Arhive blog

VIDEO: „Părinții erau foarte atenți”. Mitropolitul Athanasie de Limassol ne vorbește despre trezvia Sfântului Efrem Katounakiotul (subtitrare Ro)

VIDEO: „Părinții erau foarte atenți”. Mitropolitul Athanasie de Limassol ne vorbește despre trezvia Sfântului Efrem Katounakiotul (subtitrare Ro). Despre cum te poate poate robi un pix și despre cum lucrează un Sfânt trezvia, înțeleasă ca o permanentă stare de atenție și de luare aminte a minții la mișcările sufletului și ale gândurilor.

Precizăm, pentru cei mai puțin familiarizați cu viața aghiorită, că vorbitorul, Mitropolitul Athanasie de Limassol, este fost nevoitor aghiorit la Nea Skiti şi Vatopedi, ucenic al Sfinților Paisie Aghioritul şi Efrem Katounakiotul.


Cel despre care vorbește mitropolitul, Sfântul Efrem Katunakiotul, s-a născut în data de 6 decembrie 1912, primind la botez numele de Evanghel. Considerat unul din cei mai mari părinţi aghioriţi ai secolului trecut, Cuviosul Efrem Katunakiotul a fost ucenicul Cuviosului Iosif Isihastul. A trecut la cele veşnice în 1998.

Pe data de 9 martie 2020, Sfântul Sinod al Patriarhiei Ecumenice a trecut în calendarul Bisericii pe Cuviosul Efrem Katunakiotul.

Mitropolitul Neofit de Morfou – Aprinzând flacăra Sfinților

Aprinzând flacăra Sfinților
Mitropolitul Neofit de Morfou

Fragment din conferința din 25 februarie 2020, Akaki, Morfou,
traducere Laura Irina Mega

Vă spun că în lunile care vor urma, Biserica nu va mai avea nevoie de episcopii care nu vor înfrunta lumea! Auziți ce vă spun? Știu că este o afirmație gravă!

Ce înseamnă să înfrunți lumea? Înseamnă să o ajuți să se pocăiască pentru păcatele ei! Pocăința (metanoia) este terapie! Dacă nu pot stopa toate aceste catastrofe, măcar să îngrădesc răspândirea lor: o mică răspândire! Și putem împlini asta noi, creștin-ortodocșii! Putem să reușim, să se întâmple răul mai mic, nu cel mare!

Așa cum i-a spus Maica Domnului morarului Stelian, în 1964, căruia i s-a arătat în Evrychou (un sat din Cipru). I-a spus “Steliane, trebuie să priveghezi, de la ora 12 la 3 noaptea! Să îngenunchezi, să te ridici și iar să îngenunchezi, în rugăciune!

“Și de ce, Maica mea”, a întrebat el, “să priveghez?”

“Peste zece ani”, i-a spus atunci, în 1964, “o să se întâmple un rău foarte mare în Cipru!”.

Si sărmanul Stelian, așa simpluț cum era, a întrebat-O:
“Dacă se va întâmpla răul acesta, de ce să mai îmi pierd eu somnul cu privegherile?

”Și dulcea noastră Maică din ceruri, i-a răspuns:
“Pentru ca să se întâmple răul mai mic, Steliane!” (n.t. în 1974 a avut loc invazia turcească a Ciprului).

Auziți cum lucrează Dumnezeu? Cu dragoste pentru oameni, cu milă! El nu pedepsește! El ne învață! Face o operație care să ne tămăduiască! Diavolul este cel care își dorește să distrugă lumea întreagă! Și pentru că nu Îl poate distruge pe Dumnezeu, distruge icoana lui Dumnezeu, creația lui Dumnezeu! Asta își dorește el! Noi încercăm să devenim o icoană curată a Domnului! Fără dorințe rele, fără mânie, fără necredință! Dumnezeu apreciază încercările și lupta fiecăruia!

Să le vorbim despre pocăință oamenilor noștri, care sunt interesați. Și mai important, să ne rugăm cu stăruință! L-am întrebat pe un om al lui Dumnezeu:
“Le voi vorbi acum unor oameni care știu că mă vor asculta, deoarece sunt foarte îngrijorați cu evenimentele care au loc în lume, războaiele, dar mai ales, bolile. Nu știi de unde va veni răul! Ce să le spun?”

Ce credeți că mi-a răspus?
“Roagă-te Sfântului Haralambie, fă-i paraclisul, pentru că el a învins ciuma în vremurile trecute.”

Ce este ciuma? O epidemie! Și oamenii mureau fără să știe de ce. Sfântul acesta a câștigat mare evlavie în inimile oamenilor pentru că a îndepărtat boala aceasta! Dacă mergeți în Deneia (un sat din Cipru) și-i întrebați pe locuitorii de acolo de ce l-au ales protector pe Sfântul Haralambie, o să vă răspundă că a fost ciumă și a ajuns în Deneia, dar Sfântul Haralambie a îndepărtat-o. ȘI nu a intrat ciuma în satele de dincolo de Deneia.

Mai vreți să știți un alt Sfânt, care s-a arătat el însuși a fi ajutător împotriva acestei boli molipsitoare (coronavirusului)? Sfântul Nichifor Leprosul!

Dumnezeu îi va da har celui care îl va chema pe Sfântul Nichifor Leprosul ca protector!

(…)

Știți de ce în timpul persecuțiilor ale creștinismului primar mulți au devenit creștini? Pentru că și atunci exista o epidemie, holera, chiar și copiii Împăratului aveau holeră. Doctorii de la curte, ținuți până atunci în puf de către împărat, au dispărut. Și cine a mers să îi cerceteze pe copiii bolnavi ai Împăratului? Creștinii din închisori! Făceau rugăciuni, Sfântul Maslu și mulți se vindecau! În acest fel mulți deveneau credincioși! Datorită faptelor bune și a temerității creștinilor! Acum vom vedea câtă credință avem și noi în Dumnezeu. Dacă o avem, indiferent de statutul nostru social, să ne cercetăm fratele bolnav, să îi ducem măcar un pahar de apă!

Sfântul Anthimos a trăit în secolul 20, în insula Chios printre leproși, pe care i-a slujit, a săvârșit Liturghia pentru ei, i-a împărtășit. Dar Sfântul nu s-a îmbolnăvit, nici nu a murit din cauza leprei, ci a trăit până la 95 de ani! Sfântul meu Evmenie, ucenic al Sfântului Nichifor Leprosul, a luat lepra din mănăstirea unde a trăit. Dumnezeu a îngăduit să fie încercat prin această boală. A mers la colonia de leproși, Sfânta Varvara din Aigaleo (municipalitatea Atenei). Lepra începuse să îl supere. “Teribile dureri”, îmi spunea el, “ca și cum un pieptene de fier mi-ar străpunge carnea și ar trage-o jos de pe oase!” Așa mi-a descris durerile leprei. Dar el își ridica mâinile spre Dumnezeu:

“Hristoase, Îți mulțumesc pentru Crucea pe care mi-ai trimis-o!”
“Cruce mare, Înviere Mare!”
“Te rog doar atât, trimite-mi un om care să mă învețe rugăciunea inimii!”

Și pe cine i-a trimis Dumnezeu? Prin Sfântul Anthimos i l-a trimis pe Bătrânul Nichifor din Chios, la colonia de leproși din Aigaleo! I-a trimis o scrisoare în care îi scria: “Părinte, îți trimit un tezaur, care să te învețe ceea ce cauți! Ai grijă de el și vei deveni moștenitorul acestui tezaur! “Și m-a învățat Sfântul Nichifor toată viața spirituală a sfințeniei!”, mi-a spus bătrânul Evmenie.

Până la urmă s-a găsit leacul împotriva leprei. Erau cinci maici, pe care le-am cunoscut, care erau și ele leproase. Știți ce legământ au făcut? Ca să vedeți cum înfruntă creștinii Coronavirusul, lepra și toate relele. Aceste maici vedeau cât suferă leproșii, ce dureri, unii deznădăjduiau și se sinucideau; pentru că erau stigmatizați, temuți. Nu toți leproșii erau precum Anthimos sau Nichifor! Oamenii sunt diferiți. Așadar, sărmanele maici empatizau cu cei care sufereau și erau ele însele bolnave.

Și ce au spus ele?
“Hristoase, un doctor smerit să găsească leacul pentru lepră și noi ne legăm pe viață, din momentul în care noi și ceilalți leproși sunt vindecați, că nu o să mai mâncăm niciodată mâncare cu ulei. Nici măcar de Paști!”

Auziți? Nici măcar de Paști! Și a fost găsit leacul. Vedeți cum intervin creștinii în istoria lumii? Cu rugăciunile lor! Cu sacrificiul lor! Cu postul lor! Cu sfințenia lor! Leacul a fost descoperit. Ce credeți că au făcut cele cinci maici? Și-au ținut legământul! Într-un an, am sărbătorit Paștile împreună! Dumnezeu m-a luminat să vin în Cipru să mă călugăresc. Și mi-am spus că de ultimul Paște ca mirean, nu voi merge la Sfântul Iakov Tsalikis în Evvia, voi merge la Bătrânul Evmenie, să sărbătoresc Paștile împreună cu acești oameni! A fost cea mai frumoasă sărbătoare a Paștelui pe care am avut-o!

