Arhive blog

Părintele Macarie Simonopetritul: De ce ortodocşii sunt singurii creştini care mai ţin Postul Mare – şapte săptămâni?

Perioada Postului Mare s-a con­stituit în exclusivitate în funcţie de postul pregătitor în vederea Paştelui. Acesta a rămas elementul esenţial al convertirii şi al efortului ascetic în­treprins în timpul celor 40 de zile, de aceea canoanele sinoadelor îl fac obligatoriu pentru toţi. Ulterior s-a adăugat o serie de alte prescripţii disciplinare impuse de atmosfera de doliu şi penitenţă legată de această perioadă, ca, de pildă, interdicţia de a se celebra Liturghia euharistică, sărbătorile sfinţilor, căsătoriile, aniversările, botezurile şi hiroto­nia, proscrierea relaţiilor sexuale şi a băilor iar, pentru monahi, in­terdicţia de a ieşi din mănăstirea lor în tot Postul Mare, „pentru ca stăruinţa lor în rugăciune să nu se risipească”. Dar toate aceste legi nu sunt în fond decât consecinţe naturale ale ţinerii postului care exclude orice solemni­tăţi exterioare pentru a concentra forţele creştinilor asupra lor înşişi.

Postul a dobândit o asemenea importanţă încât termenul nisteía în­seamnă atât postul ca exerciţiu ascetic de stăpânire a pântecelui, cât şi perioada Postului Mare, numită ea însăşi „dumnezeiasca vreme a înfrânării” sau „fericita vreme a postului”.

Căderea, neținere a postului

Prima poruncă dată lui Adam în rai a fost aceea de „a păzi postul”, adică de a-şi stăpâni pofta nemâncând din pomul cunoştinţei binelui şi răului. La sugestia şarpelui şi la îndemnul Evei, el a încălcat singura limită care i-a fost impusă de Dumnezeu devenind victima lăcomiei. A fost atunci izgonit din rai de amărăciunea aceluiaşi fruct care nu-i era necesar şi de care abuzase: „Lăpădat a fost Adam din raiul desfătării prin mâncarea cea ama­ră, nepăzind prin neînfrânare porunca Stăpânului şi a fost osândit să lucreze pământul din care a fost luat şi cu multe sudori să-şi mănânce pâinea sa” .

Dacă Adam ar fi postit şi Eva ar fi rezistat lăcomiei, ei n-ar fi fost iz­goniţi din rai şi moartea n-ar fi intrat în lume. Acum însă, aşezat la poarta raiului, el se căieşte, dar prea târziu, pentru a nu fi postit la timp.

„Vestirea postului să o primim cu bucurie, că de l-ar fi păzit stră­moşul, n-ar fi suferit căderea din Eden. Că frumos era la vedere, dar nu la mâncare, rodul care m-a omorât. Să nu ne lăsăm furaţi de cele văzute, nici să se îndulcească gâtlejul nostru cu bucate scum­pe, care după mâncarea lor sunt fără de cinste. Să fugim de neînfrânare [akrateía] şi să nu ne supunem patimilor care vin din satu­rare”.

Postul, întoarcere în rai

Pentru că lăcomia ne-a făcut să ieşim din rai, antidotul ei, postul, ne va face că revenim în el.

„Surghiunit a fost Adam scos din rai pentru neascultare [parakoí], şi a fost lepădat de la desfătare, amăgit fiind de vorbele femeii, şi gol a şezut în preajma locului, tânguindu-se şi zicând: Vai mie! Deci să ne sârguim toţi să primim vremea postului ascultând [ypakoúontes] de predaniile Evangheliei; ca printr-însele să ne fa­cem plăcuţi lui Hristos şi să dobândim iarăşi sălăşluirea raiului”.

Postul este o „nimicire a morţii” care a fost consecinţa păcatului. Omul care posteşte scapă, desigur într-un mod încă relativ, legilor lumii căzute. El rupe cercul infernal al dialecticii poftei şi plăcerii, al foamei şi saturării, îndreptându-şi dorinţa spre contemplarea realităţilor cereşti. Aşa cum fecioria e o imagine a vieţii îngereşti şi o restaurare a nevino­văţiei şi nepătimirii lui Adam, tot aşa postul îl face pe om asemenea făpturilor trupeşti, e icoana modului vieţii paradisiace şi anticiparea vieţii veşnice în care aleşii vor fi adevăraţi „îngeri” în trup, puterea dorinţei lor fiind în întregime convertită dinspre trup spre duh.

Postul ortodox e profund marcat de această atmosferă eshatologică (a aşteptării sfârşitului). El rămâne, desigur, un mijloc pentru a dobândi virtutea, dar instrumentul e deja el însuşi îndumnezeit. Este, am putea spune, deja scopul său. De exemplu, regulile care interzic mâncarea de carne în timpul Postului Mare vizează, desigur, slăbirea trupului, dar, păzindu-le, credinciosul adoptă şi un nou mod de existenţă (trópos ypárxeos): el restaurează în sine însuşi, aici şi acum, starea lui Adam care, înainte de cădere, era vegetarian şi anticipează modul vieţii viitoare unde, potrivit Sfântului Teodor Studitul, aleşii nu vor mai fi aserviţi nevoilor trupului.

Postul, restaurarea firii

Postul este „o silă făcută firii”, dar o violenţă necesară pentru ca ra­ţiunea să-şi regăsească hegemonia naturală asupra pântecelui şi părţii iraţionale a sufletului. în timp ce hrana naşte patimile, postul e „maica virtuţilor” şi a tuturor lucrurilor bune. El este „calea împărătească a curăţirii”, păzitorul curăţiei şi „maica nepătimirii”. E asemenea unei săbii ce retează de la inimă tot răul, domoleşte patimile ca pe leii pe care i-a îmblânzit prorocul Daniel datorită înfrânării sale; alungând demonii, el ne face să scăpăm de focul iadului, ne asigură ocrotirea în­gerilor şi ne face viu sufletul omorât de patimi.

„Postul, maica curăţiei, osândirea păcatului, osândirea pocăinţei, vieţuirea îngerilor şi mântuirea oamenilor…”.

În timpul Postului Mare, postul supune trupul lucrării proprii a sufle­tului: „slujnica nu mai dă porunci reginei, ci se întoarce în sfârşit la locul ei”. Această restabilire a armoniei în compusul uman are repercusiuni cosmice şi chiar sociale pe care Părinţii au ştiut să le dezvolte. Postul, ne asigură ei, dă familiei echilibrul ei: prin el tinerii şi bătrânii rămân la lo­cul lor şi-şi cultivă fiecare virtutea proprie; tot prin el statul se menţine în bună ordine, iar cetatea în linişte. Datorită relaţiei de simpatie a trupu­lui uman — veritabil microcosmos — cu ansamblul lumii sensibile al cărei centru e omul, se înţelege că şi cosmosul profită de curăţirea omului şi că văzduhul însuşi devine oarecum mai pur în timpul Postului Mare.

Post şi pocăinţă

Desigur, postul rămâne auxiliarul privilegiat şi chiar indispensabil al pocăinţei. Fără post, adică fără participarea trupului la efortul convertirii şi întoarcerii lăuntrice întreprinse în timpul celor 40 de zile, metanoia ar rămâne zadarnică. „Postul — spune Sfântul Vasile cel Mare — e înce­putul [archí] pocăinţei”. De altfel, în cateheza imnologică a Triodului, troparele care laudă în exclusivitate postul sunt rare, cel mai adesea ele îl asociază cu metanoia sau cu ansamblul virtuţilor dezvoltate în această perioadă.

„Trezeşte-te, priveghează, suspină, lăcrimează prin post; leapădă toată povara păcatului, suflete; ca prin pocăinţă fierbinte să scapi de foc şi cu plângere pentru patimi să rupi haina de jale, luând veşmântul cel dumnezeiesc”   .

Post şi sinergie (împreună lucrare om-Dumnezeu)

Mai limpede încă decât celelalte virtuţi studiate până aici, postul se înscrie într-o mişcare de sinergie: mortificarea şi supunerea trupului nu depinde decât de noi, dar această dăruire voluntară ne asigură o com­pensaţie spirituală de altfel incomparabil superioară efortului ascetic pe care-l oferim.

„Dacă am păcătuit, vom posti pentru că am păcătuit. Dacă n-am păcătuit, vom posti ca să nu păcătuim. Să dăm ceea ce avem: pos­tul, şi vom primi ceea ce nu avem: nepătimirea”.

Asceza ortodoxă nu cunoaşte mortificarea pentru ea însăşi. Fiindcă postul deschide direct spre contemplaţie, aceasta trebuie să fie singurul său scop.

Post şi contemplaţie

Un principiu general al spiritualităţii ortodoxe atât în ce priveşte fe­cioria, cât şi în ce priveşte postul, e acela că unei restricţii a trupului tre­buie să-i corespundă neapărat o contemplaţie proporţională. Dacă postul e unit cu o credinţă dreaptă şi păzit cum se cuvine unui creştin (nu cum îl practică fariseii), el va duce cu siguranţă mintea pe culmile contempla­ţiei. Aşa cum scrie Sfântul Ioan Scărarul, „postul e curăţia rugăciunii, luminarea sufletului, paza minţii, înmuierea învârtoşării, uşa străpunge­rii, (…) începutul isihiei, (…) călăuza spre nepătimire, iertarea păcatelor, uşa şi desfătarea raiului”.

Trupul uşurat al postitorului îl face să meargă cu pas sprinten spre cer şi chiar să zboare spre îndumnezeire pe „aripile virtuţilor dumnezeieşti

„Vino, suflete, uşurat prin virtuţile postirii şi te înalţă prin aripi din răutatea cea râvnitoare spre cele de jos; şi desfătează-te în contem­plaţiile cele prealuminoase ce pricinuiesc desfătarea virtuţilor, făcându-te şi tu prin credinţă cu chip dumnezeiesc.

Postul, ospăţ mistic

În mod sugestiv, autorii noştri compară adeseori postul cu un veritabil banchet tainic, în care sufletul se ospătează cu hrană duhovnicească. Postul Mare e „un post luminos” în cursul căruia ne desfătăm de „roa­dele faptelor virtuţii” pe care le-a cultivat şi recoltat postul. Gazda care cheamă pe toţi credincioşii la acest ospăţ şi îi hrăneşte din belşug cu contemplaţii e Duhul Sfânt. Străpungerea inimii e băutura ce se revarsă în valuri printre lacrimi în cupele invitaţilor la acest banchet de patruzeci de zile:

„Dumnezeiesc pahar de străpungere [kratíras katanýxeos] umplând acum harul postului în chip lămurit, cheamă pe toţi credincioşii strigând cu veselie: Veniţi de vă desfătaţi, lepădând beţia patimi­lor, ca să vă învredniciţi de mângâierea ce va să vină!”.

Pentru Sfântul Simeon Noul Teolog, acest ospăţ duhovnicesc cu dife­rite feluri de mâncare e alcătuit din citirile, cântările şi slujbele lungi ale Postului Mare, în timpul cărora sufletul se satură şi prăznuieşte sobru întărindu-şi chiar şi trupul în virtutea strânsei sale uniri cu el”.

Această hrană duhovnicească din care ne saturăm paradoxal cu atât mai mult cu cât lipsim trupul de hrana materială e identică cu cea de care se bucura Adam în rai:

„Dăruieşte-mi şi mie, Cuvinte, desfătarea postirii, precum lui Adam raiul odinioară, şi a gusta din toate poruncile Tale, Dumnezeul nostru, şi a mă feri pururea de rodul păcatului, pe care l-ai oprit, ca să ajung şi eu cu bucurie la patima Ta cea de pe Crucea purtătoare de viaţa

De abia început Postul Mare, şi raiul e deja restaurat de post şi de virtuţi pentru cei ce înaintează în ele cu râvnă. Adevăraţii asceţi gustă dinainte în tot timpul celor 40 de zile din roadele duhovniceşti ce nu vor fi oferite din plin decât în ziua Paştelui, când postul trupesc va fi între­rupt de Cuminecătura cu Trupul lui Hristos Cel înviat. Chiar şi atunci nimeni nu se va lumina cu adevărat decât în măsura în care va fi partici­pat deja la acest ospăţ în timpul Postului Mare într-o modalitate specifi­că: postul. Postul, ca şi celelalte virtuţi, are pentru imnografii bizantini un caracter pascal şi chiar „sacramental” extrem de marcat. Utilizarea de imagini antinomice ca aceea a Postului-ospăţ nu are doar un scop reto­ric, ci exprimă în fond paradoxul-cheie al spiritualităţii creştine care îi cere credinciosului să dezvolte prin voinţă harul pe care-l poartă deja întreg în el însuşi de la luminarea baptismală. Diferitele etape ale acestui progres manifestă fiecare scopul ultim: învierea, privită însă din punctul de vedere care le este propriu. Postul revelează şi el tensiunea fundamen­tală a eshatologiei creştine între „deja” (mântuirea realizată şi prezentă) şi „nu încă” (aşteptarea desăvârşirii sale în îndumnezeirea personală şi/sau a Doua Venire a lui Hristos).

Modele scripturistice

Această ştiinţă a postului nu este recentă, credincioşii fiind iniţiaţi în el încă de povăţuitorii din Vechiul Testament. Exemplul cel mai dezvoltat de imnografi e cel al lui Moise care s-a depărtat de popor şi a postit timp de patruzeci de zile pentru a putea primi teofania de pe Sinai şi Legea Iui Dumnezeu. La fel, fiecare credincios trebuie să se retragă în sine în­suşi şi să postească timp de patruzeci de zile pentru a se învrednici să „vadă pe Dumnezeu”, să contemple divinitatea lui Hristos în momentul teofaniei Patimii-înviere pentru a primi şi el, duhovniceşte, legea Iubi­rii gravată pe tablele de carne ale inimii.

„Cu postul apropiindu-ne şi noi de muntele rugăciunilor să vedem cu inimă curată pe Dumnezeu, tablele poruncilor primindu-le înă­untru ca Moise strălucind pe fata noastră de slava dragostei Lui”.

Prin post monahul face „urcuşuri în inima sa” şi urcă „muntele faptelor bune”, pentru a intra în „întunericul contemplaţiei” şi a auzi aici cuvinte de pace şi lumină, fiind îndumnezeit de frumuseţea lui Hristos. Postul Mare se aseamănă muntelui Sinaiului pe care l-a urcat Moise ca om, pe care a rămas timp de patruzeci de zile şi de unde s-a coborât îndumnezeit şi iradiind slava dumnezeiască. Procesul de si­nergie e atunci reprezentat sub forma complementarităţii dintre o mişcare ascendentă (omul) şi o mişcare descendentă (Dumnezeu).

Agent al contemplaţiei, postul a fost iniţiator şi al altor teofanii şi mi­nuni ale Vechiului Legământ. Graţie postului, aceraşi Moise a făcut ca poporul lui Israel să treacă Marea Roşie şi s-a învrednicit de teofania Rugului aprins. Graţie stăpânirii patimilor lor şi postului, Enoh a fost mutat la cer şi n-a cunoscut moartea, Iacob a moştenit dreptul de întâi-născut, Iosif a scăpat de desfrânare, Iosua a putut intra în pămânţul făgăduinţei şi sfinţi poporul, Ana cea stearpă a dat naştere lui Samuel, Samson a biruit leul, Ghedeon a biruit asupra vrăjmaşilor săi cu numai trei sute de oameni, iar David a dobândit împărăţia.

Cei ce imită exemplul prorocului Ilie se vor învrednici ca şi el de ve­derea lui Dumnezeu într-o adiere de vânt subţire după o cale de patruzeci de zile în pustie. Prin post acesta a înviat pe fiul văduvei, a poruncit stihiilor naturii şi a făcut să cadă ploaie din cer; tot aşa credincioşii vor dobândi puterea asupra cosmosului lor interior făcând să coboare asupra lui prin post ploaia duhovnicească:

„Postind, Ilie a deschis cerul şi a adăpat de ploaie pământul înse­tat. Să postim [şi noi] vărsând râuri de lacrimi duhovniceşti ca să câştigăm milostivire”.

Aşa cum acesta a fost ridicat la cer pe un car de foc, tot aşa postul îi face pe credincioşi să urce pe „carul virtuţilor” şi îl transportă în contem­plaţie:

„Curăţindu-ne prin post, să ne suim în carul virtuţilor dumneze­ieşti şi să ne înaripăm mintea spre înălţimile văzduhului cântând: Binecuvântaţi lucrurile Domnului pe Domnul!”.

Postul a fost hrana prorocilor, prin el Elisei a înviat şi el un mort, Isaia s-a învrednicit de vederea Domnului oştirilor fiind curăţit de un cărbune aprins, Iona a scăpat din monstrul marin, Daniel, „bărbatul doririlor”, i-a biruit pe lei, iar cei trei tineri au rămas teferi în cuptorul de foc. Ninivitenii, care au unit postul cu căinţa şi au dobândit numai­decât iertarea dumnezeiască, sunt şi ei pentru toţi credincioşii un model pe care trebuie să se grăbească să-1 urmeze, pentru a ajunge şi ei în ceata prorocilor şi a drepţilor care şi-au petrecut viaţa pe pământ postind

Dimensiunea hristologică a postului

Dar modelul cel mai bun şi desăvârşit, temeiul însuşi al Postului Ma­re, e desigur postul lui Hristos în pustie în timpul celor patruzeci de zile care au urmat Botezului Său. Deşi n-avea nevoie să postească (uma­nitatea sa îndumnezeită n-avea nevoie de nici o curăţire), Hristos S-a supus de bunăvoie foamei şi ispitei demonului prin consimţământ liber. El a instituit astfel postul şi asceza creştină prin propria Sa exis­tenţă pentru a arăta El însuşi calea ridicării lui Adam căzut din cauza lăcomiei şi a ne învăţa să ne cunoaştem limitele: cu alte cuvinte să realizăm efectiv acel „Cunoaşte-te pe tine însuţi”.

