– Butoiul lui e plin cu vin amar (însemnând că tăcerea lui nu era pentru Dumnezeu).
Părintele Nectarie şi-a dat seama care era problema lui, a făcut plecăciuni până la pământ şi şi-a cerut iertare.
– Noi am crezut că te înfrânai, ca să rămâi tăcut. Acum ţi-ai dat singur seama că ai limba ascuţită şi trebuie să o mai îndulceşti, i-au spus ei.
Părintele Nectarie le-a mulţumit şi s-a străduit de atunci încolo să-şi cureţe toată patima ce o avea. A citit «Mântuirea păcătoşilor» şi scrierile Sfântului Damaschin. El dormea pe o scândură de lemn şi se ruga Maicii Domnului să-l ia la viaţa veşnică din această viaţă trecătoare de sărbătoarea Părinţilor de pe Sfântul Munte. Şi, într-adevăr, aşa s-a întâmplat. A plecat la cer în acea zi de sărbătoare, împodobit cu darul tăcerii, care l-a ajutat să se păstreze curat de toate certurile.

chrismon

Un părinte spunea:
– Noi semănăm cu urzicile. Pe câmp, de la distanţă, ele par verzi şi proaspete, dar când te apropii de ele şi le atingi vezi urâţenia lor şi simţi înţepătura lor.

chrismon

De asemenea, el spunea:
– Nu te baza pe cunoştinţele tale. Ca să poată răsări în tine cunoaşterea dumnezeiască, trebuie să fie ştearsă cunoaşterea lumească; să devii ca un copil, să nu te lauzi cu cunoaşterea ta, căci «cunoaşterea te face mândru», după cum spune Apostolul Pavel. Coboară-te mai jos decât toţi. Batjocoreşte-te. Cât de mult a fost umilit Domnul pe cruce? Ce ruşine? Gol, părăsit, insultat, dar apoi a fost slăvit! La fel şi tu, trebuie să ajungi la cea mai mare umilinţă, şi apoi vei fi slăvit!

chrismon

Şi iarăşi spunea:
– Sfinţii simt că sunt nevrednici şi păcătoşi.

chrismon

Vrednicul de pomenire părinte al meu ne spunea următoarele despre părintele H. de la Sfânta Ana, un dascăl cu discernământ al începătorilor.
El l-a vizitat odată pe părintele H. în chilia sa isihastă, în timp ce slujea Sfânta Liturghie. L-a găsit desculţ, îmbrăcat cu haine vechi, zdrenţuite şi cu o cruce mâncată de carii, pe care el însuşi a făcut-o. Era simplu, dar blând, în ciuda înfăţişării sale sălbatice şi nebune, cum se prefăcea că este, cu părul său dezordonat ce-i zbura în toate părţile. În acea zi el avea mulţi vizitatori care ascultau Liturghia în mica bisericuţă a schitului său, şi atunci îi ceruse unui preot din ascultare ca să fie cântăreţ la Liturghie. Preotul avea o voce atât de dulce, că nu ştiai dacă asculţi îngerii sau un om care cântă.
Toţi au simţit o mare plăcere duhovnicească din frumuseţea Sfintei Liturghii din acea zi, dar o întâmplare a marcat-o special. Puţin înainte de a se termina slujba, a stat la intrarea în altar, ca să-l umilească pe ieromonahul său şi ca să se folosească şi vizitatorii săi. Cum făcea adesea, el a început să arunce asupra ucenicului său acuzaţii precum: «Om rău şi fără ruşine, care nu te temi de Dumnezeu şi nu ţi-e ruşine de oameni; eşti un ipocrit. Crezi că eşti sfânt şi-ţi place să fii cinstit şi lăudat. Pleacă, ieşi, ieşi din biserică…».
«Binecuvintează, părinte, ai dreptate», a răspuns el liniştit. Deloc supărat, s-a plecat până la pământ şi a plecat liniştit. Am rămas uimiţi, nemişcaţi, ca statuile, până ce, după câteva momente de tăcere, părintele care păruse aşa de mânios, a stat la intrarea altarului cu lacrimi în ochi şi a explicat cu bucurie.
– Fraţii mei, pentru că am vrut să vă spun ceva folositor şi pentru că sunt neînvăţat şi fără ştiinţă, am vrut să vă arăt cum e smerenia în practică, folosindu-mi ucenicul drept pildă. Trebuie să ştiţi că el este un monah adevărat la Sfânta Ana.

chrismon

Un pustnic a fost întrebat:
– Ce trebuie să facem când suntem lăudaţi şi măguliţi?
Cu smerenie şi cunoaştere de sine, a răspuns:
– Îţi voi da un exemplu. Când sculptez pe o bucată de lemn faţa unui sfânt şi am terminat-o, cred că e bună. După un timp, o privesc din nou şi descopăr că unele lucruri nu au fost făcute complet. Dacă folosesc o lupă, pot vedea că la urma urmelor nu-i un lucru atât de minunat. Acelaşi lucru poate fi făcut cu mâinile cuiva. Noi credem că ele sunt curate. Dar dacă le examinăm cu o lupă, putem vedea murdărie şi microbi. Trebuie să examinăm îndeaproape şi apoi ne vom da seama că nu suntem nimic, în ciuda multor laude.

chrismon

Când l-am vizitat pe părintele Bartolomeu, care avea 106 ani, el purta un pulover acoperit cu nenumărate petice:
– Unde este ştiinţă, există şi mândrie. Oriunde este mândrie, Dumnezeu nu e acolo; omul e lăsat singur, cu mândria lui.

chrismon

Altul spunea:
– Mândria noastră Îl face pe Dumnezeu să nu ne audă.

chrismon

Am întrebat un călugăr în vârstă ce face şi cum îşi petrece timpul, iar el a răspuns:
– Ocupăm locul degeaba…

chrismon

Părintele rus Tihon, care a trăit 60 de ani pe Muntele Athos, după ce vizitase 300 de mănăstiri în Rusia, a spus:
– Dimineaţa, Dumnezeu binecuvintează cu o mână lumea întreagă şi-Şi foloseşte ambele mâini să-l binecuvinteze pe omul smerit. Un om smerit e mai presus de întreaga lume.
Şi de asemenea:
– Doamne Iisuse Hristoase, dăruieşte-mi smerenie.
Tot el spunea:
– Un lucru este celibatul şi altceva e smerenia. Mulţi celibatari mândri au sfârşit în iad.

chrismon

Săracul şi smeritul călugăr Neofit de la Lavra avea întotdeauna, când trebuia să primească Sfânta Împărtăşanie, o căinţă adâncă. Întâi săruta mâna tuturor, chiar şi a începătorilor, cerând iertare. Aşa era smerenia sa.

chrismon

Un părinte spunea:
– Motivul pentru care suferim e că nu suntem smeriţi, iar lipsa smereniei cauzează şi altora suferinţe. Suntem chinuiţi până când devenim smeriţi.

chrismon

Odată, eu şi cu un frate duhovnicesc de-al meu l-am vizitat pe părintele Zosima, un pustnic rus din Karulia. L-am găsit aşezat pe pământ şi despicând lemne. I-am cerut binecuvântare, ne-am închinat la icoane în mica bisericuţă şi apoi i-am cerut să ne spună ceva, ca să ne mângâie. Abia atunci şi-a ridicat faţa veselă şi a rostit un cuvânt în ruseşte. Era un cuvânt care cuprindea întreaga viaţă duhovnicească a omului. «Smirenia, smirenia», a spus el, care înseamnă smerenie. Nimic altceva. Şi-a aplecat din nou capul şi, răbdător, a continuat să despice cele câteva lemne pe care le avea pentru iarnă.

chrismon

Părintele Arsenie Nevoitorul (cu care stătea părintele Iosif, Locuitorul din peşteră), ne-a spus:
– L-am avut pe părintele Iosif ca îndrumător, deşi eu eram mai în vârstă. El avea vederea lui Dumnezeu şi avea ştiinţă. Eu numai am pus lucrurile în practică. Odată, doi oameni doreau să treacă peste un râu. Unul era orb, iar celălalt nu avea picioare. Cel orb l-a cărat pe cel şchiop, care putea să vadă, pe umerii săi, şi au trecut râul. «Părinte Iosif, am spus eu, tu ai vederea lui Dumnezeu şi rugăciunea minţii, dar nu eşti practic. E ca şi cum nu ai avea picioare, iar eu am picioare, dar nu am viziuni şi rugăciunea minţii. Prin urmare, noi trebuie să fim împreună. Eu te voi căra în spate şi vom merge înainte. Tu vei fi ghidul, călăuza, ca să putem traversa râul vieţii».

chrismon

De curând slăvitul părinte Nectarie de Pentapolis, noul nectar şi miere al Ortodoxiei, pentru adânca sa smerenie a scris părintelui Daniil Katunakiotul, pentru a cere ajutorul şi îndrumarea. Într-una din scrisori, el spune:
– Ne-ai îndatora mult dacă ai avea plăcerea să ne scrii ceva duhovnicesc, să întăreşti credinţa măicuţelor de aici. Scrisoarea ta, scrisă cu experienţa vederii lui Dumnezeu şi a practicii, va fi pentru ele, care sunt lipsite de o asemenea învăţătură trăită, o plăcere şi un sprijin duhovnicesc adevărat.

chrismon

Patriarhul Chiril a fost întemeietorul academiei ecleziastice de pe Sfântul Munte, care a devenit cel mai important centru de dascăli, îndrumători înţelepţi, ca şi de martiri, oameni drepţi pe care poporul Greciei i-a avut. A fost adesea asuprit de greutăţile create de turci şi de alţi ierarhi. De fapt, turcii l-au îndepărtat din scaunul patriarhal de două ori. El a renunţat la rangul său slăvit şi a venit să fie ucenic, cu un grup de călugări, în Chilia Sfinţilor Apostoli, la schit, mai jos de biserica centrală de la Sfânta Ana. Deşi era foarte bătrân, el a lucrat împreună cu fraţii, cu grijă şi răbdare, în grădina de măslini. A fost admirat de fraţi pentru munca sa, perfecţiunea sa ascetică, răbdarea care trecea peste limitele muncii grele. Părinţii schitului, din respect pentru vârsta şi poziţia sa anterioară, i-au dat un măgar ca să-şi care uneltele şi tot ceea ce avea nevoie.
Într-o zi de vară s-a petrecut o întâmplare uimitoare. În timp ce urca cu măgarul un deal abrupt de la livadă spre schit, în cel mai greu loc, a văzut doi călugări prealuminaţi ce ştergeau sudoarea de pe faţa măgarului. În timp ce se plângea şi se certa cu ei despre aceasta, ei i-au spus: «Nu meriţi nici odihnă, nici ca faţa ta să fie ştearsă de sudoare, pentru că nu ai cărat tu încărcătura. Animalul a făcut toată munca».
De atunci, patriarhul n-a mai folosit animalul istovit şi, fără să se plângă, a cărat totul sus, de-a lungul abruptei Golgote a schitului, până la biserica centrală. Mai târziu, în chilia sa, ca şi un om îndreptat, a devenit un exemplu de ascultare şi lepădare de sine.
A murit în 1775, la o vârstă înaintată, cunoscându-şi dinainte moartea. În timpul ultimelor 24 de ore din viaţa sa a văzut părinţi binecuvântaţi şi îngeri care l-au făcut foarte fericit. Craniul său, care este încă păstrat în chilia sa, e gălbui la culoare, dovadă a vieţii sale virtuoase.

chrismon

Acesta e şi cazul episcopului Teofan de Euboia, care seamănă cu povestea Sfântului Nifon, patriarhul Constantinopolului. Nu avem date despre eveniment, dar admirabilul lucru al povestirii e smerenia omului pe care ea îl descrie.
Episcopul Teofan a venit la Sfântul Munte după o minune copleşitoare la care a fost martor, privind trupul neputrezit a unui nobil decedat. După ce a vizitat multe mănăstiri, a ales ca să stea la Noul Schit, unde şi-a ascuns identitatea cu grijă şi unde a ales să fie în ascultarea unui părinte dificil, numit Chiril.
Răbdarea şi îndelunga suferinţă a episcopului nu pot fi spuse în cuvinte; el părea un monah simplu, sub ascultare, care împlinea toate sarcinile şi ordinele pe care dificilul său părinte i le dădea. Au trecut doi ani, timp în care el a fost în această stare. Spre sfârşitul Postului Mare din al doilea an, un vas care venea din Euboia, încărcat cu felurite produse, a ancorat în portul schitului. Părinţii au mers la arsana să cumpere alimente pentru Paşti: ouă, brânză şi alte produse. Începătorul Teofan a mers şi el să-şi ia alimente. Dar căpitanul, care l-a recunoscut, a spus în faţa tuturor:
– Nu eşti tu, episcopul Teofan, care a dispărut cu doi ani în urmă? Şi a căzut la pământ, ca să i se închine.
Negând acestea, a spus:
– Trebuie să fie o greşeală, prietenul meu. Nu sunt eu acela. Probabil semăn cu cineva.
El s-a întors la schit hotărât să plece de acolo, de vreme ce a fost descoperit şi toţi bănuiau cine este. Părintele său l-a admirat ca pe un om de o mare smerenie şi răbdare, încât a căzut la picioarele lui, cerând iertare pentru felul lui crud de a fi cu el.
Episcopul Teofan a plecat în pustie, la Chilia «Izvorul Tămăduirii», şi a trăit acolo ca un simplu monah.

chrismon

Ce putem spune despre duhovnicul Ignatie Katunakiotul? După sfârşitul fiecărei Liturghii, părintele său îl mustra, iar el nu se plângea niciodată. În schimb, spunea aceste cuvinte minunate:
– Părinţilor şi fraţilor, ascultaţi! Când părinţii noştri ne insultă şi ne pălmuiesc, nu trebuie să fim nici trişti, nici veseli şi trebuie să-i ajutăm, căci ei ne ajută să ne eliberăm de tridentul* diavolului, care e mândria, egoismul şi aroganţa. Dacă trece o zi şi părintele meu Neofit nu mă insultă, sunt foarte trist şi spun sufletului meu: «Neimportantule! Nevrednicule părinte Ignatie, azi n-ai fost mustrat, aşa că ai grijă la tridentul diavolului, căci el va străpunge mai adânc în tine».
(*Furcă cu trei dinţi care era considerată în antichitate ca simbol al puterii zeului Neptun [Nota editorului].)

chrismon

Un părinte foarte simplu spunea:
– Oamenilor învăţaţi li se întâmplă următorul lucru: caută să cerceteze cele dumnezeieşti. Dacă însă nu-ţi ajunge funia, de ce încerci să cobori în prăpastie?

chrismon

Pustnicul român Enoh spunea:
– Monahul trebuie să fie smerit, nu să ajungă sus sau jos. Poate fi mântuit cu smerenia. Dar, oh, pentru preot este o povară dublă! Este foarte greu, sunt numai câţiva preoţi buni. De ce ar vrea cineva acest rang? Nu vrei să-ţi mântuieşti sufletul? Ai venit la Sfântul Munte să-ţi mântuieşti sufletul, nu să cauţi slavă. Fii simplu şi smerit. Doresc numai să-mi mântuiesc sufletul. Nu e alt lucru mai bun decât mântuirea sufletului.
Chiar dacă acest părinte trecuse de 75 de ani, el nu dădea nimănui voie să-l respecte. Se privea pe sine ca şi cum ar fi fost nimic. Cerea un pic de pâine ca să-i hrănească pe ceilalţi oameni în vârstă ca el, care erau slăbiţi şi istoviţi. Se pleca şi cerea binecuvântare de la toţi monahii, începătorii, oamenii mireni şi pelerini. Odată, a vrut să cumpere o desagă, dar era prea scumpă şi nu avea bani. Deodată a observat un sac de pânză obişnuit în colţul magazinului.
– Cât costă? l-a întrebat pe vânzător.
– Acesta nu costă nimic. Pentru ce îl vrei?
– Îl voi purta în spate în locul unui rucsac, a spus el.
– Ei bine, nu ţi-e ruşine să porţi un aşa lucru în spate?
Şi părintele Enoh a răspuns:
– De ce să fiu stânjenit, când sunt mai fără valoare decât acest sac!

chrismon

Talentatul teolog şi ieromonah Hrisostom de la Marea Lavră a fost întrebat de patriarh dacă n-ar dori să fie hirotonit episcop. El a refuzat, alegând smerenia în locul înaltei slujbei ecleziastice, şi a spus:
– Nu voi renunţa la culionul de călugăr.

chrismon

Cu câtva timp în urmă un important vizitator ortodox, străin, a cerut să-l întâlnească pe părintele Siluan. Ieromonahul N., membru al consiliului de conducere, i-a spus vizitatorului:
– Nu înţeleg de ce tu, un teolog învăţat, vrei să-l vezi pe părintele Siluan, un ţăran neînvăţat. Nu e nimeni altcineva cu mai multe cunoştinţe pe care ai vrea să-l întâlneşti?
Atunci vizitatorul a răspuns cu durere în suflet:
– Ca cineva să-l înţeleagă pe părintele Siluan, trebuie să fie foarte învăţat.
Acelaşi ieromonah N., neîmpărtăşindu-se nefericitul din dumnezeieştile experienţe ale sfântului, spuse odată cuiva:
– Mă întreb de ce merg la el. Cred că nu citeşte nimic.
– Nu citeşte nimic, dar face totul. Nu ca cei ce citesc mult, dar nu fac nici un lucru, i-a răspuns acel om.

chrismon

Odată l-am întrebat pe un pustnic simplu, în vârstă:
– De ce lămâii dumitale sunt plini de fructe?
– Pentru că le-am aplecat crengile, fiul meu, a răspuns el.

chrismon

Am întâlnit un călugăr tânăr care era sub ascultare, din a cărui gură nu au fost rostite niciodată cuvinte, după cum îl sfătuise părintele său duhovnicesc.

chrismon

Sfântul Siluan de la Muntele Athos spunea:
– Acesta e cântecul meu iubit: În curând voi muri şi sărmanul meu suflet va coborî în iad. Acolo voi suferi singur, în sclavie şi întuneric, şi voi vărsa lacrimi amare. Cum să nu-L caut pe El? El m-a căutat întâi şi mi-a apărut mie, păcătosului… Domnul Însuşi m-a învăţat cum să mă smeresc: «Ţine-ţi mintea în iad, şi nu deznădăjdui». Astfel se câştigă împotriva vrăjmaşilor. Dar când mi-am mutat mintea de la gândul iadului, toate gândurile mele tulburătoare şi-au recăpătat puterea lor.

chrismon

Un pustnic în vârstă ne spunea:
– Mulţi părinţi contemporani au înţeles că umilirile şi mustrările de la părinţii lor au fost folosite ca să ajute la curăţirea inimii de patimile mândriei şi îngâmfării şi astfel mulţi să guste din dulceaţa mântuirii sufletului lor. Deşi mulţi dintre ei nu au avut şcoală, ei au putut să interpreteze scrierile Sfântului Grigorie Teologul. După munca de peste zi, mulţi alergau la chilia lor, ca să se mângâie cu rugăciunea şi cititul. Au ajuns la asemenea înălţimi ale smereniei încât se considerau ultimii oameni.

chrismon

Când toţi părinţii şi fraţii în Hristos îi urau «Rai bun» părintelui Teofilact de la Noul Schit, le spunea:
– Raiul nu-i un grajd, ca să mă primească pe mine, un animal!
Aşa era defăimarea de sine la părinţi.

Sursă: Patericul atonit – Arhim. Ioannikios Kotsonis, Editura Bunavestire, Bacău, 2000, Traducere de Anca Dobrin şi Maria Ciobanu

Despre sănătatea sufletului. Cuvânt de folos de la avva Iulian Prodromitul

avva Julian (4)

Părintele Iulian Lazăr are aproape nouăzeci de ani (88) de petrecere pământească, pe care şi i-a albit în rugăciune neîncetată. Iar pentru curăţia inimii lui, Dumnezeu l-a învrednicit cu multe răspunsuri la întrebări chiar nerostite. „Bătrânul” din Prodromu – cum îi spun aghioriţii cu multă dragoste – este un duhovnic cum tot mai rar întâlneşti pe pământ: un schimonah care plânge cu tine pentru păcatele tale şi-ţi tămăduieşte totdeauna rănile sufl etului cu poveţele şi rugăciunile sale. Mare împlinitor al poruncilor, el este unul dintre aceia despre care s-a spus că „cel ce va face şi va învăţa, acela mare se va chema în împărăţia cerurilor“ (Matei V, 19). Are un suflet curat, care oglindeşte cerul pentru nevicleşugul inimii sale, iar când se bucură, faţa toată i se înseninează şi este o adevărată desfătare să fi i în preajma lui atunci, pentru că ai sentimentul că stai pe genunchii unui bunic cu barbă colilie, care-ţi iubeşte copilăria sufl etului tău. Şi totuşi, deşi are „inimă bună şi mână uşoară” (vorba părintelui Arsenie Papacioc pentru duhovnici), el poate fi şi foarte aspru cu păcatele tale, atunci când te vede stăruitor în ele. Dar chiar în asprimea sa (împotriva păcatului şi niciodată împotriva păcătosului!) răzbate dragostea sa de oameni. Pentru curăţia vieţii sale, Dumnezeu l-a învrednicit să poată vedea întotdeauna (înaintea ta!) unde este „spărtura” inimii tale: locul pe unde năvălesc patimile către sufl etul tău. Şi exact locul acela te învaţă avva Iulian să ţi-l oblojeşti. Fost-am la început de februarie (A.D. 2014) la avva Iulian după cuvânt de învăţătură împreună cu trei buni prieteni: Marian, Sorin şi George. Şi nouă aşa ne-a grăit Bătrânul într-o seară, când ne-am plâns de mulţimea grijilor lumeşti şi lipsa vremii de rugăciune.

