Arhive blog

Cuviosul Porfirie Kavsokalivitul: „M-am făcut hoinar pentru dragostea lui Hristos” (scurt cuvânt audio, cu subtitrare în limba română)

Cuviosul Porfirie Kavsokalivitul: „M-am făcut hoinar pentru dragostea lui Hristos” (scurt cuvânt audio, cu subtitrare în limba română).

Înregistrare audio cu Sfântul Porfirie Kavsokalivitul în care acesta vorbește despre unul dintre înaltele meșteșuguri ale vieții duhovnicești ortodoxe: primirea acuzațiilor cu bucurie.

Pentru subtitrarea în limba română, dați click în bara de jos pe Subtitles/CC

Reclame

Frânturi din viața în pustia Sfântului Munte, Gheron Daniil Katunakiotul

daniil katounakia neos IN Părintele Daniil Katunakiotul vorbește despre viața ascetică din pustia Sfântului Munte și despre trezvia duhovnicească ca stare de continuă pocăință

Aici a viețuit cândva un părinte – acum nu mai este în viață – care se numea Gavriil. S-a nevoit foarte mult întreaga sa viață. Ținea un post foarte aspru, nu mânca mai nimic, doar pesmeți și apă. Era foarte nevoitor. Când a îmbătrânit, avea probleme de sănătate. Eu aveam grijă de el, acolo la coliba unde viețuia. Când a venit iarna, era greu de ajuns la el. I-am spus: ,,Gheronda, nu vrei să te ducem la chilia noastră, să avem grijă de tine acolo?”. ,,Bine, bine, a zis, o să merg la voi”. Am improvizat o targă și l-am adus la noi la chilie. I-am pregătit un pat într-o chilie și l-am așezat acolo. Când l-am așezat în pat, el se uita undeva în sus, și, la un moment dat ne-a întrebat: ,,Unde mă găsesc?”. I-am spus că se găsește la schit, la obște. ,,La obște? Vai, vai, vai” a exclamat el. Era foarte natural și foarte spontan. Spunea: ,,Atunci când viețuiești în obște trebuie să ții rânduielile obștii. Eu voi ține rânduiala obștii, dar aș vrea să nu stric rânduiala mea în ceea ce privește postul. Vă rog să-mi îngăduiți asta”. ,,Bine”, am zis. Așa am continuat să am grijă de el. Într-o zi, pe când stăteam de vorbă, a căzut în extaz. Eu n-am zis nimic. Vorbea singur și se minuna. Zicea: ,,Vai, vai, îngerii, îngerii”. Ce vedea el? Zicea: ,,Ce însemnătate are sufletul omului de poate să vadă bunătățile Raiului?”. N-am zis nimic și este puține clipe și-a revenit.

– Gheronda, pot să te întreb ceva?
– Da, fiule, sigur.
– Ceva ai văzut adineauri. Poți să îmi spui ce anume ai văzut?
– Fiule, nimic nu am văzut. Doar un lucru știu. Că a sosit clipa să plec din viața aceasta și sunt încă nepregătit.
– De ce gheronda?

Spunând aceasta și continuând să vorbim, acesta, care spunea că nu este pregătit, și-a înălțat ochii către cer și așa și-a dat sufletul în mâinile Domnului. El, care spunea că este nepregătit… Acest om, acest monah, ca să ajungă la această înălțime duhovnicească a trecut prin foarte multe stadii: ascultare, ispite, post… Astfel, dacă nu facem nevoință, nu o să putem să ne bucurăm de bunătățile cele promise nouă. Dacă nu vom da sânge, nu vom primi duh.

***

Cândva, pe când îngrijeam ca medic pe mai mulți, am mers la un gheronda bolnav. Avea ciroză. Îmi zice:

– Părinte Daniil, zi de zi vii și mă îngrijești. Să nu te mâhnești pentru ceea ce faci, pentru că, dacă te vei supăra, o să mă ia Dumnezeu la El și tu îți vei pierde răsplata ta.

– O, gheronda, pe toate le cunoști…

***

Iar altădată, l-am întrebat pe un pustnic:
– Gheronda, cum viețuiești singur acolo, în pustie, la 86 de ani?
–Ispite, fiule, ispite.
– Gheronda, ce ispite să ai la 86 de ani? Spune-mi o ispită care te chinuiește.
–O să-ți spun: tot ceea ce nu am văzut, tot ce nu am gustat și tot ceea ce nu am avut în gând, acum, diavolul pe toate mi le pune în față.
–De ce? Am întrebat eu.
– Vrea să îmi fure și ultima mea suflare, ultima clipă de viață.

Vedeți, ce spuneau Sfinții Părinți? Omul se află mereu în război cu diavolul. O lovitură dă și alta primește. Contează cine va da ultima lovitură, care dintre cele două părți, noi sau diavolul. Acela va birui… De aceea se duce această luptă. Fiecare monah, dar și fiecare om în parte, trebuie să ducă lupta aceasta întreaga viață. Cine nu se luptă, nu poate să se mântuiască.

Sursa: pemptousia.ro

Sfaturi părintești practice de la Bătrânul Antim Aghioritul de la Schitul Sfânta Ana (1913 – 1996)

antim14(Small)

Sfaturi părintești practice

Să nu-l pomenim la Liturghie!

Un tânăr s-a sinucis, iar părinții lui, zdrobiți de durere, s-au adresat Părintelui Antim cu rugămintea să-l pomenească la Sfânta Liturghie, ca sufletul lui să afle milă. Bătrânul a răspuns cu asprime, dar și cu înțelepciune: „Să nu-l pomenim la Liturghie! E mai bine pentru sufletul lui. Când mult-milosârdul Dumnezeu vede că nu-l cinstim, îl va milui El Însuși, dar dacă îl cinstim noi, nu-l va milui. Mai mult, ceilalți trebuie să se păzească de exemplul lui, văzând că Biserica nu-l primește nici mort. Sinuciderea e deopotrivă cu hula împotriva Duhului Sfânt, păcat care rămâne neiertat, după cuvântul Domnului nostru: Pentru aceasta grăiesc vouă: tot păcatul și hula se va ierta oamenilor, iar hula care este împotriva Duhului nu se va ierta oamenilor. Şi oricine va zice cuvânt împotriva Fiului Omului, se va ierta lui; dar celui ce va zice împotriva Duhului Sfânt, nu se va ierta lui nici în veacul de acum, nici în cel viitor. (Matei 12, 31-32).”

Să nașteți prunci!

„În greutățile vieții să aveți întotdeauna mare răbdare. Nu putem face nimic singuri. Ne încredințează de acest cuvânt Domnul Însuși, Care a zis: Fără Mine nu puteți face nimic (Ioan 15, 6). Suntem uneltele lui Dumnezeu și depindem de El. Așa cum atunci când vrem un lucru, Îl rugăm pe Dumnezeu să ni-l dea, la fel și când El vrea să ne dea ceva, trebuie să-l primim și să-I mulțumim. Să nu vă păziți, ci să nașteți prunci! Astfel vă veți arăta încrederea în Dumnezeu, care bineînțeles va răsplăti ostenelile voastre.”

Astăzi e ziua bărbatului tău

Doamna Elena Papada a luat dulciuri și a venit la Schitul din Viron ca să-l servească pe Părintele Antim pentru ziua de nume a soțului ei. Era praznicul prorocului Ilie după noul calendar. Bătrânul a primit și a i-a făcut urări cu reținere. Însă după treisprezece zile s-a dus în vizită la casa ei și i-a dat anafură de la Liturghia pe care o săvârșise în acea zi. „Astăzi e Prorocul Ilie”, i-a spus și a felicitat-o din inimă. Era un aghiorit adevărat, fără fanatism, dar cu o viziune bisericească dreaptă.

Dumnezeu face și din apă lapte

„Ai osteoporoză”, i-au spus medicii unei bolnave. „Să bei mult lapte!” Acest suflet evlavios i-a cerut Bătrânului să-i dea dezlegare să bea lapte în Postul Mare, însă el i-a răspuns: „Crezi că Dumnezeu nu poate să prefacă și apa în calciu și lapte?” Astfel, cu binecuvântarea lui, n-a întrerupt postul și starea nu i s-a înrăutățit.

Veniți la mine, cel simplu și neînvățat?

Câțiva tineri care se spovedeau la Părintele Epifanie, povățuitorul de suflete cel nerătăcit, au mers să caute sfatul Părintelui Antim într-o problemă personală serioasă. Acesta i-a întrebat cu dreaptă-socotință ce duhovnic au și, când a aflat că sunt povățuiți de Părintele Epifanie, le-a zis zâmbind: „Aveți un duhovnic sfânt și înțelept, aveți izvorul harului, și voi veniți la mine, cel simplu și neînvățat?”

Femeia ta a avortat pruncul

Bătrânul cunoștea păcatele înainte să le mărturisească cei ce veneau la el. Odată, un tânăr a cerut să se spovedească. Părintele Antim a clătinat din cap și i-a zis: „Ai lăsat-o pe femeia ta să facă avort. Ești deopotrivă vinovat de uciderea pruncului tău. Cum vei da ochii cu el în cer, tu care ești ucigaș de prunc, când te va numi tată?”

Păcatul pricinuiește tulburări sufletești

Un tânăr s-a închis în casă, cuprins de melancolie. Mama lui s-a tulburat. A alergat la Părintele Antim, la Schitul Sfinților Arhangheli, aducându-i hainele fiului să le binecuvinteze. Când i-a explicat situația Bătrânului, acesta i-a zis liniștit: „Copilul tău a păcătuit, iar păcatul aduce melancolie și tulburări sufletești. Plata păcatului este moartea (Romani 6, 23). Să înceteze să păcătuiască și îndată își va veni în fire.”

Pregătirea pentru moarte

La întrebarea cum trebuie să ne pregătim mai bine pentru moarte, Bătrânul a răspuns: „Să ne pregătim, ca să nu murim. Un proverb zice: «Dacă mori înainte să mori, nu vei mai muri când vei muri.» Pregătirea noastră, care ar trebui făcută în întreaga viață, e cuprinsă în următoarele patru lucruri: Să murim neîncetat păcatului; să nu ne încurajăm pentru orice bine pe care ni l-am făcut nouă înșine, ca să ne lăudăm; oricât de mult am greșit, să nu deznădăjduim; să știm că Dumnezeu îngăduie să păcătuim ca să ne smerim, altminteri nu putem intra în Împărăția cerurilor.”

Iubirea Bătrânului pentru orfani

Părintele Antim a rămas întâi orfan de mamă, apoi și de tată la o vârstă fragedă. Lipsurile, suferințele, lipsa dragostei de mamă și a căldurii familiei i-au pecetluit inima simțitoare. De aceea, pe cât îi stătea în putință, arăta orfanilor o compătimire deosebită. Odată, când a aflat că în Livadia era un orfelinat numit „Tavita”, care îi aduna pe orfani și plinea cu iubirea lui Hristos lipsa acoperișului părintesc, a fost adânc mișcat. Dar ce putea să dăruiască Antim cel neagonisitor? El însuși era un iubitor al neagoniselii în Hristos și nu avea bani. Putea să le dăruiască iubirea lui și rugăciunea neîncetată către Domnul nostru, Ocrotitorul orfa­nilor și al nevoiașilor. Voia însă ca iubirea lui să fie însoțită și de ceva material. Fiind zugrav de icoane, s-a gândit să le zugrăvească și să le trimită o icoană a Sfintei Tavita cea milostivă, sfânta din Iope care era plină de fapte bune și de milosteniile ce le făcea (Fapte 9, 36). Icoana aceasta le-a făcut o bucurie deosebită orfanilor și împodobește până astăzi bisericuța orfelinatului.

La ce trebuie să ia aminte monahul cu viață de obște

Bătrânul obișnuia să spună: „Două lucruri, pe lângă celelalte, socotesc că sunt mai trebuincioase pentru cei care viețuiesc în obște: ascultarea față de stareț și față de frații mai mari și smerenia care purcede din inimă și preface starea cea veche a omului. Veți dobândi Împărăția cerurilor ca fii ai ascultării (I Petru 1, 14) și ai smereniei.”

De ce mă chinuiți?

Odată, vremea rea l-a silit pe Bătrânul Antim să rămână peste noapte în Mănăstirea Grigoriu. Părinții mănăstirii n-au pierdut prilejul să se adune în synodikon, cu binecuvântarea starețului lor, și să asculte cuvintele pline de înțelepciune ale Bătrânului. Însă ceea ce i-a mișcat cel mai mult pe Părinți a fost ascultarea lui la orice îi cereau. Răspundea mereu: „Să fie binecuvântat.” Îl întrebau: „Poate v-am obosit, Părinte?”, iar el răspundea: „Iertați‑mă că v-am necăjit cu prezența mea.”
Îi mulțumeau pentru cuvintele ziditoare de suflet și Bătrânul le răspundea sincer și spontan: „Iertați-mă, Părinților, pentru nesăbuința și necugetarea mea.”
L-au pus să stea pe scaunul starețului din synodikon. El a făcut ascultare, dar cu smerenie și cu glas scăzut i-a întrebat: „Părinților, de ce mă chinuiți?”

Purtarea față de semenii noștri ne va mântui

cuviosul_antim_aghioritul_de_la_sfanta_ana„Mântuirea nostră este înainte de toate lucrarea bună-plăcerii lui Dumnezeu. El voiește ca toți oamenii să se mântuiască și la cunoștința adevărului să vină (II Timotei 3, 7). Dumnezeu nu e părtinitor, îi miluiește pe toți, dar îi mântuiește pe dreptslăvitori pentru că au Botezul cel adevărat și învățătura cea adevărată. Dacă ne dorim mântuirea, trebuie să păzim poruncile dumnezeiești, care ne spun deslușit că trebuie să-L iubim pe Dumnezeu și pe om. Evanghelia însăși ne spune: De va zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele său îl urăște, mincinos este; că cel ce nu iubește pe fratele său pe care l-a văzut, pe Dumnezeu pe Care nu L-a văzut cum poate să-L iubească? (I Ioan 4, 20). Deci mântuirea noastră atârnă de purtarea pe care o vom avea față de ceilalți oameni.”

Cum trebuie să ne rugăm

„Rugăciunea”, spunea Bătrânul, „înseamnă părtășie nemijlocită cu Dumnezeu. Psalmistul zice: Vărsa-voi înaintea Lui rugăciunea mea, necazul meu înaintea Lui voi spune (Psalmul 141, 2). Înainte de rugăciune este trebuință de adunare în sine și de o așezare sufletească smerită, adică de o stare asemenea celei cu care mergem să cerem ajutorul, sprijinul, înțelegerea pentru problemele noastre cuiva mai presus decât noi. Prin rugăciune ne slobozim de gânduri pătimașe și de închipuiri. Închipuirea este înșelarea minții. Omul se întinează prin cele cinci simțiri trupești cunoscute și prin cele cinci simțiri sufletești, care după marele Fotie sunt: cugetarea, închipuirea, răpirea, uimirea și judecata. Prin rugăciune se curățește mai întâi mintea de gândurile rele și mai apoi inima de simțămintele viclene. De aceea când vrăjmașul cel înțelegător îl atacă pe om, întâi îi atacă mintea, dar inima lui rămâne netulburată. Astfel, mintea lesne se întinează și lesne se curățește, pe când inima greu se întinează și greu se curățește. Dobândirea curăției inimii și a rugăciunii curate este o lucrare foarte anevoioasă și este deopotrivă cu nepătimirea: Fericiți cei curați cu inima că aceia vor vedea pe Dumnezeu, a spus Dumnezeu-Omul Iisus (Matei 5, 8). Pentru aceasta doar cei curați sunt nepătimași și doar nepătimașii se învrednicesc de vederea lui Dumnezeu și a tainelor Lui.”

Sursa: Cuviosul Antim Aghioritul de la Sfânta Ana, Autor Haralambie M. Busias, Editura Iona, 2014. Textul apare pe Blogul Sfântul Munte Athos cu acordul D-lui Cătălin Grigore, directorul Editurii Iona, căruia îi mulțumim și pe această cale.

Se va prelua cu precizarea sursei Blogul Sfântul Munte Athos

Parintele Antim de la Schitul Sfanta Ana

Semne minunate cu Bătrânul Antim Aghioritul de la Schitul Sfânta Ana (1913 – 1996)

Semne minunate

Nu mai săpa și pleacă!

Bătrânul monah, Părintele Clement de la Coliba Nașterii Maicii Domnului, care se află chiar mai jos de Coliba Părintelui Antim, povestește: „În afara gardului de lemn al curții mele se află o stâncă uriașă. Într-o după amiază săpam lângă stâncă ca să găsesc pământ și să sădesc o tufă de trandafiri. Bătrânul Antim, care s-a întâmplat să treacă pe acolo, mi-a dat binețe și mi-a spus: «Nu mai aduna pământ și pleacă!» Am făcut ascultare și am plecat fără să știu de ce. A doua zi dimineață am văzut că se rupsese o bucată mare din stâncă și căzuse chiar în locul în care săpam ca să adun pământ. Atunci am înțeles de ce Bătrânul străvăzător mi-a spus să plec cât mai grabnic cu putință. El mai‑nainte-văzuse căderea acelei stânci și voia să mă păzească.”

Pune hârtiuța în buzunar!

Părintele Lazăr din Kavala, Orfanio, din Mitropolia de Elefteroupolis, și-a scris păcatele și gândurile pătimașe pe o bucată de hârtie și s-a dus să le mărturisească Bătrânului Antim. Acesta, când l-a văzut pe penitent că scoate hârtiuța, i-a zis: „Pune hârtiuța în buzunar, că nu e nevoie de ea!” Apoi el însuși a început să înșire păcatele care-l împovărau pe Părintele Lazăr, cercetându-i și tămăduindu-i fiecare dintre gândurile pătimașe pe care smeritul și evlaviosul levit le scrisese pe hârtie. N-a uitat nimic. Păcatele și gândurile păti­mașe ale Părintelui Lazăr, care fuseseră scrise pe hârtiuță, erau în același timp subliniate și în zapisul ceresc, pe care marele Părinte Antim putea să-l citească în chip tainic.

Bătrânul era bine-mirositor, precum moaștele Sfintei Ana

Părintele Maxim, nevoitorul de la Katunakia Sfântului Munte, și care studiase fizica, ne-a spus următoarele: „Pentru o vreme, înainte să devin monah, am avut multe ispite. Bătrânul Antim, care era duhovnicul meu și cunoștea măiestriile diavolului, m-a îndemnat să am răbdare, zicându‑mi: «Ai răbdare și Dumnezeu te va răsplăti și îți va da multe bunătăți!»

Ispita însă nu se împuțina, și Bătrânul repeta aceleași cuvinte de fiecare dată. Însă pentru că aceasta s-a petrecut de multe ori, m-am clătinat în credință și mi-a venit în minte gândul: dacă Bătrânul este omul lui Dumnezeu, îmi va descoperi ceva. De astă dată, cu adâncă durere m-am apropiat de Bătrân, care pentru întâia oară m-a primit cu o bucurie prisositoare și când am mers să-i sărut mâna, aceasta era bine-mirositoare precum moaștele Sfintei Ana care se păstrează în biserica Schitului. Am lăsat-o și am luat-o din nou, iar atunci mireasma s-a făcut și mai puternică. Bătrânul mi-a spus cu multă bucurie: «Copilul meu, ai încredere în Dumnezeu și ceea ce voiești se va petrece curând.» Într-adevăr, din acea clipă ispita s-a curmat.

