Arhive blog

Este posibilă o viață duhovnicească în absența iubirii? Răspunde Părintele Macarie Simonopetritul

Este posibilă o viață duhovnicească în absența iubirii?

Ierom. Macarie Simonopetritul: Iubirea este începutul și sfâr­șitul vieții duhovnicești, din moment ce Evanghelia după Ioan ne spune că Dumnezeu este iubire. Realmente nu pot să spun că am descoperit iubirea și că o posed pentru că ar însemna că mă mărturisesc ca fiind sfânt. Pe de altă parte, fără dragoste nu poate exista viață monahală, nu poate trăi mănăstirea, la fel cum nu poate rezista nici familia.

În monahism este la fel ca în viața de familie. Acolo unde nu este dragoste, nimic nu funcțio­nează. Iar dragostea înseamnă dorința de a mă depăși pe mine însumi, de a mă lepăda de egoismul meu în fața celuilalt. Dragostea este biruința lui Dumnezeu împotriva egoismului meu care mă face închis în mine însumi. Dragostea creează comuniune între persoane, iar această comuniune este imaginea relației dintre Persoanele Sfintei Treimi. Precum bucuria, la fel este și dragostea. Nu sunt lucruri ce țin de sentimental, ci sunt daruri dumnezeiești. Sunt energii ale lui Dumnezeu care însă se cultivă. Asemenea bucuriei, dragostea este dinamică. Ea progresează, sporește. Așa cum Dumnezeu este infinit, tot așa și iubirea este fără de hotar, nemărginită. Cu cât iubesc mai mult, cu atât mai mult însetez după Dumnezeu. Astfel încât monahul care iubește rugăciunea dorește să fie în comuniune cu Dumnezeu. În interiorul său se naște o sete care nu se potolește niciodată, ci dorește tot mai mult să se afle în prezența lui Dumnezeu. Mulți monahi care simt această sete după Dumnezeu sporesc în viața duhovnicească și pășesc pe alte trepte, mai înalte, ale ei. Așa se ajunge la rugăciunea neîntreruptă, neîncetată. Dar și în cadrul obștii monahale, Biserica ne oferă posibilitatea de a avea simțământul prezenței neîntrerupte a lui Dumnezeu. În timp ce în lume trebuie să mă îndepărtez uneori, să mă izolez pentru a găsi ceva mai profund, mai duhovnicesc și să-mi statornicesc relația mea cu Dumnezeu. În schimb, mănăstirea este icoana Împărăției lui Dumnezeu și o pregustare a ei. Acolo am sentimentul permanenței prezenței lui Dumnezeu, clipă de clipă. Mănăstirea este un fel de arenă în cadrul căreia mă pot lupta pentru a spori în dobândirea Împă­răției lui Dumnezeu.

/ Fragment din conferința „Viața duhovnicească după învățătura Starețului Emilianos Simonopetritul” susținută de părintele Macarie Simonopetritul în 17 octombrie 2015 la Arad. Transcriere de Augustin Păunoiu / via Pelerin ortodox

Recomandăm

și

Reclame

„Să avem iubire dezinteresată și sinceră către frații noștri!” Scurt cuvânt de la Gheronda Efrem Filotheitul (subtitrare în limba română)

„Să avem iubire dezinteresată și sinceră către frații noștri!”
Scurt cuvânt de la Gheronda Efrem Filotheitul (subtitrare în limba română)

Pentru subtitrarea în limba română, dați click în bara de jos pe Subtitles/CC  / sau pe rotița din dreapta selectând Subtitles / Romanian.

Cuviosul Porfirie Kavsokalivitul: „Harisma mi-a dat-o Dumnezeu, ca să mă fac bun!”

V-am spus-o de multe ori, harisma nici n-am așteptat-o, nici n-am voit-o, nici n-am cerut-o. Bătrânii mei nu-mi spuneau nimic. Aveau această rânduială. Nu mă învățau prin cuvinte, ci numai prin starea lor. Le-am învățat pe toate din viețile sfinților și din paterice. Bătrânii nu sileau pe Domnul, nu căutau semne, nu cereau harisme. Și nici eu n-am urmărit vreodată dobândirea harismelor, ci numai iubirea lui Hristos; nimic altceva. Harisma mi-a dat-o Dumnezeu, ca să mă fac bun.

Când ”văd” ceva prin harul lui Dumnezeu, mă bucur mult în adânc, cu bucuria cea întru Domnul. Când mă cercetează harul lui Dumnezeu, și privesc și citesc sufletul celuilalt prin harul dumnezeiesc, în acea clipă harul dumnezeiesc aduce înlăuntrul meu însuflețire. Prin această însuflețire se manifestă harul dumnezeiesc, aducând un fel de apropiere prietenoasă, familiară, frățească, de unire. După această unire vine o mare bucurie, atâta bucurie, încât inima mea e cât pe ce să se spargă. Însă mă tem să o fac cunoscută în cele din afară. Văd, dar nu grăiesc, chiar și dacă harul îmi adeverește că acestea sunt adevărate. Însă, când harul mă înștiințează să vorbesc, atunci vorbesc. Spun anumite lucruri pe care Dumnezeu mă luminează să le spun din iubirea mea pentru toți. Ca să simtă lumea îmbrățișarea pe care Hristos ne-o face nouă, tuturor. Țelul meu este ca toți creștinii să fie ajutați și să se mântuiască, aflându-se în comuniune de iubire cu Hristos.

Iertați-mă că le spun așa. Nu cer niciodată de la Dumnezeu să-mi descopere ceva, căci nu-mi place să-L întreb. Socotesc că este potrivnic voii Sale, că nu este nobil și – cel mai rău – că Îl silesc.  Spun însă ”Doamne, Iisus Hristoase, miluiește-mă” în chip rugător și apoi mă las în voia lui Hristos. Tot ce vrea El. Tot ce descoperă El Însuși.

Dumnezeu ascunde atâtea taine pe care nu ni le-a descoperit. Dumnezeu i le descoperă celui care Îl iubește, chiar dacă acesta ar trăi și în pustie. Le vede, dar nu le spune pe toate; numai câte îi îngăduie Dumnezeu. În vreme ce unul care este în lume, în mijlocul lucrurilor și al mijloacelor de comunicare, poate să nu-și dea seama și să nu știe nimic.

Acum, că le văd pe toate, mă simt foarte smerit. Adică, cum să vă explic… Dumnezeu mă ocrotește. Îmi trimite harul Său. Și zic: ”Eu, atât de smerit și de nevrednic! Ce voiește Dumnezeu de la mine?”. Dumnezeu îi iubește însă pe păcătoși, asemenea mie, și vrea ca ei să devină buni. Face și astfel de lucruri harul lui Dumnezeu. (…)

Vă spun multe lucruri care sunt adânci, lăuntrice, de-ale mele. S-ar putea ca cineva să mă răstălmăcească, fiindcă nu păstrez taina trăirilor mele, cele pe care mi le descoperă Dumnezeu, și spun atât de multe. Vă zice cineva că sunt egoist, că-mi mărturisesc trăirile. O fac din multa mea iubire pentru voi, copiii mei. Ca să vă folosesc, s-o luați și voi pe calea aceasta. Ce spune înțeleptul Solomon? Zice undeva… Nu voi merge pe același drum cu pizma care roade, căci ea n-are nici o părtășie cu înțelepciunea. Și încă ceva: … fără să ascund tainele lui Dumnezeu (Înțelepciunea lui Solomon 6:23; 22). Nu vrea înțeleptul Solomon să ascundă înțelepciunea lui Dumnezeu. Dumnezeu îl îndeamnă să descopere tainele înțelepciunii.

Ceea ce fac eu, spunându-vă ce mi-a dat Dumnezeu, este lucru apostolicesc. O spune Apostolul Pavel în Epistola către Romani: Pentru că doresc mult să vă văd, ca să vă împărtășesc vreun dar duhovnicesc, spre întărirea voastră. Și aceasta ca să mă mângâi împreună cu voi prin credința noastră laolaltă, a voastră și a mea (Romani 1:11-12).  Ce înseamnă acest împărtășesc? Ai primit ceva? Să-l împărtășești cu dragoste celorlalți. Nu vei crede că ai ceva al tău. E al lui Dumnezeu și-l împărtășești și altora. Aceasta este adevărata smerenie. În vreme ce un fanatic, un stilist, zice: ”Măi, măi! Vorbește despre sine, acesta-i egoism!”. Apostolul Pavel face aceasta spre întărire.  (…)

Bineînțeles, pentru tainele pe care ni le descoperă Dumnezeu înlăuntrul nostru mai bună este tăcerea. Iată, însă, că ni se poate întâmpla ceea ce spune Apostolul Pavel: M-am făcut ca unul fără minte, lăudându-mă. Voi m-ați silit! (II Corinteni 12:11). La fel este strâmtorat și Avva Isaac, care este nevoit să descopere tainele și adâncile trăiri ale inimii sale, mânat numai de iubire. Același lucru ca și mine făcea și el, înainte cu atâția ani!

Și eu, sărmanul, din iubire vă spun câteva din cele pe care mi le-a descoperit Dumnezeu. Am, însă, foarte adânc întipărită în inima mea simțirea că altcineva le spune. Cred aceasta cu putere, căci văd ceva și îndată după aceea îmi simt foarte mult neputințele, căci nu este nici din sfințenie, nici din nimic altceva, fără numai din iubirea lui Dumnezeu pentru mine, voind să devin bun. Însă acestea pe care mi le descoperă Dumnezeu le spun la puțini, căci omul trebuie să fie duhovnicesc ca să le priceapă.

Sursa: Ne vorbește Părintele Porfirie, Editura Egumenița, pp. 392-397.

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

Ieromonahul Simeon Grigoriatul – Un interviu neconvenţional

symeon-kIeromonahul Simeon Grigoriatul (care odată se numea Miguel de la Jara şi trăia în Lima Peruului) a studiat cinematografia la Paris, a trăit în Anglia şi în India, a călătorit în toată Europa şi în Orient, pentru a ajunge în 1974 în Sfântul Munte. Dar nu e corect să scrii biografia cuiva care s-a îmbrăcat în negru, chiar dacă ochii săi lasă să se dezvăluie o personalitate explozivă. Poate pentru că este îndeajuns să-i asculţi cuvintele şi să-i accepţi  dragostea preţioasă. Şi poate pentru că doar sămânţa adevărului nostru personal poate străpunge, cu vremea, dincolo de egoismul nostru feroce.

Ar fi o laşitate să ne poticnim de capriciile snobismului în vremea în care aici se rosteşte – mai mult ca o fantasmă – esenţa tainică a existenţei şi capătul căutărilor inimii. Îl aveam în minte de 6 ani, aşa cum slujise în cimitirul mănăstirii lângă nişte tigve stivuite, în primele raze de lumină şi uşor înfiorat de briza răsăritului, cu totul fermecat de prezenţa lui şi de sfiala lui naturală. Mă aştepta pe malul mării, nemişcat şi singur între ceilalţi. Am vorbit mult de-a lungul a câtorva puţine zile. N-aş mai vrea să mai risipesc şi această nouă dovadă de dragoste pentru câteva descrieri elegante, pentru o poleire ieftină şi întârziată. Doar să fur încă o dată sentimentele ce aparţin acelora ce le dobândesc prin tăcere, răscumpărându-mi cuvintele ce-mi aparţin.

V-au fost fericiţi primii 18 ani de viaţă ?

O să vă vorbesc despre mine doar pentru ca să vă transmit ceva, şi pentru nimic altceva: dinspre tatăl meu, provin dintr-o veche familie spaniolă din Sud, de origine aristocratică – bunicul meu a fost general şi a avut 10 copii. Aveau proprietăţi întinse şi nu aveau o gândire burgheză: considerau că e mai important să aibă în familie un poet decât un medic sau un avocat. Nu au dat niciodată importanţă banilor şi erau nişte oameni boemi, petrecăreţi. Din contră, mama mea este pe jumătate irlandeză – era o femeie cu simţăminte adânci, o femeie cu patos. Sunt cel dintâi născut, am doi fraţi: un frate şi o soră. Atunci când m-am născut, mama mă afierosit Celui Răstignit. Am fost răsfăţat, mă iubeau… Îmi aduc aminte, odată, pe când eram de 6 ani, stăteam în salon împreună cu mama, care cosea. Apunea soarele – în Lima totdeauna zilele au aceeaşi durată –, iar ea şi-a ridicat capul, m-a privit cum stăteam acolo tăcut şi mi-a şoptit: „Copile, când o să creşti, n-o să rămâi alături de mine. O să pleci departe, într-o ţară unde există ceva ca o insulă, pe care locuiesc oameni ai singurătăţii şi care arareori ies în lume”. Mai apoi am uitat amândoi aceste cuvinte, le-am uitat pentru multă vreme.

De multe ori, dupămasa stăteam lângă patul ei când dormea şi uitam de mine privind reflexiile luminii printr-o prismă de cristal pe care o răsuceam în mâini.

Aţi apucat-o de timpuriu pe drumul căutărilor ?