LM-85-mic-1-200x277Theosis

Văd că sunteţi oameni cu multă treabă și ar fi multe de spus – dacă ar trebui spuse –, dar de însemnătate cred că este să te nevoiești în viaţa aceasta pentru cea de dincolo. Că Dumnezeu ne-a dat timpul și viaţa aceasta ca să ne ducem la El pregătiţi. Iar noi nu știm – că nu ne este dat a ști – nici clipa, nici ceasul când ne vom duce la Domnul, ca să dăm socoteală. Că Dumnezeu nu ne-a creat fără un scop. Și scopul l-a anunţat încă de la începutul Bibliei, de la Facere, capitolul I cu 26: „Și a zis Dumnezeu: Să facem om după chipul și după asemănarea Noastră”. Dar versetul următor zice că „a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut”, dar despre asemănare nu pomenește nimic, pentru că ea trebuia făptuită de Adam. Așadar, acesta este scopul vieţii noastre: îndumnezeirea, că scris este: „Fiţi desăvârșiţi, precum și Tatăl vostru cel ceresc desăvârșit este!” (Matei V, 48).

Rugăciune şi sfinţenie

Nu știm cum arată, căci – așa cum găsim la Ioan I cu 18 – „pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată”. Adevărat lucru este acesta, dar ne putem întâlni cu El în rugăciune. Du-te în camera ta, în cămara ta, în inima ta și, întâi de toate, gândește-te bine cu cine stai de vorbă și spune apoi cum te-nvăţ eu, om bătrân: „Doamne, mulţumescu-ţi Ţie, Doamne, că m-ai adus să stau de vorbă cu Tine, pe mine… omul cel mai păcătos!”. Și pe urmă stai și grăiește cu Dumnezeu. Că ce vrea El de la noi? Să scoatem dinlăuntrul nostru toate păcatele care ne-ntinează. La miezul nopţii – ori chiar la miezul zilei, că noi toată ziua păcătuim –, intră în cămara sufletului tău și stai de vorbă cu „Cel ce curăţește toate fărădelegile tale” (Psalm CII). Și zi atunci: „Iartă-mă Doamne, iartă-mă, că n-am știut că în faţa ochilor Tăi s-au petrecut! Iar eu nesimţitor eram și la Tine nu mă gândeam”. Și fă așa zi de zi și învaţă să stai înaintea lui Dumnezeu, că așa te vei curăţi și te vei pregăti pentru judecata viitoare. Și tot așa îţi vei vedea micimea ta și mulţimea păcatelor tale, dar și mărinimia lui Dumnezeu, Care „nu voiește moartea păcătosului, ci să se întoarcă și să fie viu” (Iezechiel XXXIII, 11).

Toate rugăciunile sunt frumoase – și bine este să citiţi și pe cele din Ceaslov, ori Paraclisul Maicii Domnului –, dar dacă vremea vă este puţină, staţi înaintea lui Dumnezeu cum v-am învăţat eu și grăiţi-I din preaplinul inimii voastre. Așa să faceţi și o să ajungeţi să-L simţiţi pe Dumnezeu! Și o să fiţi conștienţi că toate câte le faceţi înaintea Lui le faceţi! Și iarăși să v-aduceţi aminte că atunci când rugăciunea voastră încetează, atunci începe păcatul! Chiar și încetarea rugăciunii e păcat, că Dumnezeu a spus: „Fiţi sfinţi!” –, și eu de sfinţi fără rugăciune n-am auzit. Iar apostolul Pavel spunea să ne rugăm… „neîncetat”! Neîncetat, nu din când în când. În veacurile acelea nu erau nici preoţi, nici biserici, nici călugări: era doar o comunitate de creștini într-o lume păgână. Lor le spunea Apostolul să se roage neîncetat și îndemnul e bun și pentru voi, cei care n-aveţi vreme de rugăciune, că nici cei din timpurile apostolice nu știau câtă vreme de rugăciune mai au, pentru că erau tot timpul sub prigoană.

avva Julian (2)Boala sufletului

Acum s-o luăm și altfel: ne vom duce dincolo. Vom muri lumii acesteia: ne doare aici, ne doare dincolo… Și cum ne doare ceva alergăm la doctor și ne îngrijim trupurile noastre. Dar boala sufletului? De ea de ce nu ne grijim la fel? Se poate ca sufletul tău să fie bolnav și tu să nu știi de ce suferă. Când ţi se îmbolnăvește trupul, te duci la doctor după vindecare. Tot așa, când sufletul tău te doare, trebuie să cauţi alinare și vindecare la duhovnic. Să știţi că omul cu adevărat sănătos îl are totdeauna pe Dumnezeu în inima lui. În Evanghelia de la Luca, capitolul XVII cu 21, dacă aţi citit știţi că scrie acolo așa: „Împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul vostru”. Și tot așa găsim la I Corinteni III cu 16 un alt text care-l sprijină pe acesta: “Nu știţi, oare, că voi sunteţi templu al lui Dumnezeu și că Duhul lui Dumnezeu locuiește în voi?”. Vedeţi că apostolul Pavel pune semnul întrebării: oare chiar nu știţi că Dumnezeu locuiește în voi? Va să zică, trupul este templul Duhului Sfânt. De asta trupurile unor sfinţi nu putrezesc sau au bună mireasmă, pentru că în toată viaţa lor pământească aceștia au slăvit pe Dumnezeu în ei. Toată viaţa lor, s-au silit să se sfinţească.

Dragoste şi milă

Voi știţi că „Dumnezeu este iubire” – doar apostolul Ioan scrie și în prima sa epistolă că: „Cel ce nu iubește n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este iubire” (I Ioan IV, 8). Dar la Luca VI cu 36 scrie așa: „Fiţi milostivi, precum și Tatăl vostru este milostiv”. Iubirea și milostenia. Deci asta vrea să afle Dumnezeu în inima omului: iubire și milă. Iar dacă le află, atunci împărăţia Lui va fi într-acea inimă. Trebuie să se gândească fiecare: oare împărăţia lui Dumnezeu se află în mine? Am eu atâta dragoste și milă? Iar dacă așa stau lucrurile – și sigur stau așa, pentru că Dumnezeu nu minte –, atunci ar trebui să se întrebe omul: oare ce gânduri trebuie să iasă din mintea mea, dacă eu sunt templu al Duhului Sfânt? De aceea paza gândurilor e lucru mare în lupta cu potrivnicul. Însă răutatea n-ar putea ajunge la inimile voastre dacă ar fi pline de dragoste și milă, căci spune și Domnul: „Iubiţi pe vrăjmașii voștri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc și vă rugaţi pentru cei ce vă vatămă și vă prigonesc” (Matei V, 44).  Care răutate v-ar mai mâhni dacă v-aţi iubi vrăjmașii? Trebuie să mai știţi însă că la II Timotei III, 12 scrie că: „Toţi care voiesc să trăiască cucernic în Hristos Iisus vor fi prigoniţi”. Deci trebuie să vă așteptaţi la necazuri și supărări dacă doriţi împărăţia lui Dumnezeu, iar pentru aceia care vă prigonesc, Mântuitorul spune să vă rugaţi.

Nedreptatea şi îndreptăţirea

Primul lucru care îmbolnăvește sufletul este îndreptăţirea. Omul greu poate suferi o „nedreptate” în pace și fără să-l urască pe cel care i-a pricinuit-o.

Sfântul Isaac Sirul spune că „cel ce poate să rabde o nedreptate și îi stă în putinţă s-o îndrepte a căpătat mângâiere de la Dumnezeu”…

De bună samă că așa este. Cum ar fi oare dacă, în loc să răspunzi cu ură la o nedreptate, i-ai zâmbi prietenos prigonitorului tău și te-ai ruga pentru el? Un bun creștin nu trebuie să aibă dușmani. Măcar cu voia și știinţa sa. Și nu numai din pricina sa: dacă știi că cineva își face pricină de poticnire din cauza ta, du-te și cere-i iertare – că de te vei mânia împotriva lui, vor fi doi oameni prinși de ură, dar, dacă te vei îndrepta cu dragoste către el, s-ar putea să-l câștigi și să dobândiţi pace amândoi. Dumnezeu a spus să iertaţi, că atunci veţi fi și voi iertaţi. Și cine n-ar avea nevoie de iertare? Și atunci pentru ce să te lipsești de ea și să-ţi faci singur dreptate – când știi că una mai bună o va face Dumnezeu, pentru că numai El cunoaște inimile oamenilor? Lasă Domnului dreptatea și răsplata, iar sufletul tău va găsi pacea în felul acesta.

avva Julian (5)Râvna pentru Dumnezeu

Iar dacă sufletul tău și-a găsit liniștea, caută de acuma să ai râvnă pentru Dumnezeu. Stai cât mai mult de vorbă cu El și păzește legile pe care ţi le-a dat, ca să dobândești viaţă veșnică. Stăruie în post și rugăciune, că „fără de Hristos nu putem face nimic”. De aceea, cât se poate, să păzim posturile pentru că, prin ele, pe noi ne păzim. Noi nu suntem omorâtori de trupuri, dar trebuie să le smerim și să le învăţăm cu postul și cu nevoinţa, ca să putem să ne vindecăm sufletele. Și nu putem face aceasta fără duhovnic. Când omul s-a dus la duhovnic și a plâns pentru păcatele sale, mărturisindu-le încă dinvremea prunciei lui, atunci acela devine un om sănătos sufletește. Iar dacă tu devii sănătos, nu te poate lăsa indiferent zbuciumul sufletesc al celorlalţi. Și din dragoste pentru aproapele tău, trebuie să încerci să-i salvezi sufletul. Trebuie însă să ai discernământ, căci Hristos a spus să „nu aruncaţi mărgăritarele voastre înaintea porcilor, ca nu cumva să le calce în picioare și, întorcându-se, să vă sfâșie pe voi” (Matei VII, 6). De-acum trebuie să fiţi și foarte înţelepţi – ca șerpii – ca să puteţi câștiga și alte suflete pentru Hristos și să se mântuiască.

Ai văzut pe aproapele tău, L-ai văzut pe Dumnezeu – zicea sfântul Clement Alexandrinul…

Da. Cum am spus eu mai -nainte despre chipul lui Dumnezeu în om. Sau cum ziceau Părinţii că „de la aproapele îţi vine mântuirea, dar și osânda”. Dacă ai venit la duhovnic și n-ai ascuns de el (și de Dumnezeu) nici un păcat și dacă ţii canoanele, te duci în rai. Dar trebuie să-ţi pară rău de greșelile tale, că altfel nu dobândești iertare de la Dumnezeu. Însă dacă rămâi în legătură cu duhovnicul și te silești să-i urmezi sfaturile, vei avea un suflet sănătos și râvnă pentru cele sfinte. Trebuie avut însă grijă să nu rămână păcate nespovedite, pentru că în lume, la bisericile de mir, taina pocăinţei este anevoie de împlinit. Asta pentru că sunt mulţi creștini, preoţi destul de puţini, iar duhovnici și mai puţini. Și-atunci duhovnicul nu mai are destul timp să cerceteze sufletul creștinului, iar acesta se poate întoarce acasă cu păcate (făcute din neștiinţă, de exemplu) nemărturisite. În vremurile de demult, oamenii aveau câte un carneţel în care-și notau căderile în păcat, pentru ca nu cumva să le uite la spovedanie, dar acuma, după ce a trecut și comunismul peste bieţii oameni, s-a pierdut de tot această deprindere sănătoasă…

Epitimii

Mi-aduc aminte că și avva Iustin Pârvu pomenea de obiceiul acesta. Să vă întreb ceva, părinte: oare ai voie să te mărturisești în timpul în care ești sub canon și ești oprit de la împărtășanie?

Bineînţeles. Dacă conștiinţa te apasă pentru vreun păcat pe care l-ai săvârșit, dă fuga repede la duhovnic și spovedește-te. Nu sta în păcat și, mai ales, nu-ţi amâna pocăinţa. Pentru că scrie la Apocalipsă, capitolul XXI cu 27, că „în cetate nu va intra nimic pângărit și nimeni care e dedat cu spurcăciunea și cu minciuna”!

Dar dacă te afli în aceeași situaţie, ai primit epitimie și se întâmplă să mori neîmpărtășit, mai-nainte de a-ţi isprăvi canonul? Ce se întâmplă cu sufletul acela?

Se mântuiește. Câtă vreme este sub canon și îl face, el este iertat de păcate. Dar… Am citit odată, demult, într-o gazetă „a satelor”, despre o maică din Basarabia care a căzut la pământ în timp ce se încălţa, s-a lovit și a rămas mai multe zile într-o stare de leșin –  ori poate comă. Oricum, de murit n-a murit, că inima îi bătea regulat. Când și-a revenit, a povestit la toată obștea cum s-a întâlnit cu fosta stareţă într-un loc minunat, iar aceasta i-a mărturisit că n-a fost dintru început acolo, dar că rugăciunile maicilor au adus-o în acea stare după șase săptămâni de la moartea ei. Stareţa aceea murise neîmpărtășită și numai rugăciunile obștii au adus-o într-acel loc binecuvântat.

Înseamnă că și cel care moare sub canon nu se duce chiar unde ar trebui să meargă: „la loc luminat… de unde a fugit toată durerea și-ntristarea”?

S-ar putea să ajungă acolo numai cu rugăciunile Bisericii. Ale celor rămași în viaţă. Eu am prins mulţi părinţi care înaintea morţii ne cereau: „Rugaţi-vă pentru mine!”. Poate să fie și așa. Dumnezeu știe. Dar omului sporit într-ale Duhului îi pare rău de orice suflet și ar voi ca toţi să meargă în rai și atunci se roagă pentru aproapele său ca pentru sine însuși (ba chiar mai mult!). Apostolul Iacov spune: „Rugaţi-vă unul pentru altul”, iar sfântul Pavel să ne „rugăm neîncetat”.

Cuvânt

Și un cuvânt de folos, părinte?…

Măi, drept sfat eu am să v-aduc aminte de cuvintele apostolului Iacov, „ruda Domnului”, care zicea că „prietenia lumii este dușmănie faţă de Dumnezeu. Cine deci va voi să fie prieten cu lumea se face vrăjmaș lui Dumnezeu” (Iacov IV, 4). Depinde de voi ai cui prieteni vreţi să fiţi…

Pentru toate acestea și pentru încă multe altele pe care mi le-a spus mie avva Iulian, eu îndrăznesc să cred că el este unul dintre „cei desăvârșiţi, care nu vorbesc de la ei, ci grăiesc numai ce le dă Duhul”…

Text şi fotografii de George Crasnean
Sursa: Lumea monahilor nr. 85, iulie 2014

Mulţumim autorului pentru îngăduinţa de a prelua textul său pe Blogul Sfântul Munte Athos . Se va prelua cu precizarea sursei Blogul Sfântul Munte Athos

avva Julian

Cap. XIII: Despre virtutea discernământului gândurilor şi a stărilor duhovniceşti [Patericul athonit, Ioannikios Kotsonis]

Renumitul isihast şi duhovnic, părintele Grigorie, a locuit în Schitul Sfânta Ana Mică înaintea părintelui Sava. Era într-o neîncetată rugăciune şi tăcere. Vorbea numai când era necesar şi toţi se minunau de darul lui dumnezeiesc, al vorbirii inspirate. A devenit sprijinul şi întărirea călugărilor, al pustnicilor şi al pelerinilor.
Datorită discernământului acestui preaînţelept părinte duhovnicesc, căpitanul Giorgaki, şeful unei bande de tâlhari, a fost îndrumat spre pocăinţă. Pentru a ajunge la acest lucru, părintele a folosit o admirabilă stratagemă. A pretins că şi el fusese vinovat de multe crime, care erau chiar mai mari decât ale banditului. Prin acest şiretlic, el a câştigat încrederea cumplitului Giorgaki. Şi astfel l-a îmblânzit şi l-a adus aproape de o schimbare completă a inimii. De asemenea, i-a promis banditului că-l va împărtăşi în fiecare zi, cu o singură condiţie: să ţină post amândoi timp de 40 de zile. Giorgaki a fost de acord.
Totuşi, părintele Grigorie nu i-a dat Sfânta Împărtăşanie propriu-zisă, ci doar pâine şi vin obişnuit, până când nu au trecut cele 40 de zile de pocăinţă. Apoi l-a împărtăşit cu adevărat.

chrismon

Părintele Gavriil, egumenul Mănăstirii Dionisiu, mi-a povestit următoarele:
– Cu peste 50 de ani în urmă, pe lângă Karyes (în Schitul Kutlumuş), a trăit un părinte duhovnic tare simplu şi cu puţină educaţie, dar cu mintea curăţită şi aplecată spre învăţătura lui Hristos. Ascultarea lui era să tricoteze ciorapi pentru paznicii civili ai Muntelui Athos şi pentru oamenii de la munte, din Rumeli şi Epir. Când venea la târgul de sâmbăta din Karyes să vândă produsele sale, stătea sub porticul cimitirului, lângă drum, ţinând în mâna dreaptă metaniile şi în stânga lucrurile de vânzare. Cu ochii plecaţi, el rostea neîncetat rugăciunea lui Iisus: «Doamne Iisuse, miluieşte-ne». Dacă cineva îl tachina, spunându-i: «Ridică ochii şi uită-te după cumpărători», el îi răspundea: «Cât timp mă văd ei pe mine, nu este necesar ca să mă uit eu după ei».
Acest om avea un astfel de discernământ, încât îşi dădea seama la spovedanie de problema majoră a persoanei care se spovedea şi apoi îl sfătuia pentru îndreptare.
Auzind despre el Patriarhul Ecumenic, Ioachim al III-lea, care în acel timp era în Muntele Athos, a venit la Karyes să-l întâlnească. El s-a apropiat de părinte şi l-a rugat ca după amiază să meargă împreună la chilie pentru a-l spovedi.
– Chilia mea este prea mică, Preasfinţia ta, pentru a primi un Patriarh, a răspuns părintele.
– Nu contează că e mică, a replicat Patriarhul.
– Dar e prea joasă pentru a intra în ea, Preasfinţia ta!
– Mă voi apleca să intru, a insistat marele Patriarh.
– Din nefericire, nu vă plecaţi! a spus părintele. Dacă aţi fi plecat capul, aţi fi putut fi Patriarh demult!
El se referea la faptul că Patriarhul a fost arogant şi a avut o atitudine care nu era dispusă să cedeze. De multe ori Patriarhul spunea despre acest incident:
– Cât timp voi trăi, nu voi uita discuţia cu acel părinte, un om simplu, dar de un mare discernământ.

chrismon

La acelaşi părinte duhovnicesc a venit un părinte să se plângă de tânărul călugăr pe care-l avea sub ascultare care, deşi avea numai pravila şi totul era uşor pentru el, nefiind împovărat cu multă muncă, totuşi era copleşit de multe gânduri de nelinişte, fiind în pericol de a cădea pradă unei confuzii duhovniceşti din cauza deprimării. Părintele care era răspunzător pentru el a venit la părintele Gavriil, pentru a se sfătui cum să-l ajute pe tânăr.
– Căsătoreşte-l, i-a răspuns părintele Gavriil.
Auzind aceasta, părintele a rămas uimit şi s-a uitat la el cu mirare, necrezându-şi urechilor.
– Pune-l să muncească! i-a repetat bătrânul. Oamenii tineri pot fi smeriţi şi pot fi liniştiţi numai prin muncă regulată. Pentru un călugăr, rugăciunea singură, fără muncă, este la fel ca munca fără rugăciune. Căsătoreşte-l cu munca sa.

chrismon

– Ori de câte ori apar ispite şi necazuri, apare şi cununa victoriei, spunea părintele Grigorie ieromonahului Ioachim Spetsieris. Şi apoi adăuga:
– Dacă s-ar găsi o mănăstire numai cu îngeri şi tu ai fi frate în acea mănăstire, tot n-ai fi mântuit, căci nimeni nu te-ar necăji şi ai duce o viaţă uşoară. Pentru această situaţie se potriveşte următorul verset: «Ţi-ai primit cele bune în viaţa ta»*
Odată, ieromonahul Ioachim Spetsieres i-a spus părintelui Grigorie:
– Părinte, pierd bătălia în lupta cu ispitele trupeşti. Nu mă pot odihni nici ziua, nici noaptea!
– Nu deznădăjdui. Acesta este semn că izbăvirea este aproape. Nu te teme, Hristosul nostru nu ne lasă să fim ispitiţi mai mult decât putem noi îndura.
Şi curând după ce l-a binecuvântat, a fost eliberat de ispită.
(*Acestea sunt cuvintele cu care Avraam se adresează omului bogat ajuns în iad, care se găsesc la Luca (16, 20–25).).

chrismon

Un bătrân a spus că Hagi Gheorghe, care la rândul lui a fost la început frate, îi înţelegea pe călugării în ascultare. El era grijuliu în a-i ajuta să se îndrepte şi-i povăţuia cu mult discernământ.

chrismon

Un pustnic a spus:
– Dacă-ţi plăteşti toate datoriile în această viaţă, poţi fi mântuit. Însă, dacă eşti lovit în cap de multe ori, vei primi chiar şi ceva în plus. Pentru oamenii care sunt bătuţi pe nedrept există o răsplată. Aceasta înseamnă că, de multe ori, Dumnezeu permite ca cei care duc o viaţă bună să fie greu loviţi. De ce este aşa? Lăsaţi-mă să vă dau un exemplu.
Există o familie fericită în care toţi sunt buni: tatăl, mama şi copiii. Ei se duc la biserică şi se împărtăşesc regulat. Deodată, un beţiv sau un nebun îl ucide pe tatăl cel bun, fără nici un motiv. Din această cauză, mulţi dintre cei care sunt depărtaţi de Dumnezeu vor spune: «Uitaţi-vă la el! Vedeţi? El mergea la biserică şi uite ce i s-a întâmplat!».
Câtă obrăznicie! Dumnezeu îngăduie suferinţa celor nevinovaţi pentru a da o a doua şansă celor nepocăiţi, astfel ca ei să poată fi aduşi pe calea pocăinţei, văzând suferinţa celui nevinovat, şi astfel să fie precum tâlharul cel bun care a fost răstignit pe cruce de-a dreapta lui Hristos.
Ce observăm la cei doi tâlhari între care a fost răstignit Hristos? Unul L-a defăimat pe Hristos, spunându-i:
– Dacă eşti Tu Hristosul, mântuieşte-Te pe Tine şi pe noi.
Dar celălalt, certându-l, i-a zis:
– Nu te temi tu de Dumnezeu, de vreme ce eşti în aceeaşi osândă? Noi, după dreptate primim ce ni se cuvine după faptele noastre, dar Acesta nici un rău n-a făcut (Luca 23, 39–41).
De aceea, Dumnezeu îngăduie ca unii oameni nevinovaţi să sufere, ca să fie spre folosul celor răzvrătiţi, chiar dacă cei care suferă sunt cu adevărat iubiţi de Dumnezeu. Cred că în Rai, Dumnezeu le va spune: «Iată, acest lăcaş este pentru tine, sau îţi poţi alege oricare îţi place!».
Înţelegeţi? Aşa este. Dacă cerem justificări pentru ce ni se întâmplă, putem pierde totul. Ne pierdem liniştea minţii şi răsplata.