Anii însă s-au scurs și Bătrânul, ca orice muritor, a plecat către patria cerească. Ucenicul lui, Părintele Heruvim, m-a rugat să scriu câteva cuvinte despre viața Bătrânului, ca să le citească la parastasul cel de patruzeci de zile. Însă aveam la dispoziție mai puțin de două zile și sufeream din pricină că eram constrâns de timp. Erau deja șase ceasuri ale după amiezii, dar mi-am adus aminte de Bătrân, m-am liniștit și am făcut ascultare. Am plecat spre Katunakia alergând. Voiam cu multă recunoștință să dau o mărturie frumoasă despre viața lui, dar vremea era scurtă. La opt seara m-am trezit să scriu. Până la nouă mâna mea nu s-a mișcat. Atunci l-am chemat pe Bătrân și i-am cerut ajutorul. În zece minute mintea mi s-a limpezit și am început să scriu. Într-o jumătate de ceas am umplut trei pagini, le-am citit din nou și mi-a plăcut. Apoi iarăși am zis: «Părinte, e bine ce am scris?» Atunci mi-a venit o bună-mireasmă asemenea celei pe care o simțisem mai-nainte când i-am sărutat mâna, mireasma moaștelor Sfintei Ana. «Bătrânul a încuviințat, mi‑am zis în sinea mea.»”

Tămăduiește un bolnav cu o portocală

Părintele Eftimie a fost starețul Colibei Sfântului Serafim, dar mai târziu a plecat la mănăstirea Esfigmenu. Părintele Serafim, care a fost stareț mai înainte de el, s-a îmbolnăvit odată foarte grav. Avea dureri insuportabile și se împuținase cu duhul. Părintele Antim l-a cercetat, i-a dat o portocală din portocalul Colibei sale și i-a spus s-o mănânce, că se va face bine. A făcut și rugăciune fierbinte pentru călugărul bolnav, care îndată s-a simțit mai bine. Din recunoștință față de Bătrân, Părintele Serafim i-a dat ceea ce avea mai de preț în Colibă: o bucată din Brâul sfânt al Născătoarei de Dumnezeu. Rugăciunea Părintelui Antim s-a auzit de Domnul nostru Care își pleacă urechea Sa (Psalmul 85, 1). Bătrânul era curat și Dumnezeu, Care nu-Și întoarce fața de către necurăția trupului, ci de către necurăția sufletului, a auzit rugăciunea sa izvorâtă din suflet curat, iar nu întinat de lăcomie și răpire.

Clopotele au bătut singure

Sfântul Sava din Kalimnos s-a nevoit la Schitul Sfânta Ana. În Coliba Părintelui Antim Intrarea Maicii Domnului în Biserică, Sfântul Sava a deprins de la Bătrânii săi meșteșugul zugrăvirii de icoane. Atunci când Sfântul s-a arătat după adormirea sa episcopului Isidor din Kalimnos și i-a poruncit să-i dezgroape sfintele moaște, Bătrânul Antim a ajuns pe insulă împreună cu încă patru Părinți. Nu știa însă unde se află Mănăstirea Tuturor Sfinților unde se nevoise Sfântul Sava. A fost purtat către ea de o mireasmă negrăită, care l-a atras ca un magnet către Sfântul cel plin de har. Când a ajuns la mănăstire după o călătorie obositoare și anevoioasă, clopotele au început să bată singure ca să-l întâmpine. Sfântul Sava se bucura că-l vede în mănăstirea sa pe Bătrânul Antim Aghioritul, urmașul său în istovitoarele nevoințe duhovnicești. Uimit de această întâm­plare minunată și plin de veselie și bucurie mare, Părintele Antim a făgăduit să zugrăvească o icoană a Sfântului în mărime naturală, făgăduință pe care a împlinit-o numaidecât.

Îndepărtați-o pe femeie din casă!

Un medic evlavios din Kavala i-a propus prietenului său, domnul E. M., reprezentantul unei mari companii farmaceutice din Tesalonic, să-l viziteze pe Bătrânul Antim și să se spovedească. Într-adevăr, acesta i-a urmat sfatul și l-a cercetat pe Bătrân la Schitul Sfânta Ana. Și-a pus în rânduială problemele duhovnicești și, înainte să plece, l-a auzit pe Bătrân spunându-i că tatăl său trebuie s-o îndepărteze pe femeia străină care-l slujea, ca să-și păstreze cinstea. E important de consemnat faptul că la spovedanie nu-i pomenise Bătrânului nimic despre tatăl său. Domnul E. M. a ascultat cuvintele prorocești ale Părintelui, și la întoarcerea sa în Tesalonic a îndepărat-o pe femeie din casă. Și-a dat seama că dacă aceasta ar mai fi rămas puțină vreme, ar fi vătămat cinstea și sufletul tatălui său.

Să aștepte până la 25 de ani!

Domnul Dimitrios Pațias, fiu duhovnicesc al Bătrânului din Kuvara Agriniei, ne-a povestit următoarea întâmplare: „Împreună cu doi prieteni l-am cercetat pe Părintele Antim din motive duhovnicești. Unul dintre ei ținea o scrisoare pe care i-o înmânase o tânără care cerea sfatul Bătrânului pentru viitorul ei. S-a apropiat cu scrisoarea, dar înainte să apuce să-i pomenească despre aceasta, l-a auzit pe Bătrân zicându-i cu dreaptă-socotință: «Să-i spui fetei să aștepte până la douăzeci și cinci de ani!» Prietenul meu a fost uluit și mișcat de darul străvederii și al discernământului Bătrânului. După o vreme ne-a înștiințat că acea fată s-a căsătorit la douăzeci și cinci de ani, așa cum prorocise Părintele Antim. Și mai mult, s-a învrednicit să devină și preoteasă.”

Minunatul Părinte Paisie Aghioritul i-a sărutat picioarele

Cândva, Bătrânul Antim se afla la Karyes și, făcând ascultare de ucenicul său, a hotărât să întrerupă liniștea cerescului nevoitor, Părintele Paisie. A coborât foarte încet către Chilia Panaguda și cu dor a sunat clopoțelul din curtea Părintelui Paisie. De îndată ce acesta s-a aflat față în față cu Bătrânul, nu numai că i-a făcut metanie, dar a și îngenunchiat și i-a sărutat picioarele, așa cum făcea fiecărui preot care se apropia. Un sfânt îmbrățișa picioarele sfințite ale celuilalt sfânt. În fața smeritei Chilii Panaguda s-au petrecut momente unice ale biruinței smereniei care ne înalță. Mai târziu, amândoi bărbații purtători de Dumnezeu, așezați pe băncuțele sărăcăcioase din Colibă, s-au sfătuit în diferite probleme duhovnicești. Înainte să plece, Părintele Antim l-a binecuvântat ca preot pe Părintele Paisie îngenuncheat şi și-au urat unul altuia: „Să ne vedem în Rai!”

Vei deveni călugăr!

Monahul Arsenie Grigoriatis ne-a povestit următoarea întâmplare: „Înainte să iau hotărârea de a deveni călugăr, m-am dus la Părintele Antim să mă spovedesc. Când mi-a citit rugăciunea de iertare, mi-a spus că mă voi călugări, în ce mănăstire voi merge și cine îmi va fi duhovnic. Atunci m-am uimit, pentru că în acea vreme n-aveam niciun gând de afierosire. Ceea ce m-a mișcat, odată cu prorocia lui, a fost că în răstimpul spovedaniei Bătrânul era bine-mirositor ca o grădină de primăvară. Harul lui Dumnezeu l-a umbrit și mi l-a înfățișat așa cum era, adică bună-mireasmă a lui Hristos (II Corinteni 2, 15).”

Bătrânul Antim ne citește pe toți

Privegherile în biserica Schitului Sfintei Ana au fost și sunt totdeauna pline de pocăință. Odată, la una din ele, dulcii cântăreți uneau pământul cu cerul. Părintele Antim, stând în picioare în strana sa, se bucura de atmosfera umilincioasă și era mutat cu mintea către dumnezeieștile sălașuri, unde glasul curat al celor ce prăznuiesc Îl proslăvesc neîncetat pe Domnul slavei. Față în față cu el stătea ieromonahul Filip din obștea tomeilor, care psalmodia cu glasul lui ce picura miere. După ce a încheiat o psalmodie în ritm lin, stihiraric, a strigat în auzul tuturor: „Bătrânul Antim ne citește pe toți!”. Se referea, firește, la darul străvederii Bătrânului care, în ciuda vârstei, stătea nemișcat ca o statuie în strană, pregătindu-se să-L primească pe Cel ce ridică păcatul lumii, pe Unul fără de păcat.

Din chilia Bătrânului se auzeau psalmodii cerești

Monahul Gavriil, care fusese mai-nainte uce­nicul Bătrânului și devenise călugăr la Mănăstirea Esfigmenu, auzea de multe ori o psalmodie cerească venind dinspre chilia Bătrânului. Aceasta l-a mișcat în chip deosebit, pentru că știa bine că Părintele Antim n-a avut niciodată radio. Însă sfinții și îngerii pe care îi iubea mai cu seamă dădeau acest tainic „concert”, la care participa și smeritul nevoitor cu rugăciunea neîncetată a inimii.

Ieromonahul a luat pături ca să stingă focul

Părintele Varlaam, ieromonahul de la Coliba Sfântului Gheorghe din Noul Schit, vedea semne minunate când liturghisea Părintele Antim. Odată, în vremea prefacerii Cinstitelor Daruri, l-a văzut pe Bătrân învelit în flăcări și, fără să-și dea seama, a alergat și a luat prosoape și pături, ca să-l înfășoare să nu ardă. Dar când i s-au deschis ochii (Luca 24, 31) a dat înapoi și s-a însemnat cu semnul crucii.

O întâmplare asemănătoare povestește și doamna Gheorgheopoulos din Argos. L-a văzut pe Părintele Antim liturghisind și scăldat într-o lumină dumnezeiască din lumina cea nefăcută, de care se pot bucura doar cei curați cu inima.

Bătrânul nu stătea pe pământ

Îngerii cei netrupești, slobozi de povara trupului nostru pământesc, au putința de a sta în văzduh. Oamenii sunt lipsiți de această putință. Părintele Antim însă, ca unul deopotrivă cu îngerii, părea multora că stă în văzduh, iar nu pe pământ. Astfel l-a văzut și domnul Emmanuil Kokkinos, proprietarul unei taverne și al unui hotel din Uranopolis, în fața porții Colibei sale. O priveliște asemănătoare a văzut și domnul Eraclie Gheorghiadis din Tesalonic în biserica Sfintei Ana. Mai mult, nu doar că l-a văzut stând în văzduh, ci și strălucind de lumină, scânteind și luminând ca aurul în soare. Bătrânul era aurul prețios al vârtuții și strălucea pe oricine se afla în negura apostaziei de la voia lui Dumnezeu.

Vindecarea cu verbină

cuviosul_antim_aghioritul_de_la_sfanta_anaFochistul Toulikas Vasilios din Tesalonic l-a vizitat pe Părintele Antim împreună cu un prieten de-ai săi. În convorbirea pe care au avut-o sub verzișul din curtea Colibei, Bătrânul le-a descoperit multe dintre problemele care-i nelinișteau. Aceștia s-au pierdut cu firea la auzul înșiruirii problemelor lor, dar prinzând curaj, i-au mărturisit că unul suferă de inimă, iar celălalt de stomac. Bătrânul cunoștea un leac pentru toate bolile, și anume rugăciunea. Deci s-a rugat pentru ei și rugăciunea i-a fost ascultată. După aceea a tăiat dintr-un ghiveci pe care-l avea în fața lui o rămurică de verbină de lămâie și le-a dat-o. „Luați-o”, le-a zis, „și vă veți face bine.” Cei doi prieteni s-au uimit. „O rămurică de plantă pentru toate bolile?” se gândeau. N-au luat atunci seama la îndrăzneala Bătrânului rugător. Când, după o scurtă vreme, au văzut influența tămăduitoare a verbinei asupra bolilor lor, au înțeles puterea rugăciunii Bătrânului către Doftorul sufletelor și al trupurilor, Izbăvitorul și Dumnezeul nostru.

Sursa: Cuviosul Antim Aghioritul de la Sfânta Ana, Autor Haralambie M. Busias, Editura Iona, 2014. Textul apare pe Blogul Sfântul Munte Athos cu acordul D-lui Cătălin Grigore, directorul Editurii Iona, căruia îi mulțumim și pe această cale.

Se va prelua cu precizarea sursei Blogul Sfântul Munte Athos

Despre gândurile păcătoase, interviu cu Gheronda Efrem, egumenul Sfintei Mari Mănăstiri a Vatopedului

gheronda-efrem

Sunt gândurile păcătoase un fragment din ființa noastră? Cum se nasc și cum pot fi alungate? Cum trebuie să trateze omul aceste produse ale răului și cum poate să le învingă?

Cunoscuta revistă rusească «Slavianka» a publicat un interviu cu arhimandritul Efrem, egumenul Sfintei Mari Mănăstiri a Vatopedului, pe tema «Gândurile păcătoase». Gheronda Efrem, care este cunoscut tuturor datorită profunzimii cuvântului său duhovnicesc și clarității cu care descrie cele mai subtile sensuri spirituale, încearcă să ne ofere o imagine cât mai limpede a ceea ce numim gânduri păcătoase, subliniind faptul că uneori anumite gânduri ne întăresc duhovnicește.

Adevărul e că mulți dintre noi nu cunoaștem proveniența gândurilor, nici cât de mult ne pot vătăma din punct de vedere spiritual. Ce sunt gândurile, de unde apar ele în viața noastră de zi cu zi, cum le putem discerne și cum trebuie să le tratăm, toate acestea reprezintă câteva din subiectele pe care le tratează gheronda Efrem în cadrul interviului său.

În cele ce urmează, vă prezentăm un fragment din acest interviu, așa cum a fost publicat el în revista «Slavianka»:

Reporterul (R.): Ce sunt gândurile păcătoase și care este ipostasul lor spiritual?

Gheronda Efrem (G.E.): Gândurile păcătoase sunt cugetări care se împotrivesc voii lui Dumnezeu și acționează în spațiul gândirii omului, fie din voia sa, fie fără voia sa. Mintea omului se află într-o continuă mișcare. Fie produce singură diverse gânduri, fie alți factori externi o bombardează cu o sumedenie de gânduri, care se perindă pe ecranul nostru intelectual.

R.: De unde provin aceste gânduri?

G.E.: Unele izvorăsc din inima împătimită a omului, iar altele sunt provocate de către diavol. Însuși Hristos ne învață că «din inimă ies gândurile rele, ucideri, adultere, desfrânări, furtișaguri, mărturii mincinoase, hule» (Mat. 15, 19). Patimile omului produc și se hrănesc cu gânduri păcătoase. Din cauza urii nemăsurate pentru om, demonii încearcă cu orice chip să-l împiedice pe acesta să pășească pe drumul mântuirii. Lucrarea lor constă în însămânțarea gândurilor păcătoase, rele, rușinoase, viclene și hulitoare în mintea omului.

Desigur, există și gânduri bune, dumnezeiești, care provin de la Însuși Dumnezeu sau de la sfinți, gânduri care îl îndeamnă pe omul păcătos la pocăință, îl mângâie în încercări și îl luminează spre «descoperirea adâncului Dumnezeirii» (I Cor. 2, 10). Propășirea spirituală a omului depinde de calitatea gândurilor sale. Așadar, trebuie să cultivăm gândurile curate, sfinte, dumnezeiești. Să transformăm mintea noastră într-o fabrică de gânduri bune, așa cum ne îndeamnă Gheronda Paisie.

R.: Cum putem discerne gândurile bune de cele păcătoase?

G.E.: Numai prin trezvie putem să ne păstrăm mintea curată, să veghem la poarta sufletului nostru și să discernem gândurile care ne vin. Trezvia este înfrânarea, atenția pe care eu o impun minții mele. Poate fi dobândită prin invocarea preacinstitului și preadulcelui nume al lui Iisus Hristos. Rugăciunea «Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă» – cea mai puternică armă împotriva patimilor și demonilor – este cea care ajută mintea să controleze și să discearnă gândurile.

Gândurile sunt asemenea avioanelor care zboară în văzduh. Nu depinde de noi faptul că aceste avioane zboară continuu în văzduh. Suntem însă datori să nu le lăsăm să aterizeze pe pista sufletului nostru, să nu le îngăduim să pătrundă înlăuntrul nostru.

R.: Care este diferența dintre poftă și gânduri?

G.E.: Pofta, dispoziția pe care o avem spre anumite lucruri sau stări, este o mișcare a inimii, pe când gândul se învârte în spațiul intelectului. Mai întâi poftim ceva în inima noastră, iar apoi această poftă se exprimă prin intermediul gândului… Așadar mai întâi apare pofta, care este rădăcina păcatului, iar apoi gândul. Tăindu-ne poftele păcătoase, nu facem altceva decât să ne eliberăm de sub stăpânirea gândurilor rele.

De aceea Domnul Hristos, atunci când avertizează că «oricine se uită cu poftă la o femeie a și comis adulter cu ea în inima lui» (Mat. 5, 28), urmărește tăierea poftei din rădăcină. Sfântul Grigorie Palama spune că mintea credinciosului care se roagă se curăță ușor de gânduri, însă inima omului, care este forța care produce gândurile, nu se poate curăți dacă nu se curățesc și celelalte forțe ale sufletului, adică pofta și mânia.

R.: Trebuie să ne spovedim toate gândurile?

G.E.: Gândurile care intră zilnic în mintea noastră sunt de ordinul miilor. Cele mai multe dintre acestea sunt gânduri deșarte, necurate, păcătoase. Cel viclean știe foarte bine cum să-și facă treaba, împrăștiind tot felul de gânduri. Responsabilitatea noastră pentru acestea începe din momentul în care ne dăm consimțământul față de ele, adică atunci când le punem în aplicare. Fiecare om se va confrunta cu gândurile sale în funcție de starea duhovnicească în care se află. Mai exact, cei care au ajuns pe o înaltă treaptă duhovnicească, dobândind cunoașterea perfectă a propriilor lor gânduri, nu vor fi vătămați de contactul cu acestea. Pentru un novice în cele duhovnicești, însă, consimțământul față de un gând păcătos poate deveni extrem de vătămător.

Cel care se nevoiește din punct de vedere spiritual va căuta să-și spovedească gândurile care nu-i dau pace, cele pe care singur nu le poate îndepărta din mintea sa. Nu putem să ne spovedim absolut toate gândurile, fiindcă acest lucru denotă că suntem bolnavi psihologic. Mulți merg la spovedanie cu un caiet în care și-au notat mii de gânduri care le trec zilnic prin minte. Acest lucru nu este corect, fiindcă, pe de o parte, îl obosesc pe duhovnic, iar, pe de altă parte, nu le este de folos nici penitenților. Așadar o astfel de practică nu reprezintă rodul trezviei și propășirii spirituale, ci, mai degrabă, denotă o stare bolnăvicioasă.

R.: Putem să ne împărtășim dacă, exact în momentul în care ne apropiem de Sfântul Potir, ne-a dat târcoale un gând păcătos?

G.E.: Desigur că putem. Ce spune Sfântul Ioan Damaschin în rugăciunea de dinainte de Sfânta Împărtășanie? «Înaintea ușilor casei Tale stau și de gândurile cele rele nu mă depărtez». Sfinții Părinți ne avertizează că războiul gândurilor este foarte greu. În cazul de mai sus, trebuie să tratăm gândul respectiv cu un dispreț imediat, fiindcă este provocat intenționat de către vrăjmaș, cu scopul de a ne împiedica să ne împărtășim. Nu ne vom împărtăși numai dacă ne-a atacat vreun gând care are legătură cu un păcat de moarte, pe care nu l-am spovedit, deși cred că astfel de gânduri nu ne vor lupta abia în acel moment, ci ne vor mustra conștiința cu mult înainte de aceasta.

