Arhive blog

Sâmbetele morților și grija Bisericii pentru cei adormiți. Rugăciunea lui Iisus pentru cei adormiți

 

Sâmbetele morților și grija Bisericii pentru cei adormiți

În grija ei aparte pentru cei adormiți, sfânta noastră Biserică a rânduit o zi anume din săptămână pentru aceștia. Așa cum Duminica este ziua Învierii Domnului, Paștele săptămânal, la fel sâmbăta este ziua celor adormiți, spre pomenirea lor și pentru comuniune cu ei. În fiecare rugăciune a noastră și mai ales în rugăciunile sâmbetei, credinciosul îi pomenește pe cei ai casei, pe rude și pe cei iubiți, dar și pe dușmani, precum și pe cei care au plecat din această lume, invocând și rugăciunile Bisericii pentru aceștia.

Pe pomelnicul pe care îl aducem la dumnezeiasca Liturghie dimpreună cu prescura sunt înșirate atât numele celor vii, cât și ale celor adormiți spre a fi pomenite.

În fiecare an, Biserica a rânduit două sâmbete pentru cei adormiți ai săi. Este vorba despre cele două sâmbete mari ale morților, una înainte de Duminica lăsatului sec de carne, iar cealaltă înainte de Duminica Cincizecimii.

Sâmbăta morților dinaintea Duminicii lăsatului sec de carne are următoarea semnificație: a doua zi este dedicată celei de-a Doua Veniri a Domnului, acea zi înfricoșată când toți vom sta înaintea Tronului marelui Judecător. Acesta este motivul pentru care la parastasul pentru morți cerem de la Domnul să fie milostiv și să-și arate dragostea și îngăduința, nu doar față de noi, ci și față de frații noștri trecuți la Domnul, și pe toți să ne așeze în rândul fiilor Împărăției Sale celei cerești.

Sâmbăta morților de dinainte de Duminica Cincizecimii adeverește credința noastră în universalitatea Bisericii, a cărei întemeiere și naștere pe pământ o serbăm la Cincizecime. În Biserica cea Una sunt cuprinse deopotrivă Biserica luptătoare de aici, de pe pământ, și Biserica triumfătoare din ceruri.

În cele două sâmbete mari ale morților, Biserica ne cheamă la o aducere aminte de obște ”a tuturor celor adormiți din veac întru buna credință și nădejdea învierii și vieții veșnice”, pomenindu-i, astfel:

  • pe toți cei ce au suferit ”moarte năprasnică”, în țară și pământ străin, pe uscat și pe mare
  • pe cei care au murit din boală molipsitoare, în războaie, de frig, de cutremur și dezastre naturale
  • pe cei care au murit arși și pe cei care s-au pierdut fără urmă
  • pe cei săraci și nevoiași și de care nu s-a îngrijit nimeni să le facă slujbele și parastasele rânduite.

Dumnezeu nu este mărginit de spațiu și timp. Lui Îi sunt cunoscute și totdeauna prezente nu doar cele pe care noi le trăim în prezent, ci și cele trecute și viitoare. Acest lucru îl exprimă în chip foarte liric o rugăciune care se citește înaintea dumnezeieștii Împărtășanii, rugăciune atribuită Sfântului Simeon Noul Theolog: ”în cartea Ta sunt scrise și cele încă nefăcute de mine”.

Dumnezeu are înscrise în cartea dragostei Sale și faptele care vor avea loc în viitor, deci și rugăciunile pe care le vom înălța la Cer pentru persoanele care au plecat din această lume. Fiind veșnic și pretutindeni prezent, Atotbunul Dumnezeul nostru Iisus Hristos îmbrățișează prin dumnezeiasca Sa pronie universul nesfârșit și veacurile veșnice. Dragostea Lui se îngrijește de toți oamenii care au trăit, care trăiesc și vor trăi, ”căci dragostea lui Hristos ne stăpâneşte pe noi” (II Cor 5:14).

Prin această credință ne lăsăm în voia dragostei și bunătății lui Dumnezeu ”pe noi înșine și unii pe alții”, pe cei vii, dar și pe cei adormiți ai noștri.

Stérgios N. Sákkos, ”Morții noștri n-au pierit”, ed. Christianikí Elpís, pp. 149-152 via pemptousia.

Rugăciunea lui Iisus pentru cei adormiți

În paralel cu trisaghionul (1) care se face pentru morți, parastasele, pomelnicul pe care îl dăm preotului la Dumnezeiasca Proscomidie, împreună cu pomenirea timp de 40 de zile la Dumnezeiasca Liturghie și milostenia pe care o facem pentru sufletele celor adormiți, în paralel cu toate acestea rânduite de Sfânta noastră Biserică, se cuvine să spunem și rugăciunea ,,Doamne, Iisuse Hristoase, odihnește pe robii tăi”.

