Arhive blog

Un rege african s-a botezat în Sfântul Munte Athos

Recent, un rege african a călătorit la Sfântul Munte Athos pentru a fi botezat în sânul Sfintei Biserici Ortodoxe.

Inițial s-a raportat de către Uniunea Jurnaliștilor Ortodocși numai faptul că un rege african a fost botezat de către Ieromonahul Dionisie de la Mănăstirea Cutlumuș, primind numele creștin David.

Ulterior, regele a fost identificat ca Regele Tribal Tchiffi Zae Jean Gervais al căpeteniilor Krou din Coasta de Fildeș.

Regele Tchiffi Zae Jean Gervais este Secretar General Permanent al Forumului Regilor, Prinților, Șeicilor și Liderilor Tradiționali Africani, care potrivit Afrika247, a fost constituit în August 2008 în Benghazi, Libia, și își are sediul în Sirte, Libia.

Este de asemenea Prim Cancelar al Regatelor Africane Unite, o platformă non-politică de propagandă pentru dezvoltare socială care funcționează în sprijinul Președintelui și al Guvernului Național, al instituțiilor și oamenilor, pentru realizarea Planurilor de Dezvoltare Națională.

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

Traducere după orthochristian.com pentru Blogul Sfântul Munte Athos de Elena Dinu.
Se va prelua cu precizarea sursei Blogul Sfântul Munte Athos.
Foto credit apantaortodoxias.

Reclame

Jonathan Jackson & Norris J. Chumley: Conversație despre prezența lui Dumnezeu în viața omului (video, limba engleză)

Jonathan Jackson (actor și muzician) și Dr. Norris J. Chumley (teolog, scriitor, producător de documentare), ambii convertiți la Ortodoxie, se află în același timp în vizită la Mănăstirea Vatopedi. Aveți mai sus, în limba engleză, înregistrată de pemptousia, conversația celor doi despre Dumnezeu și lucrarea Sa tainică în viața omului.

Precizăm și faptul că Editura Doxologia a publicat în limba română cărțile: Norris J. Chumley – „Tainele Rugăciunii lui Iisus. Trăind prezenţa lui Dumnezeu: pelerinaj în inima unei străvechi spiritualităţi” (2012), „Isihia. Prezența lui Dumnezeu în liniștea sufletului” (2017) și Jonathan Jackson – „Taina artei. A deveni artist după chipul lui Dumnezeu” (2016).

LD

Pelerin spre izvoare: Povestea convertirii Părintelui Placide (Déseille) Simonopetritul (1926-2018) spusă de el însuși

I

Am ales calea monahală în 1942, la Abaţia cisterciană de la Bellefontaine (Anjou). Hirotonit preot în 1952, am fost în scurtă vreme numit profesor de Teologie dogmatică, iar apoi însărcinat să mă îngrijesc şi de formarea duhovnicească a tinerilor monahi ce se pregăteau pentru asumarea preoţiei.

Năzuind eu un învăţămînt teologic în duhul Sfinţilor Părinţi, am profitat de cîteva deplasări la Paris (de unde procuram cele strict trebuincioase mănăstirii) pentru a-l întîlni pe Părintele Ciprian Kern, profesor de Patristică la Institutul „St. Serge”, precum şi pe Vladimir Lossky, a cărui „Teologie mistică a Bisericii de Răsărit” mă incita (în pofida serioaselor rezerve cu care bunul părinte iezuit săvîrşise, vai, imprudenţa de a-mi împrumuta o astfel de carte explozivă!). Din nefericire, Lossky avea să moară la puţină vreme după ce ajunsesem să-l întîlnesc.

Părintele Ciprian m-a introdus în doctrina Sfinţilor Grigorie de Nyssa, Maxim Mărturisitorul şi Grigorie Palama. Mi-a desluşit pe îndelete, într-un şir de lungi întrevederi pline de bunăvoinţă, de ce hristologia Sinodului de la Calcedon şi doctrina palamită a energiilor necreate reprezintă cheia înţelegerii ortodoxe a omului şi a lumii. Cu toate acestea, plin de discreţie şi respect faţă de alteritatea spirituală, Părintele Ciprian nu mi-a sugerat vreodată să devin membru al Bisericii Ortodoxe. La vremea aceea, de altfel, ideea aceasta nu încolţise nici în mintea mea. Apartenenţa la Biserica Catolică mi se părea ceva de la sine înţeles şi mai presus de orice discuţie. Ceea ce mă preocupa pe mine era să găsesc în Tradiţia ortodoxă un ajutor pentru înţelegerea mai profundă a sensului propriei mele Tradiţii.

Admiram mult Liturghia latină, dar cunoaşterea Liturghiei ortodoxe, pe care am descoperit-o cu înminunare la „St. Serge”, mi-a înlesnit cunoaşterea mai vie a comorilor analogice ce rezidă tainic în Liturghia latină tradiţională, pe care am putut-o trăi astfel cu sporită intensitate. Liturghia de la Trappe [centru al Ordinului Cistercian reformat], dincolo de cele cîteva adaosuri tîrzii, transparente dar incapabile să afecteze întregul, era identică cu Liturghia pe care Apusul o practicase înainte de ruperea comuniunii cu Răsăritul. Spre deosebire de Liturghia bizantină, aceasta era alcătuită aproape în exclusivitate din texte biblice, ceea ce, la prima vedere, putea să lase impresia unei anumite uscăciuni. Textele erau însă alese cu grijă, anul liturgic avea o desfăşurare perfect armonioasă, iar ritualurile, îndărătul sobrietăţii lor, musteau de tainice şi bogate înţelesuri. Cel ce nu pregeta, în afara oficiului liturgic, de-a lungul acelor ore de „lectio divina” atît de caracteristice vechii spiritualităţi monahale din Apus, să dobîndească o cunoaştere „prin mijlocirea inimii“ a Bibliei şi a tîlcuirilor ei patristice, acela căpăta, din actul sfînt al slujirii liturgice, cu ajutorul harului dumnezeiesc, prisos de bucurie şi plinătate.

II

În 1958, am fost trimis la Roma, pentru studii superioare de Teologie. Am avut astfel ocazia de a frecventa bibliotecile şi de a mă documenta temeinic asupra subiectelor ce-mi erau cele mai dragi, lăsîndu-mă pătruns de atmosfera vechii Rome – cea a catacombelor şi a bazilicilor. Vizitarea Ostiei antice, a nivelurilor inferioare ale bazilicii Sfîntului Clement, a Sfinţilor Ioan şi Pavel sau a Sfintei Cecilia, vederea zilnică a Colisseum-ului şi a impunătorului Circus Maximus – toate acestea semnificau pentru mine o coborîre la izvoarele dătătoare de viaţă ale creştinismului antic, din care ne tragem rădăcinile.

În această perioadă am fost cooptat în secretariatul colecţiei „Sources chrétiennes”, cu sarcina de a realiza o serie de volume consacrate literaturii monastice a Evului Mediu. La drept vorbind, Abatele General al Ordinului Cistercian – fostul abate de la Bellefontaine, Dom Gabriel Sortais, care între timp primise această însărcinare – nu-mi ceruse să alcătuiesc decît o colecţie de texte cisterciene de secol XII. Eu am considerat însă că se cade să nu separ aceste texte de ansamblul Tradiţiei monastice şi patristice. Nu trebuia lăsată impresia că ar exista o „spiritualitate cisterciană“ în sensul modern al cuvîntului, după cum există, bunăoară, una iezuită sau una carmelită. Harul monahismului a fost tocmai acela de a anula astfel de reduc-ţionisme: au existat, pe toată întinderea istoriei monastice, urmaşi dintre cei mai feluriţi ai Părinţilor duhovniceşti şi ai discipolilor imediaţi ai acestora, la care se pot identifica în proporţii diferite cutare sau cutare elemente constitutive ale monahismului, în funcţie de timp şi de loc, deşi viaţa monastică, privită în esenţa ei, a rămas una. Aceasta ţine tocmai de caracterul ei patristic. Diversitatea „spiritualităţilor” este un fenomen relativ tîrziu şi specific numai Apusului.

Pe aceste considerente, am obţinut cu uşurinţă acordul Abatelui General de a extinde proiectul iniţial. La întoarcerea mea în Franţa, acestei munci de editare i s-a adăugat cea din învăţămîntul teologic. Mi s-a mai cerut să predic în lăcaşurile de reculegere ale mai multor mănăstiri şi să redactez o suită de articole pentru diferite reviste şi dicţionare enciclopedice.

Mi-a fost încredinţată, de asemenea, elaborarea unui proiect de „Manual spiritual” – un soi de îndrumar de spiritualitate pentru adepţii Ordinului Cistercian. Rezultatul încercării mele a fost socotit de unii cam prea îndatorat doctrinei Părinţilor neptici şi Tradiţiei patristice greceşti spre a fi cu adevărat reprezentiv pentru ceea ce ei înţelegeau prin „spiritualitate cisterciană“. De altfel, acest proiect al unui manual oficial a fost pînă la urmă abandonat, deoarece începuseră să se facă simţite încă de pe atunci serioase disensiuni în interiorul Ordinului. În aceste condiţii, „Principiile de spiritualitate monastică”, iniţial doar multiplicate (1962), s-au prefăcut mai tîrziu – revăzute şi adăugite – în volumul meu „Scara lui Iacov” (1974).

Spre a înlesni întoarcerea la izvoarele mona¬hismului şi ale vieţii duhovniceşti, eu năzuiam să pun bazele unei colecţii de texte monastice răsăritene, paralelă cu seria monahală apuseană de la „Sources chrétiennes“, însă mai puţin pretenţioasă sub aspect tehnic, astfel încît să poată fi răspîndită cu destulă uşurinţă. Acest proiect nu mi s-a împlinit decît în 1966, o dată cu publicarea celui dintîi volum din colecţia „Spiritualité orientale“, conţinînd „Apoftegmele” Părinţilor pustiei. La data respectivă, eu plecasem deja de la Bellefontaine la Aubazine, dar aveam să păstrez totuşi conducerea acestei colecţii pînă la intrarea mea în Biserica Ortodoxă.

III

În 1960, la invitaţia monseniorului Elias Zoghby, pe atunci vicar patriarhal greco-catolic în Egipt, am făcut o călătorie în această ţară, dornic de o cunoaştere directă a monahismului copt. Am locuit, pe toată durata şederii mele acolo, la mănăstirea Deir Suriani, în Wadi Natrun (vechiul pustiu al Sketei), iar în celelalte mănăstiri n-am fost decît ca simplu vizitator. Consideram ca pe o preţioasă şansă a vieţii mele pelerinajul acesta în nişte locuri care au constituit, în veacul al IV-lea, centrul cel mai strălucitor al vieţii monastice a vremii, pînă într-acolo încît abatele Arsène a putut afirma că pustiul Sketei era pentru călugări ceea ce era Roma pentru lume. Monahismul sketic a exercitat dintotdeauna o adevărată fascinaţie asupra mea şi, din toată vechea literatură monastică, eu cu Apoftegmele Părinţilor pustiei m-am simţit mereu în cel mai intim acord.

Pustiul Sketei este o imensă întindere de nisip, ondulată asemenea unor valuri, abia presărată cu cîteva smocuri de iarbă pîrlită, întinzîndu-se în sudul şoselei care leagă Cairo de Alexandria. Cele patru mănăstiri de astăzi – Sfîntul Macarie, Deir Baramus, Amba Bishoï şi Deir Suriani (cealaltă jumătate a celei dinainte) – ocupă amplasamentele a trei dintre cele mai vechi centre monastice din acest pustiu. Ele au aspectul unor lungi fortăreţe rectangulare, împrejmuite de ziduri înalte, din interiorul cărora se avîntă în sus cupolele bisericilor şi siluetele masive ale donjonurilor – refugii tradiţionale din calea tîlharilor pustiei (care, la răstimpuri, comiteau adevărate măceluri în rîndul călugărilor). Ridicate lîngă sursele de apă, ele apăreau, văzute din interior, asemenea unor oaze paradisiace, în puternic contrast cu imensitatea dezolantă care le asalta din toate părţile. La data călătoriei mele, monahismul copt era deja în plină creştere, iar acest proces n-a încetat de atunci.