chrismon

Unul dintre părinţii cei mai luminaţi şi cu mult discernământ ai Muntelui Athos a fost părintele Daniil, care a construit pentru părinţii aghioriţi o sfântă sihăstrie în pustia Katunakiei. Acolo, călugării aflaţi sub ascultarea sa au fost numiţi după numele lui «Daniilei» – din cauza personalităţii deosebite şi harismatice a Bătrânului lor.
El a devenit vestit ca un înţelept îndrumător duhovnicesc a multor călugări vieţuitori în obşte, pustnici şi mireni, pentru virtuţile şi educaţia sa, provenite din experienţă. Inspirat de Duhul Sfânt, el era în special capabil să discearnă orice capcană întinsă din partea dreaptă* de către duhurile răutăţii, în războiul pornit de satana. Aceste ispite din partea dreaptă includ toate acţiunile unei persoane care arată virtuţi false, exagerări, înşelări, lucruri făcute fără binecuvântare, laudă de sine şi slavă deşartă. Toate aceste lucruri duc la o mândrie satanică.
Unul dintre aceşti fraţi, care a fost înşelat de satana, a fost părintele Damaschin Konstamonitul. El s-a gândit că ar putea deveni un zăvorât, ca unul dintre marii asceţi, dar fără să ceară binecuvântarea stareţului său. S-a hotărât să nu iasă deloc din mănăstire. Ieşea din chilia sa doar pentru a merge la biserică şi la trapeză şi îşi îndeplinea ascultările încredinţate lui. Şi-a petrecut 10 ani din viaţă gândind că era un zăvorât, dar plin cu o astfel de mândrie.
Între timp, datorită faptului că se credea atât de virtuos, mândria lui creştea împreună cu dispreţul pentru ceilalţi, cu clevetirea şi cu disputele şi certurile cu ceilalţi călugări. Datorită faptului că problema nu se îndrepta, stareţul a trimis după preacuviosul părinte Daniil, care a venit din toată inima, bucuros întotdeauna să ajute.
Părintele Daniil, cel plin de discernământ, l-a chemat la el pe înşelatul Damaschin şi, cu blândeţe, cum îi era caracteristic lui, a discutat cu el şi încetişor l-a făcut să-şi vină în fire şi l-a adus la pocăinţă. Părintele Daniil a folosit exemple din Vechiul şi Noul Testament, de la Moise, de la israeliţi şi de la Sfinţii Părinţi şi i-a spus:
– Frate, fii atent, de acum înainte să nu te mai încrezi în tine însuţi şi gândurilor tale, ci repetă acel înţelept cuvânt al Avvei Dorotei: «Blestemate fie gândurile tale şi cunoaşterea numai prin tine însuţi».
(*Ispite venind din partea dreaptă: este o expresie întâlnită în monahismul ortodox şi care se referă la toate încercările celui rău de a înşela pe cineva şi a-l face să creadă că are virtuţi pe care de fapt nu le are.)

chrismon

Bătrânii de la Muntele Athos spun:
– Nu locul te mântuieşte, ci felul [în care vieţuieşti].

chrismon

Un părinte spunea:
– Ar trebui să fim mai degrabă fericiţi decât trişti, când oamenii se poartă urât cu noi, pe nedrept. Nu trebuie să încercăm să fim crezuţi de oameni, chiar dacă noi avem dreptate. De vreme ce Dumnezeu e drept şi noi ne silim numai pentru viaţa care va veni, nu are nici un sens să încercăm ca să avem înţelegerea celorlalţi, sau să fim trataţi bine, sau să fim recunoscuţi pentru valoarea noastră şi să nu fim trataţi nedrept, şi aşa mai departe. Dacă noi vom urma acea cale în viaţă, ne vom da seama că drumul pe care mergem acum nu duce la Rai.

chrismon

Un pustnic simplu şi neînvăţat mi-a spus:
– Cei care sunt prea deştepţi sunt repede prinşi în mreaja satanei, deoarece sunt plini de egoism, binecuvântatul meu părinte. Ei sunt precum crabii prinşi într-o plasă de pescuit.

chrismon

Cu câtva timp în urmă am întâlnit un călugăr dintr-o mănăstire, care vorbea într-un mod minunat de expresiv. El vorbea despre frica de Dumnezeu, despre evlavie şi despre logica omenească. Niciodată până atunci în viaţa mea n-am întâlnit pe cineva care să se poată exprima atât de viu. Cuvintele lui erau ca un izvor de apă ţâşnitoare. Vorbirea lui era precisă, curată, fierbinte şi însoţită de gesturi spontane şi încântătoare. El spunea lucruri ca de exemplu:
– Cine este plin de respect are frică de Dumnezeu. Cel care are frică de Dumnezeu este şi smerit. Dumnezeu îi păzeşte pe cei smeriţi. Numai cel smerit are şi o gândire logică. Cel arogant nu poate gândi logic. Şi cel care nu are grijă de sufletul său, fie devine brutal şi se preface într-o fiară, fie se umple cu înşelarea de sine.

chrismon

– Ce este monahismul?
– Muncă grea, a răspuns un părinte experimentat.
– Într-adevăr, a spus un ascet contemporan către un nou ostaş al lui Hristos. Dacă vrei să reuşeşti în chemarea monahală, îţi spun un singur lucru, fiul meu: Să fii sigur că iubeşti munca fizică.

chrismon

Marele sihastru Hariton* duhovnicul, de fiecare dată când primea un oaspete, lucru pe care îl făcea cu multă dragoste şi bunătate, obişnuia să spună:
– În vremea aceea Hristos a început să lucreze şi să vorbească.
Părintele evita vorbăria nefolositoare şi cleveteala, privindu-le ca pricină a nenumărate boli.
(*Am scris o biografie a acestui minunat sihastru al Athosului)

chrismon

Un cuvios călugăr de la Noul Schit spunea:
– La fiecare Paşti, când spunem «Hristos a Înviat», noi ne aducem aminte de strigarea îngerului în faţa mormântului gol al lui Hristos. Cei care părăsesc biserica imediat după ce s-a cântat «Hristos a Înviat» nu sunt creştini. Cei care rămân şi la Sfânta Liturghie sunt creştini.

chrismon

Părintele Grigorie de la Schitul Xenofont, un călugăr care are peste 100 de ani, ne-a spus:
– Când eram călugări începători îl rugam pe părintele nostru duhovnic să ne citească o rugăciune în biserică, pentru patima noastră de a vorbi în deşert.

chrismon

De asemenea, el a mai spus:
– Un călugăr fără o regulă de ascultare nu este călugăr.

chrismon

– Călugării care trăiesc în viaţa idioritmică* nu pot fi corectaţi – obişnuia să spună cuviosul părinte Teofil Lavriotul, dorind să ne arate astfel toate neajunsurile unor astfel de mănăstiri.
(*În felul de vieţuire idioritmic, fiecare călugăr este de sine, având propriile reguli de muncă, post şi rugăciune şi nu este, de obicei, sub ascultarea unui Bătrân. Spre deosebire, în viaţa cenobitică, călugării urmăresc o regulă de viaţă comună şi toţi sunt îndrumaţi de acelaşi părinte duhovnic)

chrismon

Minunatul călugăr Teofilact de la Kafsokalivia a spus unui tânăr începător:
– Dacă doreşti să devii un călugăr bun, aminteşte-ţi toată viaţa de acest lucru: Dă slavă lui Dumnezeu pentru că ai fost lipsit de toate bunurile personale la care te-ai fi putut aştepta. Foloseşte un pat de lemn pe care să dormi, iar de Paşti mănâncă o sardea şi câteva verdeţuri cu o lingură de ulei. Un călugăr nu are nici un drept în viaţa aceasta, astfel încât să poată fi liber. Pe câţi i-a distrus diavolul prin ispita de a avea cât mai multe bunuri personale!

chrismon

Un bătrân a spus:
– Cu cât o persoană este mai înduhovnicită, cu atât mai puţine bunuri îşi doreşte în viaţă.

chrismon

Am întrebat un părinte câţi ani a stat în Muntele Athos şi ne-a spus:
– Am fost aici mulţi ani, dar n-am sporit deloc. Şacalii care trăiesc în sălbăticie rămân întotdeauna şacali.

chrismon

Un pustnic bătrân a spus:
– Un om cu frica lui Dumnezeu îi respectă pe toţi. Părintele meu se închina cu respect chiar şi celui mai nebăgat în seamă şi nevrednic om.

chrismon

Un părinte a spus:
– Oamenii s-au îndepărtat de părinţii lor duhovnici şi s-au pierdut în gânduri şi tot felul de patimi, astfel că ei sfârşesc prin a se mărturisi unui psihiatru, care-i îndoapă cu pastile, pentru a uita de problemele lor. La scurt timp după asta, aceleaşi probleme ies din nou la suprafaţă şi totul se repetă. Dacă o persoană are grijă de starea sa interioară, poate dormi ca un bebeluş şi n-are nevoie de pastile şi nici de orice altceva.
– Vieţuirea în pustie nu rezolvă nimic de la sine, ci doar dacă eu, fiind în pustie, mi-am părăsit şi patimile. Sau, altfel spus, acel loc nu este un pustiu când îl adaptez după mine, în loc să mă adaptez eu pentru a trăi într-un loc pustiu.

chrismon

Un bătrân a spus:
– Dumnezeu nu predestinează, dar El cunoaşte dinainte.

chrismon

Un bătrân a spus:
– Când îţi spui părerea celorlalţi, fă-o în aşa fel încât ei să se folosească de ea. Dacă va avea ca urmare cleveteala, fă-o doar cu Dumnezeu. Nimeni nu poate să obosească când vorbeşte cu El, pentru că rugăciunea e odihnitoare. De multe ori ne rugăm pentru cineva care este bolnav. Şi alţii, de asemenea, se roagă pentru el, dar, în ciuda acestui lucru, persoana aceea moare. Cei care s-au rugat pentru el se întreabă de ce Dumnezeu nu le-a ascultat rugăciunile. Ei nu realizează că Dumnezeu le-a ascultat rugăciunile, dar El ştie ce este mai bine. Noi nu ştim care ar fi fost sfârşitul acelei persoane dacă ar fi trăit. Noi trebuie să-I dăm slavă lui Dumnezeu pentru toate.

chrismon

Un călugăr bătrân spunea:
– Pentru călugări râpele devin palate, iar cerul care este deasupra lor acoperiş. Pământul le este saltea, iar nucile şi verdeţurile sălbatice hrana lor. Fiarele sălbatice sunt vecinii lor, iar peşterile devin odăi împărăteşti.
– Părinte, este greu să devii călugăr? l-am întrebat noi pe un călugăr înţelept.
– Nu este greu. Când te-ai uitat cu totul pe tine, atunci îţi dai seama că aceasta este cea mai uşoară sarcină de purtat.

chrismon

Un bătrân a spus:
– Pentru ca cineva să obţină ajutor trebuie să aibă urechile sale larg deschise, pentru a putea primi semnalele de la o altă persoană. Când inima cuiva nu este receptivă, mai întâi el trebuie să-L roage pe Dumnezeu ca să i-o deschidă, astfel încât cuvântul lui Dumnezeu să poată fi primit.
– Apropiaţi-i pe aceşti oameni îndepărtaţi de Dumnezeu printr-un mod simplu, cu smerenie şi cu dragoste adevărată. Faceţi-vă că nu vedeţi multe din lucrurile rele ale acestora şi corectaţi numai ce este absolut necesar, datorită faptului că oamenii sunt plictisiţi şi împovăraţi cu viaţa şi nu le place când sunt corectaţi de altcineva, nu contează cât de bine intenţionat.

chrismon

– Preoţia este dăruită ca o manifestare a dragostei lui Dumnezeu pentru omenire, a spus ieromonahul ivirit Atanasie. Dumnezeu ne iubeşte şi ne face preoţii Lui. Un preot slujitor îşi împrumută vocea şi mâinile lui Dumnezeu, pentru a săvârşi Sfintele Lui Taine.
– Un preot este curăţit de Harul lui Dumnezeu când se îmbracă în veşminte, afară de cazul când la acesta se găseşte o lipsă de moralitate, o atitudine de răzbunare sau o lăcomie după bani.
– Cei care se ostenesc pentru cuvântul lui Dumnezeu ar trebui mai întâi să fie pregătiţi prin asceză.
Părintele Avacum, cel desculţ, spunea tuturor părinţilor duhovniceşti:
– A sfătui este un lucru sfânt, pentru că atunci se întâlnesc două minţi în iubire şi smerenie.
El sublinia mai ales că orice sfătuire se cuvine a fi făcută cu multă dragoste, smerenie, îngăduinţă şi pace, şi nu contează la ce oră din zi o persoană ar putea veni să ceară ajutor.
– Călugării, insista el, se cuvine să primească pe toţi cu un zâmbet, astfel încât vizitatorii să plece mulţumiţi şi să-L slăvească pe Dumnezeu.

chrismon

Un bătrân spunea:
– Nu trebuie să-L punem pe Dumnezeu într-o situaţie dificilă. El este dragoste deplină. Lui Dumnezeu nu-I place să ne vadă trişti. Ce face atunci Dumnezeu? Când suntem dăruiţi cu harul Lui din belşug, noi ne lăudăm. Dacă nu ni se dă acest har suntem trişti, nefericiţi, chiar disperaţi. Curând după ce încercăm să punem început bun, obosim. Chiar dacă mergem pe de-a lături, aceasta poate fi o experienţă bună pentru noi, deoarece ea este doar ca să ne smerească. Câteodată Dumnezeu Îşi retrage harul de la noi. Acesta este de fapt felul în care se smereşte un om. Când îi este dat înapoi harul lui Dumnezeu, omul vede că a crescut în cunoaşterea de sine şi realizează că nu se poate bizui pe el însuşi, ci că are nevoie de ajutorul lui Dumnezeu. Este exact ca un bebeluş. De îndată ce este în stare să ţină mâna mamei sale, el încearcă să meargă. Face paşi mari şi gândeşte că-i face foarte bine, închipuindu-şi că merge doar pe picioarele lui. Dacă continuă, copilul devine dependent, pentru că dacă noi îi ţinem mâna tot timpul, el are o falsă siguranţă şi apoi cade de-a berbeleacul, când de fapt se aşteaptă să meargă singur.
Uneori diavolul reuşeşte să ne folosească, ca să-l ispitim pe fratele nostru. Când ne rugăm lui Dumnezeu să ne dăruiască dragoste, atunci Dumnezeu poate îngădui ca un frate să se îmbolnăvească, şi astfel să avem ocazia să ne arătăm dragostea noastră, când fratele bolnav cere ajutor. Cel bolnav poate să-ţi ceară: «Adu-mi nişte ceai, adu-mi asta, adu-mi cealaltă…». În felul acesta Dumnezeu va pune la încercare şi dragostea şi răbdarea ta. Câteodată Dumnezeu Îşi retrage harul de la mai-marii noştri şi atunci ei ne vorbesc mai aspru. Prin aceasta ne pune la încercare, pentru a vedea dacă noi judecăm sau nu, noi care I-am cerut mai înainte să ne dăruiască virtutea de a nu judeca.

chrismon

Un bătrân părinte contemporan, plin de discernământ, spunea:
– Nu vorbim în numele libertăţii atunci când spunem celorlalţi că orice este îngăduit. Aceasta este robie. Numai prin ispite poate cineva spori. Iată un exemplu: Avem un copac tânăr şi purtăm grijă de el. Îl fixăm cu o aţă de un băţ; nu folosim sârmă, pentru că asta i-ar face rău. Facem şi o mică îngrăditură în jurul lui. Acesta este singurul mod de a avea grijă de el. Iată un alt caz, al unui copil mic. Noi îi restrângem libertatea încă de la zămislirea lui, deoarece pentru nouă luni el trăieşte în captivitatea pântecelui mamei sale. După naştere este înfăşat în scutece. Când mai creşte puţin, punem în jurul lui un mic gărduleţ şi aşa mai departe. Aceste restricţii sunt necesare până când copilul devine ceva mai mare. Aparent el n-are libertate, dar fără o ocrotire, copilul ar fi putut să nu trăiască sau să nu crească.

chrismon

Părintele Avacum Lavriotul, cel plin de har, spunea:
– Bucuria vine din legătura şi unirea cuiva cu Dumnezeu. Omenirea a fost creată să fie fericită şi nu tristă. Când te bucuri de lucruri rele, cu siguranţă vei plăti pentru această plăcere pe care ai avut-o. Dar bucuria lui Dumnezeu nu cere nici o răsplată. De exemplu, eu, care nu am nimic în lumea asta, nu pot plăti pentru fericirea pe care o am. Nu sunt singurul care afirm acest adevăr. Fraţii mei călugări, care nu au nimic altceva decât pe Dumnezeu, sunt plini de bucurie. M-am golit pe mine însumi de dragul lui Hristos. Eu nu am nimic decât pe Domnul meu şi bucuria. Sărăcia este minunată, pentru că aduce libertate. Omul trebuie să se golească pe sine însuşi pentru a face loc lui Hristos să intre în inima sa. Când Dumnezeu este cu mine, am şi fericire. În fiecare peşteră locuită de vreun pustnic vei găsi bucurie duhovnicească.

chrismon

Un sihastru bătrân a spus unui grup de preoţi care l-au vizitat:
– Pentru a avea timp de rugăciune, cineva nu trebuie să-şi piardă timpul cu lucrul de care ar putea avea grijă altcineva. De exemplu: un doctor nu se va ocupa cu bandajarea, pentru că o asistentă poate face asta. Medicul are grijă de lucruri mai serioase, cum ar fi examinarea unui pacient sau realizarea unei operaţii. Dacă îşi pierde timpul cu lucruri minore, el nu va mai avea timp pentru cele importante şi nimeni nu va beneficia de cunoştinţele sale medicale. Acest lucru se aplică şi la voi. Rugaţi-vă pentru credincioşii voştri şi subliniaţi numele celor care sunt în mai mari nevoi decât alţii. Ajută ca să ştii care este problema particulară a fiecărei persoane, astfel încât să te poţi ruga mai bine pentru fiecare caz în parte.

chrismon

Un bătrân pustnic l-a sfătuit pe un preot în felul următor:
– Încearcă cât poţi tu de mult ca să te desăvârşeşti şi să ajungi un preot mai bun. Atunci vei vedea că enoriaşii tăi îţi vor urma exemplul fără ca tu să le mai spui altceva. Astfel vei vedea că trudind pentru desăvârşirea ta, devii un exemplu tăcut pentru alţii.

chrismon

Tot acest pustnic a spus:
– Trebuie ca treptat să facem pe celălalt să aibă gânduri bune. Apoi totul va fi bine. O persoană care nu are gânduri bune este sub influenţă demonică. Noi trebuie să deschidem întrerupătorul potrivit. Când avem totul pe aceeaşi lungime de undă, atunci putem beneficia de ascultare, de vreme ce întrerupătorul potrivit este deschis. Tinerii care-şi încep o viaţă duhovnicească trebuie să-şi îndrepte atenţia spre cauzele principale ale păcatului şi trebuie totdeauna să încerce să aibă gânduri bune.
Odată, un pustnic bătrân a plecat la oraş cu nişte treburi şi când s-a întors la schit ceilalţi fraţi l-au întrebat ce a văzut în oraş. El a răspuns că n-a văzut nici un om, doar copaci sălbatici.
În zilele noastre, oamenii doresc să devină sfinţi fără nici un efort şi câţiva dintre ei spun:
«Toate învăţăturile teologice trebuiesc trecute prin sita patristică».
De fapt, se cuvine să cernem totul prin învăţăturile părinţilor şi să aruncăm tot ce înseamnă gunoi. Trebuie să cercetăm în conformitate cu părinţii. Voi demonstra cu un exemplu: Avem trei metale: aramă, bronz şi aur. Aceste metale sunt de calitate diferită. Avem aur de 12 carate şi de 24 carate. Noi îl alegem pe cel de 24 carate. De asemeni, avem nevoie şi de metale mai ieftine, dar să alegem aurul.

chrismon

Un călugăr care locuia în Chilia Sfânta Treime de la Schitul Sfânta Ana a fost ispitit de demonul trândăviei până aproape a deznădăjduit. Într-o zi, în descurajarea sa, a spus:
– Voi urca dealul până în vârf, mă voi aşeza pe cea mai înaltă stâncă, îmi voi legăna picioarele şi voi aştepta să treacă timpul.
Era în ajunul sărbătorii Sfântului Ioan Botezătorul, hramul Mănăstirii Dionisiu. A urcat până în vârful unei stânci, s-a aşezat jos şi a început să-şi legene picioarele, în timp ce murmura şi rugăciunea lui Iisus, dar nu tot timpul bineînţeles, ci când şi când, de vreme ce era plin de trândăvie demonică. Când el stătea în acea poziţie leneşă, un batalion de diavoli a trecut pe acolo, având ca ţintă Mănăstirea Dionisiu, ca să ispitească pe călugării din mănăstire. Unul dintre demoni a spus celorlalţi: «Am să-mi bat joc de acel trup pe jumătate mort, îmbrăcat în negru, care stă acolo sus». «Nu te duce, o să te ardă», i-au spus ceilalţi demoni. Dar acel demon s-a dus oricum şi a apărut ca un călugăr înaintea acelui începător şi i-a zis:
– Ce faci aici?
– Hm, mai nimic, a răspuns călugărul tânăr. Sunt leneş şi nu sunt în stare să-I ofer nimic Domnului meu, în afară de a sta aici şi de a-mi legăna picioarele.
Auzind aceste cuvinte smerite, demonul l-a părăsit imediat şi s-a întors să se alăture grupului său. Această întâmplare este povestită de părinţi, care îi sfătuiesc pe tinerii începători care au dificultăţi să-şi ţină regula de ascultare.