Hristos a înviat! Repede, repede! Să mâncăm supă de pui, souvla! Gherontisa Filothei, una dintre cele cinci maici, mi-a spus: copilul meu, te rog coboară candela de la icoana Mântuitorului! Am coborât-o, ea și-a înmuiat un deget în ulei, apoi l-a trecut peste buze și acesta a fost uleiul pe care l-a mâncat! S-a întors apoi la cartofi fierți, ea, împreună cu celelalte patru maici. Au fost dezgropate și oasele lor sunt bine mirositoare. Se numără printre sfinții ascunși.

Sfântul Evmenie s-a vindecat și el, după descoperirea leacului. Leproșii s-au vindecat și ei, s-au întors la casele lor, dar familiile, comunitățile de unde proveneau, nu i-au primit. Le-au spus, voi sunteți leproși, nu vă vrem! Trei sute de leproși, vindecați, s-au întors așadar în colonie, pentru că nu au fost acceptați de ceilalți.

Sfântul Evmenie, când a văzut, nu s-a mai întors la mănăstirea lui și a rămas să îi slujească și să îi îngrijească pe leproșii bătrâni și pe Sfântul Nichifor. A închis pe rând ochii leproșilor și astfel s-a sfințit și el. Unii l-au văzut în cer și se află în ceata alăturată Cuviosului Paisie Aghioritul. A devenit și preot, pentru că era doar călugăr, și i-a împărtășit pe leproși. Apoi el consuma Sfintele. Vă spun asta vouă, preoților tineri, să nu spuneți că vă puteți molipsi de vreo boală din Sfânta Euharistie. Care este puțina credință și micimea sufletească? Aceasta este! Cu adevărat! Dumnezeu ne păzește! Nu de boală, asta este după voia Domnului! Ci de credința puțină! De micimea sufletească!

SPRIJINIȚI ACTIVITATEA BLOGULUI NOSTRU!

Update: 

Cipru. Decembrie 2020. A răspuns oficial la închiderea totală a Bisericii Neofit de Morfou.
Bisericile din jurisdicția sa își vor continua neschimbat slujbele fără măsuri de limitare a credincioșilor, nici a orelor de slujbă. Mitropolitul își asumă întreaga responsabilitate în fața lui Dumnezeu, precum și în fața legilor statului.

Sfântul Paisie Aghioritul i-a prezis acestui mitropolit „o moarte altfel”.
Vezi de la minutul 10.50:

Despre obiceiul unor mireni de a căuta stareţi văzători cu duhul. O relatare a părintelui Savatie Baștovoi despre o întâmplare cu părintele Selafiil de la Noul Neamț

Despre obiceiul unor mireni de a căuta stareţi văzători cu duhul
O relatare a părintelui Savatie Baștovoi despre o întâmplare cu părintele Selafiil de la Noul Neamț

Odată m-am întâlnit cu un cunoscut pe care nu-l mai văzusem demult şi a început el să-mi povestească tot felul de istorii duhovniceşti, de nelinişti şi ispite care îl încearcă. Mi-a zis că se duce des pe la părinţi duhovniceşti din România şi ca unul din ei este duhovnicul lui. Pe urmă îmi zice că are nişte probleme şi m-a întrebat dacă nu cunosc vreun stareţ văzător cu duhul.

Zic: “nu ştiu dacă-i văzător cu duhul, dar te-aş sfătui să mergi la părintele SelafiiI (de la Noul Neamţ), pentru că, chiar dacă nu-i vestit, e un duhovnic cu mare înţelepciune”. Pe de altă parte, mă gândesc, îmi vorbeşte despre lucruri atât de înalte, umblă pe la mănăstiri şi nu a înţeles că nu stareţii văzători cu duhul ne mântuiesc, ci îndeplinirea rânduielilor creştine. Dar pe urmă mă gândesc, de ce să-l judec pe om, poate, într-adevăr, a ajuns aşa de sus, încât are nevoie de sfaturile unui stareţ iscusit, chiar dacă nu-i călugăr, că şi mirenii de multe ori îi intrec în lucrare pe călugări.

Zic: “hai vină odată la noi la mănăstire şi eu voi vorbi cu bătrânul să te primească”. Într-o seară m-am pomenit că a venit cu o maşină cunoscutul acesta al meu. Zice: “unde-i stareţul, că eu trebuie să mă întorc tot în seara asta”. Zic: “poate staţi până mâine, că părintele e la slujbă şi nu ştiu cum o să-i spun să ne primească, mă gândesc că-i obosit, că-i bătrân și bolnav”.

L-am chemat în biserică şi i-am zis să stăm până se termină slujba. Ne-am pus în spatele părintelui, care stătea pe scăunelul sau, rugându-se pe mătănii. Zic în gândul meu: “dă-te aici mai lângă bătrân şi te va vedea el ce gânduri şi dacă este voia lui Dumnezeu, te va primi, dar dacă nu, nu te va primi”. Când să iasă bătrânul din biserică, m-am dus repede la el şi mi-am luat blagoslovenie. Chiar cu o zi înainte eu venisem din România şi părintele mi-a zis să intru pe la el, să-i mai povestesc ce-am văzut şi ce-am auzit, aşa face cu toţi care vin din vreo călătorie, ca să fie la curent cu toate.

Mă apropii de căruciorul bătrânului şi zic: – Blagosloveşte, părinte. – Cine-i? – Sunt eu, Savatie. Am aici un frate mirean care are nişte nelinişti şi vrea să te întrebe câte ceva. – N-aud, frate, duceţi-va la un preot. Chileinicul s-a uitat la mine zâmbind şi eu am înţeles că bătrânul nu vrea să vorbească. Într-un fel mă gândeam că s-a mâhnit săracul om, că a făcut atâta drum degeaba, dar, pe de altă parte, mă gândeam că este vreun dedesubt în toată întâmplarea asta. Merg alături de el spre maşina şi gândesc: “bătrânul, pe de o parte, mi-a zis că nu aude, iar pe de alta, l-a trimis la un preot, cred că ştie el de ce a spus asta, l-o fi citit când am stat în spatele lui în biserică”.

– Ei, se vede că aşa a fost voia lui Dumnezeu, îmi zice el la despărţire, cam întristat. – Tu când te-ai mărturisit ultima dată? îl întreb. – Da, nu m-am mai mărturisit demult. Ultima data m-am mărturisit un an în urmă şi atunci nu la preot. Ei, zic eu în gândul meu, ai un an de când nu te mărturiseşti şi umbli după stareţi văzători cu duhul, lată de ce bătrânul ne-a trimis la un preot, ca să faci elementarul care se cere de la un creştin şi pe urmă să alergi după lucruri înalte. Ai vrut stareţi văzători cu duhul, iată că te-a văzut cu duhul. Dar nu i-am mai spus lui despre asta, ca sa nu-i fac supărare. Dumnezeu singur ii va descoperi toate la vremea potrivită.

Foto: Părintele Savatie Baștovoi lângă Bătrânul Selafiil de la Mănăstirea Noul Neamț (+2005 )

din lucrarea “Dragostea care nu cade niciodată” – Parintele Selafiil de la Noul Neamț, Editura Cathisma, 2008, p. 115-117. 

SPRIJINIȚI ACTIVITATEA BLOGULUI NOSTRU!

Sfântul Nicolae Velimirovici: Știi tu oare, fiule?

De ce se închid norii când câmpiile sânt însetate de ploaie, şi se deschid atunci când câmpiile nu vor ploaie?
Din pricina răutăţii oamenilor, firea s’a turburat şi şi-a lepădat rânduiala.

Ştii tu oare, fiule, de ce ţarinile rodesc slab primăvara, iar vara dau recoltă proastă?
Pentru că şi fiicele oamenilor îşi urăsc rodul pântecelor lor şi îl ucid în plină creştere.

Ştii tu oare, fiule, de ce izvoarele seacă şi roadele pământului nu mai au gustul de odinioară?
Din pricina păcatelor oamenilor, prin care a intrat neputinţa în toată firea.

Ştii tu oare, fiule, de ce neamul biruitor rabdă înfrângeri din pricina neînţelegerii din lăuntru şi din pricina vrajbei, şi mănâncă pâinea amărită de lacrimi şi urâciune?
Deoarece i-a biruit pe vărsătorii de sânge din jurul său, dar nu i-a biruit pe cei din lăuntru.

Ştii tu oare, fiule, de ce maica nu îşi poate îndestula fiii?
Pentru că, alăptându-i, nu le cântă cântecul dragostei, ci cântecul urii faţă de vecini.

Ştii tu oare, fiule, de ce oamenii s’au urâţit şi au pierdut frumuseţea străbunilor?
Din pricină că au lepădat chipul lui Dumnezeu, care din lăuntru, din suflet, dăruieşte frumuseţe feţei şi au pus pomezi pământeşti.

Ştii tu oare, fiule, de ce s’au înmulţit bolile şi înfricoşatele molime?
Pentru că oamenii au început să creadă că sănătatea este furată de la natură şi nu dăruită de Dumnezeu. Iar ceea ce e răpit cu sila, cu îndoită silă trebuie apărat.

Ştii tu oare, fiule, de ce oamenii se luptă pentru pământ şi nu se ruşinează de asemănarea lor cu cârtiţele?
Pentru că pământul le creşte prin inimă, iar ochii văd doar ceea ce creşte în inimă. Şi pentru că, fiul meu, păcatul prea mult îi slăbeşte în lupta pentru ceruri.

Nu plânge, fiule, în curând Domnul va veni şi va îndrepta toate.

Sursa: Sfântul Nicolae Velimirovici – Inima în Marele Post, Editura Predania

SPRIJINIȚI ACTIVITATEA BLOGULUI NOSTRU!