Aşa am apucat de acasă: întotdeauna îmi puneau lucrurile în faţă şi-mi ziceau „Alege !”. La 11 ani m-am împărtăşit şi am început să mă rog mult. Mă închideam în camera mea, uneori chiar şi în toaletă, sau mergeam în zori la biserică, înainte de şcoală, şi mă rugam.

Pentru ce lucru ar putea să se roage, cu atâta intensitate, un copil de 11 ani ?

Spuneam Tatăl nostru, o dată şi încă o dată… Purtat de tendinţa mea mistică, am cerut să merg la un gimnaziu cu profesori clerici. Acolo mi-am pierdut credinţa în catolicism – aşa cum mi-am pierdut-o în dovedirea ştiinţifică a existenţei lui Dumnezeu. Totul era foarte mizer, fără nici un sentiment al tainei. M-am întors foarte vehement împotriva creştinismului, aşa cum îl vedeam, pus în acord cu societatea. Am citit atunci multă filosofie orientală, voiam să dobândesc trăirea lui Dumnezeu în viaţa aceasta. Am citit despre daoism, despre budism, despre hinduism. În acelaşi timp, la 17 ani, am citit o carte care m-a lovit ca un trăznet: era Nadja lui Breton. M-am identificat cu Breton, care cerea minunea, merveille-ul; în acelaşi timp, el puneau frâu acelei societatăţi închise pe care nici eu nu puteam s-o accept, aceea care, în numele ştiinţei, punea mare preţ pe fenomene şi raţiune. M-a străbătut un fior de libertate şi i-am iubit mult pe suprarealişti. Am fost influenţat şi de Rimbaud – căutase şi el, ca ceilalţi, Paradisul Pierdut.

Aceşti oameni au iubit mult. Nu au cunoscut ortodoxia. Au pus mai presus cele simţite, cele create, lucruri pe care catolicismul sau protestantismul le neglijează. Au văzut simţurile nu doar ca obiecte ale plăcerii, ci şi ca organe mistagogice.

Doar hainele vi le-aţi împărţit ?

Nu am avut nimic altceva: am fost primul în Peru care mi-am lăsat plete şi am purtat pantaloni de catifea roşie.

O imagine hippie…

Nu, nu m-am considerat niciodată hippie, nu sunt nord-american. Doar voiam să provoc societatea peruviană. Atunci credeam foarte tare în scandal. Acum, după cum zicea şi Breton, văd că burghezii nu se mai scandalizează pentru nimic în lume.

Şi aţi reuşit ?

Bineînţeles! Nu îndrăzneam să ies afară fiindcă aruncau cu pietre după mine pe stradă. Ieşeam şi le vorbeam jandarmilor despre frumuseţea stâncilor, le dăruiam flori şi-i întrebam dacă le plac pantalonii sau lanţul de la gât. Era scandalos să port plete în acea regiune în care bărbaţii erau toţi macho.

Şi călugăria face parte din arsenalul dumneavoastră de scandal ?

Desigur! Oamenii spun: „a luat-o razna, s-a călugărit”. Este un lucru de nimic, cu totul marginal, ca cineva să se facă astăzi călugăr… Dar, nu, m-am călugărit căutând absolutul – căutând transcenderea sinelui, lumina de poveste, apa vorbitoare [a Pythiei]… Aşadar, mi-am împărţit hainele şi cărţile – mi-am păstrat doar trei – şi am plecat în India.

Ce cărţi v-aţi păstrat ?

Sfânta Scriptură, Nadja lui Breton şi poeziile unui yoghin numit Paramahansa Yogananda… În India, însă, am fost dezamăgit de traiul în acel anonimat impersonal, m-am şi înbolnăvit, n-am putut suporta atâta sărăcie câtă este acolo. Plecasem cu Orient Express-ul la Stambul, şi acolo am simţit prima oară că timpul trece altfel, am pregustat veşnicia. Apoi am luat trenul spre graniţa cu Persia, într-un compartiment în care eram 16 persoane. Mi-a plăcut mult Afganistanul – erau oameni foarte amabili. La graniţă am înnoptat într-un templu hinduist, într-o cameră imensă, pe o rogojină împletită. Tot acolo mai dormeau vreo 3-4 copii, care ziua cântau în templu. Se uitau la părul meu lung şi chicoteau – erau simpatici. Când unul dintre ei s-a-ntins să culce, şi-a scos turbanul, iar parul lung, negru, îi ajungea până la glezne, strălucind în întuneric din pricina uleiului cu care era uns. M-a privit zâmbind, ca pe un rival, şi atunci am înţeles de ce chicotiseră mai devreme.

Frumos !

Da, şi mie mi s-a părut simpatic. Avea un aer nevinovat, multă bucurie, multă frumuseţe…

Circulă zvonul că aţi devenit budist.

A, nu. Multe se spun despre mine, dar nu e aşa.

Păi, faceţi parte din mitologia neo-greacă !

E frumos că oamenii mai au încă o intensă gândire mitică. E frumos ca un popor să caute în continuare povestea, indiferent de subiecte… Apoi m-am întors la Paris, care era un vis pentru mine, fire artistică cum eram.

Era vremea să ajungeţi, în cele din urmă, cineast.

N-am reuşit niciodată. Nu sunt genul practic, care să obţină sponsorizări, mă încurcam până şi în aparate – nu sunt un om practic. Dar am făcut câteva mici filmuleţe şi unul mai mare, de 15 minute.

Pe ce temă ?

Mai degrabă ciudat, după cum îmi plăcea mie atunci: povestea unei femei burgheze ce duce o viaţă banală, fără sens – până în ziua în care întâlneşte pe malul mării un copil ce se juca cu scoici şi pietricele. Ea se lasă cuprinsă de frumuseţea lucrurilor şi ajunge să zâmbească, descoperindu-le taina.

Dar nu e ciudat şi ceea ce mi se întâmplă mie acum, cu dumneavoastră ?

Păi, da… Pe-atunci eram foarte dezumflat, mă pregăteam să mă-ntorc în Peru. O scrisoare de-a mamei mi-a schimbat din nou decizia: „Ştii, copilul meu, cât de mult îmi doresc să te-ntorci”, îmi scria, „însă, dacă te-ntorci acum aici, vei fi de două ori mai nefericit”. Am rămas, aşadar, la Paris, iar într-o zi, am întâlnit într-un restaurant un călugăr ortodox care avea să-mi schimbe întreaga viaţă. „Ortodoxia poate fi rezumată în aceste cuvinte”, mi-a spus: „Dumnezeu s-a făcut om pentru ca omul să devină Dumnezeu după har şi participare. Iar acest lucru înseamnă că, aşa cum punând un fier în foc, acel fier se face foc prin participarea la foc, la fel şi atunci când omul participă la focul dumnezeiesc, se face şi el foc şi lumină şi dumnezeu după har”. Tot el mi-a spus că în Grecia există o peninsulă în care monahii repetă numele lui Iisus până se întipăreşte în inimile lor. L-am întrebat atunci dacă există poeţi în ortodoxie şi mi-a răspuns că există mulţi, iar unul dintre ei este Sfântul Simeon, zis şi Noul Teolog, care a scris imnuri de dragoste către Dumnezeu.

Însă, primul meu contact cu ortodoxia avusese loc într-o dimineaţă devreme, la Lima, unde, împreună cu iubitul meu frate Fernando cutreieram străzile pustii după o noapte nedormită în care lucreaserăm la un colaj. La ora aceea asupra Limei se lasă răcoarea, miroase a pământ, brutăriile încep să scoată din cuptor, iar atmosfera se umple de miros de pâine. La acea oră treceam pe lângă o biserică ortodoxă, iar Fernando a vrut să intrăm: „E frumos înăuntru, au struguri, vin, pâine”. Eu îmi imaginam ceva ca un sympósion antic şi, fireşte, am acceptat (râde). Era deschis, dar pustiu – era chiar înainte să răsară soarele. M-a impresionat profund liniştea ce domnea acolo, chipurile de pe pereţi şi candelele aprinse. În dreapta era o măsuţă pline de prescuri – prinosuri aduse de ruşi – ce păreau atât de delicate, încât cred că pentru prima oară în viaţă am furat ceva. Mai târziu am lăsat-o în mâna de lemn a Demiurgului pe care-l sculpta Fernando în studioul lui, iar puţin mai târziu, în acelaşi fel m-a furat şi pe mine Ortodoxia, după cum obişnuieşte.

Cu toate că şi eu am furat multe prescuri pe când eram copil, nu mi s-a-ntâmplat aşa ceva !

Cred că o să ţi se-ntâmple.

Ah, nu ziceţi, chiar nu mi-ar pica bine în acest moment.

Înţeleg, dar cred că, încet-încet, te vei apropia de biserică pentru că, după cum văd, eşti un copil al insulei Zákinthos. Chiar dacă azi eşti atras de cele strălucitoare, va veni o zi în care te vei înţelepţi.

Îmi place viaţa monahală, dar nu-mi place atunci când se blochează în dogme.

Pentru că nu ai interiorizat dogma, astfel încât să înţelegi că ea este vitală. Nu este asupritoare, ci o mişcare spontană, la fel ca respiraţia. Pe de altă parte, toţi grecii sunt ortodocşi: nu zic că tu o să te faci monah, ci că vei simţi nevoia unei alinări profunde, pe care o cauţi degeaba în senzualitate.

Din nefericire, nici măcar pe aceea nu o caut. Dar să nu marginalizăm erosul trupesc, el face parte din viaţă, atâta doar că şi el are nevoie de o artă pe care se pare că am uitat-o.

Oamenii nu ştiu cum să iubească. Un părinte al Bisericii spune: „Iubeşte şi fă ce vrei”. Astăzi, oamenii vor să facă ce vor, dar, mai ales, să nu iubească. De ce ? Pentru că se tem. Nu vor să aibă obligaţii. Vor doar să consume şi să-şi poarte colecţia de măşti consumeriste. Şi ştii cât suferă ? Nu mai ştiu să-şi cureţe personalitatea, pentru că nu mai o mai au.

Aceeaşi cauză dă naştere atât neputinţei noastre de a iubi cât şi de a ne închide în mănăstiri.

Desigur. Dar să nu credeţi că există cineva care să-şi trăiască viaţa mai intens decât un monah.

Dacă aş şti să iubesc, m-aş dărui nestingherit vieţii, n-aş avea motiv de însingurare.

Dar monahii sunt fiinţe ale dragostei, prin excelenţă.

Am citit în cărţile dumneavoastră, dar nu cred asta.

Vreţi să v-o dovedesc ? Obiectul dragostei directe este, de obicei, restrâns, atunci când nu face trimitere la cauza ultimă, care este, cred, pentru toţi, Creatorul nostru – acolo se încheie toate…

Este şi o chestiune de opţiuni personale. Eu m-am simţit împlinit într-una, două iubiri omeneşti.

Dragostea, atunci când iubeşti cu adevărat, este frumoasă, dar şi rară. Dar ceea ce săvârşeşte monahul e mult mai radical, nici nu încape comparaţie…

Păi, încape: amândoi oamenii sunt purtători de dragoste…

Dar calitatea este diferită. Îndrăgostitul, ştiţi bine, nu vede: este orb, nu-l vede pe celălalt [aşa cum e], decât atunci când încetează să-l iubească, când se depărtează de el.

De asta şi Dumnezeu există doar când suntem îmbătaţi de dragostea Lui, iar atunci când cugetăm la rece, dispare ?

Desigur. Dar raţionalismul trebuie să slujească acestei îmbătări, de aceea şi dragostea lui Dumnezeu este o „beţie trează”.

Nu putem trăi „beţia trează” şi alături de un om ?

Să zicem, atunci când îl vedem în dimensiunea trupească, dar când nu mai ai nevoie să te împreunezi cu el, pentru că deja ai făcut-o. Dar, hei, am cam luat-o un pic pe alături.

Sfântul Munte este doar un loc în spaţiu: dacă descoperiserăţi metoda, de ce aţi mai plecat din Peru ?

Căutările mele au avut de-a face cu arta, dar niciodată nu am crezut în valoarea lor culturală. Eu căutam miracolul, frumuseţea ce se aseamănă exploziei: absolutul pe care nu-l poţi băga în buzunar. Eu credeam că viaţa mea trebuie să fie o poezie. De la arta modernă am trecut la ceea ce-am găsit în ortodoxie: prin miracol, să rup legăturile morţii.

Sunteţi sigur, Părinte Simeon, că nu mai există încă o etapă ?

Caut, chiar şi acum când vă vorbesc, pe Dumnezeu. Orice început este un sfârşit, şi orice sfârşit este un început – pe Dumnezeu nu-L pot băga-n buzunar. Am încercat să fiu nihilist, dar nimicul este dezolant, iar dacă vrei să fii consecvent, îţi zbori creierii. De aceea, mulţi se împacă cu false valori. Părinţii Bisericii sunt cei cu adevărat nihilişti, descoperind în moarte, în necroză, monada: Hristos cel Înviat, Care a biruit moartea. Astfel, nimicul devine dătător de viaţă, încheind monada… Ce mă întrebaserăţi ?

