Arhive blog

Dialog liturgic la Mănăstirea Simonos Petras

Stenograma dialogului liturgic dintre părintele Petru Pruteanu (în continuare PP) şi părintele Macarie Simonopetritul (în continuare MS), care a avut loc în luna iulie 2018 la Mănăstirea Simonos Petras din Muntele Athos.  

PP: Ştim că în istoria Bisericii, dar şi acum în unele Biserici Locale, există un tipic mănăstiresc şi altul parohial. O astfel de diferențiere exista şi în Bizanţ, cel puţin până în sec. XIII, unde fiecare mănăstire putea să aibă propriul Tipic, la fel şi parohiile în diferite regiuni sau eparhii. Această practică a dispărut şi s-a reluat parţial în sec. XIX prin tipicurile lui Konstantinos (Patriarhia Constantinopolului) şi Violakis (Biserica Elladei). În scurt timp această variantă nouă de Tipic parohial a fost preluată şi de Biserica Ortodoxă Română şi de alte Biserici, unde, în parohii nu se citesc niciodată Ceasurile, nu se prea pun Catisme şi nici Canoane la Utrenie. Şi în Biserica Rusă s-a dorit o astfel de reformă tipiconală, dar ea nu a reuşit din cauza Revoluţiei din 1917. Astfel, la modul oficial, la ruşi nu pot exista diferenţe între tipicul mănăstiresc şi cel parohial, deşi în practică sunt şi acolo destule diferenţe. De cele mai multe ori, în Biserica Rusă, nu se cântă nici o stihiră la Vecernie sau Utrenie, ci toate se citesc, dar se respectă cu multă acrivie structura generală a Laudelor şi nu se omit nici Ceasurile. În ce măsură este îndreptăţită această diferenţiere şi cum o vedeţi Sfinţia Voastră? 

MS: Este vrednică de laudă această acrivie pentru slujbele Bisericii, dar nu este aplicabilă în practică, pentru că oamenii din lume pur şi simplu nu mai vin la astfel de slujbe. Ceea ce a făcut Patriarhia Ecumenică şi Biserica Elladei în sec. XIX a fost bun ca intenţie, dar nu s-a făcut tocmai corect. Au luat elemente din diferite tradiţii vechi şi noi, care nu totdeauna au putut fi bine armonizate. De aceea, în multe parohii şi catedrale din Grecia slujbele se fac mai scurte, dar nu în baza tipicului lui Violakis (cu Evanghelia abia la sfârşitul Utreniei ş.a.), ci adaptând în diferite forme Tipicul neo-savait, devenit tradiţional pentru Biserica Ortodoxă.

Bineînţeles, acele tipicuri din sec. XIX nu au fost inventate de mintea unor oameni neavizaţi; cu toate acestea, rânduiala acelor slujbe nu este general acceptată şi nici nu este foarte logică. De exemplu, nu se mai cântă Canoanele, ci doar Catavasiile, care de multe ori nu au legătură cu sărbătoarea din acea zi. De exemplu, la Schimbarea la Faţă a Domnului auzim în parohii Catavasiile Crucii (care sunt rânduite în această perioadă), dar nu auzim nimic din Canonul acestui Praznic. De aceea, consider că este foarte greu de găsit o soluţie general valabilă pentru slujbele parohiale, deşi înţelegem că ele nu pot fi ca cele din mănăstiri.

Sinteza tipiconală neo-savaită din sec. XIV, care a abolit „slujba cântării” de la Constantinopol şi a dat prioritate tipicului monahal, a fost de fapt o lucrare providenţială a lui Dumnezeu, care a ajutat la păstrarea unităţii ortodoxe, mai ales că, imediat după aceasta, a avut loc o perioadă lungă de turcocrație, când slujbele nu mai puteau avea fastul de altă dată din Constantinopol, ci au urmat rânduiala şi duhul slujbelor monahale. Şi cred că această tradiţie neo-savaită trebuie să fie păstrată, dar pentru fiecare loc şi timp trebuie găsite modalităţi pastorale de implimentare şi adaptare la realităţile concrete în care trăieşte o anumită comunitate, atât monahală, cât mai ales din lume. Există mai multe posibilităţi de adaptare şi scurtare a Tipicului, şi chiar marele liturgist grec Ioannis Foundoulis îndemna mai degrabă spre o variantă adaptată a tipicului monahal, decât spre elaborarea de rânduieli cu totul diferite pentru parohii. Trebuie să ştim să folosim cu discernământ această diversitate liturgică a Bisericii Ortodoxe, iar preoţii care nu înţeleg necesitatea pastorală de adaptare a Tipicului şi vor să citească totul ca la mănăstire, vor rămâne singuri, pentru că nu va mai merge nimeni la slujbele lor.

PP: Îmi amintesc, de exemplu, că Tipicul Sf. Teodor Studitul anula citirea Ceasurilor în duminici, la marile sărbători şi în toate perioada Penticostarului. Şi aceasta nu era o inovaţie parohială, ci o regulă mănăstirească, însă puţini sunt cei care ştiu despre aceasta, ca să poată avea un suport istoric în necesitatea de adaptare a rânduielilor actuale.

MS: Vechile rânduieli liturgice erau destul de flexibile şi, dacă vom cerceta cu atenţie manuscrisele, vom observa o diversitate foarte mare de rânduieli şi texte imnografice, care s-au uniformizat abia prin ediţiile tipărite ale cărţilor de cult. Deja şi credincioşii s-au obişnuit cu aceste rânduieli uniformizate, încât este greu să se mai schimbe ceva în esenţă. Pot exista însă diferite modele de adaptare a slujbelor monahale pentru parohii, aşa încât ele să fie mai scurte şi mai înţelese, iar cei care vor slujbe mai lungi, le pot avea la mănăstire, unde tipicul trebuie păstrat cu mai multă acrivie. Dar nici în parohii şi nici în mănăstiri nu trebuie să se exagereze, iar preoţii care vor să adapteze tipicul la realităţile parohiilor lor, trebuie să ştie bine istoria slujbelor, pentru a nu scurta sau înlătura elemente esenţiale de dragul celor secundare.