chrismon

Un pustnic bătrân spunea:
– Mintea şi inima cuiva nu pot fi curăţate, atâta timp cât ele sunt îndreptate spre lume şi problemele ei.

chrismon

Un pustnic katunakiatan, pe care îl chema Rafail, îşi repeta mereu:
– Toate câte sunt pe pământ sunt trecătoare, dar toate câte sunt deasupra sunt pentru veşnicie.

chrismon

Spunea un părinte:
– Lumea este pentru monah ca un cărbunar!*
(*În sensul că îl murdăreşte sufleteşte ca un cărbunar).

chrismon

Alt bătrân spunea:
– Faptul că monahismul înfloreşte în zilele noastre e un indiciu că Dumnezeu pregăteşte ceva deosebit pentru lume. Lumea întreagă se află în criză. Oamenii sunt însetaţi după lucruri duhovniceşti.

chrismon

Un bătrân spunea ucenicilor săi:
– Când venim la mănăstire să ne facem călugări, trebuie să lăsăm lumea în spatele nostru, împreună cu obiceiurile, confortul şi luxul ei.

chrismon

Un bătrân a spus:
– Viaţa duhovnicească a unui călugăr începe atunci când el se îndepărtează de toate lucrurile văzute şi nevăzute şi se îndreaptă cu totul spre Dumnezeu.
Mai spunea:
– Când eram în lume, toată lumea mă striga «călugăre», aşa că mi-am zis: Dacă tot eşti călugăr, ce mai cauţi în lume?

chrismon

Călugărul Mihail Lavriotul, infirmier la Lavra, a fost un exemplu pentru dăruirea şi slujirea sa. Slujea Sfânta Liturghie în toate amănuntele. Lucra oriunde şi oricând. Era palid şi avea o înfăţişare strălucitoare, ascetică.

chrismon

Părintele pustnic Damaschin de la Sfântul Vasile ne-a povestit odată despre un călugăr de la Kafsokalivia, care a trăit cu mult timp în urmă. Îşi neglijase canonul* şi celelalte îndatoriri duhovniceşti. La sfârşitul vieţii sale trândave, el s-a îmbolnăvit şi în timp ce era pe moarte, sufletul lui nu voia să părăsească trupul, timp de mai multe zile. Aceasta se întâmpla în 1935–1936.
Doctorul, un călugăr cu mult discernământ, şi-a dat seama că aceasta i se întâmplă din cauză că fusese fără de grijă de-a lungul întregii sale vieţi. Atunci părintele Grigorie, duhovnicul călugărului muribund, a îngenunchiat şi s-a rugat fierbinte, plin de milă şi dragoste pentru cel care era sub ascultarea sa, făgăduind înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor că va continua el să împlinească regula călugărului până la completarea ei. Din momentul terminării acestei rugăciuni, călugărul a adormit în pace.
(*Canonul monahului sunt 100–300 de metanii şi 6–12 şiraguri de metanii cu rugăciunea lui Iisus în fiecare zi.)

chrismon

Spunea un călugăr:
– În aceste zile, noi încercăm să obţinem sfinţenia cu foarte puţin efort.
Şi a spus din nou:
– Pe măsură ce ne trudim din greu, vom primi mai mult har.
Apoi a adăugat:
– Dumnezeu poate umple inimile noastre cu atât de multă fericire şi dragoste pentru El, încât noi să nu putem a fi în stare să o primim şi am fugi din mănăstiri, căutând izolare într-o peşteră. Şi mirenii, dacă ar experimenta o astfel de fericire, ar putea să-şi abandoneze responsabilităţile, familiile şi copiii şi să se ascundă de ei. De aceea, Dumnezeu, Care este cu totul iubire, nu ne umple în totalitate cu fericirea Sa.

chrismon

Un părinte a spus:
– În aceste zile, oamenii sunt atât de stresaţi, încât nu vor găsi fericirea adevărată în petrecerile sau distracţiile lumeşti.
Şi, de asemenea, a spus:
– În timpurile noastre tradiţia a dispărut. Singurele noastre exemple ar trebui să fie toţi sfinţii.

chrismon

Alt părinte a spus:
– Dacă părintele tău duhovnicesc arată semnele lepădării de sine, acceptă toate sfaturile lui. Dacă tu nu-i spui totul, el nu poate să-ţi dea sfatul potrivit pentru tine. Domnul spune: «Dacă un prooroc a fost înşelat, Eu am făcut-o, pentru că inima ta nu este dreaptă». Nu fi cu două feţe.

chrismon

Spunea un bătrân:
– Nu pot să-ţi descriu, fiule, ce bucurie am simţit de fiecare dată când am fost nedreptăţit de către oameni. Simţeam că împărtăşesc nedreptatea pe care a suferit-o Mântuitorul.

chrismon

A fost odată un călugăr într-o mănăstire care era neglijent. În ciuda acestui fapt, egumenul îl tolera, dorind mântuirea călugărului, zicând că Maica Domnului o să-l mântuiască, de vreme ce el n-a părăsit niciodată Grădina ei. Era evident că nădejdea egumenului se baza pe râvna şi evlavia de la început ale călugărului.

chrismon

Muncind din greu, părintele Ignatie de la Dionisiu a transformat versantul stâncos al muntelui într-o adevărată grădină. O pădurice de măslini roditori. Totdeauna purta un topor la centură şi câteva unelte în traistă şi cu entuziasm a curăţat zona împădurită de pe versantul din faţa mănăstirii. A altoit toţi măslinii sălbatici. Datorită interesului şi râvnei lui pentru propăşirea mănăstirii, a lăsat în urma sa această moştenire. Este de asemenea vrednic de amintit că munca sa grea în crângul de măslini a fost totdeauna însoţită de o binecuvântată smerenie şi fapte de milostenie.
– Neglijenţa poate distruge oamenii evlavioşi! Un lucru îngrozitor! – a exclamat un bătrân ascet iscusit.
În Mănăstirea Sfântul Pavel am întâlnit un distins ieromonah şi duhovnic român, părintele Macarie, care spunea:
– Cei care pot să se roage cu inimă curată sunt cei care se ostenesc şi participă la Sfintele Taine.

chrismon

Un călugăr evlavios a dat următorul sfat:
– Iubiţi pe toată lumea, dar să nu aveţi prietenii particulare cu nimeni.

chrismon

Cunosc un părinte care nu-şi punea niciodată metaniile jos. Se ruga neîncetat, tot timpul şi oriunde mergea. Dumnezeu i-a dăruit o dorinţă nesfârşită pentru rugăciune.

chrismon

Aceasta spunea vieţuitorul în obşte, ieromonahul S., cel cu barbă albă:
– Odată, erau 8000 de călugări în Muntele Athos şi, în ciuda tuturor dificultăţilor care existau atunci, muncii din greu şi a nevoinţelor ascetice fără de sfârşit, aveau de toate. Acum, călugării tineri au chiar şi maşini. Starea de nelinişte şi grija lor pentru bunuri materiale sunt ca o epidemie. Pe măsură ce au mai mult, pe atât de mare e necazul. E un cerc vicios. Cauza acestui lucru este păcatul, care distruge pe amândouă, şi trupul şi sufletul.

chrismon

Un bătrân a spus:
– În timpurile noastre călugării se mântuiesc prin ispite, căci virtute* nu există. Cei care pot suferi toate ispitele diavolului, vor fi ca unii din părinţii de demult, cu condiţia să rabde până la sfârşitul vieţii. Aceasta înseamnă că răbdarea fără să te plângi este egală cu regula de rugăciune.
(*Prin aceasta voia să spună că nu mai există acele mari nevoinţe ale sfinţilor şi asceţilor din vechime.)

chrismon

Un alt părinte ascet a spus:
– Răul este peste tot şi întunericul triumfă. El se aseamănă cu un câmp arat de curând, cu pământul său negru întors. Şi dacă plantezi în el, seminţele vor încolţi repede şi vom culege roadele la vremea recoltei.

chrismon

Părintele isihast Iosif a spus:
– Principalul scop al diavolului este să ne atace credinţa. Dacă diavolul reuşeşte să facă o persoană să-şi lepede credinţa, atunci el transformă acea persoană într-un trădător!

chrismon

Părintele Daniil şi cu mine am avut acelaşi părinte duhovnicesc. Numele lui era Averchie şi era ca un al doilea Pavel cel simplu. Era de la Chilia Sfântului Ioan Înaintemergătorul. El n-a părăsit niciodată Muntele Athos de când era băieţel, când a fost adus aici ascuns într-un coş acoperit cu cepe – în timpul când Grecia era sub ocupaţie turcească.
Părintele Averchie ne-a rugat pe amândoi ca să-i fim ucenici.
– Voi muri în curând, a spus el, şi cine va mai aprinde candela Sfântului Ioan?
– Maica Domnului o să vă trimită pe cineva, i-am răspuns, şi apoi, glumind, am adăugat: Noi suntem foarte dificili şi tu eşti aspru (de fapt era mai blând decât un mieluşel).
– Voi face o listă pe o bucată de hârtie cu virtuţile şi alta cu păcatele, şi fără să vă spun nimic, o să vi le arăt.
Ce suflet binecuvântat! A fost binecuvântat în două chipuri: întâi cu simplitate, şi-n al doilea, cu respect pentru libera voinţă a omului.

chrismon

Acum câţiva ani în urmă, părintele Gherasim Imnograful, pentru care am avut un mare respect, mi-a spus:
– Sfântul Grigorie Palama spune că doar un singur lucru este imposibil la Dumnezeu: să se unească cu o persoană necurată. Asta nu se întâmplă niciodată.

chrismon

Un ascet grec făcea mături, le ducea la mănăstirea rusă Sfântul Pantelimon şi le dădea la schimb pe pâine uscată. Astfel, prin această osteneală, îşi câştiga el pâinea cea de toate zilele.

chrismon

L-am întâlnit în ultimele zile ale vieţii sale pe harismaticul părinte Simeon, care fusese sub ascultarea părintelui Sava până la sfârşitul vieţii acestui binecunoscut părinte. Părintele Simeon ne-a povestit multe despre acest părinte plin de virtuţi şi de discernământ şi, de asemenea, ne-a sfătuit:
– Să vă temeţi de păcat şi nu de diavol, căci acesta nu are nici o putere.

chrismon

Un bătrân isihast, spunea:
– Un frate se supune cu evlavie, fără întrebări. Mai târziu raţionează, lucru care omoară ascultarea. Examinează prin ochii logicii.

chrismon

Pustnicul Hristodul, care a fost sub ascultarea părintelui Calinic, cel plin de trezvie, obişnuia să ne spună de fiecare dată când îl vizitam la chilia sa:
– În zilele noastre trebuie neapărat să încercăm mai din greu să ajungem la răbdare. În trecut, sfinţii se osteneau din greu pentru această virtute. Noi nu suntem în stare să egalăm asceza lor, dar cel puţin trebuie să ne străduim să avem ceva răbdare, ascultare şi smerenie.

chrismon

– Când am ajuns în Muntele Athos, am gândit că am ajuns la Dumnezeu. Dar, după ce l-am întâlnit pe părintele Daniil, mi-am dat seama cât de departe era Dumnezeu de mine – a spus A. Moraitidis, un scriitor care mai târziu a devenit monahul Andronic, ucenic al părintelui Daniil, cel plin de discernământ.

chrismon

În 1968, împreună cu părintele Daniil, tovarăşul meu de nevoinţă, am plecat la Karulia, cea mai izolată pustie a Athosului, pentru a-l vedea pe minunatul părinte pustnic Zosima, care făcea coşuri. Cu sfinţia sa era ucenicul său, părintele Serafim, care cunoştea puţină greacă. Ne-a dus la paraclisul lor, închinat Sfântului Gheorghe. Şi în acea pustie ne-au fost oferite trei pasaje din Sfânta Scriptură, ca gustări duhovniceşti:
«Arătat-am numele Tău oamenilor pe care Mi i-ai dat Mie din lume. Ai Tăi erau şi Mie Mi i-ai dat…» (Ioan 17, 6). «Şi celor câţi L-au primit, le-a dat putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu…» (Ioan 1, 12). «…să păzească toate câte v-am poruncit vouă, şi iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului» (Matei 28, 20).
Părintele Serafim ne-a mai spus:
– Trăim timpuri grele. În curând va veni Antihristul; el va fi de origine evreiască.
L-am vizitat şi pe părintele Andrei, care era foarte sărac şi bolnav. Suferea de vertigo, dar era foarte răbdător. Iată două lucruri din cele ce ne-a spus:
Trebuie să punem în practică învăţăturile Sfintei Scripturi, nu doar să le citim.
În rugăciunile noastre, mintea şi inima trebuie să fie unite. Înfrânarea este o condiţie esenţială pentru rugăciunea curată. Nu judeca pe aproapele tău pentru nimic. Fă răbdare şi ascultare chiar şi faţă de cei care sunt mai tineri decât tine. Dacă ai 90 de ani, ascultă pe cineva care are 18.
Cu greu, dar cu bucurie, ne-a primit şi părintele Bartolomeu. Iată câteva din spusele lui:
De fiecare dată când avem lacrimi în timpul rugăciunii, suntem în legătură cu Dumnezeu.
Prin virtuţile noastre ne asemănăm lui Dumnezeu. Rugăciunea lui Iisus ne uneşte cu El.
Iată cum stau lucrurile, fraţilor: Vai mie, căci am pierdut binecuvântarea vieţii de obşte!
Ascultarea duce la smerenie, tristeţe, lacrimi, curăţire şi iluminare.
După ce ne-a tratat pe fiecare cu câte o smochină şi cu apă de ploaie din rezervorul său, ne-a povestit despre evlaviosul părinte Isaac Dionisiatul şi despre virtuţile sale.

chrismon

Nu cu mult timp în urmă am avut o discuţie cu unul din părinţii unui schit despre răbdarea şi ascultarea catârilor folosiţi de călugări la transportul lucrurilor grele pe cărările abrupte şi stâncoase ale Athosului.
– Aceste animale sunt dascăli buni pentru noi, frate, mi-a spus. Nu se plâng niciodată şi întotdeauna aşteaptă cu răbdare şi fără cârteală să se supună.
Alt cuvios călugăr, care avea grijă de toate animalele mănăstirii, zicea:
– Catârii îşi fac datoria fără să se plângă. Cară încărcături grele de lemn, fie pe ploaie, fie pe frig. Dacă sunt hrăniţi sau nu, ei nu se plâng. Eu am fost învăţat de aceste nobile animale. În timp ce le hrăneam, deseori am plâns, comparând impoliteţea mea cu amabilitatea lor, neascultarea mea cu ascultarea lor.

chrismon

Marele pustnic Daniil din Katunakia a îndreptat şi liniştit odată un frate care era deznădăjduit din cauza certurilor şi întâmplărilor supărătoare din mănăstire. El i-a spus fratelui: «Rabdă certurile, fiule; nimeni nu este perfect».

chrismon

Un călugăr smerit mi-a spus:
– Am întrebat-o noi pe Maica Domnului, care este păzitoarea şi ocrotitoarea Muntelui, dacă este de acord cu construcţia de drumuri prin Athos, folosind maşini şi motoare, producând mult zgomot în acest centru monahal? Este oare posibil ca prin astfel de lucruri să ignorăm pe Născătoarea de Dumnezeu şi toate promisiunile ei pentru Sfântul Munte?

chrismon

Un ascet contemporan a spus:
– În zilele acestea este multă făină pentru a face aluatul de pâine, dar nu şi drojdie, care o determină să crească.

chrismon

O vorbă athonită sună cam aşa:
– Să fii precaut în aducerea unui străin în mănăstirea ta, aşa cum ai fi în adopţia unui animal rătăcit.

chrismon

Un frate l-a întrebat pe părintele Auxentie Grigoritul, a cărei viaţă a fost împărţită între rugăciunea lui Iisus şi acatistele Maicii Domnului:
– Spune-mi, acum când voi fi hirotonit, la ce să fiu atent mai întâi?
– Să fii smerit şi să eviţi cearta.

chrismon

Părintele Nicandru de la Konstamonitu a fost odată întrebat:
– Chiar dacă citim biografiile sfinţilor şi ale evlavioşilor călugări şi ne facem pravila, de ce nu devenim ca ei?
– Când un muncitor în metale doreşte să aplice un aliaj pe aramă, mai întâi curăţă arama şi apoi o pune în foc. Până ce rugina nu este îndepărtată, aliajul nu se lipeşte de aramă. Aceleaşi lucruri se întâmplă şi cu noi. Noi intrăm într-o mănăstire pentru a deveni călugări, dar rugina câştigată în lume este adusă cu noi. Astfel că, până nu este îndepărtată, harul lui Dumnezeu nu ne face să strălucim.

chrismon

Stareţul de la Konstamonitu, Modest, spunea:
– Încearcă să nu priveşti la greşelile altor oameni.

chrismon

În mod frecvent, călugării athoniţi spun:
– Nu contează locul unde trăieşti, ci felul cum trăieşti. Asta te va mântui.

chrismon

– Părinte Gavriil, eu am o singură dorinţă în inimă: să vin să stau în Muntele Athos, i-a spus părintele Chiril unui renumit pustnic karuliot.
– Fii atent la ce am să-ţi spun. Într-adevăr, poţi să vii, dar acum, cât eşti în lume, du-te acasă, închide uşa casei tale, trage perdelele, posteşte, citeşte, roagă-te şi vei fi în Sfântul Munte.

chrismon

– Când vorbea, cuvintele lui erau ca de foc şi faţa lui avea o culoare ca de ceară şi strălucitoare.
Astfel vorbea un contemporan al părintelui Nichifor despre el.
Părintele Nichifor a trăit în Mănăstirea Simonopetra. El spunea neîncetat Rugăciunea lui Iisus şi a acceptat hirotonirea doar pentru a fi sub ascultare, dar se ruga întotdeauna pentru a fi eliberat de alte responsabilităţi ale preoţiei. Rugăciunea i-a fost ascultată, fiind izbăvit când şi-a pierdut vederea.

chrismon

Părintele G. era neîndurător cu cei leneşi. El îi sfătuia pe călugări să muncească, pentru a se asemăna asceţilor din vechime. Unii dintre ei făceau coşuri, alţii baloturi pe câmp, alţii ulei din seminţe, iar alţii culegeau flori pentru ceai.

chrismon

Un părinte spunea:
– Mântuirea noastră nu e un lucru care ţine de şansă, ci doar de trudă asiduă. Împărăţia lui Dumnezeu vine la cei care se silesc [vezi Matei 11, 12 – Nota editorului].

Sursă: Patericul atonit – Arhim. Ioannikios Kotsonis, Editura Bunavestire, Bacău, 2000, Traducere de Anca Dobrin şi Maria Ciobanu

Cap. XII: Despre temperamentul femeilor, despre invidie şi iubirea de sine [Patericul athonit, Ioannikios Kotsonis]

Părintele nostru contemporan, Paisie, a spus odată unor maici:
– Când cineva se fereşte de lucruri deşarte, automat gândurile lui se întorc la Dumnezeu. Este mai uşor pentru femei decât pentru bărbaţi să încerce să-I mulţumească lui Dumnezeu, din cauza inimii lor mai sensibile; bărbaţii sunt mai raţionali. Conduse de sentimente, femeile au mers spre Golgota şi spre Sfântul Mormânt, în timp ce bărbaţii se ascundeau. Dar femeile pot fi în pericol de a se pierde în lucruri mici, zadarnice. Este uşor să-ţi umpli inima cu mici deşertăciuni, astfel încât nu mai rămâne loc pentru Hristos. Este uşor să nu fii satisfăcut cu strictul necesar şi să doreşti în loc lucruri care sunt frumoase, împodobite, plăcute. Astfel ai prefera o mică floare pictată pe un pahar, o faţă de masă brodată, scaune sculptate… În acest fel inima se împrăştie. Nu-ţi irosi inima prosteşte.
– În viaţa lor de toate zilele, femeile iubesc foarte mult micile amănunte, ca de altfel şi în viaţa duhovnicească. Dar irosindu-şi energiile în lucruri mărunte, ele permit diavolului să-şi desfăşoare meticulos lucrarea sa distructivă. Nu vă lipiţi de lucruri trecătoare, ci doar de Dumnezeu. Nu vă pierdeţi într-un ocean de nimicuri; mai bine concentraţi-vă asupra lucrurilor importante ale luptei duhovniceşti şi nu deznădăjduiţi. După ce patimile mai mari sunt înfrânte, cele mai mici vor dispare şi ele. Nu trăiţi în trecut ori în greşelile copilăriei, căci noi căi apar mereu pentru toţi.
– Întotdeauna daţi slavă şi mulţumiţi lui Dumnezeu; nerecunoştinţa este cel mai mare păcat dintre toate şi cel mai mare păcătos este nerecunoscătorul.

chrismon

Părintele Paisie a mai spus:
– Femeile sunt pline de dragoste. Dar diavolul poate otrăvi această dragoste şi să o prefacă în invidie. Femeile se pot iubi pe ele însele prea mult; o astfel de iubire dă naştere la suferinţă şi ea devine un chin. Fără această iubire de sine, cineva se poate întoarce la Hristos şi astfel poate iubi pe oricine.

chrismon

Şi a mai adăugat:
– Un bărbat gelos evită persoana pe care o invidiază. O femeie geloasă nu se linişteşte până când adversarul nu este distrus complet.

chrismon

Părintele Paisie mai spunea:
– Dedesubtul nepotrivirii omeneşti ascunde armonia lui Dumnezeu. De exemplu, într-o căsnicie două personalităţi total diferite pot experimenta armonia. Astfel că femeile, cu bogăţia lor de sentimente, îi pot aduce pe bărbaţi mai aproape de Dumnezeu.