R.: Există gânduri deosebit de vătămătoare care ne pot provoca moartea spirituală?

G.E.: Da, gândul deznădejdii și al disperării. Sfinții Părinți spun că aceste gânduri sunt atât de vătămătoare, de parcă îi taie capul celui care se nevoiește, astfel încât nu mai poate face nimic, nici să se împotrivească, nici să se lupte cu ele. Credinciosul nu trebuie să uite niciodată că Dumnezeu îl iubește oricât de păcătos ar fi. De asemenea, nu trebuie să-și piardă niciodată speranța, ci să aibă mereu în minte faptul că se poate pocăi în orice clipă și de orice păcat.

Hristos nu a venit să judece lumea, ci să o mântuiască. Să nu uităm că l-a mântuit până și pe tâlharul care era răstignit dimpreună cu El pe cruce, tocmai pentru că s-a pocăit în ultima clipă a vieții lui.

R.: În cadrul căsniciei, bărbatul și femeia trebuie să-și spovedească gândurile unul altuia?

G.E.: Cred că nu. Mai bine să-și mărturisească gândurile în fața unui duhovnic comun. Trebuie să știți că diavolul, din momentul în care doi tineri se unesc în taina Cununiei, caută cu orice preț să-i despartă. Așadar există un război nevăzut, pe care, din păcate, cele mai multe cupluri nu-l conștientizează. La început, toate sunt bune și frumoase în căsnicie, există iubire din belșug, însă, mai apoi, încep să apară neînțelegeri, certuri, care, în timp, duc la slăbirea iubirii. La un moment dat, cei doi ajung în punctul de a-și spune unul altuia: «nu-mi mai placi» sau, mai grav, «nu te mai iubesc». Toate acestea țin de acest război nevăzut.

Oare ce s-a întâmplat după zece ani de căsnicie de nu se mai iubesc? De aceea, atunci când încep să apară diverse probleme, este indicat ca cei doi soți să-și spovedească gândurile unui duhovnic comun, care, luminat fiind de Duhul Sfânt, îi va îndruma pe calea cea dreaptă. Cu rugăciunile și dezlegările sale, acesta va reuși să îndepărteze de la ei forța celui viclean care încearcă să-i despartă. Nu zic că cei doi soți nu trebuie să discute între ei, ferească Dumnezeu. Desigur că trebuie să vorbească între ei, tocmai pentru a păstra unitatea și iubirea care-i leagă. Însă să nu-și spovedească unul altuia gândurile păcătoase pe care i le provoacă diavolul.

R.: Cum să ne luptăm cu gândurile?

G.E.: Să folosim cele două arme duhovnicești: trezvia și rugăciunea «Doamne, Iisuse Hristoase, miluiește-mă». Sfântul Ioan Sinaitul ne îndeamnă în Scara sa «să-i biciuim pe vrăjmași cu numele lui Iisus». Vrăjmașii sunt patimile noastre, gândurile păcătoase, demonii. Nu există o armă mai eficientă în lupta cu gândurile decât Rugăciunea lui Iisus rostită cu inimă zdrobită și îndurerată.

Dacă vedem că gândurile rele insistă și nu ne lasă în pace, în ciuda rugăciunii și efortului nostru de a le alunga, atunci trebuie neapărat să le spovedim. Spovedania este, dacă vreți, și un mod de a ne smeri și știm că «Dumnezeu celor smeriți le dă har» (Iacov 4, 6). Rușinea – pe care eventual o vom simți în fața duhovnicului în momentul în care ne vom spovedi gândurile păcătoase – ne va îndreptăți în fața lui Dumnezeu. Iar Domnul ne va elibera de sub stăpânirea patimilor provocate de gândurile păcătoase.

De asemenea, este foarte bine să cultivăm gânduri bune și să disprețuim gândurile rele. Desigur, acest lucru necesită multă nevoință și osârdie. Disprețul pe care îl vom arăta față de gândurile păcătoase cultivate de diavol îl va face pe acesta din urmă să crape de ciudă, să se îndepărteze de la noi, fiindcă este arogant și îi place să fie în centrul atenției; nu suportă să fie disprețuit.

Deci bine ar fi să cultivăm numai gândurile bune, fiindcă acesta este modul cel mai «nesângeros», așa cum spune și sfântul Porfirie Kavsokalivitul. Să cerem permanent pacea și iubirea lui Hristos, încercând să alungăm din sufletele noastre tot ce e rău – adică patimile și gândurile păcătoase. Să ne îndreptăm toată atenția și întreaga noastră ființă spre Hristos, implorând mila Sa cea bogată. Și astfel, încet – încet, fără să ne dăm seama, vom păși pe drumul sfințeniei, ne vom dezbrăca de omul vechi, eliberându-ne de poftele și gândurile cele rele, și ne vom îmbrăca în omul cel nou, «făcut după chipul lui Dumnezeu» (Efes. 4, 24).

Sursa online și foto: pemptousia.ro

efraim_vatopedi

Scurtă notă biografică

Părintele Efrem provine dintr-o familie cipriotă săracă, dar evlavioasă. S-a născut în 1956 în localitatea Peristeronopighí din Cipru. A rămas orfan de copil, atunci când tatăl său a fost omorât de turci, în faţa întregii familii, în timpul invaziei din 1974. După încheierea studiilor liceale, în 1974 a intrat la Facultatea de Teologie a Universităţii din Atena. A absolvit în 1978 şi s-a întors în Cipru, unde, în 1979, a fost numit profesor la Şcoala Bisericească „Apostolul Varnava” din Nicosia. În 1981 a hotărât să devină monah la Sfântul Munte, intrând în obştea lui Gheronda Iosif. A fost hirotonit diacon în 1983 şi preot în 1984. După ce a fost ales egumen la Vatopedi, Părintele Efrem a preluat administrarea mănăstirii şi îndrumarea duhovnicească a monahilor acesteia.

În timp foarte scurt, Gheronda Efrem a reuşit să reaşeze din punct de vedere liturgic și tipiconal mănăstirea, să o restaureze în cea mai mare parte, să îi conserve vechile odoare şi să se îngrijească de întreaga ei zestre materială. Mănăstirea, care astăzi numără peste 110 monahi, a ajuns să fie cel mai mare așezământ de călugări din Grecia.

Gheronda Iosif cu staretul Efrem

Cap. XXXVIII: Despre virtutea îndumnezeitoare a rugăciunii, care cuprinde toate celelalte virtuţi [Patericul athonit, Ioannikios Kotsonis]

Când Sfântul Acachie Kafsokalivitul stătea la rugăciune în picioare, părea un stâlp drept, neclintit; iar când stătea jos, era neştiutor de trupul său, căci era într-o stare de înălţare a fiinţei sale plin de har şi lumină dumnezeiască, necreată.

chrismon

Mult evlaviosul ieromonah Mina din Mavrovunio trăia în Chilia Schimbării la Faţă din Schitul Sfânta Ana. În timpul zilei şi al nopţii, el făcea de la 1000 până la 3000 de metanii şi de la 50 până la 100 de şiraguri* de metanii. Datorită faptului că se ruga mult, el nu avea timp să vorbească cu nimeni. Nu numai că se împărtăşea cu Dumnezeu, prin rugăciune, dar astfel el se apăra de a cădea în judecată, prin prea multă vorbă.
(*Un şirag de metanii are 100 de bobiţe. Deci el rostea de 5.000–10.000 de ori rugăciunea lui Iisus.)

chrismon

În Chilia «Intrării în Biserică Maicii Domnului» a aceluiaşi schit, trăia un călugăr numit Procopie. Într-o zi, când se simţea trist şi deznădăjduit, a apărut în faţa lui un bătrân cu barbă albă şi l-a întrebat:
– Ce se întâmplă? De ce eşti trist?
– Ce se întâmplă? Aş vrea să învăţ muzică şi nimeni nu vrea să mă înveţe, pentru că nu pot cânta armonios, a răspuns el.
– Te voi învăţa eu. Cu mine vei fi cel mai bun cântăreţ. Dar aş dori să-mi faci întâi o favoare, a spus străinul.
– Ce? Orice doreşti! a răspuns Procopie.
– În loc de plată aş dori să arunci şiragul de metanii pe care-l ai în mână şi să încetezi a te ruga.
Atunci Procopie şi-a dat seama că străinul era diavolul şi a devenit foarte, foarte mânios şi a spus:
– Înapoia mea, satano!
Şi satana a dispărut imediat.

chrismon

În 1942, la vârsta de 93 de ani, bătrânul Artemie a murit. Era curat la inimă, cuvânt şi comportament. Ca şi în scrierile sale, la fel a fost şi în viaţa de zi cu zi. El a fost călugăr în Mănăstirea Grigoriu. Nu judeca şi nu clevetea pe nimeni şi purta cele mai ieftine haine. Acest binecuvântat părinte îşi folosea rareori patul său. De obicei stătea pe un scăunel, îmbrăcat, pregătit şi aşteptând să-i cheme pe toţi la biserică pentru rugăciune. Adesea mergea la Paraclisul Sfintei Anastasia să se roage în genunchi. Când se deschidea biserica, el era primul care intra. Se închina cu multă evlavie la Sfintele Icoane. Picturile de pe pereţi, pe care nu le putea ajunge cu buzele, el le atingea cu mâinile lui. Niciodată nu se aşeza în strană. În timpul slujbelor, Privegherilor şi Liturghiilor stătea drept, ca un stâlp neclintit.
Un monah din Creta, care trăia în Chilia Sfintei Cruci, situată între Kerasia şi Kafsokalivia, şi-a pierdut vederea. Când s-a întâmplat aceasta, el a început să-şi dedice tot timpul rugăciunii. De vreme ce era orb, nu făcea nimic altceva decât să se roage neîncetat, cu voce tare, cu Rugăciunea lui Iisus, stând în picioare, cerând lui Dumnezeu să-i lumineze inima.
Într-o zi, doi jurnalişti ce erau în pelerinaj şi treceau pe lângă chilia* monahului orb, l-au auzit rugându-se. Au stat afară aşteptând, nedorind să întrerupă «slujba bisericii». Ei au crezut că la fel se face în tot Muntele Athos şi au scris: «Necontenite sunt rugăciunile de pe Muntele Athos…».
*(Chilie (Κελλίον) este numită o casă sihăstrească, ce aparţine şi depinde de o mare mănăstire.)

chrismon

Un ascet obişnuia să-şi trimită ucenicul la Karyes să vândă lucrul mâinilor sale. Acolo, în Protaton, călugărul a auzit cântece frumoase. Într-o zi, el i-a spus părintelui său:
– Părinte, m-am tot gândit. Ar trebui să vezi cum Îl laudă acolo pe Dumnezeu prin cântece, coruri şi alte multe lucruri. Aici, singurul lucru pe care-l facem e să ne rugăm «Doamne, miluieşte» cu şiragul de metanii.
A doua zi, părintele i-a spus:
– Hai să mergem, fiule, să vedem ce fac părinţii aceia acolo, ca să învăţăm şi noi tipicul lor.
Când au intrat în biserică, el s-a aplecat şi i-a şoptit la ureche:
– Într-adevăr, fiule, aici îl laudă pe Dumnezeu.
Şi încă n-a terminat de spus acestea, când un puternic cutremur a zguduit tot. Imediat, cântăreţii au pus jos cărţile şi au încetat cu «terirem-urile»*, începând să se roage cu şiragurile de metanii: «Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi păcătoşii».
– Părinte, hai să mergem, hai să continuăm munca noastră în liniştea chiliei noastre. Orice facem noi e mai presus de muzică.
Ei şi-au dat seama că cel mai bun mod de a se ruga este cu şiragul de metanii.
(*Sunt silabe încântătoare şi fără un înţeles în sine cântate uneori pentru a umple un spaţiu melodic pentru care nu mai există cuvinte.)

chrismon

Asceţii Agatanghel şi Anania erau pustnici în Sfântul Munte, unde duceau o viaţă îngerească. Ei iubeau smerenia şi dispreţuiau mândria. De asemenea, erau puţin «nebuni pentru Hristos», dorind ca virtutea lor să fie ascunsă, rugăciunea lui Iisus fiind bine înrădăcinată în inimile lor.
– Călugăraşul meu, Hristos este aici. Ţi-a spus sau te-a asigurat când va veni din nou? spuneau ei călugărilor începători. Trebuie să-ţi faci canonul tău, dar să cugeţi că nu-l faci.

chrismon

Un pustnic mai în vârstă spunea:
– Mulţi au rugăciunea minţii, dar ei nu ştiu.

chrismon

Binecunoscutul părinte Sava nu-şi folosea patul ca să doarmă pe el. El avea în chilia sa două funii legate de tavan. Îşi sprijinea mâinile în ele şi astfel se ruga, stând drept toată noaptea.

chrismon

Un monah mai în vârstă spunea:
– Baza tuturor este ca să spui rugăciunea «Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul».
De asemenea, el spunea că şi «Doamne, miluieşte» poate cutremura cerul şi pământul.
Adesea, îi auzim pe părinţii din Sfântul Munte spunând: «Noi am devenit călugări pentru un singur motiv: ca să ne rugăm».

chrismon

Pustnicul Hrisostom ne spunea:
– În Kafsokalivia era un monah foarte bătrân numit Anatolie. El avea o voce îngerească. Se spune că, de câte ori cânta «Cuvine-se cu adevărat», îşi ridica mâinile şi cânta cu atâta bucurie în inimă, încât şi candelele erau puse în mişcare. Odată, când mă coboram de la Sfânta Ana, l-am auzit cântând şi m-am gândit: «Ce voce! Cântă oare îngerii?».

chrismon

Un monah nevoitor spunea că:
– Întâi satana doreşte să ne oprească de la rugăciune. De îndată ce cineva începe să se roage, vrăjmaşul încearcă să împrăştie mintea cu gânduri şi tot felul de iluzii. Dacă această metodă nu dă rezultate, va apărea el însuşi, numai ca să ne tulbure şi să ne forţeze să ne întrerupem rugăciunea. Odată, când stăteam în genunchi la rugăciune, o lumină puternică a venit din spatele meu. Mi-am dat seama că era de la diavol. Nu i-am dat atenţie şi mi-am continuat rugăciunea, fără să fiu tulburat. Apoi, doi demoni mici au apărut lângă mine şi au început să danseze şi să se joace, încercând să mă facă să râd.

chrismon

Alături de marea sa asceză şi umilinţă adâncă, ascetul Tihon avea de asemenea darul rugăciunii neîncetate, chiar şi în timpul somnului.
– Când te rogi, spunea el, rugăciunea trebuie să devină una cu inima, aşa ca atunci când lipeşti două obiecte cu clei.
El mai spunea:
– Înainte să începi un proiect, trebuie să te rogi lui Dumnezeu: Luminează-mă şi dă-mi putere. Când ai împlinit acel plan, să spui: Slavă lui Dumnezeu!

chrismon

Un părinte spunea:
– Adevărata cunoaştere a rugăciunii inimii începe la om mai întâi prin adevărata înţelegere a neputinţelor şi a slăbiciunilor proprii. Dumnezeu nu lasă la greu pe nimeni. Cel ce are rugăciunea minţii cere să fie vindecat, vrea să înţeleagă, caută îndrumare. Cel ce e curat cu inima vrea un îndrumător duhovnicesc, are frica de Dumnezeu în el şi se smereşte pe sine. Această frică îl ocroteşte de înşelări. În acest punct începe cateheza. Este ajutat, forţându-se pe el însuşi, şi lucrările lui bune sporesc. Acea persoană ajunge în cele din urmă la vederea lui Dumnezeu şi înţelege sensul Judecăţii de apoi, a iadului şi a împărăţiei cereşti. Cine merge în adevăr nu va cădea în capcane. Acela va înţelege tot. Cel ce merge pe o cale greşită e ca şi cum ar păşi pe aer.

chrismon

Binecunoscutul egumen de la Karakalu, ieromonahul Kodrat, avea starea de rugăciune mereu cu el. Zi şi noapte, muncind sau vorbind, rugăciunea sa interioară nu înceta niciodată.

chrismon

În mănăstirea bulgară Zografu era un duhovnic, părintele Ioan, care era un om al rugăciunii, pocăinţei şi discernământului. În timpul mesei, chiar când mânca, nu înceta să spună rugăciunea lui Iisus cu mintea.

chrismon

Bătrânul pustnic Hrisostom ne spunea:
– Timp de 40 de ani, în pustie, am făcut toate slujbele cu şiragul de metanii. În timpul Postului Mare încercam să ne concentrăm minţile asupra Celui Răstignit. Dar foarte repede pierdeam atenţia rugăciunii. Trebuie perseverat.

chrismon

Respectatul părinte Gherasim Imnograful ne-a povestit cum în 1935 i-a dat 200 drahme săracului ascet Filaret.
„Era un timp de mare nevoie şi am văzut că este foarte disperat. I-am spus:
– Nu-ţi face griji. Ia aceşti bani. Nu e nevoie să mi-i dai înapoi. Pentru aceasta, roagă-te mult iubitului Dumnezeu să aibă milă de mine.
Ascetul Filaret a primit banii şi, după ce i-a mulţumit fratelui său pentru bunătate, a pornit spre Sfânta Ana. Pe cale, ca de obicei, el spunea rugăciunea «Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă». Cum mergea, a văzut în faţa lui patru hârtii împrăştiate, una lângă alta, în rând, şi a fost impresionat, deoarece arătau diferit de celelalte. Le-a ridicat şi cu simplitatea binecunoscută s-a întors la părintele Gherasim.
– Părinte, ce sunt hârtiile acestea? Le-am găsit în apropiere, în timp ce mergeam spre Sfânta Ana.
M-am minunat de providenţa dumnezeiască şi de puterea rugăciunii.
– Părinte Filaret, i-am spus eu, sunt patru bancnote de 50 de drahme. Dumnezeu ţi le-a trimis. Dar spune-mi, ce ziceai şi la ce te gândeai pe drum spre schit?
– Ce altceva, părinte, decât rugăciunea lui Iisus. Câteodată, totuşi, gândul îmi era la datoria de 200 de drahme şi mă gândeam cum voi putea vreodată să-mi plătesc datoria! Unde aş putea găsi banii? Aşa că primeşte-i, te rog, ca să fiu eliberat de datorie şi de acest gând!“.

chrismon

Alt ascet spunea:
– L-am întâlnit pe bătrânul meu, care a plecat din această lume în timpul rugăciunii, care ajunge la cer ca un stâlp de foc. Înţelegi ce adâncime a tainei e sub toate acestea?
Şi altul spunea:
– Monahul seamănă cu Moise, care a cerut să-I vadă slava lui Dumnezeu (Ieşire 33). Şi Dumnezeu i-a răspuns că nimeni nu poate să-L vadă.
Se referea, desigur, că nimeni nu poate să-L vadă pe Dumnezeu în esenţa Sa. El spunea că trebuie să rămânem neclintiţi în credinţa noastră şi să stăm în chilie ca profetul în peştera de stâncă. Trebuie să rămânem în întuneric, îndurând cu răbdare ostenelile, plictiseala, supărarea, lipsa harului în timpul rugăciunii – tot ceea ce îngăduie Dumnezeu. Şi uneori, Dumnezeu cu mâna Sa îl va binecuvânta pe monah şi-l va lumina cu prezenţa Sa, cu a infinitelor energii ale Sfântului Duh.
Acelaşi părinte mai spunea:
– Cum îndrăznim să cerem să-L vedem pe Dumnezeu? Mai potrivit este să ne înfăţişăm goi înaintea Sa, lepădând orice grijă şi toată iubirea pentru lume, pentru noi şi pentru gândurile noastre, chiar şi în nevoinţele noastre, să-I cerem să îndrepte asupra noastră numai o privire. Privirea Sa ar fi ca şi cum L-am vedea pe Dumnezeu.
Şi iarăşi spunea părintele:
– Un monah nu numai că studiază dogmele, ci şi trăieşte după ele. Când citeşte Sfânta Scriptură, ori scrierile patristice, el nu o face ca să câştige cunoştinţe, ci ca să înveţe un limbaj ce nu poate fi exprimat prin cuvinte, şi cu ajutorul căruia vorbeşte cu Dumnezeu, prin rugăciune.