PP: Observăm, de exemplu, în Biserica Rusă, că majoritatea preoților încearcă să respecte tipicul privind citirea Psaltirii la Utrenie şi, de fiecare dată, citesc Catismele 2 şi 3 (nu totdeauna integral), aşa cum Tipicul prevede pentru ziua de duminică. Însă această rânduială este pentru mănăstiri, unde se slujeşte în fiecare zi şi se citeşte întreaga Psaltire. N-ar putea să existe măcar în această privinţă o mai multă flexibilitate şi o redistribuire a Catismelor?

MS: Sunt multe posibilităţi de a face slujbele mai vii şi mai dinamice. Dar episcopii şi preoţii trebuie să ţină cont şi de conştiinţa poporului, pentru că există locuri unde orice schimbare trebuie făcută cu multă precauţie. Iar acolo unde preotul învaţă poporul şi îi explică sensul slujbelor, cred că este foarte bine să se citească pe rând întreaga Psaltire: dacă o Catismă pare prea mult, se poate citi doar o „Slavă” sau anumiţi Psalmi mai relevanți, dar este important să existe această varietate care îmbogăţeşte şi dă viaţă slujbelor.

S-ar putea ca şi această recomandare simplă să nu fie acceptată de toţi, de aceea, Biserica Ortodoxă evită să consemneze în scris toate aceste recomandări, lăsând pe fiecare preot să hotărască când şi cum poate dinamiza slujbele în comunitatea sa. Este adevărat că cei mai mulţi nu ştiu să aprecieze ce este important şi ce este secundar în slujbe şi, de aceea, în loc să-i înveţe pe oameni Cuvântul lui Dumnezeu, ei scot catapeteasma din faţa altarului, fac Proscomidia în mijlocul bisericii şi multe alte inovaţii de genul acesta care, în cel mai bun caz, aduc un fel de entuziasm de moment, iar de multe ori smintesc şi traumează conştiinţa religioasă a credincioşilor. Astfel de experimente se pot observa în mai multe parohii din Occident, iar mai nou şi în Răsărit – şi toate sunt rezultatul aşa numitei „eclesiologii euharistice” şi a teoriilor lui Schmemann şi Zizioulas. De aceea, subliniez încă o dată faptul că preoţii trebuie să fie foarte bine ancoraţi în istoricul slujbelor şi să le înţeleagă duhul, ca atunci când vor face o schimbare, aceea să fie spre zidirea comunităţii, nu de dragul modernismului sau a comodităţii. Şi, uneori e bine să păstrăm unele lucruri care poate nu sunt foarte corecte, decât să smintim lumea, care este foarte sensibilă la detaliile ce ţin de slujbe. Totul depinde şi de nivelul de catehizare al comunității…

PP: În prelungirea acestei idei vreau să vă întreb ce părere aveţi despre structura actuală a Lecţionarului biblic? Uneori citim aceleași pericope evanghelice de mai multe ori pe an, dar lăsăm necitite multe alte pericope care sunt la fel de importante. Ar putea preotul să înlocuiască pericopa evanghelică de duminică cu alta din timpul săptămânii, pentru a diversifica şi predicile?

MS: După cum ştiţi, Lecţionarul este cea mai veche carte de cult a Bisericii. A apărut încă prin sec. IV şi a rămas aproape neschimbată de prin sec. XI încoace. Acest lucru nu poate fi neglijat, chiar dacă mulţi teologi, deja de multă vreme, au observat că sistemul este bun doar pentru mănăstiri, unde se slujeşte în fiecare zi, dar nu este deloc potrivit pentru parohii, unde se slujeşte doar în duminici şi sărbători.

Îmi dau seama că această întrebare provine dintr-o preocupare pastorală foarte corectă, numai că ea se referă la detalii foarte sensibile pentru cultul ortodox. De aceea, eu cred că nu trebuie să modificăm Lecţionarul, dar putem să adăugăm la Evanghelia de rând a duminicii o a doua pericopă, la alegerea preotului, pe care ar putea-o explica şi la predică.

Analizând experienţa nefericită a schimbărilor pe care le-au făcut romano-catolicii după Conciliul II Vatican, vedem că o modificare importantă în cult atrage după sine multe alte modificări care devin incontrolabile şi periculoase. E ca şi cum ai deschide puţin poarta unui baraj, dar după aceea nu mai poţi opri nicicum viitura.  

PP: Dar cum vedeţi sistemul lecturilor biblice la romano-catolici, unde au împărţite toate pericopele pe durata a trei ani (anii A, B şi C), aşa încât credincioşii care participă în fiecare duminică la slujbe, au ocazia să audă textele şi comentariile la întreg Noul Testament?

MS: Ceea ce au făcut romano-catolicii este foarte corect. La elaborarea acestui sistem au lucrat teologi foarte bine pregătiţi, care au reuşit să facă o reformă foarte bine gândită din punct de vedere teologic. Dar modalitatea prin care au implementat acest sistem, împreună cu alte reforme liturgice mai puţin reuşite, a fost una modernă şi lumească. Din punct de vedere teoretic, soluţiile propuse de teologii apuseni erau destul de bune, numai că, în această lume căzută, este foarte greu să limitezi schimbările doar până la un punct, apoi să spui că mai departe nu-i voie. De obicei se creează o avalanșă care nu mai poate fi oprită, pentru că omul modern a pierdut duhul ascetic al slujbelor Bisericii şi foloseşte astfel de reforme conform propriilor slăbiciuni. La prima vedere, se creează impresia unei dinamizări a slujbelor şi o deschidere a clerului către popor, dar în final, se produce o desacralizare şi o secularizare totală a slujbelor şi a întregii vieţi a Bisericii. Apusenii nu recunosc aceasta, dar reformele liturgice ale Conciliului II Vatican au generat cea mai mare criză din istoria Bisericii Romano-Catolice…