„Postind Domnul omeneşte spre pildă nouă [pros ypotýposin imón] biruie pe ispititorul, arătând care este lucrul nostru şi hotare [hórous] punându-ne nouă”.

Acceptând să fie ispitit şi să lupte cu diavolul în umanitatea Sa, Hristos a dat astfel creştinilor modelul luptei lor împotriva puterilor rău­lui şi le-a oferit drept arme postul şi rugăciunea.

„Postind Domnul patruzeci de zile în pustie, mai pe urmă a flă­mânzit, arătând firea cea omenească. Suflete, nu te lenevi; de va năvăli asupra ta vrăjmaşul, alungă-l cu rugăciuni şi cu postire departe de picioarele tale”.

Postul Mare este, aşadar, imitarea vieţii pământeşti a lui Hristos. Prin acest mijloc cel ce posteşte îmbracă deja pe Hristos în timpul celor 40 de zile ale Postului Mare pentru a participa încă şi mai deplin la Pati­ma Sa şi a ieşi împreună cu El din mormânt biruind asupra răului şi a morţii şi iradiind de comuniunea Dumnezeirii Lui. Din acest motiv Postul Mare e socotit de Sfântul Grigorie din Nazianz şi de autorii ulteriori ai Triodului ca o pregătire în vederea morţii împreună cu Hristos, „înainte-prăznuirea luminării”.

Ca şi ansamblul perioadei Postului Mare, postul poate fi socotit, prin urmare, o actualizare parţială a Iconomiei şi o iniţiere deplină în „viaţa în Hristos”, astfel spus ca o virtute divino-umană:

„Nepostind de pomul cunoştinţei, după porunca Făcătorului, cei dintâi zidiţi şi-au agonisit moartea pentru neascultare şi s-au în­străinat de pomul vieţii şi de raiul desfătării. Pentru aceasta să postim, credincioşilor, de mâncările cele ce strică şi de patimile cele pierzătoare, ca să culegem viaţă din dumnezeiasca Cruce şi împreună cu tâlharul cel cu minte să ne întoarcem la patria cea dintâi luând de la Hristos Dumnezeu mare milă”.

„Legea postului”

În timpul postului Său în pustie, Hristos n-a mâncat, nici n-a băut timp de patruzeci de zile, ispravă supraomenească care arăta astfel intima întrepătrundere între umanitatea şi divinitatea Sa. în actele sale de pogorământ aceasta din urmă se retrage dar nu poate dispărea, de unde carac­terul paradoxal al tuturor evenimentelor vieţii lui Hristos. Deşi trebuie să ne străduim să imităm acest model divin, cu excepţia câtorva eroi ai as­cezei, omului obişnuit nu-i este cu putinţă să ţină un asemenea post. Obiectul regulilor postului şi al typikon-ului este, aşadar, acela de a per­mite credincioşilor să participe la „postul lui Hristos” adaptându-l prin „iconomie” la slăbiciunea lor. Scopul lor nu este de a suprima cu totul hrana, ci mai degrabă de a asigura în chip treptat şi „ştiinţific” biruinţa raţiunii asupra tiraniei pântecelui. Astfel, pentru Sfântul Simeon al Tesalonicului, regulile instituite de Părinţi sunt socotite ca o durere uşoa­ră care ne aduce aminte de Dumnezeu, de păcatele noastre şi de moarte, şi ne introduce în „deprinderea binelui”, ca să ne apropie cu vrednicie de iubirea de oameni a lui Dumnezeu.

Postul euharistic şi postul ascetic

Pentru a înţelege sensul duhovnicesc al typikon-ului trebuie să distin­gem cu claritate, pe urmele părintelui Alexander Schmemann, două fe­luri de posturi: „Postul euharistic” şi „postul ascetic”. împărtăşania a avut întotdeauna în Biserica Ortodoxă sensul unei sărbători eshatologice, al unei uniri cu Mirele care anticipează „Paştele veşniciei”. Astfel, ca­noanele şi regulile bisericeşti prescriu înainte de împărtăşanie o perioadă de post total obligatorie pentru toţi. Actualmente, credincioşii ca şi clericii nu trebuie nici să mănânce, nici să bea cel puţin începând de la miezul nopţii zilei împărtăşaniei: postul e atunci rupt doar de ospăţul euharistie şi venirea „în taină” a împărăţiei. „Postul şi Euharistia formea­ză aşa-zicând doi poli complementari şi necesari ai vieţii Bisericii, mani­festând antinomia fundamentală a naturii sale: aşteptarea şi posesiunea, plinătatea şi creşterea, eshatologia şi istoria”, afirmă părintele Alexander Schmemann.

Postul Mare propriu-zis ţine mai degrabă de cel de-al doilea tip de post: „postul ascetic”. Acesta are o natură diferită şi implică reguli de respectare distincte de postul euharistic. Mai mult decât o pregătire ne­mijlocită în vederea unirii nupţiale, el corespunde violenţei făcută naturii pentru a asigura primatul raţiunii asupra părţii iraţionale a compusului uman (violenţă pe care am văzut-o că e în centrul înfrânării şi al ascezei). Postul ascetic e arma de luptă împotriva lui Satan şi împotriva „lumii”. Scopul său e de a slăbi trupul, de a-l osteni, iar pentru aceasta e nevoie de timp şi de discernământ. Spre deosebire de postul euharistic, el nu este strict obligatoriu, şi, deşi canoanele şi typika indică reguli precise, ele pot fi adaptate după posibilităţile şi treapta fiecăruia. Austeritatea lor nu implică neapărat calitatea spirituală a ascetului: unii se săturau cu pu­ţin, alţii aveau nevoie de o mai mare cantitate de hrană. Principul dis­cernământului recomandat în această privinţă de Părinţi ucenicilor lor e acela de a ne satisface necesităţile firii ceva mai puţin decât e nevoie, rămânând întotdeauna puţin flămânzi şi însetaţi.

„Cât priveşte măsura înfrânării, Părinţii spun că atât pentru hrană, cât şi pentru băutură, trebuie să mai rămână puţin, ca pântecele să nu se umple nici de hrană, nici de băutură”.

Peste această normă pur personală impusă de discernământ, evoluţiile ulterioare ale monahismului chinovial au suprapus reguli precise de res­pectare a unor perioade de post reprezentând mai degrabă un cadru gene­ral al vieţii ascetice de la care pornind fiecare îşi va putea situa propriul său ritm de înaintare duhovnicească, fără ca acestuia să i se poată fixa limite stricte atât inferioare, cât şi superioare.

În timp ce postul euharistic e postul Bisericii întregi în aşteptarea Mi­relui, postul ascetic e al „creştinului în Biserică”. Cele două posturi nu se contrazic, ci, dimpotrivă, trebuie să se completeze şi să coexiste în chip necesar în viaţa fiecăruia. Pe de altă parte, în practică această distin­cţie nu e atât de strictă. Fiindcă putem privi perioada Postului Mare drept o sinteză a acestor două tipuri de post, sau o adaptare a postului euharis­tic la structura şi dinamismul timpului liturgic. Scopul principal al celor 40 de zile ale Postului Mare propriu-zis stă în pregătirea credinciosului în vederea Cuminecării în ziua Paştelui, care va încununa lupta sa du­hovnicească prin învierea împreună cu Hristos. În timpul Postului Mare, izbânzile atleţilor ascezei devin modelul comun al întregii Biserici, iar „postul ascetic” o obligaţie.

[P] Cărțile Ortodoxe pe care le cauți!

Celebrarea Liturghiei fiind incompatibilă cu postul, întrucât repre­zintă scopul acestuia din urmă, e foarte logic ca zilele postului să fie aliturgice, formând astfel o lungă perioadă de aşteptare eshatologică. Totuşi, Cuminecătura nu este suprimată cu totul în timpul Postului Mare, pe de o parte din pricina celebrării obligatorii a Liturghiei în zilele de sâmbătă şi duminică (în care postul se ridică şi care de aceea nu se nu­mără în şirul celor 40 de zile) iar, pe de altă parte, din pricina celebrării Liturghiei Darurilor mai înainte sfinţite pentru a nu-i lăsa pe credincioşi cu totul despărţiţi de hrana vitală a creştinului şi a le îngădui astfel să meargă cu puteri înnoite spre Cuminecătura pascală ale cărei tot atâtea anticipări sunt.

În virtutea acestei polarizări a postului celor 40 de zile de către cele două aspecte ale eshatologiei creştine şi a articulării celor două tipuri de post pe care o realizează, regulile typikon-ului ne apar în acelaşi timp ca o pregătire lentă şi ritmată în vederea Cuminecării pascale culminând în Vinerea Mare şi Sâmbăta Mare (zile de post total), cât şi ca o fixare eclezială a „ştiinţei duhovniceşti” experimentate în pustie.

Ca şi pentru restul patimilor şi după chipul însuşi al biruinţei lui Hristos asupra morţii prin moarte, postul urmăreşte să tămăduiască patima lăcomiei pântecelui pe aceeaşi cale prin care a intrat răul, principiul virtuţii fiind acela de a se opune patimii sale contrare, de a opune, de exemplu, desfrânării castitatea, mâniei blândeţea, mândriei smerenia etc. Trebuie însă deosebite două feluri de lăcomii: „lăcomia pântece­lui” (gastrimargía) care, după avva Dorotei, este „nebunia umplerii pân­tecelui” celui ce nu se preocupă de delicateţea mâncărurilor şi, respectiv, „nebunia gâtlejului” (laimargía) a celui care, fără a mânca neapărat mult, doreşte mâncăruri rafinate şi plăcerile gustului: „Când un asemenea gurmand mănâncă ceva ce-i place, e până într-atât de stăpânit de plăcerea sa, încât o ţine mult timp în gură, o plimbă încoace şi încolo şi n-o în­ghite decât cu greu din pricina plăcerii pe care o încearcă” . Tămă­duirea acestei duble idolatrii a lăcomiei cere aplicarea unui dublu re­mediu în acelaşi timp cantitativ (împotriva gastrimargiei), şi calitativ (împotriva laimargiei). Din această pricină Postul Mare are un aspect de post propriu-zis ţinând trupul flămând prin restrângerea cantitativă a hranei şi rărirea numărului meselor, şi un aspect cantitativ prin abţinerea de la anumite categorii de alimente.

Aspectul cantitativ al postului

Fuga de saturare şi restricţiile privitoare la cantitatea hranei nu fac obiectul unor reguli generale, pentru că, aşa cum am văzut, fiecare tre­buie să-şi fixeze propria sa regulă, în general după sfaturile părintelui său duhovnicesc. Rolul typikonului e acela de a fixa regulile comune şi care tre­buie respectate de toţi.

Prima dintre aceste reguli e de a nu lua în zilele de post decât o singu­ră masă. Aşa-numitele typika folosesc expresia „o dată pe zi” (ápax tis iméras) sau „mâncând numai o dată”. E vorba de un principiu de bază al postului bizantin pe care-l găsim afirmat ca o evidenţă în toate aceste typika liturgico-monahale. Astfel, de exemplu, în Typikonul Mănăstirii Mântuitorului din Messina, expresia: „zilele în care mâncăm de două ori” e sinonimă cu zilele fără post: sâmbetele şi duminicile, sărbătorile şi octavele lor, zilele de luni, marţi şi joi de peste an în afara perioadelor de post. Timpul lăsat liber de suprimarea unei mese e ocupat de „hrănirea sufletului” la rugăciunile şi slujbele mai lungi din timpul postului.

Ora acestei mese unice a fost unanim fixată de o tradiţie ascetică de cea mai mare vechime la ceasul al 9-lea din zi  (ora 3 după-amiază). Fixarea acestui moment nu este arbitrară, ci vine din experi­enţă, în convorbirea sa consacrată discernământului, avva Ioan Cassian se opune celor care din exces de zel îşi amânau masa până seara, căci, îi spune el, „hrana pe care o iau le desfiinţează libertatea minţii şi uşurinţa în timpul rugăciunilor de seară şi de noapte”. Aflându-se la mijloc între extreme, masa de la ceasul al 9-lea are folosul duhovnicesc cel mai mare, căci „nu numai mintea se simte liberă şi uşurată pentru privegherile nop­ţii, dar şi solemnitatea rugăciunilor de seară ne găseşte într-o dispoziţie desăvârşită, fiindcă digestia e făcută”.

Asceţii care posteau necontenit păzeau în toate zilele această regulă a mesei unice de la ceasul al 9-lea. Disciplina lor, extinsă la viaţa unor comunităţi mai mari, apoi şi la mireni, a devenit astfel norma zilelor de post în diferite redacţii ale aşa-numitelor typika . în practică, această masă poate avea loc înainte de ceasul al 9-lea, unit adeseori cu Vecer­nia, sau după această scurtă slujbă în timpul perioadelor de post obişnuit, ca în miercurile şi vinerile de peste an sau în „posturile mici”. Postul Mare fiind însă o perioadă de post mai intens, aceste typika prescriu această masă numai după Vecernie. Acest post extins la ziua întreagă devine de altfel obligatoriu şi în zilele în care se săvârşeşte Liturghia Da­rurilor mai înainte sfinţite, respectiv în zilele de miercuri şi de vineri din Postul Mare. El se impune de la sine în mănăstiri în care această Litur­ghie se săvârşeşte zilnic în timpul Postului Mare, ca la mănăstirea Evergetis , evidenţiind astfel limpede dubla sa natură „euharistică” şi „as­cetică”. Să remarcăm faptul că tradiţia postului până la apusul soarelui e, şi ea, veche şi bine atestată: „Postul e de seara şi până seara”, spunea, de exemplu, avva Evagrie.

În afara perioadelor de post, acesta trebuie păzit în toate miercurile şi vinerile de peste an. începând cu Didahia celor 12 Apostoli şi primii Părinţi, această regulă apare drept unul din principiile fundamentale de organizare a timpului liturgic. Prin participarea trupului credinciosului la actualizarea trădării şi arestării lui Hristos miercurea, şi a răstignirii şi morţii Sale vinerea, postul dă ciclului săptămânal caracterul de răs­frângere şi concentrare a Săptămânii Mari, dezvoltat pe larg de imnografie şi asupra căruia vom mai avea ocazia să revenim. Postul Mare a extins şi la celelalte cinci zile ale săptămânii regulile ascetice rezervate iniţial zilelor de miercuri şi vineri, păstrând totuşi ritmul şi structura săptămânii prin impunerea unui efort mai mare în zilele de miercuri şi de vineri din Postul Mare. în timp ce în unele mănăstiri — mai ales cele din Constantinopol, care erau caracterizate de o mai mare supleţe în materie de post — în celelalte zile masa putea avea loc la ceasul al 9-lea şi putea cuprinde unele îndulciri, ca, de exemplu, autorizarea untdelemnului, în zilele de miercuri şi de vineri postul trebuia păzit cu rigoare (akrivía), monahii rămânând nemâncaţi şi chiar nebăuţi până la apusul soarelui şi la Vecernie. Această regulă ţine de primul tip de post, pe care l-am intitulat „post euharistie” din pricina Cuminecării cu Darurile mai înainte sfinţite din care toţi trebuie să se împărtăşească în acest două zile. Rezer­vată teoretic celor ce se pregătesc să se cuminece, această practică s-a extins la toţi, astfel că această recomandare de abstinenţă totală ţine de acum înainte de „postul ascetic”.

Treptat, acestor două zile de post strict li s-a adăugat ziua de luni, căreia i s-au aplicat aceleaşi reguli ca şi acestora. Motivul fixării acestei zile de post nu mai trebuie căutat în preocuparea de actualizare săptămânală a Săptămânii Mari pentru a-i „încorpora” pe credincioşi în viaţa în Hristos; el ţine mai degrabă de intenţia „tehnicienilor” ascezei de a da ciclului săptămânal un ritm binar: zilele de luni, miercuri şi vi­neri sunt zile de post strict şi de intensificare a luptei duhovniceşti, în timp ce în zilele de marţi şi de joi trupul poate primi puţin „mân­gâiere”. Această distincţie a fost păstrată în timpul Postului Mare, lăsându-se însă monahilor mai osârduitori (spoudaíoi) posibilitatea de a extin­de la toate zilele Postului Mare (cu excepţia zilelor de sâmbătă şi dumi­nică) păzirea regulilor respectate îndeobşte în zilele de luni, miercuri şi vineri.

La mănăstirea Evergetis, în zilele de marţi şi joi din Postul Mare se serveau două blide de legume fierte (dintre care unul cu untdelemn) dându-se monahilor permisiunea şi de a bea puţin vin, dar în zilele de luni, miercuri şi vineri vinul fiind interzis, se mânca doar bob fiert bându-se tradiţionala băutură eukratonim.

Potrivit typikonului Sfântului Sava — ale cărui reguli privind hrana au fost adoptate de majoritatea mănăstirilor bizantine, mai ales începând din epoca Paleologilor — în zilele de marţi şi de joi se puteau servi legume verzi (lachanóri) sau legume uscate (ósprion) gătite fără untdelemn, în timp ce în zilele de luni, miercuri şi vineri nu se puteau mânca decât grăunţe, legume verzi şi măsline.

La mănăstirea Studios, înainte ca ziua de luni să fie socotită zi de post strict, din Săptămâna a II-a până în Săptămâna a VI-a în zilele de luni, marţi şi joi se serveau două blide de legume fierte cu fructe, în timp ce în zilele de miercuri şi vineri se respectau, ca în majoritatea mănăstirilor, regulile de post din Săptămâna I şi în Săptămâna Mare.