chrismon

Un călugăr mai în vârstă, truditor al rugăciunii minţii, spunea:
– N-ar trebui să pierdem nici o ocazie dată nouă de a spune rugăciunea lui Iisus. Nu trebuie să lăsăm mintea să hoinărească asupra lucrurilor zadarnice. Prin rostirea rugăciunii lui Iisus mintea găseşte odihnă şi bucurie. E ca şi cu copiii mici care aleargă toată ziua, strigând, jucându-se şi lovindu-se unul de altul. Dar ceea ce îi odihneşte şi le dă o mare bucurie e noaptea, când se află în braţele mamelor. La fel şi mintea, în loc să se împrăştie, trebuie să se dedice rugăciunii minţii.

chrismon

Un părinte spunea:
– O, binecuvântate suflete, ascultă acestea! Nimic din ceea ce putem spune despre rugăciune nu-i destul. Fiindcă rugăciunea nu se termină niciodată. E ca dialogul cu Dumnezeu. Nu pot spune ce simte o persoană când se roagă. Un lucru trebuie făcut cunoscut, acela că sufletul celui credincios are nevoie să se roage continuu. Când se termină doxologia, începe implorarea. Când se termină implorarea, încep rugăminţile. Şi aşa începe mereu una dintre acestea, iarăşi şi iarăşi. Când te rogi, adu-ţi aminte de fratele tău care se îndoieşte şi roagă-te zilnic ca Dumnezeu să-l lumineze şi ca să fie binecuvântat să afle calea spre mântuire.

chrismon

Părintele duhovnic Mina din Mavrovunio, ce se nevoia în Schitul Sfânta Ana, mergea în fiecare zi în paraclisul Chiliei lor şi citea, rugându-se, toate canoanele ce sunt cuprinse în Ceaslov: de la Paraclis până la icoasele Cinstitei Cruci, şi Plângerile, până la ceasul al şaselea bizantin, adică până la ora 12 (la miezul nopţii), după ora obişnuită. Niciodată nu părea obosit. Sufletul lui se asemăna «cu un pom răsădit lângă izvoarele apelor» (Psalmul 1, 3).

chrismon

Marele părinte Calinic Isihastul spunea:
– Să fii veghetor e un dar de la Dumnezeu! Aşa cum Atotţiitorul Dumnezeu l-a creat întâi pe om, şi apoi a suflat în el suflare de viaţă, la fel călugărul trebuie să se curăţească întâi prin practicarea virtuţilor. Apoi va fi capabil să primească darul rugăciunii minţii şi paza. Apoi se va muta de la practicarea virtuţilor la vederea lui Dumnezeu.

chrismon

Părintele P. ne spunea:
– Odată i-am cerut lui Dumnezeu ceva ce credeam că-mi va fi de folos în viaţa mea duhovnicească. Am insistat trei ani. După ce au trecut aceşti trei ani şi încă şapte luni, mi-am dat seama că starea mea duhovnicească a avut de suferit din cauza lucrului pe care-l cerusem insistent de la Dumnezeu ca să-l primesc. Apoi am insistat din nou, rugându-mă: «Dumnezeule, ia-l de la mine, ia-l, ia-l». După alţi trei ani, El l-a luat. Cineva ar putea spune, de vreme ce am cerut, de ce nu l-a îndepărtat Dumnezeu imediat. Poate din cauză că, după un timp, după ce aş fi uitat, aş fi cerut din nou. Aşa, Dumnezeu m-a lăsat să aştept un timp, şi în cele din urmă mi-a îndeplinit dorinţa.

chrismon

Isihastul E. din Katunakia spunea:
– Acum că ai venit la Sfântul Munte, tot ceea ce ar trebui să obţii e un şirag de metanii. Te va conduce la lucruri necunoscute ţie. Te va conduce pe trepte mai înalte. «Doamne, miluieşte-mă». Dacă ai vreo problemă spune din nou «Doamne, miluieşte-mă pe mine, păcătosul». Ai o ispită cu cineva, cu vecinul tău, cu prietenul tău, cu şeful tău? Spune «Doamne, miluieşte». Astfel va fi găsită o soluţie pentru problema ta. Aşa vei ieşi din încurcătură.
– A fost un an când am avut o ispită. Ce să fac? Ce? «O, Maică Preasfântă a lui Dumnezeu, ajută-mă să vin repede să-ţi fac o rugăciune! Maica mea, ajută-mă!». Nu a fost prea mult până când rugăciunile mele au primit răspuns. Ispita s-a dus, până a treia zi. Ce bucurie că s-a dus. Atât de repede ajută Maica Domnului pe cineva care posteşte. Ia un şirag de metanii: «Doamne, miluieşte-mă». Dacă devii una cu şiragul de metanii, vei fi luminat şi vei ajunge la o treaptă mai înaltă, total necunoscută ţie acum. Toţi călugării, pustnicii, asceţii, cei ce locuiesc în schituri şi călugării din mănăstiri, ei toţi au şiraguri de metanii în mâinile lor.

chrismon

Un ascet spunea:
– Când rugăciunea lui Iisus se spune de la sine, nu e alt sentiment mai dulce decât acesta. Atunci uiţi să mănânci sau să dormi şi te bucuri că eşti la schit, până părintele tău te întrerupe ca să încerci umilinţa.
O călugăriţă a ajuns la această stare de rugăciune. După o zi grea de muncă, noaptea, ea spunea rugăciunea lui Iisus. Aceasta a durat 5 zile. Iar când stareţa ei a oprit-o, ea a zis: «Eu cred că am greşit ceva». Şi din pricina smeritei ei ascultări, s-a pocăit.

chrismon

Unul din părinţii cei mai în vârstă ne spunea următoarele:
– Când eram tânăr, am dus lucrurile mâinilor mele să le vând unor creştini evlavioşi. Oriunde mergeam, pe vapor, sau pe străzi, mulţi necredincioşi se adunau în jurul meu, spunând lucruri împotriva existenţei lui Dumnezeu. Şi mă rugam Maicii Domnului să nu părăsească poporul nostru şi să-l înrobească din cauza acestor oameni care nu au credinţă în Dumnezeu. Apoi l-am întrebat pe părintele meu ce să fac când aceşti oameni încearcă să mă amărască, înconjurându-mă şi asuprindu-mă. El mi-a spus: «Când se apropie de tine, stai în picioare, încrucişează-ţi mâinile pentru rugăciune, şi nu va fi nici un atac şi vei rămâne liniştit». Am făcut aşa şi am fost liniştit. Aşa cum soarele împrăştie norii, rugăciunea îi îndepărtează pe cei ce vor să atace sufletul cu blasfemii şi să-l umple cu patimi dezgustătoare.

chrismon

Odată, într-o zi de sărbătoare, Sfântul Nicodim mergea spre Marea Lavră. În calea sa a întâlnit o chilie unde şi-a petrecut noaptea. La miezul nopţii el a văzut pe bătrân cu ucenicii săi intrând în biserică. În taină, a intrat şi el acolo şi a văzut pe bătrân şi ucenicii săi rostind rugăciunea lui Iisus, uneori în genunchi, alteori în picioare. Şi în momentul împărtăşirii cu Sfintele Taine, el a văzut feţele lor strălucind, un pic mai puţin decât soarele.

chrismon

Părintele Ioachim de la Sfânta Ana se ruga fără încetare, ziua întreagă. Ori la muncă, ori stând, ori vorbind cu cineva, el reuşea să fie mereu în legătură cu Dumnezeu. El spunea blând:
– Dacă-i iei unui călugăr rugăciunea, atunci îl lipseşti de dreptul de a simţi că este cu adevărat un fiu al lui Dumnezeu.
Adesea ne vizita în timp ce lucram pentru sarcinile ascultării noastre şi ne întreba dacă spunem rugăciunea lui Iisus sau Acatistul Maicii Domnului. Vorbea rareori şi numai când era necesar. Dar se ruga mereu. El a găsit un loc liniştit în mica pădure din spatele chiliei sale, unde putea să-şi ridice mâinile spre cer ore întregi, şi aşa cu bucurie se împărtăşea cu Iisus prin rugăciune. Şi dacă-l întreba cineva unde a întârziat, el răspundea: «Am fost în grădina Ghetsimani, acolo am fost».
El era aşa de concentrat la rugăciune, încât nici mâncarea şi nici odihna nu i se păreau necesare.
Un an întreg a avut binecuvântare de la părintele său să nu-şi folosească chilia. El stătea în picioare, în strana sa din paraclisul chiliei, rugându-se.
Părinţii spun că în acel an, părintele Ioachim a avut multe binecuvântări dumnezeieşti şi experienţe cereşti în inima sa. Ei auzeau adesea plângerile lui sau cântările lui triumfătoare. Şi în timpul tuturor slujbelor, părintele Ioachim părea odihnit şi bucuros, ca şi cum ar fi avut cel mai odihnitor somn în noaptea dinainte.
Trupul său nu putea ţine pasul cu inima lui şi a început să slăbească. Asceza din anul în care a privegheat nopţile şi a stat în picioare i-a cauzat ulceraţie la picioare din cauza proastei circulaţii. Astfel, bătrânul său a fost nevoit să-i interzică să privegheze toată noaptea în biserică.
Apoi, acest curajos luptător a inventat o altă nevoinţă. El a pus în unul din colţurile chiliei sale o pătură aspră de păr şi acolo îşi petrecea noaptea întreagă stând învelit în altă învelitoare grea. El nu-şi punea capul pe pernă. Îşi întindea numai picioarele cu ulceraţie, pentru a se uşura. În această nouă arenă îşi petrecea nopţile în rugăciune şi, uneori, când aţipea, buzele sale continuau să spună rugăciunea lui Iisus: «Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă». De fiecare dată când spunea: «O, Preasfântă Treime!», sau «O, Preasfântă Treime, Dumnezeul nostru, ai milă de noi şi ne mântuieşte!», el era copleşit. Se putea crede că nu era altă rugăciune aşa puternică ca a lui. Respectul pe care-l arăta Sfintei Treimi nu poate fi descris. Ori de câte ori, în timpul slujbei, era un tropar închinat Sfintei Treimi, el stătea atent. Iar pentru el, numele lui Dumnezeu era cel mai dulce cuvânt dintre toate.

chrismon

Ascetul Tihon spunea că monahul trebuie să se schimbe continuu între o oră de muncă şi o oră de rugăciune. El ne-a povestit de asemenea o întâmplare ce s-a petrecut într-o mănăstire rusească, în timpul Acatistului Maicii Domnului, una din rugăciunile sale preferate.
– Era odată un monah care spunea Acatistul Maicii Domnului de 24 de ori pe zi. Când auzea ceasul sunând ora el începea. Orele erau măsura sa. Şi încă cu atâta evlavie le spunea de fiecare dată, de parcă le spunea prima dată. Într-o zi, a auzit un glas venind din icoană care i-a spus: «Bucură-te, robule! Bucură-te, şi tu!».
Părintele Tihon citea, de asemenea, în fiecare zi, Evanghelia după Matei. El iubea mai ales capitolul despre Judecata de apoi, căci dorea să-şi ţină mintea mereu asupra judecăţii. Şi-a pregătit singur mormântul, ca să-şi aducă mereu aminte de moarte, să poată privi la el, să plângă şi să aştepte cu bucurie clipa când mormântul îl va primi în el.
Tot el spunea că nu trebuie să muncim Duminica şi povestea cum Dumnezeu a trimis mană israeliţilor, ca să-i hrănească în pustie, dar nu şi în a şaptea zi. Dumnezeu nu i-a binecuvântat pe cei ce erau lacomi, iar cei ce au adunat mană au găsit-o stricată şi plină de viermi. Aşa au rămas israeliţii în corturile lor, ca să-L laude pe Dumnezeu.
Părintele Tihon însuşi închina întreaga Duminică lui Dumnezeu. El nu se grăbea să termine Sfânta Liturghie. Adesea slujea Sfânta Liturghie până la vremea Vecerniei. Şi dacă n-avea lacrimi în timpul Heruvicului, el nu se ridica din genunchi pentru restul slujbei.

chrismon

Părintele Daniel de la Noul Schit a trăit până la 115 ani. El a avut vedenii minunate. Când folosea şiragul de metanii, diavolul venea şi i-l trăgea, arătând ca un şacal, dar el continua să se roage.

chrismon

Alt părinte spunea:
– Este la fel de necesar pentru un om să spună rugăciunea lui Iisus, mereu, ca pentru o barcă în pericol trimiterea semnalelor S.O.S.

chrismon

Într-o parte veche a mănăstirii ruseşti, într-o casă mică, trăia părintele Israel, care era foarte bătrân. El l-a întâlnit pe cuviosul Serafim de Sarov. El stătea drept, tăcut, ca un chiparos duhovnicesc.
Odată, Sfântul Siluan l-a întrebat:
– Părinte, fiind singur aici, poţi spune rugăciunea minţii cu uşurinţă?
– Fiul meu, nu este rugăciune mai adevărată decât rugăciunea minţii.

chrismon

Părintele Dionisie de la Sfânta Ana nu vorbea cu nimeni şi nimeni nu-i vedea faţa, pentru că întotdeauna îi era acoperită, ca să se poată ruga neîncetat. El aduna cimbru din Krya Nera, prepara un amestec de ulei cu această plantă şi o vindea, ca să se întreţină pe el şi ucenicii săi, ţinând porunca care spune că nimeni nu trebuie să trăiască din munca altuia.

chrismon

Părintele Arsenie de la Mănăstirea Sfântul Pavel, care a trăit aproape 100 de ani, a avut o asemenea dorinţă de rugăciune şi un asemenea respect pentru Maica Domnului, încât purta cartea cu rugăciunile către Maica Domnului Portăriţa în buzunarul său, ca să se poată ruga în timp ce lucra în grădina mănăstirii.

chrismon

Un monah evlavios ne-a spus:
– Rugăciunea, care e obligaţia noastră principală, a luat locul al doilea în vieţile noastre. Şi munca, care ar trebui să fie pe locul doi, a devenit o prioritate.

chrismon

Un ascet spunea despre călugărul care în timpul rugăciunii este în prezenţa lui Dumnezeu următoarele:
„El rămâne în extaz şi observă natura lucrurilor, şi mintea sa, fiind în tăcere, ascultă cu urechile sufletului său cântecele cântate în biserică! Sufletul saltă de bucurie şi mintea găseşte o asemenea plăcere în aceste vedenii, încât nu vrea să se întoarcă pe pământ, unde aude cântăreţii cântând numai heruvicul. Astfel e răsplătit un monah în ascultare, prima dată. Părintele său şi împreună vieţuitorii săi îl văd şi se minunează cum e mintea lui încântată. Când mintea cuiva e în extaz, el nu doreşte nimic altceva decât să rămână în nemişcare absolută şi să nu fie tulburat, nici măcar de o frunză din lămâiul din apropiere.
Să vezi ce a făcut Sfântul Grigorie Palama! El a plecat la sfârşitul Privegherii şi Liturghiei de toată noaptea de la Marea Lavră la Chilia Maicii Domnului, care mai târziu a fost numită «Sfântul Grigorie Palama». Nu a luat nimic cu el, nici pâine, nici apă şi a stat acolo întreaga săptămână în extaz, întreaga lui fiinţă arzând de frumuseţea lui Dumnezeu. De câte ori se întorcea la mănăstire, faţa lui strălucea.
Călugărul trebuie întotdeauna să-şi propună să fie pe cea mai înaltă treaptă a vederii lui Dumnezeu, stare care e dincolo de lumea aceasta şi vine din dragostea lui Dumnezeu. Cine a ajuns la asemenea dragoste divină nu găseşte mângâiere în această lume, dar caută întotdeauna să intre în legătură cu ceea ce e dincolo, dând în acelaşi timp mulţumire şi lăudând pe Dumnezeu, Cel în Trei Persoane, Care locuieşte în inima lui. Mintea unor monahi rămâne în acea stare cerească mai multe zile, în timp ce pentru alţii vedenia poate dura numai cât ai clipi din ochi“.

chrismon

Odată, doi pelerini au mers pe Sfântul Munte să-l întâlnească pe Avva P. Ei au cerut de la el cuvinte de mângâiere. Avva P. le-a stins setea, spunându-le despre «apa vie» care vine din vederea şi revelarea lui Dumnezeu.
– Ce să vă spun? a zis el. Să vă spun despre cel a cărui chilie a fost umplută cu lumină divină, necreată, cu câteva zile în urmă? El n-a ştiut dacă era în trup sau afară de trup, deoarece a fost înălţat în duh. Şi când şi-a revenit, iar lumina divină, necreată, nu mai era, şi a văzut lumina soarelui, creată, şi-a dat seama de imensa diferenţă dintre cele două. El s-a aflat pe sine în trupul său, care părea insuportabil de greu, şi a oftat, tânjind după dulceaţa şi strălucirea acelei Lumini.

chrismon

Un bătrân a spus:
– Cel ce se îngrijeşte de rugăciune, găseşte [răspuns la] cele contestate.

chrismon

Mi-l amintesc pe părintele Auxentie de la Mănăstirea Grigoriu. El era orb şi se călăuzea de la chilie la biserică atingând pereţii mănăstirii, spunând rugăciunea lui Iisus sau Acatistul Maicii Domnului. În biserică, după ce se închina la icoane, el stătea în strana lui drept, ca un stâlp de foc.

chrismon

Această întâmplare e binecunoscută:
Odată, recent canonizatul Sfânt Nectarie de Pentapolis a vizitat Schitul Sfânta Ana, ca să vadă un vestit dascăl şi practicant al Rugăciunii lui Iisus. Acolo ei au vorbit şi s-au rugat trei zile şi trei nopţi, fără încetare.