De aceea, după părerea mea, dacă şi ortodocşii vor modifica substanțial sistemul lecturilor biblice, se va produce o adevărată revoluţie cu urmări imprevizibile, pentru că o astfel de modificare ar atrage după sine şi alte modificări, precum ar fi scoaterea catepetesmei sau scurtarea drastică a slujbelor ş.a. Pentru a rezolva problemele pastorale şi misionare ale comunităţilor ortodoxe, nu trebuie să facem reforme liturgice substanţiale, ci să îmbunătăţim lucrarea pastorală şi catehetică în parohii, pentru a găsi soluţii particulare de rezolvare a fiecărei probleme în parte. Însă formele tradiţionale ale slujbelor şi structura Tipicului bisericesc nu trebuie modificate prin hotărâri oficiale, care să fie impuse tuturor.

PP: De exemplu, în parohia în care slujesc acum în Portugalia, Canoanele Utreniei le punem la Pavecerniţa Mică, pe care o citim seara după Vecernie, ca Utrenia cu Liturghia de duminică să aibă împreună o durată rezonabilă. Totodată, la Vecernie, chiar dacă nu avem rânduite Paremii, deseori citim câte o pericopă din Vechiul Testament, pe care o şi tâlcuim, iar la Utrenie citim integral câte o Catismă din Psaltire. Am observat că şi alte parohii au început să implimenteze aceeaşi rânduială, fără să se confrunte cu careva împotriviri sau probleme din partea credincioşilor, ba chiar sunt mulțumiți şi participă într-un număr mai mare la slujbe, atât dimineaţa, cât şi seara. Credeți că este acceptabilă o astfel de adaptare a Tipicului?

MS: În primul rând constat că toate adaptările pe care le-aţi făcut se înscriu perfect în tradiţia liturgică a Bisericii şi nu reprezintă modificări de esenţă ale cultului. Se vede că cunoaşteţi istoria slujbelor şi sensul fiecărui element în parte, aşa încât aţi făcut o dinamizare destul de bună a slujbelor. Pavecerniţa Mică, chiar dacă e o slujbă monahală, face parte din Laudele Bisericii şi are un moment special prevăzut pentru citirea Canoanelor. Faptul că aţi mutat Canoanele Utreniei la Pavecerniţă nu este deloc greşit, pentru că acestea nu sunt legate strict de slujba de dimineaţă, aşa cum sunt alte elemente ale Utreniei (cei Şase Psalmi, cele 12 rugăciuni ale preotului, Luminânda, Doxologia ş.a.), care nu pot fi puse decât dimineaţa. De asemenea, citirea unui fragment din Vechiul Testament la Vecernie şi tâlcuirea lui este o veche rânduială a Bisericii, care trebuie recuperată şi dezvoltată; iar necesitatea de a scurta timpul Utreniei, de asemenea este justificată, mai ales în diaspora, unde mulţi credincioşi vin de la distanţe foarte mari. Cu toate acestea, deşi aceste adaptări par foarte bune şi cu temeiuri clare în istoria şi tradiţia liturgică, nu cred că un astfel de tipic poate fi impus peste tot. Uneori, pentru a ajunge la o astfel de adaptare a slujbelor, este nevoie de mulţi ani de catehizare şi educaţie duhovnicească a credincioşilor, care s-ar putea să nu înţeleagă detaliile acelor adaptări, dar să simtă în duh dacă ele corespund sau nu Tradiţiei Bisericii.

PP: Ce părere aveţi despre rânduiala liturgică a Mănăstirii Essex din Anglia, unde Vecernia şi Utrenia sunt înlocuite cu rostirea în comun a rugăciuni „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne”? Din câte ştiu, iniţial, această rânduială a fost condiţionată de faptul că nu aveau traduse în engleză toate cărţile de cult, iar „rugăciunea lui Iisus” ar fi fost singura modalitate de a se putea ruga împreună monahii şi monahiile de diferite naţionalităţi. Această rânduială însă continuă şi acum, când există deja traduse cărţile de cult, iar diferite mănăstiri şi chiar parohii din lumea ortodoxă încearcă să împrumute şi să implimenteze aceeaşi practică. Cum vedeţi acest lucru?

MS: Această rânduială este proprie Mănăstirii Essex şi părintelui Sofronie, şi nu este legată doar de lipsa cărţilor de cult, ci şi de specificul gândirii şi trăirii acestui stareţ. În primul rând trebuie să precizăm că părintele Sofronie nu a vrut să facă o mănăstire. El însuşi spunea că are un grup de ucenici cu care vrea să se roage împreună. Abia mai târziu tinerii din jurul Sfinţiei Sale au început să devină monahi şi să fie organizaţi după modelul unei mănăstiri mai mult sau mai puţin chinovitice. Dacă analizăm gândirea şi duhul părintelui Sofronie, ne dăm seama că el, încă pe când era la Russikon, avea o dificultate faţă de slujbele foarte lungi, care i se păreau rigide şi obositoare. De aceea, imediat ce stareţul său Siluan a trecut la Domnul, părintele Sofronie a ales calea pustiei, unde a practicat doar rugăciunea inimii. Aici în Muntele Athos, în special la colibe şi chilii, se practică înlocuirea Laudelor cu un anumit număr de komboskini (şirag de metanii) numai că, fiecare monah face această pravilă în particular. Aici e marea diferenţă! Biserica nu cunoaşte tradiţia ca rugăciunea lui Iisus să se spună în comun în locul Laudelor. Vorbeam o dată cu papa Efrem Katunakiotul şi-mi spunea că atunci când este singur, în locul Laudelor spune rugăciunea inimii, dar dacă are un ucenic sau un vizitator, slujeşte Laudele tradiţionale (chiar dacă într-o formă mai simplă). Monahul nu poate trăi fără slujba Laudelor („psalmodie” – cum o mai numesc Părinţii) şi, dacă nu are condiţii pentru a le săvârşi, le poate înlocui cu „rugăciunea lui Iisus”, dar dacă sunt mai mulţi fraţi, e bine să fie săvârşite Laudele tradiţionale care, prin textele şi duhul lor, ne încadrează în Trupul comun al Bisericii. Deci, în tradiţia athonită Laudele sunt slujbe comune, iar „rugăciunea lui Iisus” este o rugăciune particulară; ele se completează reciproc, dar nu se substituie una alteia.