Ciclul postului era ritmat nu numai de distincţia: sâmbătă-duminică / marţi-joi / luni-miercuri-vineri, ci şi de aceste două săptămâni privilegiate de la cele două extremităţi ale Postului Mare, în timpul căro­ra efortul ascetic trebuie să fie deosebit de intens. Toate zilele sunt atunci supuse aceloraşi reguli ca şi zilele de luni, miercuri şi vineri din celelalte săptămâni ale Postului Mare.

În timpul Săptămânii I, xerophagía sau consumarea numai de alimen­te uscate trebuie să fie strictă şi obiceiul actual, atât la Muntele Athos, cât şi în majoritatea mănăstirilor ortodoxe, e ca monahii să rămână fără să mănânce şi să bea în primele trei zile (to trímeri) până la Li­turghia Darurilor mai înainte sfinţite de miercuri. Unii monahi pot pre­lungi acest post până vineri, în timp ce ceilalţi trebuie să păzească măcar xerophagía strictă. Typikonul Sfântului Sava recomandă doar ca în toată Săptămâna I să nu se servească masă oficială la trapeză afară de masa de după Liturghiile Darurilor mai înainte sfinţite de miercuri şi de vineri, încurajând astfel pe monahi să rămână în asitia în toate celelalte zile. Obiceiul cel mai răspândit însă e de a nu mânca sau bea nimic lunea, miercurea şi vinerea şi de a nu gusta marţea şi joia la trapeză – decât pâine şi eúkraton, fără însă ca toţi monahii să fie obligaţi să vină la masă. Potrivit unui tratat atribuit patriarhului Nicolae Grămăticul  adăugat Typikonului tipărit al Sfântului Sava, în primele cinci zile ale Primei Săptămâni se poate gusta „prin iconomie” pâine uscată.

Prescripţiile Sfântului Teodor Studitul sunt şi aici ceva mai uşoare: în timpul Primei Săptămâni a Postului Mare şi în Săptămâna Patimilor se mânca bob fiert, mazăre fără untdelemn, cinci smochine mici, şi dacă se găseau, castane şi alte poame uscate. Nu vom insista aici asupra regu­lilor ce trebuie respectate în Săptămâna Mare, dat fiind că în general sunt aceleaşi cu cele din Săptămâna I a Postului Mare, cu excepţia ultimelor zile începând din Joia Mare.

Aspectul calitativ al postului

Exemplul Săptămânii I arată că structurarea Postului Mare a avut loc prin convergenţa celor două dimensiuni, cantitativă şi calitativă, ale pos­tului:

„Căci postul nu constă numai din a nu mânca nimic [asitía] din zori şi până seara, ci şi din abţinerea [apochí] de la anumite alimente”‘.

Alegerea alimentelor e într-adevăr extrem de importantă în practica monahală.

„Cât priveşte înfrânarea — învaţă Sfântul Vasile cel Mare —, ea se înfăptuieşte în acest chip: pe de o parte, ne folosim după nevoi de lucrurile cele mai simple necesare vieţii, evitând orice saturare, iar, pe de altă parte, ne abţinem de la tot ceea ce nu e decât pentru plăcere.

Puţin mai jos, acelaşi adaugă:

„În orice chip trebuie să preferăm mâncărurile cele mai uşor de procurat şi nu trebuie ca, sub pretextul abstinenţei, să cheltuim multă grijă cu mâncărurile cele mai căutate şi mai scumpe gătind alimentele cu cele mai bune ingrediente. Dimpotrivă se vor alege lucrurile ce se găsesc cel mai uşor pe piaţă, care costă puţin şi sunt de obşte…”.

Aceste principii generale de frugalitate fiind stabilite, dieta Postului Ma­re trebuie privită drept o restricţie suplimentară adusă regimului obişnuit al monahului.

Astfel, dacă abţinerea de la carne reprezintă pentru mireni o particula­ritate a Postului Mare, ea nu este la fel pentru monahi, care nu mănân­că niciodată carne: nu numai pentru a imita pe Adam, care era vegetarian, cum s-a remarcat deja, sau pe Hristos şi loan Botezătorul, despre care Scriptura nu spune niciodată că au mâncat carne, ci şi pentru a arăta că întreaga viaţă a monahului nu este în fond decât un vast Post Mare.

Regula generală a abstinenţei Postului Mare a fost definită de Sinodul Trullan (Quinisext), din anul 692, drept reţinere de la „tot ce e omorât” şi  „produsele lor”. începând de la Duminica Lăsatului de brânză şi până la Paşti, orice hrană de origine animală este, aşadar, interzisă, chiar şi în zilele în care postul e întrerupt de Euharistie, cum sunt zilele de sâmbătă şi duminică. Plecând de aici, abstinenţa s-a extins la untdelemn şi la vin, care în regulamentele monahale apar drept semne distinctive ale zilelor de sărbătoare şi contrazic ambianţa postului. Regimul zilelor obişnuite ale Postului Mare e, aşadar, acelaşi cu cel al anahoreţilor: xirofagia sau „hrana uscată”, adică vegetale fără verdeaţă, nici grăsime de nici un fel.

Pâinea, sarea şi apa erau iniţial singura hrană autorizată în timpul Săptămânii Patimilor numită din această pricină „săptămâna mâncării uscate” (evdomás tis xerophagías). Sinodul de la Laodiceea, iar mai apoi Sinodul Trullan au extins această regulă la întreaga perioadă a Pos­tului Mare, dar au şi îndulcit-o îngăduind consumarea de legume şi de fructe. Xirofagia poate fi păzită în moduri extrem de diferite atingând la anahoreţi austeritatea extremă a unui meniu limitat la câteva rădăcini nefierte. În Typikonul Sfântului Sava regimul recomandat constă din pâine, smochine, curmale, legume verzi şi apă. Dar într-una din re­dacţiile sale din secolul XVI, el se limitează la pâine şi legume uscate.

Distincţia legumelor în „legume verzi” (láchanon) sau „salată” şi „le­gume uscate” sau „legume-boabe” (ósprion) se regăseşte adeseori în literatura monahală, acestea din urmă reprezentând în genere o treaptă de austeri­tate superioară. Astfel, la Studios, în timp ce în zilele de luni, marţi şi joi din Săptămână a II-a şi până în Săptămâna a VI-a din Postul Mare se mâncau grâne fierte şi legume verzi cu puţin untdelemn, în Săptămâna I, în Săptămâna Mare şi în toate zilele de miercuri şi de vineri nu se servea nici untdelemn, nici legume verzi, ci numai legume uscate însoţite de poame uscate. La fel stăteau lucrurile şi la Evergetis, unde în zilele de luni, miercuri şi vineri nu se mâncau decât mazăre şi câteva poame uscate.

În toate mănăstirile bizantine, dar mai cu seamă în tradiţia studită, unde dobândeşte o importanţă deosebită, băutura ce înlocuieşte vinul în tot timpul Postului Mare este aşa-numitul eukraton: un amestec de pulbere de chimen şi anason în apă caldă.

Fără a fi inumane, astfel de regimuri, extinse pe o durată destul de lungă, cer o perioadă de pregătire, în timpul căreia trupul să se poată obişnui treptat cu privarea de anumite alimente necesare, ca, de exemplu, lactatele. în parte din acest motiv s-au instituit cele trei săptămâni pregă­titoare ale Postului Mare, a căror evoluţie şi reguli specifice le vom stu­dia la locul lor.

Sistemul dezlegărilor

Timpul ascezei Postului Mare e structurat de un al treilea element: zilele de „uşurare” sau „dezlegarea”, respectiv de dispense parţiale de la post, care introduc în lungul său parcurs o varietate necesară şi fac trupul să participe la bucuria praznicelor pe care le celebrează sufletul.

Aceste dispense sunt acordate în toate sâmbetele şi duminicile pentru că aceste zile sunt liturgice şi, prin urmare, incompatibile cu postul. Tre­buie să ne bucurăm şi să celebrăm Euharistia cinstind sâmbăta „praznicul Creaţiei” (ziua a şaptea), iar duminica cinstind praznicul învierii (ziua a opta şi a doua creaţie).

„Dacă cineva — afirmă o scrisoare atribuită Sfântului Ignatie al Antiohiei — posteşte duminica sau sâmbăta, afară de o singură sâmbătă [adică Sâmbăta Mare], e ucigaş al lui Hristos”  .

Aceste două zile de dispensă de la post acordă periodic credincioşilor puţină odihnă în efortul lor şi imprimă ciclului săptămânal un ritm care alternează încordarea şi relaxarea, osteneala şi odihna, pe care-l inserea­ză armonic în marele ritm cosmic al destinderii (diastolí) şi contracţiei (systolí). Remarcând felul în care fiecare săptămână a Postului Mare se armonizează cu această mişcare alternativă a tuturor lucrurilor, Sfântul Ioan Hrisostom declară:

„Aşa cum trupul istovit de post are nevoie de o mică întărire, pen­tru ca în acest fel, cu râvnă înnoită, să înceapă iarăşi nevoinţele postului, tot aşa şi sufletul are nevoie de odihnă şi de întărire. Nu trebuie nici să-l istovim, dar nici să-l lăsăm slobod, ci să facem când una, când alta, ca aşa să cârmuim şi starea [katastasis] sufle­tului şi zburdările trupului. Aşa cum dacă te supui fără întrerupere la osteneli, slăbeşti şi cazi, tot aşa dacă stai necontenit degeaba, te trândăveşti. Aşa se întâmplă şi cu sufletul şi cu trupul. De asta în­totdeauna e bună măsura. (…)

Aşa cum pe drumul mare sunt staţii de oprire şi case de odihnă pentru ca drumeţii osteniţi să se odihnească şi să se întremeze, ca astfel să-şi poată continua iarăşi călătoria (…), tot aşa şi acum în postul acesta de 40 de zile, Stăpânul ne-a dăruit aceste două zile din săptămână ca pe nişte staţii de oprire, ca pe nişte case de odih­nă, ca pe nişte coaste de mare, ţărmuri şi posturi, ca să ne odihnim puţin, ca să ne întremăm puţin trupul de ostenelile postului şi să ne mângâiem sufletul, pentru ca iarăşi, după trecerea acestor două zile, să pornim din nou la drum cu tragere de inimă, noi, care am pornit pe această cale bună şi folositoare”.

[P] Cărțile Ortodoxe pe care le cauți!

Se ridică acum postul „cantitativ”, nu şi abţinerea de la carne şi lac­tate, pentru a ne deosebi, scrie patriarhul Nicolae Grămăticul, de armeni şi de latini” . Pentru aceste ocazii aşa-numitele typika prescriu în general dispensă în ce priveşte vinul şi untdelemnul şi regula celor două mese. La Evergetis se mâncau atunci în străchini mâncări gătite cu untdelemn bându-se vin mai mult ca de obicei” . La Pantocrator, unde regula e în general mai puţin strictă, din pricina vocaţiei „caritabile” a acestei mă­năstiri pe lângă care funcţiona un spital, se serveau trei blide: unul de legume verzi, unul de legume uscate şi altul de scoici, fructe de mare şi ceapă, totul gătit cu untdelemn şi însoţit de vin. Aceste ridicări parţiale ale postului sunt cel mai adeseori însoţite de „odihnă sau nelucrare” (argía), adică de dispensa de la aşa-numitele diakoníai (azi se foloseşte cuvântul diakonímata) sau „slujirile” mănăstirii. Această odihnă e parţială, atunci când însoţeşte zilele de dispensă de vin şi untdelemn, şi totală cu prilejul unui mare praznic, când se acordă o mai mare dispensă de post, sau în prima şi ultima săptămână din Postul Mare, din pricina ostenelilor pe care le prilejuiesc acestea” . Odihna acordată în zilele de sărbătoare nu trebuie să devină însă un pretext de trândăveală şi flecă­reală, ci un prilej de a zăbovi mai liber în lectură şi în gândul la Jude­cata viitoare. La Studios, în zilele în care nu se făcea lucru manual, bibliotecarul dădea un semnal şi fraţii se reuneau în bibliotecă, fiecare luând o carte până seara.

În timpul Postului Mare se dă dispensă de vin şi untdelemn şi în zilele în care au loc praznice importante ale ciclului liturgic fix, în principal pe 24 februarie, praznicul celor două aflări ale capului Sfântului Ioan Botezătorul, şi pe 9 martie, praznicul celor Patruzeci de mucenici din Sevasta. Dar această dispensă e valabilă îndeosebi pentru praznicul Bunei-Vestiri (25 martie), singurul praznic în timpul căruia dispensa de post se extinde la carnea de peşte, deşi unii acordă această dispensă şi în Duminica Floriilor, pentru a marca solemnitatea ei superioară faţă de duminicile obişnuite.

În joia Săptămânii a V-a se dădea în unele mănăstiri bi­zantine dispensă de vin şi untdelemn”, desigur, nu în semn de sărbătoa­re – Canonul Mare fiind oficiul cel mai penitenţial din tot Postul Mare –, ci mai degrabă ca pregătire pentru oboseala acestui foarte lung oficiu. Mă­năstirea Evergetis şi aşezămintele care au adoptat typikonul său rânduiau în această categorie şi miercurea Săptămânii a IV-a, probabil pentru a solemniza împlinirea jumătăţii cursei Postului Mare. Aceste două dis­pense au fost respinse de Nicon de la Muntele Negru, restricţia sa fiind reţinută în practica actuală, în care la masa care precede Utrenia Cano­nului Mare se dă dispensă numai de vin, nici un fel de dispensă nefiind prevăzută pentru Miercurea înjumătăţirii Postului.

În fine, Joia Mare e universal socotită zi de praznic şi de bucurie cu prilejul căruia trebuie rupt parţial postul extrem de sever al Patimilor.

Toate typika acordă dispense de post bolnavilor şi celor cu munci grele: dispensă de vin în zilele de luni, miercuri şi vineri, şi de pâine şi de apă la ceasul al 3-lea din fiecare zi. Dar, în conformitate cu pres­cripţiile Sfântului Vasile cel Mare, fixarea acestor regimuri particulare e cel mai adeseori lăsată la discreţia egumenilor.

Sursa: Makarios Simonopetritul, „Triodul Explicat. Mistagogia timpului liturgic”, traducere de diac. Ioan I. Ică jr., Editura Deisis, Sibiu, 2000.

[Cartea poate fi comandată online de la linkul: goo.gl/p14KZU ]

Reclame

Karéea. Cuvioși. Întâmplări minunate [Patericul Sfântului Munte, Monahul Andrei Aghioritul]

Sfântul Gherasim cel Nou

gherasim-kefaloniaAcest binecuvântat sfânt provenea dintr-o familie renumită de notari din Trikala (Korinthia). A cunoscut de aproape multe aşezăminte duhovniceşti şi locuri sfinte, şi aici în Kapsála părinţii spun că a trăit în asceză cinci ani, în care nu a mâncat decât dovlecei fierţi, fără untdelemn; din Kapsála, de unde a luat multe bunuri duhovniceşti, a plecat şi s-a dus în localitatea Omalá (Kefalonia), pe care a ales-o ca loc de nevoinţă, zidind şi acolo o Mănăstire de maici.

Acolo l-a rânduit Pronia dumnezeiască să fie de strajă alături de cei asemenea lui, marii Sfinţi Spiridon, Episcopul Trimitundei în Kérkyra şi Dionisie, Episcopul de Eghina, în Zákyntos, pentru ca toţi trei, în numele Sfintei Treimi, să fie paznicii şi străjerii Ortodoxiei creştinilor, locuitori în insulele arhipelagului Ionic şi, asemenea unor fortificaţii dumnezeieşti, să nu îngăduie să pătrundă învăţăturile rele şi ereziile Bisericii Apusene a papei, ale celor numiţi catolici ş.a.m.d.

Toţi aceşti trei Sfinţi au primit harisma de a scoate demonii şi de a vindeca tot soiul de boli ale credincioşilor creştini.

De pe urma şederii Sfântului Gherasim în Kapsála, demonii pe care îi scoate din creştini strigă: „ne-ai ars, kapsaliótule!”1, pentru că, prin rugăciunea şi îndrăzneala pe care Sfântul le are în faţa lui Dumnezeu, îi pârjoleşte şi-i alungă departe de zidirea Lui.

Sfântul Teonás, Arhiepiscopul Tesalonicului

osios_theonas_arxiepiskopos_thessalonikis_104Luminatul şi binecuvântatul Sfânt Teonás din Kapsála a dobândit smerenia bineplăcută lui Dumnezeu şi prisosul virtuţilor. Din Kapsála s-a dus la Mănăstirea Pantocrator unde a ajuns egumen, şi de acolo, pentru învăţătura şi duhovniceasca sa ştiinţă după Dumnezeu, Pronia dumnezeiască l-a chemat să-i păstorească pe creştinii Tesalonicului, unde şi-a împlinit plăcut lui Dumnezeu menirea, retrăgându-se spre bătrâneţe la Mănăstirea Sfintei Anastasia cea izbăvitoare de otrăvire2, care se află aproape de Tesalonic, lângă satul Vasiliká. Acolo şi-a dat duhul în braţele Domnului slavei şi Dumnezeului nostru Iisus Hristos, Cel care a rânduit ca trupul său să rămână întreg şi nestricat de atâtea veacuri, spre slava lui Dumnezeu cel în Treime, şi să răspândească o bună şi negrăită mireasmă.

Sfântul Nicodim Aghioritul

În zona Kapsálei s-a nevoit vreme de mulţi ani şi ultimul dascăl al Ortodoxiei, Cuviosul Nicodim, care, pentru că a trăit la multe Mănăstiri din Sfântul Munte, a primit numele de „Aghioritul”, întrucât nu aparţine unei Mănăstiri anume, ci tuturor părinţilor aghioriţi.