Sursă: Patericul atonit – Arhim. Ioannikios Kotsonis, Editura Bunavestire, Bacău, 2000, Traducere de Anca Dobrin şi Maria Ciobanu

Poveţe părinteşti, Gheronda Efrem Filotheitul

efrem-filotheitul-slujind1

POVEŢE PĂRINTEŞTI

✦ Trebuie să avem luare-aminte şi rugăciune. Una ajută pe cealaltă, precum se ajută mâinile una pe alta; luarea-aminte aduce rugăciunea şi rugăciunea aduce luarea-aminte.

✦ Rugăciunea să fie spusă încontinuu, fie grăită, fie în minte; să nu se oprească niciodată; întreruperea rugăciunii şi trândăvia sunt ca şi când cineva ar purta arma sa pe umăr, în vreme ce duşmanul îl ucide; pe când, dacă îşi ţine mereu degetul pe trăgaci, îndată ce apare duşmanul el trage primul şi îl omoară.

✦ Diavolul tremură la numele lui Iisus Hristos şi când rugăciunea se face astfel încât cineva să înţeleagă ce a cerut, adică să fie conştient, atunci frica diavolului este mult mai mare.

✦ Spuneţi rugăciunea; aceasta sfinţeşte gura, sfinţeşte aerul, sfinţeşte locul în care a fost rostită.

✦ Prin citire, prin convorbiri duhovniceşti, îl loveşti pe vrăjmaş în cap, peste picioare, peste mâini. Prin rugăciunea minţii îl loveşti în inimă, de aceea şi reacţionează atât de cumplit.

✦ Rugăciunea să fie spusă într-una, zi şi noapte, din gură, din minte, din suflet. Să nu lăsăm mintea fără ocupaţie, ci să lucreze la rugăciune sau la contemplare, pentru că altfel vine semănătorul cel rău şi seamănă tulburare în suflet. Monahul care nu zice rugăciunea este monah doar pe dinafară.

✦ Numele lui Iisus sfinţeşte gura, mintea şi inima; diavolul se străduieşte să oprească rugăciunea prin diferite griji, treburi şi nevoi; după ce a fost legat, ca să zicem aşa, stăpânul casei, lesne este după aceea să-şi facă treaba; de aceea trebuie izgonită imediat din minte orice închipuire, orice lucru. În vremea rugăciunii, nimic să nu preocupe mintea, să nu existe nici un lucru pământesc de care mintea să se îngrijească. Spune: “da, diavole, mâine, când îmi voi termina rugăciunea, le voi face pe toate; dar acum exist doar eu şi Dumnezeu, nimic altceva“.

✦ Diavolul ia mintea şi o duce unde vrea el; când mintea se întoarce, aduce în suflet toată mizeria şi provoacă maladii şi boală în suflet. Leacul, terapia, arma împotriva risipirii minţii este trezvia. Diavolul îşi macină toate puterile lui ca să distrugă trezvia.

✦ Vindecarea definitivă de patimi se face prin oprirea nălucirilor, adică a risipirii minţii. Păcatul nu se poate face dacă nu se primeşte mai întâigândul păcatului. Mai întâi se predă omul cel lăuntric, prin nălucire, şi apoi urmează păcatul din afară.

✦ Dacă mintea nu se curăţeşte de năluciri, Dumnezeu nu scrie pe lespedea minţii cuvintele Sale.

✦ Diavolii pun o mulţime de piedici pentru ca omul să nu se roage, deoarece toate cursele, toate capcanele diavolilor, sunt distruse prin rugăciune.

✦ Rugăciunea este o armă atotputernică care nu lasă păcatul să se apropie. Diavolii tremură la rostirea numelui lui Iisus Hristos.

✦ Lucrarea trezviei este meşteşugul meşteşugurilor şi ştiinţa ştiinţelor; e nevoie de un învăţător potrivit, care să cunoască bine meşteşugul. Dar e nevoie şi de ascultare deplină, întrucât, dacă pentru a învăţa un meşteşug ori ştiinţă trebuie să faci ascultare către învăţător, cât de multă ascultare trebuie să faci aici, în ştiinţa duhovnicească, unde diavolul încearcă să strice, să împiedice toată lucrarea: e ca şi când, de pildă, maistrul ar încerca să-l înveţe pe ucenic o meserie, iar un alt maistru, de alături, se străduieşte încontinuu să deformeze învăţăturile primului şi se sileşte să-l convingă pe ucenic că altfel stau lucrurile. Aşadar, gândeşte-te acum dacă e posibil ca ucenicul să înveţe vreodată meseria ascultându-l pe diavol, pe cel rătăcit, fără să-l asculte întru totul pe adevăratul maistru şi dascăl duhovnicesc şi fără să nesocotească sfaturile diavolului.

✦ Deoarece lucrarea minţii noastre nu este desăvârşită, de aceea nu primim mângâiere duhovnicească şi căutăm mângâiere prin vorba lungă, râs şi întoarcere către cele din afară.

✦ O cugetare diavolească te chinuie şi, dacă nu te spovedeşti sau nu te rogi, ca să fugă cugetarea, aceasta devine tortură; cât de înfricoşător este să fii cu diavolii!

✦ Sfinţii Părinţi foloseau aducerea aminte de moarte ca pe o cale de trezvie şi plângeau într-una, rugându-se să nu păcătuiască. Cât trebuie să ne rugăm noi, cei bolnavi!

chrismon

✦ Cu cât te osteneşti mai mult, cu cât te nevoieşti mai tare, cu atât mai mare comoară îţi aduni în ceruri. Har mare vine în aceia care s-au chinuit, care au suferit mult; în aceia care au trecut prin mari ispite.

✦ Osteneala, sudoarea, chinul, smerenia, umilinţa, dispreţul de sine, acestea îl clădesc pe monahul adevărat, acestea sunt cununile veşnice. Dacă monahul nu este strivit, nu se face vrednic de a-L urma pe Mielul cel blând, în vecii vecilor. De aceea diavolul cel mândru războieşte monahismul, de aceea îi pune pe cei din lume să nesocotească monahismul.

✦ Mustrările sunt ca apa sărată care păstrează dinţii puternici şi aduce sănătate şi apărare; pe când laudele sunt ca dulciurile care distrug dinţii.

✦ Pentru ostenelile virtuţii vom afla odihnă în cealaltă viaţă; truda aceasta este aurul care se adună în cămările lui Dumnezeu; este sămânţa. Acum semănăm, după moarte vom secera şi vom fi uimiţi de recoltă. Cu ostenelile şi suferinţele de aici, zidim palatul nostru din Ceruri. Acum nu se vede nimic.

✦ Îngerul Domnului scrie cât te-ai ostenit, cât ai suferit în fiecare zi; şi în vreme ce ziua se pierde, plata rămâne. Când vom muri se va face socoteala şi vom lua răsplată pentru silinţa noastră.

✦ Unde sunt astăzi oamenii care, pentru iubirea lui Hristos, se supun chinurilor şi dispreţului?

✦ Sfinţii Părinţi s-au străduit să se ostenească cât mai mult cu putinţă, pentru că ştiau că vor găsi mai multe bunătăţi în cer.

✦ Viaţa de acum este ca un târg; toţi schimbă mărfuri, asudă, se ostenesc ca să câştige mai mult; după ce se termină târgul, fiecare are câştig după cum s-a străduit.

✦ Silinţa aduce smerenie, întristare, lacrimi; fără trudă, Hristos nu dăruieşte harul Său.

chrismon

✦ Ispitele sunt ca furtunile de pe mare; în vremea furtunii lemnele şi murdăriile din mare sunt aruncate afară; marea se curăţeşte şi devine liniştită. Prin ispite se face curăţirea, apropierea de Dumnezeu, înfierea duhov-nicească; la urmă omul devine un mic dumnezeu după har. Dar să-L rugăm pe Domnul să scăpăm de ispita din îngăduinţa Sa, pentru că atunci mântuirea omului atârnă de un fir de aţă.

✦ Harul experienţei de după ispită are valoare mult mai mare decât harul care vine şi se face din mulţumire şi fericire; căci acest har pleacă peste puţin timp, pe când harul experienţei rămâne toată viaţa omului.

✦ Folosul ispitelor este mare, dacă ele provin de la Dumnezeu, spre învăţătură. Prin ispite se dobândeşte virtutea. Dar să ne rugăm ca ispitele să nu vină din îngăduinţa lui Dumnezeu, căci acestea sunt mai presus de puterile noastre. Dumnezeu îngăduie asemenea ispite din pricina egoismului nostru; desigur toţi avem egoism, dar aici e vorba de egoismul care şi-a făcut locaş înlăuntrul nostru şi nu vrem în nici un fel să-l dăm afară şi atunci Dumnezeu îngăduie să vină peste noi ispite care sunt mai presus de puterile noastre. Atunci două lucruri se pot întâmpla: ori te smereşti şi Dumnezeu te iartă, ori, datorită marelui păcat al egoismului, te faci şi mai rău şi atunci se ajunge la sinucideri, ieşiri din monahism etc. De aceea să-L rugăm pe Domnul să ne izbăvească de asemenea ispite.

✦ Judecarea este egoism; nu vezi greşelile tale, ci pe ale celuilalt. Un părinte ce avea darul înainte-vederii a văzut harul plecând de la un monah pentru că îl judecase pe un alt monah. Un avva s-a mântuit şi numele i-a fost scris în cartea vieţii întrucât nu i-a judecat pe fraţii ce se purtau necuviincios. Un alt avva a fost pedepsit trei ani de către un înger pentru că a căzut în judecarea aproapelui.

✦ Ispitele care vin la om au scopul de a-l smeri.

✦ Mi-a spus părintele meu: “Din ispitele mari am primit har mare, am simţit harul, l-am atins. De aceea trebuie să avem răbdare şi să îndurăm cu nădejde ispitele“.

chrismon

✦ Într-o şcoală, unii sunt notaţi foarte bine, alţii binişor iar alţii sunt respinşi. Acelaşi învăţător, aceleaşi poveţe. E de vină învăţătorul sau elevul? Elevul silitor citeşte zi şi noapte, se nevoieşte, nu doarme noaptea şi astfel sporeşte.

✦ Să nu pierdem nici un minut; vom cere un minut din timpul nostru pierdut şi nu ni se va da; de aceea, în fiecare minut din viaţă să facem lucrarea cea bună.

chrismon

✦ Diavolul urăşte mult schima îngerească, haina neagră, şi o războieşte; ştie că monahii vor lua locul pe care el l-a avut (vor înlocui tagma îngerilor ce au căzut). Numele monahilor sunt scrise în cartea îngerilor. De aceea turbează diavolul şi îi face şi pe oameni să turbeze împotriva schimei monahale.

✦ La rasă trebuie să cugetăm că este haina cinstită pe care au purtat-o mii de sfinţi şi făcători de minuni; mulţi dintre ei au fost împăraţi, prinţi, episcopi, minţi luminate.

✦ Cât trebuie să-i mulţumim lui Dumnezeu pentru marea cinste pe care ne-a făcut-o chemându-ne în aşezarea monahală, dintre milioane de alţi oameni! Nu cumva suntem noi nevrednici de o asemenea cinste?!

✦ Zic Părinţii: dacă oamenii ar cunoaşte slava pe care o vor primi monahii în cealaltă viaţă, ar pleca toţi în pustie ca să se facă monahi. Iarăşi, dacă ar fi cunoscut războiul venit din partea vrăjmaşului şi suferinţele, nimeni nu ar fi plecat din lume.

✦ Pentru a dobândi iubirea către Dumnezeu şi pentru a se mântui, Părinţii au părăsit lumea şi pe cele lumeşti şi au plecat în pustie; şi dacă atunci ar fi strigat: “Plecaţi din lume!“, când virtutea era mare, cu atât mai mult ar striga astăzi, când în lume există o decădere aşa de cumplită.

chrismon

✦ Dumnezeu vrea să mântuiască sufletul, dar acesta trebuie să conlucreze cu Dumnezeu; dacă sufletul nu vrea să conlucreze cu Dumnezeu, nu se va mântui.

✦ Dacă oamenii ar cunoaşte măreţia Raiului, ar jertfi totul pentru a-l dobândi.

✦ Harul Domnului este acela care ne ţine; lutul nu se sfărâmă când îl sprijină harul lui Dumnezeu. Dar dacă are îndrăzneală în sine, omul cade îndată; să nădăjduim doar în puterea lui Dumnezeu.

✦ Cu adevărat nespuse, nesfârşite, necuprinse cu mintea, necugetate şi veşnice sunt bunătăţile Raiului; de aceea trebuie să ne dăm toată strădania, toată silinţa, oricât de greu ar fi pentru a câştiga viaţa veşnică. Acolo nu este nici durere, nici întristare, nici suspin, ci viaţă fără de sfârşit.

✦ Bunătăţile pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru copiii lui sunt de asemenea, valoroase şi de mare cinste, dar mintea noastră nu le poate pricepe.

✦ Din bucuria cerească şi din fericirea negrăită ne dăm seama că Împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul nostru.

chrismon

✦ Dacă ai smerenie, ai sfinţenie şi dacă ai sfinţenie eşti smerit.

✦ Dacă nu te slăveşte Dumnezeu, slava oamenilor este deşartă, amăgitoare. Dumnezeu nu vede faţa, ci numai inima omului, oricine ar fi acesta.

✦ Adânceşte-te în smerenia nesfârşită a lui Dumnezeu. Domnul a luat trup ca să vină pe pământ, a îmbrăcat firea omenească, pentru că Dumnezeu este înconjurat de asemenea foc încât trebuia să ardă pământul şi pe oameni: “E cu putinţă să-L vezi pe Dumnezeu şi să trăieşti?“. Cu adevărat, cât de mare a fost smerenia lui Dumnezeu! Dumnezeul slavei S-a născut şi a îngăduit să fie biciuit de făptura mâinilor Sale. Făcătorul tuturor este nesocotit, este părăsit de ucenicii Săi, care au promis că vor muri împreună cu El. E atât de greu ca omul să se încline în faţa acestei smerenii a lui Iisus Hristos, să se smerească, să se nesocotească? Nu, desigur. Domnul Însuşi a arătat: smerenie nesfârşită, iubire nesfârşită şi supunere nemărginită. Aceste trei virtuţi sunt absolut necesare pentru ca omul să se mântuiască.

✦ Smereşte-te cât poţi de mult; chiar de vei cere să fii socotit ca o pocitanie, ca ceva scârbos. Chiar Apostolul Pavel a spus: “Ca un gunoi ne-am făcut… nebuni pentru Hristos“.

✦ Cine eşti tu, viermele pământului, plin de atâtea păcate, care nu vrei să te smereşti, să te dispreţuieşti, când Făcătorul, Domnul Care e slăvit de îngeri S-a smerit, a fost scuipat, dezbrăcat în faţa oamenilor şi răstignit?

✦ Un monah s-a dus la un părinte sfânt şi l-a întrebat: “Cum ai dobândit o smerenie aşa de mare şi atâtea harisme, părinte?“. Fiul meu, i-a spus părintele, eu sunt plin de slăbiciuni şi neputinţe, sunt mai rău decât toţi“. Monahul a stăruit. Atunci părintele îi zice: “Primarul satului este ca împăratul în satul lui; însă când împăratul îl cheamă în capitală şi se întâlneşte cu miniştri şi generali, atunci vede că e un nimic, un zero; astfel, cu cât se apropie cineva de Dumnezeu, cu atât se smereşte mai mult“.

✦ Smerenia este cea mai importantă dintre virtuţi; când o dobândeşti, vrăjmaşul nu poate să te lovească. Se dobândeşte încet-încet, îţi trebuie ani întregi pentru a o dobândi pe deplin; însă când o dobândeşti, nu mai e nevoie de strădanie, va lucra de la sine.

✦ După măsura smereniei pe care am dobândit-o se socoteşte sporirea noastră în viaţa duhovnicească, în monahism; sporirea în dobândirea smereniei duce la sporirea în dobândirea virtuţilor.

✦ Zidurile egoismului sunt sfărâmate prin trâmbiţarea smereniei lui Iisus Hristos; smerenia nesfârşită şi ascultarea făcută de Hristos distruge zidurile egoismului.

✦ Este mare păcat să-l urască cineva pe fratele lui (oricine îşi urăşte fratele este ucigător de oameni). Şi nu numai ură, ci chiar răceală sau cugete împotriva fratelui său dacă are, păcătuieşte.

✦ Osândirea de sine aduce două lucruri bune, smerenia şi nejudecarea aproapelui, care sunt neapărat necesare pentru mântuire. Când te învinuieşti într-una pe tine, atunci nu ridici capul, te smereşti, nu judeci pe nimeni.

✦ Să existe între voi iubire sinceră şi sfântă; unde nu există iubire întru Hristos, nu există viaţă duhovnicească.

✦ Dragostea către fraţi trebuie să fie puternică, sinceră, curată; aceasta se vede când îi răbdăm pe fraţi, când îi ajutăm, când nu-i întristăm. Dacă avem dragoste către Dumnezeu, împlinim toată legea. Domnul a zis: “orice oferiţi celui mai mic dintre oameni, Mie îmi oferiţi“. Gândeşte-te acum: orice ajutor îi aduci unui om sărman, Îl slujeşti pe Însuşi Hristos, chiar dacă de multe ori un ajutor adus unui om din lume e folosit pentru a păcătui. Cât de mare răsplată are cel care îl ajută pe un monah care s-a închinat pe sine lui Dumnezeu!

✦ Mare lucru, într-adevăr, sa faci milostenie unui om, căci vei lua răsplată în cer; cât de important e să miluieşti un suflet care este veşnic şi neprihănit!

✦ Părinţii dădeau orice, numai să nu-l întristeze pe fratele lor. Nu vă amărâţi, deci, unul pe altul.

✦ Să fim cu luare-aminte ca să nu-l smintim pe fratele nostru.

✦ Aducerea aminte de moarte sensibilizează conştiinţa, luminează mintea, arată drumul cel curat.

✦ Loveşte fiecare cuget care vine să te ucidă: loveşte-l cu tăişul rugăciunii. Cu fiecare rugăciune îi tai picioarele, mâinile, capul, în final îl faci bucăţi şi dacă îl cauţi, nu mai există.

✦ Prin risipirea minţii, diavolul se străduieşte să împiedice mintea să ducă numele lui Iisus Hristos în inimă, adică împiedică rugăciunea curată.

✦ E nevoie de spovedanie curată. Cei ce au fost vătămaţi, răniţi sau omorâţi, au păţit acestea din cauză că nu şi-au mărturisit cum trebuie cugetele lor.

✦ Cugetele se aseamănă cu viermele acela care încet-încet mănâncă lemnul pe dinăuntru; astfel, pe dinafară lemnul pare minunat, puternic, dar pe dedesubt a fost distrus, încât deodată se rupe de la jumătate. Aşa şi monahul şi mireanul care nu-şi spovedesc sincer cugetele, în final sunt nimiciţi, căci nespovedind chiar şi cel mai mic cuget, încet-încet sunt măcinaţi pe dinăuntru.

✦ Luptă-te din răsputeri să împiedici risipirea minţii. Risipirea minţii este păcat, este deşertăciune duhovnicească.

✦ Fii cu luare-aminte la ivirea cugetelor, la asaltul lor; îndepărtează-te imediat; spovedeşte-te grabnic. La fel este cu barajul unui râu: dacă îndată ce a apărut crăpătura va fi reparat, nu e nici un pericol, însă dacă este lăsat aşa, atunci apele vin cu sălbăticie şi mătură totul în calea lor; astfel şi cu cugetele, dacă nu ne luptăm cu ele dintru început, dacă nu le spovedim imediat, atunci vin cu furie şi distrug totul.

✦ Risipirea minţii este arma principală a diavolului; îndată ce aceasta îţi aduce în minte vreun chip sau vreun lucru, izgoneşte-le! Mintea umblă ca un hoinar prin vecinătăţi şi adună ca un burete toate mizeriile, aducându-le în suflet. Sileşte-ţi deci mintea să fie încontinuu în inimă şi să se ocupe cu rugăciunea sau cu diferite alte lucrări duhovniceşti. Mintea s-a obişnuit să stea pe-afară; imediat ce observi demonul risipirii, adu-ţi mintea ta în inimă. Opreşte cu orice preţ risipirea minţii.

✦ Toate relele din om provin din risipirea minţii. Războieşte-te cu aceasta, ca Dumnezeu să pună în locul ei vederile Sale (contemplaţii, revelaţii).

✦ Părintele meu, Iosif, îşi cerceta conştiinţa în fiecare seară; ce nu a făcut bine, ce patimi au încă putere asupra lui, şi apoi le izgonea.

✦ Prin spovedania sinceră se vindecă toate rănile şi se iartă toate păcatele.

✦ Fereşte-te de vorba lungă. Prin vorba lungă te vatămi şi pe tine, îl vatămi şi pe fratele tău, pe care îl îndemni la vorbă lungă. Prin vorba lungă nu simţi că păcătuieşti, nu te spovedeşti, şi astfel în cartea greşelilor sufletului tău se scrie un păcat care merge la judecată. De asemenea, spovedania nedeplină este păcat; dacă murim pe neaşteptate, cum îi vom ascunde lui Dumnezeu, ce-i vom spune despre vorba noastră lungă nemărturisită, despre spovedania noastră care nu a fost deplină, amănunţită şi sinceră, de vreme ce putem face o spovedanie curată?

✦ Să facem în fiecare zi socoteala duhovnicească. Ce am câştigat şi ce am pierdut: şi pentru fiecare faptă bună să-i atribuim izbânda lui Dumnezeu, iar pentru fiecare faptă rea să aruncăm vina pe noi înşine şi să ne îndreptăm. Dacă nu facem socoteala duhovnicească, există teama că vom eşua.

chrismon

✦ Adevărul ne eliberează de legăturile minciunii şi amăgirii… Duhul lui Hristos ne-a unit şi suntem toţi ca unul. Să ne rugăm pentru ceilalţi, ca să ne întreţinem unul pe altul cu dragostea şi cu unirea sufletească a lui Hristos. Să avem iubire unul către celălalt, să ne îngăduim unul pe altul, căci faptele noastre de multe ori nu sunt făcute cu grijă.