În concluzie, ceea ce a rânduit părintele Sofronie pentru Essex poate să fie valabil doar la Essex, dar nu mi se pare corect să fie preluat şi de alte mănăstiri, pentru că aceasta, deşi pare interesant din punct de vedere duhovnicesc, are şi implicaţii eclesiologice foarte profunde, care nu trebuie neglijate. Nu ne îndoim de sfinţenia şi autoritatea părintelui Sofronie, dar acea rânduială de slujbe trebuie să rămână o particularitate doar pentru acel loc, care are şi o istorie aparte.

PP: În comunitatea în care slujesc, în special când credincioşii stau în rând la împărtăşire sau la miruit, din cauza spaţiului mic şi a multor copii, se face multă gălăgie. Am încercat diferite metode pentru a depăşi această problemă, iar cea care mi s-a părut mai eficientă este chiar „rugăciunea lui Iisus”. Adică, în timp ce preotul împărtăşeşte credincioşii, toată lumea, inclusiv copiii, rostesc împreună „Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă” – şi astfel se face linişte, iar cei care stau în rând continuă să se pregătească şi să păstreze trezvia necesară pentru împărtăşire. Ce părere aveţi de această abordare?

MS: Mi se pare o soluţie bună. Până la urmă este o metodă pastorală ce ţine de o problemă concretă a unei comunităţi. Dacă aceasta ajută la păstrarea liniştii şi crează o atmosferă mai potrivită pentru acel moment al slujbei, este foarte bine. Întrebarea precedentă însă era despre înlocuirea slujbelor tradiţionale, în special Vecernia şi Utrenia, cu „rugăciunea lui Iisus”, ceea ce e cu totul altceva.

PP: Există mănăstiri, dar şi preoţi de mir, care în Postul Mare slujesc Liturghia Darurilor Înaintesfinţite în fiecare zi (de luni până vineri). Tot mai mulţi preoţi slujesc această Liturghie seara, pe la orele 17:00 sau chiar 19:00, când credincioşii termină munca, iar preoţii le cer să postească întreaga zi pentru a se împărtăşi. Cum vedeţi Sfinţia Voastră aceste lucruri?

MS: Există şi în Sfântul Munte mănăstiri care slujesc Liturghia Darurilor Înaintesfinţite în fiecare zi, dar acest lucru nu este corect. Postul Mare presupune abstinenţă inclusiv de la împărtăşirea euharistică. Tocmai de aceea Biserica interzice săvârşirea Liturghiei obişnuite în zilele de rând, şi numai de două ori pe săptămână (miercurea şi vinerea) ne împărtășim spre întărire din Darurile Înaintesfinţite. Deci, logica Postului Mare este să trezim prin post dorul după Hristos, ca după Paşti să ne împărtăşim în deplină bucurie duhovnicească. Noi însă am schimbat această logică a Bisericii cu o logică omenească şi ne împărtăşim mai des în Postul Mare, iar după Paşti, cei mai mulţi, nu se împărtăşesc deloc. Acest lucru este greşit şi mi se pare deplasată practica unor preoţi de mir care se cred mai tradiționaliști decât călugării, sfidând de fapt Tradiţia Bisericii.

Iar în ce priveşte ajunarea pe parcursul întregii zile, desigur este un lucru lăudabil, dar nu poate fi impus sau considerat ca normă. De obicei, chiar şi în pustie, monahii posteau până la ceasul IX din zi, adică aproximativ orele 15:00. Acolo unde se săvârşeşte Liturghia Darurilor Înaintesfinţite la această oră, se poate pretinde ajunarea totală până la împărtăşire. Dar în lume, unde oamenii muncesc din greu toată ziua şi termină serviciul abia pe la 17-18, nu se poate pretinde o astfel de ajunare totală. Deci, este corect să se slujească Liturghia Înaintesfinţitelor seara, căci numai aşa i se înţelege sensul şi se respectă ciclul zilelor liturgice, dar în acest caz mirenii pot mânca mâncare de post în partea de dimineaţă a zilei, apoi să ajuneze cel puţin şase ore până la împărtăşire. Chiar dacă, la prima vedere, nu se ajunează suficient, totuşi mi se pare această practică mai corectă decât slujirea Liturghiei Înaintesfinţitelor dimineaţa.

PP: Vă mulţumesc foarte mult pentru această discuţie. Sunt sigur că multora le va fi de folos…

Sursa: teologie.net

Mulțumim Părintelui Petru Pruteanu pentru îngăduința de a prelua acest dialog liturgic pe blogul nostru dedicat iubitorilor Muntelui Athos.

[P] Cărțile Ortodoxe pe care le cauți!

Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă a tipărit Slujba Sfântului Cuvios Paisie Aghioritul


Vă reamintim că în zilele de 03 şi 04 iunie 2015, sub preşedinţia Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, s‑au desfăşurat lucrările Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, care, între hotărârile sale, a adoptat şi înscrierea în calendarul Bisericii Ortodoxe Române, începând cu anul 2016, a Sfântului Cuvios Paisie Aghioritul, canonizat de Patriarhia Ecumenică în luna ianuarie a anului 2015, cu ziua de pomenire la 12 iulie.