Există momente de îndoială în această alegere extremă a dumneavoastră ?

Există momente în care mă îndoiesc de mine însumi. În fiecare zi, când cobor la Biserică, văd că viaţa mea gravitează în jurul unui centru. Mă aşez şi trag de mătănii, iar inima mi se umple de pace şi iau putere să trăiesc, altfel, poate, aş fi luat-o razna, poate m-aş fi sinucis. Acolo găsesc o mare alinare, pentru că eu pătimesc de ceva: mă plictisesc de viaţă, dar prin rugăciune iau putere.

Nu cumva ne ducem pe noi înşine cu zăhărelul prin nişte tipicăreli ?

Vreţi să spuneţi că ne jucăm sinele la loto ?

Păi, da.

Pericolul înşelării există. Mă pun adesea la îndoială şi nu sunt sigur. Nu, nu ştiu – mă las precum un copil în grija altuia şi sper.

Beţia dumneavoastră, Părinte Simeon, o fi trează, dar, adesea, este şi nedormită.

Acum, când vă vorbesc, nu-mi este somn, nici nu mă interesează interviul. Ceea ce încercăm să comunicăm cu adevărat este ceea ce dă valoare vieţii noastre – altfel am fi două bucăţi de carne. Vreau să te percep, iar acest lucru nu este o luptă pentru adevăr ?

Pot să vă încerc credinţa întru Ortodoxie ?

Nu, nu puteţi.

Mi se pare relaxant faptul că această credinţă nu trebuie să renască pe sine în fiecare zi.

Ortodoxia nu este nici pentru şovăielnici, nici pentru relaxaţi, pentru că este o taină. Aş da dovadă de o lipsă înspăimântătoare de gust să vă dovedesc că Dumnezeu există – nu mă interesează acest demers. Dacă Dumnezeu ar fi sesizabil simţurilor mele, m-ar lăsa indiferent. Eu nu vreau să mai exist, ci să trec dincolo de existenţă.

Dar şi mărturisirea trebuie să fie o fie o mare încercare pentru monah.

Mărturisirea necesită uriaşe disponibilităţi de virtute, pentru că cel credincios se apropie de Dumnezeu, şi trebuie să fie transparent, astfel încât să-l poată distinge înăuntrul său. Acolo se termină cu toate minciunile şi este nevoie de o teribilă abnegaţie (negare de sine).

Şi dumneavoastră sunteţi duhovnic ?

Da, m-au făcut.

Negarea de sine nu se naşte din ascultare ?

Nu ! Se naşte din dragoste.

Dar trebuie să existe un minimum de păcate comune ca să existe capacitate de înţelegere.

Nu totdeauna. Ca să combaţi cancerul nu e nevoie să fii bolnav de cancer. Lucrul care trebuie neapărat înţeles este neputinţa firii omeneşti de a fierbe în suc propriu pentru oricare pricină… Mie îmi trec toate urâciunile prin cap şi mă fac să mă simt murdar. Mi-e ruşine că trăiesc alături de acei sfinţi fraţi. În singurătate eşti silit să te vezi pe tine însuţi aşa cum eşti şi spui „dar chiar aşa sunt eu ?” Ei, bine, chiar aşa eşti. Şi atunci nu mai ai încotro, decât să-l compătimeşti pe celălalt.

Şi cum vă apăraţi ?

De multe ori îmi accept murdăria, dar acest lucru mă-ndepărtează de Dumnezeu, îmi răneşte inima. Alteori, iarăşi, cu o putere care nu ştiu de unde vine, pot să gonesc [gândurile] şi scap o vreme. Esenţialul este ca nimeni să nu carecumva să se mândrească – să nu aibă părere bună despre sine.

Aţi scris despre dumneavoastră că vă consideraţi o fiinţă erotică.

Monahul, deşi pune stavilă dragostei trupeşti, este 100% o fiinţă a erosului.

Nu vă este dor niciodată de iubirile din lume ?

Ba da. Uneori, însă, atunci când mi-e dor, mi se pare că mă înjosesc, mă întorc la propria vărsătură – ciudat lucru. Vedeţi, trebuie să ne luptăm şi cu amintirile: cu cele ce am auzit şi cu cele pe care le-am făcut. Atunci când cad în mrejele lor, se duce o luptă, mă rog pentru a aduce puţină blândeţe în sufletul meu sălbăticit.

Vorbiţi-mi, vă rog, despre lucrurile, importante sau neînsemnate, care vă plac.

Îmi place caviarul, somonul afumat, o mâncare peruviană ce se cheamă ceviche (peşte tăiat mărunt, gătit fără foc, cu lămâie şi sare), coniacul de Bas-Armagnac; îmi plac fructele de mango, căpşunile, îngheţata, stridiile, în general toate fructele de mare, afară de calamari.

simeon2Îmi plac oamenii care mă fac să visez, femeile care seamănă cu zânele, din cale afară de frumoase – dar nu pentru a le consuma, ci aşa, de mângâiere. Îmi plac cărţile, pictura. Nu-mi plac oamenii încâlciţi şi mizeri. Îl percep pe Dumnezeu ca pe un caviar bun, de mâncare. Nu-mi plac textele juridice şi muncile practice. Nu-mi plac compromisurile şi zăpada – o consider „lepra pământului”. Îmi place marea, soarele, ţările calde, vinul alb de calitate, şampania şi ciocolata, mai puţin cea albă. Îmi plac scoicile, fratele meu Fernando, şi căţeluşii. Mai îmi place Buster Keaton, Conan Doyle, mirosul de pâine proaspătă, James Bond, mirosul de terebentină, hârtia de calitate, editura Ágra, pictorul Teofil, creioanele tehnice, scrisul creativ, Câinele andaluz, Sfânta Împărtăşanie, poveştile greceşti; iubesc foarte mult Grecia şi grecii (cu toate relele lor). Nu-mi plac ministerele, ţigara, închisorile. Detest catolicismul şi protestantismul. Îmi place rugăciunea, acea fărâmă de vreme care face ca timpul ce ne naşte moartea să înceteze să mai fie vrăjmaş, iar dragostea să inunde inima noastră, ca să nu ne uscăm… Ah, trebuie să iubim, să udăm pietrele, să ne transformăm patimile, ca nişte acrobaţi ai credinţei. Să ne negăm simţămintele înăuntru focului dumnezeiesc. De asta îşi tunde călugărul părul la intrarea în monahism – îşi tunde simţămintele – este vorba de aceeaşi văpaie care sileşte femeile să-şi prindă părul sub batic când intră în biserică – din respect, încetează să-şi mai exprime sentimentele.

De ce este părul expresia sentimentelor, şi nu barba?

Vă pot da un răspuns intuitiv: cred că un păr frumos arată un univers emoţional puternic.

Şi mie, căruia îmi cade părul?

Se întâmplă, probabil, din pricină că sunteţi rănit.

Atunci probabil că dumneavoastră sunteţi perfect sănătos, cu părul pe care-l aveţi, părinte Simeon! Totuşi, am impresia că nu spunem lucrurilor pe nume.

Eu vă vorbesc foarte clar; nu v-am ascuns nimic, într-o asemenea măsură, că încep să mă neliniştesc (râde).

Aţi devenit faimos – asta vă doriţi?

Ceea ce-mi doresc cu adevărat este să rămân în isihie pentru multă vreme şi să mă pierd, să fiu uitat. Într-un loc cu verdeaţă, să mă regăsesc într-o pădure, de pildă – să scriu, să pictez. Am obosit din pricina relaţiilor şi a călătoriilor pe care sunt obligat să le fac.

Cum se împacă faptul de a fi monah cu acela de a călători în toate părţile lumii?

Dacă ai ascultare, eşti monah, aşa stau lucrurile. Important este să rămâi netulburat. Poţi să trăieşti în toate capitalele lumii şi inima ta să rămână în iubire.

Prin anahoreză evităm orice luptă socială.

Monahii au fost aceia care au ţinut Bizanţul, nu uitaţi asta.

Ce mai întreţin monahii astăzi ?

Însuşi omul.

Când oamenii sunt pe baricade, monahul se preocupă numai de mântuirea sufletului lui.

Vai de monahul care îşi caută numai mântuirea sa şi nu e conştient de faptul că aceasta depinde de mântuirea celorlalţi. Scopul monahului, însă, nu este acela de a pune mâna pe armă – el poate ajuta în alt fel, deoarece sunt de părere că adevărata revoluţie începe de la noi înşine. Dar ce căutăm să obţinem prin această revoluţie? O schimbare a regimului economic? Nu, ceea ce căutăm este salvarea omului. Monahul dă mărturie despre omul adevărat, luptând pentru eliberarea de patimi prin cultivarea iubirii.

Istoria arată, însă, că nici un regim dictatorial nu a căzut prin iubire.

Prin iubire cade dictatura patimilor. Uită-te la ţările în care au avut loc revoluţii: a reuşit vreuna? Niciuna!

Nu există, deci, nici o deosebire între puterile politice?

Bineînţeles că există. Fiecare om trebuie să ocupe un loc în funcţie de conştiinţa sa. Monahul, însă, nu caută o schimbare exterioară. Vezi golul care există în societăţile postindustriale prospere. Toţi vorbesc despre politică, dar îşi uită scopul.

Spuneţi-mi adevărul, părinte Simeon: nu s-a întâmplat niciodată, în vreo noapte când trebuia să vă treziţi pentru utrenie, sau seara – aşa cum e acum, după vecernie, după ce-aţi închis uşa chiliei obosit fiind, să simţiţi că toată această luptă este, poate, zadarnică ?

De multe ori s-a întâmplat să închid uşa chiliei şi să mă simt dezamăgit de toate. De toate… Chiar şi de lupta mea – dar nu mi-am pierdut niciodată credinţa. Pe scurt, am căzut într-o stare de lenevire, într-o, cum s-o numesc… melancolie. De multe ori sunt cuprins de o melancolie şi mă simt plictisit de viaţă. Sper să înţelegi: cu toţii fugim de propriul sine, pe care nu vrem cu nici un chip să-l întâlnim. Dacă, însă, l-am primi şi am răbda golul pe care ni-l transferă, am primi şi darurile roditoare al răbdării. Când însă reuşesc să văd acest gol, să mă văd pe mine însumi aşa cum sunt, de multe ori mă pierd cu firea şi rămân într-o nemişcare dureroasă – mai ales atunci când nu mă păcălesc cu primirea vizitatorilor şi cu viaţa din lume. Atunci caut să mă nevoiesc puţin şi mă rog.

Ce altceva vă mai ajută să scăpaţi din strânsoarea melancoliei?

Nu ştiu să vă spun dacă este rugăciunea. Câteodată rugăciunea, nu întotdeauna, însă. Altădată, însăşi curgerea lucrurilor mă trage din această tristeţe a inactivităţii. Despre această temă, în ziua tunderii în monahism, mai demult, egumenul spunea numai două cuvinte: „Ascultare bună”. Ascultare în singurătate. Prin singurătate, omul se cufundă în mijlocul apelor sufletului său, în mormântul clădit pe ape al sufletului, şi toate experienţele luminoase, toate oglindirile soarelui celui înţelegător în marea sufletului, trimit fulgere de lumină peste peştii buni de mâncat, peste trupul lui Hristos. Am scris despre aceste lucru şi într-unul dintre textele mele, poate l-aţi citit: Adevărul din adâncuri. Este adevărul pe care-l regăseşti în ochii sfinţilor şi în cei ai femeilor simple, este flacăra care trece peste ani, împrumutând privirii o strălucire care vine din alt timp.

Şi o căutătură îndurerată.

Să nu vă pară rău pentru această întristare, căci patimile nu pier, ci se schimbă prin puterea iubirii, păstrând pentru totdeauna urmele stării lor căzute.

Nu-mi pare rău, părinte Simeon, ci mă tem.

Aşa cum se teme acrobatul care urcă pe sârmă fără credinţă. Aşa cum se teme cel care nu se consumă pentru ceilalţi. Nu te teme, însă: dă-ţi drumul în gol, ca să dai prilej lui Dumnezeu să te cuprindă în braţele Sale.

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

A consemnat Stathis Tsangarusiános  pentru Revista Τo Τétarto (1986)
Sursa: pemptousia.ro

Vezi și alte două articole despre Părintele Simeon Grigoriatul :

Ieromonahul Simeon din Peru – Despre monahism şi poezie

Părintele Simeon de la Jara, poetul din Sfântul Munte

athos3_grigoriu-7

„Dacă omul s-ar întoarce la post şi la rugăciune, viaţa pe acest pământ s-ar schimba pentru toţi”, interviu cu Părintele Iulian Lazăr, duhovnicul Schitului Prodromu

avva Julian (4)

Părintele Iulian Lazăr este duhovnicul Schitului Prodromu de la Muntele Athos. La Sfinţia sa se spovedesc şi părinţi români de la alte chilii. Privesc fotografia părintelui, la chipul lui blând, luminos, ochii albaştri, barba albă, mâinile strânse pe Sfânta Cruce şi desluşesc un om al lui Dumnezeu, împăcat cu Creatorul Său. Cu ajutorul harului, împacă de o viaţă pe mulţi cu Dumnezeu.