✦ Lui Hristos îi pare rău pentru noi şi nu ne părăseşte, dar îndepărtează harul Său de la noi, pentru ca omul să se cuminţească şi să înţeleagă că a greşit şi să se întoarcă prin pocăinţă pe calea dreaptă, pentru ca iubirea binecuvântată a lui Hristos să revină. Hristos este mângâierea şi izbăvirea noastră.

✦ Fără învăţăturile Evangheliei nu avem călăuză, nu avem busolă, nu avem nimic, nu ne putem mântui.

✦ Aici, la mănăstire, am venit ca la un cabinet medical, am venit să ne facem bine, nu să ne îmbolnăvim mai rău. La spital, bolnavii se ajută unul pe altul, se compătimesc, îi uneşte durerea. Pe noi de ce nu ne leagă dragostea lui Dumnezeu? Am venit aici să facem sacrificii unul pentru altul. Fără dragoste nu putem face nimic. Iubire desăvârşită are acela care se vinde pentru aproapele său.

✦ Cine este sârguincios în a face ascultare este plăcut părintelui său, ia lecţiile cele mai înalte şi merge la facultate. Când ne facem plăcuţi părintelui, ne facem plăcuţi lui Dumnezeu. Pentru Hristos facem ascultare, nu pentru om, ascultarea merge la Dumnezeu prin părintele nostru.

✦ Unde există ordine şi pace, acolo este şi Dumnezeu; unde este dezordine, acolo este şi tulburare sufletească; iar unde este tulburare sufletească, acolo este şi diavolul.

✦ Când există rugăciunea părintelui, există ocrotire şi binecuvântare şi atunci omul sporeşte. De aceea nu trebuie să facem lucrurile cu neorânduială şi după bunul nostru plac, căci acestea nu ne sunt de folos pe calea duhovnicească.

✦ Apostolii şi toţi oamenii sfinţi au aşezat tot adevărul evanghelic pe credinţa şi neprihănirea vieţii. Nu poate exista viaţă creştină dacă nu există neprihănire. De aceea fiecare dintre noi să rămână la cele pe care i le-a hărăzit Dumnezeu. Unul este în preoţie, altul în viaţa de familie, altul în altă parte. Acolo unde l-a aşezat pe fiecare Dumnezeu, acolo să rămână şi să se nevoiască, ca să-L mulţumească pe Dumnezeu.

✦ Când Îi mulţumim lui Dumnezeu pentru toate, îl facem pe Dumnezeu să ne dea mai multe… Lui Dumnezeu nu-i place atunci când cârtim.

✦ Câţi în această lume au răbdat chinurile oamenilor, câţi au fost învinuiţi şi defăimaţi, înjuraţi şi îndureraţi, câţi au suferit de boli şi de alte răutăţi, ridicându-şi crucea lor, au după aceea dreptul de a cere învierea. De aceea îngăduie Dumnezeu să ridicăm crucea şi să îndurăm suferinţe, ca să căpătăm dreptul de a învia. Nu ridicăm crucea? Atunci să nu aşteptăm înviere.
Bunul Dumnezeu, ca să nu rămânem şi noi fără înviere, ne dă să ridicăm câte o cruce, pentru folosul veşnic al sufletului nostru.

✦ Eforturile întru Dumnezeu au mare răsplată şi îl învrednicesc pe om să primească slavă şi cinste de la Dumnezeu.

✦ Neprihănirea are mare căutare la Dumnezeu. E nevoie de luptă trupească şi sufletească. Să stăpânim bine gândurile noastre.

✦ Când inima noastră este curată, gura noastră nu va rosti vorbe rele. Când inima noastră este curată, frumoasă şi înmiresmată, frumuseţe şi mireasmă va împrăştia.

✦ Să cugetăm mereu la ultima zi din viaţa noastră, la ultimele clipe; astfel nu vom mai păcătui.

✦ Diavolul întinde curse zi şi noapte, sapă tranşee, adună materiale de luptă, şi noi facem învoială cu acest vrăjmaş?

✦ Diavolul este uneltitor şi viclean; zi şi noapte e grăbit, se grăbeşte să ucidă sufletul nostru; duhul viclean conlucrează cu alt duh viclean, ca să distrugă sufletul, şi noi suntem nepăsători de mântuirea sufletului nostru, în vreme ce ar trebui să ne grăbim; vrăjmaşul se străduieşte să ne mănânce timpul, zilele, lunile şi anii noştri, până ce ajungem la moarte şi atunci ne va spune: “ai făcut asta, ai făcut-o pe cealaltă“, iar conştiinţa va fi nevoită atunci să aprobe; dar dacă toate acestea sunt minciuni, dacă am ţinut legea, dacă am făcut ascultare, atunci diavolii nu ne vor putea face nimic cu învinuirile lor mincinoase. Noi, când vedem cursele satanei, închidem ochii şi mergem într-acolo; vrăjmaşul încearcă să ne convingă de lucruri neîntemeiate şi mincinoase. Şi în timp ce diavolul are putere să ne prindă în mrejele sale, de cealaltă parte, noi Îl avem pe Iisus Hristos, călăuza noastră, Care luptă împreună cu noi prin harul Său, prin îngerii Săi, prin Biserica Sa.

✦ Când aici, pe pământ, prin lucrări şi fapte bune curăţim sufletul nostru, acesta va fi pregătit să treacă vămile văzduhului… De aici va depinde încotro va merge omul după moarte.

✦ Când suntem pe drumul lui Dumnezeu, suntem fericiţi, dar dacă mergem pe drumul diavolului, ne întristăm.

✦ Când lipseşte rugăciunea, lucrul, privegherea, veghea, spovedania, atunci răutatea va veni în noi.

✦ Creştinul care doreşte să se mântuiască trebuie să-şi schimbe gândurile şi hotărârile, să se străduiască să trăiască mai decent, mai simplu. Să înceteze strădania înfrumuseţării exterioare şi să se înfrumuseţeze pe dinăuntru.

✦ Omul trebuie să se pregătească mai întâi prin pocăinţă, prin părăsirea vieţii păcătoase, prin îmbăierea cu sfânta spovedanie, prin post şi rugăciune, prin iubirea aproapelui, şi atunci se va apropia, se va împărtăşi şi se va învrednici de viaţa veşnică. Însă cel care merge cu neruşinare să se împărtăşească atunci când se simte nepocăit, când este nespovedit şi necurăţit, acela nu are evlavie faţă de ceea ce primeşte. De aceea nu este vrednic de viaţa veşnică, ci este vrednic de pedeapsă.

✦ Preoţia este o mare treaptă, şi prin evlavia pe care o arătăm către preoţi Îl cinstim pe Însuşi Dumnezeu şi harul Sfântului Duh.

✦ Dacă inima omului este curată, atunci şi cuvintele lui vor fi cuviincioase, şi diferitele mişcări şi simţuri ale trupului vor lucra după curăţia şi neprihănirea inimii…

✦ Faptele bune sunt rugăciunea, pocăinţa, cântarea bisericească, participarea la slujbele religioase, sfânta spovedanie, sfânta împărtăşanie, ajutarea celorlalţi pe orice cale, cu cuvântul sau cu lucrul, şi îndeosebi prin lucrările dragostei care se fac cu cuget smerit.

✦ Hristosul nostru este Dumnezeul dragostei, al îngăduinţei şi al iubirii de oameni. Este plin de iertare şi milă, dar este şi drept. Toate celelalte haruri au primit loc şi înfăţişare în viaţa noastră. Ne şi miluieşte Dumnezeu, ne şi îngăduie. Ne dă cu îndestulare. Ne iartă mereu, dar nu şi-a arătat dreptatea, pentru ca lucrarea iubirii şi îndurării Lui să-l poată mântui pe om. Însă după moarte, la a Doua Venire, toate aceste îndurări vor fi înlăturate şi va lucra dreptatea lui Dumnezeu.

✦ Oricât s-ar strădui omul, dacă Hristos nu-i dă binecuvântarea Sa, nu va reuşi absolut nimic. Rugăciunea nu are alt rost decât să cheme ajutorul lui Dumnezeu. Iar o dată venit ajutorul lui Dumnezeu, omul conlucrează cu el şi are mare câştig duhovnicesc.

✦ Nepăsarea, trândăvia şi somnul sufletului sunt groaznice, sufletul doarme şi păşeşte prin viaţă ca un robot, fără să simtă rostul şi înclinaţia omului.

✦ Diavolul nu vrea sub nici un motiv ca creştinul să se roage într-una la Dumnezeu, deoarece ştie că în felul acesta se înarmează cu o putere uriaşă şi îl dezarmează pe el.

✦ Înţelepţii părinţi au lovit păcatul cu îndrăzneală. Vindecarea definitivă a patimilor se face prin încetarea nălucirilor, adică a împrăştierii minţii.

Sursa: “Despre credinţă şi mântuire”, Părintele Efrem Athonitul, Editura Bunavestire, Galaţi, 2003

Notă: Cuviosul Efrem (Filotheitul) din Arizona (n. 1927) este unul dintre cei mai renumiți părinți ortodocși contemporani, singurul ucenic de chilie al lui Gheron Iosif Isihastul (+ 1959) pe care-l mai avem în viață, lângă care s-a nevoit timp de 12 ani, ctitor a 17 mănăstiri ortodoxe în America de Nord.

Cap. IV: Despre priveghere [Patericul athonit, Ioannikios Kotsonis]

Cap. IV: Despre priveghere

Când cuviosul Acachie, care s-a nevoit într-un schit pustiu al Kafsokaliviei, a fost întrebat despre somn şi priveghere, el a răspuns:
– Jumătate de oră de somn este de ajuns pentru un călugăr adevărat!
El însuşi stătea toată noaptea în picioare sau în genunchi, rugându-se sau cântând cu mare râvnă, în ciuda faptului că suferea de hernie şi era foarte bătrân. Dormea foarte puţin, dimineaţa, câteodată sprijinindu-se pe braţ sau altceva, de-ajuns pentru a nu-şi pierde claritatea minţii din cauza lipsei mari de somn. El a considerat somnul ca pe un duşman înşelător al sufletului. A spus că nimic nu sporeşte mai mult dorinţele păcătoase decât excesul de somn. Şi nimic nu le stăpâneşte mai bine decât lipsa de somn. Şi-a făcut un pat din ramuri de copac subţiri şi noduroase, fixate rar, fără saltea, astfel încât să nu-şi poată odihni trupul aşa cum ar fi dorit şi să se poată trezi cu uşurinţă. Potrivit biografului său, nu dormea mai mult de patru ore pe zi.e

chrismon

Chiar binecuvântatul sfânt Grigorie Palama s-a luptat permanent cu trupul şi somnul. Deasupra Sfintei Mănăstiri de la Lavra, în chilia sa, el a stat trei luni rugându-se neîncetat, fără să doarmă. După aceasta şi-a întrerupt această lucrare ascetică, pentru ca mintea să nu fie afectată de o priveghere excesivă.

chrismon

Sfântul Siluan cel Nou din Rusia, care a trăit în Athos, s-a născut în 1866 şi a murit în 1938, fiind canonizat în 1987. El a fost călugăr la Mănăstirea Sfântul Pantelimon. A trăit o viaţă dreaptă şi curată, plină de dragoste pentru toată lumea, rugăciune neîncetată şi smerenie. S-a sfârşit în pace şi a lăsat în urmă amintirea unui om sfânt. Biografia sa a fost scrisă de arhimandritul Sofronie, egumenul Mănăstirii Inaintemergătorului din Anglia. Sfântul Siluan, printre multe alte virtuţi, s-a străduit în special să se lipsească de somn, pentru că ştia din experienţă cât este de important pentru a obţine curăţia minţii, sporirea în rugăciune şi cugetarea la moarte.
Nu se întindea în pat ca să doarmă, ci-şi petrecea întreaga noapte rugându-se fie în picioare, fie aşezat pe un scaun. Dormea numai 15 sau 20 de minute şi apoi se ridica din nou ca să se roage. Se odihnea din nou mai târziu, cu pauze. Într-o zi întreagă dormea în total numai două ore.

chrismon

Am întrebat pe bătrânul orb Simeon Kafsokalivitul:
– Cum poate fi curăţat sufletul de gândurile pătimaşe, dorinţe şi alte patimi?
Şi el a răspuns:
– Cunoscând ce înseamnă să nu dormi deloc!

chrismon

Într-un schit ivirit a locuit un ieromonah foarte evlavios, Gherasim, scriitor de cântări. Cu o zi înainte de a sluji Sfânta Liturghie, rămânea treaz toată noaptea, citind şi rugându-se. Dumnezeu l-a chemat la El încă de tânăr. «Ajungând curând la desăvârşire… sufletul lui era plăcut lui Dumnezeu, pentru aceasta Domnul S-a grăbit să-l scoată…» (Înţelepciunea 4, 13–14).

chrismon

Un pustnic nevoitor a spus:
– Dormind foarte mult, mintea noastră devine opacă.

chrismon

Hagi Gheorghe stătea în picioare, în strana lui din biserică, toată noaptea. Abia îşi cunoştea chilia. Ziua şi-o dedica fraţilor suferinzi şi noaptea rugăciunii.

chrismon

Într-o zi, un călugăr tânăr l-a întrebat pe părintele N., care avea 86 de ani:
– Părinte, câte ore ar trebui să doarmă un călugăr?
– Ascultă, frate: Sfântul Teodor Studitul şi Sfântul Simeon Noul Teolog au spus că 4–5 ore de somn pe zi ar trebui să fie de ajuns. Dar Avva Arsenie, în Pateric, zice că pentru un călugăr râvnitor, o oră de somn ar trebui să fie suficient. Sfântul Acachie Kafsokalivitul obişnuia să spună: «Găsesc că o oră de somn nu este suficientă, dar dacă sfinţii spun aşa…, ar trebui să încercăm».
– Şi tu cât de mult te odihneşti?
– Frate, care este trebuinţa acestei întrebări?
– Pentru mine şi pentru dragostea lui Hristos, te rog să-mi spui.
– Am să-ţi spun: o oră din 24 de ore este de ajuns.
– Dormi o oră întreagă sau cu întreruperi?
– Cu întreruperi, bineînţeles. Un sfert de oră, din când în când.
– Şi cum îţi petreci timpul?
– Din nefericire, acum am dublă hernie şi nu pot sta în picioare ca să citesc Psaltirea, Evangheliile şi să spun Rugăciunea lui Iisus.
– Întreaga Psaltire şi Evangheliile?
– Bineînţeles, în întregime.
– În fiecare zi?
– În fiecare zi. Singurul lucru este că nu mai pot citi în picioare. Aşa se întâmplă la bătrâneţe.

chrismon

Părintele Iosif, locuitorul în peşteră, la începutul şederii în Athos, nu avea părinte duhovnic. El a locuit pentru scurt timp lângă Peştera Sfântului Atanasie Atonitul, nu departe de Marea Lavră. Aici a dus o viaţă aspră şi astfel a reuşit să stea în picioare opt zile, fără să mănânce şi să doarmă. El a spus:
– Nici o nevoinţă nu aduce mai multe binecuvântări decât lipsa de somn. Într-adevăr, lipsa de somn topeşte trupul.
Tot el a mai spus:
– Cea mai grea etapă a patimii somnului apare când Harul ne părăseşte şi suntem plini de plictiseală şi întuneric, fără a găsi o mângâiere. Odată am fost încercat şi eu în acest fel. M-am luptat să continui, dar puterea mă părăsise. Mi-am întrerupt lupta pentru a mă ruga cu lacrimi lui Dumnezeu: «Doamne, au venit să-mi slăbească puterile». Imediat am auzit o voce dulce, vorbind în interiorul meu:
– Nu suferi toate acestea pentru dragostea Mea?
Oboseala mea, care apăruse ca un nor acoperind soarele, s-a risipit imediat şi cu lacrimi în ochi am sărit de bucurie, ca un copil:
– Da, Doamne, de dragul Tău, ajută neputinţei mele!
Un bătrân a spus:
– Somnul ar trebui să devină un servitor, nu un stăpân.

chrismon

Concluzia unui aghiorit:
– Viaţa duhovnicească nu poate exista fără priveghere.

chrismon

Bătrânul Artemie Grigoriatul, după cum spun contemporanii săi, n-a stat niciodată pe scaun în timpul slujbelor, nici măcar în timpul privegherii de toată noaptea. Până la moartea sa a rămas în picioare, ca un stâlp neclintit al Bisericii şi al rugăciunii.

Sursă: Patericul atonit – Arhim. Ioannikios Kotsonis, Editura Bunavestire, Bacău, 2000, Traducere de Anca Dobrin şi Maria Ciobanu

Cap. I: Despre dragostea dumnezeiască [Patericul athonit, Ioannikios Kotsonis]

Cap. I: Despre dragostea dumnezeiască

Când Sfântul Atanasie a terminat de zidit Manastirea Lavra, a plecat la Constantinopol, dorind sa-l vada pe fiul sau duhovnicesc, împaratul Nichifor Foka, care a fagaduit ca va parasi lumea si va deveni calugar, lânga parintele sau duhovnicesc. El trimisese deja mult aur Sfântului Atanasie pentru zidirea manastirii. Când împaratul a auzit de sosirea lui, nu si-a putut stapâni bucuria. Si-a schimbat hainele împaratesti si a plecat sa-l întâlneasca pe omul cel sfânt ca un om obisnuit; i-a sarutat mâna, l-a îmbratisat si l-a însotit cu cinste spre casa regala. Cât de impresionat a fost împaratul de dragostea sfântului!

„Stiu, parinte, a spus, ca sunt vinovat pentru toate necazurile tale. Am lasat la o parte frica de Dumnezeu si mi-am încalcat fagaduinta facuta Lui. Te rog sa ai mila de mine si asteapta întoarcerea mea – când va vrea Dumnezeu!“.
Sfântul a fost mângâiat de cuvintele împaratului, dar a stiut ca Nichifor Foka nu va reusi sa-si tina promisiunea. În fata unei astfel de pocainte, una care arata cât de cât dragoste, sfântul l-a iertat pe împarat si l-a sfatuit sa-si traiasca viata simplu, în umilinta, pocaindu-se în fiecare zi si cerând îndurarea lui Dumnezeu pentru pacatele facute.

chrismon

Sfântul Gherontie, primul locuitor al Schitului Sfânta Ana, a fost învatat de Preasfânta Nascatoare de Dumnezeu masura dragostei dumnezeiesti a Fiului sau. Prin urmare, cu ajutorul dragostei dumnezeiesti, el a ajuns la o stare de om smerit, linistit si liber fata de orice dragoste pentru lucrurile materiale. El a avut doar o singura grija: sa-L pastreze mereu pe Dumnezeu în mintea sa si sa fie un bun exemplu pentru ucenicii sai.

chrismon

În Sfânta Manastire Filoteu a locuit un nevoitor – sfânt mucenic – Cosma Etolul, cel întocmai cu Apostolii. Fiind insuflat de dragostea adânca si descoperirea dumnezeiasca, el si-a asumat Crucea misiunii apostolice de a predica Evanghelia poporului grec, având binecuvântarile Parintilor si ale Patriarhului de Constantinopol. A facut numeroase minuni si a înviat duhovniceste natiunea noastra demoralizata. Spre sfârsit, el a primit cununa muceniciei.

chrismon

«Noi suferim pentru ca nu avem dragoste. Cel care nu iubeste nu are pace, chiar daca îl asezi în Rai» – a spus un parinte.

chrismon

Parintele Ilarion de la Manastirea Simonopetra, a carui ascultare a fost sa îngrijeasca de bolnavi, nu mergea niciodata sa se culce daca vreunul dintre parinti era bolnav. Se jertfea cu totul, îngrijind bolnavii sai. Folosindu-si metaniile se ruga toata noaptea, mergând în continuu si spunând: «Doamne, ai mila de robul Tau», si: «Sfintilor Doctori fara de arginti, fiti mijlocitori pentru acest rob al Domnului». De asemenea, el mergea sa pescuiasca pentru bolnavii sai, dupa care gatea ce prindea, încercând sa-i ajute sa se însanatoseasca si sa se simta mai bine.

chrismon

De-a pururea pomenitul Simeon, pustnicul de la Sfânta Ana, s-a daruit cu totul spre îngrijirea celor batrâni si bolnavi.
Traia în chilia seaca* din Ypapandi. Muncea mereu din greu, facând linguri din lemn pentru bucatarie ca sa le vânda în Karyes, unde mergea întotdeauna pe jos. A murit în 1933 la vârsta de 69 de ani.
(*Chilia seaca era denumit un loc de nevointa, lipsit de izvoare si apa curenta, aflat de obicei într-unul din cele mai înalte puncte ale schitului.)

chrismon

Odata, câtiva calugari din Noul Schit au curatat locul unde se odihneau osemintele parintilor. Un batrân, pe nume Daniil, care traia în turnul schitului si ajuta pe oricine fara a se plânge, pe când ajuta parintii care curatau, s-a adresat osemintelor:
– Voi v-ati nevoit cât ati stat pe pamânt, deci ati primit cununile si v-ati gasit locul în Rai; rugati-va pentru noi, Sfinti Parinti!
Atunci o voce s-a auzit din gramada de oseminte:
– Trebuie sa aveti dragoste; nimeni nu poate fi mântuit fara sa aiba dragoste.

chrismon

Un batrân a spus:
– Noi suntem crestini, dar nimeni nu pazeste porunca «Iubeste pe aproapele tau ca pe tine însuti».

chrismon

Erau câtiva calugari, tari la suflet si la trup, care ardeau de dragoste. Nimic nu-i putea opri, nici munca grea, nici pericolul îmbolnavirii de o boala infectioasa în timpul îngrijirii fratilor bolnavi.
Parintele Pantelimon de la Sfânta Ana a fost un astfel de om.
S-a daruit slujind altora. S-a îngrijit de cei bolnavi de tuberculoza, i-a hranit pe înfometati în timpul marii foamete din perioada de ocupatie germana si, în sfârsit, a murit în 1948, dupa ce s-a îmbolnavit si el – toate acestea fara sa se plânga deloc. În loc de plângeri, el aducea laude lui Dumnezeu.