Vă anunțăm că în 2016 s-a tipărit Slujba Sfântului Cuvios Paisie Aghioritul la Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă. Slujba a fost alcătuită de obștea Mănăstirii Suroti (Tesalonic, Grecia) și a fost aprobată de Sfântul Sinod al Patriarhiei Ecumenice, fiind trimisă Patriarhiei Române prin adresa nr. 702/07.10.2015. Traducerea a fost efectuată de Arhim. Chiril Lovin și verificată de d-ra Maria-Iulia Rizeanu, din cadrul Comisiei patristice a Patriarhiei Române. 

Lucrarea poate fi achiziționată de la Librăria Cărţilor Bisericeşti (Intr. Miron Cristea nr. 6), Magazinul Ortodoxia (Calea Victoriei nr. 45, lângă biserica Kreţulescu), Galeriile Cuvântul Vieţii (Calea Victoriei, Nr.28), Magazinul Librăria Ortodoxă (B-dul Regina Maria, Nr. 1) sau prin comandă pe internet la adresa magazin@editurapatriarhiei.ro

Binecuvântarea și datoria de a fi aghiorit, Arhim. Vasilios Gondikakis

vasilios gondikakis IN L

Arhim. Vasilios Gondikakis,
fost egumen al Mănăstirii Iviron

Fragment din omilia ținută după privegherea de la praznicul Sfintei Anastasia Romana (29 octombrie 1977) de către Egumenul Sfintei Mănăstiri Stavronikita, acum Proegumenul Sfintei Mănăstiri Iviron, Arhimandritul Vasilios.

***

Nu vreau să vă obosesc, pentru că am petrecut cu toții această lungă noapte, care în chip firesc s-a scurtat prin harul Doamnei noastre Născătoare de Dumnezeu și prin ajutorul Sfintei Anastasia, șezând noi aici, în biserică. În același timp, consider că de fiecare dată când vrea cineva să spună câteva cuvinte despre Sfântul Munte, simte că sunt de prisos, pentru că singură tăcerea vorbește în locul nostru cel sfânt.

Îmi aduc aminte de un vizitator care a spus cândva: ”Dar ce faceți voi atâta vreme în biserică? Nu pot pricepe cum petreceți în biserică atâtea ore, dormiți sau ce faceți? Eu nu pot să stau fără să fac nimic. Vreau să fac ceva, altfel mă apucă nervii”. Și așa cum punea problema omul ăsta, îi dădeam dreptate. Nu am avut atunci ce să îi spun. După câteva zile, intrând în biserică, am simțit răspunsul. Și mi-am zis: Aghioriții intră în biserică. Își fac cruce. Se închină la icoane. Stau în strană. Și nu fac decât să stea în biserică. Oare ce face copilul în pântecele mamei sale? Nu face absolut nimic, ci doar stă în pântecele mamei sale, și crește în continuu. Și noi ne aflăm în pântecele maicii noastre. Și vedem că relațiile pe care le avem cu Biserica sunt niște relații organice. Poate să stea cineva și mut: uite, pare că nu face nimic. Sau pare că spune în continuu aceleași și aceleași lucruri: ”Doamne, miluiește! Doamne, miluiește!”. Iar aceste teriremuri  par să fie niște cântece de leagăn. Iar altul nu face decât să aprindă și să stingă candelele. Și totuși, în fapt, prin toate astea se întâmplă ceva foarte mare, ceva cu putere.

Astfel, devenind aghioriți, ajungem să înțelegem parabola pe care a spus-o Domnul: ”Eu sunt vița, voi sunteți mlădițele”. Simți că, trăind în Sfântul Munte, intrând la o slujbă aghiorită, devii o mlădiță a viței Vieții. Simți, fără zgomot și necontenit, că prin rădăcinile adânci pătrund în mlădița asta seve dătătoare de viață. Și acesta este lucrul cel mai însemnat pe care-l avem aici: rădăcinile adânci, adică Tradiția.

Când un psalt aghiorit cântă, face un lucru foarte însemnat. Și nu este apreciat atât cel care cântă bine, cât acela care este aghiorit. Chiar dacă le zice prea tare, chiar dacă nu este armonios. Sunt mai bune aceste dizarmonii aghiorite decât armoniile lumii. Pentru că, atunci când un psalt aghiorit cântă, nu cântă doar el. Nu exprimă prin sunetele muzicale o părere a lui, personală. Ajunge la noi prin el glasul unei Tradiții îndepărtate și libertatea pe care i-a dăruit-o ascultarea față de această Tradiție.

Și nu sunt doar psalții cei care psălmuiesc ”în chip străin”. Cântă și Sfinții care nu se aud vorbind, dar care sunt prezenți cu noi. Cântă și părinții bătrâni care se află aici. Bătrânul monah care abia își mai trage pașii, ca să sărute sfintele moaște ale Sfintei Anastasia.

Astfel, deci, simțim, după cum a spus Bătrânul nostru, această mare binecuvântare pe care o avem, de a ne afla în Sfântul Munte. De a ne afla în sfânta mitră a Maicii noastre Biserica. Ce mare lucru este acesta!

Și când stăm la priveghere și priveghem și Dumnezeu ne dăruiește harul Său, în acel ceas respirația adâncă pe care o tragem, aduce o mângâiere care ajunge ”în toate articulațiile, în rărunchi și în inimă”. Această mângâiere prin ea înseși, ca și bucuria, ajung și la toți frații noștri aflați în necazuri, în greutăți și în chinuri, cei care trăiesc în lume. Prin urmare, dacă cineva trăiește aici după dreapta rânduială și cu recunoștință față de Domnul, cu adevărat propovăduiește și îi ajută pe toți ceilalți. ”Un trup suntem cei mulți” (I Corinteni 10: 17).