La Kapsála a vieţuit într-o înfrânare suprafirească, s-a nevoit întru toate virtuţile şi cel mai mult s-a afierosit rugăciunii minţii, pe care sufletul său o râvnea atât de mult. După cum el însuşi menţionează în cartea sa Exerciţii duhovniceşti, la o mare sărbătoare a plecat de la Sihăstria sa spre Mănăstirea Ivir, unde se făcea priveghere şi, fiind pe cale, a trecut pe la Chilia Sfântul Gheorghe, care se afla mai sus de Mănăstire. La această Chilie se nevoiau în jur de zece părinţi şi făceau şi aceştia priveghere, dar ce fel de priveghere?

După citirea pavecerniţei, au tămâiat bisericuţa Sfântului Gheorghe. Apoi unul câte unul se ridica, se ducea în mijlocul bisericii și cu vocea scăzută și cu multă străpungere de inimă spunea rugăciunea „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă!”. Același lucru repetau în sinea lor și ceilalți frați în strană, în felul acesta trecând pe rând cu toții prin mijlocul bisericii.

Cuviosul Nicodim AghioritulAceasta se petrecea până dimineața, când avea loc dumnezeiasca Liturghie. La rândul său a mers în mijlocul bisericii și Cuviosul Nicodim, care ne mărturiseşte: „Atâta străpungere a inimii și bucurie duhovnicească am simțit de pe urma rugăciunii și privegherii acesteia, încât nu voi uita niciodată liniștea și rânduiala desăvârșită de acolo. Mi se părea că mă aflam în cer și-L lăudam pe Dumnezeu dimpreună cu Sfinții Îngeri și ochii mi se umpleau de lacrimi de fericire. Aşa, am rămas la acea priveghere și nu m-am mai dus la Mănăstirea Ivir.”

Cuviosul Nicodim a scris multe din cărțile sale în Kapsála. Într-adevăr, prin preţuirea de către Biserica Maică a lucrării duhovniceşti, a virtuților și harismelor acestui luminat cuvios, fiindcă prin lucrările sale a adăpat vreme de 150 de ani obștea cea purtătoare a numelui de creștin și sfințenia acestui cuvios a intrat în conștiința monahilor și a tuturor creștinilor care s-a întâmplat să studieze scrierile sale sfinte, în anul 1956 a fost așezat în ceata cuvioșilor părinți atoniți, rânduindu-i-se pomenirea în calendar ca Sfânt [al Bisericii].

De acest binecuvântat sfânt s-a ocupat pe larg eruditul monah Teoclit Dionisiatul, care a publicat biografia acestuia, bogată în multe informații utile.

Cercetarea vieţii, activităţii și operei scriitoriceşti a Cuviosului Nicodim se află în grija instruitului şi foarte eruditului monah filolog și teolog aghiorit Nicodim Bilális, care s-a nevoit și el în Pustia Kapsálei, și nădăjduim că, prin harul lui Dumnezeu cu care este din belșug înzestrat acest frate și prin cugetul său smerit, vom vedea curând o lucrare având ca temă viața și opera Sfântului Nicodim Aghioritul.

Sfântul Grigorie Palama

02. duminica sf grigorie palamaȘi marele teolog și apărător al Ortodoxiei Grigorie Palama a trecut pe la școala înfloritoarei pe atunci Kapsála, unde a rămas o perioadă de timp.

De la Coliba unde se nevoia în Kapsála a ajuns egumen la Marea Lavră; acolo s-a nevoit pentru mulți ani, lucrând la răspândirea rugăciunii minții alături de marele dascăl al acestei metode de rugăciune, Sfântul Maxim Kavsokalyvitul, de Sfântul Grigorie Sinaitul și de mulți alți mari cuvioși și dascăli ai Pustiei Atonului.

După Lavra a ajus egumen la Mănăstirile Esfigmenu și Pantocrator și, ulterior, Arhiepiscop al Tesalonicului. A fost motivul pentru care s-a întrunit Marele Sinod în secolul al XIV-lea la Constantinopol, unde a luat parte și a luptat împotriva lui Varlaam și Achindin, care îi defăimau pe părinții neptici ai Bisericii Răsăritene, acuzându-i „că profețesc din burtă și stau cu privirea ațintită la ombilic”. Hulind, numeau lumina aceea de pe Tabor a Schimbării la Față a Domnului creată, afirmând în același timp și alte impietăți, pe care luminatul Grigorie Palama le-a risipit ca pe o pânză de păianjen cu argumente teologice și cu îndemânarea limbii sale retorice, arătând adevărul în privința tuturor acestor probleme dogmatice și profund teologice, așa cum Sfinții noștri Părinți le-au rânduit la cele șapte Sinoade Ecumenice.

Sub semnătura multor teologi, mai vechi şi mai noi, care s-au ocupat de viața și scrierile acestui luminător aghiorit, au apărut tomuri întregi. De curând a editat și părintele Teoclit Dionisiatul, un autor cu o operă vastă, un tom cuprinzând viața și scrierile Sfântului Grigorie Palama.

Monahul Ioasaf, starețul Ioasafeilor

În urmă cu aproape 130 de ani a plecat din Cezareea Capadociei evlaviosul creștin Gheorghe, care avea multă evlavie la [sfântul său] protector, Marele Mucenic Gheorghe, dar a voit să vină în Sfântul Munte să se închine și să se facă monah.

Într-adevăr, în anul 1849 a ajuns în Sfântul Munte și, după ce a trecut pe la toate Mănăstirile, în cele din urmă, pentru că mulți dintre compatrioții săi se aflau ca monahi înțelepți și virtuoși la Sfântul Pantelimon, a hotărât să se închinovieze acolo. Ca novice, înainte de a fi tuns în monahism, i s-a încredințat să facă ascultare la Conac, la sediul delegației Mănăstirii [Pantelimon] din Karyés.

La început a arătat multă evlavie și a dat dovadă de disciplină și sârguinţă în toate îndatoririle sale. După doi-trei ani, în urma hotărârii stăreției Mănăstirii, a ajuns shimonah și a fost trimis iarăși în Karyés, la ascultarea sa. Acolo a rămas pentru mulți ani între cei mai osârduitori, ţinându-şi cu stricteţe canonul, împărtășindu-se și arătând râvnă în privința îndatoririlor sale. Însă după câțiva ani, pe nesimţite, a început să-și neglijeze obligațiile și să nu mai arate interes faţă de îndatoririle vieţii sale, atât ca monah, cât și ca creștin. Pierduse fervoarea dintru început și aproape că abandonase cu totul rugăciunea, încât cu greu se mai ducea pe la vreo Liturghie.

Din vreme în vreme își venea în fire și, amintindu-și de evlavia de la început și de rânduiala în care viețuise, îl cuprindea tristețea, amărăciunea și disperarea. Era atât de zbuciumat, încât nu știa ce să facă. Nimeni nu-i dădea nici un sfat. Își făcea toate voile, și bune și rele, și apoi satana îi aducea pe umeri disperarea.

Dar pentru că era bine intenționat și de mic a avut multă evlavie la Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, Preabunul Dumnezeu, Care „nu voiește moartea păcătosului, ci vrea ca acesta să vină la cunoștința adevărului, să se întoarcă și să trăiască în veac”, a voit să-i arate multa Sa milostivire, spre a-i aduce mângâiere, a-l face să-și aprindă din nou râvna pentru virtute și evlavie, și a îngăduit să aibă parte de următoarea vedenie [minunată]:

karyesÎn 1854 monahul Ioasaf se afla în Karéea. De ziua Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, la Conacul Mănăstirii Sfântului Pantelimon aveau priveghere. Ioasaf, sub imperiul nepăsării și al deznădejdii, s-a dus în Chilia sa să se odihnească înainte de terminarea vecerniei. La utrenie, în clipa în care la biserică se citeau psalmii: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, întru oameni bunăvoire…”, fratele Ioasaf a ieşit din Chilia sa, s-a dus la biserică, s-a aşezat într-o strană din pronaos şi a început să se gândească la iconomia Întrupării Stăpânului Hristos, zicând totodată în sinea sa: „Dumnezeu Făcătorul cel Unul şi Creatorul tuturor, Care cu înseşi mâinile Sale l-a făcut pe om, a primit să Se întrupeze, să Se facă om, să fie batjocorit, pălmuit, să îndure patimile înfricoşătoare şi răstignit pe cruce să moară ca om şi a treia zi să învie ca un Dumnezeu Atotputernic. Să învie şi să slobozească neamul omenesc de cumplitul iad şi să-l pună în Rai, în Împărăţia Cerurilor. Să-l ducă acolo de unde a căzut. O, cât de mare este iubirea de oameni şi dragostea lui Dumnezeu faţă de om!”

În timp ce cugeta acestea părintele Ioasaf, inima sa i-a fost străpunsă de pocăinţă şi ochii au izvodit lacrimi, gândurile sale s-au înseninat, sufletul i-a fost copleşit de bucurie şi veselie, mintea a început să-i salte şi cu mult zel să rostească dintr-odată rugăciunea: -„Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!” şi alte cuvinte şi rugăciuni de pocăinţă. Şi atunci a simţit în inimă dragostea şi compasiunea pentru aproapele şi întreaga lume.

Aflându-se într-această stare, a fost cuprins de atâta iubire dumnezeiască, încât nu se mai simţea în largul lui pe pământ. Ar fi vrut să-şi ia zborul spre înaltul cerului, pentru că era pătruns de o iubire covârşitoare şi de îndrăzneală în faţa lui Dumnezeu. A simţit cum sufletul îi este inundat de dragoste dumnezeiască şi cum flacăra iubirii arde în inima sa.

Sufletul i s-a umplut de smerenie şi astfel şi-L închipuia pe Dumnezeu foarte aproape de sine, minunându-se şi mirându-se de multa şi negrăita iubire şi smerenie ale lui Dumnezeu faţă de om.

După toate acestea, a avut impresia că a ieşit din biserică şi dintr-odată i s-a părut că sufletul i-a ieşit din trup şi se găsea în faţa unei câmpii frumoase şi nesfârşite. Şi aşa cum mergea, vede de departe, în zare, o mulţime de oameni fără de număr, purtând veşminte luminoase, în floarea vârstei, frumoşi la chip, strălucind asemenea soarelui, care păşeau delicat şi foarte uşor.

În casa Tatălui Meu multe locaşuri sunt”

Monahul Ioasaf a fost cuprins de bucurie şi în acelaşi timp de mirare: cum de se aflau acolo, a cui să fi fost grădina aceasta atât de frumoasă, cu pomi minunaţi şi cine să fie aceşti oameni care locuiesc aici? Şi şi-a amintit atunci spusa evanghelică: „În casa Tatălui Meu multe locaşuri sunt” (In. 14, 2).

Cu asemenea gânduri i-a lăsat în urmă pe [acei] oameni şi şi-a continuat drumul. După puţin vede în acea nemărginită câmpie o mulţime şi mai numeroasă de oameni, îmbrăcaţi în veşminte de oşteni: toţi păreau a fi tineri, viteji şi strălucitori asemenea soarelui.

Zăbovind îndelung, desfătându-se de frumuseţea lor, a simţit multă bucurie şi veselie. Atunci a auzit o voce care i-a spus: „Acest frate-al nostru vrea să meargă la Împăratul şi, după cum bine ştiţi, cineva dintre noi trebuie să-l conducă.” De îndată a ieşit în faţă unul dintre acei viteji, care strălucea între ceilalţi şi se distingea ca luna între stele şi părea a fi una dintre căpteneiile lor, şi i-a spus: „Îl voi conduce eu singur pe fratele la Împăratul, fiindcă îmi poartă o dragoste aparte şi zi şi noapte îmi cheamă numele în rugăciune, dar şi fiindcă de multe ori m-am pus pentru el chezaş la Împăratul.”

Monahul Ioasaf, care asculta acestea, era nedumerit şi spunea în sinea sa: „Cine sunt aceşti oameni, pe care eu nu i-am văzut niciodată şi care spun că mă cunosc? De unde mă ştiu şi la care Împărat mă vor conduce?” Având acestea în minte, i-a spus tânărului care s-a apropiat de el: „Frate, cine sunt eu ca să fiu prezentat Împăratului şi ce să facă pentru mine Împăratul? Cine este Acesta şi de unde mă cunoaşte?”

Tânărul de o frumuseţe îngerească i-a spus monahului Ioasaf: „Frate, te prefaci că nu ştii cine este Împăratul şi cine sunt eu? Nu mă cunoşti? Eu, pentru că mi-ai arătat dragostea ta şi pentru că ai chemat numele meu, am venit să te prezint Împăratului. Urmează-mă acum, să mergem cât mai degrabă la Împăratul nostru.”

Monahul Ioasaf a început să păşească alături de tânărul [acela] şi, cum mergea, se gândea în ce fel să-l întrebe cine este el care-i arată atâta dragoste şi interes, dar iarăşi şovăia şi-i lipsea îndrăzneala să-l întrebe, spunându-şi în sinea sa: „Poate o să aflu mai târziu.”

După ce au străbătut acea câmpie imensă şi au ajuns la capătul ei, au intrat pe-un drum îngust şi foarte lung cu ziduri preaînalte, iar locul era atât de sălbatic, încât monahul Ioasaf s-a speriat, s-a tulburat şi a început să fie cuprins de frică.

Întotdeauna trebuie să spunem rugăciunea

Atunci călăuza sa i s-a adresat cu chipu-i zâmbitor şi vesel: „De ce, frate, te biruie nepurtarea de grijă şi-ţi laşi mintea să fugă în toate părţile şi nu iei aminte la cercetarea numelui dumnezeiesc al Domnului nostru Iisus Hristos? Sau nu ştii câtă pagubă are de suferit cel care nu se îngrijeşte şi uită să spună rugăciunea «Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!» şi nu rosteşte întreagă rugăciunea cu fiecare respiraţie a sa, şi cât folos câştigă cel ce cercetează numele cel mântuitor de lume al Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos?

Omul care spune această rugăciune se eliberează de patimi şi de păcate şi se face sălaş al Sfintei Treimi, şi atunci poate ajunge la dragostea desăvârşită, din care te-ai împărtăşit întrucâtva şi tu, cel ce ai cunoscut dulceaţa şi roadele milostivirii dumnezeieşti. Cât o să mai lâncezeşti în somnul nepurtării de grijă, fără a te trezi din nevolnicia răutăţii? Aminteşte-ţi purtarea ta de la început şi evlavia pe care o aveai şi schimbă-ţi modul de viaţă! Oare Dumnezeu nu ţi-a dat harul Său ca să înţelegi ceea ce este drept? Şi nu tu însuţi ai pus-o mijlocitoare pe Preasfânta Fecioară şi de Dumnezeu Născătoare Maria spre a ta mântuire?”

Monahul Ioasaf, pe când călăuza sa îi spunea acestea, s-a smerit foarte în inima sa şi a început să rostească rugăciunea „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!” Şi, cu cât spunea rugăciunea, cu atât inima i se aprindea de dragostea lui Dumnezeu şi au început să fugă toate gândurile ce aduceau tulburare minţii lui. Şi aşa a fost eliberat de lipsa de curaj şi fără zăbavă a primit dumnezeiască putere.

Călăuza minunată i-a spus: „Vezi că acum ești mai bine. Dacă îți dorești mântuirea sufletului, să nu lași niciodată să dispară de pe buzele, din mintea și din inima ta rugăciunea aceasta și vei ajunge să ai o minte și o inimă curate, pe care le va umple iubirea dumnezeiască, și vei cunoaște tainele lui Dumnezeu. Ia aminte însă să te învredniceşti în faţa duhovnicului și a călăuzei vieții tale duhovniceşti de o mărturisire curată, amănunțită și zilnică despre tot ce ți se întâmplă sau ţi se arată.”

În timp ce călăuza aceea cu chip îngeresc îi spunea toate acestea, înaintând pe drumul acela îngust, cu zidurile pe care erau zugrăvite cruci ce arătau drumul, și-a făcut semnul crucii, spunând: „Crucii Tale ne închinăm, Stăpâne Hristoase, și sfântă Învierea Ta slăvim”, îndemnându-l şi pe monahul Ioasaf să facă la fel.

Puntea ridicată peste înfricoșătoarea groapă

După ce au mai mers o bună bucată de timp și au ajuns la capătul celălalt al drumului, au dat peste niște prăpăstii și stânci abrupte. Frica și groaza te cuprindea doar la vederea acelei gropi întunecate și neguroase, ale cărei adâncime şi întindere păreau asemenea unui ocean nețărmurit, iar întunericul ce-o învăluia putea fi prins cu mâna. Mai încolo de acea groapă, foarte departe, se zărea un munte preaînalt, ce ajungea până la cer.

În mijlocul acestei gropi cumplite se afla o punte înfricoșătoare, dintr-un singur lemn rotund, a cărui grosime nu era mai mare de o palmă. Un capăt al punții se sprijinea în partea unde se sfârşea drumul cel îngust, iar celălalt ajungea până la poalele acelui munte înalt. Atunci când sufla vântul, puntea se legăna ca frunza pe ram.

sf-m-mc-gheorghe-vatopediFrica și groaza au pus stăpânire pe fratele Ioasaf de cum a înțeles că trebuie să treacă pe această punte, ca să ajungă în cealaltă parte, la poalele muntelui. Atunci minunata călăuză l-a făcut din nou atent asupra rugăciunii pe care o nesocotea și a gândurilor care-i provocau teama și împuținarea inimii. I-a spus, aşadar, părintelui Ioasaf: „Frate, dă-mi mâna și spune neîncetat rugăciunea, fără să te gândești la nimic altceva.”

Astfel, ținându-se de mână, pășeau pe punte fără frică, cu toate că aceasta, după cum am spus, se mișca asemenea unei frunze pe ram. Când au ajuns la mijlocul acelei gropi întunecate și înfricoșătoare, călăuza i-a spus părintelui Ioasaf: „Aici fă-ți cruce și cheamă în rugăciune numele plin de har al Preasfintei Născătoare de Dumnezeu și pururea Fecioarei Maria cea plină de dar, pentru că în acest loc preasfântul ei nume are multă putere.”