La originea acestei renaşteri duhovniceşti se afla un călugăr pe nume Abdel Mesieh, care vieţuia într-o peşteră încă din 1935. Chiril al VI-lea, întîistătătorul Bisericii Alexandriei, uns din 1960, el însuşi un vechi anahoret, fusese profund influenţat de Abdel Mesieh şi veghea îndeaproape asupra acestei resurecţii monahale. La Deir Suriani se aflau cîţiva bătrîni care continuau să ducă în mănăstire o viaţă idioritmică; însă călugării mai tineri, majoritatea venind din mediul universitar, duceau o viaţă de tip cenobitic, cu excepţia cîte unuia care trăia departe, în inima pustiei, şi care nu se întorcea în mănăstire decît la intervale de timp strict rînduite. Ziua începea printr-un canon de rugăciune în chilie, cu durata de un ceas, după care urmau, la biserică, marea slujbă de dimineaţă şi apoi Sfînta Liturghie. În restul zilei, călugării îşi împărţeau feluritele munci ale mănăstirii: grădinăritul, tipăriturile, traducerea în arabă a textelor patristice. Erau familiarizaţi cu practica Rugăciunii lui Iisus. Acela a fost pentru mine cel dintîi contact cu un fel de viaţă pe care aveam să-l regăsesc mai tîrziu, aproape aidoma, la Muntele Athos. Am fost deosebit de impresionat şi de întîlnirea cu părintele Matta el Meskin, care pe atunci ducea la Heluan, alături de o mînă de discipoli, o viaţă aproape anahoretică.

IV

În perioada cuprinsă între ultimul război mondial şi Conciliul Vatican II [aprox. 1945-1965], se conturează o serioasă înnoire biblică, liturgică şi patristică în sînul Bisericii Catolice, stimulată de oameni precum părintele [Henri] de Lubac [1896-1991, iezuit francez, cardinal din 1983], părintele [Jean] Daniélou [1905-1974, iezuit francez, cardinal din 1969] sau Dom Casel [Odon Casel: 1886-1948, benedictin german], de publicaţii precum „Dieu Vivant” [Paris, 1945-1953] sau „La Maison-Dieu” [revistă liturgică de limbă franceză din primele două decenii postbelice], ca şi de colecţii precum „Sources chrétiennes“ [colecţie de texte patristice întemeiată în 1942 de H. de Lubac şi J. Daniélou]. Aşteptam mult de la toate aceste eforturi însumate. Totuşi, două lucruri mă nelinişteau. Pe de o parte, era tot mai evident că audienţa acestei mişcări rămînea destul de limitată, străină rîndurilor largi ale clerului diocezan francez. Pe de altă parte, un segment destul de semnificativ al forţelor vii ale Bisericii Catolice era angajat în activităţile „Acţiunii catolice” [„Action catholique”: ansamblu de organizaţii de apostolat laic, apărute treptat, încă din 1926, sub autoritatea ierarhilor bisericeşti] şi în experimente pastorale de genul celei a „Preoţilor lucrători“. Eu nutream o certă simpatie faţă de această abundenţă de iniţiative şi faţă de indiscutabila fervoare apostolică pe care astfel de manifestări o exprimau. În acelaşi timp simţeam totuşi, în pofida anumitor convergenţe parţiale, că totul se mişca într-un climat destul de străin unei autentice reînnoiri biblice şi patristice. „Acţiunea catolică” implica în praxis-ul său o eclesiologie care, deşi nu mai era, în mod evident, cea a Contrareformei, nici nu părea să se întîlneaescă efectiv cu cea a Bisericii primare. Se făcea lesne simţită în cadrul acestei mişcări o deviere spre moduri de oficiere destul de puţin conforme spiritului Liturghiei tradiţionale. Intuiam în toate acestea mai degrabă un nou avatar al Catolicismului modern decît o vie întoarcere la izvoare, ceea ce ar fi impus o radicală reînnoire a problematicii aferente.

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

Nu mi-am dat seama atunci suficient de limpede că acest din urmă curent traducea, în mult mai mare măsură decît primul, logica însăşi a Catolicismului modern, şi că era foarte posibil ca el să ajungă pînă la urmă să neutralizeze şi să înlocuiască celelalte tendinţe. Trăgeam nădejde ca osemintele fără viaţă să fie iarăşi însufleţite, ca toate elementele tradiţionale, pe care Biserica Catolică le păstrase pe plan instituţional şi liturgic, să redevină o hrană întăritoare şi lesne asimilabilă pentru omul modern. Şi mai nădăjduiam că, într-un fel oarecare, profilul Contrareformei catolice, cu văditele ei abateri de la marea Tradiţie a Bisericii, avea să cedeze locul unei reînvieri a „Ortodoxiei apusene“ a primelor veacuri, prin împreună-lucrarea vechii moşteniri regăsite şi a forţelor vii ale prezentului.

V

Cam în această stare sufletească m-a găsit anunţarea Conciliului Vatican II, pe care l-am întîmpinat cu mare bucurie. Numai că, puţin cîte puţin, am ajuns să pricep toată ambiguitatea acelor curente de idei care se pronunţau în favoarea dezbaterilor conciliare şi ale căror urmări se făceau simţite pînă şi în mănăstirea noastră. Abatele General (care era probabil mai sensibil la atingerile aduse autorităţii bisericeşti decît la deformările aduse Tradiţiei) mi-a spus într-o bună zi: „Mă nelinişteşte îndeosebi maniera în care sînt conduse lucrările Conciliului. Dacă lucrurile vor continua aşa, Biserica va cunoaşte după acest Conciliu una dintre cele mai grave crize din toată istoria sa“. Speranţa unei readuceri la viaţă a structurilor instituţionale ale Bisericii Catolice, printr-o întoarcere la duhul şi la învăţătura Părinţilor, se risipea văzînd cu ochii. Dimpotrivă, o dată cu Conciliul se contura un proces în multe privinţe contrar. De altfel, Conciliul însuşi era numai indirect responsabil de toate acestea. El avea mai degrabă rolul unui revelator. Pînă la el, o mare parte din vechile instituţii – şi mai cu seamă Liturghia tradiţională din Apus – reuşise să subziste, în pofida numeroaselor alterări, numai întrucît Catolicismul, coordonat de o putere centrală viguroasă şi universal recunoscută, făcuse uz de autoritatea sa. Cu toate acestea, credincioşii şi clerul înşuşi pierduseră într-o foarte mare măsură sensul lor profund. O dată cu acest Conciliu, presiunea autorităţii a scăzut, iar urmarea logică a fost că înţelesurile cele mai tainice, care nu pot fi lesne descifrate în toată adîncimea lor, au ajuns îngropate de tot şi reinventate pe alte temeiuri, conforme cu ceea ce devenise de mai multe secole – sau devenea acum – spiritul Catolicismului.

VI

Prin anii 1962-1965, tendinţele pomenite aici începuseră deja să capete contur. Îmi era tot mai limpede că nu mai puteam continua să gîndesc şi să trăiesc după principii doar aparent adevărate fără riscul de a crea tensiuni sterile în chiar sînul mănăstirii. Nu mă îndoiam că plinătatea adevărului era de partea Părinţilor, a vechii Biserici, a Ortodoxiei pe care o iubeam fără să presimt că ea ar putea fi BISERICA pur şi simplu.

Atunci mi-am pus întrebarea dacă nu cumva prezenţa în sînul Bisericii Catolice a unor creştini care practică riturile răsăritene şi trăiesc după aceeaşi Tradiţie ca şi ortodocşii n-ar putea constitui un ferment care să determine într-o bună zi întoarcerea întregului trup eclesial la duhul creştin al Părinţilor. Uniatismul fusese creat la Roma ca un intrument de aducere a ortodocşilor la unitatea catolică fără a-i obliga să renunţe propriu-zis la tradiţiile lor. Dezvoltarea ecumenismului în lumea catolică tindea să ducă la caducitatea acestei perspective. De ce n-am fi tras nădejdea că prezenţa şi mărturia catolicilor de rit răsăritean ar fi putut contribui în timp la aducerea întregii Biserici Catolice la plinătatea Tradiţiei? Intervenţiile lucide şi îndrăzneţe ale cîtorva ierarhi melkiţi în cadrul Conciliului confereau o anume consistenţă acestor bune nădejdi. Adoptarea neîntîrziată a ritului bizantin n-ar fi putut oare deveni, pentru catolicii de origine apuseană, un mijloc de a trăi plinătatea Tradiţiei în chiar starea actuală a Bisericii Catolice, ţinîndu-i totdeodată la distanţă de conflictele sterile dintre cei ce păstrau o tradiţie deja alterată – cea a Evului Mediu tîrziu şi a Contrareformei – şi partizanii transformărilor post-tridentine?

Nu cine ştie ce legătură cu Răsăritul mă îmboldea să mă întorc spre Tradiţia bizantină. Nu m-am simţit niciodată „răsăritean“ şi nici tentat să devin. Practica Liturghiei bizantine mi se părea însă cel mai potrivit mijloc, în ordinea reală a lucrurilor, de a pătrunde în plinătatea Tradiţiei patristice, într-un chip care să nu fie unul didactic şi intelectual, ci unul viu şi concret. Liturghia bizantină mi-a apărut dintotdeauna nu atît ca Liturghie „răsăriteană“, cît ca singura tradiţie liturgică existentă despre care se poate spune fără înconjur: „Ea n-a făcut altceva decît să încorporeze în viaţa ei liturgică marea teologie elaborată de Părinţi şi de Sinoadele de pînă în veacul al IX-lea. În ea se preaslăveşte harul Bisericii care a biruit ereziile, marea doxologie a teologiei trinitare şi a hristologiei Sfîntului Atanasie, a Părinţilor capadocieni, a Sfîntului Ioan Gură de Aur, a Sfîntului Chiril al Alexandriei şi a Sfîntului Maxim Mărturisitorul. Din ea se vădeşte spiritualitatea marilor curente monahale, începînd cu Părinţii pustiei, cu Evagrie, cu Cassian, cu călugării de la Sinai şi apoi de la Studion, iar mai tîrziu cu cei de la Athos… În ea, în fine, lumea întreagă, transfigurată de prezenţa slavei dumnezeieşti, îşi vădeşte dimensiunea ei eshatologică“ (M.-J. Le Guillou, „L’esprit de l’Orthodoxie grecque et russe”, Paris, 1961, p. 47).

VII

În acest spirit am purces, la 14 septembrie 1966, alături de un alt călugăr de la Bellefontaine care avusese de-a lungul anilor o devenire lăuntrică asemănătoare cu a mea, la întemeierea Mănăstirii „Schimbarea la Faţă” de la Aubazine (Corrèze). Ni s-au alăturat aproape îndată mai mulţi fraţi. Timp de peste zece ani, am încercat să trăim astfel în Tradiţia liturgică şi duhovnicească a Ortodoxiei răsăritene, rămînînd totuşi în Biserica Catolică. Ne-au fost acordate relativ uşor autorizaţiile trebuincioase, atît de către superiorii noştri monastici, cît şi de către Sfîntul Scaun. Cu toate acestea, nu ne-a fost acordat niciodată un statut canonic precis: întreprinderea noastră nu intra în nici un cadru juridic existent şi numai lipsa de precizie a dreptului canonic post-tridentin a făcut-o cu putinţă.

Dispuneam de un teren împădurit de 7 hectare, pe coasta unui deal, de unde privirea putea cuprinde întregul ţinut al Brivei, pînă la hotarele dinspre Limousin, Quercy şi Périgord. Aici am înălţat, puţin cîte puţin, prin modeste mijloace proprii, o bisericuţă de lemn şi cîteva trebuinciose anexe: o clădire pentru oaspeţi şi pelerini, un atelier şi un soi de barăci cu statut de chilii pentru membrii comunităţii. Duceam o viaţă cenobitică, ţineam cu stricteţe slujbele în biserică, iar hrana şi celelalte mijloace de trai le aveam în regim de obşte.

Un dascăl pentru novici dintr-o mare mănăstire franţuzească îşi rezuma astfel impresiile, după o şedere la Aubazine: „Multe dintre aspectele vieţii monastice de la Aubazine m-au cucerit. Notez aici în grabă: singurătate, sărăcie asumată, vieţuire în simplitate, spirit slobod pentru fiecare, dar consimţind la un prag de exigenţă foarte ridicat, întîietate acordată legăturii duhovniceşti foarte personale a părintelui comunităţii cu fiecare dintre fraţi, lipsă de rigiditate şi o doar minimă organizare a vieţii comunitare, sau, altfel spus, o extremă simplitate instituţională, precum şi vădita apropiere de izvoarele cele mai autentice ale monahismului şi ale marii Tradiţii răsăritene“. Cred că aceste gînduri sumare caracterizează cu destulă exactitate ceea ce am încercat să înfăptuim noi.

