Arhive blog

Mănăstirea Ormilia, metoc aghioritic al Mănăstirii Simonos Petras

Halkidiki. La câțiva kilometri de plajele nordice ale golfului Casandrei, într-o regiune plină de verdeață, cu plantații de măslini și viță-de-vie, situată între localitățile Vatoped și Ormilia, s-a înființat în urmă cu 23 de ani (textul este publicat în 1996 n.n.) mănăstirea de maici cu hramul Bunei Vestiri, cunoscută ca Mănăstirea Ormiliei.

Mănăstirea – metoc aghioritic al Mănăstirii Simonos Petras – construită cu mari eforturi, s-a dezvoltat rapid, iar astăzi, sub influența moștenirii duhovnicești aghioritice, reprezină un model de chinovie monahală în Grecia.

Acolo înflorește monahismul de maici “ca mod de viață și dăruire de sine neobosită”, în misiune duhovnicească și lucrare socială. Comunitatea mănăstirii, alcătuită din mai bine de 100 de monahii, îşi oferă ajutorul și slujirea în diferite domenii ale Ortodoxiei, dând astfel femeii posibilitatea să se implice în viața bisericii.

„Monahiile, cu simplitate şi bucurie, se nevoiesc de dimineață până noaptea, singure sau împreună, în biserică sau în arhondaric, realizând în poporul lui Dumnezeu o adevărată „transfuzie” de nobleţe, de bucurie și veselie, de mângâiere, de mulţumire, umplându-le sufletul ca să le ajungă, până se vor întoarce din nou cu nădejdi la acest vas al ospitalităţii”…

Astfel este descrisă comunitatea sfintei chinovii a Bunei Vestiri din Ormilia, Halkidiki, de părintele duhovnic și îndrumătorul acesteia, Arhimadritul Emilianós, egumenul Mănăstirii Simonos Petras din Sfântul Munte Athos, ca “vas al ospitalităţii”, cu maicile neobosite, care se nevoiesc deopotrivă trupeşte și duhovnicește. Un „vas al ospitalităţii” a cărui înfăţişare este precum o psalmodie ce îndulcește sufletul pelerinului la vecernie, la masă, în arhondaric sau în curtea placată cu mozaic.

Spațiul și timpul în mănăstirea Ormiliei – pe bună dreptate numită “Poarta Athosului” – s-au oprit cu secole în urmă, în epoca Bizanțului, al cărui spirit îl continuă. Trăsături dominante ca unitatea credinței, trăirea tradițiilor și păstrarea lor, în formă modernă, dar cu o măreţie bizantină, și, nu în cele din urmă, tipicul aghioritic, urmat cu fidelitate și exactitate.

Chipurile purtătoare de schime îngerești – care foarte de tinere au îmbrăcat rasa monahală, însă numai după ce au fost supuse la încercări prin care au dovedit că au virtuți precum ascultarea, sărăcia, castitatea, supunerea, detașarea de cele lumești, mărturisirea, pocăința, credința și devotamentul – se îngrijesc de toate. Sunt peste tot prezente. Fiecare acolo unde este nevoie de ea. Maica Isodía, portărița, îl introduce pe vizitator din această lume într-o altă lume.

Arhitectura

Îmbinarea între arhitectura aghioritică și cea macedoneană este prima imagine pe care o oferă privirii corpurile nou construite de chilii și ateliere, dar și vechiul metoc de curând renovat. Toate funcţionează prin bună organizare, gospodărire, dar și prin evlavie cucernică faţă de Domnul.

Astfel a renăscut metocul de piatră abandonat al Vatopedului, când în 1974 s-au stabilit primele maici, lăsându-și leagănul monahal din Meteora, pentru a-și urma părintele și îndrumătorul duhovnicesc, pe Arhimandritul Emilianós. Nucleul mic, dar stabil, cu maica stareță Nicodima și alte câteva maici începătoare din zona Tríkalei, care au îmbrăcat schima monahală, a început treptat să se mărească.