Se cuvine să ne rugăm cu atât mai mult pentru cei adormiți, față de cei vii, cu cât cei trecuți la cele veșnice nu se mai pot ajuta pe ei înșiși, pentru că, timpul pe care l-au primit de la Dumnezeu pentru a lucra mântuirea lor, s-a sfârșit.

Bunul Dumnezeu, însă, dorește ca toți, chiar și în ultima clipă,  să se mântuiască.

Aici se cuvine să remarcăm un lucru foarte sensibil, care arată noblețea Lui Dumnezeu care, în loc să ne sensibilizeze, mai mult ne scandalizează. Dacă Dumnezeu ar fi intervenit pentru a mântui sufletele celor adormiți, ar însemna că Dumnezeu ar încălca liberul arbitru al omului. Astfel, bunul Dumnezeu așteaptă de la noi să oferim de bunăvoie jertfa noastră de rugăciune pentru sufletele celor adormiți, pentru ca El să găsească ,,prilejul” de a ajuta toate aceste suflete. Și, astfel, toți se folosesc: și cei mântuiți, dar și cei osândiți, de vreme ce, în fiecare din cele două situații există împărțiri diferite.

Când începem să spunem rugăciunea lui Iisus, cu sau fără șiragul de metanii pe mână, prima dată vom rosti câteva nume ale celor adormiți, părinți, rude, apropiați etc. Adică, doar prima dată, când vom ajunge la ,,odihnește pe robii tăi” vom spune aceste nume ale celor apropiați, și nu le vom repeta, mai apoi, de fiecare dată când vom spune rugăciunea, pentru ca mintea noastră să nu devină confuză, repetând continuu aceleași nume. Acolo, în acele cuvinte, ,,odihnește pe robii tăi”, sunt cuprinși toți frații noștri cei trecuți la Domnul de-a lungul veacurilor, dar, mai mult de atât, în mod separat, unic și deosebit, se află și cei ale căror nume le-am pomenit prima dată, la început.

(1). Slujbă de pomenire a celor adormiți, de dimensiuni reduse, existentă în cultul Bisericilor de limbă greacă, ce cuprinde cele 4 tropare, Cu duhurile drepților, Întru odihna Ta, Doamne, Slavă… Tu ești Dumnezeu, Și acum… Una curată,  la care se adaugă ectenia întreită, rugăciunea Dumnezeul duhurilor, iar la final Veșnică pomenire întreit. Această slujbă corespunde Panihidei sau Litiei mici din cultul Bisericii Române, ce se săvârșește în cadrul înmormântării la casa celui răposat, dar și la mormânt, cu prilejul diferitelor pomeniri de peste an, și mai rar în biserică, acolo unde s-a generalizat parastasul [n.tr.].

A consemnat pentru pemptousia Arhim. Arsenie Katerélos

Reclame

Imagini de la parastasul săvârșit la un an de la adormirea Arhimandritului Gheorghios Kapsanis, Proigumenul Mănăstirii Grigoriu, Muntele Athos (+2014)

Gheorghios KapsanisArhimandrit Gheorghios Kapsanis, stareţ al Mănăstirii Grigoriou din Muntele Athos, fost cadru didactic, înainte de a intra în monahism, la catedra de drept canonic a Facultăţii de Teologie din Atena, autor al multor cărţi de spiritualitate şi teologie, printre care: Ortodoxia şi Romano-Catolicismul: Studii diverse (2006); Văzători ai Învierii lui Hristos (2005); Îndumnezeirea ca scop al vieţii omului (2004, tradusă în română cu titlul Îndumnezeirea – scopul vieţii omului, Evanghelismos, 2006); Dumnezeu S-a arătat în trup (2005); Viaţa euharistică (2004); Rugăciunea Domnească (1998); Experienţe ale Harului lui Dumnezeu (1992); Ortodoxia: nădejdea popoarelor Europei (apărută în română la editura Evanghelismos în 2006). A mai apărut în română o selecţie din textele sale realizată de ieromonahul Damaschin, în traducerea ieromonahului Agapie Corbul: Scrieri athonite pe teme contemporane, Editura Sfântul Nectarie, Arad, 2003. În engleză au fost publicate patru discuţii avute cu ieromonahul Alexander Golitzin şi traduse de acesta, cu titlul: The Eros of Repentance: Four Talks on the Theological Basis of Athonite Monasticism, Praxis Institute Press, 1992. A adormit în Domnul pe 8 iunie 2014. (tabor-revista.ro)

Această prezentare necesită JavaScript.