Părinte Iulian, vă rugăm, să ne daţi câteva date biografice pentru cititorii care nu vă cunosc.

M-am născut în comuna Vorona, în anul 1926, în judeţul Botoşani. Când am avut 1 an şi jumătate, părinţii au fost împroprietăriţi şi au plecat la 50-60 de km. în comuna Mănăstireni, la Vorona fiind numai pădure. Au primit cinci hectare de pământ şi s-au înstărit acolo. Am trăit cu părinţii până când am fost chemat de Domnul şi am intrat în obştea mănăstirii Sihăstria. În ianuarie 1977, am venit în Sfântul Munte Athos, chiar după sărbătorile de iarnă. Acum au trecut anii şi văd că tare-i frumoasă viaţa de mănăstire.

Care a fost cea mai mare bucurie din viaţa dumneavoastră?

Bucuria mare am avut când am venit la mănăstire şi a ea fost continuă, înnoind în fiecare zi făgăduinţele şi dragostea din ziua intrării în mănăstire şi a călugăriei. Acum bucuria mea este aceeaşi, că a dat Dumnezeu să vin la mănăstire şi că m-a ajutat să port crucea voturilor monahale întreaga viaţă şi că sunt călugăr.

Aţi avut şi dezamăgiri, supărări mari în viaţă?

Au fost şi necazuri şi ispite, ca la orice om, dar cu ajutorul lui Dumnezeu am trecut peste toate. De aceea suntem şi lăsaţi pe pământ pentru a avea supărări şi ispite, fără ele nu ne hotărâm să iubim cu toată tăria binele şi pe Dumnezeu. De ispite şi de încercări nu trebuie să ne temem, căci vântul şi viforul când lovesc copacii le întăresc mai mult rădăcinile. Să le primim pe toate cu calm şi bucurie, doar astfel rămânem înrădăcinaţi de-a pururi în stânca credinţei, în liniştea lăuntrică de dincolo.

Cum v-aţi apropiat de Dumnezeu?

Cu siguranţă a fost o chemare. Eram doi tineri care, văzând ororile războiului, ne-am sfătuit să plecăm la o mănăstire în ţară, acum 60 de ani. Văzând că au plecat dincolo tineri şi bătrâni şi era mare suferinţa lumii după război, ne-am gândit că şi nouă ne va veni rândul să ne ducem odată din această lume. Suferinţele războiului ne-au făcut să ne gândim la mântuire, aşa copii cum eram. Am căutat o viaţă de mănăstire. Nu ştiam nimic despre viaţa de mănăstire, dar ne-am dus, ne-a plăcut şi am rămas. Dumnezeu ne-a îndemnat să căutăm şi să alegem viaţa de mănăstire. A fost o chemare.

Ca duhovnic al părinţilor din Schitul românesc Prodromu consideraţi că este importantă spovedania în trăirea noastră duhovnicească? Cum putem să ne despătimim prin spovedanie şi să ajungem oameni noi?

Importanţa spovedaniei e foarte mare, fără mărturisire, fără duhovnic nu se poate face nimic. Pentru că prin duhovnic, în taina spovedaniei te prezinţi din nou în faţa Mîntuitorului, te faci cunoscut, intri din nou în ascultare faţă de Hristos şi astfel îţi reînnoieşti viaţa, relaţia ta cu Hristos. Din taina spovedaniei porneşte despătimirea şi înnoirea omului, pentru că sinceritatea, deschiderea şi căinţa cu care mărturiseşti păcatele asigură, în mare parte, vindecarea omului lăuntric. De aceea, omul trebuie să se cerceteze îndelung şi să mărtu-risească toate păcatele, şi pe cele din tinereţe. Atunci duhovnicul îi va prescrie un tratament duhovnicesc pentru a începe o viaţă nouă. Pen-tru a se despătimi, omul trebuie să se spovedească cât mai des şi să se cureţe de păcate, odată spovedit primeşte binecuvântarea, ajutorul şi harul divin ca să nu mai facă iar păcatul. Gândeşte mai limpede pen-tru că harul îl umbreşte iar, ca în ziua Botezului.

De ce nu ne putem lăsa de un păcat, chiar dacă îl spovedim?

Spovedeşte-l continuu şi vei reuşi să scapi de el până la urmă. Sunt păcate zilnice mai uşoare, ce trebuie spovedite cât de des. Dacă sunt spovedite mai des şi cu rugăciune, cu frică de Dumnezeu, atunci vei avea luare aminte mereu la tine însuţi şi se vor împuţina păcatele. Te vei păzi să nu mai faci vreo nedreptate şi să faci numai bine, să laşi de la tine atunci când altul, greşindu-ţi, te enervează şi te scoate din linişte, căci porunceşte Mântuitorul: „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc” (Matei 5, 44). Dacă Dumnezeu vede străduinţa noastră pe calea binelui, ne ajută şi vor rămâne păcatele cu gândul.

Aşadar, trebuie să spovedim atât faptele, cât şi gândurile?

Toate gândurile trebuie spovedite, dacă vreau să propăşesc pe calea nepătimirii. M-am gândit să fac un păcat, o nedreptate cuiva şi, chiar de n-am făcut-o, trebuie mărturisite acele gânduri, pentru că astfel curăţ rădăcinile păcatului; aşa cum primăvara când se sapă viţa de vie, se taie acele rădăcini sau mustăţi care, dacă le laşi să crească în ascuns, iau din puterea de rodire a viei. Pentru a merge sigur şi cu spor pe calea mântuirii trebuie să spovedim toate gândurile.

Ce să facem pentru că, uneori, când eşti în faţa unei sfinte icoane îţi dă vrăjmaşul un gând necurat şi de hulă?

Nu trebuie să te întristeze de moarte acest fapt, dacă ştii că de obicei nu primeşti asemenea gânduri, chiar dacă sufletul se tulbură pentru că ele vin de la cel rău. În Patericul egiptean se spune că gânduri de hulă au venit şi la sfinţii mari din cauza mândriei şi a slavei deşarte, de care este cuprins sufletul pe măsură ce se înalţă prin virtuţi. Vindecarea de boala mândriei vine prin multă smerenie şi prin răbdarea necazurilor şi a încercărilor, făcând sufletul să primească, în cele din urmă, prin Duhul Sfânt, întărirea minţii.

Taina mărturisirii, întemeiată de Mântuitorul când „a suflat asupra Apostolilor şi le-a zis: Luaţi Duh Sfânt; cărora veţi ierta păca-tele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute (Ioan 20, 22-23), a fost lăsată Sfinţilor Apostoli şi prin succesiune apostolică a rămas până în zilele noastre. Deci, credinciosul îşi mărturiseşte păca-tele în faţa preotului ca în faţa Sfinţilor Apostoli, pentru a primi din darul Duhului Sfânt dat lor spre a le ierta păcatele. Omul ştie că se mărturiseşte în faţa duhovnicului, dar uită că Dumnezeu este de faţă acolo şi el trebuie să asculte ce-i spune Dumnezeu prin gura duhovnicului. Deci, trebuie să-şi înţeleagă neputinţa, să nu ascundă nimic şi să nu se ruşineze. Pentru că a uita sau a-ţi aduce aminte este una şi a consimţi şi a face păcatul e alta. Credinciosul are şi trebuie să aibă tot timpul un sprijin şi o nădejde în Biserică.

Care este primejdia celor care păcătuiesc cu nădejdea de a se mărturisi şi pocăi mai târziu?

Este grav acest lucru, se amăgesc ei înşişi; îi stăpâneşte diavolul şi îi îndeamnă la păcat, ca să-i prindă moartea cu păcate de moarte fără mărturisire. Deşi s-au dus la preot la mărturisire, au păcate pe care le ţin ascunse, fie datorită superficialităţii şi nepriceperii lor de a se mărturisi, fie datorită nepriceperii preotului de a-i ajuta să se mărturisească şi de a le da canon spre îndreptarea vieţii lor. Cel care a căzut pe stradă şi s-a murdărit, nu stă acolo, ci se scoală, se spală, îşi schimbă hainele pentru a arăta ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Aşa şi aici, cum ai căzut într-un păcat, fugi repede şi te mărtu-riseşte. Că nu ştim ziua şi ceasul când ne vom duce dincolo şi cum ne-a prins moartea, aşa vom fi judecaţi.

Prodromu. Avva Iulian ProdromitulChiar dacă are cineva păcate grele, să nu se ruşineze; să se ducă la duhovnic să le mărturisească, căci dacă îi dă duhovnicul un canon şi se întâmplă că moare, are totuşi nădejde de mântuire. Că în Întâia Epistolă sobornicească a Sfântului Apostol Ioan se spune: „Dacă vede cineva pe fratele său păcătuind – păcat nu de moarte – să se roage, şi Dumnezeu va da viaţă acelui frate, anume celor ce nu păcătuiesc de moarte. Este şi păcat de moarte; nu zic să se roage pentru acela(I Ioan 5, 16). Ştim că păcatul nepocăit şi nemărturisit e păcat de moarte. Când se mărturiseşte la duhovnic, acesta îi spune să nu mai facă acel păcat şi el spune: Părinte, cu ajutorul lui Dumnezeu vreau să nu mai fac acest păcat; şi atunci îi face dezlegare. Dacă omul greşeşte imediat, să vină iar să se mărturisească.

De ce, uneori, avem inima împietrită şi nu reuşim să spunem păcatele cu zdrobire de inimă?

Cred că din cauza faptului că se pierde darul rugăciunii, risipindu-i-se mintea cu multe griji, pentru că omul este lăsat să se roage continuu. Sfântul Apostol Pavel ne spune: „Rugaţi-vă neîncetat” (I Tesaloniceni 5, 17) şi: „Duhul să nu-l stingeţi!” (vers. 19). Deci, rugăciunea trebuie să fie un foc nestins care înmoaie tot timpul inima spre a se întipări cu pecetea numelui lui Iisus. În Domnul Iisus este numai blândeţe şi smerenie, nu este nicio urmă de împietrire. În Patericul egiptean găsim la Sfinţii Părinţi o pildă. Unui frate, care a întrebat cum să ţină mintea trează, i se spune: „când cazanul e pe foc şi fierbe, fug muştele şi nu se apropie, dar cum s-a răcit, vin muştele şi intră în cazan. Aşa-i şi cu mintea noastră, când e fierbinte nu se apropie vrăjmaşul, după ce s-a răcit vin toate patimile aduse de el.

Deci, ar trebui să ne păzim mintea tot timpul în rugăciune?

Da, trebuie să o păzim prin rugăciune în rugăciune, prin silinţă. În Evanghelia după Matei se spune „împărăţia cerurilor se ia prin străduinţă şi cei ce se silesc, pun mâna pe ea” (11, 12). Să ne silim cât putem să o strâmtorăm la rugăciune, pentru că, rugându-ne, vorbim cu Dumnezeu, iar focul cuvintelor din Psalmi şi din Rugăciunea lui Iisus va aprinde şi va muia tot timpul inimile noastre.

Cum să ne pregătim pentru Sfânta Liturghie?

Mai întâi trebuie să fim curaţi sufleteşte şi trupeşte, mărturisiţi şi dezlegaţi de păcate. Ca să fii curat cu adevărat de păcate, după ce te-ai dus la duhovnic şi te-ai spovedit, trebuie să stărui îndelung în linişte şi rugăciune, ca mintea să vorbească de la sine cu Dumnezeu. În Liturghie, credinciosul trebuie să atingă cu sufletul, cât de cât, „unitatea credinţei şi împărtăşirea Duhului Sfânt”, pentru care ne rugăm în Ecteniile Sfintei Liturghii. Ne pregătim pentru Sfânta Liturghie, abţinându-ne de a ne risipi; trebuie să avem rugăciunea în minte şi să ne silim a păzi până şi cele mai mici porunci, căci spune Mântuitorul: „Cel ce mă iubeşte pe Mine, acela păzeşte poruncile Mele. Doar aşa Sfânta Liturghie lucrează marea taină a mântuirii sufletelor, căci atenţia şi frica de Dumnezeu ne face să primim iubirea lui Dum-nezeu şi să simţim acolo că stăm în prezenţa lui Dumnezeu.

Sfânta Liturghie poate să-i întoarcă pe oameni la Dumnezeu?

Depinde foarte mult cum stai la Sfânta Liturghie. Dacă eşti cu mintea în cer la Dumnezeu şi El este ca şi prezent în faţa ta şi ai frică de El, atunci câştigi mântuirea şi este primită rugăciunea ta pen-tru mântuirea altora. Dacă stai cu trupul în biserică la Liturghie şi cu mintea eşti în altă parte, nu te foloseşti aproape cu nimic. În Sfânta Liturghie se spală păcatele credincioşilor, aşa cum ne spun rugăciu-nile de la potrivirea Sfintelor: „spală Doamne păcatele celor ce s-au pomenit aici cu scump Sângele Tău, pentru rugăciunile tuturor sfinţi-lor tăi, doar ale celor care s-au mărturisit şi participă cu adevărat la Sfânta Liturghie. Nu se dau Liturghii pentru cei care trăiesc necununaţi, eretici, schismatici.