Primele tunderi în monahism, povestea Părintele Atanasie Simonopetritul (fratele stareței Nicodima), au coincis cu evenimentele tragice din Cipru… „La Ormilia a început atunci un război – de alt nivel și de altă formă – pașnic și creator. Noi, grecii, am obosit, mărturisea părintele, de diversele forme de viață care ne-au parvenit din străinătate și se pare că întoarcerea la originile neamului nostru ia astăzi dimensiuni de proporţii în toată Grecia. Aceste lucruri ne mângâie cu adevărat… ”. De-altfel, nu doar grecoaice au luat schima monahală, ci și europence foste eterodoxe. Printre ele, cinci franțuzoaice care au “îmbrățișat” ortodoxia, căutând sensul vieții și o altă dimensiune a adevărului pe care n-au găsit-o nici la Paris, nici prin Universitățile Europei.

Astăzi, cele 120 de monahii, într-un răstimp de 19 ani, au realizat aproape tot ce se putea realiza. Prin hărnicia lor, prin dragostea faţă de mediul înconjurător înţeleasă din perspectiva Ortodoxiei și a respectului pentru natură, au creat un complex monahal “pilot” exemplar în cadrul monahismului de maici. Majoritatea maicilor, fiind și oameni de știință şi intelectuale, împlinesc aici o lucrare excepțională.

Ieronýma și Asigríti la cabinetul dentar, Damianí și Thalelaía la cabinetul medical, Emilianí și Porfyría sunt îndrumătoarele atelierului de pictură, Sinesía la broderie, Ilaría la croitoria de veșminte bisericești, care urmând întocmai și cu mare grijă modelele – în marea lor parte copii bizantine, lucrează cu mâinile lor… ”îngeri” și  „poeme”. Capodopere ale artei tradiționale manuale sunt broderiile, icoanele și veşmintele ce împodobesc cu motive bizantine ferestrele, pereții și mobilierul mănăstirii sculptat simplu în lemn.

Merită să spunem că astfel monahiile aduc venituri de mare valoare mănăstirii prin numeroasele comenzi venite de la bisericile Greciei și din străinătate.

La arhondaric

După vecernie, vizitatorul este invitat, cu zâmbet pe buze și bunătate, la cafea grecească și rahat de maicile Ilianí, Dometianí, Mardaría, Thavoría care au ocazia să asculte cu dragoste și răbdare problemele credincioșilor din lume, ce au atâta nevoie de seninătate și liniște… La restul slujirilor zilei lucrează neîncetat și celelalte maici, de la răsăritul soarelui până noaptea.

În livezi și în plantațiile de măslini se află monahia Olimpía, la grădini monahia Haritína (soră de sânge a părintelui econom Serapion Simonopetritul), în fermele moderne monahia Everghetiní – fiica unui cioban din Métsovo. “Munca este rânduită între utrenie și privegherea de noapte, îngrijită, curată, conștinciioasă, făcută cu osteneală și durere. Monahia își dăruiește inima, precum într-o căsătorie, nevoindu-se cu râvnă, munceşte cu umerii ei puternici”, mărturisește părintele Emilianós. Și psalmodia la utrenie, la liturgie şi vecernia este  “o imitație a limbii îngerești, în ritm armonios; cor bizantin ce cântă ca un glas… o căutare a chipului dumnezeiesc”.

Ajutorare

La aproape un kilometru de complexul mănăstirii, Maica Domnului cea iubitoare de oameni, cu braţele deschise către toţi, deschide intrarea în Centrul Duhovnicesc și Social de Ajutorare. Un cabinet super modern și un centru social unde oamenii sărmani din regiune găsesc alinare și vindecare problemelor lor de sănătate prin programe de prevenire a cancerului şi a SIDA.

Acest centru a fost construit, prin donația familiei Hatzipatéra, în apropierea satului Vatoped, iar acolo maicile, cu inimă deschisă, oferă oamenilor dragoste lor. Slujesc “nevoilor lor” – atât materiale şi de sănătate, cât și sufleteşti, în sălile medicale foarte moderne de asistență patologică, dentară, în laboratoarele biologice, precum și în sălile pentru evenimente duhovnicești și simpozioane științifice.

Contribuie astfel la “trăirea conceptelor tradiționale de viață, a celei prezente și a celei viitoare, și pentru a trezi potențialul sufletului omenesc prin dobândirea comuniunii cu Dumnezeu”, spre mai multă participare la lucrarea comună a omeniei și dragostei, virtuți aflate pe cale de dispariţie în lumea noastră “civilizată”.