Sursă foto: romfea.gr

Sâmbăta morţilor – moşii de iarnă, Ieromonah Makarios Simonopetritul

icoana-sf-nicolae-lumanare

Sfinţii Părinţi au rânduit ca sâmbăta să se facă pomenirea celor adormiţi, pentru că este ziua în care Hristos a stat cu trupul în mormânt şi cu sufletul în iad, ca să-i elibereze pe drepţii adormiţi. Pe de altă parte, sâmbăta e deschisă spre duminică, ziua Învierii Mântuitorului Hristos. Moşii de iarnă marchează începutul sâmbetelor morţilor, în număr de şapte, care se vor încheia sugestiv cu Sâmbăta lui Lazăr, înainte de Săptămâna Mare sau Săptămâna Patimilor.

Sâmbăta de Paşti, a opta la numărătoare, este una aparte, căci Mântuitorul Însuşi a murit cu trupul, urmând să învieze a treia zi, spre răscumpărarea neamului omenesc din moartea păcatului strămoşesc şi spre viaţa veşnică. Biserica a rânduit în an două sâmbete mari, când se fac pomeniri mai ales pentru morţii care au murit pe neaşteptate: Moşii de iarnă (sâmbăta dinaintea Duminicii Înfricoşătoarei Judecăţi) şi Moşii de vară (sâmbăta dinaintea Pogorârii Duhului Sfânt). De asemenea, pomeniri pentru cei adormiţi se vor face în fiecare sâmbătă din Postul Mare.

Comemorarea „tuturor părinţilor şi fraţilor creştini ortodocşi adormiţi de la începutul veacurilor”

Toate sâmbetele anului liturgic sunt închinate celor trecuți la Domnul, precum şi tuturor sfinţilor, reprezentaţi de martiri, căci fiecare sâmbătă e în realitate o imitare a Sâmbetei Mari, iar moartea creştinilor e o icoană a şederii lui Hristos în mormânt. Pe de altă parte, e potrivit ca defuncţii să fie asociaţi martirilor, fiindcă orice creştin e virtual un sfânt, iar cadavrul său o relicvă. Sâmbetele anului liturgic sunt, aşadar, consacrate unei comemorări generale şi anonime care nu diferă deloc în această privinţă de sâmbăta morţilor ce precedă Duminica Lăsatului de carne, cu excepţia faptului că aceasta din urmă e mai solemnizată şi consacrată exclusiv comemorării „tuturor părinţilor şi fraţilor creştini ortodocşi adormiţi de la începutul veacurilor” . Această preocupare de a îmbrăţişa în aceeaşi comemorare totalitatea timpului e o bună ilustrare a ceea ce am văzut cu privire la caracterul recapitulării şi sintezei timpului în Triod. înainte de a se identifica cu Adam pentru a antrena în mişcarea sa de convertire întreaga natură umană; candidatul la Postul Mare trebuie să anticipeze această trecere de la ipostasă la natură prin „memoria liturgică”, recapitulând într-o singură zi multiplicitatea nedefinită a credincioşilor care au punctat cu existenţa lor cursul timpului.

„Doamne, Cel ce primeşti pe cei ce au adormit cu credinţă, pe toţi îi odihneşte!”

După Nichifor Calist şi imnografii Triodului, această comemorare a tuturor defuncţilor a fost plasată în acest loc din pricina comemorării celei de-a Doua Veniri a lui Hristos în Duminica Lăsatului de carne. Adunarea în rugăciune a tuturor defuncţilor devine astfel imaginea marii adunări eshatologice a tuturor oamenilor, morţi şi vii, înainte de Jude­cată, această ultimă adunare corespunzând simetric di viziunii, şi distincţiei care a însoţit creaţia lumii:

„Doamne, Cel ce primeşti din cele patru margini ale lumii pe cei ce au adormit cu credinţă, în mare sau pe pământ, în râuri, în izvoare sau în lacuri şi în fântâni, pe cei ce s-au făcut mâncare fiarelor şi păsărilor şi târâtoarelor, pe toţi îi odihneşte!”.

E necesar ca atunci să se regrupeze toate treptele ierarhiei bisericeşti, precum şi cei ce au decedat în orice loc şi în orice împrejurare, pentru că întreaga Biserică reunită în rugăciune să poată îndupleca dreptatea lui Dumnezeu prin invocarea milostivirii Lui.

„Odihneşte pe robii Tăi pe pământul celor vii, Doamne, de unde s-a depărtat durerea, întristarea şi suspinarea; iartă-le ca un Iubitor de oamenii cele ce în viaţă au greşit, că singur eşti fără de păcat şi Stăpân al celor morţi şi al celor vii!”