VIDEO: Dedicat memoriei starețului athonit Grigorie (Zumis) de la Mănăstirea Dochiariu (1942–2018)

VIDEO: Dedicat memoriei starețului athonit Grigorie (Zumis) de la Mănăstirea Dochiariu (1942–2018).

Pentru subtitrarea în limba româna, dați click în bara de jos pe Subtitles/CC .

Vezi și categoria dedicată Starețului Grigorie >> Grigorie Dochiaritul <<

„Cum l-am cunoscut pe Părintele sfânt Dionisie Ignat”. Mărturia Părintelui Prof. Ioan Valentin Istrati

Astăzi, 22 septembrie 2019, când se împlinesc 110 ani de la nașterea Starețului Dionisie Ignat de la Colciu din Sfântul Munte Athos, vă punem înainte trei mărturii patericale legate de Bătrânul Dionisie postate în această lună de Părintele Prof. Ioan Istrati pe contul său de facebook. Mulțumim Părintelui pentru îngăduința de a posta pe blogul Sfântul Munte Athos mărturia sa despre cel pe care-l numește fără teamă – Părintele Sfânt Dionisie. – LD

Cum l-am cunoscut pe Părintele sfânt Dionisie

Era prin ’96. Eram prima oară în Athos. Student teolog imberb, cu o botă în mână, m-am apucat de bătut muntele, de la o mănăstire la alta. Pentru cine n-a fost, distanțele între chinovii sunt enorme, de zeci de kilometri printr-un praf de juma’ de metru, la 40 de grade. N-aveam bani de microbuz, era un călugăr grec câinos care nu mă lua, chiar de avea locuri libere berechet. Stăteam câte trei-patru zile la fiece mănăstire, la toată rânduiala de noapte, munceam pentru o evloghie, căutam și studiam manuscrise de muzică etc.

O să vă spun cum l-am cunoscut pe Părintele Dionisie de la Colciu. Nu știam nimic de el, nici de schitul de rai de pe buza prăpastiei. Veneam de la Xiropotamu, spre Vatopedi, cea mai frumoasă mănăstire din tot muntele. La un moment dat, văd un indicator vechi de lemn, pe care scria Kolitsou (numele grecesc al schitului Colciu). Terminat de oboseală, nemâncat de seara, acu’ era ora 2 de amiază, am hotărât să merg acolo. Zic, o fi vreun călugăr grec să-mi dea un codru de pâine și-o roșie.

Merg preț de un sfert de oră și ajung într-o poiană de rai. Soarele se scurgea infinit de subtil printre frunze. Pe o bancă stătea un bătrânel mic. Dau Kalimera și mă așez în cealaltă parte a băncii.

Cu capul în mâini, îmi trăgeam sufletul. Și deodată aud: „Măi Ioane, vino mai aproape!”. Să cad jos. Zic: „e un bătrân român”, îl strigă pe unu’ Ion. Moșulețul iară: „Ioane!”. Eu, siderat: „cu mine vorbiți?” Da’ părintele: „Mai vezi vreun Ion pe-aici?” Lacrimile mi-au țâșnit nestingherite din ochi. Un moșneag orb mă știa pe nume. M-am dat lângă el, m-a apucat de mână și a început să vorbească. Nimeni, niciodată nu știa atâtea despre mine, despre tata și bunicul preoți, despre cele mai ascunse gânduri și dureri care mă asaltau. Ziua aia și noaptea până la 1 am vorbit cu el. Veneau părinții, părintele e bătrân și bolnav, tre’ să se odihnească. Dar părintele ținându-mă strâns: „nu, mai am câteva lucrușoare de spus”. Am stat vreo patru zile în schitul scoborât din rai. Călugării slujeau desculți, pe lutul gol, în bisericuța cât o inimă de Dumnezeu.

Cele mai multe lucruri pe care le-am auzit (despre Antihrist, sfârșitul lumii etc.) sunt taine și n-am binecuvântarea să le spun.

În anul următor, am ajuns iarăși în muntele de sfinți. Mergeam la părintele meu drag, Dionisie, cu care am stat atât de mult. Ce bucurie aveam, păduchită cu mândrie.

Când am ajuns în poieniță, era tot amiază. Părintele meu drag stătea tot pe marginea băncii. M-am apropiat încet. Învârtea un metanier și buzele se mișcau a rugăciune. Nu l-am deranjat. Într-un târziu, am îndrăznit: „părinte, sunt eu”. „Care eu?”, a zis bătrânul. „Ioan, studentul”. „Nu cunosc niciun Ioan student”. M-am prăbușit în abis. Cum, când nu fusese niciodată în preajma mea, știa totul despre mine, iar acum nimic? Am izbucnit în lacrimi. „Cum, părinte, că mă știați pe nume, anul trecut, înainte de a mă fi întâlnit?”.

Peste câteva minute, părintele a zis trist: „Noi suntem proști, noi nu știm teologie adâncă, noi nu ne mândrim cu mintea noastră strălucitoare. Suntem niște țărani proști ascunși aici să caute mântuirea”.

Atunci m-a trăsnit înțelegerea. Părintele în iubirea lui, mă mustra pentru mândria mea. Cuvintele lui tăiau în carnea sufletului toată negura de păreri și de iluzii, toată ceața găunoasă a părerii de sine. Ca un chirurg iscusit, părintele tăia și extirpa, fără anestezie, tot cancerul meu de trufie.

Am plâns preț de vreo zece minute. Părintele orb s-a ridicat de pe băncuță și a venit spre mine. A pipăit aerul și mi-a atins obrazul plin de lacrimi. „Hai măi, Ioane! Tu ești cel care știe cele mai multe și face cele mai puține”. Pe obrazul bătrânului, din ochii orbi, nefiresc de albaștri, apăruse o lacrimă.

Eram la Schitul Colciu, poiana scoborâtă din rai de pe marginea prăpastiei. De acolo, de pe buza hăului, dacă arunci un bolovan, ajunge în mare după vreo 20 și ceva de secunde. Era liniște de după amiază, iar Părintele Dionisie i-a șoptit la ureche unui părinte tânăr, pictor teribil de icoane: „du-l și pe el la peșteră”.

Așa că părințelul tânăr m-a luat împreună cu alți doi studenți teologi și ne-a dus la arsanaua (portul) schitului. Aici a deschis o șandrama veche și a scos o barcă pneumatică, cu un motoraș. Ne-am suit în barcă și am mers preț de vreo 500 de metri pe apă. La un moment dat, munții uriași de piatră se prăbușesc unul în altul, făcând o intrare într-o peșteră. Am intrat cu barca acolo și am încremenit. Toată măreția albastrului mării se reflecta în bolțile gigantice ale peșterii. Eram într-o catedrală a apei, de o maiestate unică, pictată mereu diferit de mâinile lui Dumnezeu. Am vâslit vreo câteva zeci de metri, în adâncul colosului de piatră. Se întuneca încet.

Într-un colț, piatra se ridica molcom, într-o peșteră mică, de vreo trei, patru metri adâncime.

Acolo, ne-a spus pictorul ca i-a zis bătrânul Dionisie, la începutul veacului au pustnicit doi monahi, tată și fiu. Se rugau acolo în tăcere, săvârșeau Dumnezeiasca Liturghie, căci bătrânul era preot. La câteva săptămâni, se suiau într-o plută și veneau să ia apă dulce de la schit și mâncare.

Într-o iarnă grea, valurile enorme au spart pluta mică a nevoitorilor. Nu s-au mai arătat la schit. Călugării au crezut că vor fi plecat la vreo mănăstire sau ceva, așa că nu i-au mai căutat. De-abia peste patru ani, câțiva monahi la pescuit au găsit peștera. Călugării ședeau cu fața în sus, cu mâinile în cruce la piept. Parcă dormeau. Muriseră de sete în acea iarnă. Pe o coajă mare de copac, au găsit scris: Părintele meu a trăit 20 de zile fără apă, iar eu 39 de zile, și acum mă sting.

Au sărutat sfintele moaște din inima mării și au plecat la Vatopedi să vestească starețului. Au pornit cu procesiune, cu veșminte, pe mare, să ia trupurile sfinte ale cuvioșilor. Când au ajuns, trupurile nu mai erau nicăieri. Însuși Dumnezeu știe unde sunt.

Astăzi călugării mi-au confirmat că în peștera aceea și-au făcut sălașul niște foci.

De-abia aștept să mai ajung acolo și să sărut pământul pe care s-au nevoit îngerii aceia în trup.

Să vă zic una să muriți de râs. Când m-am întors din Sfântul Munte Athos, am povestit tuturor de Părintele Dionisie cel minunat, văzător cu duhul și înțelept în Duhul Sfânt. Un părinte călugăr foarte stilat și uns cu alifii mi-a zis: „Părinte, au fost niște frați la Părintele Dionisie, și au zis că nu-i văzător cu duhul. Dimpotrivă, e foarte simplu”.

Da eu, cum sunt slobod la gură, zic: „părinte, dacă or fi fost niște imbecili, niște tâmpiți, tocmai pentru că-i văzător cu duhul, o văzut prostia lor și nu s-o mai ostenit în zadar să le spună ceva”.
Da’ părintele: „păi eram și eu printre ei”.

Am căzut jos. Terminat, am încercat să dreg busuiocul. Poate era bolnav, ori obosit…
Tardiv.

Pr. Ioan Valentin Istrati

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

De unde să luăm putere când toate ne merg rău?