Urmăream azi această priveghere și această slujbă a marii Sfinte Anastasia, pe care pentru prima oară am simțit-o atât de puternic prin apropierea de moaștele ei și prin întreagă această lungă slujbă de toată noaptea. Vedeți ce a suferit? Scoaterea dinților, tăierea mădularelor, tăierea sânilor și moartea nedreaptă. Însă în cele din urmă, nici nu a fost nedreptățită, nici nu a fost biruită viața ei de moarte. Acesta a fost și este marele eveniment: înfrângerea morții în Biserica noastră. De aceea, în chip de negrăit, întreaga noastră existență va trebui să devină un act de recunoștință față de Dumnezeu, a cărui dragoste, precum și milostivirea Doamnei noastre Născătoare de Dumnezeu ne-au adus aici.

Acum, noi trebuie să ne facem ”grei de cap”, să facem ”căpoși” întocmai ca monahii care spun: ”Nu e nevoie de multe demonstrații raționale”. Nu știm noi ce sens care această slujbă, ce sens are această icoană, ce sens au aceste sfinte moaște, ce sens are această liturghie. Și când spunem acest lucru și credem în el cu adevărat, atunci ni se va descoperi sensul cel mai profund al tuturor lucrurilor. Aici ni se dăruiesc lucruri sfinte, și sacre, și cuvioase, pe care va trebui astfel să le preluăm și să le predăm altora… Așa cum a făcut evlavioasa pereche Emanuil și Rallo, care au dăruit mănăstirii sfintele moaște. Și sfintele moaște sfințesc acum mănăstirea noastră și întreaga lumea. Noi suntem datori, fără falsificări și alterări, să păstrăm și să predăm generațiilor viitoare Tradiția și trupul integru al Sfântului Munte ca pe niște sfinte moaște.

Sfințitul nostru duhovnic, care are o strânsă legătură cu tinerii, și dumneavoastră care sunteți oameni tineri, știți ce se petrece azi. Știți ce babilonie și amestecare a limbilor există în lume. Și nu există nici un alt pol care să dea un echilibru lumii, în afară de Ortodoxie. Iar Sfântul Munte este o întruchipare a Ortodoxiei. Așadar, ceea ce suntem datori să facem este să fim niște buni aghioriți. Și ceea ce noi am primit, să dăm și altora. Atunci, fără să ne dăm seama, vom aduce lumii o mare ofrandă și fără să vorbim, propovăduim asurzitor. Și acest discurs asurzitor al tăcerii se face cu ușurință auzit de către fiecare. Celălalt, discursul opiniilor, nu face decât să ne provoace dureri de cap. Acum, mai mult decât oricând, e nevoie de acest discurs al tăcerii.

Și să nu alterăm nimic în Sfântul Munte. Să nu ”corectăm” nimic, căci și tipicele, chiar cele mai ”neînsemnate” la prima vedere, cele mai ”lipsite de sens”, au o mare însemnătate și un înțeles profund.

Știți ce s-a întâmplat în Apus. Au scos metaniile în Evul Mediu. Pentru că au spus: ”Ce sens are să cazi la pământ și să te ridici? Ăsta e un lucru fără sens; să-ți irosești timpul, să te obosești, să transpiri fără nici un scop? Noi, au zis occidentalii, vom face chestii inteligente. Vom munci și vom produce. Așa că au scos metaniile și au folosit altfel timpul. Dimpotrivă, aici, aghioriții, niște oameni ”de la țară” și ”analfabeți” […], au păstrat metaniile. Pentru că știau și știu, că omul nu este doar suflet, ci și trup. Și această participare și cu trupul la rugăciune, prin metanii și nevoință, are un sens mare și profund. Căci credem în Dumnezeul întrupat. Credem în sfințirea sufletelor și a trupurilor. Prin urmare, și prin participarea trupească la rugăciune, la efortul acesta trupesc, am păstrat credința în Dumnezeu-Omul și simțirea vieții dumnezeiești-omenești. Acum, occidentalii, după atâta timp, au înțeles că ceva e în neregulă cu ei. Și merg în Orientul îndepărtat ca să se caute pe la zen și yoga și să-și găsească echilibrul. Și vin învățătorii acestora sisteme străine de credința noastră să îi învețe metode de echilibru psiho-somatic. Și le fac pe toate varză, ajungând la o totală confuzie…

Din punctul nostru de vedere, poate acum un monah să zică: ”Dar ce sens au metaniile astea?”. Poate să spună: ”Nu fac metanii, ci eu muncesc ca să produc”? Neîndoielnic, nu. Monahul știe că el ”nu produce”. A învățat din Tradiția noastră că există un repaus care este mai presus de orice lucrare. Monahul nu face absolut ”nimic”, dacă este evaluat prin ochii lumii. Însă cu acest ”nimic”, el zidește noi lumi. Și dacă monahul aghiorit va face o oarecare treabă: dacă va zugrăvi icoane sau dacă va construi ceva, ceea ce contează nu este atât faptul că a zugrăvit și a zidit. Ci că această zidire și această icoană au un har de netâlcuit, acel har pe care îl aduce și ”nimicul” îndeletnicirii sale – să cadă la pământ și să se ridice făcând metanii – și harul acesta îl umple încă de-acum cu veșnicia și nestricăciunea.

Să mergem acum la o priveghere. Iarăși îți zice rațiunea lumii: Rezistați 12 ore? 15 ore! Dar sunteți în toate mințile? S-a demonstrat că omul are capacitatea de a-și păstra atenția concentrată doar pentru scurt timp. Și îți spune celălalt: eu sunt un om cultivat, vreau să îmi organizez viața rațional. Dar ce să faci cu această cultivare și cu această rațiune… Rezistăm 15 ore? Și ce înseamnă asta, că rezistăm? Să fii mort de oboseală. Să te topești. Acolo, tocmai în această topire, stă secretul. Și de acolo izvorăște o altă cerere către Dumnezeu și altă mângâiere care nu se aseamănă cu nimic altceva.

Și mergem în tot Sfântul Munte umblând la pas pe cărări și drumuri de piatră. Din nou, aceeași obiecție: Ce lucru mai e și ăsta? Ce sens are să te omori de oboseală pe drumuri de mers pe jos? Nu e mai bine să mergi cu mașina într-un sfert de oră?