Sursă: Patericul atonit – Arhim. Ioannikios Kotsonis, Editura Bunavestire, Bacău, 2000, Traducere de Anca Dobrin şi Maria Ciobanu

Cap. XXXIV: Despre paternitatea duhovnicească şi despre puterea mijlocitoare a părintelui şi îndrumătorului nostru duhovnicesc şi despre marea siguranţă în care se află adevăratul ucenic [Patericul athonit, Ioannikios Kotsonis]

Pentru un călugăr aflat sub ascultare, ocrotirea părintelui duhovnic nu poate fi măsurată, mai ales când călugărul are de înfruntat oameni sau diavoli, atât în viaţa aceasta, cât şi în timpul plecării spre cea viitoare.
Un anume monah trăia în Chilia Sfântului Ioan Hrisostom, ce aparţine de Schitul Kutlumuş a Sfântului Pantelimon. Egumenul de la Kutlumuş era chiar unchiul său şi din acest motiv călugărul făcea adesea tulburare în schit, în ceea ce priveşte câteva probleme. Când a devenit grav bolnav şi era pe moarte, era extrem de tulburat, foarte zgomotos şi agitat. Părinţii i-au citit rugăciunile pentru ieşirea sufletului, însă nu i-au ajutat. De vreme ce tulburarea sa creştea, ei l-au căutat pe părintele lui duhovnic, Hrisostom, care a pus mâna pe fruntea ucenicului său şi i-a spus:
– Fiul meu, Ioan! Adormi în Domnul şi eu voi lua povara ta asupra mea.
El a promis de asemenea să dăruiască metanii şi milostenii asceţilor săraci şi să ceară iertare, în locul lui, de la toţi aceia pe care i-a supărat el. De îndată ce şi-a pus mâna pe capul muribundului şi i-a spus aceste cuvinte, cel tulburat s-a liniştit complet şi şi-a dat sufletul în pace.

chrismon

Ieromonahul greco-rus, numit Acachie, avea doi călugări în ascultarea sa, Averchie şi Prohor, în Chilia Sfântului Ioan Teologul din Kerasia.
Odată, ei au urcat până pe vârful Athosului şi au stat peste noapte la Katisma Maicii Domnului, locul unde Maica Domnului i s-a arătat Sfântului Maxim Kafsokalivitul. Deşi i s-a spus să nu meargă, părintele Averchie s-a urcat să doarmă într-o chilie singuratică, încuind uşa după el. Noaptea l-au atacat demonii. Unul dintre ei a apărut şi a început să-l lovească cu cruzime. Părintele Averchie a început să ţipe. Stareţul său a fugit la chilie, a luat crucea şi se ruga. Dar demonul nu l-a lăsat. Părintele Averchie nu era în stare să se scoale şi să deschidă uşa. Atunci părintele Acachie a mers la geam şi a spus duhului rău: «Cine ţi-a dat dreptul să-l loveşti pe ucenicul meu?». Aceste cuvinte l-au făcut pe demon să dispară. Averchie a fost eliberat şi s-a liniştit.
Din această întâmplare ne sunt relevate două principii duhovniceşti: importanţa unui stareţ şi pericolul ce poate să apară când voia proprie şi neascultarea ucenicului triumfă.

chrismon

Părintele Sava duhovnicul a fost numit Noul Hrisostom. El a petrecut 20 de ani cu părintele său, Ilarion Iviritul, şi după trecerea acestuia din această viaţă, el s-a nevoit în Chilia Învierii la Sfânta Ana Mică. A adormit în Domnul la vârsta de 80 de ani.
Era cunoscut pentru darul său de a-i mângâia pe ceilalţi şi de a călăuzi sufletele cu înţelepciune, cu discernământ, cu blândeţe, prin felul lui apropiat, smerit şi iubitor de a fi. El spovedea mereu şi a vindecat mulţi oameni posedaţi. Primea pe oricine, în orice moment al zilei. Dormea numai trei ore pe noapte şi în fiecare după-amiază putea fi găsit răspunzând la nenumăratele scrisori pe care le primea. Şi la toate dădea răspuns. Este socotit a fi cel din urmă dintre bărbaţii purtători de Duh ai generaţiei trecute.
Virtutea discernământului său a devenit proverbială. De pildă, odată a împărtăşit imediat un doctor după ce s-a spovedit şi care dusese o viaţă de păcat. El a explicat de ce i-a dat Împărtăşania: «În cazul acesta, numai Duhul Sfânt poate să-l curăţească». De asemenea, încerca să găsească căi de a se prezenta ca un păcătos, ca să încurajeze persoana care se căia şi se mărturisea. Prezentându-se pe sine ca un păcătos, el o ajuta pe acea persoană să-şi depăşească sfiala şi şovăiala.
În timpul ocupaţiei turceşti, au apărut nişte probleme între turci şi Sfânta Mănăstire Kutlumuş. Turcii au devenit atât de agitaţi, încât se gândeau să o dărâme. Părinţii l-au întrebat pe părintele Sava ce să facă. El i-a sfătuit: «Puneţi stema coroanei engleze la poarta mănăstirii şi pe fiecare turn un steag englezesc».
Turcii au fost foarte mânioşi, dar nu au dorit să pornească război cu Marea Britanie.
Părintele Grigorie, un ascultător strict al poruncilor sfinte, a fost adesea numit «Al doilea Vasile cel Mare».
Vrednicul de pomenire episcop Ierotei de Argolis a scris acestea despre el: «L-am văzut pe Noul Vasile cel Mare împodobit cu aceleaşi virtuţi».
Părintele Grigorie a murit în 1899, la vârsta de 75 de ani. La el s-a spovedit smeritul patriarh, precum şi alţi mulţi ierarhi, unii care stăteau în Muntele Athos, iar alţii care erau în vizită pe acolo. Patriarhului îi erau oferite de părintele său duhovnicesc trei smochine pe o farfurie de lut şi un pahar cu apă de ploaie.

chrismon

Părintele duhovnic Serafim de la Sfânta Ana era nevinovat şi nu iubea banii. De asemenea, el era iertător, răbdător şi milostiv. A mângâiat multe suflete de la Muntele Athos şi din afară, chiar din jurisdicţia Mitropoliei de Salonic, Kassandrios şi Hierissou.

chrismon

La Kafsokalivia, la Chilia «Intrării în Biserică a Maicii Domnului», vieţuia un bătrân pe nume Grigorie (Karotos). Acest bătrân avea un ucenic care, înainte de a-şi da duhul, i-a spus cuviosului bătrân:
– Bătrâne, au venit demonii şi mă întreabă de ce nu mi-am făcut canonul în anumite zile.
– Spune-le, răspunse bătrânul, că iau eu asupră-mi negrija ta.
Ucenicul a surâs mulţumit şi a adormit împăcat.

chrismon

În timpul spovedaniei, nu numai persoana care face spovedania, ci şi cel ce spovedeşte e judecat.
În trecut, duhovnicii erau practici. Ei nu judecau pe baza gravităţii păcatelor, ci mai degrabă pe baza intenţiei. Ei nu se preocupau prea mult de păcatele spovedite, ci de gândul cum să trateze sufletul persoanei care se căieşte.

chrismon

Un părinte înţelept spunea:
– Dă-i un canon penitentului dar, de asemenea, mângâie-i sufletul.

chrismon

Părintele duhovnic al marelui postitor Hagi Gheorghe a fost minunatul ieromonah Neofit (Karamantis), care a trăit din 1756 până în 1860. El a mers în Karyes în 1848, după ce s-a nevoit mai întâi în pustia Kafsokalivia şi Kerasia. Chilia lui, numită după Sfântul Nicolae (Kaprouli), aparţinea de Sfânta Mănăstire Simonopetra. Părintele Neofit era duhovnicul a cinci mănăstiri şi a tuturor ierarhilor care şedeau atunci în Sfântul Munte. A cunoscut ziua trecerii sale, cu patruzeci de zile mai înainte de acest eveniment. Şi-a săpat singur mormântul şi apoi a citit Evangheliile şi Psaltirea. După aceea, s-a împărtăşit cu Sfintele Taine, i-a binecuvântat pe ucenici, şi-a făcut cruce, şi în pace şi-a dat sufletul Domnului.

chrismon

Printre cele adunate pentru biografia răposatului părinte Kodrat Karakalitul se afla şi faptul că acest păstor vestit avea darul de a pătimi împreună cu cel ce i se spovedea, plângând împreună cu acela şi făcând el însuşi o parte din canonul celui ce se spovedea.

chrismon

S-a obişnuit ca atunci când un frate moare, ceilalţi să-l ducă în cimitirul schitului şi să-i ceară iertare, prin duhovnicul lui, în caz că acela a supărat pe vreunul din ei.
Când părintele Mina a plecat din această viaţă trecătoare, nici măcar un frate nu a fost găsit ca să spună că a fost supărat de acesta cel puţin o dată. Dimpotrivă, ei spuneau că, chiar dacă părintele Mina era deseori foarte obosit el nu refuza să ajute duhovniceşte sau material o persoană aflată în nevoie.

chrismon

Erau doi fraţi care se certau mult din cauza unuia dintre ei, Zosima, care întotdeauna cerea din puţinii bani pe care celălalt îi avea, spunându-i că îi datorează acei bani. Acela insista că nu-i datorează nimic. Astfel, ei se certau permanent.
Când părintele Mina a aflat despre aceasta, i-a spus ucenicului său:
– O, binecuvântate Onufrie, ei se ceartă! Trebuie să găsesc nişte bani ca să-i dau celui care cere, ca să opresc cearta aceasta.
Părintele a dus apoi banii pe care îi avea părintelui Zosima şi i-a spus:
– Părinte Zosima, aici sunt banii pe care părintele ţi-i datorează şi pe care mi i-a dat mie. Tu trebuie să păstrezi această taină, de vreme ce ştii că eu sunt duhovnic.
În acest fel, cearta dintre cei doi fraţi a încetat.
Când părintele Mina a plecat din această viaţă, în timp ce toţi lăudau virtuţile lui, părintele Zosima a menţionat că bătrânul i-a dat banii datoraţi lui de celălalt frate cu care se certa. Când celălalt frate a auzit acestea, a spus:
– Nu, eu niciodată nu i-am dat bani ca să-ţi dea ţie, părinte Zosima.
Când părinţii au auzit acestea, au înţeles că într-adevăr părintele Mina a plecat din această viaţă trecătoare la cea veşnică cu mari virtuţi şi L-au slăvit pe Dumnezeu.

chrismon

Cel mai iubit dintre toţi ai timpului său a fost părintele Gavriil de la Chilia «Intrării în Biserică a Maicii Domnului», de la Sfânta Ana. El a fost chemat de patriarhul Constantinopolului ca să fie felicitat, dar era prea bătrân să meargă de unul singur şi nu era posibil să fie transportat. El era părintele părinţilor. A murit în 1959, la vârstă de 80 de ani.

chrismon

Cuviosul ieromonah Acachie, care era unul dintre Pahomieni, mi-a vorbit despre binecuvântatul duhovnic, părintele Dorotei, care trăia în Schitul Kutlumuş cu doi călugări în ascultarea sa. I-a fost cerut de Sfânta Mănăstire Esfigmenu ca să le fie egumen, dar el a refuzat cu smerenie, nedorind să părăsească lupta duhovnicească şi rugăciunea minţii.
Timp de zece ani a fost preot slujitor la Protaton. De asemenea, el a slujit ca tipicar la Protaton – cel mai bun pe care l-a avut vreodată Protatonul. El era acela la care se spovedea arhiepiscopul Leontie al Ciprului. Pentru motive pe care numai Dumnezeu le ştie, el şi-a petrecut ultima parte a vieţii în chilia isihastă Sfântul Ioan Teologul, din cartierul Papagos, din Atena. A fost dăruit cu harisma de a fi un duhovnic capabil să mângâie pe cei ce veneau la el, cel mai bun păstor al oamenilor, un vindecător de suflete experimentat, care se asemăna cu o oază duhovnicească, atât în oraşul Atena, cât şi în pustie. Cei care-l căutau pentru spovedanie şi sfat aşteptau la un rând lung ore întregi, ca să-l vadă.
Spre sfârşitul vieţii lui a fost orb. Deşi lipsit de lumina exterioară, vederea sa duhovnicească a crescut.
Vrednicul de pomenire părinte H. de la Sfânta Ana ne spunea:
Clopotele bisericii băteau, am ieşit afară şi l-am văzut pe părintele Onufrie plângând:
– Ce se întâmplă, părinte, de ce bate clopotul? l-am întrebat neliniştit.
– Viaţa părintelui Ignatie s-a sfârşit, a răspuns el.
Când am auzit acestea, din cauza marii dureri aproape am leşinat.
Părintele Onufrie a venit imediat la Chilia Sfintei Treimi şi mi-a spus:
– De acum înainte, binecuvântate, va fi greu să găsim un duhovnic bun, văzător, cu faptă şi învăţătură, după cum vrednicul de pomenire părinte Mina mi-a spus: „Va veni o vreme când călugării vor spune: «Lăudaţi pe Domnul că este bun, că în veac este mila Lui». Şi se mai spune în Sfânta Scriptură: «Întreabă-l pe tatăl tău şi-ţi va da de ştire; întreabă pe bătrâni şi-ţi vor spune» (Deuteronomul 32, 7).
– Ce-o să facem acum, că duhovnicul nostru a adormit în Domnul, l-am întrebat eu din nou.
Şi el a răspuns:
– De ce mă întrebi, binecuvântate? Mai sunt încă duhovnici care să urmeze tradiţiile acestui loc sfânt.
Părintele Ignatie a venit din Serres când era foarte tânăr. El a lăsat tot ce avea săracilor şi a venit desculţ, ţinând în mâinile sale numai un băţ. A mers în Katunakia la părintele Neofit şi nu şi-a ridicat ochii să vadă dacă era vreun pic de pâine, sare sau altceva în jurul lui. El a văzut numai un şirag uzat de 300 de metanii, «Viaţa ascetică a Sfântului Isaac Sirianul», nişte pâine veche, mucegăită, Evanghelia, Psaltirea şi o carte scrisă de Thikaras. Când a văzut aceste lucruri, el le-a luat în mâini şi le-a sărutat.
Apoi, imediat, a intrat în ascultarea părintelui Neofit. El nu s-a gândit dacă putea sau nu să aibă pâine şi apă, dădea numai mulţumire Maicii Domnului că a fost încredinţat unui mare ascet. Ei au rămas împreună în tăcere deplină şi rugăciune neîncetată cu lacrimi şi nu s-au oprit niciodată.
În Katunakia nu era biserică. Pentru a primi Sfânta Împărtăşanie, ei trebuiau să meargă la Sfânta Ana Mică sau la un schit mai mare.
Părintele Ignatie a fost tuns monah cu acordul mănăstirii.
Când părinţii au văzut marea sa virtute, au cerut Mănăstirii Marea Lavră ca el să fie hirotonit preot, nu numai pentru slujbe, ci şi ca duhovnic. El avea atunci 26 de ani.
Toţi părinţii isihaşti din Katunakia au putut să înţeleagă că nu era un bărbat obişnuit, ci unul deosebit. El era atât de ascultător, încât chiar şi pentru nevoile trupeşti se pleca în faţa părintelui Neofit, care adesea îl trimitea desculţ prin zăpadă la Karyes şi el nu refuza niciodată.
Toţi sârbii, ruşii, bulgarii şi românii din acea zonă s-au spovedit la el, pentru că era un om drept.

chrismon

Neîntrecut îndrumător duhovnicesc şi spoveditor a fost Mihail Orbul, la Sfânta Biserică a Marilor Voievozi (metoc al Chiliei «Intrarea în Biserică a Maicii Domnului» de la Schitul Sfânta Ana), biserică aflată în cartierul Nea Elvetia (Noua Elveţie) din Atena.
Mulţime mare de suflete a alergat să se uşureze de povara păcatelor sale, găsind în sfinţia sa un părinte şi un sfătuitor experimentat şi discret şi adăpându-se astfel de la izvorul curat al tradiţiei ortodoxe, al învăţăturii şi al slujbelor, sub epitrahilul duhovnicului orb, găsind acolo liman duhovnicesc. Oază de linişte şi alinare duhovnicească s-a făcut «cuibul» părintelui Mihail, mai cu seamă într-o vreme când bântuiau în capitală curentele aduse de străini: ale protestantismului raţionalist, ale bavarezilor, ale lui Otto şi ale urmaşilor săi.

Sursă: Patericul atonit – Arhim. Ioannikios Kotsonis, Editura Bunavestire, Bacău, 2000, Traducere de Anca Dobrin şi Maria Ciobanu

Cap. XIX: Despre recunoştinţă şi despre gândurile bune [Patericul athonit, Ioannikios Kotsonis]

Un părinte cu discernământ şi îndrumător a spus:
Odată, o cunoştinţă a venit să mă vadă, fiind într-o stare mizerabilă. El îşi construia o casă într-un loc foarte liniştit din oraş. În curând, nişte oameni au deschis un garaj lângă casa lui. Apoi, mai în jos, a fost construită o autostradă. Vis-a-vis s-a deschis un club de noapte. În curând omul nu a mai putut să doarmă deloc.
– Ce pot să fac, părinte? m-a întrebat. Să-mi construiesc altă casă? Cum aş putea?
El avea cinci copii. Nu e uşor să construieşti altă casă.
– Ce să facem? Nu mai e odihnă pentru noi acolo.
Astfel era problema lor, încât toată familia lua calmante.
– Ascultă, binecuvântate, am spus eu. Tu nu te confrunţi duhovniceşte cu problema. Să presupunem că acolo a început un război şi eu ţi-am spus că, dacă stai în acea casă îţi voi garanta că nu ţi se va întâmpla nimic; dacă ai vrea să ieşi afară, nimeni nu te va deranja şi nici măcar o bombă nu va cădea pe casa ta. Ce-ai spune? Probabil că aceasta ar fi cea mai mare binecuvântare în asemenea situaţie. Şi ai spune: «Ce binecuvântare este aceasta, Domnul meu! Lumea întreagă este distrusă şi mie mi se garantează viaţa!». Cu siguranţă că ai considera aceasta ca o mare binecuvântare. Acum să ai alt gând bun, de această dată despre situaţia curentă şi să spui: «Mulţumesc lui Dumnezeu! Cel puţin nu sunt tancuri blindate care să meargă pe aici… vedem numai nişte maşini… nu convoaie blindate. Unii oameni merg ca să aibă grijă de afacerile lor. Nu este război! Ce binecuvântare! Mulţumesc lui Dumnezeu!». Să dai mereu mulţumire. Pentru că dacă nu gândim pozitiv şi nu avem pace înăuntru nostru, nu trebuie să ne păcălim că dacă mergem într-un loc liniştit, vom avea atunci pace. Chiar şi acolo ispitele se vor aduna în jurul nostru ca şacalii, ca să urle noaptea. De fapt, şacali adevăraţi ar putea să se adune. De ce? Pentru că întotdeauna vom avea ispite. În timpul zilei, de exemplu, dacă în locul nostru liniştit avem un copac, se vor aduna greierii. Atunci aceste ispite ne vor înşela ca să folosim un băţ, pentru a împrăştia insectele, sau pietre, pentru a îndepărta şacalii! Trebuie să înfruntăm întotdeauna orice situaţie cu gânduri bune!

chrismon

Un părinte spunea:
Odată eram într-un autobuz. Ce situaţie! Cineva i-a cerut şoferului să dea mai încet radioul. «Avem un preot printre noi», a spus el, fiindcă mă observase. Şoferul l-a dat mai tare. Eu spuneam rugăciunea lui Iisus. Persoana care vorbise a vrut să mă ajute, dar i-am spus: «Nu mă deranjează», fiindcă mă gândeam: dacă, Doamne fereşte, ar fi fost un accident şi s-ar fi scos oamenii din autobuz – unul cu piciorul rupt, altul rănit la cap, altul plângând, şi poate chiar un copil mic rănit –, cum aş fi putut să îndur o asemenea imagine? «Mulţumesc lui Dumnezeu, mi-am spus, toţi de aici sunt bine şi pot chiar să cânte!».
Astfel zgomotul de acolo a devenit tonul de bază pentru rugăciunea mea. Ei se comportau cum doreau, iar eu mă simţeam bine.
Nu este o altă cale de a înfrunta toate situaţiile decât o atitudine pozitivă, încercând să te pui în locul celeilalte persoane. De altfel, noi încercăm adesea să avem felul nostru de a fi şi lumea devine o casă de nebuni.
Când o persoană se pune în locul alteia, lucrurile revin la ordine. Ia de exemplu o femeie bătrână şi nora sa. Cea mai tânără ar trebui să se pună în locul celei bătrâne şi să spună: «Cum aş vrea eu să fiu tratată? Când o să fiu bătrână, pisăloagă, aş vrea eu ca nepoţii mei să râdă de mine? Şi nora mea să mă certe? Mi-ar place aceasta? Deci cum ar trebui să mă comport cu soacră-mea?».
De asemenea, ar trebui să ştii că dacă cineva nu se comportă duhovniceşte, atunci legile duhovniceşti intră în vigoare şi acela va trebui să plătească pentru toate. Dumnezeu îngăduie aceasta datorită dragostei Lui, ca noi să plătim pentru toate în această viaţă!