De unde să luăm putere când toate ne merg rău?

Părintele Andrei Lemeshonok, duhovnicul Mănăstirii de maici Sfânta Elisabeta din Minsk – Belarus.

Pentru subtitrarea în limba română, dați click în bara de jos pe Subtitles/CC .

Starețul Elisei Simonopetritul: Internetul şi viața duhovnicească (video cu subtitrare în limba română)

Starețul Elisei Simonopetritul: Internetul şi viața duhovnicească

 

Akedie și mânie după Împărtășanie. Ce să facem?

Akedie și mânie după Împărtășanie. Ce să facem?

Părintele Andrei Lemeshonok, duhovnicul Mănăstirii de maici Sfânta Elisabeta din Minsk – Belarus.

Pentru subtitrarea în limba română, dați click în bara de jos pe Subtitles/CC .

O importantă învățătură în cuvinte simple: Despre suferințele (născocite) de bună voie

O importantă învățătură în cuvinte simple: Despre suferințele (născocite) de bună voie

Părintele Andrei Lemeshonok, duhovnicul Mănăstirii de maici Sfânta Elisabeta din Minsk – Belarus.

Pentru subtitrarea în limba română, dați click în bara de jos pe Subtitles/CC . 

Cuviosul Porfirie Kavsokalivitul: „M-am făcut hoinar pentru dragostea lui Hristos” (scurt cuvânt audio, cu subtitrare în limba română)

Cuviosul Porfirie Kavsokalivitul: „M-am făcut hoinar pentru dragostea lui Hristos” (scurt cuvânt audio, cu subtitrare în limba română).

Înregistrare audio cu Sfântul Porfirie Kavsokalivitul în care acesta vorbește despre unul dintre înaltele meșteșuguri ale vieții duhovnicești ortodoxe: primirea acuzațiilor cu bucurie.

Pentru subtitrarea în limba română, dați click în bara de jos pe Subtitles/CC

Frânturi din viața în pustia Sfântului Munte, Gheron Daniil Katunakiotul

daniil katounakia neos IN Părintele Daniil Katunakiotul vorbește despre viața ascetică din pustia Sfântului Munte și despre trezvia duhovnicească ca stare de continuă pocăință

Aici a viețuit cândva un părinte – acum nu mai este în viață – care se numea Gavriil. S-a nevoit foarte mult întreaga sa viață. Ținea un post foarte aspru, nu mânca mai nimic, doar pesmeți și apă. Era foarte nevoitor. Când a îmbătrânit, avea probleme de sănătate. Eu aveam grijă de el, acolo la coliba unde viețuia. Când a venit iarna, era greu de ajuns la el. I-am spus: ,,Gheronda, nu vrei să te ducem la chilia noastră, să avem grijă de tine acolo?”. ,,Bine, bine, a zis, o să merg la voi”. Am improvizat o targă și l-am adus la noi la chilie. I-am pregătit un pat într-o chilie și l-am așezat acolo. Când l-am așezat în pat, el se uita undeva în sus, și, la un moment dat ne-a întrebat: ,,Unde mă găsesc?”. I-am spus că se găsește la schit, la obște. ,,La obște? Vai, vai, vai” a exclamat el. Era foarte natural și foarte spontan. Spunea: ,,Atunci când viețuiești în obște trebuie să ții rânduielile obștii. Eu voi ține rânduiala obștii, dar aș vrea să nu stric rânduiala mea în ceea ce privește postul. Vă rog să-mi îngăduiți asta”. ,,Bine”, am zis. Așa am continuat să am grijă de el. Într-o zi, pe când stăteam de vorbă, a căzut în extaz. Eu n-am zis nimic. Vorbea singur și se minuna. Zicea: ,,Vai, vai, îngerii, îngerii”. Ce vedea el? Zicea: ,,Ce însemnătate are sufletul omului de poate să vadă bunătățile Raiului?”. N-am zis nimic și este puține clipe și-a revenit.

– Gheronda, pot să te întreb ceva?
– Da, fiule, sigur.
– Ceva ai văzut adineauri. Poți să îmi spui ce anume ai văzut?
– Fiule, nimic nu am văzut. Doar un lucru știu. Că a sosit clipa să plec din viața aceasta și sunt încă nepregătit.
– De ce gheronda?

Spunând aceasta și continuând să vorbim, acesta, care spunea că nu este pregătit, și-a înălțat ochii către cer și așa și-a dat sufletul în mâinile Domnului. El, care spunea că este nepregătit… Acest om, acest monah, ca să ajungă la această înălțime duhovnicească a trecut prin foarte multe stadii: ascultare, ispite, post… Astfel, dacă nu facem nevoință, nu o să putem să ne bucurăm de bunătățile cele promise nouă. Dacă nu vom da sânge, nu vom primi duh.

***

Cândva, pe când îngrijeam ca medic pe mai mulți, am mers la un gheronda bolnav. Avea ciroză. Îmi zice:

– Părinte Daniil, zi de zi vii și mă îngrijești. Să nu te mâhnești pentru ceea ce faci, pentru că, dacă te vei supăra, o să mă ia Dumnezeu la El și tu îți vei pierde răsplata ta.

– O, gheronda, pe toate le cunoști…

***

Iar altădată, l-am întrebat pe un pustnic:
– Gheronda, cum viețuiești singur acolo, în pustie, la 86 de ani?
–Ispite, fiule, ispite.
– Gheronda, ce ispite să ai la 86 de ani? Spune-mi o ispită care te chinuiește.
–O să-ți spun: tot ceea ce nu am văzut, tot ce nu am gustat și tot ceea ce nu am avut în gând, acum, diavolul pe toate mi le pune în față.
–De ce? Am întrebat eu.
– Vrea să îmi fure și ultima mea suflare, ultima clipă de viață.

Vedeți, ce spuneau Sfinții Părinți? Omul se află mereu în război cu diavolul. O lovitură dă și alta primește. Contează cine va da ultima lovitură, care dintre cele două părți, noi sau diavolul. Acela va birui… De aceea se duce această luptă. Fiecare monah, dar și fiecare om în parte, trebuie să ducă lupta aceasta întreaga viață. Cine nu se luptă, nu poate să se mântuiască.

Sursa: pemptousia.ro

Sfaturi părintești practice de la Bătrânul Antim Aghioritul de la Schitul Sfânta Ana (1913 – 1996)

antim14(Small)

Sfaturi părintești practice

Să nu-l pomenim la Liturghie!

Un tânăr s-a sinucis, iar părinții lui, zdrobiți de durere, s-au adresat Părintelui Antim cu rugămintea să-l pomenească la Sfânta Liturghie, ca sufletul lui să afle milă. Bătrânul a răspuns cu asprime, dar și cu înțelepciune: „Să nu-l pomenim la Liturghie! E mai bine pentru sufletul lui. Când mult-milosârdul Dumnezeu vede că nu-l cinstim, îl va milui El Însuși, dar dacă îl cinstim noi, nu-l va milui. Mai mult, ceilalți trebuie să se păzească de exemplul lui, văzând că Biserica nu-l primește nici mort. Sinuciderea e deopotrivă cu hula împotriva Duhului Sfânt, păcat care rămâne neiertat, după cuvântul Domnului nostru: Pentru aceasta grăiesc vouă: tot păcatul și hula se va ierta oamenilor, iar hula care este împotriva Duhului nu se va ierta oamenilor. Şi oricine va zice cuvânt împotriva Fiului Omului, se va ierta lui; dar celui ce va zice împotriva Duhului Sfânt, nu se va ierta lui nici în veacul de acum, nici în cel viitor. (Matei 12, 31-32).”

Să nașteți prunci!

„În greutățile vieții să aveți întotdeauna mare răbdare. Nu putem face nimic singuri. Ne încredințează de acest cuvânt Domnul Însuși, Care a zis: Fără Mine nu puteți face nimic (Ioan 15, 6). Suntem uneltele lui Dumnezeu și depindem de El. Așa cum atunci când vrem un lucru, Îl rugăm pe Dumnezeu să ni-l dea, la fel și când El vrea să ne dea ceva, trebuie să-l primim și să-I mulțumim. Să nu vă păziți, ci să nașteți prunci! Astfel vă veți arăta încrederea în Dumnezeu, care bineînțeles va răsplăti ostenelile voastre.”

Astăzi e ziua bărbatului tău

Doamna Elena Papada a luat dulciuri și a venit la Schitul din Viron ca să-l servească pe Părintele Antim pentru ziua de nume a soțului ei. Era praznicul prorocului Ilie după noul calendar. Bătrânul a primit și a i-a făcut urări cu reținere. Însă după treisprezece zile s-a dus în vizită la casa ei și i-a dat anafură de la Liturghia pe care o săvârșise în acea zi. „Astăzi e Prorocul Ilie”, i-a spus și a felicitat-o din inimă. Era un aghiorit adevărat, fără fanatism, dar cu o viziune bisericească dreaptă.

Dumnezeu face și din apă lapte

„Ai osteoporoză”, i-au spus medicii unei bolnave. „Să bei mult lapte!” Acest suflet evlavios i-a cerut Bătrânului să-i dea dezlegare să bea lapte în Postul Mare, însă el i-a răspuns: „Crezi că Dumnezeu nu poate să prefacă și apa în calciu și lapte?” Astfel, cu binecuvântarea lui, n-a întrerupt postul și starea nu i s-a înrăutățit.

Veniți la mine, cel simplu și neînvățat?