Cum apare în Filocalie importanţa Sfintei Împărtăşanii?

În Filocalia a VIII-a1 zice Sfântul Ioan Scărarul: “Dacă un trup, atingându-se de alt trup, se schimbă în puterea lui de lucrare, cum nu se va schimba cel ce se atinge de trupul Domnului cu mâini nevinovate? Căci este scris în Pateric: “Ioan de Bostra, bărbat sfânt şi având putere asupra duhurilor necurate, i-a întrebat pe dracii care sălăşluiau în nişte fetiţe furioase şi chinuite de ei cu răutate, zicând: „De care lucruri vă temeţi de creştini?” Aceştia au răspuns: „Cu adevărat aveţi trei lucruri mari: unul pe care-l puteţi atârna pe grumazul vostru; unul cu care vă spălaţi în Biserică şi unul pe care-l mâncaţi în adunare”. Întrebându-i iarăşi: „Din acestea trei, de care vă temeţi cel mai mult?”, ei au răspuns: „Dacă aţi păzi bine aceea cu care vă împărtăşiţi, n-ar putea nimeni dintre noi să facă rău vreunui creştin! Deci, lucrurile de care se tem mai mult răufăcătorii sunt Crucea, Botezul şi Cuminecătura.

Dracii nu se tem de Molitvele Sfântului Vasile cel Mare? Sfinţia voastră obişnuiţi să faceţi aceste rugăciuni aici?

În Sfântul Munte nu se fac aceste rugăciuni, decât doar pentru demonizaţi. De altfel, nici nu trebuie făcute decât în aceste cazuri sau pentru dezlegări de farmece şi vrăjitorii, aşa cum o arată şi conţinutul lor. Dar şi atunci cu o mare pregătire a preotului care le citeşte, după ce se împărtăşeşte la Sfânta Liturghie şi cu mare cercetare şi spovedanie a celor ce cer aceste rugăciuni.

Cum putem creşte în credinţă?

Începând cu mărturisirea la duhovnic, luându-ţi canon de la dânsul şi, sub ascultarea şi binecuvântarea lui, împlineşti toate porun-cile uşor şi cu pace lăuntrică, numai astfel înaintezi către Dumnezeu.

Cum putem creşte în iubirea faţă de aproapele?

Să răbdăm toate de la dânsul şi să lăsăm de la noi. Dacă vezi că cineva îţi face o nedreptate, lasă de la tine şi vei învinge vrăjmaşul care caută să te aţâţe împotriva aceluia. Sfântul Apostol Pavel spune: „Nu răsplătiţi nimănui răul cu rău. Purtaţi grijă de cele bune înain-tea tuturor oamenilor. Dacă se poate, pe cât stă în puterea voastră, trăiţi în bună pace cu toţi oamenii. Nu vă răzbunaţi, iubiţilor, ci lă-saţi loc mâniei (lui Dumnezeu), căci scris este: A Mea e răzbunarea; Eu voi răsplăti, zice Domnul. Deci „dacă vrăjmaşul tău e flămând, dă-i de mâncare; dacă îi este sete, dă-i să bea, căci, făcând acestea, vei grămădi cărbuni de foc pe capul lui. Nu te lăsa biruit de rău, ci biruieşte răul cu binele” (Romani 12, 17-21). Mântuitorul ne spune: „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc. Ca să fiţi fiii Tatălui vostru din ceruri(Matei 5, 44-45).

Cum putem renunţa cu adevărat la iubirea de sine?

Mântuitorul spune: „Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea în fiecare zi şi să-Mi urmeze Mie(Luca 9, 23). Pentru a părăsi iubirea de sine, trebuie să renunţi la tot ceea ce-ţi place. Trebuie să închidem ochii la plăceri, la lucru-rile care ne ispitesc şi scot mintea din unitatea credinţei şi a Duhului. Pentru aceasta trebuie stăruinţă în post şi rugăciune, prin care ne răs-tignim mintea care, de obicei, primeşte gândurile din care se naşte iubirea de sine. Spune Sfântul Maxim Mărturisitorul că omul fuge de durere şi aleargă după plăcere. Pentru vindecarea de iubirea de sine, trebuie să ştim că cel ce fuge de durere pentru Dumnezeu, adică de râvna pentru El, cade în braţele plăcerii şi ale iubirii de sine.

Cum putem trăi o zi fără de păcat? Cum să ne trăim viaţa între două spovedanii? Apar unele păcate pe care le mai uiţi.

Trăim fără de păcate numai dacă facem tuturor numai bine; dacă te-ai întâlnit cu un vecin, orice rău ţi-ar face el, să laşi de la tine şi, astfel, vei trăi fără de păcat. Să iubeşti pe aproapele tău şi pe cel care-ţi face rău. Însă, pentru aceasta trebuie să stăruim în rugăciune şi în priveghere pentru a avea pacea lăuntrică şi legătura Duhului şi a nu mai păcătui. Mântuitorul a spus ucenicilor şi prin ei întregii Biserici până la sfârşitul veacurilor: „Privegheaţi şi vă rugaţi ca să nu cădeţi în ispită!” Viaţa creştină implică o râvnă continuă în rugăciune, pentru a fi treaz alături de Hristos.

Mai ales în zilele noastre, Biserica e precum a fost Mântuitorul nostru în grădina Ghetsimani, sub asediul trădării oamenilor, cărora le-a dat şi le dă viaţă. Mântuitorul îi dăduse viaţă lui Iuda, primindu-l între ucenici, măcar că îi ştia marile păcate, însă el l-a trădat. Noi, creştinii, care ne mai considerăm ucenici ai Mântuitorului lumii, nu trebuie să trăim această trădare şi lepădare de credinţă a lumii actu-ale, rămânând în priveghere şi rugăciune. Nu doar între spovedanii, ci în priveghere şi în rugăciune trebuie să fie viaţa creştină. Când ai păcătuit, alergi iarăşi la spovedanie ca la un izvor curăţitor al sufletului. Să nu ţii păcatul mult timp nemărturisit, pentru că păcatul e ca o otravă, aşa cum spune Sfântul Macarie Egipteanul: paralizează sufletul. De aceea, lumea actuală e atât de afundată în neputinţă, pentru că nu se spovedeşte.

Vedeţi cauza crizei lumii noastre în lepădarea de credinţă. Putem considera avortul, ca formă concretă a acestei lepădări, drept cauza tragediei ce aduce multă nenorocire în ţară?

Cu siguranţă, din cauza omorurilor şi a altor păcate nu se mai iese din sărăcie. Spre sfârşitul cărţii Levitic, Dumnezeu spune poporului ales, prin gura lui Moise proorocul, ceea ce îl va aştepta dacă nu va împlini Legea primită: dacă nu se va întoarce din rătăcirea păcatului, ci, dimpotrivă, se va răzvrăti, sau, cum spune în Scriptură „va păşi împotriva” lui Dumnezeu, atunci Dumnezeu va înmulţi şi mai mult greutăţile, robiile şi strâmtorările poporului. Va îngădui ca asupritorii să fie şi mai fără milă, până ce, datorită înmulţirii răutăţilor şi greutăţilor, poporul va ajunge să mănânce carnea propriilor fii şi fiice şi, în final, ajunşi în robie şi măcinaţi de frică, să-şi vină în fire.

E un text cutremurător şi, din păcate, actual, care arată nu atât dreptatea sau mânia lui Dumnezeu, cât unde duce îndepărtarea omului de Dumnezeu şi căderea sa în idolatrie. România e o ţară creştină ortodoxă şi cred că nu este vorba de o lepădare de credinţă, ci de o rătăcire, de o lipsă de călăuzire şi de atragere în păcat a tinerilor prin tot felul de sminteli, slobozite fără frâu de vrăjmaşii Bisericii şi ai Domnului Hristos. Dumnezeu are grijă să fie şi oameni credincioşi cu adevărat, dar aceste omoruri sunt nişte pedepse care trebuie să vină spre a împlini dreptatea.

După inundaţiile din anul 2005, nimeni n-a spus că această certare este pentru păcatele oamenilor, ci doar că sunt fenomene ale naturii, catastrofe naturale.

Certările sau încercările sunt spre lămurirea şi întărirea credinţei. Vă gândiţi că noi suntem drepţi şi că ne pedepseşte Dumnezeu pentru a ne chema la mai multă slavă, ca pe dreptul Iov. Ar fi bine să fie aşa, dar trebuie să ne gândim la poporul lui Israel, că atunci când greşea, părăsindu-L pe Dumnezeu şi închinându-se la idoli în timpul Vechiului Testament, pedepsele veneau peste el imediat, deşi era popor ales. Veneau păgânii şi neamurile din preajmă peste dânşii, iar după ce se trezeau, îi scotea din robie şi de sub jugul străinilor. Şi la noi, necazurile şi suferinţele vin din cauza păcatelor, bineînţeles şi pentru a ne trezi la realitate şi spre a ne chema la împlinirea voii lui Dumnezeu, pentru a ne înţelepţi şi a-L cunoaşte pe Dumnezeu şi a ne ruga cu mai multă credinţă.

Cum putem să ne apărăm de atacurile pierzătoare de suflet?

Prodromu. Biserica (2)Prin credinţa dreaptă ortodoxă, să ţinem tare darul rugăciunii, simţământul mângâierii sufletului de către har, atunci când ne rugăm din toată inima şi cu toată luarea aminte. Atacurile pierzătoare de suflet sunt numite de Sfinţii Părinţi săgeţi sau aruncături ale vrăjmaşului diavol în cetatea sufletului, care sunt de fapt sugestii sau ispitiri spre păcat. Omul actual e fără ruşine şi deschide, fără frică, simţurile spre toate smintelile şi este foarte greu să te păzeşti de aceste atacuri din lume. S-au înmulţit foarte mult smintelile, mai ales prin televiziune, ce dă tot felul de veşti şi de imagini pentru a şoca şi a atrage sufletele la păcat. Doar stăruind în rugăciune neîncetată şi aţintind privirea la lumina duhovnicească a chipului Mântuitorului, al Maicii Sale şi al Sfinţilor din icoane, putem să ne întărim sufletul împotriva acestor atacuri.

Vă gândiţi la realizarea unui boicot împotriva televiziunii, pentru că prin ea şi alte mijloace sufletul e atacat şi dezechilibrat cu cea mai mare forţă?

Bine ar fi ca măcar unii să realizeze aceasta, aşa cum o fac cei ce vor să participe la viaţă şi nu doar să fie spectatorii ei, cum spune Părintele Paisie Aghioritul. Însă, mai toată lumea este de acord cu televizorul şi nu ştiu cum se poate realiza acest lucru. Vor spune că găseşti lucruri bune şi acolo. Măcar cel cu credinţă să poată fi stăpânul televizorului şi să nu fie stăpânit de el. Dacă-l ai, atunci să-l închizi când este timpul de rugăciune, ca să nu se amestece cele bune cu cele rele.

Aici e drama, cele bune sunt amestecate cu cele rele.

Sunt amestecate. Oamenii au ajuns la o adevărată înţelepciune demonică, de a amesteca binele cu răul, făcându-se unelte ale vrăjmaşului. V-aţi gândit vreodată că televiziunea ar putea fi chipul proorocului mincinos din Apocalipsă? Amestecă răul cu binele pentru a-l înfăţişa drept bine. Este o lumină falsă ce a rătăcit omenirea, făcând-o să creadă că are propriul ei scop, împlinire şi slavă fără de Dumnezeu. Însă, înainte de potop Dumnezeu a spus: „Nu va rămâne Duhul Meu pururea în oamenii aceştia, pentru că sunt numai trup”, nu se mai gândesc la Mine şi, de aceea, voi trimite potopul.

Tinerii de azi sunt influenţaţi de mass-media, de societate, de realităţile lumii. E foarte greu să se păstreze curaţi, când sunt atâtea ispite. Ce gânduri transmiteţi tinerilor, acum când binele este amestecat cu răul şi e greu să le poţi discerne, fiind multă înşelare?

E bine spus că binele e amestecat cu răul. Tinerii trebuie să evite emisiunile neruşinate, mai ales o inimă fragedă care vrea să-şi păstreze seninătatea şi să fie aproape de Dumnezeu. Acum se dezlănţuie sexul şi toate păcatele în inima fragedă a tinerilor, care nu ştiau de cele pierzătoare de suflet până la 20 de ani şi care trebuie să crească în adevăr. Unii spun că sunt stăpâni pe televizor. Desigur, încet, încet te prinde, că eşti om, mai ales pe copiii fără discernământ. Tine-retul este curios şi vrea să vadă şi să cunoască, dar această cunoaştere este o reînnoire continuă a muşcării din pomul cunoştinţei binelui şi răului, precum Adam în rai. Curiozitatea şi cunoaşterea celor sfinte i-ar scuti pe tineri de gustul amar al păcatului şi al deznădejdii, venite în urma păcatului. În tot acest vălmăşag de ispite, ar trebui să asculte de vocea povăţuitorul duhovnicesc, de părinţii trupeşti şi de duhov-nici, pentru a învăţa împreună cu ei să discearnă binele de rău şi cum să lupte ca să împlinească binele.