Fratele s-a însemnat cu semnul crucii şi şi-a spus în mintea sa: „Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, ajută-mi mie, păcătosului!” şi, o minune, a primit atâta putere şi curaj, încât au dispărut frica şi toată puţinătatea de suflet, în ciuda clătinărilor punţii.

După multă vreme au izbutit să treacă puntea şi au ajuns la poalele muntelui. Din dragostea ce i-o purta, călăuza încă îl mai ţinea de mână şi păşeau nedespărţiţi.

Când au început să urce muntele, drumul era anevoios şi abrupt, dar plăcut, pentru că de-o parte şi de alta era împodobit cu pomi frumoşi, măslini şi nenumărate flori.

Când au ajuns în vârf, au aflat o poartă mare deschisă. Şi-au făcut semnul crucii de trei ori şi au intrat înăuntru. De acolo fratele Ioasaf a văzut cum se întindea o altă câmpie, mult mai mare decât cea dintâi, care semăna cu tăria cerului. Frumuseţea şi priveliştea acestei câmpii erau de nedescris. Nu există cuvinte ca să redea splendoarea acelei câmpii, pentru că nu-şi află asemănare cu nici un lucru pământesc, nici pana nu-i în stare s-o descrie, nici mintea nu poate pricepe câte-a văzut monahul Ioasaf, fiindcă pe cât înainta, pe atât era cucerit de armonia şi frumuseţea locului, încât nu voia decât să rămână acolo.

După ce au mers câtăva vreme, fratele Ioasaf a văzut mulţi oameni care purtau veşminte călugăreşti, dar care nu erau negre: aveau o nuanţă roşiatică şi sclipeau ca lumina. Iar chipurile lor străluceau asemenea soarelui. Unii erau tineri, alţii bătrâni, dar toţi deopotrivă erau frumoşi la înfăţişare.

Când s-au apropiat, i-au întâmpinat cu multă bucurie şi dragoste şi i-au spus călăuzei: „Bucură-te, Mare Mucenice Gheorghe, cel de Hristos iubit!”, iar călăuza cu chip de înger şi atotstrălucitoare le-a răspuns: „Bucuraţi-vă şi voi, cuvioşilor de Hristos iubiţi!”

Învăţătură despre zădărnicia lumii

Atunci cu toţii s-au întors spre fratele Ioasaf şi i-au spus: „Frate, dacă cineva va câştiga întreaga lume, dar îşi va păgubi sufletul, care-i va fi folosul? Dacă vei trăi pe pământ o sută, două sute şi chiar o mie de ani şi te vei desfăta de toate acele bunuri înşelătoare ale vieţii şi vei câştiga tot aurul, argintul, pietrele preţioase şi mărgăritarele, tot va trebui să înfrunţi ceasul cumplit al morţii, când sufletul se va despărţi de trup. Şi atunci ce folos îţi vor aduce toate cele pe care le-ai dobândit? Case, palate, averi, titluri şi demnităţi lumeşti, ostăşeşti, bisericeşti? Nimic din toate acestea nu poate să te ajute sau să-ţi folosească în ceasul şi în clipa în care îţi vei da sufletul. Toate acestea vor părea o umbră şi o nălucire, care a trecut şi s-a risipit, precum spune şi Duhul Sfânt, Dumnezeul nostru: «deşi tot pământeanul trece prin viaţă ca o umbră, se tulbură în zadar, strânge comori şi nu ştie cui le adună pe ele. Şi acum cine este răbdarea mea? Oare nu Domnul? Şi fiinţa mea de la Tine este» (Ps. 38, 7-9).

De aceea, frate, lasă nepurtarea de grijă şi întoarce-te la viaţa ta cea dintâi virtuoasă, plină de evlavie, străpungere a inimii şi smerenie, ca să fii bineplăcut lui Dumnezeu şi să te învredniceşti să vii aici pentru totdeauna, la această viaţă fericită pe care te-ai învrednicit să o vezi, mulţumită ocrotitorului tău, Marele Mucenic Gheorghe, care îţi poartă o dragoste atât de mare şi te-a adus să vezi aceste frumuseţi minunate şi pline de desfătare ale cerului şi Raiului; pe acestea Stăpânul Hristos le dăruieşte celor care din dragoste faţă de El se lipsesc de amăgitoarele bunuri trecătoare şi pământeşti, pe care într-o bună zi, vrând-nevrând, le vor lăsa în urmă.

Fiu al lui Hristos şi frate al nostru, să nu alegi cele trecătoare în locul celor veşnice! Să nu laşi să te stăpânească nepurtarea de grijă şi trândăvia, părăsind lupta duhovnicească, ce-ţi va da ca răsplată dragostea lui Hristos.

Să nu alegi dragostea lumii înşelătoare, care te va duce la păcat, căci păcatul te va prăvăli în iad, în răutate şi nimicire, ca să rămâi îmbrăţişat cu stăpânul răutăţii, satana, şi să arzi dimpreună cu el în tartar.

N-ai acest drept, nici tu şi nici un alt creştin, pentru că pe noi ne-a [răs]cumpărat Stăpânul Hristos prin cinstitul şi preasfântul Său sânge, pe care l-a vărsat pe cruce. Să nu aduci întristare Mântuitorului şi Izbăvitorului nostru Dumnezeu, aducând bucurie lui satana – nimicitorul de suflete şi crudul ruinător al vieţii oamenilor.

Dacă vrei ca şi noi să nu încetăm să-L rugăm pe Dumnezeu cel în Trei Ipostasuri pentru mântuirea ta şi a tuturor oamenilor, îndreaptă-ţi viaţa, adu bucurie lui Dumnezeu şi nouă, care iubim lumea întreagă şi voim ca voi toţi să veniţi în Rai, întru Împărăţia Cerurilor.”

Apoi s-au întors spre călăuza monahului Ioasaf şi i-au spus: „Gheorghe, iubitul lui Hristos şi al nostru, îngrijeşte-te de acest suflet, spre a-l înfăţişa Împăratului a toate, pentru că mare este îndrăzneala ta în faţa Lui!”

După ce au plecat de acolo şi s-au îndepărtat un pic, după [toate] acestea câte le-a auzit, fratele Ioasaf a cunoscut cine este călăuza sa – ocrotitorul şi Sfântul Mare Mucenic Gheorghe – şi şi-a amintit de cuvântul pe care i l-a spus la prima câmpie: „că eu îl voi călăuzi, fiindcă are o dragoste aparte faţă de mine” şi şi-a mai amintit că, atunci când a venit în Sfântul Munte, l-a pus în faţa Mântuitorului Hristos ca mijlocitor pentru mântuirea sa. În plus, fusese şi martor la multe minuni de câte ori chemase numele lui şi sufletul său a început să fie inundat de dragoste duhovnicească; nu putea să se mai stăpânească: s-a apropiat de Sfântul Gheorghe, călăuza sa, l-a îmbrăţişat şi l-a ţinut strâns la piept pentru multă vreme.

O treaptă mai înaltă a vredniciei monahale

Au străbătut acea frumoasă câmpie încă destulă vreme, şi monahul Ioasaf a văzut şi pe alţii care purtau veşminte monahale, asemenea celor dintâi, însă aceştia erau mai plini de slavă şi mai strălucitori decât cei dinainte, dar şi mai puţini decât aceia.

Atunci monahul Ioasaf a întrebat-o pe călăuza sa: „Sfinte al lui Dumnezeu, cine sunt aceştia şi care sunt izbânzile din viaţa lor, de sunt atât de slăviţi?” Sfântul i-a răspuns: „Frate, aceştia sunt dintre cei de astăzi, monahi ai acestor vremuri, care s-au nevoit fără nici o călăuză şi doar din libera lor alegere au încercat să calce pe urmele vieţii monahilor de demult şi au bineplăcut lui Dumnezeu asemenea acelora şi pentru aceasta Dumnezeu i-a slăvit aici în veci.”

sf-mare-mc-gheorghe-1-1Fratele Ioasaf i-a spus Sfântului: „Astăzi s-a pierdut orice urmă de virtute. Cum e cu putinţă să se afle în lume oameni aleşi asemenea acestora?” Călăuza i-a răspuns: „Frate Ioasaf, astăzi în lume se află foarte puţini astfel de oameni aleşi, numai că acela care va pune în practică până şi cea mai mică virtute, îndură după putinţă ceea ce îi face fratele şi nu osândeşte pe nimeni, va bineplăcea lui Dumnezeu şi «mare se va chema întru Împărăţia Cerurilor».

Pentru că, frate, astăzi exemplul cel bun s-a pierdut şi nu se mai află, în timp ce răul, adică egoismul, trufia vieţii, viciul şi neomenia s-au înmulţit; oriunde te duci, oriunde îţi întorci privirea şi oriunde te aşezi, vezi răul în faţa ta.

S-a pierdut adevărul, domneşte minciuna, nedreptatea şi toată necinstea s-au înmulţit şi uneltirile au sporit. Cuvântul lui Dumnezeu a încetat să mai iasă din gurile şi inimile oamenilor.

S-au pierdut filantropia, milostenia, dreptatea, grija pentru aproapele, a dispărut dragostea şi în locul acestora au crescut printre oameni ura, invidia şi alte patimi asemenea lor.

Şi, după cum spune Sfânta Scriptură, «Toţi s-au abătut, împreună, netrebnici s-au făcut. Nu este cine să facă binele, nici măcar unul nu este». Prin urmare, foarte puţini sunt cei care se nevoiesc astăzi în virtute, iar aceştia fac binele din propria lor alegere şi voinţă. Aceştia sunt răsplătiţi veşnic şi sunt slăviţi de Preabunul Dumnezeu mai mult decât Sfinţii de altădată, care nu aveau de înfruntat faţă către faţă răul ce astăzi s-a învârtoşat peste măsură.

De aceea, toţi oamenii doritori ai mântuirii sufletului şi cu atât mai mult cei care pentru dragostea lui Hristos lasă lumea şi bunurile sale amăgitoare şi urmează idealul înalt al monahismului ar trebui să aibă rugăciunea împletită cu aducerea aminte de moarte, iar rugăciunea «Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă!» să nu lipsească din gura lor, ci să le fie unită cu respiraţia. De asemenea, ziua şi noaptea să se roage Stăpânei de Dumnezeu Născătoare şi tuturor Sfinţilor să mijlocească pentru mântuirea sufletului lor, fiindcă «mult poate rugăciunea Maicii pentru îmbunarea Stăpânului» şi «mult poate rugăciunea stăruitoare a Dreptului».”

Acestea i-a spus Sfântul Gheorghe fratelui Ioasaf şi apoi şi-au continuat drumul spre Împăratul.

Păşind spre răsărit, au văzut de departe o clădire impunătoare, asemenea unui palat măreţ, cu fortificaţii foarte înalte, cu totul de aur, care luminau şi străluceau în toată câmpia aceea.

Fratele Ioasaf, orbit de acea dulce şi frumoasă lumină, a întrebat-o pe călăuza sa: „Sfinte Gheorghe, ce palat este cel de acolo?” Sfântul i-a spus că acela este palatul „Singurului Împărat”, unde aveau să ajungă în scurt timp.

Când s-au apropiat, îi aşteptau la intrare bărbaţi de diferite ranguri şi plini de slavă, cu toţii luminoşi şi asemenea îngerilor la chip, şi cu multă bucurie i-au salutat cu îmbrăţişarea „în Hristos” şi i-au condus într-o sală strălucind de pietre preţioase şi aur. Mărgăritare şi briliante scânteiau şi răspândeau o dulce şi limpede lumină. La dreapta intrării era zugrăvită icoana Domnului nostru Iisus Hristos, iar în stânga cea a Stăpânei de Dumnezeu Născătoare şi Pururea Fecioarei Maria şezând pe tron.

În sala aceea se afla o mulţime nenumărată de oameni în haine şi veşminte călugăreşti, care revărsa o lumină orbitoare şi o slavă negrăită. Aveau în mâinile lor cruci şi ramuri cu o aromă îmbătătoare.

Cu toţii, dimpreună cu Sfântul Gheorghe, l-au luat pe fratele Ioasaf pe mâinile lor şi au cântat în faţa icoanei lui Hristos şi a Preasfintei „Cuvine-se cu adevărat…” atât de melodios şi frumos, încât părea că nu se va sfârşi niciodată, apoi şi-au făcut semnul crucii şi s-au închinat la sfintele icoane ale lui Hristos şi Preasfintei. Atunci acei binecuvântaţi sfinţi i-au spus monahului Ioasaf: „Frate, toate acestea pe care le vezi au loc pentru tine; poartă de grijă să fii bun, vrednic şi sârguincios, ca să vii şi tu aici cât mai curând.” După aceea s-au retras cu toţii şi au rămas doar Sfântul Gheorghe şi monahul Ioasaf. Atunci s-a deschis o uşă mare şi s-a auzit o voce preasuavă dinăuntru: „Mare este îndurarea Ta, Doamne, spre fiii oamenilor!” şi fratele Ioasaf a văzut, aşa cum scrie şi Apostolul Pavel: „Cele ce ochiul n-a văzut şi urechea n-a auzit, şi la inima omului nu s-au suit, pe acestea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El.” A văzut o măreaţă şi preafrumoasă biserică, dar cu o întocmire greu de înţeles.

În mijlocul ei se afla un tron preaînalt şi foarte slăvit, care părea a fi din cărbuni aprinşi şi strălucea mai mult decât soarele. Pe tron şedea „Împăratul slavei”, iar în jurul său nenumăraţi oameni în veşminte de ostaşi ce scânteiau asemenea fulgerelor. Împăratul era precum e Stăpânul Hristos în icoană. Pe cap purta o coroană cu pietre preţioase şi fiecare dintre acestea părea a fi asemenea unui fulger!

Frumuseţea chipului Domnului nu se poate descrie: „Cel minunat prin frumuseţea Sa mai mult decât fiii oamenilor.” Ah! aceasta nu poate fi pusă în cuvinte. Numai cel care se învredniceşte de vederea ei poate să priceapă înţelesul frumuseţii Domnului.

Nu are îmbrăcăminte de nuntă pentru a intra înăuntru

Fratele Ioasaf, aflându-se la uşă, nu se mai sătura privind. Atunci a intrat înăuntru Sfântul Gheorghe, a făcut semnul crucii, trei metanii şi s-a închinat Împăratului, apoi a ieşit afară ca să-l ia şi pe monahul Ioasaf, dar atunci s-a auzit o voce care i-a spus: „Lasă-l pe acesta, nu este vrednic să intre înăuntru, nu are îmbrăcăminte de nuntă!”

Când monahul Ioasaf a auzit acestea, s-a cutremurat, temându-se că Împăratul îl va judeca, dar şi-a revenit deîndată şi a început să spună cu multă ardoare şi râvnă rugăciunea „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă şi pe mine cu mila Ta!” Sfântul Gheorghe a intrat iarăşi înăuntru, a căzut la picioarele Împăratului şi L-a rugat zicând: „Doamne, adu-Ţi aminte de sângele vărsat pe Cruce pentru mântuirea oamenilor, Te-ai făcut om ca să vindeci şi să-i mântuieşti pe păcătoşi, de aceea mă rog şi Îţi cer, Doamne, iartă şi acest suflet păcătos şi condu-l pe calea mântuirii! Ştiu, Doamne, că asemenea unui adânc nemărginit este oceanul milostivirii Tale.”

manuel-panselinos-from-the-holy-church-of-the-protaton (163)Şi Împăratul i-a răspuns: „Gheorghe, cunoşti bine dragostea pe care i-am arătat-o şi harul pe care i l-am dat spre a cunoaşte aceste taine ascunse ale iubirii Mele dumnezeieşti, pe care mulţi şi mari nevoitori le-au cerut, dar nu au avut parte de ceea ce el însuşi a primit. Acesta n-a avut în sufletul său dragoste pentru Mine, M-a dispreţuit şi a ales nepăsarea, şi pentru cele înşelătoare ale lumii M-a nesocotit pe Mine şi dragostea Mea, de aceea nu este vrednic de iertare.”

Sfântul Gheorghe, continuând să sărute picioarele Domnului, I-a spus din nou: „Da, Doamne, cunosc prea bine că, de-l vei judeca după dreptatea Ta, nu doar nu trebuie iertat, ci este şi vrednic de pedeapsă. Cu toate acestea, iarăşi Te rog să prisosească milostivirea Ta asupra lui. Ai văzut, Doamne, voia sa şi cele ascunse ale inimii sale pururi sunt înaintea Ta, primeşte cererile inimii lui şi mântuieşte-l cu puterea Ta, Stăpâne Mult-milostive.

Cunoşti, Doamne, că «lumea zace sub puterea celui rău»; astăzi s-a înmulţit răutatea şi nu există pildă de bine. S-a înmulţit păcatul, dar să prisosească harul Tău, Doamne, să se mântuiască robul Tău acesta, pentru că voia sa este bună, dar obişnuinţa răului îl biruie. Te rog, ajută-l şi mântuieşte-l!”