chrismon

Un ascet spunea:
Să ai încredere în Dumnezeu şi în părinţii tăi duhovniceşti. Fii ascultător când îţi vor cere să faci aceasta sau cealaltă şi vei fi liniştit. În timpul cât te-ai încrezut în tine ce ai câştigat? Încrederea în sine e un mare obstacol pentru harul divin.
Să nu ai încredere în raţiunea ta. Să ai gânduri smerite şi Dumnezeu, pentru smerenia ta, te va ocroti şi vei trăi bucuria şi pacea Lui. Progresul nostru duhovnicesc depinde de noi. Dacă nu facem lucrurile bune, nici marele Antonie, nici marele Varsanufie nu ne pot mântui. Dumnezeu e obligat faţă de noi când ne încredem deplin în El.
Oricine are gânduri bune e sănătos duhovniceşte.
În timpul ocupaţiei germane, copiii mici din sate trăiau cu turtă de mălai şi obrajii lor erau trandafirii, pentru că indiferent ce mâncau, totul era asimilat în sânge. Din contră, copiii oamenilor bogaţi, chiar dacă mâncau pâine bună cu unt şi marmeladă, erau palizi şi bolnavi. La fel este şi cu lucrurile duhovniceşti. Dacă gândim smerit şi curat, fără răutate, atunci vom fi sănătoşi duhovniceşte.

chrismon

Un părinte spunea:
Hai să construim o fabrică de gânduri bune. Dacă o fabrică produce gloanţe şi o aprovizionăm cu fier, va face gloanţe. Dacă o fabrică face potire şi o aprovizionăm cu aur, va produce potire din aur. Dacă o aprovizionăm cu fier, va face potire din fier. Ce gânduri vom pune în minte, aceea vom obţine.

chrismon

Un părinte spunea:
Durerile, necazurile, curăţă şi lustruiesc omul. Nu e nimic mai mare decât aceasta, nici chiar rugăciunea lui Iisus nu e mai mare.
Părintele Tihon spunea că rugăciunea «Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-ne pe noi» valorează o sută de drahme, dar «Slavă lui Dumnezeu» valorează o mie.
Prin aceasta a vrut să spună că lauda adusă lui Dumnezeu e mai valoroasă decât orice altceva, pentru că, de multe ori, oamenii spun Rugăciunea lui Iisus când au nevoie de ceva; dar când cineva, fiind în suferinţă, Îl slăveşte pe Dumnezeu, aceasta este o nevoinţă.

chrismon

Un ascet aghiorit, care Îl slăvea neîncetat pe Dumnezeu, spunea:
– Noi toţi suntem păcătoşi. Ar trebui să ne înfruntăm păcătoşenia. Ar trebui să ne gândim: Ce a făcut Dumnezeu pentru noi? Şi ce facem noi pentru Dumnezeu? Gândind astfel, se va sparge chiar o inimă de granit. Gândeşte-te numai: Dumnezeu m-ar fi putut face un catâr şi aş fi fost încărcat cu 150 kg de lemne de către cineva fără judecată, şi aş fi fost lovit peste cap de către săteni. Şi mi-aş fi sfârşit zilele căzând într-un şanţ, şi aş fi fost mâncat de câini, iar trecătorii şi-ar fi ţinut nasurile din cauza mirosului urât pe care l-ar fi împrăştiat stârvul meu. I-am mulţumit eu lui Dumnezeu pentru ceea ce sunt? Nu, nu i-am mulţumit.
M-ar fi putut face şarpe sau scorpion. Dar Dumnezeu, din marea Sa iubire, m-a făcut om. S-a jertfit pe Sine pentru mine. Cu numai un strop din Sângele dumnezeiesc a curăţit întregul neam omenesc.

chrismon

Tot el a mai spus:
– Un învăţător avea cinci sau şase copii. Nu avea încă 50 de ani. Una din fiicele lui avea ceva la unul din ochi. Au operat-o şi i-au găsit tumoare şi au fost nevoiţi să-i scoată ochiul! Toţi copiii de la şcoală râdeau de sărmana fetiţă. «Cum putea fi mângâiat acest copil?», m-am gândit eu. De vreme ce are numai 12 ani, ea ar fi capabilă să înţeleagă numai unele lucruri. Dar acest copil ştia despre ce mângâiere era vorba. Aşa că i-am spus învăţătorului, tatălui ei:
– Dacă aceste suflete suferinde şi-ar înfrunta suferinţa cu măcar o singură doxologie, ele se vor alătura lui Pafnutie, mărturisitorul credinţei noastre, al cărui ochi a fost scos pentru dragostea lui Hristos.
Învăţătorul a înţeles aceasta şi a fost foarte fericit. Nu era o mângâiere falsă. Este un fapt. Şi-a dat seama că nu era o nedreptate. Dumnezeu nu e nedrept. Cine nu acceptă aceasta, ar putea spune: «Ce a făcut acest copil ca să merite o tumoare la ochi? Au operat-o şi copilul creşte cu un handicap».
Dar eu cred – şi mi-ar fi imposibil să nu cred – că în ziua judecăţii acest copil, care a suferit atât de mult, va fi răsplătit de Dumnezeu.

chrismon

Un părinte spunea:
– Trăieşte întotdeauna lăudându-L şi slăvindu-L pe Dumnezeu. Cel mai mare păcat e nerecunoştinţa. Cel mai mare păcătos e omul nerecunoscător.

Sursă: Patericul atonit – Arhim. Ioannikios Kotsonis, Editura Bunavestire, Bacău, 2000, Traducere de Anca Dobrin şi Maria Ciobanu

Cap. XIII: Despre virtutea discernământului gândurilor şi a stărilor duhovniceşti [Patericul athonit, Ioannikios Kotsonis]

Renumitul isihast şi duhovnic, părintele Grigorie, a locuit în Schitul Sfânta Ana Mică înaintea părintelui Sava. Era într-o neîncetată rugăciune şi tăcere. Vorbea numai când era necesar şi toţi se minunau de darul lui dumnezeiesc, al vorbirii inspirate. A devenit sprijinul şi întărirea călugărilor, al pustnicilor şi al pelerinilor.
Datorită discernământului acestui preaînţelept părinte duhovnicesc, căpitanul Giorgaki, şeful unei bande de tâlhari, a fost îndrumat spre pocăinţă. Pentru a ajunge la acest lucru, părintele a folosit o admirabilă stratagemă. A pretins că şi el fusese vinovat de multe crime, care erau chiar mai mari decât ale banditului. Prin acest şiretlic, el a câştigat încrederea cumplitului Giorgaki. Şi astfel l-a îmblânzit şi l-a adus aproape de o schimbare completă a inimii. De asemenea, i-a promis banditului că-l va împărtăşi în fiecare zi, cu o singură condiţie: să ţină post amândoi timp de 40 de zile. Giorgaki a fost de acord.
Totuşi, părintele Grigorie nu i-a dat Sfânta Împărtăşanie propriu-zisă, ci doar pâine şi vin obişnuit, până când nu au trecut cele 40 de zile de pocăinţă. Apoi l-a împărtăşit cu adevărat.

chrismon

Părintele Gavriil, egumenul Mănăstirii Dionisiu, mi-a povestit următoarele:
– Cu peste 50 de ani în urmă, pe lângă Karyes (în Schitul Kutlumuş), a trăit un părinte duhovnic tare simplu şi cu puţină educaţie, dar cu mintea curăţită şi aplecată spre învăţătura lui Hristos. Ascultarea lui era să tricoteze ciorapi pentru paznicii civili ai Muntelui Athos şi pentru oamenii de la munte, din Rumeli şi Epir. Când venea la târgul de sâmbăta din Karyes să vândă produsele sale, stătea sub porticul cimitirului, lângă drum, ţinând în mâna dreaptă metaniile şi în stânga lucrurile de vânzare. Cu ochii plecaţi, el rostea neîncetat rugăciunea lui Iisus: «Doamne Iisuse, miluieşte-ne». Dacă cineva îl tachina, spunându-i: «Ridică ochii şi uită-te după cumpărători», el îi răspundea: «Cât timp mă văd ei pe mine, nu este necesar ca să mă uit eu după ei».
Acest om avea un astfel de discernământ, încât îşi dădea seama la spovedanie de problema majoră a persoanei care se spovedea şi apoi îl sfătuia pentru îndreptare.
Auzind despre el Patriarhul Ecumenic, Ioachim al III-lea, care în acel timp era în Muntele Athos, a venit la Karyes să-l întâlnească. El s-a apropiat de părinte şi l-a rugat ca după amiază să meargă împreună la chilie pentru a-l spovedi.
– Chilia mea este prea mică, Preasfinţia ta, pentru a primi un Patriarh, a răspuns părintele.
– Nu contează că e mică, a replicat Patriarhul.
– Dar e prea joasă pentru a intra în ea, Preasfinţia ta!
– Mă voi apleca să intru, a insistat marele Patriarh.
– Din nefericire, nu vă plecaţi! a spus părintele. Dacă aţi fi plecat capul, aţi fi putut fi Patriarh demult!
El se referea la faptul că Patriarhul a fost arogant şi a avut o atitudine care nu era dispusă să cedeze. De multe ori Patriarhul spunea despre acest incident:
– Cât timp voi trăi, nu voi uita discuţia cu acel părinte, un om simplu, dar de un mare discernământ.

chrismon

La acelaşi părinte duhovnicesc a venit un părinte să se plângă de tânărul călugăr pe care-l avea sub ascultare care, deşi avea numai pravila şi totul era uşor pentru el, nefiind împovărat cu multă muncă, totuşi era copleşit de multe gânduri de nelinişte, fiind în pericol de a cădea pradă unei confuzii duhovniceşti din cauza deprimării. Părintele care era răspunzător pentru el a venit la părintele Gavriil, pentru a se sfătui cum să-l ajute pe tânăr.
– Căsătoreşte-l, i-a răspuns părintele Gavriil.
Auzind aceasta, părintele a rămas uimit şi s-a uitat la el cu mirare, necrezându-şi urechilor.
– Pune-l să muncească! i-a repetat bătrânul. Oamenii tineri pot fi smeriţi şi pot fi liniştiţi numai prin muncă regulată. Pentru un călugăr, rugăciunea singură, fără muncă, este la fel ca munca fără rugăciune. Căsătoreşte-l cu munca sa.

chrismon

– Ori de câte ori apar ispite şi necazuri, apare şi cununa victoriei, spunea părintele Grigorie ieromonahului Ioachim Spetsieris. Şi apoi adăuga:
– Dacă s-ar găsi o mănăstire numai cu îngeri şi tu ai fi frate în acea mănăstire, tot n-ai fi mântuit, căci nimeni nu te-ar necăji şi ai duce o viaţă uşoară. Pentru această situaţie se potriveşte următorul verset: «Ţi-ai primit cele bune în viaţa ta»*
Odată, ieromonahul Ioachim Spetsieres i-a spus părintelui Grigorie:
– Părinte, pierd bătălia în lupta cu ispitele trupeşti. Nu mă pot odihni nici ziua, nici noaptea!
– Nu deznădăjdui. Acesta este semn că izbăvirea este aproape. Nu te teme, Hristosul nostru nu ne lasă să fim ispitiţi mai mult decât putem noi îndura.
Şi curând după ce l-a binecuvântat, a fost eliberat de ispită.
(*Acestea sunt cuvintele cu care Avraam se adresează omului bogat ajuns în iad, care se găsesc la Luca (16, 20–25).).

chrismon

Un bătrân a spus că Hagi Gheorghe, care la rândul lui a fost la început frate, îi înţelegea pe călugării în ascultare. El era grijuliu în a-i ajuta să se îndrepte şi-i povăţuia cu mult discernământ.

chrismon

Un pustnic a spus:
– Dacă-ţi plăteşti toate datoriile în această viaţă, poţi fi mântuit. Însă, dacă eşti lovit în cap de multe ori, vei primi chiar şi ceva în plus. Pentru oamenii care sunt bătuţi pe nedrept există o răsplată. Aceasta înseamnă că, de multe ori, Dumnezeu permite ca cei care duc o viaţă bună să fie greu loviţi. De ce este aşa? Lăsaţi-mă să vă dau un exemplu.
Există o familie fericită în care toţi sunt buni: tatăl, mama şi copiii. Ei se duc la biserică şi se împărtăşesc regulat. Deodată, un beţiv sau un nebun îl ucide pe tatăl cel bun, fără nici un motiv. Din această cauză, mulţi dintre cei care sunt depărtaţi de Dumnezeu vor spune: «Uitaţi-vă la el! Vedeţi? El mergea la biserică şi uite ce i s-a întâmplat!».
Câtă obrăznicie! Dumnezeu îngăduie suferinţa celor nevinovaţi pentru a da o a doua şansă celor nepocăiţi, astfel ca ei să poată fi aduşi pe calea pocăinţei, văzând suferinţa celui nevinovat, şi astfel să fie precum tâlharul cel bun care a fost răstignit pe cruce de-a dreapta lui Hristos.
Ce observăm la cei doi tâlhari între care a fost răstignit Hristos? Unul L-a defăimat pe Hristos, spunându-i:
– Dacă eşti Tu Hristosul, mântuieşte-Te pe Tine şi pe noi.
Dar celălalt, certându-l, i-a zis:
– Nu te temi tu de Dumnezeu, de vreme ce eşti în aceeaşi osândă? Noi, după dreptate primim ce ni se cuvine după faptele noastre, dar Acesta nici un rău n-a făcut (Luca 23, 39–41).
De aceea, Dumnezeu îngăduie ca unii oameni nevinovaţi să sufere, ca să fie spre folosul celor răzvrătiţi, chiar dacă cei care suferă sunt cu adevărat iubiţi de Dumnezeu. Cred că în Rai, Dumnezeu le va spune: «Iată, acest lăcaş este pentru tine, sau îţi poţi alege oricare îţi place!».
Înţelegeţi? Aşa este. Dacă cerem justificări pentru ce ni se întâmplă, putem pierde totul. Ne pierdem liniştea minţii şi răsplata.

chrismon

Unul dintre părinţii cei mai luminaţi şi cu mult discernământ ai Muntelui Athos a fost părintele Daniil, care a construit pentru părinţii aghioriţi o sfântă sihăstrie în pustia Katunakiei. Acolo, călugării aflaţi sub ascultarea sa au fost numiţi după numele lui «Daniilei» – din cauza personalităţii deosebite şi harismatice a Bătrânului lor.
El a devenit vestit ca un înţelept îndrumător duhovnicesc a multor călugări vieţuitori în obşte, pustnici şi mireni, pentru virtuţile şi educaţia sa, provenite din experienţă. Inspirat de Duhul Sfânt, el era în special capabil să discearnă orice capcană întinsă din partea dreaptă* de către duhurile răutăţii, în războiul pornit de satana. Aceste ispite din partea dreaptă includ toate acţiunile unei persoane care arată virtuţi false, exagerări, înşelări, lucruri făcute fără binecuvântare, laudă de sine şi slavă deşartă. Toate aceste lucruri duc la o mândrie satanică.
Unul dintre aceşti fraţi, care a fost înşelat de satana, a fost părintele Damaschin Konstamonitul. El s-a gândit că ar putea deveni un zăvorât, ca unul dintre marii asceţi, dar fără să ceară binecuvântarea stareţului său. S-a hotărât să nu iasă deloc din mănăstire. Ieşea din chilia sa doar pentru a merge la biserică şi la trapeză şi îşi îndeplinea ascultările încredinţate lui. Şi-a petrecut 10 ani din viaţă gândind că era un zăvorât, dar plin cu o astfel de mândrie.
Între timp, datorită faptului că se credea atât de virtuos, mândria lui creştea împreună cu dispreţul pentru ceilalţi, cu clevetirea şi cu disputele şi certurile cu ceilalţi călugări. Datorită faptului că problema nu se îndrepta, stareţul a trimis după preacuviosul părinte Daniil, care a venit din toată inima, bucuros întotdeauna să ajute.
Părintele Daniil, cel plin de discernământ, l-a chemat la el pe înşelatul Damaschin şi, cu blândeţe, cum îi era caracteristic lui, a discutat cu el şi încetişor l-a făcut să-şi vină în fire şi l-a adus la pocăinţă. Părintele Daniil a folosit exemple din Vechiul şi Noul Testament, de la Moise, de la israeliţi şi de la Sfinţii Părinţi şi i-a spus:
– Frate, fii atent, de acum înainte să nu te mai încrezi în tine însuţi şi gândurilor tale, ci repetă acel înţelept cuvânt al Avvei Dorotei: «Blestemate fie gândurile tale şi cunoaşterea numai prin tine însuţi».
(*Ispite venind din partea dreaptă: este o expresie întâlnită în monahismul ortodox şi care se referă la toate încercările celui rău de a înşela pe cineva şi a-l face să creadă că are virtuţi pe care de fapt nu le are.)

chrismon

Bătrânii de la Muntele Athos spun:
– Nu locul te mântuieşte, ci felul [în care vieţuieşti].

chrismon

Un părinte spunea:
– Ar trebui să fim mai degrabă fericiţi decât trişti, când oamenii se poartă urât cu noi, pe nedrept. Nu trebuie să încercăm să fim crezuţi de oameni, chiar dacă noi avem dreptate. De vreme ce Dumnezeu e drept şi noi ne silim numai pentru viaţa care va veni, nu are nici un sens să încercăm ca să avem înţelegerea celorlalţi, sau să fim trataţi bine, sau să fim recunoscuţi pentru valoarea noastră şi să nu fim trataţi nedrept, şi aşa mai departe. Dacă noi vom urma acea cale în viaţă, ne vom da seama că drumul pe care mergem acum nu duce la Rai.

chrismon

Un pustnic simplu şi neînvăţat mi-a spus:
– Cei care sunt prea deştepţi sunt repede prinşi în mreaja satanei, deoarece sunt plini de egoism, binecuvântatul meu părinte. Ei sunt precum crabii prinşi într-o plasă de pescuit.

chrismon

Cu câtva timp în urmă am întâlnit un călugăr dintr-o mănăstire, care vorbea într-un mod minunat de expresiv. El vorbea despre frica de Dumnezeu, despre evlavie şi despre logica omenească. Niciodată până atunci în viaţa mea n-am întâlnit pe cineva care să se poată exprima atât de viu. Cuvintele lui erau ca un izvor de apă ţâşnitoare. Vorbirea lui era precisă, curată, fierbinte şi însoţită de gesturi spontane şi încântătoare. El spunea lucruri ca de exemplu:
– Cine este plin de respect are frică de Dumnezeu. Cel care are frică de Dumnezeu este şi smerit. Dumnezeu îi păzeşte pe cei smeriţi. Numai cel smerit are şi o gândire logică. Cel arogant nu poate gândi logic. Şi cel care nu are grijă de sufletul său, fie devine brutal şi se preface într-o fiară, fie se umple cu înşelarea de sine.