Părinte, copii nu mai ascultă de părinţi. Ce să facă părinţii în această situaţie?

Să se roage la Bunul Dumnezeu ca să-i întoarcă. Să-i înveţe atât cât se pricep; să le cumpere cărţi ca să se lămurească ei singuri. Şi dacă tot nu se întorc, să se roage părinţii pentru ei şi să-i pună la Psaltire şi la alte rânduieli de rugăciune pentru a fi eliberaţi din mrejele păcatului şi din legăturile diavolilor. Să se roage stăruitor cu post şi metanii. Rugăciunile părinţilor şi ale bunicilor pentru copii, ale unora pentru alţii, atârnă foarte mult în faţa judecăţii lui Dumnezeu. Pentru fiecare suflet se dă o bătălie duhovnicească, iar rugăciunea şi pomenirea celor dragi înaintea lui Dumnezeu permite îngerului păzitor, Sfinţilor şi harului să înlăture pe diavol şi toate legăturile lui.

Fără rugăciune nu se dezleagă nimic în ceruri şi în viaţa oamenilor. Cât pot să-i îndemne, iar dacă aceştia nu ascultă, să înţeleagă că, uneori, datorită păcatelor se întâmplă ca în pilda „fiului risipitor”. Fiecare om trece prin această lume pentru a se lămuri cum foloseşte darul vieţii şi al libertăţii. Dacă copiii nu ascultă, vor alerga după plăcere şi vor da apoi de durere. Dar părinţii să lupte pentru ei în ru-găciune şi să-i înveţe ei înşişi pentru a nu ajunge vinovaţi în faţa lui Dumnezeu, că nu i-au învăţat.

Mulţi tinerii resping Biserica pentru că nu este de acord cu plăcerile lor. Ne putem ruga pentru unii ca aceştia?

Părinţii se pot ruga pentru ei, căci i-au născut, aceasta le dă dreptul şi datoria de a se ruga pentru proprii copii. Este dreptul iubirii. Bineînţeles, Biserica îi poate pomeni la Psaltire pentru luminarea şi izbăvirea lor de patimi şi pentru a se trezi la iubirea adevărului. În faţa lui Pilat, Mântuitorul spune: „Eu sunt Adevărul, Calea şi Viaţa! Cine aude cuvintele Mele ascultă Adevărul”. Aşa cum ne învaţă şi Scriptura, tinerii să nu se complacă în plăceri şi patimi, izvorâte din iubirea de sine, pentru că iubirea de sine este nimic faţă de iubirea de Biserică. Tinerii trebuie să renunţe la egoismul plăcerilor pentru a cunoaşte bucuriile ce izvorăsc din jertfă.

Părinte, ce relaţii trebuie să existe între părinţi şi copii într-o familie creştină?

În primul rând, membrii familiei creştine să fie cu adevărat creştini şi curaţi. Toată neascultarea copiilor de părinţi şi neînţele-gerile dintre ei se datorează păcatelor şi lipsei de credinţă din familii. În Psalmi se spune: „De n-ar zidi Domnul casa, în zadar s-ar osteni cei ce o zidesc; de n-ar păzi Domnul cetatea, în zadar ar priveghea cel ce o păzeşte. În zadar vă sculaţi dis-de-dimineaţă, în zadar vă culcaţi târziu, voi care mâncaţi pâinea durerii, dacă nu v-ar da Domnul odihnă, iubiţi ai Săi” (Psalmul 126, 1-2).

Familia e şi trebuie să fie o cetate străjuită de Dumnezeu. Când îi naşti, copiii ţi-i dăruieşte Dumnezeu cu viaţă curată şi ascultători, dacă ai credinţă faţă de El şi îl iubeşti. „Voi da pacea ca fruct al dreptăţii”, spune în Vechiul Testament. Ne dă roadele vieţii noastre – copiii, ca răsplată a păcii ce o trăim în El prin rugăciune. Acum oa-menii nu mai ştiu să-şi păstreze pacea în casele lor, lasă să intre toate smintelile pe fereastră.

Când eram eu tânăr, nu erau televizoare, radio, tinerii erau curaţi. Preotul îi spovedea şi împărtăşea pe tinerii care doreau să se căsătorească, apoi le citea rugăciunile de cununie. Aşa trebuie să facă şi acum fiecare, pentru a pune o temelie creştin ortodoxă familiei şi nu s-ar mai despărţi şi nu ar mai trăi în dezbinare unii cu alţii. Bine ar fi dacă ar fi şi acum acelaşi lucru. Tot mai rar sunt cei curaţi. Când se citesc rugăciunile de cununie, ei sunt deja pătaţi, de aceea sunt acum atâtea despărţiri şi trăiesc separat.

Ne puteţi spune care e importanţa postului?

De la început, postul a fost lăsat primului om, Adam, pentru a trăi în bună armonie şi rânduială cu tot ce a creat Dumnezeu. I-a dat Dumnezeu porunca: „Din toţi pomii din rai poţi să mănânci, iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit”. Când a încălcat-o s-au întors toate şi lumea şi-a pierdut buna întocmire de la început, despre care vorbeşte Scriptura:a privit Dumnezeu toate câte a făcut şi, iată, erau bune foarte”.

Omul a fost creat de Dumnezeu ca să trăiască veşnic, dar dacă a încălcat porunca, i-a dat şi moartea ca să nu fie veşnic în iad. Venind Mântuitorul, omul a fost scos din iad. Din păcate, lepădând postul, rugăciunea şi credinţa, omul şi lumea intră din nou în iad, într-o stare de păcat generalizată. Războaiele şi continua frământare a lumii vădeşte viaţa lumii ca un iad, prin crimele şi nedreptăţile ce se fac, fără nicio mustrare de conştiinţă. Dacă omul s-ar întoarce la post şi la rugăciune, viaţa pe acest pământ s-ar schimba pentru toţi.

Vă rugăm să tâlcuiţi textul: „nu are olarul putere peste lutul lui, ca din aceeaşi frământătură să facă un vas de cinste, iar altul de necinste” (Romani 9, 21), ca să ne apărăm de acuza predestinaţiei.

Răspunsul se reazămă pe cele spuse. Prin rugăciune şi post, omul poate să schimbe şi să întoarcă hotărârile lui Dumnezeu. El i-a spus lui Iezechia, regele iudeilor, să se pregătească că moare şi atunci acesta s-a întors cu faţa la perete, a plâns şi a zis: „Doamne, adu-ţi aminte că am umblat înaintea Ta întru credincioşie şi cu inimă cu-rată, săvârşind ceea ce este plăcut înaintea ochilor Tăi” (Isaia, 38, 3). Apoi a fost înştiinţat de profet că va mai trăi încă 15 ani. Dumnezeu i-a poruncit să moară şi tot Dumnezeu l-a mai lăsat să trăiască în urma rugăciunilor lui. Proorocului Iona, Dumnezeu i-a spus să se ducă în cetatea Ninive să le spună oamenilor că cetatea va pieri din cauza păcatelor oamenilor. Deoarece s-au pocăit, Dumnezeu s-a întors şi nu i-a pierdut. Când omul se întoarce, Dumnezeu îi primeşte pocăinţa. Aşadar, pocăinţa este mai mare decât toate şi omul are în mâinile sale soarta sa, pentru că se poate întoarce spre a împlini voia lui Dumnezeu.

Care e relaţia între citirea ceasurilor şi rugăciunea lui Iisus?

Pot fi alternate, însă scopul şi efectul lor trebuie să fie acelaşi. Prin citirea ceasurilor sau orice citire, rugăciunile dimineţii sau un acatist sau psalmi, trebuie să ajungi la simţirea minţii, să simţi bucuria încredinţării că te rogi şi-l iubeşti pe Dumnezeu din toată inima şi că El te ascultă. Când ajungi la această simţire în timpul psalmilor şi al altor rânduieli de rugăciune, precum ceasurile, atunci ele sunt ca şi rugăciunea lui Iisus. Rugăciunea lui Iisus este şi aici. Până nu ajungi să trăieşti cu Iisus, să simţi mângâierile harului, nu ai rugăciune.

Cum putem dobândi pe Duhul Sfânt?

Cu cât ne vom ruga mai mult, cu cât ne vom sili mai mult. Chiar rugăciunea ne învaţă, dar trebuie şi să lăsăm de la noi, să iertăm pe alţii, să nu ne certăm cu nimeni, să iubim pe toţi, pentru că nu poţi dobândi pacea şi liniştea Duhului fără a fi împăcat şi cu iubire de oameni. Nu poţi avea pe Duhul Sfânt în tine, dacă nu eşti împăcat cu toată lumea şi dacă nu te jertfeşti pentru pacea Duhului, pentru că Duhul este foc de jertfă lăuntrică.

Darul Duhului se dobândeşte, mai ales, prin stăruinţă în Rugăciunea lui Iisus, pentru că spune Sfântul Apostol Pavel, „nimeni nu poate să-L cheme Domn pe Iisus decât în Duhul Sfânt”, iar darurile Duhului au fost revărsate odată cu venirea în lume, cu jertfa şi Învierea Mântuitorului Iisus.

Unii părinţi spun că e bine să asociem rugăciunea lui Iisus cu respiraţia. Exista vreun pericol dacă o spunem mai mult?

Da, este bine. Orice rugăciune este bună, dacă se lipeşte de inimă. Unirea rugăciunii cu respiraţia ajută la strâmtorarea inimii şi, astfel, la lipirea rugăciunii de inimă şi la lărgirea inimii prin rugăciune. Rugăciunea lui Iisus o avem de la Sfântul Apostol Pavel care ne îndeamnă: „Rugaţi-vă neîncetat” şi: „Duhul să nu-l stingeţi”. Tot el spune că rugăciunea trebuie să fie aprinsă, făcută cu duh aprins pentru că astfel trecem peste ispitele vrăjmaşului şi intrăm în împărtăşire deplină cu Duhul Sfânt. Dacă faci cu ascultare rugăciunea şi tot ceea ce faci, nu e niciun pericol. Poate fi repetată cât de mult pentru că Sfântul Apostol Pavel ne îndeamnă să ne rugăm neîncetat. Creştinul s-o zică cât de mult poate, însă cu respiraţia să o facă doar cu un povăţuitor, pentru că îşi poate vătăma sănătatea inimii. Oricum, la lărgirea inimii, după strâmtorarea ei prin rugăciune, nu poate ajunge decât cel povăţuit şi însoţit de un duhovnic.

Care este importanţa citirii Psaltirii pentru creştini?

Sfinţii Părinţi spun că Psaltirea e glasul iubirii Mântuitorului Care se tânguie pentru Biserica Sa. Proorocul David a fost inspirat de Duhul Sfânt, aşa cum dă de înţeles şi Mântuitorul când se referă la el. Probabil David L-a văzut în Duh pe Mântuitorul, stând de a dreapta Tatălui, până ce va pune pe vrăjmaşii Bisericii aşternut picioarelor Sale. De aceea, e importantă citirea Psaltirii, pentru că citind Psalmii luptăm pentru biruinţa Bisericii şi a Împărăţiei lui Dumnezeu în lume. Citind Psaltirea, ne întărim credinţa, pentru că găsim proorociri importante despre Mântuitorul nostru şi despre modul cum trebuie să răbdăm şi să biruim ispitele vieţii.

Este importantă citirea Psaltirii, pentru că ne învaţă rugăciunea scurtă a creştinilor de la începutul creştinismului, numită de Părinţi dintr-un gând sau monologică. Atunci rugăciunea era formată din frânturi de Psalmi: „Nu mă lăsa Doamne Dumnezeul meu, nu te de-părta de la mine, Pentru ce eşti trist, suflete al meu şi pentru ce te tulburi etc. Zicând mereu astfel, primilor creştini li se înfierbânta inima şi se apropiau de Dumnezeu. Şi acum s-ar întâmpla, dacă am citi cu simţire Psaltirea sau am spune Rugăciunea lui Iisus, aşa cum ne-au învăţat Sfântul Grigorie Palama şi alţi Părinţi neptici. Psaltirea goneşte duhurilor necurate. Este bine ca omul să citească cât poate Psaltirea şi cu binecuvântare.

Cum trebuie făcută rugăciunea în unitatea lăuntrică a Duhului Sfânt ca să-i unească pe creştini. Acum se vorbeşte de intrarea în Uniunea Europei şi de alte uniri şi apropieri dintre ortodocşi, catolici şi creştini de alte confesiuni.