Câțiva tineri care se spovedeau la Părintele Epifanie, povățuitorul de suflete cel nerătăcit, au mers să caute sfatul Părintelui Antim într-o problemă personală serioasă. Acesta i-a întrebat cu dreaptă-socotință ce duhovnic au și, când a aflat că sunt povățuiți de Părintele Epifanie, le-a zis zâmbind: „Aveți un duhovnic sfânt și înțelept, aveți izvorul harului, și voi veniți la mine, cel simplu și neînvățat?”

Femeia ta a avortat pruncul

Bătrânul cunoștea păcatele înainte să le mărturisească cei ce veneau la el. Odată, un tânăr a cerut să se spovedească. Părintele Antim a clătinat din cap și i-a zis: „Ai lăsat-o pe femeia ta să facă avort. Ești deopotrivă vinovat de uciderea pruncului tău. Cum vei da ochii cu el în cer, tu care ești ucigaș de prunc, când te va numi tată?”

Păcatul pricinuiește tulburări sufletești

Un tânăr s-a închis în casă, cuprins de melancolie. Mama lui s-a tulburat. A alergat la Părintele Antim, la Schitul Sfinților Arhangheli, aducându-i hainele fiului să le binecuvinteze. Când i-a explicat situația Bătrânului, acesta i-a zis liniștit: „Copilul tău a păcătuit, iar păcatul aduce melancolie și tulburări sufletești. Plata păcatului este moartea (Romani 6, 23). Să înceteze să păcătuiască și îndată își va veni în fire.”

Pregătirea pentru moarte

La întrebarea cum trebuie să ne pregătim mai bine pentru moarte, Bătrânul a răspuns: „Să ne pregătim, ca să nu murim. Un proverb zice: «Dacă mori înainte să mori, nu vei mai muri când vei muri.» Pregătirea noastră, care ar trebui făcută în întreaga viață, e cuprinsă în următoarele patru lucruri: Să murim neîncetat păcatului; să nu ne încurajăm pentru orice bine pe care ni l-am făcut nouă înșine, ca să ne lăudăm; oricât de mult am greșit, să nu deznădăjduim; să știm că Dumnezeu îngăduie să păcătuim ca să ne smerim, altminteri nu putem intra în Împărăția cerurilor.”

Iubirea Bătrânului pentru orfani

Părintele Antim a rămas întâi orfan de mamă, apoi și de tată la o vârstă fragedă. Lipsurile, suferințele, lipsa dragostei de mamă și a căldurii familiei i-au pecetluit inima simțitoare. De aceea, pe cât îi stătea în putință, arăta orfanilor o compătimire deosebită. Odată, când a aflat că în Livadia era un orfelinat numit „Tavita”, care îi aduna pe orfani și plinea cu iubirea lui Hristos lipsa acoperișului părintesc, a fost adânc mișcat. Dar ce putea să dăruiască Antim cel neagonisitor? El însuși era un iubitor al neagoniselii în Hristos și nu avea bani. Putea să le dăruiască iubirea lui și rugăciunea neîncetată către Domnul nostru, Ocrotitorul orfa­nilor și al nevoiașilor. Voia însă ca iubirea lui să fie însoțită și de ceva material. Fiind zugrav de icoane, s-a gândit să le zugrăvească și să le trimită o icoană a Sfintei Tavita cea milostivă, sfânta din Iope care era plină de fapte bune și de milosteniile ce le făcea (Fapte 9, 36). Icoana aceasta le-a făcut o bucurie deosebită orfanilor și împodobește până astăzi bisericuța orfelinatului.

La ce trebuie să ia aminte monahul cu viață de obște

Bătrânul obișnuia să spună: „Două lucruri, pe lângă celelalte, socotesc că sunt mai trebuincioase pentru cei care viețuiesc în obște: ascultarea față de stareț și față de frații mai mari și smerenia care purcede din inimă și preface starea cea veche a omului. Veți dobândi Împărăția cerurilor ca fii ai ascultării (I Petru 1, 14) și ai smereniei.”

De ce mă chinuiți?

Odată, vremea rea l-a silit pe Bătrânul Antim să rămână peste noapte în Mănăstirea Grigoriu. Părinții mănăstirii n-au pierdut prilejul să se adune în synodikon, cu binecuvântarea starețului lor, și să asculte cuvintele pline de înțelepciune ale Bătrânului. Însă ceea ce i-a mișcat cel mai mult pe Părinți a fost ascultarea lui la orice îi cereau. Răspundea mereu: „Să fie binecuvântat.” Îl întrebau: „Poate v-am obosit, Părinte?”, iar el răspundea: „Iertați‑mă că v-am necăjit cu prezența mea.”
Îi mulțumeau pentru cuvintele ziditoare de suflet și Bătrânul le răspundea sincer și spontan: „Iertați-mă, Părinților, pentru nesăbuința și necugetarea mea.”
L-au pus să stea pe scaunul starețului din synodikon. El a făcut ascultare, dar cu smerenie și cu glas scăzut i-a întrebat: „Părinților, de ce mă chinuiți?”

Purtarea față de semenii noștri ne va mântui

cuviosul_antim_aghioritul_de_la_sfanta_ana„Mântuirea nostră este înainte de toate lucrarea bună-plăcerii lui Dumnezeu. El voiește ca toți oamenii să se mântuiască și la cunoștința adevărului să vină (II Timotei 3, 7). Dumnezeu nu e părtinitor, îi miluiește pe toți, dar îi mântuiește pe dreptslăvitori pentru că au Botezul cel adevărat și învățătura cea adevărată. Dacă ne dorim mântuirea, trebuie să păzim poruncile dumnezeiești, care ne spun deslușit că trebuie să-L iubim pe Dumnezeu și pe om. Evanghelia însăși ne spune: De va zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele său îl urăște, mincinos este; că cel ce nu iubește pe fratele său pe care l-a văzut, pe Dumnezeu pe Care nu L-a văzut cum poate să-L iubească? (I Ioan 4, 20). Deci mântuirea noastră atârnă de purtarea pe care o vom avea față de ceilalți oameni.”

Cum trebuie să ne rugăm

„Rugăciunea”, spunea Bătrânul, „înseamnă părtășie nemijlocită cu Dumnezeu. Psalmistul zice: Vărsa-voi înaintea Lui rugăciunea mea, necazul meu înaintea Lui voi spune (Psalmul 141, 2). Înainte de rugăciune este trebuință de adunare în sine și de o așezare sufletească smerită, adică de o stare asemenea celei cu care mergem să cerem ajutorul, sprijinul, înțelegerea pentru problemele noastre cuiva mai presus decât noi. Prin rugăciune ne slobozim de gânduri pătimașe și de închipuiri. Închipuirea este înșelarea minții. Omul se întinează prin cele cinci simțiri trupești cunoscute și prin cele cinci simțiri sufletești, care după marele Fotie sunt: cugetarea, închipuirea, răpirea, uimirea și judecata. Prin rugăciune se curățește mai întâi mintea de gândurile rele și mai apoi inima de simțămintele viclene. De aceea când vrăjmașul cel înțelegător îl atacă pe om, întâi îi atacă mintea, dar inima lui rămâne netulburată. Astfel, mintea lesne se întinează și lesne se curățește, pe când inima greu se întinează și greu se curățește. Dobândirea curăției inimii și a rugăciunii curate este o lucrare foarte anevoioasă și este deopotrivă cu nepătimirea: Fericiți cei curați cu inima că aceia vor vedea pe Dumnezeu, a spus Dumnezeu-Omul Iisus (Matei 5, 8). Pentru aceasta doar cei curați sunt nepătimași și doar nepătimașii se învrednicesc de vederea lui Dumnezeu și a tainelor Lui.”

Sursa: Cuviosul Antim Aghioritul de la Sfânta Ana, Autor Haralambie M. Busias, Editura Iona, 2014. Textul apare pe Blogul Sfântul Munte Athos cu acordul D-lui Cătălin Grigore, directorul Editurii Iona, căruia îi mulțumim și pe această cale.

Se va prelua cu precizarea sursei Blogul Sfântul Munte Athos

Parintele Antim de la Schitul Sfanta Ana

Semne minunate cu Bătrânul Antim Aghioritul de la Schitul Sfânta Ana (1913 – 1996)

Semne minunate

Nu mai săpa și pleacă!

Bătrânul monah, Părintele Clement de la Coliba Nașterii Maicii Domnului, care se află chiar mai jos de Coliba Părintelui Antim, povestește: „În afara gardului de lemn al curții mele se află o stâncă uriașă. Într-o după amiază săpam lângă stâncă ca să găsesc pământ și să sădesc o tufă de trandafiri. Bătrânul Antim, care s-a întâmplat să treacă pe acolo, mi-a dat binețe și mi-a spus: «Nu mai aduna pământ și pleacă!» Am făcut ascultare și am plecat fără să știu de ce. A doua zi dimineață am văzut că se rupsese o bucată mare din stâncă și căzuse chiar în locul în care săpam ca să adun pământ. Atunci am înțeles de ce Bătrânul străvăzător mi-a spus să plec cât mai grabnic cu putință. El mai‑nainte-văzuse căderea acelei stânci și voia să mă păzească.”

Pune hârtiuța în buzunar!