chrismon

Ignatie din Hios, un calugar de la Sfânta Ana, s-a remarcat nu numai în timpul razboaielor, mai ales în Balcani, dar si pentru nevointele sale staruitoare în ceea ce priveste dragostea si milostenia. La venirea în sihastrie, el a construit o chilie pe tarmul marii în cinstea Nasterii Domnului. Acolo oferea gazduire tuturor, mai ales naufragiatilor. Si-a riscat propria viata, ajutând pe multi soldati neozeelandezi si britanici sa evadeze. Tot pestele pe care îl prindea îl dadea asupritilor si nevoiasilor. A murit în 1947, cazând de pe o stânca. L-au gasit cu mâna la frunte si cu o cruce la gura.

chrismon

Un alt pescar milostiv a fost parintele Sofronie de la Sfânta Ana, care a locuit într-o chilie lânga Loviarika. La început s-a îndreptat spre Manastirea Lavra, dorind sa fie tuns calugar acolo, dar s-a întors fara succes. Satana l-a ispitit, spunându-i batjocoritor: «Te-ai dus Spyros si te-ai întors cu acelasi nume – Spyros» (acesta era numele lui din botez). Dar nu a deznadajduit. S-a reîntors la manastire, s-a calugarit si a început sa duca viata îngereasca. Traia într-o saracie completa, dar era plin de dragoste. Daruia tot pestele pe care-l prindea parintilor saraci. A trecut la cele vesnice când avea 90 de ani.

chrismon

Isaac Dionisiatul, în timp ce se ruga neîncetat, uita sa se mai culce, mai ales noaptea. El se ruga pentru sanatatea si mântuirea muncitorilor din manastirea sa, adeseori cu lacrimi si suferinta în inima sa iubitoare. Pentru un timp, el a locuit la un etaj superior al metocului manastirii. Muncitorii puteau sa-l auda cum se ruga cu voce tare, plângând si spunând: «Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, ai mila de muncitori. Daruieste-le lor pâinea cea de toate zilele si binecuvânteaza-i, caci ei muncesc din greu ca sa-si marite fetele si sa-si ajute copiii sa învete carte»

chrismon

Un batrân spunea:
– Câteodata spunem ca noi avem dragoste, dar ce fel de dragoste este aceasta? Vreau sa spun, ce fel de dragoste duhovniceasca, caci nu ma refer la dragostea lumeasca. Cum poate un om sa ajunga sa-i considere pe ceilalti oameni frati si surori?
Poate unii din acesti oameni sunt atei sau martori ai lui Iehova. Dar, cu toate acestea, ei sunt frati trupesti, desi desigur nu în duh, asa cum sunt ortodocsii unul fata de altul. Dar ei sunt totusi frati de sânge. Ar trebui sa varsam lacrimi si pentru ei. Pe de alta parte, daca un ortodox ar fi sa devina martor a lui Iehova sau catolic, cum ar trebui sa plâng? Acum sunt milioane ca ei. Am plâns destul? Nu, si, prin urmare, sunt departe de a avea în mine dragoste adevarata.

chrismon

A fost odata un pustnic, binecunoscut în toate pesterile din peninsula Atonita, care avea o fata luminoasa si bucuroasa. Punea o ceasca pentru a strânge apa si astepta 24 de ore sa se umple. Atât avea de mare rabdarea si staruinta. Dorinta lui a fost sa moara în ziua Înaltarii Sfintei Cruci, sarbatorita în ziua de 14 septembrie.
El a fost cu totul sarac. Nu avea nimic, dar sufletul lui era împodobit de dragostea lui Hristos.
Daca afla de cineva ca era bolnav, mergea bucuros sa-l caute si sa-l ajute. Era mereu gata sa sara în ajutor si sa îngrijeasca pe cei neputinciosi, bolnavi, batrâni. El a îngrijit 15 batrâni bolnavi.
O, omule al lui Dumnezeu! L-ai urmat cu adevarat pe Hristos si ai urmat exemplul Lui, Care a spalat picioarele ucenicilor.

chrismon

Batrânul Ghedeon de la Manastirea Lavra a devenit al doilea Pavel cel simplu. Pe când privea la un avion zburând pe deasupra, el a fost vazut rugându-se.
– Ce faci aici, parinte Ghedeon?
– Ei bine, raspundea simplu, ma rog folosindu-mi metaniile ca avionul sa nu se prabuseasca si toata lumea care calatoreste sa ajunga la destinatie.

chrismon

Milostivul parinte Haralambie de la Noul Schit a fost tintuit la pat de o boala grava. El a fost vizitat de parintele K.
– Cum te descurci, parinte? l-a întrebat parintele Haralambie.
– Bine, parinte, cu binecuvântarea ta.
– Ai mâncare? Eu am niste pâine uscata, a spus el, si cu putina osteneala s-a ridicat, întinzându-si picioarele lui slabe cât a putut de mult si a luat de pe raft o bucata de pâine. Ia-o, frate si parinte, si roaga-te pentru mine.
«Aceasta întâmplare m-a întarit, a spus mai târziu parintele K., si mi-a ramas întiparita în memorie pentru tot restul vietii. Se lupta cu moartea, dar grija pentru fratele lui a întrecut propriile lui suferinte».

chrismon

Un batrân a spus:
– Vom plânge peste ruinele schitului nostru, caci nu exista dragoste acolo. Atât de multi bani… Daruieste putin unui sarac, caci îti vei ridica o mica chilie în Rai.

chrismon

Batrânul Avacum a fost un ucenic al dragostei. Odata, cu multa lepadare de sine, a adapostit în chilia sa un tânar bolnav de tuberculoza, îngrijindu-l multe luni. L-a îngrijit cu mare bucurie, având grija de el ca o mama iubitoare. Chiar daca el postea, si-a hranit pacientul cu carne si alte alimente hranitoare. S-a luptat mult cu boala tânarului, care a murit pâna la urma în bratele sale, dupa ce s-a pocait si si-a spovedit pacatele. Înainte de a muri, batrânul l-a calugarit, dându-i numele Fanurie.
Altadata, câtiva pelerini l-au gasit pe parintele Avacum plângând în chilia sa. Când l-au întrebat de ce plânge, el le-a spus ca înainte de sosirea lor, cu putin timp, câtiva vizitatori i-au povestit de copiii orbi suferinzi din lume, si el nu si-a putut stapâni lacrimile. Aceasta era de fapt adevarata dragoste, neegoista si lucratoare.
Era adevarat ce se spunea despre parintele Avacum: «Un lucru este sigur la acest om: atragea oamenii aproape de el ca o fântâna tamaduitoare».

chrismon

Batrânul parinte N. daruia tot ce avea. Acest monah de-a pururea pomenit avea ca deviza cuvântul: «Dumnezeu iubeste pe cel ce da cu bucurie».

chrismon

Un grup de cinci frati milostivi de la Schitul Sfânta Ana umpleau traistele oricarui parinte care venea la priveghere cu lamâi si portocale culese din livada lor.

chrismon

Si iarasi, câtiva parinti culegeau zarzavaturi din gradinile lor si le puneau lânga cararile schitului, care erau folosite des de calugari, pelerini, muncitori, astfel ca toti acestia sa se bucure de milostenia parintilor, luând orice aveau nevoie.
Chiar si astazi, pe cararile îndepartate, poti gasi o bucata de pâine si masline pentru vreun calator obosit. Este o continuare a ospitalitatii atonite din Gradina Maicii Domnului, unde calugarii vad în orice vizitator pe Însusi Hristos. Aceasta este potrivit cuvintelor Lui: «Am flamânzit si Mi-ati dat sa manânc; am însetat si Mi-ati dat sa beau; strain am fost si M-ati primit», si: «Întrucât ati facut unuia dintre acestia foarte mici frati ai Mei, Mie Mi-ati facut» (Matei, cap. 25).

chrismon

Sfântul Agapie, vrednicul de lauda ostenitor, a dus o viata ascetica la Schitul Kutlumus, aproape de Sfânta Manastire Vatoped. A fost prins de turci si, dupa 12 ani de captivitate, a fost eliberat printr-o minune a Maicii Domnului si s-a întors la Muntele Athos, la batrânul lui. Batrânul l-a mustrat pentru fuga lui pe ascuns. Sfântul Agapie l-a ascultat, s-a întors si, prin virtutile si sfintenia sa, l-a convins pe stapânul sau turc si pe cei doi fii ai sai sa vina la Sfântul Munte, unde au fost botezati si au devenit calugari.

chrismon

Cuvintele înteleptului parinte contemporan Atanasie Iviritul – plin de dragoste pentru Dumnezeu – sunt ca un ecou pentru urechile mele surde, trezindu-mi inima împietrita: «Bucuria cereasca, cea de dincolo de lumea aceasta, vine în momentul când omul contempla taina planului divin, a Întruparii lui Dumnezeu pentru mântuirea omenirii din Fecioara Maria, Nascatoarea de Dumnezeu. Iisus si Maria, Maria si Iisus, cele doua cuvinte minunate – acesta este Raiul!»

chrismon

«Dumnezeu m-a coborât de la starea descoperirilor mistice la cea de traire a virtutilor», spunea odata un calugar ascultator. El a îngrijit un parinte batrân si senil, care suferea de infectii ale prostatei. Batrânul nu-si putea controla urinarea, ceea ce facea ca ucenicul sa fie treaz toata noaptea.

chrismon

Altul spunea: «Dragostea noastra ar trebui sa fie frateasca si la fel, atât pentru straini, cât si pentru rude».

chrismon

În Karulia traia un ascet rus, parintele Zosima, un om al dragostei desavârsite. El cauta pe cei bolnavi si dadea ajutor oricui avea nevoie. În timpul razboiului, el a hranit multi pustnici, facând cosuri pe care apoi le vindea.

chrismon

Parintele Gavriil de la Noul Schit spunea:
– Chiar daca un om ia parte zilnic la Sfintele Taine sau daruieste tot ce are si prin post slabeste de ajunge piele si oase, facând multe metanii, tot nu va avea iertarea lui Dumnezeu, pâna când el nu va avea dragoste dumnezeiasca. Iata de ce, Sfântul Apostol Pavel, când lauda dragostea, spunea: «De-as grai în limbile oamenilor si ale îngerilor, iar dragoste nu am, facutu-m-am arama sunatoare si chimval rasunator» (I Cor. 13, 1).

chrismon

Dupa ce au trecut o suta cincizeci de ani de când a murit Sfântul Gherontie, ctitorul Schitului Sfânta Ana, un mare ascet, parintele Damaschin, a venit sa-si duca viata de pustnic într-o chilie parasita în partea nordica a schitului. El a fost unul dintre cei mai tari stâlpi ai schitului în secolul al XVI-lea; el nu mânca niciodata nimic altceva decât pâine uscata si apa. Rugaciunile sale erau de o caldura sufleteasca rara, dragoste si simpatie pentru lumea întreaga, iar dragostea lui ardea ca o lumânare.

El se ruga astfel: «Doamne, fa ca toti ateii, idolatrii, necredinciosii si ereticii sa se pocaiasca, sa învete adevarul si sa creada în Tine, sa devina o turma si un pastor si sa Te slaveasca pe Tine, Adevaratul Dumnezeu Cel în Treime – Tatal, Fiul si Duhul Sfânt –, astfel ca nici unul sa nu fie lasat afara din Rai, Dumnezeul meu». În mod frecvent el ajungea în extaz si avea descoperiri de mari taine si astfel era daruit din plin cu bucurie duhovniceasca si multumire.

chrismon

Când parintele meu s-a hotarât sa scrie «Amintiri din Gradina Maicii Domnului», era bolnav si nu putea sa scrie. Dar când avea timp liber, momente de neuitat pentru mine, îmi povestea, si eu, ultimul dintre toti, cu binecuvântarea lui, adunam ceea ce îmi spunea el.

Am scris despre fratele lui, calugarul Stefan, care a fost ultimul ramas din obstea lor. Am corespondat si am fost primiti deseori, ca musafiri, în chilia lui. Nu aveam un animal care sa ne care bagajele, spunea batrânul. Cu toate acestea, am fost binecuvântati cu «un caraus de bagaje al dragostei», al carui nume era Stefan. Majoritatea timpului în care cara bagaje grele si le urca în spate, pâna în vârful dealului, spunea rugaciunea lui Iisus cu voce tare. Parintii din schit stiau când vine Stefan, pentru ca puteau sa auda binecuvântata sa voce: «Doamne Iisuse Hristoase, miluieste-ne pe noi». Deseori, când discuta cu cineva, repeta cu glas tare, în mod foarte simplu, aceasta rugaciune, indiferent daca îl punea sau nu pe cel cu care era într-o situatie neplacuta.

Fiind de fel din Sparta, el a avut o purtare aspra si dificila, îndrazneata si grava – un calugar aspru, ai putea spune, daca nu l-ai fi stiut bine. Oricum, a avut o inima foarte sensibila, plina de mila pentru cei saraci. Pe Muntele Athos personalitatile se îndreapta, devenind mai smerite. Mastile politetii sociale si ale comportamentului pretentios sunt îndepartate. Aceste personalitati sunt sfintite în fântâna dragostei spontane, care nu este gasita oriunde în lume.

Nu voi uita niciodata dragostea si lepadarea de sine a parintelui Stefan. El purta întotdeauna cele mai ieftine haine si facea cele mai grele munci si mânca cea mai rea mâncare. Strângea resturile din ziua precedenta, le punea într-un castron, adauga putina apa si le mânca linistit. De multe ori, parintele Paisie îi spunea glumind: «Hei, batrâne Stefane, îti aduci aminte de mesele copioase din America? Mâncam ca împaratii! Si acum manânci mâncarea asta muiata în apa!». Încuviinta aproape cu indiferenta, golind castronul cu placere, ca si cum ar fi mâncat o masa îmbelsugata. Pentru el, chilia lui era ca un palat din Rai, depasind zgârâie-norii din America în confort si fericire, si mâncarea lui era cea mai buna din lume.

L-am vizitat la chilie când s-a îmbolnavit de ciroza la ficat, gasindu-l dormind pe o masa. Ne-am oferit sa-l ducem la Salonic pentru tratament, dar a refuzat cu hotarâre. «Daca Maica Domnului vrea ca eu sa ma fac sanatos, atunci e bine. Oricum, îmi place asa cum vrea ea. Dar nu plec din Athos», a raspuns. Acest calugar de-a pururea pomenit a fost aspru cu el însusi, dar prietenos cu fratii lui. Calatoriile spre locurile stâncoase si pustii, ducând mâncare si medicamente pustnicilor de acolo, arata cât de mare era inima lui. Câteodata, când folosea un catâr pentru transport, calatorea noaptea, astfel încât milostenia lui sa nu poata fi cunoscuta.

chrismon

Parintele meu mi-a spus:
– A fost odata, în Schitul Sfânta Ana, un om batrân, pe nume parintele Petru. Avea 95 de ani. Obisnuia sa stea în aer liber în fata schitului si cârpea ciorapi pentru unii din parintii de acolo. Era ascuns în ceea ce facea, având în minte cuvintele Sfintei Scripturi: «Tu însa, când faci milostenie, sa nu stie stânga ta ce face dreapta» (Matei 6, 3).

chrismon

Un pustnic batrân si sarac i-a spus vecinului sau:
– Frate, vino sa vezi ce fel de dragoste au parintii! Am gasit pâine, fructe, brânza si peste; le-au lasat aici pentru mine, exact de ceea ce aveam nevoie. Domnul sa fie laudat! Maica Domnului se îngrijeste de toate!

chrismon

 Sfântul Siluan din Muntele Athos a spus ca: «A te ruga pentru lume este ca si când ti-ai varsa sângele pentru aproapele tau». Iarasi spunea: «Fratele nostru este viata noastra».

chrismon

Parintele Avacum a avut trasaturile dragostei spontane si adânci, care este adeseori întâlnita în Athos. El a slujit ca infirmier în Sfânta Manastire Lavra. Zile, nopti, luni si ani, vara si iarna, parintele Avacum si-a petrecut timpul spalând hainele fratilor bolnavi si a mirenilor care erau în suferinta, fara nici o plângere. Mergea de la spalatorie la bucatarie si invers, pregatind mese si hranind bolnavii. Apoi le aducea hainele spalate, astfel încât ei sa fie mereu curati.

chrismon

Am fost fericit sa-l întâlnesc si sa-l cunosc pe parintele Modest, un vietuitor al obstii monahale de la Konstamonitu, un învatator neobosit al dragostei dumnezeiesti. Toate predicile sale erau bazate pe dragoste, centrul vietii duhovnicesti. De multe ori spunea:
– Pâna când nu simtim ca toti oamenii sunt fratii si surorile noastre, iar noi suntem fratii si surorile lor, Sfântul Duh nu Se va salaslui niciodata în inima noastra. Dumnezeu iubeste pe toti oamenii la fel, pe cel mai mare pacatos si pe cel mai sfânt om. În acelasi fel ar trebui sa îmbratisam pe oricine în inima noastra. Dragostea rabda, daruieste, îndura. «Dumnezeu este dragoste».

chrismon

Un batrân a spus:
– Oricine iubeste pe Dumnezeu, nu-l iubeste doar pe aproapele lui, ci si întreaga creatie: copacii, iarba, florile. El iubeste orice cu aceeasi dragoste.

chrismon

Fratii din Noul Schit mi-au spus ca batrânul Neofit Neoschitiotul, de când a devenit calugar si pâna când a murit în pace, timp de 65 de ani, a ramas în Gradina Maicii Domnului fara sa fi plecat de acolo macar o data. Acest parinte de-a pururea pomenit împartasea dragoste tuturor, ca o virtute mai mare chiar decât virtutile singuratatii si renuntarii la lume. Datorita dragostei, lua cât putea din bagajele pelerinilor, ducându-le de la arsana* pâna la Kyriakon este biserica centrala a schitului, unde parintii se aduna duminicile si la sarbatorile mari.).
(*Arsana – mic port sau debarcader al schitului.)

Sursă: Patericul atonit – Arhim. Ioannikios Kotsonis, Editura Bunavestire, Bacău, 2000, Traducere de Anca Dobrin şi Maria Ciobanu

Jurnal de pelerin la Mănăstirea “Sfântul Antonie” (Florence, Arizona), ctitoria lui Gheronda Efrem Filotheitul

Efrem Filotheitul-ARIZONA

Bucurie!

Ma bucur sa pot spune ceva despre avva Efrem, desi experienta mea este destul de precara. Este o adevarata bucurie si un gind de intarire duhovniceasca extraordinara faptul ca se afla aici, cu noi, pe taram american. Am fost acum 2 ani impreuna cu, pe atunci, prietenul meu –  actualmente, sotul meu – intr-un pelerinaj la Manastirea Sf. Antonie din Florence, Arizona, cautînd sfat duhovnicesc de la un parinte deosebit cum este avva Efrem, dar si spre a aduce pace in inimile noastre insetate de lumina. Acolo am aflat, spre mirarea si mai marea mea bucurie, ca manastirea are si un al doilea hram, inchinat Sfantului Nectarie!

A fost o experienta unica, pe care nu am mai intalnit-o la nicio alta manastire si – deși subiectiv – nu este exagerat acest fapt, dovadă fiind marturiile similare ale miilor de pelerini.

St. Anthony's Arizona (154)Pentru un român, atașat de plaiurile mioritice, crescut si trait in conditiile noastre echilibrate climatic, a ateriza in Phoenix, AZ, intr-o zi de iulie (chiar de Sfantul Ilie) a fost echivalent cu a cobori realmente in infern. Erau peste 50°C si am crezut ca o sa lesin din cauza uscaciunii si arsitei. Peisajul dezolant, cu ceva tufisuri din loc in loc, orasele aproape pustii, cactusii imensi, toate acestea nu le vazusem decît in fotografii sau in filme.

Si totuși, cind am ajuns langa Florence, unde, culmea ironiei, se află una din cele mai mari si mai bine pazite inchisori din SUA, plină de criminali periculosi, am dat peste o alta “inchisoare”, pazită doar de Duhul Sfant. Din iad, am avut sentimentul ca am descins in Rai. Nu-mi venea sa cred ca in mijlocul unui vast teritoriu semidesertic, bantuit de coioti, se afla o adevarata oaza paradisiaca. Palmieri imensi, umbrosi, flori peste tot, havuzuri frematind cu apa cristalina, o padure deasa de maslini plini de rod, portocali cu ramurile aplecate si cite si mai cite minunatii! Pina si porumbei erau acolo si ma gindeam daca sînt autohtoni sau erau aduși chiar din dulcea Grecie.

Ceea ce n-o sa uit niciodata a fost frumosul gest de bun-venit. Fusesem avertizata ca oricine intra acolo trebuie sa pazeasca randuiala athonita, iar referitor la haine erau niste prevederi foarte stricte, atat datorita rosturilor manastiresti, cit si climei. Capul, mainile, picioarele, toate trebuiau acoperite bine de tot, femeile sa poarte o fusta lunga si sosete in picioare, prin care sa nu se vada degetele. Parul trebuia si el prins si tinut strans sub batic ori esarfa. Coborînd din masina, undeva in afara manastirii, mi-am cautat prin bagaje țoalele, transpirand instantaneu si cautand sa mi le pun in graba. Rezultatul a fost pe masura. Ciorapii nu i-am gasit, camasa imi ramasese mica (nu o mai incercasem de mult!) si imi crapau nasturii pe burta, iar minecile erau mai scurte decat trebuia, baticul șui. De-abia respiram… Călugarul de la pangar, care ne-a luat in primire, ne-a privit fugar, cu un zimbet milos si, spre totala mea surprindere, in loc sa ma certe, mi-a intins un pahar cu apa rece, pe care l-am baut dintr-o rasuflare. Apoi, ne-a dat si ceva dulce, cred ca rahat. Ne-a urat, cald, bun venit, am mai schimbat vreo doua vorbe, dupa care, la putin timp, fara sa-i fi spus ceva in sensul asta, a venit la mine cu o camasa curata si mi-a spus ca, daca am nevoie de sosete, imi va aduce unele noi.

St. Anthony's Arizona (174)Nu imi venea sa cred, mi-am adus aminte de toate babele care in fata chiliei cutarui parinte sau la intrare in manastire/biserica, te admonestau groaznic pentru tinuta si te dadeau afara fără drept de apel. Cita acreala! Si cîtă naturalețe in gestul simplu, plin de dragoste, al unui calugar umil care a simtit ca in momentul acela cel mai mult imi doream doar un pahar cu apa!