Dintre tinerii care ni se alăturaseră, mulţi păreau chemaţi spre o viaţă monastică aşa-zicînd mai „clasică“: aceştia aveau să devină ulterior călugări exemplari, fie în abaţiile cisterciene sau benedictine, fie la Chartreux. Alţii, atraşi de aspectul pustnicesc al vieţii noastre, n-au prea priceput însemnătatea pe care noi am atribuit-o din capul locului elementelor de ordin comunitar. Acestea mi s-au părut însă întotdeauna o garanţie împotriva păgubitoarelor amăgiri duhovniceşti. Căci nu-i nimic care să pregătească mai bine unirea cu Dumnezeu decît lepădarea de propria voinţă şi renunţarea la orice ispită de sine. Viaţa pustnicească nu poate fi trăită fără sminteală decît de către acei călugări care au ajuns să agonisească o adîncă şi întinsă experienţă a vieţii duhovniceşti. În această privinţă, viaţa noastră în chilii separate sau în „sihăstrii“ nu era, probabil, tocmai formula optimă pentru nişte neofiţi.

VIII

Viaţa pe care o duceam la Aubazine corespundea întocmai năzuinţelor noastre. Însă o altă problemă, pe care la început o ignorasem, s-a ivit între timp. Ne aflam în situaţia de a menţine legături deopotrivă cu mănăstirile ortodoxe şi cu comunităţile de rit bizantin unite cu Roma. Pe măsură ce am ajuns să le cunoaştem mai îndeaproape, şi pe unele, şi pe altele, ne-am putut da seama că de fapt Bisericile unite erau rupte de rădăcinile şi de Tradiţia lor proprie, neocupînd în Biserica Catolică decît o poziţie foarte marginală. Chiar şi atunci cînd Uniţii reproduceau întocmai formele exterioare ale Liturghiei şi ale monahismului ortodox, duhul care le însufleţea se arăta cu totul altul.

Pe apusenii care optau pentru ritul bizantin îi pîndea o primejdie specifică: nemaisimţindu-se supuşi exigenţelor proprii Tradiţiei catolice, ei pierdeau prin aceasta şi garanţiile pe care ea le putea asigura, fără a beneficia însă de cele pe care le-ar fi putut atrage după sine apartenenţa efectivă la Biserica Ortodoxă şi păzirea strictă a rînduielilor acesteia. Or, din acea clipă, creştea riscul de a se orienta, sub paravanul apartenenţei „răsăritene“, doar după nişte vagi repere subiective, nici catolice, nici ortodoxe, lăsînd cale liberă exagerărilor şi amăgirilor de tot felul.

Pe de altă parte, continua transformarea Bisericii Catolice în sensul stabilit de ultimul Conciliu. Mă feresc de a folosi aici cuvîntul „criză“; oricum, supravieţuirea şi mai ales prosperitatea acestei Biserici în lumea actuală nu mi se par ameninţate în mod semnificativ. Mai degrabă ar fi posibil ca, în anumite privinţe, chiar în pofida inevitabilei descreşteri a numărului de credincioşi, influenţa ei şi a papalităţii să se amplifice, cu precădere în planul relaţiilor ecumenice şi în cel al diplomaţiei mondiale. Un lucru rămîne sigur, şi anume acela că imaginea acestei Biserici s-a schimbat mult în anii de după Conciliu. Schimbarea cea mai semnificativă ţine, fără nici o îndoială, de Liturghie. Aşa cum scria unul dintre cei puternic implicaţi în aceste reforme, părintele Joseph Galineau, după Vatican II „se oficiază o cu totul altă Liturghie. Trebuie s-o spunem pe şleau: ritul roman, cel pe care-l ştiam noi, nu mai există. El a fost distrus” (J. Gelineau, „Demain la Liturgie”, Paris, 1976, p. 10).

Aceste schimbări au adus tulburare multor credincioşi, din pricina iuţelii cu care s-au produs. Însă – după cum am conştientizat încă din perioada aceea – ele erau oarecum normale şi conforme logicii catolicismului, mergînd împreună cu alte mutaţii, uneori chiar mai importante, pe care contemporanii nu le-au mai ignorat ca-n vremea cînd lipsa mijloacelor rapide de comunicare şi informare întîrzia propagarea lor.

Eram pus astfel în situaţia de a medita asupra istoriei religioase a Apusului, şi îndeosebi asupra schimbărilor profunde care pot fi depistate, în mai toate domeniile, între secolele XI-XIII. Vedem atunci modificîndu-se instituţiile Bisericii (mai cu seamă concepţia asupra papalităţii, în urma reformei gregoriene), inovîndu-se pe teren cultic, liturgic (abandonarea botezului prin cufundare, cele două feluri de împărtăşanie, omiterea rugăciunii de invocare a Sfîntului Duh la sfinţirea Darurilor) şi dogmatic (introducerea adaosului „Filioque” în Simbolul credinţei, dezvoltarea metodei scolastice în teologie). Vedem apărînd, cam în acelaşi timp, şi o nouă artă religioasă, de tip naturist, emancipată de canoanele tradiţionale ale artei creştine, aşa cum fuseseră ele rînduite în cursul perioadei patristice.

[P] Cărțile Ortodoxe pe care le cauți!

Faptul este recunoscut, de altfel, şi de istoricii catolici. Părintele Congar scria: „Marea ruptură este situată la răspîntia veacurilor XI şi XII. Însă ruptura nu s-a făcut simţită decît în Apus, acolo unde, în perioada dintre sfîrşitul veacului XI şi veacul XIII, totul se transformă; ea nu se face simţită în Răsărit, acolo unde, în atît de multe privinţe, rînduielile creştine au rămas pînă astăzi aşa cum erau – inclusiv la noi – pînă spre sfîrşitul veacului XI. Constatare cu atît mai evidentă cu cît cunoaştem lucrurile mai bine, dar care nu încetează să fie extrem de gravă, căci se raportează exact la momentul în care schisma a căpătat o formă de manifestare care s-a dovedit a nu avea remediu nici pînă astăzi. Iar o astfel de coincidenţă nu poate să fie doar aparentă şi întîmplătoare” (Y. Congar, „Notes sur le schisme oriental”, Chèvetogne, 1954, p. 43).

Şi mai aproape de noi, un alt istoric venea să confirme aceste păreri: „Nu este întîmplător, fără îndoială, faptul că ruptura dintre Roma şi Constantinopol s-a petrecut în 1054, adică exact în momentul în care, sub influenţa mişcării reformatoare, papalitatea şi Biserica apuseană o apucaseră, în materie de religie, pe căi cu totul noi” (A. Vauchez, „La spiritualité du Moyen Age occidental”, Paris, 1975, p. 68).

După părintele Congar, această mutaţie nu atinge nicidecum esenţa credinţei. Adevărul e totuşi acela că s-a apreciat, atît de o parte, cît şi de cealaltă, că divergenţele iscate între cele două Biserici n-au cum să nu atragă inevitabil şi ruperea comuniunii lor. Aşadar, avem de-a face cu o schismă, ba chiar cu o erezie, de vreme ce au existat elemente dogmatice susţinute de o parte şi contestate de cealaltă. Iar istoria pare să ateste cu certitudine că iniţiativa rupturii a aparţinut Bisericii apusene.

Ca să confere legitimitate evoluţiei sale istorice, Biserica Catolică recurge la „aggiornamento” şi la dogma infailibilităţii papale. Considerate din această perspectivă, diferitele schimbări apar ca tot atîtea faze fireşti ale unui proces de creştere, iar instituirea unor dogme noi – ca o trecere de la implicit la explicit. Formele noi ar fi conţinute în cele vechi, precum copacul în sămînţă. Fapt este că, în cele din urmă, unicul criteriu pe baza căruia am putea distinge între o creştere legitimă şi o violentare a Tradiţiei ar fi statutul pontifului roman şi garanţia infailibilităţii sale doctrinare. Consubstanţialitatea celor două stări succesive poate fi afirmată (chiar dacă ea scapă observatorului) de îndată ce Papa o admite ca atare. Aşadar, singură doctrina primatului şi a infailibilităţii papale ar constitui temeiul identităţii Bisericii Catolice actuale cu Biserica cea veche, în pofida atîtor evidenţe istorice care o contrazic şi în pofida a ceea ce poate su¬gera iscusinţa lăuntrică în materie de credinţă.

Numai că şi sub acest aspect frecventarea Părinţilor Bisericii şi cercetarea istoriei îmi vădeau inconsistenţa tezei catolice. Desigur, Papii şi-au revendicat de timpuriu primatul de drept divin, fără a cuteza totuşi să-i confere statut de „dogmă“, aşa cum se va întîmpla mai tîrziu. Iar o astfel de cerere n-a făcut niciodată obiectul unei acceptări unanime în Biserica veche, ba se poate spune că dimpotrivă. Putem chiar să afirmăm că, aşa cum se prezintă ea astăzi, dogma catolică a primatului şi a infailibilităţii papale contravine în mod flagrant spiritului şi practicii generale a Bisericii din primele zece veacuri. Este şi cazul altor divergenţe doctrinare ivite de timpuriu în Biserica Catolică, în frunte cu adaosul „Filioque”, şi care n-au fost niciodată acceptate ca făcînd parte din tezaurul de credinţă al ansamblului lumii creştine (drept care definirea lor ca dogme de credinţă nu poate fi tratată de Biserica Ortodoxă decît ca o aberaţie teologică).

E de observat că analiza istoricilor catolici se întîlnea într-o mare măsură cu cea a teologilor ortodocşi, chiar dacă ei nu trăgeau concluzii identice din unele şi aceleaşi fapte, iar principala lor grijă se reducea adesea la a identifica, în perioade cît mai îndepărtate, indicii susceptibile de a prefigura anumite dezvoltări ulterioare. Monseniorul Batiffol, de pildă, scria cu privire la concepţia conform căreia Papa ar fi urmaşul Sfîntului Petru: „Sfîntul Vasile o ignoră, ca şi Sfîntul Grigorie de Nazianz sau Sfîntul Ioan Gură de Aur. Autoritatea Episcopului Romei este o una de primă mărime, dar nu rezultă de nicăieri că ea ar fi pentru Răsărit o autoritate de drept divin“ (P. Batiffol, „Cathedra Petri”, Paris, 1938, pp. 75-76).

Cît despre infailibilitatea papală, părintele W. De Vries recunoştea, referitor la formula „Petru a vorbit prin Agathon!“, folosită de Părinţii celui de-al treilea Sinod Ecumenic, că „această formulă nu este decît o afirmaţie solemnă, făcută pe baza unui examen riguros, cum că epistola lui Agathon (Papa acelui moment) concordă cu mărturisirea lui Petru. Afirmaţia nu înseamnă cîtuşi de puţin că Agathon are de la sine dreptate, pentru că ar avea autoritatea lui Petru… Un indiciu în plus al nerecunoaşterii de către Sinod a autorităţii absolute a Papei în materie de doctrină este însăşi condamnarea ca eretic a Papei Honorius (…), faptul că Honorius – fie pe drept, fie pe nedrept, ceea ce nu schimbă cu nimic datele problemei – a fost condamnat drept eretic de acest Sinod şi că Papa Leon II n-a găsit nimic de obiectat faţă de condamnarea la nivel sinodal a antecesorului său. De unde rezultă că acea frază din «Codex juris canonici» în care se afirmă că «Prima sedes a nemine judicatur» («Primul scaun nu poate fi de nimeni judecat») nu era luată pe atunci într-un sens absolut, nici măcar la Roma. Astăzi, în orice caz, o condamnare similară a unui Papă ar fi de neconceput. Trebuie deci să cădem de acord că s-a produs o evoluţie“ (W. de Vries, „Orient et Occident. Les structures ecclésiales vues dans l’histoire des sept premiers conciles œcuméniques”, Paris, 1974, pp. 215-216).

IX

Vreme de mai mulţi ani, o teză susţinută de anumiţi ecumenişti catolici, altminteri sincer binevoitori faţă de Ortodoxie, mi s-a părut seducătoare. Dacă ar fi fost adevărată, ea ar fi constituit cheia înţelegerii celor pe care noi încercam să le trăim la Aubazine.