Părintele Lazăr din Kavala, Orfanio, din Mitropolia de Elefteroupolis, și-a scris păcatele și gândurile pătimașe pe o bucată de hârtie și s-a dus să le mărturisească Bătrânului Antim. Acesta, când l-a văzut pe penitent că scoate hârtiuța, i-a zis: „Pune hârtiuța în buzunar, că nu e nevoie de ea!” Apoi el însuși a început să înșire păcatele care-l împovărau pe Părintele Lazăr, cercetându-i și tămăduindu-i fiecare dintre gândurile pătimașe pe care smeritul și evlaviosul levit le scrisese pe hârtie. N-a uitat nimic. Păcatele și gândurile păti­mașe ale Părintelui Lazăr, care fuseseră scrise pe hârtiuță, erau în același timp subliniate și în zapisul ceresc, pe care marele Părinte Antim putea să-l citească în chip tainic.

Bătrânul era bine-mirositor, precum moaștele Sfintei Ana

Părintele Maxim, nevoitorul de la Katunakia Sfântului Munte, și care studiase fizica, ne-a spus următoarele: „Pentru o vreme, înainte să devin monah, am avut multe ispite. Bătrânul Antim, care era duhovnicul meu și cunoștea măiestriile diavolului, m-a îndemnat să am răbdare, zicându‑mi: «Ai răbdare și Dumnezeu te va răsplăti și îți va da multe bunătăți!»

Ispita însă nu se împuțina, și Bătrânul repeta aceleași cuvinte de fiecare dată. Însă pentru că aceasta s-a petrecut de multe ori, m-am clătinat în credință și mi-a venit în minte gândul: dacă Bătrânul este omul lui Dumnezeu, îmi va descoperi ceva. De astă dată, cu adâncă durere m-am apropiat de Bătrân, care pentru întâia oară m-a primit cu o bucurie prisositoare și când am mers să-i sărut mâna, aceasta era bine-mirositoare precum moaștele Sfintei Ana care se păstrează în biserica Schitului. Am lăsat-o și am luat-o din nou, iar atunci mireasma s-a făcut și mai puternică. Bătrânul mi-a spus cu multă bucurie: «Copilul meu, ai încredere în Dumnezeu și ceea ce voiești se va petrece curând.» Într-adevăr, din acea clipă ispita s-a curmat.

Anii însă s-au scurs și Bătrânul, ca orice muritor, a plecat către patria cerească. Ucenicul lui, Părintele Heruvim, m-a rugat să scriu câteva cuvinte despre viața Bătrânului, ca să le citească la parastasul cel de patruzeci de zile. Însă aveam la dispoziție mai puțin de două zile și sufeream din pricină că eram constrâns de timp. Erau deja șase ceasuri ale după amiezii, dar mi-am adus aminte de Bătrân, m-am liniștit și am făcut ascultare. Am plecat spre Katunakia alergând. Voiam cu multă recunoștință să dau o mărturie frumoasă despre viața lui, dar vremea era scurtă. La opt seara m-am trezit să scriu. Până la nouă mâna mea nu s-a mișcat. Atunci l-am chemat pe Bătrân și i-am cerut ajutorul. În zece minute mintea mi s-a limpezit și am început să scriu. Într-o jumătate de ceas am umplut trei pagini, le-am citit din nou și mi-a plăcut. Apoi iarăși am zis: «Părinte, e bine ce am scris?» Atunci mi-a venit o bună-mireasmă asemenea celei pe care o simțisem mai-nainte când i-am sărutat mâna, mireasma moaștelor Sfintei Ana. «Bătrânul a încuviințat, mi‑am zis în sinea mea.»”

Tămăduiește un bolnav cu o portocală

Părintele Eftimie a fost starețul Colibei Sfântului Serafim, dar mai târziu a plecat la mănăstirea Esfigmenu. Părintele Serafim, care a fost stareț mai înainte de el, s-a îmbolnăvit odată foarte grav. Avea dureri insuportabile și se împuținase cu duhul. Părintele Antim l-a cercetat, i-a dat o portocală din portocalul Colibei sale și i-a spus s-o mănânce, că se va face bine. A făcut și rugăciune fierbinte pentru călugărul bolnav, care îndată s-a simțit mai bine. Din recunoștință față de Bătrân, Părintele Serafim i-a dat ceea ce avea mai de preț în Colibă: o bucată din Brâul sfânt al Născătoarei de Dumnezeu. Rugăciunea Părintelui Antim s-a auzit de Domnul nostru Care își pleacă urechea Sa (Psalmul 85, 1). Bătrânul era curat și Dumnezeu, Care nu-Și întoarce fața de către necurăția trupului, ci de către necurăția sufletului, a auzit rugăciunea sa izvorâtă din suflet curat, iar nu întinat de lăcomie și răpire.

Clopotele au bătut singure

Sfântul Sava din Kalimnos s-a nevoit la Schitul Sfânta Ana. În Coliba Părintelui Antim Intrarea Maicii Domnului în Biserică, Sfântul Sava a deprins de la Bătrânii săi meșteșugul zugrăvirii de icoane. Atunci când Sfântul s-a arătat după adormirea sa episcopului Isidor din Kalimnos și i-a poruncit să-i dezgroape sfintele moaște, Bătrânul Antim a ajuns pe insulă împreună cu încă patru Părinți. Nu știa însă unde se află Mănăstirea Tuturor Sfinților unde se nevoise Sfântul Sava. A fost purtat către ea de o mireasmă negrăită, care l-a atras ca un magnet către Sfântul cel plin de har. Când a ajuns la mănăstire după o călătorie obositoare și anevoioasă, clopotele au început să bată singure ca să-l întâmpine. Sfântul Sava se bucura că-l vede în mănăstirea sa pe Bătrânul Antim Aghioritul, urmașul său în istovitoarele nevoințe duhovnicești. Uimit de această întâm­plare minunată și plin de veselie și bucurie mare, Părintele Antim a făgăduit să zugrăvească o icoană a Sfântului în mărime naturală, făgăduință pe care a împlinit-o numaidecât.

Îndepărtați-o pe femeie din casă!

Un medic evlavios din Kavala i-a propus prietenului său, domnul E. M., reprezentantul unei mari companii farmaceutice din Tesalonic, să-l viziteze pe Bătrânul Antim și să se spovedească. Într-adevăr, acesta i-a urmat sfatul și l-a cercetat pe Bătrân la Schitul Sfânta Ana. Și-a pus în rânduială problemele duhovnicești și, înainte să plece, l-a auzit pe Bătrân spunându-i că tatăl său trebuie s-o îndepărteze pe femeia străină care-l slujea, ca să-și păstreze cinstea. E important de consemnat faptul că la spovedanie nu-i pomenise Bătrânului nimic despre tatăl său. Domnul E. M. a ascultat cuvintele prorocești ale Părintelui, și la întoarcerea sa în Tesalonic a îndepărat-o pe femeie din casă. Și-a dat seama că dacă aceasta ar mai fi rămas puțină vreme, ar fi vătămat cinstea și sufletul tatălui său.

Să aștepte până la 25 de ani!

Domnul Dimitrios Pațias, fiu duhovnicesc al Bătrânului din Kuvara Agriniei, ne-a povestit următoarea întâmplare: „Împreună cu doi prieteni l-am cercetat pe Părintele Antim din motive duhovnicești. Unul dintre ei ținea o scrisoare pe care i-o înmânase o tânără care cerea sfatul Bătrânului pentru viitorul ei. S-a apropiat cu scrisoarea, dar înainte să apuce să-i pomenească despre aceasta, l-a auzit pe Bătrân zicându-i cu dreaptă-socotință: «Să-i spui fetei să aștepte până la douăzeci și cinci de ani!» Prietenul meu a fost uluit și mișcat de darul străvederii și al discernământului Bătrânului. După o vreme ne-a înștiințat că acea fată s-a căsătorit la douăzeci și cinci de ani, așa cum prorocise Părintele Antim. Și mai mult, s-a învrednicit să devină și preoteasă.”

Minunatul Părinte Paisie Aghioritul i-a sărutat picioarele

Cândva, Bătrânul Antim se afla la Karyes și, făcând ascultare de ucenicul său, a hotărât să întrerupă liniștea cerescului nevoitor, Părintele Paisie. A coborât foarte încet către Chilia Panaguda și cu dor a sunat clopoțelul din curtea Părintelui Paisie. De îndată ce acesta s-a aflat față în față cu Bătrânul, nu numai că i-a făcut metanie, dar a și îngenunchiat și i-a sărutat picioarele, așa cum făcea fiecărui preot care se apropia. Un sfânt îmbrățișa picioarele sfințite ale celuilalt sfânt. În fața smeritei Chilii Panaguda s-au petrecut momente unice ale biruinței smereniei care ne înalță. Mai târziu, amândoi bărbații purtători de Dumnezeu, așezați pe băncuțele sărăcăcioase din Colibă, s-au sfătuit în diferite probleme duhovnicești. Înainte să plece, Părintele Antim l-a binecuvântat ca preot pe Părintele Paisie îngenuncheat şi și-au urat unul altuia: „Să ne vedem în Rai!”

Vei deveni călugăr!

Monahul Arsenie Grigoriatis ne-a povestit următoarea întâmplare: „Înainte să iau hotărârea de a deveni călugăr, m-am dus la Părintele Antim să mă spovedesc. Când mi-a citit rugăciunea de iertare, mi-a spus că mă voi călugări, în ce mănăstire voi merge și cine îmi va fi duhovnic. Atunci m-am uimit, pentru că în acea vreme n-aveam niciun gând de afierosire. Ceea ce m-a mișcat, odată cu prorocia lui, a fost că în răstimpul spovedaniei Bătrânul era bine-mirositor ca o grădină de primăvară. Harul lui Dumnezeu l-a umbrit și mi l-a înfățișat așa cum era, adică bună-mireasmă a lui Hristos (II Corinteni 2, 15).”