Am gindit atunci asa: iata o manastire in care se gaseste cu adevarat dragoste! De cind caut eu un astfel de loc!

Dupa ce ne-au repartizat in dormitoarele curate, frumos aranjate, m-am tocmit si eu, în sfîrșit, dupa rinduială.. Femeile erau asezate intr-un loc, barbatii intr-altul, familiile cu copii in alta parte. Am stat 4 zile acolo, de fapt doar 2 pline, dar a fost ca un vis: un Athos in miniatura in mijlocul desertului, deschis spre vizitare si femeilor.

Aveau slujbe de noapte de la ora 1 la 4, ziua inca doua slujbe, dar a fost o bucurie continuă. Nicio clipa cat am stat acolo, nu am simtit oboseală. Era un ritm existential ca o respiratie fireasca. Acolo am vazut prima data fratii facandu-si ascultarea cu rugaciunea lui Iisus spusa tare. Mai tarziu, am inteles ca asa se recomanda, mai ales incepatorilor, pentru a-si tine mintea concentrata pe rugaciune si a nu fi cu usurinta distrasi de ginduri sau de pelerini. Orisiunde se aflau, in bogata curte interioară maturînd frunzele, înșurubînd un bec sau, pur si simplu, mergînd pe coridoare, in jurul lor plutea, ca un zumzăit, cîntecul ritmic al rugaciunii.

Manastirea cuprinde cateva hectare, in curtea ei adapostindu-se mai multe bisericute si paraclise, inchinate fiecare cite unui mare Sfant (Antonie, Dimitrie Izvorîtorul de Mir, Nicolae, Gheorghe, Serafim de Sarov). În mănăstirea principală se află spre închinare și cinstitul cap al gherondei Iosif Isihastul, marele duhovnic athonit ce i-a fost îndrumator avvei Efrem, ca și parintelui Iosif Vatopedinul. 

Loc de pelerinaj vestit in America, dar și în lume, mănăstirea Sfîntului Antonie cel Mare este și un adevarat centru ecumenic, dar nu in sensul pervertit de astazi, ci in sensul originar al cuvantului, de ”întoarcere-acasă”. Sub cupola Ortodoxiei, se strang aici toate neamurile drept-credincioase: rusi, greci, români, sirbi, ucraineni, fiecare vorbind pe graiul lui, dar si in limba tarii-gazda. Si nu numai ei, ci si cei din alte confesiuni crestine, vin aici atrasi de frumusetea miraculoasa a ortodoxiei. Toti insa pazesc rinduiala, cu evlavie si sfiala. Am vazut copii de-o schioapa, crescuti in spiritul bunei-cuviinte crestine, care pastrau o liniste aproape mormintala in timpul mesei, primind fara ifose mîncarea binecuvîntată (chiar ma-ntrebam de unde sa cumpar si eu un copil asa de cuminte si de frumos cum i-am vazut pe cei de-acolo!). Toti, de la cel mai mic (2-3 ani) pina la cel mai mare, pastrau tacerea si ordinea si acest lucru iti transmitea o pace nemasurata.

St. Anthony's Arizona (153)Am avut prilejul sa cunosc citeva grecoaice ce-l aveau ca duhovnic pe parintele Efrem si am stat de citeva ori de taina cu ele, reusind sa ma uimeasca prin cele povestite, ce-mi aduceau, intr-o lumina personala, cele ce stiam deja din cartile Parintelui, dar si lucruri noi.

Liturghia si celelalte slujbe se tin in greceste, ca in Athos, iar, la sfîrșit, parintele ii binecuvinteaza pe toti cei care ii cer acest lucru, printre care ne-am numarat si noi.

Nu am avut onoarea sa stam de vorba in persoana cu Parintele Efrem, din cauza multimii de oameni care venisera din toate colturile lumii, cu suferinte si probleme mari. Avva acorda doar citeva ore pe zi discutiilor duhovnicesti, cam 2-3 ore dupa-amiaza, dind o relativa prioritate celor cu probleme grave. Din pacate, nu am putut sta mai multe zile pentru a ne putea primi si pe noi. Am vorbit insa cu ucenicul Sfintiei sale, parintele staret Paisie, si asta ne-a fost spre mare bucurie si lumina.

Cu speranta ca-l vom revedea si poate vorbi Parintelui, am fagaduit sa ne intoarcem in Arizona cit vom putea de curînd, cînd va binevoi și Dumnezeu.

Si da, este acolo dragoste, pluteste in aer, am simțit-o de cum am pășit înăuntru, peste tot.

Theodora

Foto Arhiva Blogul Sfântul Munte Athos
Sursa: rotheo.wordpress.com

EfremFiloth3

Nota: Cuviosul Efrem (Filotheitul) din Arizona (n. 1927) este unul dintre cei mai renumiți părinți ortodocși contemporani, singurul ucenic de chilie al lui Gheron Iosif Isihastul (+ 1959) pe care-l mai avem în viață, lângă care s-a nevoit timp de 12 ani, ctitor a 17 mănăstiri ortodoxe în America de Nord. Mai multe despre părintele Efrem citiți AICI.

Vezi și 

Cuvintele Bătrânilor: Dragostea

cuvintele-batranilor-carteII. Dragostea

1. Bătrânul Amfilohie dădea acest sfat: “Iubeşte-L pe Unicul ca toţi să te iubească. Nu numai oamenii te vor iubi, ci şi vieţuitoarele fără raţiune, căci, atunci când harul divin se manifestă, el atrage ca un iubitor tot ce este înaintea lui. Şi nu numai că te vor iubi, ci te vor şi respecta, căci pe chipul tău va străluci faţa curată şi feciorelnică a Celui pe care tu-L iubeşti şi adori”.

2. Bătrânul Iosif Isihastul le zicea călugărilor săi: “Ceea ce nu-i dăm lui Dumnezeu spre a fi întrebuinţat de El, este întrebuinţat de diavol. De aceea Domnul ne-a dat porunca să-L iubim din tot sufletul şi din toată inima, pentru ca cel rău să nu găsească nici loc, nici odihnă pentru a locui în noi”.

3. Despre iubirea pe care trebuie să o avem faţă de Hristos, Bătrânul Amfilohie zicea: “Până ce inima noastră nu este locuită de dragostea lui Hristos, nu putem face nimic. Suntem ca nişte bărci fără carburant în motor.” Şi el adăuga: “Să ne aducem aminte de Hristos cu dragoste, şi atunci inima noastră va tresălta de bucurie”.

4. Dragostea niciodată nu se sfârşeşte. Chiar dacă se adresează la mai mulţi, nu se împuţinează. Bătrânul Epifanie zicea: “Dragostea adevărată se aseamănă cu flacăra unei lumânări. Oricâte alte lumânări s-ar aprinde din ea, flacăra primeia rămâne întreagă şi nu se micşorează deloc. Şi, fiecare nouă lumânare, are aceeaşi flacără ca şi precedentele”.

5. Bătrânul Iosif spunea: “Când Harul lucrează în sufletul celui ce se roagă, Dragostea lui Dumnezeu îl copleşeşte şi el nu poate decât să suporte ceea ce resimte. Această dragoste se întoarce apoi spre lume şi spre oameni, pe care îi iubeşte într-atât încât cere să ia asupra sa toate nenorocirile şi suferinţele omeneşti pentru a-i uşura pe alţii. În general această dragoste compătimeşte cu toate ispitele şi încercările, chiar cu cele ale fiinţelor fără raţiune, până acolo încât plânge gândindu-se că acestea suferă! Acestea sunt caracteristicile dragostei care provoacă şi suscită rugăciunea. De aceea marii rugători nu încetau de a mijloci pentru lume. Ni se pare străină şi cutezătoare rugăciunea lor, dar ea prelungeşte viaţa pe pământ. să ştiţi că dacă aceşti rugători ar dispare, acesta ar fi sfârşitul lumii”.

6. Bătrânul Ieronim zicea: “Vrei să iubeşti oamenii? Iubeşte-L pe Hristos şi vei vedea cât îi vei iubi pe oameni, chiar dacă nu vrei. Dragostea care vine din dragostea lui Hristos este dragoste puternică şi veritabilă. Iubeşte-L pe Hristos!”

7. Dragostea este semnul după care se recunosc creştinii. Bătrânul Amfilohie zicea: “Noi trebuie să avem dragoste faţă de persoana lui Hristos, această dragoste este necesară vieţii sufletului nostru. Dragoste faţă de creaturile lui Dumnezeu, faţă de animale, de copaci, de flori, de păsări, şi mai ales faţă de om, cea mai perfectă dintre creaturile lui Dumnezeu”.

8. Acelaşi bătrân povăţuia: “Dragostea cerească, copilul meu, să-ţi umple mereu inima. Umple-o numai de doriri înalte şi dumnezeieşti. Te vei bucura atunci de şoaptele dumnezeieşti ale Fiinţei adorate, care se bucură să vorbească cu tine atunci când inima ta a devenit tronul Său. Trebuie să-ţi păstrezi neîncetat inima ca un chivot sfânt şi imaculat”.

9. Noi îi admirăm pe Sfinţii Părinţi ai Bisericii noastre pentru nevoinţele ascetice pe care le-au împlinit. Dar oare ce le dădea forţă de a le îndura? Bătrânul Antim sublinia: “Părinţii aveau platoşă credinţa neclintită în Dumnezeu şi străluceau de doriri sfinte. Dumnezeu îi lăsa să simtă încercarea suferinţelor atât cât voia, apoi le dădea harul Său şi socoteau ca nimic aceste suferinţe”.

10. Despre dragostea pe care trebuie să o avem pentru cei ce ne stânjenesc şi ne chinuiesc, Bătrânul Porfirie zicea: “Orice om care ne jigneşte, ne face rău, ne calomniază sau este nedrept cu noi, este unul dintre fraţii noştri căzut în mâinile diavolului. Până ce-l întâlnim pe acest frate noi trebuie să plângem mult, să suferim dimpreună cu el şi să ne rugăm lui Dumnezeu, în linişte şi cu stăruinţă, ca-n ceasul dificil al ispitei să ne întărească şi să aibă milă de fratele nostru, victima diavolului. Şi Dumnezeu ne va ajuta, atât pe noi cât şi pe fratele nostru”.

11. Despre dragostea faţă de aproapele Bătrânul zicea: “Când fratele nostru face o greşeală, noi trebuie să-i suportăm ispita. Adevărata dragoste ne inspiră să facem sacrificii pentru aproapele nostru. Fără sacrificiul din partea noastră, dacă-l judecăm pe fratele nostru care a păcătuit, îl facem să cadă şi mai jos. Şi invers, printr-un sacrificiu al dragostei noastre şi prin rugăciunea noastră tainică pentru el, îi trezim conştiinţa, care se educă şi-l judecă: atunci el se pocăieşte şi se îndreaptă”.

12. Bătrânul Iosif zicea: “În prezenţa unuia despre care ştii că te bârfeşte şi te denigrează, este aproape imposibil să nu te tulburi înlăuntrul tău, chiar dacă te sforţezi să rămâi nepăsător. Dar prin iertare şi rugăciune pentru acea persoană, tu contrabalansezi rana şi tristeţea”.
13. Bătrânul Filotei sublinia importanţa dragostei: “Dacă un om construieşte o casă şi o lasă fără acoperiş, această casă nu-i foloseşte la nimic. La fel este şi omul care a dobândit toate virtuţile şi n-are dragoste, este ca o casă fără acoperiş”.

14. Pentru a dobândi dragostea, acelaşi Bătrân învăţa: “Omul blând se curăţeşte de păcatele sale, căci Dumnezeu locuieşte în el. Omul curăţit de păcate este iluminat de razele Duhului Sfânt şi dobândeşte dragostea”.

15. Bătrânul Porfirie zicea: “Hristos locuieşte în sufletele adevăraţilor creştini, şi ei nu pot decât să-i iubească pe toţi oamenii, inclusiv pe duşmanii lor”. Şi adăuga: “Coroana dragostei noastre faţă de prieteni are şi corpuri străine (interesul, recompensa, vanitatea, slăbiciunea sentimentelor, simpatia pătimaşă) în timp ce coroana dragostei noastre faţă de vrăjmaşi este pură”.

16. Vocea iubirii schimbă inima împietrită a oamenilor. Bătrânul Porfirie învăţa: “Dragostea lui Hristos trebuie să atingă tot universul, chiar şi pe hipi din Matala! Aş dori mult să mă aflu acolo cu ei, nu pentru a păcătui împreună cu ei sau pentru a-i critica pe aceşti oameni, ci pentru a trăi cu ei, bineînţeles fără a păcătui, şi a lăsa dragostea lui Hristos, care schimbă fiinţele, să le vorbească ea însăşi”.

17. Ascultarea este o condiţie a dragostei. Bătrânul Iosif Isihastul zicea: “Nu există dragoste adevărată fără supunere. Cum poţi tu să-i iubeşti şi să slujeşti altora dacă nu te supui voinţei lor? Fiecare faptă de dragoste adevărată este slujire, şi cei ce practică ascultarea fac o dublă lucrare: pe de o parte, îşi arată încrederea în cel ce porunceşte şi, pe de altă parte, pusă în practică, prin serviciu dragostea ce i-l oferă”.

18. Bătrânul Amfilohie zicea: “Eu am fost născut pentru a-i iubi pe toţi oamenii. Că sunt turci, negri sau albi, nu mă interesează. Văd pe chipul fiecărui om chipul lui Dumnezeu. Şi pentru acest chip a lui Dumnezeu, eu sunt gata la orice sacrificiu”.

19. Gheorghe, Bătrânul din Drama, de asemenea, îi învăţa pe creştini să fie iubitori: “Creştinul care-i iubeşte pe toţi oamenii şi mai ales îi iartă pe cei ce i-au făcut rău merită să primească răsplată de la Dumnezeu. Căci dacă împlinim toate faptele bune, dar nu-l iubim pe aproapele, nu facem nimic. Suntem un zero, un nimic! Iubirea, fraţii mei, iubirea o cere Dumnezeu de la noi!”

20. Bătrânul Porfirie zicea: “Pentru ca toţi să te iubească, trebuie ca tu mai întâi să-i iubeşti”.

Vezi și Scurtă biografie a părinților pomeniți în carte

Sursă: Cuvintele Bătrânilor, Părintele Dionysios Tatsis, Colecția Isvoare duhovnicești IX, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2004, traducere de ÎPS Andrei al Alba-Iuliei

Recomandăm preluarea doar parțială a textului, cu continuare (link) spre pagina de față. Mulțumim!

Cărțile Ortodoxe pe care le cauți! Click pe banner!

logo-librarie

Cuvânt despre dragoste, Cuviosul Paisie Aghioritul

Dragostea duhovnicească este mai înaltă decât dragostea ce au fraţii după trup, pentru că se înrudeşte cineva prin Hristos şi nu prin mamă. Toţi cei ce au această dragoste nobilă sunt plini de bunătate, pentru că înlăuntrul lor au pe Hristos, iar pe feţele lor este zugrăvită îndumnezeirea. Nu este cu putinţă să vină dragostea lui Hristos în noi dacă nu ieşim noi înşine din dragostea noastră, astfel ca să o dăm lui Dumnezeu şi chipurilor Sale şi să ne dăruim mereu celorlalţi, fără să vrem ca ceilalţi să ni se dăruiască nouă.

Cei care suferă mult pentru mântuirea întregii lumi şi ajută nevoindu-se în felul lor şi încredinţându-se cu smerenie în mâinile lui Dumnezeu, unii ca aceştia simt cea mai mare bucurie cu putinţă în această lume, iar viaţa lor este o slavoslovire continuă, pentru că se înalţă lăuntric ca îngerii, lăudând zi şi noapte pe Dumnezeu. Iar cei ce sunt nepăsători pentru mântuirea sufletelor lor şi încearcă să afle bucurie şi odihnă în această viaţă deşartă, se chinuiesc mereu şi se împiedică în angrenajele lumeşti cele nesfârşite, trăind încă de aici în iad.

Cei râvnitori, fiindcă se mişcă în locul ceresc al slavosloviei, primesc cu bucurie şi încercările, mulţumind lui Dumnezeu pentru acestea la fel ca şi pentru facerile de bine; pentru aceasta ei primesc mereu binecuvântarea lui Dumnezeu din toate, topindu-se lăuntric de recunoştinţa faţă de Dumnezeu pe care o manifestă, ca fii ai lui Dumnezeu, prin orice lucrare duhovnicească ar săvârşi.

Deşi Bunul Dumnezeu ne dă îmbelşugate binecuvântări şi lucrează totdeauna pentru binele nostru, şi pe toate le face ca să slujească făpturii Sale şi să se jertfească pentru om, de la plante până la animale şi zburătoare, mici şi mari – ba chiar şi El Însuşi S-a jertfit ca să elibereze pe om – , din păcate însă mulţi dintre noi suntem încă nepăsători faţă de toate acestea şi-L rănim prin marea noastră nemulţumire şi nesimţire, deşi ne-a dat conştiinţa care se moşteneşte împreună cu toate celelalte bunuri ale Sale.

Conştiinţa este prima lege a lui Dumnezeu, care a fost întipărită adânc în inimile primilor creaţi, şi pe care o primeşte în continuare fiecare dintre noi ca pe o copie de la părinţii lui atunci când se naşte. Cei care au izbutit să-şi subţieze conştiinţa lor prin cercetare zilnică de sine înşişi, se simt străini de această lume, iar mirenii se miră de comportamentul lor delicat. Iar cei ce nu-şi cercetează conştiinţa lor nu se folosesc nici de studiile duhovniceşti, nici de sfaturile bătrânilor şi nici de poruncile lui Dumnezeu, pe care nu le vor putea împlini deoarece devin nesimţitori.

Cei sensibili şi afectivi, care pe toate le ţin cu scumpătate, de obicei sunt nedreptăţiţi de cei nesimţitori prin cedările continue pe care ei le fac din dragoste; însă dragostea lui Dumnezeu se află totdeauna cu ei. De multe ori se nedreptăţesc şi ei înşişi din exagerată sensibilitate, mărindu-şi micile lor păcate sau încărcându-se cu păcate străine, dar iarăşi Dumnezeu îi îndulceşte cu bunătatea Sa paradisiacă, întărindu-i totodată şi duhovniceşte.

Cei care rănesc sau nedreptăţesc pe oamenii sensibili lăuntric nu sunt oameni. Cei care spun că sunt sensibili şi au dragoste şi gingăşie şi suferă de la semenii lor, dar spun „Dumnezeu să le răsplătească”, sunt batjocoriţi de cel viclean şi nu înţeleg că în felul acesta se blestemă pe sine în chip tainic. În această viaţă toţi oamenii dăm examene ca să trecem la cea veşnică, în rai. Gândul îmi spune că acest blestem tainic este mai prejos de temelia duhovnicească. Aşadar, toţi cei care nedreptăţesc, pe ei înşişi se nedreptăţesc veşnic, şi cei care primesc cu bucurie nedreptăţile ce li se fac sunt îndreptăţiţi să ia plata veşnică cu dobândă.

De multe ori Bunul Dumnezeu lasă pe oamenii cei buni în mâinile celor răi, pentru a se vădi bunătatea lor şi a-şi aduna plată cerească.

Fiecare om în mod firesc va fi răsplătit de stăpânul său la care a lucrat. Cei care lucrează pentru Hristos vor primi aici „însutit şi viaţă veşnică”, iar cei ce lucrează la stăpânul cel negru, acesta le face viaţa neagră încă de aici.

Cei care lucrează pentru Hristos, dar cu mândrie, îşi spurcă virtuţile lor precum se spurcă ouăle prăjite când cade în ele puţin găinaţ, făcându-se bune de aruncat împreună cu tigaia. Însă cei care lucrează cu smerenie şi dobândesc virtuţi şi seamănă cu smerenie, din dragoste, trăirile lor cele tainice, sunt cei mai mari făcători de bine deoarece fac milostenie duhovnicească şi ajută foarte mult sufletele slabe sau care se clatină în credinţă. Şi iarăşi, cei ce se aruncă pe ei înşişi în lume, din dragoste, după ce au aruncat lumea din ei, unii ca aceştia zboară deja în cer şi nu sunt prinşi de lume. Dragostea cu neagoniseală exterioară ajută mult ca să se dobândească şi neagoniseala de patimi lăuntrică. Aceste două neagoniseli îl fac pe om bogat în bunătatea lui Dumnezeu. Oamenii buni în mod firesc nu ţin răutate în inima lor, dar nici bunătatea lor n-o ţin pentru ei înşişi. De aceea nu ţin nici lucruri frumoase, nici nu se mişcă de frumuseţile lumii, arătând prin asta credinţa lor fierbinte în Dumnezeu, precum şi dragostea lor cea multă. Nu există om mai înţelept ca cel milostiv, care dă cele pământeşti, lucruri stricăcioase, şi cumpără cele nestricăcioase, cereşti. Precum nu există mai mare neghiob în lume ca lacomul de bani, care mereu adună şi mereu nu are, şi care în cele din urmă îşi cumpără iadul prin economiile sale adunate. Aceştia care se pierd prin lucruri materiale sunt pierduţi cu totul, pentru că pierd şi pe Hristos.

Cel stăpânit de lucruri materiale totdeauna este stăpânit de întristări şi nelinişte, pentru că pe de o parte tremură ca să nu i se ia acelea, iar pe de altă parte ca să nu i se ia sufletul. Şi iarăşi, zgârcitul care şi-a strâns inima sa, făcându-şi-o de piatră. Ca să se vindece va trebui să cerceteze pe oamenii cei nefericiţi şi să-l doară pentru ei, aşa încât să fie nevoit să-şi deschidă, încet-încet, mâna sa. Şi atunci i se va înmuia şi inima sa cea de piatră, redevenind inimă de om, şi astfel i se va deschide şi uşa raiului. Bunătatea înmoaie şi deschide inima, precum untdelemnul încuietoarea ruginită.

(din Epistola a II-a, O mică binecuvântare din puţine „seminţe uscate”, „Cale către Cer”)