4722„Pe cei ce au fost cârmuiţi de dreapta credinţă, învredniceşte-i să ajungă la limanul nestricatei Tale vieţi”

Această universalitate ar putea părea totuşi parţială, fiindcă ea nu-i cuprinde decât pe credincioşii ortodocşi şi nu se întinde la întreaga natură umană. Într-adevăr, potrivit canoanelor trebuie să ne rugăm pentru creştinii ortodocşi, vii sau defuncţi, dat fiind că rugăciunea liturgică presupune unitatea aceeaşi credinţă, ea însăşi expresie a naturii umane asumate şi restaurate în unica Persoană a lui Hristos.

„Pe cei ce au călătorit pe marea cea pururea furtunoasă a vieţii, învredniceşte-i să ajungă la limanul nestricatei Tale vieţi, Hristoase, pe cei ce au fost cârmuiţi în viaţă de dreapta credinţă!”

Această excludere a păgânilor şi ereticilor de la rugăciunea Bisericii nu este însă o lipsă de iubire, nici o încălcare a poruncii de a ne. ruga pentru vrăjmaşii noştri, nici o tăgăduire a exemplului lui Hristos pe Cruce sau a întâiului mucenic Ştefan, care se rugau pentru călăii lor. Acest aspect universal al rugăciunii poate rămâne în rugăciunea privată a creştinului, dar numai cei credincioşi pot fi obiectul rugăciunii publice, pentru a evita scandalul şi pentru că, potrivit Apostolului, credincioşii nu pot fi înhămaţi împreună cu necredincioşii la un acelaşi car: „Căci ce legătură poate să fie între dreptate şi fărădelege, sau ce comuniune între lumină şi întuneric ?”. Rugăciunea pentru defuncţi e posibilă în Biserică, fiindcă Hristos a biruit deja moartea prin moartea şi învierea Sa, iar omul e de acum potenţial eliberat.

“Hristos a înviat, dezlegând din legături pe Adam cel întâi zidit şi sfărâmând tăria iadului. Îndrăzniţi dar, toţi morţii, că s-a omorât moartea, s-a prădat şi iadul împreună cu ea şi a luat împărăţia Hristos, Cel ce S-a răstignit Şi a înviat. Acesta ne-a dăruit nouă nestricăciunea trupului; Acesta ne va scula şi pe noi şi ne va dărui învierea, şi de slava aceea va învrednici cu veselie pe toţi câţi cu credinţă neabătută au crezut într-Însul cu căldură”

Pentru creştini, moartea nu mai e decât un somn şi un moment „pascal” de trecere sau „mutare” la viaţa veşnică. De aceea toate slujbele defuncţilor sunt cântate cu „Aliluia”, care e „cântarea funebră” a creştinilor.

Sâmbăta morților are o dimensiune de pedagogie duhovnicească

Rugăciunea pentru defuncţi e şi ocazia de a dezvolta în această sâmbătă, ca de altfel şi la slujba înmormântării sau în sâmbetele Octoihului, o meditaţie antropologică asupra naturii omului făcută după chipul lui Dumnezeu şi menită să se ridice spre asemănarea cu El, asupra demni­tăţii lui Adam mijlocitor între cer şi pământ, asupra căderii sale, a supunerii sale morţii şi a mântuirii lui în Hristos. Pe lângă aceasta, rugăciu­nea pentru morţi e prilejul pentru credincioşi de a se dedica adevăratei „filozofii”, adică gândului la moarte şi meditaţiei asupra caracterului efemer al existenţei lor şi asupra deşertăciunii poftelor pământeşti. Sâmbăta Morţilor nu reprezintă, aşadar, doar cadrul unei recapitulări a timpului şi a naturii umane în rugăciunea de mijlocire; ea are şi o dimensiune de pedagogie duhovnicească, propunând credincioşilor să înainteze spre cunoaşterea lor înşişi prin meditaţia asupra „limitelor vieţii”, trimi­ţând la recunoaşterea faptului că totul depinde numai de voinţa lui Dumnezeu. Aşa cum s-a arătat în partea I, gândul la moarte e un element indispensabil atât pentru a începe, cât şi pentru a continua viaţa ascetică, de aceea el îşi găseşte, graţie Sâmbetei Morţilor şi Duminicii Lăsatului de carne, un loc potrivit în perioada pregătitoare, împreună cu smerenia şi căinţa.