Conform acestor teologi – unul dintre cei mai remarcabili fiind părintele Louis Bouyer – Biserica Catolică şi Biserica Ortodoxă, în pofida aparenţelor, n-au încetat nici o clipă să fie unite. Ele sînt două Biserici locale – sau mai degrabă două grupe de Biserici locale – ce realizează fiecare în parte, în moduri specifice, dar echivalente, plinătatea Bisericii lui Hristos. Există între ele o dispută seculară, generată de anumite neînţelegeri conjuncturale, dar cele două nu sînt separate în mod real şi n-au încetat nici o clipă să alcătuiască laolaltă unica Biserică văzută a lui Hristos.

Dacă e să admitem o asemenea teză, atunci putem merge pînă la a spune că Biserica Ortodoxă a conservat mai bine decît Biserica Catolică anumite aspecte ale Tradiţiei originare a Bisericii, dar şi că Biserica Catolică nici n-a lăsat deoparte, nici n-a schimbat nimic esenţial, ba chiar a dezvoltat mai bine decît Biserica Ortodoxă anumite aspecte ale vieţii creştine, în special sensul misionar şi sensul universal, izbutind şi o adaptare superioară la lumea modernă. Iar refacerea deplinei lor comuniuni, în faţa căreia, teoretic, n-ar sta nici o piedică, nu ar fi potrivnică intereselor nici uneia dintre ele, ci ar aduce un spor sensibil şi uneia, şi celeilalte, permiţînd Bisericii Catolice să depăşească şi şirul de dificultăţi ale perioadei post-conciliare.

O experienţă cum este cea făcută de noi la Aubazine ar dobîndi, în această perspectivă, un interes aparte, căpătînd o semnificaţie oarecum profetică. Mulţi dintre prietenii noştri catolici, ba poate şi unii dintre cei ortodocşi, şi-ar fi însuşit, mai mult sau mai puţin conştient, acest mod de a vedea, pe care ridicarea excomunicărilor de la 1054, ca şi calificativul de „Biserici-surori”, frecvent folosit la Roma, părea să-l autorizeze deplin.

Treptat, nu fără durere şi zbucium lăuntric, am înţeles că această concepţie nu era decît o amăgire – una neîndoielnic generoasă, dar contravenind celor mai elementare date ale eclesiologiei. Căci nu este cu putinţă ca două Biserici care nu mai sînt în comuniune sacramentală de peste o mie de ani, iar ceea ce una a decretat ca dogmă de credinţă cealaltă respinge ca fiind contrar credinţei apostolice, să fie – laolaltă şi pe aceleaşi temeiuri – Biserica lui Hristos. Aceasta ar însemna să se admită că Porţile iadului se află mai presus de Biserică, de vreme ce diviziunea s-a încuibat chiar în interiorul ei. Părinţii ar fi respins la unison o asemenea învăţătură. De altfel, însuşi faptul că Biserica Catolică numeşte de sute de ani episcopi catolici, fie ei uniţi sau latini, pe scaunele episcopale ocupate deja de episcopi ortodocşi reprezintă o dovadă manifestă a non-identităţii celor două Biserici, chiar şi pe plan local.

X

Încredinţarea că Biserica Ortodoxă este Biserica lui Hristos în plinătatea ei, şi că Biserica Catolică este aceea care s-a îndepărtat într-o certă măsură de Tradiţia originară, n-am dobîndit-o decît în mod treptat. Un astfel de parcurs ar fi fost mai lesnicios, de bună seamă, pentru cineva mai tînăr sau mai puţin înregimentat decît mine în Biserica Catolică. Un catolic din generaţia mea are adînc înrădăcinată în suflet ideea primatului papal. Pe de altă parte, eu cunoscusem la Trappe tradiţia catolică într-una dintre expresiile ei cele mai pure, bine conser-vată pînă de curînd. Cunoscusem, de asemenea, călugări, călugăriţe şi credincioşi de un mare entuziasm, străluminaţi de o profundă trăire spirituală. Viaţa multor sfinţi catolici îmi era familiară, iar cucernicia lor mi se părea mai presus de orice îndoială şi destul de apropiată de aceea a sfinţilor ortodocşi. Înţelegeam şi preţuiam, la mulţi dintre fraţii mei catolici, tot ce însemna creştinism autentic şi fidelitate faţă de o mare Tradiţie spirituală.

Cu toate acestea, iată că, spre sfîrşitul anului 1976, atît eu, cît şi fraţii mei de la Aubazine am căpătat convingerea intimă că nu mai puteam ezita. Se impunea să ne cîntărim cu toată seriozitatea imboldul lăuntric de a intra în Biserica Ortodoxă. Era oare mai bine s-o facem de îndată sau să aşteptăm vreo împrejurare prielnică? Ne-am confruntat, desigur, cu o seamă de împotriviri. Eram destul de cunoscuţi în lumea catolică. Mănăstirea noastră iradia o influenţă modestă, dar reală. N-ar fi fost oare preferabil să mai rămînem deocamdată printre catolici, căutînd a-i ajuta să-şi regăsească rădăcinile şi să se întoarcă la izvoarele comune ale celor două Tradiţii? Nu cumva ar fi fost mai înţeleaptă o asemenea atitudine, mai apropiată de porunca dumnezeiască a iubirii aproapelui, mai de ajutor idealului de unire a tuturor creştinilor? Şi nu era aceasta singura modalitate de a salva însăşi existenţa mănăstirii noastre şi de a ne duce mai departe, în felul acesta, lucrarea începută?

Cum să mai rămînem însă membri ai Bisericii Catolice şi să mai mărturisim în faţa lumii toate dogmele ei, cînd în noi se consolidase convingerea că multe dintre acestea se îndepărtaseră de adevărata Tradiţie a Bisericii? Cum să continuăm a ne cumineca dintru aceeaşi Euharistie, cînd ajunsesem într-un asemenea dezacord de credinţă? Cum să mai zăbovim departe de Biserica Ortodoxă, în afara căreia nu poate fi nici mîntuire, nici viaţă în Duhul Sfînt, numai de dragul celor care, chiar recunoscînd-o ca singura Biserică a lui Hristos, nu se încumetau să intre în ea din considerente de ordin lumesc? Iar dacă am fi cedat nu mai ştiu căror raţiuni de diplomaţie ecumenică, de oportunism sau de comoditate personală, oare aceasta n-ar fi însemnat, în cazul nostru, că am fi căutat să plăcem mai degrabă oamenilor decît lui Dumnezeu, minţind, de fapt, şi faţă de El, şi faţă de ei? Simţeam că o asemenea făţărnicie nu s-ar fi putut justifica prin nimic.

Dar în care loc ar fi fost mai nimerit să fim primiţi în Biserică? Cunoşteam situaţia delicată a Bisericii Ortodoxe din Franţa, ştiind că episcopii ei sînt nevoiţi să ţină seama de prezenţa Bisericii Catolice majoritare şi să întreţină cu ierarhii acesteia legături cît mai bune cu putinţă. Ne încerca şi teama că intrarea noastră în Ortodoxie ar putea să dea naştere unei aprige împotriviri în anumite medii catolice, ceea ce ar fi putut să se răsfrîngă nedorit asupra Bisericii Ortodoxe din Franţa. Desfăşurarea ulterioară a evenimentelor ne-a confirmat, de altfel, temerile în această privinţă, întrecîndu-ne chiar previziunile. Mai multe personalităţi ortodoxe cu care ne-am sfătuit atunci nu ne-au ascuns părerea lor că ar fi fost de preferat ca primirea noastră în Biserica Ortodoxă să se săvîrşescă în afara hotarelor Franţei.

În anii anteriori întreprinsesem mai multe călătorii în diverse ţări ortodoxe: România, Serbia, Grecia, inclusiv Muntele Athos. Nu ne gîndiserăm pe atunci să intrăm în Biserica Ortodoxă, ci voiam doar să dobîndim o cunoaştere nemijlocită a Ortodoxiei, introducîndu-ne în viaţa ei liturgică şi monahală. România ne atrăsese cu precădere, datorită conlucrării şi întrepătrunderii pe care le descoperisem acolo între un monahism foarte viu, care număra personalităţi duhovniceşti de excepţie, şi un popor însufleţit de o adîncă credinţă şi evlavie. Din nefericire, situaţia politică din ţară nu părea să îngăduie în acel moment, cînd se punea atît de acut problema intrării noastre în Biserica Ortodoxă, statornicirea unei legături canonice între noi şi această Biserică Ortodoxă Română care ne-a rămas pînă astăzi foarte dragă. Un context de împrejurări, în care nu-i greu de văzut mîna lui Dumnezeu, a făcut să ni se deschidă porţile Mănăstirii Simonos Petra de la Muntele Athos.

O dată ce hotărîrea noastră a fost luată, m-am dus să-l văd, în ziua de 2 aprilie 1977, pe episcopul catolic de Tulle, monseniorul Brunon, sub a cărui ascultare ne aflam. Eram însoţit de încă un frate. Episcopul ne-a ascultat răbdător şi cu o certă bunăvoinţă. Recunoştea că hotărîrea noastră nu fusese una luată în pripă, ci rodul unor ani îndelungaţi de rugăciune şi de meditaţie. Ne-a încredinţat că, în ceea ce-l privea, nu vom avea parte nici de blam, nici de reproşuri, dar că se impunea să facem totul cu prudenţă şi cu discreţie, ca să nu iscăm prea multă confuzie şi vîlvă în jurul nostru. Şi-a exprimat chiar speranţa că la Roma vom găsi înţelegere şi chiar îngăduinţă – speranţă pe care însă faptele nu vor întîrzia să o dezmintă. Credea, la rîndul său, că ar fi fost mai bine să fim primiţi în Biserica Ortodoxă nu aici, în Franţa, ci undeva în Grecia sau la Sfîntul Munte, evitînd astfel o seamă întreagă de complicaţii inutile.

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

Îndemnaţi de el, ne-am dus îndată la Roma, spre a ne înfăţişa cardinalului Paul Philippe, pe vremea aceea prefect al Congregaţiei pentru Bisericile Orientale unite cu Roma. Am fost primiţi de acesta pe 14 aprilie. Părea bine intenţionat în privinţa noastră, dar pînă la urmă ne-am dat seama că adevărata problemă era de fapt ocolită. Ne-a spus aşa: „Pentru mine nu există nici o reală divergenţă de credinţă între Biserica Catolică şi Biserica Ortodoxă. Puteţi foarte bine să vă însuşiţi întreaga doctrină ortodoxă, întregul rit ortodox, întreaga spiritualitate şi viaţă monastică ortodoxă, dar să rămîneţi uniţi cu Roma“. Ne-a mai asigurat că era dispus să ne acorde toate facilităţile spre a ne continua experienţa începută la Aubazine, dar aceasta numai în cadrul Bisericii Catolice. Nu aceasta era însă problema şi nu pe o asemenea cale aveam noi de gînd să bîjbîim.

În cele ce au urmat, Episcopul de Tulle a adoptat faţă de noi o atitudine mult mai puţin conciliantă decît la început, aproape somîndu-ne să ne părăsim vatra de noi înşine construită la Aubazine. În acest sens, n-a prididit să insiste chiar pe lîngă autorităţile ortodoxe şi pe lîngă instanţele catolice ecumenice.

Tot pe atunci, am mers să-l vedem pe abatele de la Bellefontaine, Dom Emmanuel Coutant, care rămînea superiorul meu canonic, intenţionînd să-l lămurim asupra hotărîrii noastre. S-a arătat surprins şi ne-a spus fără ocolişuri că nu putea decît să ne dezaprobe. A adăugat însă că, respectîndu-ne ca oameni de conştiinţă, se ferea să ne condamne şi ţinea chiar să păstreze cu noi legături de încredere şi fraternitate. Şi, într-adevăr, nu şi-a dezminţit niciodată această atitudine de deplină sinceritate şi de evanghelică îngăduinţă.

XI

Nu după multă vreme, am apucat cu toţii calea Sfîntului Munte. Aveam asupra Bisericii Ortodoxe şi a monahismului ei o cunoaştere încă destul de sumară şi superficială. Posibilitatea de a ne iniţia temeinic în tainele acestui fel de viaţă chiar într-o mănăstire ortodoxă era pentru noi ca un dar nepreţuit. Simonos Petra se distingea atît prin personalitatea duhovnicească a egumenului său, cît şi prin tinereţea şi rîvna întru sfinţenie a obştii sale. Călugări catolici fuseseră primiţi acolo în mai multe rînduri, în chip frăţesc, iar problemele cu care se confruntă Apusul şi realităţile curente ale acestuia erau bine cunoscute şi înţelese. Cea dintîi şedere a noastră la Athos fusese în primăvara anului 1971. Pe atunci, în Apus, despre Sfîntul Munte nu se vorbea decît în termeni peiorativi, ca despre un loc al decăderii, şi nu lipseau voci care să profeţească stingerea completă a monahismului athonit într-un viitor nu tocmai îndepărtat.