Dar ce vreți? Această logică a lumii, care a ruinat lumea, pe aceasta să o aducem și aici? Dacă am urma această logică, vom ajunge să desființăm privegherile. Vom ajunge să facem o slujbă de un sfert, de-o jumătate de oră. Și să plecăm. Să ajungem în Karies în cinci minute. Să mergem la Kavsokalivia, la Marea Lavră. Să facem astfel turul Sfântului Munte. Deci, ce am câștigat? Am destrămat Sfântul Munte atât ”trupește, cât și sufletește”. Omenește vorbind ne-am râs de el, iar duhovnicește l-am necinstit.

Există o legătură nemijlocită între arhitectura întregului Sfânt Munte și ethosul nevoinței ortodoxe: participând la lungile privegheri și trăind programul nostru monahal, înțelegem de ce s-a alcătuit în acest fel trupul Sfântului Munte. După cum, de asemenea, călătorind pe istovitoarele sale cărări pătrundem în sensul privegherii și în sfânta odihnă a isihie sale. Prin aceste privegheri ne înălțăm către o negrăită rugăciune de cerere. Și prin aceste călătorii priveghem și ne odihnim la loc sfânt.

Pentru toate acestea, recunoștința noastră va trebui să fie nesfârșită către Domnul nostru Iisus Hristos, Dumnezeu-Omul, către Doamna noastră Născătoarea de Dumnezeu, către toți Sfinții, către bătrânii părinți aghioriți, către părintele Athanasie, primul egumen al mănăstirii noastre – acest Sfânt Athanasie – către părintele Visarion, proegumenul dumneavoastră, care atât de mult s-a luptat pentru binele Sfântului Munte. Trebuie să fim recunoscători pentru toți bătrâneii care viețuiesc aici.

Și ceea ce este de trebuință este lupta de a rămâne în privegherea Sfântului Munte. Atât cât rămânem în privegehre, atât vom și auzi glasul Domnului. Ne aflăm pe pământul care necontenit va primi în el roua cea cerească, ploaia cea duhovnicească a sfintei noastre Tradiții. Dacă vom rămâne în necontenită priveghere, vom simți unicitatea monahismului ortodox care este de negrăit. De aceea, îndată ce se apucă să îl exprime, să îl scoată din caracterul lui de negrăit, acest cuvânt al lor pare că vorbește oximoronic: Părinții aceștia ne spun că aici starea pe loc e mișcare, că tăcerea se preface în cuvânt, moartea în viață și nedreptatea în îndreptare.

Sfânta Anastasia a primit ca azi ”moarte nedreaptă”, dar de fapt ei i s-a făcut dreptate și a intrat în viața veșnică. Și noi, dacă vrem, prin harul lui Dumnezeu, să fim nedreptățiți până în sfârșit și să facem lucruri absurde pentru ochii lumii și să primim moartea pentru Hristos – adică, dacă vrem, să devenim adevărați aghioriți și să ne îngropăm precum semințele în roditorul pământ aghiorit – atunci ne vom simți cu ”trupul și sufletul”, încă de acum, odihniți în vastitatea fără sfârșit a vieții veșnice care a început deja.

Sursa: Periodicul ”Cuviosul Grigorie”, în Omul, ființă liturgică, perioada a II-a, fasciculul II, Editura Sfintei Mănăstiri a Cuviosului Grigorie al Sfântului Munte, Sfântul Munte 1977 via pemptousia.ro

Arhimandritul Elisei Simonopetritul ne vorbeşte despre viaţa monahilor aghioriţi

Archimandrite Elissaios. Simonopetras, 2003

Arhimandritul Elisei Simonopetritul ne vorbeşte despre viaţa monahilor aghioriţi

Importante detalii – în mare parte necunoscute – despre viaţa de zi cu zi a monahilor aghioriţi, ale locurilor în care se nevoiesc cât şi despre modul în care îşi împart cele douăzeci şi patru de ore, ne arată Stareţul Mănăstirii Simonopetra – Arhimandritul Elisei.

Manolis Melinos: Cuvioase Părinte Stareţ, vă rog să mergem în katholikon – cum se numeşte biserica centrală a mănăstirii. Acolo întâlnim mulţi slujitori, multe slujiri necunoscute publicului larg dar şi multora dintre noi, cei cu o oarecare educaţie bisericească. Vorbiţi-ne despre acestea, căci ne par stranii unele lucruri, cum ar fi – mişcarea continuă din timpul slujbelor. Ne atrage atenţia faptul că un monah îl înştiinţează pe altul să citească sau să psalmodieze ceva. Imediat după aceea, îi indică altuia ori vreun monah aprinde anumite candele sau lumânări în cutare moment, stinge altele în alt moment şi multe de felul acesta.

Arhimandritul Elisei Simonopetritul: Oficiul slujbelor este, în orice caz, ceva deosebit. Deoarece majoritatea orelor monahilor sunt afierosite cultului divin, se înţelege că s-a dezvoltat o anumită rânduială tipiconală în biserică. Viaţa de cult a monahului este un întreg circuit. Cel ce prevalează în biserică din perspectiva slujirii practice este eclesiarhul. Putem spune că acesta coordonează tot ceea ce ţine de slujirea în biserică. Eclesiarhul este cel care execută. Slujeşte întotdeauna îmbrăcat în mantie. Aceasta este haina monahului care slujeşte în biserică.