Îndelungă răbdarea Împăratului Hristos

Şi Împăratul i-a spus: „Iubite Gheorghe, văd şi cunosc starea lumii, nesocotirea poruncilor Mele, cum virtutea s-a stins şi păcatul s-a înstăpânit. Lumea prin sodomie, preadesfrânare, desfrânare, nedreptăţi şi toată necinstea şi uneltirea a fost pângărită; nu doar bărbaţii şi femeile din lume mă întristează, ci şi monahii, preoţii, ieromonahii, arhiereii creştini ortodocşi, toţi laolaltă străpung în fiece zi măruntaiele Mele şi Mă răstignesc din nou cu fărădelegile lor. Toate acestea le sufăr fără a ţine minte răul, le rabd şi aştept pocăinţa şi îndreptarea, fie şi chiar a unuia dintre ei. Vrerea şi dorinţa Mea este ca toţi oamenii să se mântuiască şi nimeni să nu fie supus pedepsei. Pentru aceasta Mi-am vărsat sângele pe Cruce şi Mă jertfesc în fiecare zi. Dar ei, în loc să se îndrepte, zilnic Mă ocărăsc şi Mă hulesc. Iar acesta pentru care Mă rogi n-a încetat până astăzi să-şi facă voia. Prin mijlocirea multor duhovnici nu am contenit să-i arăt calea cea dreaptă, spre a se mântui, dar acesta se împotriveşte, cade în nepăsare şi dispreţuieşte poruncile Mele, nesocoteşte, nu ia seamă şi nu cunoaşte iubirea şi jertfa pe care o fac în fiecare zi pentru el şi pentru fiecare om în parte, ci toţi deopotrivă Mă defaimă.”

Atunci Sfântul Gheorghe a căzut din nou la picioarele Domnului şi, îmbrăţişându-le, I-a spus cu umilinţă: „Adu-Ţi aminte, Doamne, de sângele meu pe care din dragostea pentru Tine l-am vărsat şi dăruieşte-mi mie acest suflet. Da, Doamne, iartă-l, mă rog Ţie, şi învredniceşte-l să bea paharul dragostei care este paharul curăţirii, pe care şi el voieşte să-l bea şi să facă voia Ta cea sfântă.”

Paharul Mântuirii

Şi cu chipul luminos Stăpânul Hristos i-a zis: „Să se facă voia ta, Gheorghe!” Cu dreapta i-a dat un pahar şi i-a spus: „Ia paharul cu băutura aceasta şi dă-i-l să-l bea tot. Acesta este paharul dragostei Mele. Toţi Sfinţii din acest pahar au băut, pentru că în viaţa cea trecătoare acesta se face un pahar plin de chinuri, amărăciuni şi suspine, boli, suferinţe şi necazuri şi, în cele din urmă, sfârşeşte cu martiriul şi moartea trupului, pentru ca sufletul să se curăţească şi acela care cu răbdare şi stăruinţă va bea paharul acesta până la ultima picătură «spre viaţa de veci» să se veselească pururi dimpreună cu Tatăl, cu Mine şi cu Duhul Sfânt.”

Sfântul Gheorghe, cu bucurie, îndrăzneală şi veselie, a luat din mâinile Stăpânului Hristos paharul plin cu un fel de vin roşu, pe care Domnul l-a binecuvântat şi i l-a dat fratelui Ioasaf, iar acela, cu multă râvnă, şi-a făcut cruce şi l-a băut tot. I s-a părut atât de bun şi dulce, că de îndată flacăra iubirii s-a aprins într-atât în sinea sa, încât nu-şi mai putea stăpâni simţirea. S-a avântat în biserica aceea, s-a dus aproape de tron, şi a îmbrăţişat cu dor şi multă iubire picioarele lui Hristos, şi le-a sărutat cu multă bucurie, nevoind să se mai desprindă de Împăratul.

Atunci s-a auzit un glas care spunea: „Gheorghe, ia-l pe fratele Ioasaf ca să se ducă să se nevoiască pentru a dobândi iubirea Mea de la început, pe care a pierdut-o din nepăsare; şi când va fi îndeajuns de pregătit, la vremea potrivită îl voi învrednici să bea paharul pe care l-am băut şi Eu.”

Călăuza sa, Sfântul Gheorghe, l-a ridicat pe fratele Ioasaf şi, după ce au făcut trei mătănii fiecare şi s-au închinat preacuratelor picioare ale Domnului, I-au mulţumit fierbinte, au ieşit afară din acea biserică strălucitoare, i-au salutat îmbrăţişându-i pe toţi cei ce se aflau în pridvorul şi în „curţile Domnului” şi au început a face cale-ntoarsă.

Fratele Ioasaf i-a spus călăuzei sale: „Sfinte Gheorghe, fratele meu drag, nu este cu putinţă să rămân aici unde ne aflăm acum şi să nu mă mai întorc în lume?”

Sfântul Gheorghe i-a răspuns: „Dragul meu, asta este cu neputinţă, pentru că voia Domnului, precum ai auzit, este să te duc înapoi, să te nevoieşti, să te pregăteşti în toată virtutea, să păzeşti toate poruncile Domnului, să fii încercat cu chinuri şi să te curăţeşti ca aurul în foc. Astfel te vei căli cu ajutorul lipsurilor şi necazurilor vieţii şi apoi, pe drept, prin mila şi voia Stăpânului Hristos, vei veni şi vei rămâne aici să te bucuri de slava lui Hristos în veac.”

Ultimele porunci ale Sfântului Gheorghe

Aşa au trecut iarăşi prin acea frumoasă câmpie şi au văzut toate minunăţiile descrise mai înainte şi, în cele din urmă, au ajuns la poalele muntelui. Atunci Sfântul Gheorghe l-a luat de mână pe fratele Ioasaf şi au păşit pe punte. Când au ajuns la mijloc, Sfântul s-a oprit şi i-a zis: „Scumpul meu frate, «Împărăţia Cerurilor se ia prin străduinţă şi cei ce se silesc pun mâna pe ea». Ai văzut milostivirea lui Dumnezeu, să nu te arăţi nerecunoscător şi nemulţumitor faţă de Binefăcătorul nostru Dumnezeu. Luptă-te să câştigi iarăşi iubirea de la început şi atunci să fii încredinţat că harul lui Dumnezeu şi acoperământul şi ajutorul Stăpânei noastre de Dumnezeu Născătoare vor fi întotdeauna cu tine, iar eu, la rândul meu, nu te voi lăsa fără sprijin.” Apoi l-a însemnat de trei ori cu semnul Crucii şi s-a făcut nevăzut.

Satana nu-l poate vătăma pe creştinul adevărat

Atunci au urmat tunete şi tulburare dedesubt în genunea aceea întunecată şi se auzeau glasuri care spuneau: „Acum, când călugărul a rămas singur, haideţi să-l prăvălim în adânc!” Demonii scrâşneau din dinţi, strigau şi iscau o mare neorânduială şi freamăt, dar nimeni nu îndrăznea să se apropie de monahul Ioasaf. Se năpusteau asupra lui şi cu glasuri sălbatice spuneau: „Veniţi cu toţii acum, înainte de a veni Gheorghe, să-l prăvălim jos!”

Fratele Ioasaf s-a aflat fără de ajutor la mijlocul acelei punţi înfricoşătoare şi nu putea să meargă nici înainte, nici înapoi ca să scape din mâinile demonilor vicleni. Aflându-se în această stare grea, şi-a ridicat ochii la cer şi a spus: „Doamne, ajută-mi în clipa aceasta, în care mă paşte primejdia de a fi înghiţit de demonii cei de sub pământ!” Atunci a venit un glas din cer şi i-a spus: „Frate, nu trândăvi. Spune rugăciunea «Doamne, Iisuse Hristoase…» şi, prin mijlocirea Stăpânei de Dumnezeu Născătoarei, prin fapte bune şi credinţă, când te nevoieşti, demonii nu te pot vătăma. Nu-ţi fie teamă şi-ţi vei afla izbăvirea!”

De îndată fratele a început din ce în ce mai fierbinte să rostească rugăciunea şi să cheme mijlocirile şi ajutorul Stăpânei noastre de Dumnezeu Născătoare şi ale Marelui Mucenic Gheorghe şi, fără să apuce să se dumirească, şi-a venit în sine, aşa cum se afla în strană rugându-se, după încheierea dumnezeieştii Liturghii.

IOASSAFEEI IKOS 1925În felul acesta a luat sfârşit această vedenie pe care a avut-o primul stareţ şi întemeietor al Obştii de iconari a Ioasafeilor din Kavsokalivia, Ioasaf monahul, din Cezareea Capadociei, pe când era încă un monah începător, având grijă de Conacul din Karyés, sediul delegaţiei Mănăstirii Sfântul Pantelimon, înainte de a deveni Mănăstire cu obşte de monahi ruşi. Puţin după această vedenie a plecat de la Mănăstire împreună cu alţi fraţi şi s-a dus în Kerasiá. Acolo a zidit o Chilie în numele Sfântului Gheorghe şi s-a -afierosit cu tot sufletul practicării rugăciunii minţii. Zi şi noapte, cu buzele, cu mintea şi cu inima spunea rugăciunea „Doamne, Iisuse Hristoase…”, petrecându-şi cea mai mare parte din zi adâncit în dumnezeieştile cugetări prilejuite de această vedenie dumnezeiască. Nu a încetat să povestească obştii sale cele pe care le-a văzut şi le-a auzit şi, din gură în gură, această istorie folositoare de suflet a ajuns până la Stareţii Stareţilor noştri. Arta de iconar au învăţat-o, atât el, cât şi obştea sa, la Mănăstirea Sfântul Pantelimon şi în jurul anilor 1880 s-au mutat cu toţii la Kavsokalivia, acolo unde au construit frumoasa casă a Ioasafeilor, cu o preafrumoasă biserică închinată Sfântului Gheorghe; aceasta este şi cea mai veche casă de iconari, unde după câţiva ani, prin harul lui Dumnezeu, fratele Ioasaf a avut parte de un sfârşit cuvios şi fericit, spre slava lui Dumnezeu cel în Treime.

Patriarhul Ioachim

Ecumenical Patriarch Joachim III of ConstantinopleEra marele praznic al Maicii Domnului de la 15 august, care în vremurile de odinioară ţinea cincisprezece zile în Karyés, şi părinţii din toate părţile şi din Pustie îşi aduceau spre vânzare rucodelia lor.

În 1901-1903, pe când în Sfântul Munte se retrăsese ca exilat Patriarhul Ecumenic Ioachim al III-lea, când s-a întâmplat să ajungă odată în Karyés, lângă biserica Protatonului, lângă bisericuţa Sfântul Nicolae, acolo unde este cimitirul laicilor care mor în Sfântul Munte, Patriarhul a zărit un monah în vârstă, cu mătăniile în mână, rostind rugăciunea şi vânzându-şi rucodelia – mătăniile făcute de el.

Patriarhul s-a uitat la bătrânelul acela şi a fost impresionat de înfăţişarea demnă şi de felul său smerit de a fi. A întrebat şi i-au spus că era un duhovnic şi că-şi vindea rucodelia sa. S-a apropiat, a cumpărat un şirag de mătănii şi l-a întrebat: „Cuvioase părinte, mi-au spus că eşti duhovnic şi aş vrea să vin la Coliba ta să mă spovedesc. Unde locuieşti?”

Patriarhul nu purta nici engolpion şi nici vreun alt semn distinctiv, pentru a-i fi recunoscut rangul, ci umbla asemenea unui simplu monah.

Duhovnicul nu ştia că este Patriarh şi, cu toată simplitatea ce-l caracteriza, i-a răspuns: „Sanctitatea Voastră, nu poţi intra în Coliba mea pentru că este foarte joasă, iar tu, după cum văd, eşti foarte înalt.” Într-adevăr, era foarte înalt, dar duhovnicul nu se referise la acest lucru, ci prin harul Duhului Sfânt a cunoscut lipsa de smerenie şi mândria caracterului său.

Patriarhul i-a spus duhovnicului: „Iubite, mă voi pleca şi astfel voi încăpea în Coliba ta. La nevoie, voi putea intra şi târâş. Este chiar atât de joasă?”

Duhovnicul i-a spus atunci Patriarhului: „Sanctitatea Voastră, dacă ţi-ai fi plecat gâtul, acum ai fi fost pe tron!”

Patriarhul Ioachim a fost surprins de aceste cuvinte, iar când a înţeles că duhovnicul nu ştia care-i era rangul – aşa cum el singur a mărturisit – mult s-a folosit de pe urma acestei lecţii de smerenie. Iar duhovnicul, se spune, era vestitul pentru virtutea şi harisma sa de a proroci şi prevesti părinte Grigorie, care se nevoia la Colibele de sihaştri de la Schitul Sfânta Ana Mică.

Părintele Daniil

La Coliba Sfântul Hrisostom care aparţine de Schitul Sfântul Pantelimon al Mănăstirii Cutlumuş se află încă în viaţă şi se nevoieşte în asceză monahul Daniil care, aşa cum ne-a mărturisit el însuşi şi cum ne-au adus la cunoştinţă şi alţi părinţi, este bolnav de mai bine de douăzeci de ani, are dureri de cap, de mijloc, de rinichi, de inimă, de picioare şi de multe ori îl doare tot trupul.

S-a dus la mulţi doctori, a făcut nenumărate analize, teste radiologice şi radiografii, însă rezultatul era întotdeauna acelaşi.

Doctorii nu găsesc nici o dereglare sau afecţiune somatică, fratele însă continuă să sufere de pe urma unei inexplicabile boli, căreia nu-i dau de capăt nici doctorii şi nici ştiinţa.

În urmă cu câţiva ani, pe 27 iulie, la privegherea de Sfântul Pantelimon, fratele Daniil, cu credinţă multă şi cu lacrimi în ochi, l-a rugat pe Sfântul Pantelimon: „Sfinte al lui Dumnezeu şi ocrotitorule al Schitului nostru, tu care eşti doctor şi pentru dragostea lui Hristos ai mucenicit şi ţi-ai vărsat sângele, arată-ţi iubirea şi roagă-L pe Stăpânul Hristos să-mi dea sănătate, ca să pot şi eu, sănătos fiind, să-I slăvesc numele şi să cânt la privegheri.”

sf-m-mc-pantelimonSpunând acestea, monahul Daniil, de durere şi oboseală, a aţipit un pic şi i s-a arătat în vedenie Sfântul Pantelimon îngenuncheat în faţa tronului lui Dumnezeu şi rugându-L pentru sănătatea fratelui.

Monahul Daniil L-a auzit pe Stăpânul Hristos spunându-i Sfântului Pantelimon: „Frate al Meu şi Mare Mucenice Pantelimoane, oare tu eşti mai milostiv decât Mine? Sau îi iubeşti pe oameni mai mult decât Mine? Ştiu că din dragoste pentru Mine ţi-ai vărsat sângele tău, dar oare Eu nu Mi-am vărsat şi nu-Mi vărs în fiecare zi sângele Meu pentru mântuirea sufletelor oamenilor? Află că voia Mea este – şi de multe ori cu folos – ca trupul să fie bolnav pentru ca sufletul să se mântuiască. Aşa voiesc să se mântuiască mulţi oameni.”

La auzul acestora, fratele Daniil s-a trezit şi a slăvit numele lui Dumnezeu, i-a mulţumit Sfântului Pantelimon pentru ajutorul şi mijlocirea sa, şi de îndată, după cum ne-a mărturisit el însuşi, a scăpat de povara care-l apăsa şi a înţeles că trebuie să poarte cu răbdare, bucurie şi mulţumire crucea şi starea sa de boală.

Părintele Iosif

La acelaşi Schit al Sfântului Pantelimon monahul Iosif a vrut să repare o scândură care putrezise din dușumeaua Colibei.

A curăţat putregaiul, a luat măsurile cu exactitate, a tăiat scândura şi s-a dus s-o aşeze. Când să o pună la locul ei, a văzut că scândura era mai mare. A luat-o, a tăiat ce era în plus şi s-a dus iarăşi s-o aşeze. Atunci a văzut că era mai mică decât trebuia.

Părintele Iosif era de meserie tâmplar. Ia din nou măsurile, taie cu precizie o altă scândură la dimensiunile potrivite, merge s-o aşeze la locul ei, dar iarăşi, era prea mare. O scurtează, dar când se duce s-o fixeze, era prea mică. Atunci pierzându-şi răbdarea şi cu mânie a spus: „Haide, la naiba cu tine, diavole! Ce ai? Ce să-ţi fac să te potriveşti? Te-am măsurat şi te-am tăiat de patru ori. Acum ce dracu’ ai de nu te potriveşti?”

Bietul monah, în loc să spună rugăciunea şi să cheme ajutorul lui Dumnezeu pentru munca sa, a ales să pomenească pe diavolul, care nu a întârziat şi nu caută decât asemenea ocazii, de aceea s-a şi arătat în faţa lui cu înfăţişarea sălbatică şi i-a spus: „M-ai strigat, părinte? Ce este? Vrei ceva? Eu sunt aici să te ajut.”

Părintele Iosif speriat şi-a făcut cruce, a aruncat scândura şi a alergat la duhovnic să se spovedească, dar de atunci şi până astăzi au trecut mai mult de treizeci de ani şi încă nu poate să-şi revină. În minte i-au rămas frica şi o stare de absenţă, ca „recompensă” primită de la diavolul.

Aceasta ar trebui să fie o pildă pentru toți, mici și mari: nu trebuie să rostim numele diavolului nici în glumă. Pentru că diavolul îl face pe om să se înfurie și, la furie, îl face să defăimeze sau să hulească cele sfinte. Și dacă nu reușește, îl convinge să spună aproapelui, fratelui, copilului său sau chiar sieși: „Du-te la dracu!” Asta devine o obișnuință foarte rea și [astfel] mulți părinți își trimit co-piii „la dracul”.

În timp ce omul poate să dobândească obișnuințe bune și, în loc să zică „să te ia naiba”, ar putea spune „să te ia rugăciunea” sau „mânca-te-ar binele”3 sau, aşa cum obişnuiesc Părinţii să spună, „lua-te-ar rugăciunea” sau „Dumnezeu să te miluiască” – cea mai frumoasă rugăciune dintre toate. Așa omul se obișnuiește cu rugăciunea și cu rostirea lucrului bun întotdeauna, potrivit cu Sfânta Scriptură: „binecuvântați și nu blestemați” (Rm. 12, 14).