Marcată de întristare şi doliu, Sâmbăta Morţilor nu se potriveşte cu bucuria nici unei prăznuiri a vreunui sfânt din ciclul liturgic fix; astfel, dacă e vorba de un sfânt „fără praznic”, Slujbele din Mineie sunt depla­sate la Pavecerniţa de vineri seara. Sărbătorile sfinţilor mai importanţi cum sunt Sfântul Grigorie din Nazianz (25 ianuarie), mutarea moaştelor Sfântului Ioan Hrisostom (27 ianuarie), Sfinţii Trei Ierarhi (30 ianuarie); sunt transferate în ziua de vineri şi celebrate cu toată solemnitatea lor. Dar atunci când în Sâmbăta Morţilor cade praznicul Întâmpinării (Hypa-pante) Domnului, comemorarea defuncţilor e transferată în sâmbăta anterioară, înaintea Duminicii Fiului Risipitor, pentru a ceda întâietatea „praznicului Domnului”.

Oficiul defuncţilor admite însă combinarea cu orice alt ciclu liturgic: mai cu seamă cu piesele din zilele din zilele de sâmbătă ale glasului muzical din Triod ce se întâmplă să cadă în acea săptămână, dat fiind că acestea din urmă se referă la aceeaşi temă: martirii şi defuncţii.

Macarie Simonepetritul„Dumnezeul duhurilor şi a tot trupul…”

Gradul liturgic al oficiului Triodului e atunci mai înalt decât la cele două duminici precedente, căci el are un tropar propriu, o sedealnă la cea de-a doua stihologie a Psaltirii de la Utrenie, un canon pe 8 tropare, iar nu pe 6. După troparul de la Vecernie, se face o procesiune în pronaos cântându-se canonul defuncţilor din Octoih şi se celebrează Panihida defuncţilor. La Utrenie, după ecteniile mici ce urmează stihologiilor Psaltirii şi după odele a 3-a, 6-a şi a 9-a ale canonului, preotul sau diaconul pomenesc din nou defuncţii mănăstirii; în sfârşit, după Ceasul I se face o procesiune în cimitir, Liturghia celebrându-se în paraclisul aflat acolo. Aceste rubrici sunt în fapt comune tuturor slujbelor de sâmbătă, în Sâmbăta dinaintea Lăsatului de carne ele trebuind pur şi simplu să fie respectate mai strict. Să mai observăm că uzul actual e nu numai de a face comemorările la Utrenie, dar și de a repeta binecuvântarea colivelor cu rugăciunea „Dumnezeul duhurilor şi a tot trupul…” după prima catismă și la sfârşitul Ceasului I, dar fără canonul Panihidei, la care se adaugă menţionarea tuturor categoriilor posibile de defuncți la mijlocul Psalmului 118, după binecuvântările defuncţilor şi la sfârşitul Sfintei Liturghii.

Sâmbăta Morţilor, analogă şi simetrică sâmbetei morţilor dinaintea Cincizecimii, se înscrie, aşadar, în cateheza duhovnicească a Triodului graţie gândului la moarte, iar în teologia timpului perioadei pregătitoare prin evocarea eshatologică a umanităţii şi a concentrării timpului în rugă­ciunea pentru defuncţi.

Sursa: „Triodul explicat. Mistagogia timpului liturgic”, Ieromonah Makarios Simonopetritul, Ediția a III-a, traducere de diac. Ioan I. Ică jr., Deisis, Sibiu, 2008 via Doxologia

Foto (jos): Ieromonah Makarios Simonopetritul

 

Parastas pentru Batrânul Iosif Vatopedinul la patru ani de la plecarea la Cer (foto)

De 1 iulie 2013, un număr mare de pelerini s-au adunat la Mănăstirea Vatopedi, pentru a participa la parastasul prilejuit de împlinirea a 4 ani de la cuvioasa adormire a Bătrânului Iosif Vatopedinul (+2009), ucenic al vrednicului de pomenire Gheron Iosif Isihastul (+1959) și reorganizator al obștii vatopedine începând cu anii ’90. Au participat la parastas ÎPS Athanasios, Mitropolitul Limassolului (ucenic al Bătrânului Iosif), ÎPS Pavlos, Mitropolitul Glyfadei, PS Theoprepios, Episcopul ucrainean de Alexandria și Svitlovodsk, dar și Egumenii Elisei de la Simonopetra și Filotheos de la Karakalou. La final, invitații, părinții și închinătorii s-au adunat în Synodikon pentru omilie și obișnuita kerasmă.

Traducere și adaptare de Laurențiu Dumitru după un text de Mihail Doudoudis din Serres, publicat pe pemptousia.gr
Foto: pemptousia.gr

Această prezentare necesită JavaScript.