Acea primă călătorie ne ajutase să pricepem, încă de pe atunci, că astfel de categorii, precum „decădere“ sau – invers – „reînnoire“, sînt cu totul nepotrivite în raport cu monahismul ortodox, ca unele ce evocă mai degrabă aspectul exterior al lucrurilor – cel de ordin sociologic şi statistic. Esenţială este adîncimea lăuntrică a acestei vieţi, care nu se poate măsura cu astfel de mijloace. S-a înregistrat, este adevărat, o scădere considerabilă a numărului de călugări. Ea are drept explicaţie, în ce-i priveşte pe slavi, gravele consecinţe ale instaurării regimului sovietic în Rusia, iar în ce-i priveşte pe greci – exodul forţat din 1922, care a dus la ruină înfloritoarea creştinătate grecească din Asia Mică, iar ulterior al doilea război mondial şi războiul civil. În 1971, însă, scăderea numărului de călugări stagnase demult şi se prefigura o nouă creştere, care ulterior s-a şi produs, ba chiar într-un ritm nesperat. Bucurîndu-se de o infuzie destul de numeroasă de novici şi de călugări tineri, mănăstirile – care abia de mai numărau o mînă de bătrîni – aveau să prindă iarăşi viaţă, una după alta.

Se mai cade adăugat că aceşti călugări tineri, care pot fi astăzi întîlniţi peste tot la Athos, nu au cîtuşi de puţin pretenţia de „a reînnoi” sau „a schimba” în vreo privinţă viaţa monahicească. Dimpotrivă, tendinţa lor este mai degrabă aceea de a reveni la formele de viaţă tradiţională cele mai conservatoare şi cele mai austere, respingînd orice stricare a vechii idioritmii. Ei nu-şi doresc să fie decît nişte ucenici smeriţi şi să se bucure de preţioasa experienţă a unor duhovnici foarte iscusiţi, de care Sfîntul Munte n-a dus niciodată lipsă.

Prin intermediul cărţii Părintelui Sofronie, era cunoscut şi în Franţa stareţul Siluan, trăitor la Athos între 1892 şi 1938. Dar tot pe atunci se aflau acolo numeroşi călugări cu nimic mai prejos prin forţa înflăcărată a trăirii lor duhovniceşti. Sînt multe mănăstirile care au astăzi la cîrmă duhovnici formaţi de un isihast trecut la Domnul în 1959, Părintele Iosif, ale cărui minunate „Epistole duhovniceşti” au şi fost tipărite în Grecia.

Călugărilor athoniţi li se impută, îndeobşte, opoziţia faţă de ecumenism, ei fiind acuzaţi, cu o undă de satisfacţie, că ar sacrifica adevărului iubirea de aproapele. Nouă ne-a fost însă uşor să constatăm, chiar de la cea dintîi călătorie a noastră (pe cînd eram catolici şi nu mijise încă în noi gîndul de a deveni ortodocşi), cît de bine se pricep călugării de la Athos să îngemăneze o dăruire plină de grijulie delicateţe faţă de orice persoană, indiferent de convingerile sau apartenenţa sa religioasă, cu o severă intransigenţă doctrinară. În ochii acestora, respectul total pentru adevăr este una dintre primele îndatoriri pe care le impune însăşi iubirea de aproapele. Ei nu au vreo poziţie doctrinară aparte, ci mărturisesc simplu şi desluşit credinţa Bisericii Ortodoxe: „Biserica este UNA. Această Biserică UNA şi ADEVĂRATĂ, păstrătoare a continuităţii vieţii eclesiale, adică a unităţii Tradiţiei, este Ortodoxia. A pretinde că această Biserică UNA şi ADEVĂRATĂ nu există pe pămînt în stare pură, ci că ea s-ar cuprinde doar parţial în felurite «ramuri», aceasta înseamnă (…) a nu avea credinţă în Biserică şi în Capul acesteia, Hristos“. Fără ostentaţie, călugării athoniţi ţin ca această credinţă să se transpună în fapte. Ei nu pot fi de acord cu manifestări sau formule ce-ar implica o recunoaştere de facto a teoriei „ramurilor“. Unitatea tuturor creştinilor, pe care o preţuiesc nu mai puţin decît orice alt creştin, nu poate fi înfăptuită decît prin alăturarea ne-ortodocşilor la întregul Bisericii şi la plinătatea credinţei apostolice. Ea nu poate fi în nici un caz rezultatul unor compromisuri şi eforturi născute doar dintr-o aspiraţie spre unitate de tip omenesc şi natural, nutrită de nişte oameni care, altminteri, n-au nici o consideraţie pentru învăţătura încredinţată Bisericii. În materie de ecumenism, ca şi de viaţă duhovnicească, atitudinea mediilor athonite se întemeiază pe luciditate şi discernămînt [„deosebirea duhurilor”]. Se cuvine să discernem deopotrivă cu căldura inimii şi cu răceala minţii şi, mai cu seamă, să ne păzim de „a plăcea oamenilor“ cu orice chip, dacă năzuim cu adevărat să-I plăcem lui Dumnezeu şi să ne facem vrednici de Împărăţia Sa.

XII

Am fost primiţi în Biserica Ortodoxă în ziua de 19 iunie 1977. Cîteva luni mai tîrziu, la 26 februarie 1978, am devenit călugări la Simonos Petra. I-am mărturisit egumenului nostru că eram deopotrivă gata să rămînem în Sfîntul Muntele sau să ne întoarcem în Franţa, încredinţîndu-ne întru totul hotărîrii sale. El s-a arătat de părere că ar fi mai cu folos să ne stabilim în Franţa. Şi în acest fel au luat naştere cele două „metochia” („anexe”) franceze ale vetrei mănăstireşti Simonos Petra: una la Martel, în ţinuturile calcaroase de la Quercy, iar cealaltă în Dauphiné, pe un fund de vale, la Vercors.

În virtutea statutului lor de „metochion”, aceste două mănăstiri ţin direct de Simonos Petra (care, la rîndul ei, asemenea tuturor mănăstirilor athonite, ţine de Patriarhia Ecumenică). Orice eventuale activităţi externe ale călugărilor noştri se desfăşoară în cadrul Mitropoliei Ortodoxe Greceşti din Franţa, cu arhiereasca binecuvîntare a monseniorului Meletios, cu care menţinem, de altfel, legăturile cele mai trainice şi mai apropiate.

O dată intraţi în Biserica Ortodoxă, trebuie spus că n-am fost deloc suprinşi de a nu fi aflat aici cine ştie ce organizare exterioară exemplară, de felul celei din Biserica Catolică. Cu ocazia unei vizite pe care am întreprins-o la Belgrad, cam în ajunul intrării noastre în Biserica Ortodoxă, un arhiereu sîrb ne spusese: „Nu mă îndoiesc că Biserica vă va lăsa iniţial o impresie de neorînduială. Să nu vă mire acest fapt. E nevoie să fie aşa, dacă vrem să lăsăm Duhul să lucreze nestînjenit, iar nu să ne punem noi în loc“. Cam aceeaşi impresie o lăsa şi Biserica Părinţilor. Lucrurile s-au schimbat pe măsura centralizării romane, însă aceasta-i o altă discuţie.

În Franţa ne-am confruntat cu o situaţie extrem de complicată, prin aceea că, Biserica Ortodoxă fiind implantată aici de către diferiţi emigranţi ruşi sau greci, există o deconcertantă pluralitate de jurisdicţii pe acelaşi teritoriu, adică o gravă stare de anomalie canonică. Particularităţile naţionale, care au marcat cu destulă pregnanţă diversele grupări, reprezintă o altă anomalie (nu fără legătură cu cea precedentă). Ne aflăm însă aici în faţa unei situaţii tipice pentru orice diaspora şi ar fi pură amăgire să ne închipuim că ea ar putea fi remediată prea curînd. În condiţii dificile, pluralitatea jurisdicţiilor prezintă şi anumite avantaje, ea putînd să contribuie la menţinerea unei autentice libertăţi spirituale.

Jurisdicţiile nu sînt, în ultimă instanţă, decît dioceze nefericit suprapuse unele peste altele pe plan local, dar care, toate, sînt Biserica lui Hristos. Faptul că ţine fiecare de cîte-o altă Biserică-mamă nu schimbă esenţial datele problemei. Biserica lui Hristos rezidă în fiecare parohie în care se săvîrşeşte oficiul Sfintei Liturghii; se cuvine ca, înainte de toate, să ţinem seama de acest adevăr şi să nu prefacem apartenenţa jurisdicţională într-o metereză inexpugnabilă. Nu biserica din Smirna o reprezenta Sfîntul Irineu atunci cînd oficia slujba la Lyon, ci comunitatea adunată acolo, alcătuită din negustori greci şi din neofiţi de origine galică, era, pur şi simplu, Biserica lui Dumnezeu la Lyon. Dacă se va ajunge într-o bună zi să fie aduse toate parohiile ortodoxe din Franţa sub autoritatea unui singur Arhiepiscop şi să se stabilească dioceze teritoriale, acela va fi, fără îndoială, un lucru bun, căci situaţia ar redeveni atunci conformă cu prevederile sfintelor canoane. Dar această Biserică, unificată în structura ei, nu va fi atunci în mai mare măsură „Biserica Franţei“ – sau, mai corect spus, „Biserica lui Dumnezeu în Franţa“ – decît este acum acest mozaic jurisdicţional. Cît despre o autonomie prematură, ea s-ar putea să nu fie lipsită de primejdii.

Ceea ce contează mai presus de toate este să avem înţelegere şi dragoste pentru unitatea Bisericii. Între ortodocşi e inevitabil – dar, într-un fel, şi sănătos – să existe divergenţe de opinii şi de vocaţii. Cîtă vreme aceste divergenţe privesc doar aspecte secundare şi nu pun în discuţie nici fondul credinţei, nici disciplina fundamentală a Bisericii, ele nu vor sfîrşi prin a genera nici adversitate, nici exclusivism, şi, cu atît mai puţin, o rupere a comuniunii.

Poziţia noastră de călugări ai Athosului trăitori în Franţa are avantajul de a ne plasa în afara anumitor antagonisme jurisdicţionale. Athosul are o străveche vocaţie interortodoxă. Călugări de cele mai diverse naţionalităţi se adună aici cu sentimentul unei comune apartenenţe la „Grădina Maicii Domnului“. Ne-am bucura şi noi dacă prezenţa noastră în Franţa ar putea constitui un factor de unitate şi de convergenţă spirituală între ortodocşii de obîrşii diferite.

Un bătrîn călugăr de la Sfîntul Munte ne-a spus cîndva: „Voi nu sînteţi romano-catolici convertiţi la Ortodoxia greacă. Voi sînteţi creştini de la Soare-apune, mădulare ale Bisericii de la Roma, care vă întoarceţi acum la comuniunea cu Biserica Universală. Este ceva cu mult mai măreţ şi cu mult mai de seamă“. Şi zicînd el acestea, lacrimile îi şiroiau pe obraji…

Bineînţeles că noi nu ne-am „convertit“ în sensul că am trecut de la Biserica Catolică – faţă de care resimţim o uriaşă recunoştinţă, pentru tot ce am primit de la ea în sînul familiilor noastre şi al acestui popor creştin în mijlocul căruia continuăm să vieţuim – la Biserica Ortodoxă. Căci Biserica Ortodoxă nu este pur şi simplu o Biserică „răsăriteană“, o expresie răsăriteană oarecare a credinţei noastre creştine: ea este însăşi Biserica lui Hristos. Tradiţia ei a fost cîndva, în primele veacuri, Tradiţia comună tuturor creştinilor; or, intrînd în comuniune cu ea, noi nu facem altceva decît să ne întoarcem la izvoare. Noi n-am „schimbat Biserica“, ci am făcut numai pasul firesc spre plinătatea Bisericii lui Hristos celei UNA şi ADEVĂRATE.

Ne simţim întru totul solidari cu acei creştini ai Apusului care, „cerînd să fie primiţi în Biserica Ortodoxă, n-au renegat ceea ce, în Apus, şi mai ales în ţara lor de baştină, atît înainte, cît şi după diferitele schisme, a purtat şi continuă să poarte pecetea Sfîntului Duh al lui Dumnezeu, Care suflă unde vrea“ (E. Behr-Sigel, în „Contacts”, nr. 1/45, 1964, p. 49).