Monahii Kykleftés

Unii monahi au harisma răbdării și, cu ajutorul lui Dumnezeu, iau hotărârea nestrămutată și statornică să rămână toată viața lor în Mănăstirea sau Schitul sau Chilia unde s-au înscris, potrivit cu spusa scripturistică: „Fiecare, fraţilor, în starea în care-a fost chemat, în aceea să rămână înaintea lui Dumnezeu” (I Cor. 7, 24).

Alții iarăşi, cu acordul duhovnicului, rămân zăvorâți în Peșteri și Sihăstrii, unde sunt desăvârșit izolați de ceilalți părinți și frați; dar „nu toţi pricep acest cuvânt, ci aceia cărora le este dat” (Mt. 19, 11).

Există însă încă o categorie de monahi, pe care părinții de demult îi numeau kykleftés. Acești monahi, fie din râvna pentru virtute de a învăța multe, fie dintr-o obișnuință rea, fie de pe urma întovărășirii cu satana sau din cauza războiului pe care diavolul îl poartă împotriva lor, nu pot să rămână într-un singur loc sau într-o singură stare pe viață. Aceasta nu se întâmplă numai cu monahii, ci și cu mulți laici în viața de familie, care vădesc nestatornicie nu numai în ceea ce privește viața sau serviciul, ci chiar și caracterul.

Unul dintre acești monahi avea obiceiul de a nu putea sta într-un singur loc, ci pleca de la o Mănăstire și se ducea la alta și de acolo altundeva, și așa își petrecea viața trecând pe la toate locurile de ședere monahală atonită.

Într-o zi, pentru a nu știu câta oară s-a pregătit să plece de la o Mănăstire chinovială la o alta idioritmică, când, la ieșirea din Mănăstirea aceea, îl vede în fața sa pe diavolul, care îi spune: „Ava, iar pleci. Oh, părinte, de patruzeci de ani îmi rup picioarele și am obosit să te mai duc dintr-un loc în altul. Nu te-ai plictisit să tot pleci? Stai și tu o dată într-un loc anume!” Monahul i-a răspuns satanei: „Sfinții Părinți ne-au lăsat o tradiție după care, dacă nu putem rămâne într-un loc, putem să ne legăm de Muntele Atonului cu o funie și să umblăm prin tot Sfântul Munte, spre a aduna în felul acesta, de la toți Părinții, mierea virtuții și a vieții duhovnicești. Iar eu, pentru dragostea lui Hristos, fac același lucru. Tu însă ce treabă ai să te încurci printre picioarele noastre? Nu știi că Hristos în cele din urmă va birui? Domnul te-a certat pe tine, duh necurat. Înapoia mea, satano!” Este nevoie de multă luare-aminte, deoarece argumentul acesta este foarte riscant, pentru că ajunge un obicei rău, și bine este ca omul, în loc să umble dintr-un loc în altul, să fie statornic, consecvent și pozitiv în cuvintele, faptele, deciziile și în tot felul său de a fi, dacă vrea să sporească!

Minunea de netăgăduit a Preasfintei

La 3 octombrie 1948, în Karyés, capitala Sfântului Munte, aproximativ 800 de rebeli comuniști au atacat jandarmeria și pe guvernatorul politic al Sfântului Munte, d-l Panaghiotákos.

KARYES 1940În dimineața acelei zile în care a fost declanșat atacul rebelilor, la Chilia Prorocului Ilie părintele diacon Dionisie prăznuia întru pomenirea Sfântului Dionisie Areopagitul și se săvârşea dumnezeiasca Liturghie în cinstea sărbătorii numelui său. La dumnezeiasca Liturghie veniseră mai mult de cincizeci de monahi. După cum se știe, dumnezeiasca Liturghie începe foarte devreme și se încheie pe la ceasurile 8-9 ale dimineții. Însă rebelii au început să atace, înainte de încheierea dumnezeieştii Liturghii, cu diferite arme de foc, pistoale mitralieră şi mortiere. Unul dintre obuze a căzut pe acoperişul Chiliei unde erau adunaţi monahii, care s-au speriat pentru că nu ştiau ce se întâmplă.

Din Pronia dumnezeiască şi prin ocrotirile Stăpânei noastre de Dumnezeu Născătoare, într-un chip cu totul neobişnuit obuzul nu a explodat şi astfel nici unul dintre Părinţi nu a păţit nimic, pentru că, dacă explozia s-ar fi produs, cu siguranţă nimeni n-ar fi scăpat cu viaţă.

Preasfânta a făcut nenumărate asemenea minuni în Grădina sa în vremea acelor ani negri ai ocupaţiei germane şi războiului de gherilă.

Iconarul nepăsător

Unul dintre cei mai buni artişti şi iconari din Sfântul Munte, atât de bun încât altul ca el, în arta pictării de icoane, după Emanuel Panselin (secolul al XIV-lea), nu s-a mai arătat, a fost Ioanichie Mavrópulos din Cezareea Capadociei.

A fost iniţiat în arta icoanei de către părintele Ioachim Ralidis, la Sfântul Schit Kavsokalivia. Dar, mulţumită străduinţei de care a dat dovadă, a ajuns să fie mult mai iscusit decât dascălul său.

Însă pe cât de sârguitor se arăta în arta icoanei, pe atât de insensibil şi indiferent era în privinţa credinţei creştine, şi cu mult mai nepăsător şi dispreţuitor în ceea ce priveşte idealul şi viaţa monahală. Era atât de necredincios, încât nu admitea nimic, nici măcar faptul că există Dumnezeu şi, în general, nu credea în nici una dintre Sfintele Taine ale Bisericii.

Prin urmare nu postea, nu mergea la biserică, nu se ruga, nu se împărtăşea şi adesea îi lua în râs pe monahi, numindu-i „fasolofagi”4, în timp ce slobozea şi alte acuze împotriva lor.

Se cunoştea cu Stareţul meu, monahul Ioachim, şi erau oarecum prieteni de pe vremea când vieţuiseră împreună la Schitul Kavsokalivia (1915-1916) şi, pentru că avea încredere în el, îi împărtăşea de multe ori secretele sale.

SINODIA KELIOTON 1926În anii 1923-1924, după ce a învăţat arta pictării de icoane, a plecat de la Schitul Kavsokalivia şi s-a aşezat în Karyés, la Chilia Sfântul Gheorghe, care aparţine de Marea Lavră şi se află deasupra Karéii, numită „a Skurtéilor”, acolo unde astăzi este ridicată biserica închinată Sfântului Nicodim, care adăposteşte capul acestuia. Acolo a continuat să practice rucodelia de iconar.

Când Stareţul meu se ducea în Karyés, părintele Ioanichie îl primea şi-l găzduia cu multă bucurie, împărtăşindu-i cu această ocazie nemulţumirile sale şi cerându-i să-i lămurească neînţelegerile legate de credinţa creştină şi de viaţa de călugăr.

Stareţul meu, om credincios şi cultivat duhovniceşte, cu toate că depunea mari eforturi, nu putea să-l convingă de adevărurile credinţei creştine şi de rolul important al monahismului pentru Creştinism şi Biserică.

Visul de neînţeles al bunicii

Într-o zi Bătrânul-Ioanichie, deja la o vârstă înaintată, i-a spus Stareţului meu: „Măi, părinte Ioachim, îmi tot spui că există Dumnezeu şi viaţă după moarte, că există judecată şi răsplată, adică pedeapsă veşnică pentru răul pe care îl face omul aici pe pământ şi plată veşnică pentru fiecare faptă bună, că există iadul pentru cei răi şi Raiul pentru cei buni, că există demoni care îi vor chinui veşnic pe păcătoşi şi altele asemenea pe care le susţin călugării şi popii. Eu socotesc că toate astea sunt basme şi că, de există Raiul şi iadul, acestea vor fi aici, în viaţa asta. După moarte, nefericite, nu există nimic. După ce mor eu nu-mi mai pasă de nimic. Ce spuneau elinii: «Pământul să se amestece cu focul»5. Aşa spun şi eu: trupul şi sufletul despre care-mi spui că există să mi se facă pulbere.

Şi de ce nu-mi spui, rogu-mi-te, a continuat părintele Ioanichie, cine a venit de dincolo, din viaţa cealaltă, de pe lumea cealaltă, să ne dea adeverire că există toate aceste lucruri, că există viaţă de veci?”

Duhovnicul meu încerca cu mărturii din Sfânta Scriptură şi din Sfânta Evanghelie să-i demonstreze adevărul despre toate acestea, dar el nu voia să audă nimic din toate astea. Şi asta s-a repetat de mai multe ori.

În decursul unei astfel de discuţii, Bătrânul-Ioanichie i-a spus în taină duhovnicului meu: „Părinte Ioachime, un lucru m-a impresionat [cândva] şi a rămas întipărit în mintea mea şi nu pot să mi-l explic. Eram copil, aveam 12-13 ani, în satul meu natal, împreună cu fratele meu Tănase, cu tatăl şi cu bunica mea – mama tatălui meu –, când turcii ne-au alungat din casa noastră din Capadocia, şi, după ce mama mea a murit pe drum, am rămas noi patru şi ne-am stabilit într-o casă pustie din afara oraşului Trapezunt.

Acolo, într-o seară s-a arătat bunicii mele, în vis, un om grav, dar cu înfăţişarea plăcută şi, cu un ton rugător, i-a spus: „Te rog, bunică, să spui la copiii şi la nepoţii tăi să nu urineze pe mine!”

Bunica, pentru că eram vânaţi şi îngroziţi de turci, s-a gândit că este vorba de un vis obişnuit şi nu i-a dat nici o atenţie. Însă acest vis, care părea aievea, s-a repetat vreme de trei nopţi la rând, dar bunica din nou nu i-a spus nimic tatălui meu. În cea de-a patra noapte omul acela s-a arătat iarăşi în vis bunicii mele, dar de data asta foarte înfricoşător la chip, şi i-a spus ameninţător: „Eu sunt Gheorghe Eleftheriádis. Te-am avertizat de trei ori să le spui copiilor să nu se mai urineze pe mine, iar tu nu le-ai spus nimic. Află, aşadar, că de nu le vei spune să înceteze, o să aveţi parte de un mare rău.” Bunica s-a trezit speriată, l-a trezit şi pe tatăl meu şi de frică i-a spus totul.

Ce se întâmplase? „Eu şi cu fratele şi cu tatăl meu”, a povestit monahul Ioanichie Stareţului meu, „ieşeam noaptea pe o uşă dosnică, aflată în partea din spate a casei, traversam un gang descoperit şi acolo jos, unde se afla un câmp, urinam.

Atunci când bunica i-a spus tatălui meu visul, dimineaţa, de cum s-au ivit zorile, s-a dus cu bunica mea în locul unde urinam, au săpat adânc, mai mult de 2 metri şi ceva, şi au aflat un schelet uman într-un mormânt obişnuit. Au luat oasele, care erau curate, şi cu multă evlavie le-au spălat cu vin, după obicei, le-au tămâiat şi le-au aşezat într-o cutie pe care au pus-o pe un raft în casă.”

Visul de neînţeles al tatălui

În seara acelei zile se arată din nou acel serios şi grav necunoscut, de data aceasta cu faţa veselă, şi le spune tatălui şi bunicii – pentru că de data aceasta s-a arătat la amândoi: „Vă mulţumesc pentru binele pe care mi l-aţi făcut. Îl voi ruga pe Dumnezeu şi Cerescul nostru Părinte să vă apere de primejdii în viaţa aceasta, să vă răsplătească în viaţa viitoare şi să vă dăruiască Împărăţia Cerurilor.”

Lucrul ăsta, părinte Ioachime, nu pot să mi-l explic. Cum este cu putinţă să existe Dumnezeu, altă viaţă, judecată şi răsplată. Toate astea nu încap în mintea mea nevolnică şi nu pot nici să le înţeleg, nici să mi le lămuresc, însă nici să le uit. Pentru că tatăl meu a făcut cercetări de-spre numele acesta în Trapezunt şi a aflat că a existat o familie bogată cu numele de Gheorghe Eleftheriádis în urmă cu trei sute de ani.

Dacă nu există Dumnezeu, dacă nu există altă viaţă, dacă nu există Împărăţia Cerurilor şi plată şi răsplată veşnice, atunci omul acela cum ni s-a arătat că există şi trăieşte şi că scheletul său, oasele sale au fost pângărite şi murdărite de necurăţiile şi de urina noastră? Iar când le-am descoperit, a venit şi ne-a mulţumit şi ne-a spus limpede că Îl va ruga pe Dumnezeu, pe Cerescul nostru Părinte ş.a.m.d., toate câte ni le-a relatat bunica noastră? Nimic din toate acestea nu-mi pot explica. Ce înseamnă oare?”

Judecată şi răsplată

De asemenea, în toată viaţa mea am băgat de seamă că orice-ar face omul, fie dreptate, fie bunătate, neîndoielnic va primi plată. Nimeni nu poate tăgădui sau dezminţi sau să mă convingă că nu e aşa. Adică, de faci o nedreptate, vei fi pedepsit în aşa fel, că nu vei fi în stare să pricepi de unde ţi s-a tras. După cum spuneţi voi, călugării: «într-un fel greşim şi în alt fel suntem pedepsiţi pentru faptele noastre».

Dacă, de asemenea, faci vreo faptă bună sau milostenie, vei fi răsplătit în ascuns sau pe faţă. Când cineva, iarăşi, se va răzbuna, va fi pedepsit, şi într-un fel foarte crâncen.

Astfel, de multe ori, ajung în impas şi-mi zic: «De vreme ce nu există nimic, cine este cel care dirijează şi îndrumă toate astea?»”

patericul-sfantului-munte-cartonata~8239439Atunci Stareţul meu a găsit momentul prielnic şi i-a înfăţişat parabola pe care o spune Domnul nostru Iisus Hristos în Sfânta Evanghelie despre bogatul nemilostiv şi săracul Lazăr (Lc. 16, 19-31) şi multe altele despre Dumnezeu (Mt. 5, 14-20; 6, 10-13; 7,21), Rai şi iad, după cum sunt descrise în diferite pericope evanghelice (Mt. 5, 22-29; 8,12; 3, 28; 13, 42; 13, 50; 23, 24-33; 24, 30) şi despre tot felul de pedepse, numite [astfel] de Sfinţii Evanghelişti: „focul cel nestins, unde viermele lor nu moare şi focul nu se stinge” (Mc. 9,43-44 şi 48; Lc. 13, 28 ş.urm.).

De atunci părintele Ioanichie a început să nu mai stăruie în îndoielile sale şi încet-încet a început să se gândească mai serios şi să cântărească aceste probleme într-atât, încât Dumnezeu l-a învrednicit, spre sfârşitul vieţii, să se spovedească cu o pocăinţă sinceră şi cu o adevărată zdrobire a inimii să creadă şi să ceară să se împărtăşească cu Trupul şi Sângele Domnului, mărturisind şi primind toate Sfintele Taine ale Sfintei noastre Biserici. Astfel, a plecat din viaţa aceasta în pocăinţă şi îndreptare; cu credinţa fierbinte în viaţa veşnică şi cu nădejdea în mântuirea sufletului s-a dus aproape de Stăpânul Hristos spre a trăi veşnic.

Note:

1 Scil. locuitor al zonei Kapsála (n. trad.).

2 Prăznuită la 22 decembrie (n. trad.).

3 Așa cum obișnuia, de altfel, să facă și părintele Cleopa când spunea: „Mânca-v-ar Raiul!” (n. trad.).

4 Scil. mâncători de fasole (n. trad.).

5 Fragment din frază atribuită enigmatologului Panárktis (aprox. 450 î.Hr.), care afirma: „după ce voi muri, pământul să fie cuprins de foc” „(ἐµοῦ θανόντος γαῖα πυρί µιχθήτω)” (n. trad.).

Sursa: Patericul Sfântului Munte, Monahul Andrei Aghioritul, Editura Sophia, 2013, pp. 68-95 / Foto: Arhiva blogului

Fragmentul de față apare pe Blogul Sfântul Munte Athos cu îngăduința editorului cărții, d-na Mihaela Voicu, căreia îi mulțumim.