Din păcate, tocmai aceasta nu se vrea – o unitate a creştinismului, întemeiată pe rugăciunea săvârşită în Duhul Sfânt, aşa cum au învăţat Sfinţii Părinţi şi cei ce au făcut cele şapte Sinoade Ecumenice şi toţi ceilalţi Părinţi aghioriţi. Aşa cum se practică acum, ecume-nismul nu e deloc bun. Tot timpul se cere ca noi să cedăm, să facem pogorăminte de la credinţă, pentru că ortodocşii sunt mai puţini.

Din câte înţeleg de la vizitatorii din Occident ai Sfântului Munte, în Apus bisericile sunt aproape toate goale şi nu prea cred că noi, ortodocşii, suntem mai puţini la număr ca ei. Apoi, orice unire şi unitate ce nu se face în Adevăr, nu va ţine, va fi sortită pieirii. În această rugăciune simţită trăieşti acest Adevăr, Îl trăieşti, Îl simţi pe Hristos ca Adevăr ce-ţi întăreşte sufletul şi inima. Ortodoxia are Adevărul şi nu are nimic de completat în învăţătura sa, chiar dacă nu reuşeşte să-l împlinească pentru că Adevărul nostru este însuşi Hristos Dumnezeu. Trebuie să ne ţinem Ortodoxia, trebuie să ne ţinem credinţa noastră!

Ce mesaj transmiteţi poporului român?

Să se întoarcă cu toată inima la Dumnezeu prin post şi rugăciune. Fiecare om să se grăbească a-şi mărturisi păcatele la duhovnic. Sunt atâtea nenorociri şi accidente, nu ştii când vei muri. Cu ce vei pleca, cu aceea te va judeca Dumnezeu. Cel mai mare lucru este începutul bun al pocăinţei, ca să nu te prindă moartea în păcate grele, nemărturisit şi nepocăit. Apoi să stăruie în rugăciune unii pentru alţii, pentru ca Dumnezeu să se milostivească şi să dezrobească poporul ortodox de pretutindeni.

Ce vă îngrijorează mai mult şi ce gânduri de viitor aveţi?

Doresc ca toată lumea să-L cunoască şi să-L iubească cu adevărat pe Dumnezeu şi pe aproapele. Dacă vor iubi pe Dumnezeu şi pe aproapele, va fi pace în lume. În viitor, vreau să fac multe lucruri bune, să mă rog mai mult, să mai învăţ şi pe alţii şi aştept ziua când va da Domnul să mă duc dincolo.

La schitul Prodromu aţi cunoscut părinţi îmbunătăţiţi?

Au fost părinţi cu trăire mai înaltă, dar erau ascunşi; ei n-au vrut să dea pe faţă, decât dacă nu s-a mai putut. Toţi care au făcut o faptă bună, au ascuns-o, aşa cum spune Mântuitorul: „să nu ştie stânga ta ce face dreapta ta(Mt. 6, 3). Au fost foarte smeriţi şi foarte ascunşi. Dacă dai o faptă mare pe faţă, nu-ţi mai foloseşte, te-ai socotit ca fariseul care se lăuda cu nevoinţa sa. Doar Dumnezeu trebuie să ştie. Mulţi părinţi şi-au ascuns faptele bune, nu le-au dat pe faţă.

Ne puteţi da câteva exemple din viaţa lor?

Ce am auzit şi eu de la alţii. La un călugăr Ianis, care vieţuieşte aproape de schitul Prodromu, a venit un prieten şi i-a povestit o întâmplare de acum 10 ani. Acela locuia la Katounakia, unde sunt chilii cu călugări, şi a avut odată nişte mireni la lucru. Acelora le-a dat mâncare pustnicească din care mânca el. Au fost nemulţumiţi şi au cerut o mâncare mai consistentă, deoarece lucrau greu la construcţii. În vremurile dinainte, pe acolo veneau piraţii pe la călugări, le luau tot, le dădeau foc la case, îi băteau de rămâneau nenorociţi sau îi omorau.

În această situaţie, li s-a dat voie să aibă o armă ca să se apere. El s-a dus într-o noapte să vâneze un porc şi să-l aducă ca să-l gătească de mâncare. S-a pus la pândă în pădure. Avea legată de armă o lanternă, ca să vadă ce animale trec. A auzit la un moment dat foşnind ceva în tufe, venind către el; a aprins lanterna şi a văzut venind spre el un pustnic de pe vremuri; acela a zâmbit, a făcut o plecăciune şi s-a dus mai departe. A avut o tresărire în inima lui, a lăsat arma jos şi nu mai avea pace. A venit la prietenul său şi i-a spus ce a păţit. Deci sunt pustnici neştiuţi de nimeni, ci numai de Dumnezeu. Sunt încă pustnici, pe care Dumnezeu îi ţine şi ei nu doresc să-i vadă cineva. Treci pe lângă ei şi nu-i poţi vedea.

L-aţi cunoscut pe părintele Paisie Olaru?avva Cleopa & avva Julian-Cucuvino-Provata 1977

A fost duhovnicul meu la mănăstirea Sihăstria. Era un călugăr smerit, cu trăire duhovnicească, care s-a ascuns şi nu şi-a dat pe faţă toate darurile. Părintele Cleopa, care era de doi ani stareţ la Sihăstria, m-a primit în anul 1946 la mănăstire, unde era o aleasă viaţă duhovnicească.

Cum vă simţiţi în Sfântul Munte, departe de ţară?

Nu-s departe de ţară, căci Muntele Athos este pământul făgăduinţei pentru toţi cei care-L iubesc pe Dumnezeu şi pe Maica Sa. Suntem aici mai mulţi români, facem slujbele în limba noastră, trăim viaţă de obşte şi nu simţim înstrăinarea şi dorul de ţară. Nu mă gândesc că sunt departe de ţară, ci aştept ziua când mă voi duce dincolo.

1 Filocalia VIII, Cele 100 de capete ale lui Calist şi Ignatie, cap. 92, Bucureşti,1979, p. 211.

Sursa: George Căbaş, Părinţi contemporani din Sfântul Munte Athos, Ediţia a doua, îmbogăţită, Editura Anastasis, 2014

Mulţumim d-lui George Cabas pentru îngăduinţa de a posta interviurile sale cu părinţi aghioriţi (culese între anii 1996-2008) pe blogul nostru.
Se va prelua cu precizarea sursei –
Blogul Sfântul Munte Athos

Foto (sus) – credit George Crasnean
Foto (alb-negru): Părinţii Iulian Lazăr şi Cleopa Ilie la Chilia Provata (Cucuvino), 1977

schitul-prodromu

Despre iubire, milă şi milostenie, Gheronda Efrem Filotheitul

geron_efraim_filotheitis

✦ Sfântul Apostol Ioan, ucenicul iubit al lui Hristos, a luat dragostea lui Hristos şi a vorbit despre dragoste. A împărţit dragostea, a răspândit-o în lume şi lumea s-a îmbogăţit prin cunoaşterea iubirii lui Dumnezeu. Ne spune: “Iubiţilor, să ne iubim unii pe alţii, pentru că dragostea este de la Dumnezeu şi oricine iubeşte este născut de Dumnezeu şi cunoaşte pe Dumnezeu. Cel ce nu iubeşte n-a cunoscut pe Dumnezeu pentru că Dumnezeu este iubire“.

✦ Când dragostea există între oameni, îi uneşte, le uneşte inimile. Vrei să vezi dacă-L iubeşti pe Dumnezeu? Vezi asta din cât îl iubeşti pe fratele tău. Dragostea adevărată se vede când aproapele tău nu se poartă bine cu tine, când te învinuieşte. Atunci se dovedeşte cât îl iubeşti tu pe acest om.

✦ Dumnezeu, pe omul care pleacă de lângă El şi trăieşte departe, în păcat, îl vizitează în diferite feluri, ca să-l aducă aproape de El şi să-l miluiască. Dacă nu facem şi noi la fel, nu avem dragoste în sufletul nostru, nu suntem ai lui Dumnezeu.

✦ Omul care iubeşte nu suferă. Suferă acela care urăşte, care simte răutate, care este întunecat de rele, care este cuprins de invidie şi gelozie. Răutatea este apăsătoare, dragostea şi virtutea sunt uşoare. Dragostea lui Dumnezeu este odihnă duhovnicească.

✦ Să ne rugăm la Dumnezeul iubirii să intre în noi, să-L simţim şi, când Îl simţim pe Dumnezeu, ne vom dărui şi noi fratelui nostru… Pentru a ne izbăvi de datoria păcatelor noastre trebuie să ne dăruim aproapelui nostru…

✦ Omul creştin trebuie să măsoare, să cântărească iubirea lui Dumnezeu şi să ia poziţia cuvenită. Răspunsul omului la iubirea lui Dumnezeu este să-L mulţumească pe Dumnezeu. Dumnezeu este mulţumit când omul face voia Lui, adică atunci când împlineşte poruncile Lui. Porunca dragostei şi porunca smereniei. Când omul are smerenie şi dragoste rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu în el.

✦ Smerenia şi iubirea lui Hristos trebuie să ne cutremure şi să ne înveţe. Dacă Dumnezeu cel fără de păcat S-a smerit într-atât, din iubire pentru noi, încât a murit pe cruce, noi, care suntem din fire umili, oameni de lut, cât ar trebui să ne smerim şi să urmăm exemplul Lui mântuitor?

✦ Iubirea către Dumnezeu şi către aproapele sunt cele două mari virtuţi pe care se sprijină tot edificiul duhovnicesc. Dacă lipsesc aceste două mari virtuţi, toate celelalte nu au nici un fundament.

✦ Când harul lui Dumnezeu aprinde inima, omul duhovnicesc simte dragoste nesfârşită pentru fratele său. Simte înlăuntrul său că îi îmbrăţişează pe toţi, şi fraţi, şi prieteni, şi duşmani, şi toată zidirea neînsufleţită.

✦ Dragostea cere efort la început, dar pe urmă dă multă odihnă… Când un om are îndelungă răbdare şi bunătate, acestea arată că are iubire în el. Iar când nu are îndelungă răbdare, milă şi bunătate, este lipsit de dragoste, lipsit de Dumnezeu. Sfântul Cosma Etolianul ne spune: “Am văzut două iubiri care mântuiesc şi acestea sunt iubirea către Dumnezeu şi iubirea către aproapele“.
Ce ne cere Dumnezeu? Să-L iubim cu toată inima, puterea şi fiinţa noastră; să-l iubim pe aproapele nostru ca pe noi înşine. Să ne schimbăm purtarea şi Acela ni se dăruieşte nouă, ne deschide raiul. Şi totuşi nu facem asta, şi ne chinuim.

✦ De aceea noi, creştinii, prin iluminarea lui Dumnezeu, putem multe. Putem face multă milostenie şi îndeosebi milostenie sufletească, care are o valoare uriaşă. Trebuie să începem toţi o nouă cruciadă de milostenie pentru aproapele nostru. Să-l ajutăm pe aproapele nostru nu atât pe plan economic, cât duhovnicesc.

chrismon

✦ Milostenia se răsplăteşte în această lume, iar în cealaltă ni se dă înapoi însutită. Să ne îngrijim mereu de săraci şi să-i ajutăm, căci ei mijlocesc pentru noi la Dumnezeu. Milostenia are mare putere. Suntem datori să facem mai întâi milostenie sufletească, să arătăm iubire către oameni, şi apoi, cu sinceritate, dragoste şi discernământ, să-i ajutăm pe ei.

✦ Oamenii lui Dumnezeu trebuie să aibă dragoste. Dragostea are limbajul ei, limbajul lui Hristos, şi cine îl are pe acesta este bine călăuzit în lucrările lui.

✦ Milostenia formală nu are mare însemnătate. Însemnătate are când mila conţine în ea dragoste şi, mişcată de această dragoste, îl miluieşte pe sărac.

✦ Domnul nu dă importanţă lucrului mult sau puţin, ci intenţiei pentru milostivire, şi pe aceasta o preamăreşte.

✦ Milostenia noastră trebuie să izvorască din iubirea de oameni, care au nevoie nu numai de lucruri materiale, ci şi de ajutor sufletesc. Să-i ajutăm şi duhovniceşte. Când îi dăm curaj şi putere unui om deznădăjduit să continue lupta sa, greaua lui încercare, şi în felul acesta îl scăpăm de primejdia unei catastrofe, această milostenie este foarte mare. De aceea orice oferim aproapelui nostru să izvorască din inima noastră şi să nu fie o faptă formală. Să cunoaştem bine că răsplata milosteniei noastre, de la Însuşi Dumnezeu, este însutită. Dăruieşti ceva şi Dumnezeu îţi dă de o sută de ori mai mult. Orice dăruim săracilor ni se va da înmulţit în ceruri; şi, când sufletul o să plece din această viaţă, îşi va ridica răsplata milosteniei lui.

✦ Noi suntem ţinuţi în viaţă de mila lui Dumnezeu. Zi şi noapte cerem milă şi iertare. Le vom primi atunci când şi noi le vom înfăptui la rândul nostru.

✦ Milostenia urcă până la tronul lui Dumnezeu. Face să coboare mila lui Dumnezeu la om. Milă face, milă găseşte. Iubire răspândeşte, iubire primeşte.