Călugări ortodocşi chemaţi să trăim pe pămîntul Franţei vechea Tradiţie a Sfîntului Munte, noi ştim bine că misiunea călugărului „nu este aceea de a înfăptui ceva prin sine însuşi, ci de a mărturisi prin viaţa sa că moartea a fost biruită. Iar aceasta n-o poate face decît îngropîndu-se pe sine însuşi, ca pe un grăunte, în ţărînă“ (Arhimandritul Vasile, Egumen la Stavronikita, în „Contacts”, nr. 1/89, 1975, p. 101).

În româneşte de
Răzvan CODRESCU

Textul apare pe Blogul Sfântul Munte Athos cu îngăduința d-lui Răzvan Codrescu căruia-i mulțumim pentru dragoste.

Am păstrat întocmai grafia preferată de traducător și formulările teologice din textul original.

* Text reprodus din volumul „Occidentali convertiţi la Ortodoxie. Şase ipostaze mărturisitoare”, ediţie îngrijită de Răzvan Codrescu, cu un cuvînt înainte de Pr. Gheorghe Calciu-Dumitreasa, Ed. Christiana [Col. „Tainele credinţei”], Bucureşti, 2002 (ediţia a doua, revăzută şi adăugită: „Occidentali convertiţi la Ortodoxie. Drumuri spre Adevăr”, Ed. Lumea Credinţei [Col. „Orientale lumen”], Bucureşti, 2012).

Vezi și Părintele Arhimandrit Placide Deseille a adormit în Domnul la vârsta de 91 de ani

A apărut cartea actorului hollywoodian Jonathan Jackson, „Taina artei. A deveni artist după chipul lui Dumnezeu”. Prefaţă de Arhimandritul Efrem, stareţul Mănăstirii Vatopedi

JJ

A apărut cartea actorului hollywoodian Jonathan Jackson, „Taina artei. A deveni artist după chipul lui Dumnezeu” (Editura Doxologia), prefaţă de Arhimandritul Efrem, stareţul Mănăstirii Vatopedi, traducere de Dragoş Dâscă.

Cartea actorului hollywoodian Jonathan Jackson, „Taina artei. A deveni artist după chipul lui Dumnezeu” este atât un eseu despre menirea creştină a artei, cât şi o confesiune a autorului despre convertirea sa la Ortodoxie. Câştigător a 5 premii Emmy pentru interpretarea din serialul „General Hospital”, cunoscut şi din rolurile pe care le-a avut in alte filme precum „Nashville”, „Tuck Everlasting” sau „Insomnia”, unde a jucat alături de Al Pacino şi Robin Williams), Jonathan Jackson s-a convertit la Ortodoxie în urmă cu aproape 5 ani. Aşa cum mărturisea într-un interviu, România şi Muntele Athos au jucat un rol deosebit în drumul său către creştinismul ortodox.

[Cartea poate fi comandată online de la linkul: http://goo.gl/tSv9oq ]

Vă oferim un fragment din carte: „Golirea de multele sale iluzii şi false identităţi este un demers care îl pregăteşte pe artist să primească forţa creatoare a Duhului într-un chip mai profund. îl ajută să primească o altă viziune decât cea personală şi îi dăruieşte îndrăzneala de a o urma, chiar dacă viziunea pune la îndoială preconcepţiile sau limitările sale fireşti. Fiecare situaţie în viaţă se rezumă în final la a te goli (kenosis) şi a deveni viu pentru forţa mai mare a harului.

Căsătoria, de exemplu, este o formă incredibilă de asceză: omul este zilnic chemat să se lepede de dorinţele sale de dragul celui iubit. Creşterea de copii este o altă formidabilă formă de asceză. Nu poţi rămâne un artist centrat pe propria persoană dacă doreşti să-ţi creşti copiii cu dăruire şi deliberare. Va trebui să mori faţă de propriile dorinţe şi să învii dorinţelor unui Dumnezeu ce iubeşte necondiţionat. în viaţa noastră, totul – ocupaţia, visele, relaţiile, triumfurile şi încercările – ne este dat pentru ca să putem deveni vii frumuseţii şi tainei iubirii lui Hristos.”

Vezi și postările:

Actorul american Jonathan Jackson mulțumește monahilor de la Muntele Athos care se roagă neîncetat pentru lume! (video)

Credința vine din auzire. Scrisoarea Mitropolitului Nikiforos al Africii Centrale

cg2-768x511

„Vocea Ortodoxiei”

Postul de radio „Vocea Ortodoxiei” pătrunde în fiecare dimineață în case, în colibe, în satele și orașele localnicilor din împrejurimi. Acesta reprezintă cateheza de zi cu zi ce se face aici, în inima Africii, în Mitropolia Ortodoxă a Africii Centrale, difuzată din Universitatea ortodoxă „Sfântul Athanasie Athonitul” din capitala Congo, Kinshasa.

„Vocea Ortodoxiei” transmite cântări, viețile sfinților, cateheze, tâlcuirea evangheliilor din fiecare zi, omilii ale Părinților Bisericii noastre, transmite mesajul Ortodoxiei.

cg3Timp de patru ore dimineața și patru ore la amiază, „Vocea Ortodoxiei” este ascultată nu numai de către zece, douăzeci sau o sută de oameni, ci de către oricine va deschide radioul pe frecvența 94,1 Mhz.

Acolo unde nu poate merge preotul, acolo unde nu poate pătrunde catehetul, în casele oamenilor de diferite religii, pătrunde „Vocea Ortodoxiei” și se înfăptuiesc minuni.

Adeseori sună telefonul:
„- Vă ascult și vă cunosc prin intermediul radioului. Ce trebuie să fac ca să devin ortodox?”
„- Ne aflăm la o distanță de două sute de kilometri de Kinshasa. Aici nu avem nici biserică, nici preot, nici catehet. Ascultăm în fiecare zi postul de radio ortodox, aflăm cum să ne mântuim și cântăm ceea ce auzim. Ce frumoase cântări!”
„- L-am vizitat pe prietenul meu din Kinshasa care asculta postul dumneavoastră de radio, „Vocea ortodoxiei”. „S-a odihnit sufletul meu”, mi-a spus. „Am aflat lucruri pe care nu le știam, am văzut adevărul, ceva a vorbit înlăuntrul meu.” Îl invidiam. În timpul pe care l-am petrecut alături de el, am ascultat împreună. Peste puțin timp voi pleca în satul meu, care se află la 600 km distanță de aici. Cum se poate să vă ascultăm și noi acolo? Faceți-ne și nouă un astfel de post de radio.”
„- Sunt ortodox. La răstimpuri, un preot vine și săvârșește Sfânta Liturghie. Zilnic, dimineața și la amiază, catehetul îi adună pe credincioși în biserica noastră, o colibă din paie, și cântă. Eu sunt la pat și nu pot merge la biserică dar ascult postul de radio al Bisericii noastre și mă bucur, uit de singurătatea și de handicapul meu și dau slavă lui Dumnezeu.”
„- Am devenit creștin ortodox după ce am ascultat postul vostru de radio și îi îndemn pe prietenii mei: „Ascultați „Vocea Ortodoxiei” și vă va schimba viața!”

„Vocea Ortodoxiei” este cateheza care ajunge pretutindeni, Biserica ce pătrunde în casa oricărui om, ortodox sau nu.

Din păcate însă, această „voce a Ortodoxiei”, riscă să înceteze a mai răspândi mesajul său. Riscă să fie redusă la tăcere. Și asta, nu pentru că nu ar avea cuvânt de transmis oamenilor, nu pentru că nu ar avea oameni cu trăire și jertfă care să mențină funcțional postul de radio, ci pentru că nu are bani să cumpere combustibil pentru generatorul electric, ca aparatura postului de radio să poată funcționa.

Criza economică din Grecia a adus greutăți financiare și în lucrarea misionară. Înțelegem. Cine, din Grecia, să ne poată ajuta, când condițiile de trai se înrăutățesc?

Mitropolit Nikiforos al Africii CentraleNoi, cei de aici, așteptăm contribuția celor milostivi, ca să facem față cheltuielilor misiunii, ca școlile să continue să funcționeze, ca să îi ajutăm pe cei care nu au ce mânca, pe cei care nu au cu ce merge la doctor, pe cei care nu își permit să cumpere medicamente, nu își permit să studieze sau să se căsătorească.

Încercăm să răzbim economisind până la ultimul bănuț. Ne doare, însă. Să se stingă „Vocea Ortodoxiei”, să se închidă postul de radio al Mitropoliei pentru că nu avem bani să cumpărăm combustibil pentru generator?
Zilnic Îl rugăm pe Dumnezeu să ne trimită donatori și sponsori pentru ca „Vocea Ortodoxiei” să poată continua să pătrundă în casele localnicilor, să pătrundă în inimile lor.

† Mitropolit Nikiforos al Africii Centrale

Click here to donate to the Orthodox mission in Congo.

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

Traducere şi adaptare după ierapostoles.gr pentru Blogul Sfântul Munte Athos de Elena Dinu. Se va prelua cu precizarea sursei Blogul Sfântul Munte Athos

Vă recomandăm și linkul

Notă: Părintele Nikiforos (Mikraghiannanitul) a fost monah athonit la Mikra Agia Anna (Chiliile Sfânta Ana Mică), iar din 2010 a fost ridicat la demnitatea de arhiereu, mai exact intronizat Mitropolit al Africii Centrale.

Convertirea la Ortodoxie a unui renumit om de știință din Olanda. Primirea Tainei Botezului la Chilia Bunavestire, Schitul Lacu, Muntele Athos [video]

Convertirea la Ortodoxie a unui renumit om de știință din Olanda.
Primirea Tainei Botezului la Chilia Bunavestire, Schitul Lacu, Muntele Athos via
marturieathonita.ro

Actorul american Jonathan Jackson, de curând convertit la Ortodoxie, a făcut un pelerinaj la Muntele Athos (foto, video)

Această prezentare necesită JavaScript.

Actorul american de 32 de ani, Jonathan Jackson, cunoscut pentru Premiul Emmy câștigat pentru rolul său din serialul „General Hospital”, s-a botezat ortodox în urmă cu trei ani, împreună cu familia sa, și și-a exprimat public, în trecut, dragostea pentru Sfântul Munte Athos și mulțumirea față de călugării de acolo pentru neîntrerupta lor rugăciune pentru lume.

Vinerea trecută (24 aprilie, n.n.) Jonathan Jackson a vizitat Sfântul Munte pentru prima dată, alături de fiul său de 11 ani, Caleb. Cei doi au petrecut cinci zile în Grădina Maicii Domnului, vizitând mănăstirile Simonopetra și Xenofont, însă cel mai mult au rămas la Mănăstirea Vatopedi (de vineri până marți), unde au avut binecuvântarea să-l întâlnească pe Părintele Stareț Efrem Vatopedinul și să participe la privegherile athonite.

Traducere și adaptare după Honey and Hemlock de Daniel Dumitru

Jonathan Jackson: Thanks to the monks of Mount Athos, who unceasingly pray for the world!

Jonathan Jacskon a povestit pentru pemptousia.com despre convertirea sa la Ortodoxie.
V
ideo: http://pemptousia.com/video/jackson-how-i-became-orthodox/

În spațiul nostru a circulat un interviu deosebit acordat de tânărul actor unui preot ortodox american. Având acordul autorului, m-am putut ocupa de editarea acestui interviu în limbă română, el văzând lumina tiparului în revistă Orthograffiti (parțial) dar și sub formă unei broșuri, „Jonathan Jackson – Un actor american alege ortodoxia”, tipărită la Areopag. Click pe link pentru a comanda online cartea Jonathan Jackson – Un actor american alege ortodoxia

Mai jos aveți încă un scurt interviu oferit de Jonathan Jackson la Mănăstirea Vatopedi

Din SUA în România via Sfântul Munte Athos: Părintele Sava de la Mănăstirea Oaşa, Răgaz de-o viaţă, Universul Credinţei, TVR 1

„Răgaz de-o viaţă” – Părintele Sava de la Mănăstirea Oaşa
Universul Credinţei/ TVR 1/ 10 noiembrie 2013

Lectura Constantin Lupescu/ Imaginea Geo Tuică/ jurnalist Paula Tăbârcă

Cum am venit la Ortodoxie. Destăinuirea Ieromonahului Macarie (Gerard Bonnet) de la mănăstirea Simonos Petras din Muntele Athos

Macarie Simonepetritul

Cum am venit la Ortodoxie.
Destăinuirea  Ieromonahului Macarie (Gerard Bonnet) de la mănăstirea  Simonos Petras din Muntele Athos

Sunt francez de origine şi am fost crescut ca romano-catolic. Dar o dată cu marile schimbări care au avut loc în catolicism după Conciliul Vatican II mi-am pierdut interesul în frecventarea bisericii şi am urmat mişcările intelectuale ale timpului. Am fost implicat în parte în mişcările studenţeşti de la Paris din mai 1968, fiind foarte interesat de găsirea unei noi căi, a unei soluţii pentru societate.