Se va prelua doar cu precizarea sursei Blogul Sfântul Munte Athos

Cap. XXVI: Despre smerenie şi lacrimi [Patericul athonit, Ioannikios Kotsonis]

Cuviosul şi vrednicul de pomenire egumenul de la Dionisiu, arhimandritul Gavriil, obişnuia să spună că monahul Gherontie, care era tipicar* la Sfântul Pantelimon, petrecea cea mai mare parte din zi şi din noapte în biserică, având smerenia ca însoţitor permanent. Tot timpul liber şi-l petrecea în naosul bisericii, folosindu-şi mâna stângă pentru şiragul de metanii, iar mâna dreaptă ca să-şi şteargă lacrimile ce-i curgeau pe faţă. Pentru aceasta folosea o cârpă pe care o spăla în mare.
El era originar din Kidonia, Asia Mică, unde a ucis un turc ce ataca o tânără creştină. Nimeni nu ştia dacă el a intenţionat sau nu să-l ucidă pe acela în timp ce se lupta cu el. De la acea întâmplare, monahul Gherontie a trăit într-o mănăstire rusească, în linişte şi pace, mai inofensiv decât un miel.
În 1922, în Vinerea din a cincea săptămână a Postului Mare, începătorul Dionisie (care avea să devină egumenul Gavriil) a fost în biserica Russikon în timpul ceasurilor de la Canonul cel Mare, care avea loc acolo ca o priveghere. Acea slujbă mistagogică a rămas de neuitat în inima lui. El spune că l-a văzut «ca într-o vedenie» pe cuviosul părinte Gherontie ştergându-şi lacrimile în timp ce cânta «De unde să încep să-mi plâng faptele vieţii mele păcătoase?». Şi când a cântat ultima laudă a Născătoarei, inima lui era într-o pocăinţă atât de adâncă, încât, ridicându-şi mâinile spre sfânta ei faţă, cu ochii plini de lacrimi şi cu familiaritatea unui fiu, el a cântat: «Preasfântă, nădejdea tuturor celor ce se roagă ţie cu multă dragoste, ridică de la mine greul jug al păcatelor».
Când acest vrednic de aducere-aminte părinte a început să citească viaţa Sfintei Maria Egipteanca, a continuat egumenul Gavriil, era o imagine unică şi de neuitat a cincizeci sau mai mulţi monahi, care vorbeau ruseşte, adunaţi strâns în jurul analogului tipicarului, unii dintre ei în genunchi, alţii, foarte bătrâni, şezând pe podea cu picioarele încrucişate şi care ascultau fără să clipească din ochi, concentraţi la buzele tipicarului; eu, neînţelegând mai mult, dar fiind captivat de umilinţa cititorului şi de felul minunat de a citi. Continuând să citească cu o emoţie neîntrecută, căldura din vocea sa a crescut, iar căinţa sa interioară, la emoţionantul moment al dialogului dintre părintele Zosima şi Sfânta Maria, când el a întrebat-o: «Spune-mi, femeie sfântă a lui Dumnezeu…» şi ea i-a răspuns «Avva Zosima…», blândul părinte nu a mai putut să-şi controleze emoţia. El a izbucnit în lacrimi şi suspine nestăpânite, răspândind astfel emoţia la întreaga adunare.
* Tipicar (τυπικάρης) este cel ce se îngrijeşte de ordinea Sfintelor Slujbe.

chrismon

«Tu ai cultivat cu revărsarea lacrimilor tale pustiul sterp al Sfântului Vasile şi al Muntelui Carmel, devenind luminătorul nostru, părinte Gherasim».
Într-adevăr, bătrânul isihast Gherasim a devenit un truditor campion al lacrimilor şi un transmiţător al luminii prin rugăciunea minţii. Timp de şaptesprezece ani el s-a nevoit pe muntele Carmel al profetului Ilie, în vestul Kerasiei, mai jos de vârful Muntelui Athos. A dus o viaţă eroică, deoarece a luptat permanent împotriva naturii – vânt, tunet, fulger, ploaie, zăpadă – şi împotriva vicleniei demonilor. El a adormit în Domnul la vârsta de 90 de ani.

chrismon

Un bătrân spunea:
– Inima se curăţă pe ea însăşi cu un suspin, ca răspuns la harul lui Dumnezeu. Ar trebui să ne spălăm sufletul în lacrimi, dar un suspin adânc, dureros, e egal cu două coşuri de lacrimi.

chrismon

Erau monahi care aprindeau candelele cu ulei în Schitul Sfânta Ana şi în chinovie, care, în timpul sfintei ascultări, în faţa sfintelor icoane, aveau ochii plini de lacrimi.

chrismon

A venit la Muntele Sfânt din Cipru. Era cunoscut pentru mintea sa curată şi inima sa smerită. El a fost dăruit cu rugăciuni pline de lacrimi şi o viaţă isihastă. Lăsa mâncarea pentru a se retrage în chilie ca să plângă.
Aşa era părintele Dionisie de la Sfânta Ana.

chrismon

Ochii pustnicului rus Tihon erau întotdeauna plini de lacrimi. El se ştergea permanent cu o batistă udă pe care o purta totdeauna în mână. Epitrahilul său era ud de lacrimi, iar crucea cu care binecuvânta era tocită. El spunea adesea că trebuie să spălăm picioarele lui Iisus cu lacrimile noastre în toate zilele vieţii şi să I le ştergem cu părul nostru, în timp ce facem plecăciuni în faţa Lui. În chilia lui, crucea de lemn, înaintea căreia se ruga, era udă de lacrimi.

chrismon

Părintele Daniil Isihastul, care a trăit în peştera Sfântului Petru, a oficiat zilnic Liturghia, timp de 60 de ani, slujind Liturghia Sfântului Vasile, ca să trăiască slujba mai intens. El avea asemenea smerenie, încât nu spunea «Pentru rugăciunile…» dacă pământul nu se făcea noroi din lacrimile sale. Imediat după aceea, el se retrăgea în singurătate, timp de o oră, ca să nu-şi piardă smerenia.

chrismon

Cu o constituţie puternică şi numit «Postitorul», ascetul Andrei de la Sfânta Ana era originar din Epir. El era robust şi rezistent. Plin de dragoste, el dorea întotdeauna să-i ajute şi să-i aline pe cei ce urcau dealul, purtând o povară grea de pe ţărm până la biserica mănăstirii. Nu avea şcoală, dar avea înţelepciunea lui Dumnezeu, pentru că era binecuvântat cu darul rugăciunii curate şi neîntrerupte. El se ruga mereu la Maica Domnului, vărsând râuri de lacrimi de pocăinţă, pline de dragoste cerească.

chrismon

Un frate l-a întrebat pe un părinte cu barba albă, care-şi petrecuse mulţi ani în asceză grea:
– Câţi ani ai părinte?
– Nu se numără anii după trecerea timpului, ci după gândurile curate şi viaţă curată.
Şi, mişcat în inima sa, a continuat, plângând:
– Fiul meu, pe măsură ce trec anii, creşte şi sărăcia mea duhovnicească.

chrismon

Bătrânul orb Gherontie a trăit un timp în peştera Sfântului Simeon. El a fost binecuvântat cu darul rugăciunii neîncetate a minţii şi cu o întristare veselă. El se ducea mereu într-o chilie ca să plângă. Cu cât se ruga mai mult, cu atât plângea mai mult.

chrismon

Sfatul ascetului rus Tihon era:
– Fiul meu, trebuie să-I speli picioarele lui Iisus cu lacrimile tale, iar El se va întoarce şi va curăţi păcatele tale.

chrismon

De fiecare dată când părintele Kodrat arăta pelerinilor sfintele moaşte, mai ales coiful Sfântului Mercurie, povestind martiriului lui, ochii săi se umpleau de lacrimi. În timpul Sfintei Liturghii el plângea adesea, mai ales la «Vohod», când cânta: «Pomeneşte-ne pe noi, Doamne, întru împărăţia Ta».

chrismon

Un bătrân spunea:
– Când cineva are darul lacrimilor, mai întâi lacrimile sunt mângâiere dumnezeiască. Aceasta este prima treaptă a lacrimilor. A doua treaptă e aceea a preamăririi, care este diferită de prima. Lacrimile care curg prima dată slăbesc trupul; cele de mai târziu umplu sufletul de bucurie şi laudă… Atunci se cunoaşte diferenţa.

chrismon

– Părinte Filaret, de ce când noi cântăm, dumneata plângi? Te-am urmărit de câtva timp. Spune-ne, de ce? a fost întrebat ascetul Karuliot de părintele Daniil al Daniileilor şi Toma al Tomadeilor.
Bătrânul părinte a răspuns:
– Părinte Daniil, când vă ascult cântările, câteodată sufletul meu se înalţă. Simt că ascult îngerii şi mintea mea e în cer, iar ochii îmi sunt plini de lacrimi. Alteori plâng deoarece nu pot să cânt cu voi şi să laud numele lui Dumnezeu. Mă gândesc la păcătoşenia mea şi mă întreb dacă voi fi cu îngerii în cer, sau voi fi despărţit de ei pentru totdeauna? Aceste gânduri îmi împovărează inima şi eu laud, Îi mulţumesc şi mă rog Domnului nostru.

chrismon

L-am întâlnit pe vrednicul de pomenire Nifon Konstamonitul, care a adormit în Domnul în al optzecilea an al vieţii sale. El era responsabil pentru patru sau cinci ascultări în chinovie şi niciodată nu se plângea. Nu era nelinişte, supărare sau mânie în acest om. El era mereu râvnitor, blând, vesel, serios, tăcut, neobosit, iubitor şi plăcut tuturor. El n-a dezamăgit niciodată pe nimeni. Iubind şi iubit de toţi, el avea, printre multele sale daruri, darul pocăinţei şi al lacrimilor. Ochii săi erau mereu plini de lacrimi.

chrismon

Era un ascet în Karulia care plângea în chilia sa în fiecare noapte.

chrismon

Odată, Sfântul Siluan a întâlnit un ascet care avea darul pocăinţei şi vărsa multe lacrimi în fiecare zi, când se gândea la patima şi răstignirea Domnului.
– E bine să ne rugăm pentru morţi? l-a întrebat sfântul pe el.
El a oftat şi a răspuns:
– Dacă aş putea să-i scot pe toţi din iad! Atunci aş fi foarte fericit.
El a făcut o mişcare ca şi cum ar aduna grâu şi a început să plângă.

chrismon

Odată, vrednicul de pomenire părinte al meu mi-a spus următoarele:
– Când eram monah începător aveam nevoie să fiu ajutat zilnic. Chilia mea era lângă a stareţului meu. Seara, deseori el citea după Pavecerniţă. De fiecare dată când găsea un text folositor, mi-l citea şi mie. Îmi amintesc că, odată, când m-a chemat în chilia sa, l-am găsit adâncit în lectură. Am aşteptat în picioare un timp, până mi-a făcut semn să mă aşez. Apoi mi-a citit un frumos text din viaţa Sfântului Andrei, nebunul pentru Hristos. În acel text sfântul descria cum a văzut vedenia raiului, într-o noapte de iarnă, când era acoperit de zăpadă, îngheţat trupeşte. El a fost luat cu sufletul din lumea aceasta în tărâmul luminii. În acel text, Sfântul Andrei încerca să descrie prin cuvinte omeneşti ceea ce e de nedescris, folosind imagini din lumea aceasta, ca să descrie viaţa ce va să vină.
Părintele meu a fost atât de mişcat de acea descriere, că pentru moment a întrerupt cititul, a închis cartea şi a rămas tăcut, ştergându-şi lacrimile. El mi-a spus: «Gândeşte-te, fiul meu, ce lucruri ne sunt pregătite! Lucruri pe care ochiul omenesc nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit şi inima nu le-a simţit!».

chrismon

Adesea Sfântul Siluan se ruga astfel:
– Doamne, dă-mi lacrimi ca inima mea să plângă cu dragoste pentru fratele meu!

chrismon

Odată, părintele meu l-a vizitat pe părintele Teodor, fratele lui Ierotei din Kafsokalivia (într-un timp părintele Teodor a fost egumen la Grigoriu şi eu îl întâlneam. El era apropiat, prietenos; un părinte binecuvântat).
– Chilia ta este ascetică şi te înalţă, i-a spus părintele meu.
– În această chilie, fiul meu, mulţi călugări sfinţi au trăit în asceză. Acum trăieşte în ea un păcătos neglijent. Ce voi spune la judecata viitoare? şi a început să plângă şi să suspine.

chrismon

Un părinte spunea:
– Lacrimile unui călugăr amestecate cu sudoarea lui pot curăţi sufletul.

chrismon

Când inima cuiva e plină de dragoste, credinţă şi pocăinţă, după ce rugăciunea lui Iisus e desăvârşită pe şiragul de metanii, vor urma lacrimi de pocăinţă. Aceasta am trăit-o chiar eu. Odată mă rugam ca un începător, folosind şiragul de metanii, iar sufletul meu a fost aşa de mişcat, că n-am mai putut rosti rugăciunea.

chrismon

Era un părinte numit Evghenie a cărui stare de pocăinţă era frecventă. El a început asceza în Schitul Vatoped, iar mai târziu a venit chiar la sfânta mănăstire.
– Eu plâng ca fiul risipitor: «Părinte, am păcătuit», şi-mi bat pieptul meu, ca Domnul să aibă milă de mine şi să mă îmbrace în veşmintele de la început! spunea mereu când plângea.

chrismon

Cu câţiva ani în urmă l-am întâlnit pe cel mai simplu monah, Cosma, în Sfânta Mănăstire Grigoriu, care a trăit în viaţa de chinovie timp de 60 de ani, plin de credinţă, luptă şi pocăinţă. El mi-a spus:
– Evanghelia e Însuşi Hristos. În ea este toată puterea. Diavolului îi este frică de ea (Bătrânul o citea tot timpul şi o purta la piept legată într-un săculeţ). În ultimul timp diavolul mă tulbură mult. Mă îndeamnă să mă arunc în prăpastie; îmi spune să arunc Sfânta Evanghelie; el face zgomote în jurul meu. Nu-i aşa că e nebun satana? Hristos va arăta martiri până când numărul celor împreună-slujitori cu ei şi fraţii lor, ce au să fie ucişi, se va împlini (Apocalipsa 6, 11).
Din Noul Testament îl citesc mai ales pe Sfântul Ioan Teologul. Odată, în timpul Vecerniei, doar pentru un scurt timp, am adormit. M-am trezit pe o câmpie ce semăna cu marea. Acolo erau buchete de flori cu un miros îmbătător. Din cauza mirosului puternic am căzut jos, iar îngerii lui Dumnezeu, ca nişte copii mici, au alergat ca să mă ridice… «Hai să mergem şi să-L lăudăm pe Domnul», au spus ei, şi m-au condus într-o biserică uriaşă. Era aşa de încântătoare şi strălucea cu o lumină orbitoare, încât n-am mai putut îndura şi am căzut jos…
Pe măsură ce această povestire se desfăşura, ea era întreruptă frecvent de suspine de bucurie şi lacrimi de pocăinţă.

chrismon

În 1970, vrednicul de pomenire părintele meu şi cu mine am vizitat Sfânta Mănăstire a Sfântului Pavel. În infirmeria mănăstirii era un călugăr foarte bătrân.
– Am citit multe din cărţile bibliotecii noastre, a spus el.
– Acum ce aştepţi, părinte? La ce te gândeşti? l-am întrebat noi.
– Eu contemplu iubirea lui Dumnezeu, cum a binevoit să devină Om pentru mântuirea noastră! a răspuns întru-un mod sincer şi a început să plângă.

chrismon

Un părinte spunea:
– Primele lacrimi, de pocăinţă, sunt obositoare. Cele ce urmează sunt ale vederii. Lacrimile dragostei divine nu sunt niciodată obositoare. Ele îţi umplu inima de bucurie.

Sursă: Patericul atonit – Arhim. Ioannikios Kotsonis, Editura Bunavestire, Bacău, 2000, Traducere de Anca Dobrin şi Maria Ciobanu

Cap. VIII: Despre deznădejde [Patericul athonit, Ioannikios Kotsonis]

O călugăriţă cuprinsă de deznădejde repeta mereu:
– Mă tem că n-am să mă mântuiesc.
Un părinte înţelept i-a răspuns:
– Cine ar putea să se mântuiască dacă monahii nu se mântuiesc? Pentru cine a creat Dumnezeu Raiul? Vom fi mântuiţi. Trebuie să ne bucurăm. Trebuie să recunoaştem că suntem păcătoşi, dar de asemenea să preamărim pe Dumnezeu. Încrederea în Dumnezeu este ca o rugăciune continuă. Nu gândi nimic rău. Gândurile de hulă sunt ca avioanele: zboară deasupra, ne tulbură liniştea şi apoi se duc. Eu trebuie să spun când sunt păcătos, nu atunci când diavolul vrea ca eu să gândesc aşa.

chrismon

De asemenea, părintele a mai spus:
– Multă lume poate fi mângâiată lângă cineva care este paşnic.

chrismon

Un pustnic a spus:
– Calea sigură către veşnicie este asigurată prin nevoinţă, purtarea corectă, simţământul de a fi nevrednic înaintea lui Dumnezeu, nădejde (oxigenul duhovnicesc), mângâiere şi siguranţă. Nu supărarea şi ascultarea silită şi rugăciunea forţată; nu lacrimile şi tristeţea. Toate acestea vin de la diavol. Da, într-adevăr, trebuie să plâng pentru păcatele mele, dar în acelaşi timp să şi nădăjduiesc în dragostea lui Dumnezeu. Dar nu pot rezista dacă plâng, pentru că diavolul vrea ca eu să deznădăjduiesc. De multe ori, diavolul zdrobeşte un om cu deznădejdea şi diavolul devine victorios. Dar aceasta nu se întâmplă când cineva este încrezător ca un copil ce se ţine de mâna tatălui său. Încrederea noastră în Dumnezeu este o rugăciune neîncetată, care aduce roade bune. Deznădejdea vine de la diavol. Nu spune: «O, ce s-a întâmplat cu mine?», ci încredinţează-te lui Dumnezeu şi nădăjduieşte în El.
– Ascultarea noastră nu trebuie făcută cu tristeţe sau pentru că s-a întâmplat să fim monahi. Părinţii de care ascultăm nu sunt ca împăratul Diocleţian, care ne dau ordine. Din contră, ascultarea noastră faţă de ei ne apără şi de aceea trebuie să le fim recunoscători. Nu trebuie să ne împotrivim celor spuse de ei şi să nu-i ascultăm.

chrismon

Un părinte a spus:
– Nu am avut de-a face cu multe lucruri. Sunt familiar cu unele învăţături patristice, dar cu toate acestea mă străduiesc în continuare. Un lucru am înţeles: amărăciunea nu este dată oamenilor. Când faci faţă duhovniceşte situaţiilor amare, în cele din urmă ele devin dulci.
– Ne întâlnim cu o persoană care a păcătuit, dar i-a părut rău şi s-a pocăit sincer; este trist, se spovedeşte şi primeşte mângâiere dumnezeiască. Cei care nu trec prin această stare ar trebui să înţeleagă că ceva este în neregulă în conştiinţa lor. Ar trebui să meargă din nou la spovedit, apoi mângâierea va veni. Aceasta este calea pe care trebuie să o urmăm. Un om împărtăşeşte amărăciunea aproapelui său, se roagă pentru el şi-L roagă pe Dumnezeu să-l ajute.

Sursă: Patericul atonit – Arhim. Ioannikios Kotsonis, Editura Bunavestire, Bacău, 2000, Traducere de Anca Dobrin şi Maria Ciobanu