M.M.: Ce simbolizează, cu exactitate, mantia monahală?
A.E.S.: La tunderea monahului spunem: „A primit marele şi îngerescul chip”. Vrem să arătăm că în această haină va sluji întreaga sa viaţă monahală. Este haina pe care monahul o îmbracă de la început şi o poartă până la sfârşit. Adică, aşa cum monahul se înveşmântează în moarte care este viaţă, aşa o şi poartă cu sine. Din momentul în care moare pentru lume înseamnă că se îmbracă în moarte. Îmbrăcat în moarte, poartă mantia în care, învăluit, este coborât în pământ. Noi monahii, suntem înmormântaţi în pământ, fără sicriu, înfăşuraţi în mantie. Ca fătul în placentă ne aflăm în măruntaiele mamei pământ, aşteptând învierea morţilor ca să ne naştem din nou şi să ne îndreptăm spre „întâmpinarea Domnului în văzduh”.
O altă slujire importantă în biserică este cea a canonarhului, de care aţi amintit. El coordonează slujba. De aceea vedeţi că toate depind de canonarh. În special aici, în Sfântul Munte (fără ca aceasta să însemne micşorarea stareţului), a avut şi are mare însemnătate canonarhul. A dirijat şi dirijează totul în biserică, aşa încât şi Stareţul pentru a spune ceva, în principiu, canonarhul îi va arăta când şi cum.
Conducând slujbele de cult, canonarhul încearcă să menţină o participare totală a monahilor pe parcursul acestora. Înseamnă deci că poate schimba cântăreţii, le poate spune ce să facă, poate desemna isonarii ş.a.

M.M.: Face pe moment toate acestea sau trebuie să le facă cunoscute dinainte?
A.E.S.: Depinde; în general, pe moment. Nu poate dinainte căci le va spune la momentul potrivit. De exemplu, când vrem să cinstim pe cineva îl vom invita să cânte „Ceea ce eşti mai cinstită…”. Este o dovadă de preţuire şi faţă de Maica Domnului, desigur, şi faţă de cel ce va cânta. Aşadar, canonarhul selectează, cunoscând, de pildă, cine are calitatea de a citi sau a cânta frumos, cine trebuie să citească (pentru că are nevoie…). Este un echilibru pe care acesta îl menţine. Poate interveni chiar şi asupra momentului la care se vor aprinde sau stinge anumite candele sau lumânări. Există, bineînţeles, tipicul, dar canonarhul, din diferite motive, îl poate schimba. Expresia „după cum voieşte mai marele”, în esenţă, înseamnă „după cum voieşte canonarhul”! În alte vremuri şi alte împrejurări, canonarhul aducea membri simpli ai bisericii în zona participării active la slujbele de cult- cum ar fi citirea prorociilor, psalmodierea troparelor simple, etc.

M.M.: Gheronda, ceea ce m-a impresionat în katholikonul mănăstirilor aghiorite este faptul că în timpul vecerniei, preotul slujitor rămâne mai tot timpul în afara Sfântului Altar având epitrahilul agăţat de uşile din miljocul Altarului. Îl poartă numai la rugăciunea de cerere, la rostirea unui cuvânt..
A.E.S.: În primul rând, ştiţi că fiecare slujbă se săvârşeşte într-un anumit loc. Spre exemplu, ceasul al nouălea, litia şi pavecerniţa se săvârşesc în litie (exonartex), vecernia, utrenia şi Sfânta Liturghie în katholikon. Desigur, în multe mănăstiri în care spaţiul permite, se poate ca utrenia să se săvârşească într-un loc iar Sfânta Liturghie în altul. În spaţiul slujirii, preotul nu este un „străin” dinafara obştei, ci este un împreună-slujitor. Se bucură desigur de preţuire în calitate de preot. În viaţa de obşte, preotul şi diaconul nu păstoresc, ci împreună-slujesc.
Îngăduiţi-mi ca în acest punct să revin asupra slujirilor despre care am vorbit mai înainte şi să adaug faptul că în biserică avem şi slujirea taxiarhului, cel care este responsabil cu locurile pe care le vor ocupa pelerinii. Avem, de asemenea isonarul, paraclisierul. În afara bisericii, ca să completăm menţiunea anterioară, avem – supraveghetorul, deşteptătorul – ce are atribuţia de a vesti monahilor slujba de noapte, infirmierul, îngrijitorul monahilor bătrâni, cizmarul, viticultorul, grădinarul, plugarul, dulgherul, bibliotecarul, caligraful (în vechime), croitorul, ţesătorul (tot în vechime), pescarul şi multe altele…

M.M: Vorbiţi-ne despre structura administrativă a unei mănăstiri aghiorite. Superiorul este Stareţul. Dar nu este singur. Este înconjurat de Bătrâni, de epitropi ş.a. Vorbiţi-ne despre aceste lucruri.
A.E.S.: Întotdeauna, în ceea ce priveşte conducerea mănăstirii, Stareţul a acţionat „cu sfat”. Avea anumiţi preoţi consilieri pe care îi consulta, dar aceasta o făcea neoficial. Multe au început în felul acesta dar pe parcurs au căpătat o formă organizată. Ceva asemănător s-a petrecut şi în Sfântul Munte. Aici, înainte de 1924, nu exista un aspect conventional ci toate se întemeiau pe sfânta deprindere, adică pe tradiţie. Acum, Sfântul Munte are o administraţie generală raţională, dar, în special, o administraţie practică guvernează viaţa fiecărei mănăstiri. Din punct de vedere administrativ, economic, ş.a., mănăstirea este co-administrată de către Adunarea Bătrânilor, alcătuită din şase, opt, zece monahi, care se numesc proestameni. Aceştia alcătuiesc corpul de decizie. Stareţul prezidează. Adunarea Bătrânilor, ai cărei membri sunt aleşi pe viaţă, reprezintă, să spunem, consiliul administrativ. Comitetul executiv este format din epitropi, de obicei doi sau trei, în funcţie de problemele mănăstirii.

Manolis Melinos
scriitor teolog,
Director al Bibliotecii Sfântului Sinod

Sursa grecească: Agioritikovima

Traducere din limba greacă de Elena Dinu pentru Blogul Sfântul Munte Athos

Se va prelua cu precizarea sursei – Blogul Sfântul Munte Athos

Simonopetra (10)