Eram încă la liceu, dar puneam sub semnul întrebării tot ceea ce se petrecea în Biserică şi societate. Pe atunci nu chestiunile politice erau importante, ci o nevoie culturală de altceva, de un alt mod de viaţă. De aceea, n-am fost mulţumit cu soluţiile politice şi ideologice impuse rapid acestei mişcări în 1968. Studiam ştiinţele sociale într-o universitate care era foarte marxistă, astfel că nu era posibil să fii altceva decât marxist-leninist sau maoist, ori să ai altfel de concepţii. Dar, împreună cu un grup de prieteni, am început să căutăm ceva esenţial.

Am descoperit că în întreaga istorie a umanităţii numai societatea oc­cidentală încercase să edifice o societate fără Dumnezeu. Cu ajutorul unor prieteni am înaintat mai adânc într-o căutare a vieţii spirituale. Dat fiind că nu văzusem nimic mistic în educaţia noastră creştină, am făcut-o în afara creştinismului. Am studiat mult filozofia indiană şi alte lucruri de acest gen. Dar am ajuns să ne dăm seama că tot ceea ce găseam în mistica orientală necreştină şi încă ceva pe deasupra se găsea deja în tra­diţia creştină, mai precis în tradiţia Părinţilor greci ai Bisericii.

La vremea potrivită, cu ajutorul unor prieteni care ne-au călăuzit şi prin harul lui Dumnezeu, am întâlnit oameni care ne-au oferit lucru­rile de care aveau nevoie sufletele noastre. Eram în Paris şi aici sunt bi­serici ortodoxe, dar pe atunci era greu să ajungi la ortodocşi. Am început să participăm la Liturghii ortodoxe, dar fără a cunoaşte pe nimeni în aceste biserici. Am întâlnit apoi un preot palestinian unit cu Roma, mare iubitor al Sfinţilor Părinţi greci ai Bisericii. Ştia pe de rost scrieri întregi din Sfântul Ioan Hrisostom şi alţii, în greaca veche. Câţiva ani de zile acest preot a fost părintele nostru duhovnicesc. După un timp însă am descoperit că nu era suficient să ai un părinte duhovnicesc. Aveam ne­voie de Biserică.

Cu ajutorul lui Dumnezeu am descoperit atunci o mică comunitate de monahi catolici cistercieni, care primiseră autorizaţia de a întemeia la Aubazain un mic schit ce urma toate rânduielile ortodoxe, tot tipicul or­todox. Iubeam această comunitate, dar simţeam că nu era o soluţie pentru mine.

Mă hotărâsem deja să mă fac monah şi să devin membru al Bisericii Ortodoxe. Aşa că în 1975 am vizitat mănăstirile româneşti, vizită care m-a marcat mult. Împreună cu prietenii mei cistercieni am întâlnit câţiva mari părinţi duhovniceşti din România acelei vremi, care ne-au primit foarte bine, ca pe nişte „prieteni ai Ortodoxiei”.

triodul-explicatAm ajuns apoi, în acelaşi an, la Sfântul Munte Athos, unde însă n-am mai fost primiţi aşa. Monahii de aici spuneau: „Sau sunteţi ortodocşi, sau nu sunteţi ortodocşi, trebuie să alegeţi!” Şi mai spuneau: „Să nu vă preo­cupaţi de reputaţia voastră. Lăsaţi-o pe seama Proniei lui Dumnezeu şi urmaţi calea pe care v-o arată Dumnezeu”. L-am întâlnit atunci pe Gheron (Bătrânul) Paisios († 1994), care era foarte strict şi spunea: „Aveţi încredere în Dumnezeu. Trebuie să vă faceţi ortodocşi, pentru că Dumnezeu v-a atras la Ortodoxie; şi nu vă mai gândiţi la consecinţe!”. După această vi­zită, am ajuns la Sfânta Mănăstire Simonos Petras, unde am găsit multă înţelegere din partea egumenului, Gheron Emilianos. Aceste două întâl­niri au fost decisive. Am revenit apoi la Sfântul Munte de mai multe ori în 1976 şi 1977. În iunie 1977 prietenii mei cistercieni au fost primiţi la Simonos Petras în Biserica Ortodoxă prin Botez, cum se obişnuieşte la Sfântul Munte, în tot acest timp pregătindu-mă ca şi catehumen pentru Botez şi monahism mi-am scris teza despre caracterul mistagogic al timpului în Triod, pe care am încheiat-o în 1977 (lucrarea părintelui Macarie, „Triodul explicat”, a apărut de curând şi în limba română la Editura Deisis, n.red.)

După serviciul militar efectuat în 1978, am sosit în sfârşit la Simonos Petras la începutul lui 1979, primind aici Botezul în Sâmbăta Mare, care venea să încununeze magnific cercetările despre „mistagogie” încorporate în teză, şi care se dovedise a fi o veritabilă cateheză, de pe urma căreia am profitat imens. Am rămas aici, fiindcă aici am găsit uşa duhovnicească după care tânjeam. Şi, cu harul lui Dumnezeu, sunt, iată, aici de peste 20 de ani.

De atunci spun în fiecare zi tuturor ortodocşilor: Bucuraţi-vă şi slăviţi pe Dumnezeu! Căci aveţi sau aţi găsit mărgăritarul de mult preţ, rar şi unic. Şi dacă vă uitaţi puţin în voi înşivă şi cultivaţi acest mărgăritar, veţi descoperi slava lui Dumnezeu, în afara ei nu mai e nimic altceva. Aţi aflat plinătatea. Şi această plinătate o avem chiar şi în sărăcia noastră, în cele mai grele împrejurări. Ni s-a dat totul. Harul e în noi. Dar numai prin tăgăduirea noastră de sine, prin renunţarea la egoismul nostru vom descoperi că avem deja totul, pentru că acest tot ni l-a dat Biserica. Bise­rica e realizarea Trupului lui Hristos. E prezenţa tainică a împărăţiei lui Dumnezeu prin Liturghie şi Sfintele Taine, dar şi ca experienţă personală în viaţa duhovnicească şi rugăciune. E experienţa vieţii viitoare, a fap­tului că trăim deja în împărăţie. Biserica este împărăţia lui Dumnezeu pe pământ, e Ierusalimul de sus care coboară din cer pe pământ. Misiunea Bisericii în lume e de a fi prezenţa acestui Ierusalim ceresc. E o experienţă totală a acestei prezenţe a lui Dumnezeu între noi şi în noi, cu trupul şi cu sufletul.

Sursa: Curierul Ortodox

simonopetra-10

 

Cum a devenit fotograful Gérard Gascuel călugăr ortodox

gerard main22 martie 2011, Interfax

„Fotografia, printr-o scriere de lumină, exprimă ceea ce eu nu pot să spun prin cuvinte. De exemplu, o ramură ninsă, un fruct, toamna, iarna, descriu mai bine realitatea decât un lung răspuns oferit întrebării: Ce este adevărul?” (Gérard Gascuel – Ieromonahul Ioan)

Fotograful Gérard Gascuel (n. 1947, Cévennes, Franța) care a lucrat cu Marcel Marceau și Salvador Dali este acum ieromonahul Ioan. După spusele sale, a luat decizia de a se călugări după ce a auzit un călugăr athonit cântând.

„Aveam 33 de ani, când redactorul șef al unei influente reviste japoneze m-a trimis în Grecia pentru a face un reportaj despre viața călugărilor athoniți”, declara la un moment dat părintele în presa rusească.

Mergând prin mănăstiri, părintele Ioan a ajuns la o mănăstire unde conform unei vechi tradiții se obișnuia păstrarea craniilor călugărilor decedați.

„Am intrat în criptă, iar viața îmi părea deodată a fi împărțită în ‘înainte’ și ‘după’. La întoarcere am întâlnit un călugăr grec și am început să vorbim despre sensul vieții. Nu vorbea engleza prea bine… și dintr-odată a început să cânte!” își amintește părintele Ioan. Acela a fost momentul în care a hotărât să devină călugăr.

„Am luat această hotărâre în câteva secunde. Întorcându-mă în Franța, am trimis reportajul revistei, mi-am vândut bunurile, și am devenit un călugăr obișnuit pe Athos. Mi-am petrecut mulți ani în Țara Sfântă, în Lavra Sf. Sava din deșertul iudaic. Acolo mi-am întâlnit duhovnicul și am realizat că moartea nu este sfârșitul”, povestește părintele despre calea pocăinței sale.

A devenit călugăr, dar asta nu l-a împiedicat să-și păstreze pasiunea pentru fotografie. Între timp a fondat și a devenit starețul unei mănăstiri ortodoxe din orășelul francez Cévennes.

Traducere de Ana Larisa Pospai după textul publicat de Mystagogy, The Weblog Of John Sanidopoulos

Citiți mai multe despre părintele aici.

Pagina sa oficială de fotografie aici.

„Dacă vrei să cunoști taina Muntelui Athos…”. Convertirea părintelui Daniil (Sandu Tudor)

Un bărbat de o remarcabilă frumuseţe, de o eleganţă vestimentară (în viaţa lumească) care ajungea să frizeze dandysmul, căsătorit de trei ori, fără copii. Căsătoriile le socotea nişte nereuşite, ba chiar eşecuri. În privinţa aceasta se considera un defavorizat, căci avea într-un fel nostalgia cununiei unice ca formă de realizare plenară a existenţei, la nivel omenesc.

Era o personalitate extraordinară, cea mai puternică pe care am întâlnit-o vreodată în viaţă, şi care m-a marcat considerabil, având în vedere că l-am cunoscut încă din prima copilărie. Într-adevăr spune că l-a cunoscut la începutul anilor ’30, ca cel mai important prieten al tatălui său, Alexandru Mironescu.

Agresiunea sacră pe care o desfăşura împotriva cuiva, isprăvea întotdeauna, graţie modului dinamic – cu care era dăruit – de a percepe pe celălalt, prin a propune de fiecare dată o posibilă devenire în credinţă, concepută – pe urmele marilor părinţi ai spiritualităţii – ca un proces de creştere continuă, căci o credinţă stagnată este moartă, sau aproape. Pentru el această credinţă avea să rămână aşa cum a debutat un scandal, „scandalul adevărului”, fără ca prin aceasta să răstoarne rutinele şi obişnuinţele pioase care au tendinţa să o sufoce, dacă ele n-ar fi fără încetare reînsufleţite. Nu era un reformator, un revoluţionar, ci mai curând un restaurator al semnificaţiilor originare.

Nu era un convertit; credinţa lui era înnăscută – moştenită mai cu seamă de la mama lui, pe care o venera – însă cu el s-a petrecut o deşteptare, o intensă conştientizare a identităţii ortodoxe, cum s-a întâmplat, de altfel, şi cu alţi membri ai grupului, cu ocazia trecerii prin cercurile tinerimii creştine, mai ales prin ASCR (Asociaţia Studenţilor Creştini, filiala română a YMCA).

După vagi studii universitare, niciodată isprăvite, Sandu Tudor s-a întors la publicistică în calitate de ziarist şi poet colaborator la revista Gândirea şi participând la curentul de idei declanşat de aceasta. Între altele, revista îşi propunea să dezvolte o nouă meditaţie asupra Ortodoxiei. În 1925 publică un volum de poezii intitulat Comornic, care i-a adus premiul Fundaţiei Regale „Carol I”.