✦ La a Doua Venire, Hristos va preamări şi va osândi. Îi va preamări pe cei de-a dreapta, deoarece au arătat iubire şi milostenie celor înfometaţi şi însetaţi, străinilor, bolnavilor şi întemniţaţilor, şi îi va osândi pe cei de-a stânga, pentru că nu au avut aceste virtuţi.Să cerem aşadar de la Dumnezeu să ne dea duh de iubire, căci cel care are iubire ştie cum să miluiască.

✦ Noi toţi să-i miluim pe semenii noştri şi îndeosebi pe cei care sunt îndepărtaţi de Dumnezeu… Nimic în lume nu poate sta în faţa valorii şi mântuirii unui suflet. Să ne străduim să-i miluim pe oamenii care sunt săraci la suflet, şi răsplata noastră va fi foarte mare înaintea lui Dumnezeu. Să-l ajutăm pe aproapele nostru cât putem, pe plan material şi duhovnicesc.

✦ Durerea preschimbă sufletul omului, îl face sensibil, şi astfel primeşte să asculte cuvântul lui Dumnezeu. Aşadar când durerea face pregătirea şi se apropie de un om al lui Dumnezeu, ajută la mântuirea lui…

✦ Milostenia nu constă doar în cele materiale, ci mai mult în cele duhovniceşti. V-aţi gândit vreodată să vă rugaţi pentru sufletele care sunt în aşteptarea osândei lui Dumnezeu? Pentru acele suflete cine se va ruga? Aici este marea milostenie. Această milostenie este cea mai mare pe care o poate înfăptui creştinul.

✦ Hristos a murit pe cruce pentru fiecare suflet şi cere pricină ca să-i miluiască pe aceşti oameni. Dumnezeiasca dreptate caută să găsească pricină pentru scăparea omului de la osândă. Iar noi, oamenii, întunecaţi de păcat, de neştiinţă, nu dăm nici un motiv pentru care iubirea lui Hristos să miluiască aceste suflete.

✦ Dumnezeu iubeşte milostenia din sufletul omului mai mult decât orice altă virtute. Milostenie faci? Milostenie vei găsi. Deoarece nu avem iubire, nu avem milostenie în suflet. Să cerem de la Dumnezeu să ne dea iluminarea, harul şi puterea. Să ne dea harul milosteniei, ca să miluim acele suflete care sunt în cealaltă lume. Şi dacă noi nu le vom uita, nici pe noi nu ne va uita Hristos…

✦ Când cineva dăruieşte celuilalt din puţinul lui, asta are valoare. Cei doi bănuţi ai văduvei au fost lăudaţi, nu cei mulţi pe care i-au dat alţii. Şi dacă din puţinul nostru dăruim celuilalt, Dumnezeu este drept, odihna şi bucuria acelor suflete ne vor aduce nouă folos. Aceia îşi află odihnă, noi primim răsplată.

Sursa: “Despre credinţă şi mântuire”, Părintele Efrem Athonitul, Editura Bunavestire, Galaţi, 2003

Notă: Cuviosul Efrem (Filotheitul) din Arizona (n. 1927) este unul dintre cei mai renumiți părinți ortodocși contemporani, singurul ucenic de chilie al lui Gheron Iosif Isihastul (+ 1959) pe care-l mai avem în viață, lângă care s-a nevoit timp de 12 ani, ctitor a 17 mănăstiri ortodoxe în America de Nord.

Sfaturi pentru soţi, Starețul Efrem Vatopedinul

efraimArhimandritul Efrem, stareţul Sfintei Mănăstiri Vatopedi, Muntele Athos

ARHIM. EFREM: Soţii ortodocşi trebuie să fie conştienţi de faptul că amândoi se împărtăşesc de păcat şi de greşeli. Trebuie însă ca la baza familiei să fie o comuniune în Hristos prin taina Bisericii – este foarte important! „Ceea ce Dumnezeu a unit omul să nu despartă”. Nu cred că este posibilă vreo căsătorie fără acordul lui Dumnezeu. Dacă Dumnezeu nu doreşte unirea a doi tineri, căsătoria nu are loc: ori moare vreunul dintre logodnici, ori se despart, ori rămân necăsătoriţi şi astfel nu se mai ajunge la taina căsătoriei. Dacă se ajunge însă la căsătorie înseamnă că aceasta este acceptată de Dumnezeu – fie că unirea este bine-plăcută Lui, fie că este doar acceptată. De aceea, conştienţi de aceasta, soţii trebuie să se tolereze, să fie îngăduitori unul cu celălalt. Iar seara trebuie să discute despre întâmplările din timpul zilei, dând fiecare explicaţii pentru a nu exista neînţelegeri.

Soţul trebuie neapărat să dovedească în mod practic soţiei că o iubeşte. Firea femeii este atât de slabă, încât îndată ce vede că soţul arată o oarecare amabilitate unei alte femei, fie colegă de serviciu, fie prietenă, în sufletul ei se aprinde invidia. Nu pentru că ar fi o pornire pătimaşă ci, din pricina dragostei ce i-o poartă soţului, doreşte ca acesta să-i aparţină în întregime. Mai mult, femeia devine invidioasă chiar dacă soţul arată dragoste mamei lui. Dacă îi spui: „Bine, dar este mama lui care l-a născut, l-a crescut, i-a fost alături atâţia anii” ea răspunde: „Da, dar o iubeşte pe ea mai mult decât pe mine!”. Toate femeile asta răspund. De aceea soţul trebuie, prin tandreţe, să găsească „butonul” de îmblânzire a soţiei. Noi, monahii, prin modul nostru de viaţă nu avem experienţa femeilor, însă epitrahilul sfintei spovedanii ne-a dezvăluit foarte multe taine din sufletul femeii. Un alt lucru pe care îl constatăm este acela că femeia, după naşterea primului copil, nu mai doreşte atât rolul sexual al soţului, cât tandreţea şi afectivitatea acestuia. De aceea soţul trebuie să cunoască acest lucru şi să fie tandru cu soţia sa.

Niciodată nu trebuie ca soţul să-i facă observaţie soţiei în prezenţa altora, pentru că de multe ori, din egoism, soţii îşi mustră soţiile mai ales în prezenţa propriilor rude.

Sau, dacă soţia dă telefon soţului la serviciu, acesta să nu-i răspundă răstit: „Lasă-mă, n-am timp acum!”, vorbindu-i cu asprime. Ci să-i spună: „Iubito, am treabă acum, însă te voi suna eu puţin mai târziu”. Soţia trebuie să ştie întotdeauna că soţul o iubeşte şi se gândeşte la ea în orice clipă, trebuie să simtă că în inima lui ea este pe primul loc. Când soţia va înţelege şi se va convinge că soţul o iubeşte, atunci devine de bunăvoie aşternut picioarelor lui, gata de orice jertfă.

Soţia, de multe ori, are faţă de soţ un comportament copilăros. De multe ori face mofturi şi nazuri de copil mic. Tu, ca soţ, trebuie să te cobori „la mintea ei”, să nu-i dispreţuieşti cererile, să încerci să i le satisfaci şi astfel să aduci echilibrul în familie, deoarece în familie toată atenţia trebuie îndreptată către mădularul cel slab (firav, neputincios, n.n.) care este femeia.

Dacă femeia nu simte tandreţea soţului, golul din inima ei nu va fi umplut nici de dragostea părinţilor, nici a propriilor copii. Atât de mare e taina căsătoriei, încât golul creat în inima femeii de lipsa afectivităţii soţului nu poate fi umplut nici măcar de dragostea propriilor copii! Soţiei nu trebuie să-i ascundeţi nimic, pentru că va veni vremea când veţi fi descoperiţi. Să-i spuneţi totul şi să vă consultaţi cu ea în toate. Nu e bine ca soţia să afle cele ascunse ale voastre de la rude, de la colegi, ori de la prieteni. Să ştiţi că firea femeiască este pururea bănuitoare, suspicioasă. Tot timpul se îndoieşte şi se întreabă: „Oare mă iubeşte soţul?” Iar dacă va găsi motive de suspiciune, devine fiară. De aceea, trebuie să ştiţi că singurul lucru care o poate cuceri şi poate uni familia este tandreţea. Soţul ideal nu o strigă pe soţie pe nume. După căsătorie, adevăratul nume al soţiei trebuie să fie doar „iubito”. Atunci cei doi vor fi cu adevărat trup şi suflet.

Dacă îţi greşeşte cu ceva soţia, nu-i răspunde pe loc, atunci când eşti dominat de mânie, ci seara, în dormitor când veţi fi singuri, să-i spui cu blândeţe: „Ştii, iubito, azi m-ai întristat cu cutare lucru”. Iar dacă îi arăţi blândeţe îi va pare rău, va plânge şi îşi va cere iertare.

Dacă soţul pleacă undeva şi „uită” să-i spună soţiei, iar aceasta află de la colegii de serviciu, de exemplu, atât de mare este rana sufletească pricinuită de faptul că nu este ea prima căreia soţul să-i spună despre acest lucru, încât cu greu îşi revine. Este nevoie, deci, de multă atenţie. Dacă soţia va înţelege că soţul îi este alături, atunci este capabilă de orice jertfă. Firea feminină are nevoie de cea a bărbatului. Vedeţi, chiar şi la mănăstirile de maici, dacă nu există un duhovnic bun, singure nu pot spori. Întotdeauna firea femeiască are nevoie de sprijinul firii bărbăteşti.

Aşadar, pe cât puteţi, trebuie să vă rugaţi împreună acasă. Rugăciunea făcută în comun uneşte familia. Dacă puteţi, dimineaţa rugaţi-vă împreună, iar seara faceţi împreună Pavecerniţa.

E bine ca soţii să se spovedească la acelaşi duhovnic şi să se împărtăşească la aceeaşi Sfântă Liturghie, să meargă amândoi la aceeaşi biserică. Acesta este un lucru care îi uneşte foarte mult.

A venit recent un tânăr la Vatopedi şi mi-a spus: „Cunosc o fată şi în curând ne vom căsători”. ÎI întreb: „Vă înţelegeţi bine?”. „Gheronda, ne înţelegem foarte bine în toate”, îmi zice. „Este credincioasă, merge la biserică, e ortodoxă?”. „Gheronda, să ştii că e singura chestiune pe care n-am discutat-o!”. „Măi băiete – i-am zis atunci – acesta era primul lucru pe care trebuia să-l puneţi în discuţie. Dacă nu vă identificaţi în lucrurile duhovniceşti, în credinţă, atunci căsătoria voastră e de pe acum destrămată”. Nu se poate altfel. Temelia căsătoriei este împreuna păşire pe drumul credinţei. Altfel toate sunt în zadar. La Vatopedi este un monah care a fost căsătorit, dar nu mergea la biserică nici el, nici soţia. Odată însă ne-a vizitat şi, cercetându-l harul Duhului Sfânt, s-a schimbat şi a început să se spovedească şi să frecventeze biserica. Soţia însă era împotrivă. Intr-o bună zi i-a zis: „Nu vreau să mergi la biserică! Să pleci de la mine!”. Erau căsătoriţi de trei ani. Din fericire nu aveau copii, aşa încât el şi-a luat bagajul şi a venit la mănăstire. Vreau deci să spun că pentru o căsătorie reuşită, pentru o familie unită, o condiţie de bază este această împreună-păşire în viaţa duhovnicească.

ÎNTREBARE: La conferinţă aţi spus că ascultarea monahilor este diferită de cea a mirenilor; atunci noi cum să aflăm calea cea dreaptă dacă nu facem ascultare de duhovnic?

A. E.: Desigur, un mirean nu face ascultare cum trebuie să facă un călugăr faţă de stareţ, însă pe cât puteţi, să ascultaţi de duhovnic.

Esenţa este aceasta: dacă un mirean doreşte să facă ascultare de duhovnic aşa cum ar face un monah faţă de stareţ, poate s-o facă, mai ales dacă el însuşi doreşte. Însă duhovnicul nu trebuie să ceară astfel de ascultare de la cei care i se spovedesc. Deci dacă cineva vrea să ne ceară sfatul în orice, noi ca duhovnici îl dăm cu bucurie, însă nu este corect ca duhovnicul să considere că mireanul păcătuieşte dacă nu-i cere sfatul. Păcătuieşte doar monahul care nu-l întreabă pe stareţ.

Î: Vreau să vă întreb dacă un mirean care se mai tulbură la serviciu se poate împărtăşi (cu aceeaşi spovedanie) la sărbători apropiate!

A.E.: Trebuie să-ţi consulţi duhovnicul. Depinde dacă el te dezleagă la împărtăşanie, depinde de starea ta lăuntrică, de păcatele pe care le-ai făcut. Toate acestea le va judeca duhovnicul şi el îţi va răspunde.
Din păcate acum trebuie să plecăm. Maica Domnului fie cu voi toţi!

Sursa: „Mărturie athonită în România”, lucrare editată de Sfânta Mănăstire Vatopedi, 2004.

Se va prelua cu precizarea sursei Blogul Sfântul Munte Athos

[P] Pelerinaje la Muntele Athos