chrismon

– Ce este monahismul?
– Muncă grea, a răspuns un părinte experimentat.
– Într-adevăr, a spus un ascet contemporan către un nou ostaş al lui Hristos. Dacă vrei să reuşeşti în chemarea monahală, îţi spun un singur lucru, fiul meu: Să fii sigur că iubeşti munca fizică.

chrismon

Marele sihastru Hariton* duhovnicul, de fiecare dată când primea un oaspete, lucru pe care îl făcea cu multă dragoste şi bunătate, obişnuia să spună:
– În vremea aceea Hristos a început să lucreze şi să vorbească.
Părintele evita vorbăria nefolositoare şi cleveteala, privindu-le ca pricină a nenumărate boli.
(*Am scris o biografie a acestui minunat sihastru al Athosului)

chrismon

Un cuvios călugăr de la Noul Schit spunea:
– La fiecare Paşti, când spunem «Hristos a Înviat», noi ne aducem aminte de strigarea îngerului în faţa mormântului gol al lui Hristos. Cei care părăsesc biserica imediat după ce s-a cântat «Hristos a Înviat» nu sunt creştini. Cei care rămân şi la Sfânta Liturghie sunt creştini.

chrismon

Părintele Grigorie de la Schitul Xenofont, un călugăr care are peste 100 de ani, ne-a spus:
– Când eram călugări începători îl rugam pe părintele nostru duhovnic să ne citească o rugăciune în biserică, pentru patima noastră de a vorbi în deşert.

chrismon

De asemenea, el a mai spus:
– Un călugăr fără o regulă de ascultare nu este călugăr.

chrismon

– Călugării care trăiesc în viaţa idioritmică* nu pot fi corectaţi – obişnuia să spună cuviosul părinte Teofil Lavriotul, dorind să ne arate astfel toate neajunsurile unor astfel de mănăstiri.
(*În felul de vieţuire idioritmic, fiecare călugăr este de sine, având propriile reguli de muncă, post şi rugăciune şi nu este, de obicei, sub ascultarea unui Bătrân. Spre deosebire, în viaţa cenobitică, călugării urmăresc o regulă de viaţă comună şi toţi sunt îndrumaţi de acelaşi părinte duhovnic)

chrismon

Minunatul călugăr Teofilact de la Kafsokalivia a spus unui tânăr începător:
– Dacă doreşti să devii un călugăr bun, aminteşte-ţi toată viaţa de acest lucru: Dă slavă lui Dumnezeu pentru că ai fost lipsit de toate bunurile personale la care te-ai fi putut aştepta. Foloseşte un pat de lemn pe care să dormi, iar de Paşti mănâncă o sardea şi câteva verdeţuri cu o lingură de ulei. Un călugăr nu are nici un drept în viaţa aceasta, astfel încât să poată fi liber. Pe câţi i-a distrus diavolul prin ispita de a avea cât mai multe bunuri personale!

chrismon

Un bătrân a spus:
– Cu cât o persoană este mai înduhovnicită, cu atât mai puţine bunuri îşi doreşte în viaţă.

chrismon

Am întrebat un părinte câţi ani a stat în Muntele Athos şi ne-a spus:
– Am fost aici mulţi ani, dar n-am sporit deloc. Şacalii care trăiesc în sălbăticie rămân întotdeauna şacali.

chrismon

Un pustnic bătrân a spus:
– Un om cu frica lui Dumnezeu îi respectă pe toţi. Părintele meu se închina cu respect chiar şi celui mai nebăgat în seamă şi nevrednic om.

chrismon

Un părinte a spus:
– Oamenii s-au îndepărtat de părinţii lor duhovnici şi s-au pierdut în gânduri şi tot felul de patimi, astfel că ei sfârşesc prin a se mărturisi unui psihiatru, care-i îndoapă cu pastile, pentru a uita de problemele lor. La scurt timp după asta, aceleaşi probleme ies din nou la suprafaţă şi totul se repetă. Dacă o persoană are grijă de starea sa interioară, poate dormi ca un bebeluş şi n-are nevoie de pastile şi nici de orice altceva.
– Vieţuirea în pustie nu rezolvă nimic de la sine, ci doar dacă eu, fiind în pustie, mi-am părăsit şi patimile. Sau, altfel spus, acel loc nu este un pustiu când îl adaptez după mine, în loc să mă adaptez eu pentru a trăi într-un loc pustiu.

chrismon

Un bătrân a spus:
– Dumnezeu nu predestinează, dar El cunoaşte dinainte.

chrismon

Un bătrân a spus:
– Când îţi spui părerea celorlalţi, fă-o în aşa fel încât ei să se folosească de ea. Dacă va avea ca urmare cleveteala, fă-o doar cu Dumnezeu. Nimeni nu poate să obosească când vorbeşte cu El, pentru că rugăciunea e odihnitoare. De multe ori ne rugăm pentru cineva care este bolnav. Şi alţii, de asemenea, se roagă pentru el, dar, în ciuda acestui lucru, persoana aceea moare. Cei care s-au rugat pentru el se întreabă de ce Dumnezeu nu le-a ascultat rugăciunile. Ei nu realizează că Dumnezeu le-a ascultat rugăciunile, dar El ştie ce este mai bine. Noi nu ştim care ar fi fost sfârşitul acelei persoane dacă ar fi trăit. Noi trebuie să-I dăm slavă lui Dumnezeu pentru toate.

chrismon

Un călugăr bătrân spunea:
– Pentru călugări râpele devin palate, iar cerul care este deasupra lor acoperiş. Pământul le este saltea, iar nucile şi verdeţurile sălbatice hrana lor. Fiarele sălbatice sunt vecinii lor, iar peşterile devin odăi împărăteşti.
– Părinte, este greu să devii călugăr? l-am întrebat noi pe un călugăr înţelept.
– Nu este greu. Când te-ai uitat cu totul pe tine, atunci îţi dai seama că aceasta este cea mai uşoară sarcină de purtat.

chrismon

Un bătrân a spus:
– Pentru ca cineva să obţină ajutor trebuie să aibă urechile sale larg deschise, pentru a putea primi semnalele de la o altă persoană. Când inima cuiva nu este receptivă, mai întâi el trebuie să-L roage pe Dumnezeu ca să i-o deschidă, astfel încât cuvântul lui Dumnezeu să poată fi primit.
– Apropiaţi-i pe aceşti oameni îndepărtaţi de Dumnezeu printr-un mod simplu, cu smerenie şi cu dragoste adevărată. Faceţi-vă că nu vedeţi multe din lucrurile rele ale acestora şi corectaţi numai ce este absolut necesar, datorită faptului că oamenii sunt plictisiţi şi împovăraţi cu viaţa şi nu le place când sunt corectaţi de altcineva, nu contează cât de bine intenţionat.

chrismon

– Preoţia este dăruită ca o manifestare a dragostei lui Dumnezeu pentru omenire, a spus ieromonahul ivirit Atanasie. Dumnezeu ne iubeşte şi ne face preoţii Lui. Un preot slujitor îşi împrumută vocea şi mâinile lui Dumnezeu, pentru a săvârşi Sfintele Lui Taine.
– Un preot este curăţit de Harul lui Dumnezeu când se îmbracă în veşminte, afară de cazul când la acesta se găseşte o lipsă de moralitate, o atitudine de răzbunare sau o lăcomie după bani.
– Cei care se ostenesc pentru cuvântul lui Dumnezeu ar trebui mai întâi să fie pregătiţi prin asceză.
Părintele Avacum, cel desculţ, spunea tuturor părinţilor duhovniceşti:
– A sfătui este un lucru sfânt, pentru că atunci se întâlnesc două minţi în iubire şi smerenie.
El sublinia mai ales că orice sfătuire se cuvine a fi făcută cu multă dragoste, smerenie, îngăduinţă şi pace, şi nu contează la ce oră din zi o persoană ar putea veni să ceară ajutor.
– Călugării, insista el, se cuvine să primească pe toţi cu un zâmbet, astfel încât vizitatorii să plece mulţumiţi şi să-L slăvească pe Dumnezeu.

chrismon

Un bătrân spunea:
– Nu trebuie să-L punem pe Dumnezeu într-o situaţie dificilă. El este dragoste deplină. Lui Dumnezeu nu-I place să ne vadă trişti. Ce face atunci Dumnezeu? Când suntem dăruiţi cu harul Lui din belşug, noi ne lăudăm. Dacă nu ni se dă acest har suntem trişti, nefericiţi, chiar disperaţi. Curând după ce încercăm să punem început bun, obosim. Chiar dacă mergem pe de-a lături, aceasta poate fi o experienţă bună pentru noi, deoarece ea este doar ca să ne smerească. Câteodată Dumnezeu Îşi retrage harul de la noi. Acesta este de fapt felul în care se smereşte un om. Când îi este dat înapoi harul lui Dumnezeu, omul vede că a crescut în cunoaşterea de sine şi realizează că nu se poate bizui pe el însuşi, ci că are nevoie de ajutorul lui Dumnezeu. Este exact ca un bebeluş. De îndată ce este în stare să ţină mâna mamei sale, el încearcă să meargă. Face paşi mari şi gândeşte că-i face foarte bine, închipuindu-şi că merge doar pe picioarele lui. Dacă continuă, copilul devine dependent, pentru că dacă noi îi ţinem mâna tot timpul, el are o falsă siguranţă şi apoi cade de-a berbeleacul, când de fapt se aşteaptă să meargă singur.
Uneori diavolul reuşeşte să ne folosească, ca să-l ispitim pe fratele nostru. Când ne rugăm lui Dumnezeu să ne dăruiască dragoste, atunci Dumnezeu poate îngădui ca un frate să se îmbolnăvească, şi astfel să avem ocazia să ne arătăm dragostea noastră, când fratele bolnav cere ajutor. Cel bolnav poate să-ţi ceară: «Adu-mi nişte ceai, adu-mi asta, adu-mi cealaltă…». În felul acesta Dumnezeu va pune la încercare şi dragostea şi răbdarea ta. Câteodată Dumnezeu Îşi retrage harul de la mai-marii noştri şi atunci ei ne vorbesc mai aspru. Prin aceasta ne pune la încercare, pentru a vedea dacă noi judecăm sau nu, noi care I-am cerut mai înainte să ne dăruiască virtutea de a nu judeca.

chrismon

Un bătrân părinte contemporan, plin de discernământ, spunea:
– Nu vorbim în numele libertăţii atunci când spunem celorlalţi că orice este îngăduit. Aceasta este robie. Numai prin ispite poate cineva spori. Iată un exemplu: Avem un copac tânăr şi purtăm grijă de el. Îl fixăm cu o aţă de un băţ; nu folosim sârmă, pentru că asta i-ar face rău. Facem şi o mică îngrăditură în jurul lui. Acesta este singurul mod de a avea grijă de el. Iată un alt caz, al unui copil mic. Noi îi restrângem libertatea încă de la zămislirea lui, deoarece pentru nouă luni el trăieşte în captivitatea pântecelui mamei sale. După naştere este înfăşat în scutece. Când mai creşte puţin, punem în jurul lui un mic gărduleţ şi aşa mai departe. Aceste restricţii sunt necesare până când copilul devine ceva mai mare. Aparent el n-are libertate, dar fără o ocrotire, copilul ar fi putut să nu trăiască sau să nu crească.

chrismon

Părintele Avacum Lavriotul, cel plin de har, spunea:
– Bucuria vine din legătura şi unirea cuiva cu Dumnezeu. Omenirea a fost creată să fie fericită şi nu tristă. Când te bucuri de lucruri rele, cu siguranţă vei plăti pentru această plăcere pe care ai avut-o. Dar bucuria lui Dumnezeu nu cere nici o răsplată. De exemplu, eu, care nu am nimic în lumea asta, nu pot plăti pentru fericirea pe care o am. Nu sunt singurul care afirm acest adevăr. Fraţii mei călugări, care nu au nimic altceva decât pe Dumnezeu, sunt plini de bucurie. M-am golit pe mine însumi de dragul lui Hristos. Eu nu am nimic decât pe Domnul meu şi bucuria. Sărăcia este minunată, pentru că aduce libertate. Omul trebuie să se golească pe sine însuşi pentru a face loc lui Hristos să intre în inima sa. Când Dumnezeu este cu mine, am şi fericire. În fiecare peşteră locuită de vreun pustnic vei găsi bucurie duhovnicească.

chrismon

Un sihastru bătrân a spus unui grup de preoţi care l-au vizitat:
– Pentru a avea timp de rugăciune, cineva nu trebuie să-şi piardă timpul cu lucrul de care ar putea avea grijă altcineva. De exemplu: un doctor nu se va ocupa cu bandajarea, pentru că o asistentă poate face asta. Medicul are grijă de lucruri mai serioase, cum ar fi examinarea unui pacient sau realizarea unei operaţii. Dacă îşi pierde timpul cu lucruri minore, el nu va mai avea timp pentru cele importante şi nimeni nu va beneficia de cunoştinţele sale medicale. Acest lucru se aplică şi la voi. Rugaţi-vă pentru credincioşii voştri şi subliniaţi numele celor care sunt în mai mari nevoi decât alţii. Ajută ca să ştii care este problema particulară a fiecărei persoane, astfel încât să te poţi ruga mai bine pentru fiecare caz în parte.

chrismon

Un bătrân pustnic l-a sfătuit pe un preot în felul următor:
– Încearcă cât poţi tu de mult ca să te desăvârşeşti şi să ajungi un preot mai bun. Atunci vei vedea că enoriaşii tăi îţi vor urma exemplul fără ca tu să le mai spui altceva. Astfel vei vedea că trudind pentru desăvârşirea ta, devii un exemplu tăcut pentru alţii.

chrismon

Tot acest pustnic a spus:
– Trebuie ca treptat să facem pe celălalt să aibă gânduri bune. Apoi totul va fi bine. O persoană care nu are gânduri bune este sub influenţă demonică. Noi trebuie să deschidem întrerupătorul potrivit. Când avem totul pe aceeaşi lungime de undă, atunci putem beneficia de ascultare, de vreme ce întrerupătorul potrivit este deschis. Tinerii care-şi încep o viaţă duhovnicească trebuie să-şi îndrepte atenţia spre cauzele principale ale păcatului şi trebuie totdeauna să încerce să aibă gânduri bune.
Odată, un pustnic bătrân a plecat la oraş cu nişte treburi şi când s-a întors la schit ceilalţi fraţi l-au întrebat ce a văzut în oraş. El a răspuns că n-a văzut nici un om, doar copaci sălbatici.
În zilele noastre, oamenii doresc să devină sfinţi fără nici un efort şi câţiva dintre ei spun:
«Toate învăţăturile teologice trebuiesc trecute prin sita patristică».
De fapt, se cuvine să cernem totul prin învăţăturile părinţilor şi să aruncăm tot ce înseamnă gunoi. Trebuie să cercetăm în conformitate cu părinţii. Voi demonstra cu un exemplu: Avem trei metale: aramă, bronz şi aur. Aceste metale sunt de calitate diferită. Avem aur de 12 carate şi de 24 carate. Noi îl alegem pe cel de 24 carate. De asemeni, avem nevoie şi de metale mai ieftine, dar să alegem aurul.

chrismon

Un călugăr care locuia în Chilia Sfânta Treime de la Schitul Sfânta Ana a fost ispitit de demonul trândăviei până aproape a deznădăjduit. Într-o zi, în descurajarea sa, a spus:
– Voi urca dealul până în vârf, mă voi aşeza pe cea mai înaltă stâncă, îmi voi legăna picioarele şi voi aştepta să treacă timpul.
Era în ajunul sărbătorii Sfântului Ioan Botezătorul, hramul Mănăstirii Dionisiu. A urcat până în vârful unei stânci, s-a aşezat jos şi a început să-şi legene picioarele, în timp ce murmura şi rugăciunea lui Iisus, dar nu tot timpul bineînţeles, ci când şi când, de vreme ce era plin de trândăvie demonică. Când el stătea în acea poziţie leneşă, un batalion de diavoli a trecut pe acolo, având ca ţintă Mănăstirea Dionisiu, ca să ispitească pe călugării din mănăstire. Unul dintre demoni a spus celorlalţi: «Am să-mi bat joc de acel trup pe jumătate mort, îmbrăcat în negru, care stă acolo sus». «Nu te duce, o să te ardă», i-au spus ceilalţi demoni. Dar acel demon s-a dus oricum şi a apărut ca un călugăr înaintea acelui începător şi i-a zis:
– Ce faci aici?
– Hm, mai nimic, a răspuns călugărul tânăr. Sunt leneş şi nu sunt în stare să-I ofer nimic Domnului meu, în afară de a sta aici şi de a-mi legăna picioarele.
Auzind aceste cuvinte smerite, demonul l-a părăsit imediat şi s-a întors să se alăture grupului său. Această întâmplare este povestită de părinţi, care îi sfătuiesc pe tinerii începători care au dificultăţi să-şi ţină regula de ascultare.

chrismon

Un pustnic bătrân spunea:
– Mintea şi inima cuiva nu pot fi curăţate, atâta timp cât ele sunt îndreptate spre lume şi problemele ei.

chrismon

Un pustnic katunakiatan, pe care îl chema Rafail, îşi repeta mereu:
– Toate câte sunt pe pământ sunt trecătoare, dar toate câte sunt deasupra sunt pentru veşnicie.

chrismon

Spunea un părinte:
– Lumea este pentru monah ca un cărbunar!*
(*În sensul că îl murdăreşte sufleteşte ca un cărbunar).

chrismon

Alt bătrân spunea:
– Faptul că monahismul înfloreşte în zilele noastre e un indiciu că Dumnezeu pregăteşte ceva deosebit pentru lume. Lumea întreagă se află în criză. Oamenii sunt însetaţi după lucruri duhovniceşti.

chrismon

Un bătrân spunea ucenicilor săi:
– Când venim la mănăstire să ne facem călugări, trebuie să lăsăm lumea în spatele nostru, împreună cu obiceiurile, confortul şi luxul ei.

chrismon

Un bătrân a spus:
– Viaţa duhovnicească a unui călugăr începe atunci când el se îndepărtează de toate lucrurile văzute şi nevăzute şi se îndreaptă cu totul spre Dumnezeu.
Mai spunea:
– Când eram în lume, toată lumea mă striga «călugăre», aşa că mi-am zis: Dacă tot eşti călugăr, ce mai cauţi în lume?

chrismon

Călugărul Mihail Lavriotul, infirmier la Lavra, a fost un exemplu pentru dăruirea şi slujirea sa. Slujea Sfânta Liturghie în toate amănuntele. Lucra oriunde şi oricând. Era palid şi avea o înfăţişare strălucitoare, ascetică.

chrismon

Părintele pustnic Damaschin de la Sfântul Vasile ne-a povestit odată despre un călugăr de la Kafsokalivia, care a trăit cu mult timp în urmă. Îşi neglijase canonul* şi celelalte îndatoriri duhovniceşti. La sfârşitul vieţii sale trândave, el s-a îmbolnăvit şi în timp ce era pe moarte, sufletul lui nu voia să părăsească trupul, timp de mai multe zile. Aceasta se întâmpla în 1935–1936.
Doctorul, un călugăr cu mult discernământ, şi-a dat seama că aceasta i se întâmplă din cauză că fusese fără de grijă de-a lungul întregii sale vieţi. Atunci părintele Grigorie, duhovnicul călugărului muribund, a îngenunchiat şi s-a rugat fierbinte, plin de milă şi dragoste pentru cel care era sub ascultarea sa, făgăduind înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor că va continua el să împlinească regula călugărului până la completarea ei. Din momentul terminării acestei rugăciuni, călugărul a adormit în pace.
(*Canonul monahului sunt 100–300 de metanii şi 6–12 şiraguri de metanii cu rugăciunea lui Iisus în fiecare zi.)