Sursa: Kathimeriní, “Șapte zile” – Yióta Myrtsióti, Dedicaţie: Mănăstirile Macedoniei, 14 aprilie 1996, pp. 30 – 31 via pemptousia.

Vezi și

ormylia-monastery

Reclame

Arhimandritul Elisei Simonopetritul ne vorbeşte despre viaţa monahilor aghioriţi

Archimandrite Elissaios. Simonopetras, 2003

Arhimandritul Elisei Simonopetritul ne vorbeşte despre viaţa monahilor aghioriţi

Importante detalii – în mare parte necunoscute – despre viaţa de zi cu zi a monahilor aghioriţi, ale locurilor în care se nevoiesc cât şi despre modul în care îşi împart cele douăzeci şi patru de ore, ne arată Stareţul Mănăstirii Simonopetra – Arhimandritul Elisei.

Manolis Melinos: Cuvioase Părinte Stareţ, vă rog să mergem în katholikon – cum se numeşte biserica centrală a mănăstirii. Acolo întâlnim mulţi slujitori, multe slujiri necunoscute publicului larg dar şi multora dintre noi, cei cu o oarecare educaţie bisericească. Vorbiţi-ne despre acestea, căci ne par stranii unele lucruri, cum ar fi – mişcarea continuă din timpul slujbelor. Ne atrage atenţia faptul că un monah îl înştiinţează pe altul să citească sau să psalmodieze ceva. Imediat după aceea, îi indică altuia ori vreun monah aprinde anumite candele sau lumânări în cutare moment, stinge altele în alt moment şi multe de felul acesta.

Arhimandritul Elisei Simonopetritul: Oficiul slujbelor este, în orice caz, ceva deosebit. Deoarece majoritatea orelor monahilor sunt afierosite cultului divin, se înţelege că s-a dezvoltat o anumită rânduială tipiconală în biserică. Viaţa de cult a monahului este un întreg circuit. Cel ce prevalează în biserică din perspectiva slujirii practice este eclesiarhul. Putem spune că acesta coordonează tot ceea ce ţine de slujirea în biserică. Eclesiarhul este cel care execută. Slujeşte întotdeauna îmbrăcat în mantie. Aceasta este haina monahului care slujeşte în biserică.

M.M.: Ce simbolizează, cu exactitate, mantia monahală?
A.E.S.: La tunderea monahului spunem: „A primit marele şi îngerescul chip”. Vrem să arătăm că în această haină va sluji întreaga sa viaţă monahală. Este haina pe care monahul o îmbracă de la început şi o poartă până la sfârşit. Adică, aşa cum monahul se înveşmântează în moarte care este viaţă, aşa o şi poartă cu sine. Din momentul în care moare pentru lume înseamnă că se îmbracă în moarte. Îmbrăcat în moarte, poartă mantia în care, învăluit, este coborât în pământ. Noi monahii, suntem înmormântaţi în pământ, fără sicriu, înfăşuraţi în mantie. Ca fătul în placentă ne aflăm în măruntaiele mamei pământ, aşteptând învierea morţilor ca să ne naştem din nou şi să ne îndreptăm spre „întâmpinarea Domnului în văzduh”.
O altă slujire importantă în biserică este cea a canonarhului, de care aţi amintit. El coordonează slujba. De aceea vedeţi că toate depind de canonarh. În special aici, în Sfântul Munte (fără ca aceasta să însemne micşorarea stareţului), a avut şi are mare însemnătate canonarhul. A dirijat şi dirijează totul în biserică, aşa încât şi Stareţul pentru a spune ceva, în principiu, canonarhul îi va arăta când şi cum.
Conducând slujbele de cult, canonarhul încearcă să menţină o participare totală a monahilor pe parcursul acestora. Înseamnă deci că poate schimba cântăreţii, le poate spune ce să facă, poate desemna isonarii ş.a.