Bătrânul Antim ne citește pe toți

Privegherile în biserica Schitului Sfintei Ana au fost și sunt totdeauna pline de pocăință. Odată, la una din ele, dulcii cântăreți uneau pământul cu cerul. Părintele Antim, stând în picioare în strana sa, se bucura de atmosfera umilincioasă și era mutat cu mintea către dumnezeieștile sălașuri, unde glasul curat al celor ce prăznuiesc Îl proslăvesc neîncetat pe Domnul slavei. Față în față cu el stătea ieromonahul Filip din obștea tomeilor, care psalmodia cu glasul lui ce picura miere. După ce a încheiat o psalmodie în ritm lin, stihiraric, a strigat în auzul tuturor: „Bătrânul Antim ne citește pe toți!”. Se referea, firește, la darul străvederii Bătrânului care, în ciuda vârstei, stătea nemișcat ca o statuie în strană, pregătindu-se să-L primească pe Cel ce ridică păcatul lumii, pe Unul fără de păcat.

Din chilia Bătrânului se auzeau psalmodii cerești

Monahul Gavriil, care fusese mai-nainte uce­nicul Bătrânului și devenise călugăr la Mănăstirea Esfigmenu, auzea de multe ori o psalmodie cerească venind dinspre chilia Bătrânului. Aceasta l-a mișcat în chip deosebit, pentru că știa bine că Părintele Antim n-a avut niciodată radio. Însă sfinții și îngerii pe care îi iubea mai cu seamă dădeau acest tainic „concert”, la care participa și smeritul nevoitor cu rugăciunea neîncetată a inimii.

Ieromonahul a luat pături ca să stingă focul

Părintele Varlaam, ieromonahul de la Coliba Sfântului Gheorghe din Noul Schit, vedea semne minunate când liturghisea Părintele Antim. Odată, în vremea prefacerii Cinstitelor Daruri, l-a văzut pe Bătrân învelit în flăcări și, fără să-și dea seama, a alergat și a luat prosoape și pături, ca să-l înfășoare să nu ardă. Dar când i s-au deschis ochii (Luca 24, 31) a dat înapoi și s-a însemnat cu semnul crucii.

O întâmplare asemănătoare povestește și doamna Gheorgheopoulos din Argos. L-a văzut pe Părintele Antim liturghisind și scăldat într-o lumină dumnezeiască din lumina cea nefăcută, de care se pot bucura doar cei curați cu inima.

Bătrânul nu stătea pe pământ

Îngerii cei netrupești, slobozi de povara trupului nostru pământesc, au putința de a sta în văzduh. Oamenii sunt lipsiți de această putință. Părintele Antim însă, ca unul deopotrivă cu îngerii, părea multora că stă în văzduh, iar nu pe pământ. Astfel l-a văzut și domnul Emmanuil Kokkinos, proprietarul unei taverne și al unui hotel din Uranopolis, în fața porții Colibei sale. O priveliște asemănătoare a văzut și domnul Eraclie Gheorghiadis din Tesalonic în biserica Sfintei Ana. Mai mult, nu doar că l-a văzut stând în văzduh, ci și strălucind de lumină, scânteind și luminând ca aurul în soare. Bătrânul era aurul prețios al vârtuții și strălucea pe oricine se afla în negura apostaziei de la voia lui Dumnezeu.

Vindecarea cu verbină

cuviosul_antim_aghioritul_de_la_sfanta_anaFochistul Toulikas Vasilios din Tesalonic l-a vizitat pe Părintele Antim împreună cu un prieten de-ai săi. În convorbirea pe care au avut-o sub verzișul din curtea Colibei, Bătrânul le-a descoperit multe dintre problemele care-i nelinișteau. Aceștia s-au pierdut cu firea la auzul înșiruirii problemelor lor, dar prinzând curaj, i-au mărturisit că unul suferă de inimă, iar celălalt de stomac. Bătrânul cunoștea un leac pentru toate bolile, și anume rugăciunea. Deci s-a rugat pentru ei și rugăciunea i-a fost ascultată. După aceea a tăiat dintr-un ghiveci pe care-l avea în fața lui o rămurică de verbină de lămâie și le-a dat-o. „Luați-o”, le-a zis, „și vă veți face bine.” Cei doi prieteni s-au uimit. „O rămurică de plantă pentru toate bolile?” se gândeau. N-au luat atunci seama la îndrăzneala Bătrânului rugător. Când, după o scurtă vreme, au văzut influența tămăduitoare a verbinei asupra bolilor lor, au înțeles puterea rugăciunii Bătrânului către Doftorul sufletelor și al trupurilor, Izbăvitorul și Dumnezeul nostru.

Sursa: Cuviosul Antim Aghioritul de la Sfânta Ana, Autor Haralambie M. Busias, Editura Iona, 2014. Textul apare pe Blogul Sfântul Munte Athos cu acordul D-lui Cătălin Grigore, directorul Editurii Iona, căruia îi mulțumim și pe această cale.

Se va prelua cu precizarea sursei Blogul Sfântul Munte Athos

Despre gândurile păcătoase, interviu cu Gheronda Efrem, egumenul Sfintei Mari Mănăstiri a Vatopedului

gheronda-efrem

Sunt gândurile păcătoase un fragment din ființa noastră? Cum se nasc și cum pot fi alungate? Cum trebuie să trateze omul aceste produse ale răului și cum poate să le învingă?

Cunoscuta revistă rusească «Slavianka» a publicat un interviu cu arhimandritul Efrem, egumenul Sfintei Mari Mănăstiri a Vatopedului, pe tema «Gândurile păcătoase». Gheronda Efrem, care este cunoscut tuturor datorită profunzimii cuvântului său duhovnicesc și clarității cu care descrie cele mai subtile sensuri spirituale, încearcă să ne ofere o imagine cât mai limpede a ceea ce numim gânduri păcătoase, subliniind faptul că uneori anumite gânduri ne întăresc duhovnicește.

Adevărul e că mulți dintre noi nu cunoaștem proveniența gândurilor, nici cât de mult ne pot vătăma din punct de vedere spiritual. Ce sunt gândurile, de unde apar ele în viața noastră de zi cu zi, cum le putem discerne și cum trebuie să le tratăm, toate acestea reprezintă câteva din subiectele pe care le tratează gheronda Efrem în cadrul interviului său.

În cele ce urmează, vă prezentăm un fragment din acest interviu, așa cum a fost publicat el în revista «Slavianka»:

Reporterul (R.): Ce sunt gândurile păcătoase și care este ipostasul lor spiritual?

Gheronda Efrem (G.E.): Gândurile păcătoase sunt cugetări care se împotrivesc voii lui Dumnezeu și acționează în spațiul gândirii omului, fie din voia sa, fie fără voia sa. Mintea omului se află într-o continuă mișcare. Fie produce singură diverse gânduri, fie alți factori externi o bombardează cu o sumedenie de gânduri, care se perindă pe ecranul nostru intelectual.

R.: De unde provin aceste gânduri?

G.E.: Unele izvorăsc din inima împătimită a omului, iar altele sunt provocate de către diavol. Însuși Hristos ne învață că «din inimă ies gândurile rele, ucideri, adultere, desfrânări, furtișaguri, mărturii mincinoase, hule» (Mat. 15, 19). Patimile omului produc și se hrănesc cu gânduri păcătoase. Din cauza urii nemăsurate pentru om, demonii încearcă cu orice chip să-l împiedice pe acesta să pășească pe drumul mântuirii. Lucrarea lor constă în însămânțarea gândurilor păcătoase, rele, rușinoase, viclene și hulitoare în mintea omului.

Desigur, există și gânduri bune, dumnezeiești, care provin de la Însuși Dumnezeu sau de la sfinți, gânduri care îl îndeamnă pe omul păcătos la pocăință, îl mângâie în încercări și îl luminează spre «descoperirea adâncului Dumnezeirii» (I Cor. 2, 10). Propășirea spirituală a omului depinde de calitatea gândurilor sale. Așadar, trebuie să cultivăm gândurile curate, sfinte, dumnezeiești. Să transformăm mintea noastră într-o fabrică de gânduri bune, așa cum ne îndeamnă Gheronda Paisie.

R.: Cum putem discerne gândurile bune de cele păcătoase?

G.E.: Numai prin trezvie putem să ne păstrăm mintea curată, să veghem la poarta sufletului nostru și să discernem gândurile care ne vin. Trezvia este înfrânarea, atenția pe care eu o impun minții mele. Poate fi dobândită prin invocarea preacinstitului și preadulcelui nume al lui Iisus Hristos. Rugăciunea «Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă» – cea mai puternică armă împotriva patimilor și demonilor – este cea care ajută mintea să controleze și să discearnă gândurile.

Gândurile sunt asemenea avioanelor care zboară în văzduh. Nu depinde de noi faptul că aceste avioane zboară continuu în văzduh. Suntem însă datori să nu le lăsăm să aterizeze pe pista sufletului nostru, să nu le îngăduim să pătrundă înlăuntrul nostru.

R.: Care este diferența dintre poftă și gânduri?