Încă din 1927 a abordat poezia de factură exclusiv religioasă, scriind Acatistul Părintelui nostru Sfântul Dimitrie cel Nou, boarul din Basarabov —, publicat la Bucureşti în  1942 şi 1950, Acatistul Rugului Aprins, publicat la Madrid în 1983, apoi prin 1950, Acatistul Sf. Ioan Bogoslavul şi Acatistul Sf. Calinic Cernicanul, ambele tipărite la Madrid în 1987, de Fundaţia Culturală Romană. Către mijlocul deceniului ’30 a editat pe socoteala sa revistele „Floarea de Foc” şi „Credinţa”, reviste literare, dar şi de amplă dezbatere de idei sociale, politice, filosofice şi religioase…

Sandu Tudor nu era un sistematic. În expresia profesorului Alexandru Mironescu era „o bibliotecă deranjată”, însă fiecare cuvânt al lui era o temă de meditaţie. Prelegerile lui erau un dezastru, un amalgam de note deranjate, prin care se uită un minut fără să spună un cuvânt. Când credeai că a teminat, abia atunci începea. El avea o înclinaţie deosebită către substratul tainic al lucrurilor, fapt care l-a apropiat de literatură patristică şi de mistica literaturii călugăreşti. A trăit printre oamenii bisericii, pe care-i critică în ziarul lui, „Credinţa”, mergând uneori până la şantaj. Ura superficialitatea. Cine nu avea rezonanţe duhovniceşti, nu putea rămâne în cercul prietenilor lui.

Convertirea lui totală pentru cele duhovniceşti s-a întâmplat în urma unei călătorii la Sfântul Munte. Acolo a întâlnit pe un călugăr vagabond, pe care l-a angajat să-l ducă în munte. Acesta i-a spus: „Dacă vrei să cunoşti taina Muntelui Athos, pune-ţi pantaloni lungi, lasă barba să-ţi crească şi vino cu mine, dar să faci ceea ce fac eu. Mulţi vin ca dumneavoastră, să vadă bibliotecile, tezaurul sau Sfintele Moaşte şi se întorc acasă necunoscând nimic. Călugării nu descoperă tainele vieţii călugăreşti turiştilor. Aceia vin şi se duc aşa cum vin. Aşa că am mers cu părintele Averchie.” Se duse vestea că Averchie merge cu un călugăr foarte evlavios, practicant al Rugăciunii inimii.

A venit de acolo cu scăunelul, cu metoda respiraţiei şi cu toată taina rugăciunii interioare a isihaştilor, luată nu din citit, din filocalii, ci direct de la meşterii anonimi ai zilelor noastre, călugării isihaşti. Acolo a înţeles Sandu Tudor că eul nostru este infinit şi că în acest centru existenţial al fiinţei noastre pe care călugării îl numesc „inima”, în sens de „adânc”, există Dumnezeu şi că Dumnezeu este pecetea personalităţii noastre. A înţeles astfel că rugăciunea este o stare şi nu o activitate formală.”

Pentru Sandu Tudor acum începe reconsiderarea culturii umane şi a procesului intelectual, care, având alte puncte de referinţă decât Dumnezeul din om, devin nu numai superficiale, ci chiar demonice.

Nu este o convertire teoretică. El spunea că pentru a putea intra în ordinea duhului, trebuie mai întâi să te „îndobitoceşti”, dându-le exemplul altui vagabond din „Povestirile unui pelerin rus”.

A ajuns la Schitul Sfânta Ana, acolo a început să plângă. Stareţul Schitului i s-a adresat părintelui Sandu Tudor: „Frate Sandule, spune-mi ce făceai dumneata în lume, la ora asta din noapte?” Prin mintea lui au început să treacă: Capşa, cluburi de noapte, cabarete pariziene, şedinţe literare, petreceri, iar stareţul i-a spus: „Noi, cei din Athos, avem o credinţă. Dacă mai ţine Dumnezeu lumea, este pentru că la miezul nopţii călugării se roagă.”

Sandu-Tudor_dosar-penitenciar_daniilA restaurat cu banii lui chiliile şi Paraclisul mânăstirii Antim, pictat de Nicolae Stoica. Şi-a ales că patron pe Sf. Simeon Noul Teolog, la fel de violent în raporturile lui cu formalismul Bisericii oficiale. S-a mutat în clopotniţa mănăstirii, iar de acolo şi-a organizat întâlnirile în biblioteca mănăstirii.

Aşa, Sandu Tudor devenise punct de atracţie pentru intelectualitatea bucureşteană. A fost sfinţit călugăr, după care s-a dus la Schitul Rarău, după ce a trecut prin Schitul Crasna, judeţul Gorj, şi prin Schitul Sihla din Sihăstria. Atunci a scris despre el un articol Olivier Clément, profesor la Şcoala Teologică Sf. Serghie din Paris. Iar în urma acestui articol a început să se intereseze securitatea. Apoi a urmat arestarea sa. Pedepsele au fost mari. Ieroschimonahul Daniil a luat 25 de ani, muncă silnică, şi a murit în închisoarea de la Aiud că martir.

Mie mi-au revenit, dintre lucrurile sale, icoana Maicii Domnului, pictată de N. Stoica, precum şi un manuscris al unui Acatist original, cu corecturi personale. Poate că acestea m-au determinat să scriu rândurile de faţă.

Arhimandrit Roman Braga

Athosul. Locuri, chipuri, stări (III). Părintele Pahomie cel Negru de la Karakalu

Pahomie-Karakallou

În al treilea meu drum la Muntele Athos era să ratez pentru a doua oară închinarea la Mănăstirea Karakalu. Pentru cei ce nu știu, există posibilitatea de a face un program de închinare pe la mai multe mănăstiri athonite, în special la cele de pe coasta de nord – est a Muntelui, închiriind pentru 6-7 ore un microbuz local. Pentru că frații au zăbovit destul de mult pe la unele schituri și mănăstiri (numai la Chilia Sfântul Gheorghe – Colciu se stătuse vreun ceas), riscam să nu mai ajungem în timp util la Prodromou (unde avea să ne aștepte după vecernie o discuție de suflet cu avva Iulian). Dar dozându-se timpul după ceas, am ajuns să ne închinăm și la ultimele obiective din programul nostru: Filotheu și Karakalu.

Dorința mea de a ajunge la Karakalu era legată și de o întâlnire pe care o planificasem de mai mult timp cu un bun amic de pe facebook: Gheo Bănică, un tânăr mirean, fain și bun meșter într-ale sculpturii de cruci, icoane, iconostase, ce lucra de vreo 4 ani la Karakalu. De fapt, după cum mi-a spus, comenzile veneau din tot Muntele.

Nu a fost nevoie să întreb de “Giorgios care sculptează”, pentru că mă aștepta deja afară, pe o bancă. Ne-am îmbrățișat ca și cum ne-am fi știut de-o veșnicie, am schimbat câteva vorbe, apoi a trebuit să mă alătur grupului, să mă pot închina în katholikonul (biserica principală) Mănăstirii. Precizez că în afara programului liturgic bisericile athonite sunt închise, deci nu poți să mergi oricând și oricum să te închini. Așadar trebuia să fiu alături de ceilalți când se deschidea biserica.

Ne-am închinat, apoi am făcut câteva fotografii în curtea mănăstirii și ne-am întreținut puțin cu părintele Firmilian, un român de-al nostru, ospitalier și volubil.

Mă așezasem deoparte de grup și beam apă de izvor, admirând tihna locului, încercând să-mi închipui nevoințele, dar și bucuriile duhovnicești ale monahilor de aici. Știam că obștea are un Stareț cu viață sfântă care se ascunde de slava lumii, Gheronda Filothei.

Stând în curte mi-a atras însă atenția un monah negru, harnic ca o albinuță, grăbit la ascultările sale. A făcut vreo două drumuri prin fața noastră cu oareșce lăzi în mâini, îndeajuns însă ca să-i observ chipul luminos și zâmbetul cald și plin de dragoste. Îndeajuns și ca să-mi amintesc de el și să cer mai apoi, când am ajuns acasă, mai multe detalii de la fratele Gheo, sculptorul, care a binevoit la rugămintea mea să discute cu părintele despre viața dumnealui.

Astfel am aflat un destin foarte interesant, vrednic de pomenit, vrednic să fie cunoscut.

Părintele cel negru la chip, dar cu suflet luminat de har, i-a mărturisit fratelui că părinții lui sunt de fel din Venezuela și că a trăit multă vreme în Olanda, unde a fost monah catholic. Lovindu-se de unele aspecte urâte din Catholicism, a ales Calea Orthodoxiei, plecând la o mănăstire orthodoxă în Franța. Era însă o mănăstire de maici, dar a fost primit cu drag să lucreze pentru obștea de acolo, căci era mare nevoie. Stareța Mănăstirii, având legături duhovnicești cu Starețul de la Karakalu, l-a trimis mai apoi la Athos. Monah a fost însă făcut în Franța.

Părinții de la Karakalu îl iubesc mult și spun despre el că este foarte râvnitor, făcând întotdeauna ascultare cu bucurie. Ar fi fost mai multe de aflat și multe de povestit, dar între timp începuseră pregătirile pentru hramul Mănăstirii (12 iulie – Sf. Petru și Pavel, după calendarul vechi), care a mobilizat toată obștea pentru cele trebuincioase, iar mai apoi fratele Gheo s-a întors acasă, după multă vreme.

Pe Părinte îl cheamă Pahomie.

 Laurențiu Dumitru
“Athosul. Locuri, chipuri, stări”

Un japonez primește botezul ortodox la Muntele Athos

Această prezentare necesită JavaScript.

În urmă cu mai bine de un an, pe 29 iunie 2011, japonezul Miki Giamamoto primea botezul în apa Mării Egee, la Muntele Athos, la arsanaua Mănăstirii Marea Lavră. El a primit numele de Athanasie, în cinstea întemeietorului Marii Lavre și a începătorului vieții de obște athonite, Cuv. Athanasie Athonitul.

Sursa imaginilor : Pagina de facebook ATHOS Mount – Βάπτιση Ιάπωνα σε Ορθόδοξο.

Un neamţ protestant a cunoscut Ortodoxia printr-un aparat de emisie-recepţie. Dominik Weiel a primit botezul la Dochiariu

Această prezentare necesită JavaScript.

Sâmbătă 8-08-2009, în Sfânta Mănăstire Dohiariu, în Sfântul Munte Athos, într-o atmosferă plină de umilinţă, neamţul Dominik Weiel, geolog în vârstă de 40 de ani, s-a lepădat de protestantism şi a îmbrăţişat Ortodoxia primind la Botez numele de Mihail.

Mihail a cunoscut Athosul şi Ortodoxia, prin contactul pe care l-a întreţinut prin intermediul unui aparat de emisie-recepţie cu un frate de mănăstire radio-amator, părintele Apollo SV2ASP/A, contact început încă din 1991. Neamţul radio-amator, cu foarte multă experienţă, DL5EBE, student pe atunci, când a auzit pentru prima dată de monahul aghiorit lipsit de experienţă care încerca prin semnalul lui slab să facă legătura, s-a grăbit să comunice cu el şi să-l ajute. Acesta a fost primul motiv de a veni în Athos: a-l cunoaşte pe acest monah şi a organiza staţia. Această vizită însă s-a transformat însă şi într-o staţie pentru viaţa lui. L-a cunoscut pe Gheronda (Bătrânul) Grigorie, Egumenul Mănăstirii şi pe fraţi, i-a iubit şi a continuat să viziteze mănăstirea urmând de fiecare dată îndeaproape întregul ei program zilnic.

Când şi-a terminat studiile universitare l-a contactat o societate germană petrolieră cu activităţi în întreaga lume. Vreme de mulţi ani a lucrat la Moscova şi de acolo a avut ocazia să viziteze Athosul mai mulţi ani la rând, dar simultan ţinea legătura prin undele radio. Toată această perioadă s-a luptat înterior pentru schimbarea sa şi hotărându-se şi pentru Botez, a luat drumul Athosului. Zilele acestea s-a întâmplat să avem multe lucrări la care a a participat şi el. Zilele treceau şi se neliniştea în privinţa Botezului. Vineri, Gheronda l-a întrebat din nou: „Vrei să te botezi?”. „Mare mi-ar fi bucuria!”- i-a răspuns şi imediat chipul i s-a luminat. Atunci l-am chemat pe domnul Stavros Pomakis, ofiţer în Armata Aeriană, radio-amator, fiu duhovnicesc al Mănăstirii, care, chiar dacă era departe de casa sa, a primit din tot sufletul să-i devină naş. În foarte puţin timp, toate erau gata, şi astfel, sâmbătă dimineaţă, după Dumnezeiasca Liturghie a primit Sfântul Botez în portul Mănăstirii, înconjurat de întreaga obşte şi de pelerini şi plin de bucurie s-a întors iarăşi la serviciul său.

Să ne rugăm Arhanghelului Mihail, ocrotitorul Mănăstirii noastre, al cărui nume i l-a dat Gheronda, să-l întărească în drumul dificil al vieţii pe care zilnic îl parcurge.

Sursă: IM Pantokratoros