M.M.: Face pe moment toate acestea sau trebuie să le facă cunoscute dinainte?
A.E.S.: Depinde; în general, pe moment. Nu poate dinainte căci le va spune la momentul potrivit. De exemplu, când vrem să cinstim pe cineva îl vom invita să cânte „Ceea ce eşti mai cinstită…”. Este o dovadă de preţuire şi faţă de Maica Domnului, desigur, şi faţă de cel ce va cânta. Aşadar, canonarhul selectează, cunoscând, de pildă, cine are calitatea de a citi sau a cânta frumos, cine trebuie să citească (pentru că are nevoie…). Este un echilibru pe care acesta îl menţine. Poate interveni chiar şi asupra momentului la care se vor aprinde sau stinge anumite candele sau lumânări. Există, bineînţeles, tipicul, dar canonarhul, din diferite motive, îl poate schimba. Expresia „după cum voieşte mai marele”, în esenţă, înseamnă „după cum voieşte canonarhul”! În alte vremuri şi alte împrejurări, canonarhul aducea membri simpli ai bisericii în zona participării active la slujbele de cult- cum ar fi citirea prorociilor, psalmodierea troparelor simple, etc.

M.M.: Gheronda, ceea ce m-a impresionat în katholikonul mănăstirilor aghiorite este faptul că în timpul vecerniei, preotul slujitor rămâne mai tot timpul în afara Sfântului Altar având epitrahilul agăţat de uşile din miljocul Altarului. Îl poartă numai la rugăciunea de cerere, la rostirea unui cuvânt..
A.E.S.: În primul rând, ştiţi că fiecare slujbă se săvârşeşte într-un anumit loc. Spre exemplu, ceasul al nouălea, litia şi pavecerniţa se săvârşesc în litie (exonartex), vecernia, utrenia şi Sfânta Liturghie în katholikon. Desigur, în multe mănăstiri în care spaţiul permite, se poate ca utrenia să se săvârşească într-un loc iar Sfânta Liturghie în altul. În spaţiul slujirii, preotul nu este un „străin” dinafara obştei, ci este un împreună-slujitor. Se bucură desigur de preţuire în calitate de preot. În viaţa de obşte, preotul şi diaconul nu păstoresc, ci împreună-slujesc.
Îngăduiţi-mi ca în acest punct să revin asupra slujirilor despre care am vorbit mai înainte şi să adaug faptul că în biserică avem şi slujirea taxiarhului, cel care este responsabil cu locurile pe care le vor ocupa pelerinii. Avem, de asemenea isonarul, paraclisierul. În afara bisericii, ca să completăm menţiunea anterioară, avem – supraveghetorul, deşteptătorul – ce are atribuţia de a vesti monahilor slujba de noapte, infirmierul, îngrijitorul monahilor bătrâni, cizmarul, viticultorul, grădinarul, plugarul, dulgherul, bibliotecarul, caligraful (în vechime), croitorul, ţesătorul (tot în vechime), pescarul şi multe altele…

M.M: Vorbiţi-ne despre structura administrativă a unei mănăstiri aghiorite. Superiorul este Stareţul. Dar nu este singur. Este înconjurat de Bătrâni, de epitropi ş.a. Vorbiţi-ne despre aceste lucruri.
A.E.S.: Întotdeauna, în ceea ce priveşte conducerea mănăstirii, Stareţul a acţionat „cu sfat”. Avea anumiţi preoţi consilieri pe care îi consulta, dar aceasta o făcea neoficial. Multe au început în felul acesta dar pe parcurs au căpătat o formă organizată. Ceva asemănător s-a petrecut şi în Sfântul Munte. Aici, înainte de 1924, nu exista un aspect conventional ci toate se întemeiau pe sfânta deprindere, adică pe tradiţie. Acum, Sfântul Munte are o administraţie generală raţională, dar, în special, o administraţie practică guvernează viaţa fiecărei mănăstiri. Din punct de vedere administrativ, economic, ş.a., mănăstirea este co-administrată de către Adunarea Bătrânilor, alcătuită din şase, opt, zece monahi, care se numesc proestameni. Aceştia alcătuiesc corpul de decizie. Stareţul prezidează. Adunarea Bătrânilor, ai cărei membri sunt aleşi pe viaţă, reprezintă, să spunem, consiliul administrativ. Comitetul executiv este format din epitropi, de obicei doi sau trei, în funcţie de problemele mănăstirii.

Manolis Melinos
scriitor teolog,
Director al Bibliotecii Sfântului Sinod

Sursa grecească: Agioritikovima

Traducere din limba greacă de Elena Dinu pentru Blogul Sfântul Munte Athos

Se va prelua cu precizarea sursei – Blogul Sfântul Munte Athos

Simonopetra (10)