G.E.: Pofta, dispoziția pe care o avem spre anumite lucruri sau stări, este o mișcare a inimii, pe când gândul se învârte în spațiul intelectului. Mai întâi poftim ceva în inima noastră, iar apoi această poftă se exprimă prin intermediul gândului… Așadar mai întâi apare pofta, care este rădăcina păcatului, iar apoi gândul. Tăindu-ne poftele păcătoase, nu facem altceva decât să ne eliberăm de sub stăpânirea gândurilor rele.

De aceea Domnul Hristos, atunci când avertizează că «oricine se uită cu poftă la o femeie a și comis adulter cu ea în inima lui» (Mat. 5, 28), urmărește tăierea poftei din rădăcină. Sfântul Grigorie Palama spune că mintea credinciosului care se roagă se curăță ușor de gânduri, însă inima omului, care este forța care produce gândurile, nu se poate curăți dacă nu se curățesc și celelalte forțe ale sufletului, adică pofta și mânia.

R.: Trebuie să ne spovedim toate gândurile?

G.E.: Gândurile care intră zilnic în mintea noastră sunt de ordinul miilor. Cele mai multe dintre acestea sunt gânduri deșarte, necurate, păcătoase. Cel viclean știe foarte bine cum să-și facă treaba, împrăștiind tot felul de gânduri. Responsabilitatea noastră pentru acestea începe din momentul în care ne dăm consimțământul față de ele, adică atunci când le punem în aplicare. Fiecare om se va confrunta cu gândurile sale în funcție de starea duhovnicească în care se află. Mai exact, cei care au ajuns pe o înaltă treaptă duhovnicească, dobândind cunoașterea perfectă a propriilor lor gânduri, nu vor fi vătămați de contactul cu acestea. Pentru un novice în cele duhovnicești, însă, consimțământul față de un gând păcătos poate deveni extrem de vătămător.

Cel care se nevoiește din punct de vedere spiritual va căuta să-și spovedească gândurile care nu-i dau pace, cele pe care singur nu le poate îndepărta din mintea sa. Nu putem să ne spovedim absolut toate gândurile, fiindcă acest lucru denotă că suntem bolnavi psihologic. Mulți merg la spovedanie cu un caiet în care și-au notat mii de gânduri care le trec zilnic prin minte. Acest lucru nu este corect, fiindcă, pe de o parte, îl obosesc pe duhovnic, iar, pe de altă parte, nu le este de folos nici penitenților. Așadar o astfel de practică nu reprezintă rodul trezviei și propășirii spirituale, ci, mai degrabă, denotă o stare bolnăvicioasă.

R.: Putem să ne împărtășim dacă, exact în momentul în care ne apropiem de Sfântul Potir, ne-a dat târcoale un gând păcătos?

G.E.: Desigur că putem. Ce spune Sfântul Ioan Damaschin în rugăciunea de dinainte de Sfânta Împărtășanie? «Înaintea ușilor casei Tale stau și de gândurile cele rele nu mă depărtez». Sfinții Părinți ne avertizează că războiul gândurilor este foarte greu. În cazul de mai sus, trebuie să tratăm gândul respectiv cu un dispreț imediat, fiindcă este provocat intenționat de către vrăjmaș, cu scopul de a ne împiedica să ne împărtășim. Nu ne vom împărtăși numai dacă ne-a atacat vreun gând care are legătură cu un păcat de moarte, pe care nu l-am spovedit, deși cred că astfel de gânduri nu ne vor lupta abia în acel moment, ci ne vor mustra conștiința cu mult înainte de aceasta.

R.: Există gânduri deosebit de vătămătoare care ne pot provoca moartea spirituală?

G.E.: Da, gândul deznădejdii și al disperării. Sfinții Părinți spun că aceste gânduri sunt atât de vătămătoare, de parcă îi taie capul celui care se nevoiește, astfel încât nu mai poate face nimic, nici să se împotrivească, nici să se lupte cu ele. Credinciosul nu trebuie să uite niciodată că Dumnezeu îl iubește oricât de păcătos ar fi. De asemenea, nu trebuie să-și piardă niciodată speranța, ci să aibă mereu în minte faptul că se poate pocăi în orice clipă și de orice păcat.

Hristos nu a venit să judece lumea, ci să o mântuiască. Să nu uităm că l-a mântuit până și pe tâlharul care era răstignit dimpreună cu El pe cruce, tocmai pentru că s-a pocăit în ultima clipă a vieții lui.

R.: În cadrul căsniciei, bărbatul și femeia trebuie să-și spovedească gândurile unul altuia?

G.E.: Cred că nu. Mai bine să-și mărturisească gândurile în fața unui duhovnic comun. Trebuie să știți că diavolul, din momentul în care doi tineri se unesc în taina Cununiei, caută cu orice preț să-i despartă. Așadar există un război nevăzut, pe care, din păcate, cele mai multe cupluri nu-l conștientizează. La început, toate sunt bune și frumoase în căsnicie, există iubire din belșug, însă, mai apoi, încep să apară neînțelegeri, certuri, care, în timp, duc la slăbirea iubirii. La un moment dat, cei doi ajung în punctul de a-și spune unul altuia: «nu-mi mai placi» sau, mai grav, «nu te mai iubesc». Toate acestea țin de acest război nevăzut.

Oare ce s-a întâmplat după zece ani de căsnicie de nu se mai iubesc? De aceea, atunci când încep să apară diverse probleme, este indicat ca cei doi soți să-și spovedească gândurile unui duhovnic comun, care, luminat fiind de Duhul Sfânt, îi va îndruma pe calea cea dreaptă. Cu rugăciunile și dezlegările sale, acesta va reuși să îndepărteze de la ei forța celui viclean care încearcă să-i despartă. Nu zic că cei doi soți nu trebuie să discute între ei, ferească Dumnezeu. Desigur că trebuie să vorbească între ei, tocmai pentru a păstra unitatea și iubirea care-i leagă. Însă să nu-și spovedească unul altuia gândurile păcătoase pe care i le provoacă diavolul.

R.: Cum să ne luptăm cu gândurile?

G.E.: Să folosim cele două arme duhovnicești: trezvia și rugăciunea «Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă». Sfântul Ioan Sinaitul ne îndeamnă în Scara sa «să-i biciuim pe vrăjmași cu numele lui Iisus». Vrăjmașii sunt patimile noastre, gândurile păcătoase, demonii. Nu există o armă mai eficientă în lupta cu gândurile decât Rugăciunea lui Iisus rostită cu inimă zdrobită și îndurerată.

Dacă vedem că gândurile rele insistă și nu ne lasă în pace, în ciuda rugăciunii și efortului nostru de a le alunga, atunci trebuie neapărat să le spovedim. Spovedania este, dacă vreți, și un mod de a ne smeri și știm că «Dumnezeu celor smeriți le dă har» (Iacov 4, 6). Rușinea – pe care eventual o vom simți în fața duhovnicului în momentul în care ne vom spovedi gândurile păcătoase – ne va îndreptăți în fața lui Dumnezeu. Iar Domnul ne va elibera de sub stăpânirea patimilor provocate de gândurile păcătoase.

De asemenea, este foarte bine să cultivăm gânduri bune și să disprețuim gândurile rele. Desigur, acest lucru necesită multă nevoință și osârdie. Disprețul pe care îl vom arăta față de gândurile păcătoase cultivate de diavol îl va face pe acesta din urmă să crape de ciudă, să se îndepărteze de la noi, fiindcă este arogant și îi place să fie în centrul atenției; nu suportă să fie disprețuit.

Deci bine ar fi să cultivăm numai gândurile bune, fiindcă acesta este modul cel mai «nesângeros», așa cum spune și sfântul Porfirie Kavsokalivitul. Să cerem permanent pacea și iubirea lui Hristos, încercând să alungăm din sufletele noastre tot ce e rău – adică patimile și gândurile păcătoase. Să ne îndreptăm toată atenția și întreaga noastră ființă spre Hristos, implorând mila Sa cea bogată. Și astfel, încet – încet, fără să ne dăm seama, vom păși pe drumul sfințeniei, ne vom dezbrăca de omul vechi, eliberându-ne de poftele și gândurile cele rele, și ne vom îmbrăca în omul cel nou, «făcut după chipul lui Dumnezeu» (Efes. 4, 24).

Sursa online și foto: pemptousia.ro

efraim_vatopedi

Scurtă notă biografică

Părintele Efrem provine dintr-o familie cipriotă săracă, dar evlavioasă. S-a născut în 1956 în localitatea Peristeronopighí din Cipru. A rămas orfan de copil, atunci când tatăl său a fost omorât de turci, în faţa întregii familii, în timpul invaziei din 1974. După încheierea studiilor liceale, în 1974 a intrat la Facultatea de Teologie a Universităţii din Atena. A absolvit în 1978 şi s-a întors în Cipru, unde, în 1979, a fost numit profesor la Şcoala Bisericească „Apostolul Varnava” din Nicosia. În 1981 a hotărât să devină monah la Sfântul Munte, intrând în obştea lui Gheronda Iosif. A fost hirotonit diacon în 1983 şi preot în 1984. După ce a fost ales egumen la Vatopedi, Părintele Efrem a preluat administrarea mănăstirii şi îndrumarea duhovnicească a monahilor acesteia.

În timp foarte scurt, Gheronda Efrem a reuşit să reaşeze din punct de vedere liturgic și tipiconal mănăstirea, să o restaureze în cea mai mare parte, să îi conserve vechile odoare şi să se îngrijească de întreaga ei zestre materială. Mănăstirea, care astăzi numără peste 110 monahi, a ajuns să fie cel mai mare așezământ de călugări din Grecia.

Gheronda Iosif cu staretul Efrem