chrismon

Spunea un călugăr:
– În aceste zile, noi încercăm să obţinem sfinţenia cu foarte puţin efort.
Şi a spus din nou:
– Pe măsură ce ne trudim din greu, vom primi mai mult har.
Apoi a adăugat:
– Dumnezeu poate umple inimile noastre cu atât de multă fericire şi dragoste pentru El, încât noi să nu putem a fi în stare să o primim şi am fugi din mănăstiri, căutând izolare într-o peşteră. Şi mirenii, dacă ar experimenta o astfel de fericire, ar putea să-şi abandoneze responsabilităţile, familiile şi copiii şi să se ascundă de ei. De aceea, Dumnezeu, Care este cu totul iubire, nu ne umple în totalitate cu fericirea Sa.

chrismon

Un părinte a spus:
– În aceste zile, oamenii sunt atât de stresaţi, încât nu vor găsi fericirea adevărată în petrecerile sau distracţiile lumeşti.
Şi, de asemenea, a spus:
– În timpurile noastre tradiţia a dispărut. Singurele noastre exemple ar trebui să fie toţi sfinţii.

chrismon

Alt părinte a spus:
– Dacă părintele tău duhovnicesc arată semnele lepădării de sine, acceptă toate sfaturile lui. Dacă tu nu-i spui totul, el nu poate să-ţi dea sfatul potrivit pentru tine. Domnul spune: «Dacă un prooroc a fost înşelat, Eu am făcut-o, pentru că inima ta nu este dreaptă». Nu fi cu două feţe.

chrismon

Spunea un bătrân:
– Nu pot să-ţi descriu, fiule, ce bucurie am simţit de fiecare dată când am fost nedreptăţit de către oameni. Simţeam că împărtăşesc nedreptatea pe care a suferit-o Mântuitorul.

chrismon

A fost odată un călugăr într-o mănăstire care era neglijent. În ciuda acestui fapt, egumenul îl tolera, dorind mântuirea călugărului, zicând că Maica Domnului o să-l mântuiască, de vreme ce el n-a părăsit niciodată Grădina ei. Era evident că nădejdea egumenului se baza pe râvna şi evlavia de la început ale călugărului.

chrismon

Muncind din greu, părintele Ignatie de la Dionisiu a transformat versantul stâncos al muntelui într-o adevărată grădină. O pădurice de măslini roditori. Totdeauna purta un topor la centură şi câteva unelte în traistă şi cu entuziasm a curăţat zona împădurită de pe versantul din faţa mănăstirii. A altoit toţi măslinii sălbatici. Datorită interesului şi râvnei lui pentru propăşirea mănăstirii, a lăsat în urma sa această moştenire. Este de asemenea vrednic de amintit că munca sa grea în crângul de măslini a fost totdeauna însoţită de o binecuvântată smerenie şi fapte de milostenie.
– Neglijenţa poate distruge oamenii evlavioşi! Un lucru îngrozitor! – a exclamat un bătrân ascet iscusit.
În Mănăstirea Sfântul Pavel am întâlnit un distins ieromonah şi duhovnic român, părintele Macarie, care spunea:
– Cei care pot să se roage cu inimă curată sunt cei care se ostenesc şi participă la Sfintele Taine.

chrismon

Un călugăr evlavios a dat următorul sfat:
– Iubiţi pe toată lumea, dar să nu aveţi prietenii particulare cu nimeni.

chrismon

Cunosc un părinte care nu-şi punea niciodată metaniile jos. Se ruga neîncetat, tot timpul şi oriunde mergea. Dumnezeu i-a dăruit o dorinţă nesfârşită pentru rugăciune.

chrismon

Aceasta spunea vieţuitorul în obşte, ieromonahul S., cel cu barbă albă:
– Odată, erau 8000 de călugări în Muntele Athos şi, în ciuda tuturor dificultăţilor care existau atunci, muncii din greu şi a nevoinţelor ascetice fără de sfârşit, aveau de toate. Acum, călugării tineri au chiar şi maşini. Starea de nelinişte şi grija lor pentru bunuri materiale sunt ca o epidemie. Pe măsură ce au mai mult, pe atât de mare e necazul. E un cerc vicios. Cauza acestui lucru este păcatul, care distruge pe amândouă, şi trupul şi sufletul.

chrismon

Un bătrân a spus:
– În timpurile noastre călugării se mântuiesc prin ispite, căci virtute* nu există. Cei care pot suferi toate ispitele diavolului, vor fi ca unii din părinţii de demult, cu condiţia să rabde până la sfârşitul vieţii. Aceasta înseamnă că răbdarea fără să te plângi este egală cu regula de rugăciune.
(*Prin aceasta voia să spună că nu mai există acele mari nevoinţe ale sfinţilor şi asceţilor din vechime.)

chrismon

Un alt părinte ascet a spus:
– Răul este peste tot şi întunericul triumfă. El se aseamănă cu un câmp arat de curând, cu pământul său negru întors. Şi dacă plantezi în el, seminţele vor încolţi repede şi vom culege roadele la vremea recoltei.

chrismon

Părintele isihast Iosif a spus:
– Principalul scop al diavolului este să ne atace credinţa. Dacă diavolul reuşeşte să facă o persoană să-şi lepede credinţa, atunci el transformă acea persoană într-un trădător!

chrismon

Părintele Daniil şi cu mine am avut acelaşi părinte duhovnicesc. Numele lui era Averchie şi era ca un al doilea Pavel cel simplu. Era de la Chilia Sfântului Ioan Înaintemergătorul. El n-a părăsit niciodată Muntele Athos de când era băieţel, când a fost adus aici ascuns într-un coş acoperit cu cepe – în timpul când Grecia era sub ocupaţie turcească.
Părintele Averchie ne-a rugat pe amândoi ca să-i fim ucenici.
– Voi muri în curând, a spus el, şi cine va mai aprinde candela Sfântului Ioan?
– Maica Domnului o să vă trimită pe cineva, i-am răspuns, şi apoi, glumind, am adăugat: Noi suntem foarte dificili şi tu eşti aspru (de fapt era mai blând decât un mieluşel).
– Voi face o listă pe o bucată de hârtie cu virtuţile şi alta cu păcatele, şi fără să vă spun nimic, o să vi le arăt.
Ce suflet binecuvântat! A fost binecuvântat în două chipuri: întâi cu simplitate, şi-n al doilea, cu respect pentru libera voinţă a omului.

chrismon

Acum câţiva ani în urmă, părintele Gherasim Imnograful, pentru care am avut un mare respect, mi-a spus:
– Sfântul Grigorie Palama spune că doar un singur lucru este imposibil la Dumnezeu: să se unească cu o persoană necurată. Asta nu se întâmplă niciodată.

chrismon

Un ascet grec făcea mături, le ducea la mănăstirea rusă Sfântul Pantelimon şi le dădea la schimb pe pâine uscată. Astfel, prin această osteneală, îşi câştiga el pâinea cea de toate zilele.

chrismon

L-am întâlnit în ultimele zile ale vieţii sale pe harismaticul părinte Simeon, care fusese sub ascultarea părintelui Sava până la sfârşitul vieţii acestui binecunoscut părinte. Părintele Simeon ne-a povestit multe despre acest părinte plin de virtuţi şi de discernământ şi, de asemenea, ne-a sfătuit:
– Să vă temeţi de păcat şi nu de diavol, căci acesta nu are nici o putere.

chrismon

Un bătrân isihast, spunea:
– Un frate se supune cu evlavie, fără întrebări. Mai târziu raţionează, lucru care omoară ascultarea. Examinează prin ochii logicii.

chrismon

Pustnicul Hristodul, care a fost sub ascultarea părintelui Calinic, cel plin de trezvie, obişnuia să ne spună de fiecare dată când îl vizitam la chilia sa:
– În zilele noastre trebuie neapărat să încercăm mai din greu să ajungem la răbdare. În trecut, sfinţii se osteneau din greu pentru această virtute. Noi nu suntem în stare să egalăm asceza lor, dar cel puţin trebuie să ne străduim să avem ceva răbdare, ascultare şi smerenie.

chrismon

– Când am ajuns în Muntele Athos, am gândit că am ajuns la Dumnezeu. Dar, după ce l-am întâlnit pe părintele Daniil, mi-am dat seama cât de departe era Dumnezeu de mine – a spus A. Moraitidis, un scriitor care mai târziu a devenit monahul Andronic, ucenic al părintelui Daniil, cel plin de discernământ.

chrismon

În 1968, împreună cu părintele Daniil, tovarăşul meu de nevoinţă, am plecat la Karulia, cea mai izolată pustie a Athosului, pentru a-l vedea pe minunatul părinte pustnic Zosima, care făcea coşuri. Cu sfinţia sa era ucenicul său, părintele Serafim, care cunoştea puţină greacă. Ne-a dus la paraclisul lor, închinat Sfântului Gheorghe. Şi în acea pustie ne-au fost oferite trei pasaje din Sfânta Scriptură, ca gustări duhovniceşti:
«Arătat-am numele Tău oamenilor pe care Mi i-ai dat Mie din lume. Ai Tăi erau şi Mie Mi i-ai dat…» (Ioan 17, 6). «Şi celor câţi L-au primit, le-a dat putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu…» (Ioan 1, 12). «…să păzească toate câte v-am poruncit vouă, şi iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului» (Matei 28, 20).
Părintele Serafim ne-a mai spus:
– Trăim timpuri grele. În curând va veni Antihristul; el va fi de origine evreiască.
L-am vizitat şi pe părintele Andrei, care era foarte sărac şi bolnav. Suferea de vertigo, dar era foarte răbdător. Iată două lucruri din cele ce ne-a spus:
Trebuie să punem în practică învăţăturile Sfintei Scripturi, nu doar să le citim.
În rugăciunile noastre, mintea şi inima trebuie să fie unite. Înfrânarea este o condiţie esenţială pentru rugăciunea curată. Nu judeca pe aproapele tău pentru nimic. Fă răbdare şi ascultare chiar şi faţă de cei care sunt mai tineri decât tine. Dacă ai 90 de ani, ascultă pe cineva care are 18.
Cu greu, dar cu bucurie, ne-a primit şi părintele Bartolomeu. Iată câteva din spusele lui:
De fiecare dată când avem lacrimi în timpul rugăciunii, suntem în legătură cu Dumnezeu.
Prin virtuţile noastre ne asemănăm lui Dumnezeu. Rugăciunea lui Iisus ne uneşte cu El.
Iată cum stau lucrurile, fraţilor: Vai mie, căci am pierdut binecuvântarea vieţii de obşte!
Ascultarea duce la smerenie, tristeţe, lacrimi, curăţire şi iluminare.
După ce ne-a tratat pe fiecare cu câte o smochină şi cu apă de ploaie din rezervorul său, ne-a povestit despre evlaviosul părinte Isaac Dionisiatul şi despre virtuţile sale.

chrismon

Nu cu mult timp în urmă am avut o discuţie cu unul din părinţii unui schit despre răbdarea şi ascultarea catârilor folosiţi de călugări la transportul lucrurilor grele pe cărările abrupte şi stâncoase ale Athosului.
– Aceste animale sunt dascăli buni pentru noi, frate, mi-a spus. Nu se plâng niciodată şi întotdeauna aşteaptă cu răbdare şi fără cârteală să se supună.
Alt cuvios călugăr, care avea grijă de toate animalele mănăstirii, zicea:
– Catârii îşi fac datoria fără să se plângă. Cară încărcături grele de lemn, fie pe ploaie, fie pe frig. Dacă sunt hrăniţi sau nu, ei nu se plâng. Eu am fost învăţat de aceste nobile animale. În timp ce le hrăneam, deseori am plâns, comparând impoliteţea mea cu amabilitatea lor, neascultarea mea cu ascultarea lor.

chrismon

Marele pustnic Daniil din Katunakia a îndreptat şi liniştit odată un frate care era deznădăjduit din cauza certurilor şi întâmplărilor supărătoare din mănăstire. El i-a spus fratelui: «Rabdă certurile, fiule; nimeni nu este perfect».

chrismon

Un călugăr smerit mi-a spus:
– Am întrebat-o noi pe Maica Domnului, care este păzitoarea şi ocrotitoarea Muntelui, dacă este de acord cu construcţia de drumuri prin Athos, folosind maşini şi motoare, producând mult zgomot în acest centru monahal? Este oare posibil ca prin astfel de lucruri să ignorăm pe Născătoarea de Dumnezeu şi toate promisiunile ei pentru Sfântul Munte?

chrismon

Un ascet contemporan a spus:
– În zilele acestea este multă făină pentru a face aluatul de pâine, dar nu şi drojdie, care o determină să crească.

chrismon

O vorbă athonită sună cam aşa:
– Să fii precaut în aducerea unui străin în mănăstirea ta, aşa cum ai fi în adopţia unui animal rătăcit.

chrismon

Un frate l-a întrebat pe părintele Auxentie Grigoritul, a cărei viaţă a fost împărţită între rugăciunea lui Iisus şi acatistele Maicii Domnului:
– Spune-mi, acum când voi fi hirotonit, la ce să fiu atent mai întâi?
– Să fii smerit şi să eviţi cearta.

chrismon

Părintele Nicandru de la Konstamonitu a fost odată întrebat:
– Chiar dacă citim biografiile sfinţilor şi ale evlavioşilor călugări şi ne facem pravila, de ce nu devenim ca ei?
– Când un muncitor în metale doreşte să aplice un aliaj pe aramă, mai întâi curăţă arama şi apoi o pune în foc. Până ce rugina nu este îndepărtată, aliajul nu se lipeşte de aramă. Aceleaşi lucruri se întâmplă şi cu noi. Noi intrăm într-o mănăstire pentru a deveni călugări, dar rugina câştigată în lume este adusă cu noi. Astfel că, până nu este îndepărtată, harul lui Dumnezeu nu ne face să strălucim.

chrismon

Stareţul de la Konstamonitu, Modest, spunea:
– Încearcă să nu priveşti la greşelile altor oameni.

chrismon

În mod frecvent, călugării athoniţi spun:
– Nu contează locul unde trăieşti, ci felul cum trăieşti. Asta te va mântui.

chrismon

– Părinte Gavriil, eu am o singură dorinţă în inimă: să vin să stau în Muntele Athos, i-a spus părintele Chiril unui renumit pustnic karuliot.
– Fii atent la ce am să-ţi spun. Într-adevăr, poţi să vii, dar acum, cât eşti în lume, du-te acasă, închide uşa casei tale, trage perdelele, posteşte, citeşte, roagă-te şi vei fi în Sfântul Munte.

chrismon

– Când vorbea, cuvintele lui erau ca de foc şi faţa lui avea o culoare ca de ceară şi strălucitoare.
Astfel vorbea un contemporan al părintelui Nichifor despre el.
Părintele Nichifor a trăit în Mănăstirea Simonopetra. El spunea neîncetat Rugăciunea lui Iisus şi a acceptat hirotonirea doar pentru a fi sub ascultare, dar se ruga întotdeauna pentru a fi eliberat de alte responsabilităţi ale preoţiei. Rugăciunea i-a fost ascultată, fiind izbăvit când şi-a pierdut vederea.

chrismon

Părintele G. era neîndurător cu cei leneşi. El îi sfătuia pe călugări să muncească, pentru a se asemăna asceţilor din vechime. Unii dintre ei făceau coşuri, alţii baloturi pe câmp, alţii ulei din seminţe, iar alţii culegeau flori pentru ceai.

chrismon

Un părinte spunea:
– Mântuirea noastră nu e un lucru care ţine de şansă, ci doar de trudă asiduă. Împărăţia lui Dumnezeu vine la cei care se silesc [vezi Matei 11, 12 – Nota editorului].

Sursă: Patericul atonit – Arhim. Ioannikios Kotsonis, Editura Bunavestire, Bacău, 2000, Traducere de Anca Dobrin şi Maria Ciobanu

Cap. XI: Despre asceză [Patericul athonit, Ioannikios Kotsonis]

Cuviosul nostru părinte purtător de Dumnezeu, Petru Athonitul, primul pustnic de pe Muntele Athos, a trăit într-o peşteră în partea de sud a peninsulei. Acolo a dus o viaţă cu adevărat îngerească şi cerească. Fără haine, desculţ, suferind multe feluri de ispite îndreptate împotriva sa de satan, timp de 53 ani a fost hrănit doar cu pâine cerească.

chrismon

Dreptul Gherontie, ctitorul Schitului Sfânta Ana, a fost primul egumen al Mănăstirii Vouleftirion. La început, el a trăit în peşterile de lângă mare. Mai târziu, din cauza atacurilor piraţilor, el s-a mutat spre vârfurile înalte ale Athosului, unde până în zilele noastre mai există o bisericuţă în cinstea Sfântului Pantelimon. Mulţi pustnici au locuit pe lângă el în chilii sărăcăcioase. Fără absolut nici un bun şi lipsiţi de grijile lumeşti, ei s-au dăruit cu totul nevoinţei rugăciunii.
Pentru a aduce puţină mângâiere fraţilor săi, sfinţitul Gherontie s-a rugat şi imediat a apărut în acel loc apă sfinţită. Cel care l-a urmat a strâns toată apa din acest minunat izvor, pentru că a vrut o mică grădină şi avea nevoie de apă pentru ea. După cum au spus părinţii, Maicii Domnului nu i-a plăcut aceasta şi a secat acest izvor. Deşi un alt izvor a apărut mai departe de acesta, Maica Domnului a dorit ca pustnicii să nu depindă de grijile lumeşti, să se dăruiască numai rugăciunii şi nu grijilor cultivării unei grădini.

chrismon

Noul descoperit sfânt Gherasim* care s-a nevoit în Athos, a locuit în Kapsala cinci ani ca un pustnic. Mânca doar dovlecei fierţi, fără ulei. Apoi a plecat la Homala, în Insula Kefallonia, la chilia sa pustnicească, şi acolo a construit o mănăstire.
În timpul cât a locuit în Muntele Athos a câştigat multă experienţă duhovnicească, a întâlnit oameni evlavioşi şi sfinţi, sporind mult duhovniceşte. El a devenit un vas plin de har datorită rugăciunii neîncetate şi postului. De aceea toate duhurile rele se temeau de el şi erau izgonite. Porecla lui era «Kapsalis», după sărăcăciosul loc al Kapsalei. Diavolii strigau: «Kapsalis, tu ne-ai ars pe noi».
(*Acest sfânt nu a fost recunoscut ca fiind sfânt în timpul vieţii, sfinţenia sa s-a descoperit mai târziu, prin faptul că se arăta celor drepţi)

chrismon

În timpul unei ierni foarte friguroase, în care zăpada a căzut din belşug, dreptul şi de Dumnezeu insuflatul părinte Acachie Kafsokalivitul şi-a aprins un foc pentru a se încălzi. Dar cum s-a apropiat de foc, el s-a simţit mai înfrigurat. Atunci a realizat că nu era normal să simtă frig lângă foc şi că acest frig este cauzat de ceva diavolesc. Atunci a stins focul, a ieşit afară din peşteră, s-a dezbrăcat şi s-a băgat în zăpadă, unde a simţit imediat o căldură, ca într-o baie cu aburi.
Noi am fost uimiţi şi încântaţi de fiecare dată când am vizitat peştera sfântului şi am văzut patul lui, care se păstrează până în zilele noastre. Era făcut din ramuri subţiri, necurăţate, legate în aşa fel încât rămâneau goluri largi între ele. Era imposibil pentru cineva să se odihnească bine în acel pat.

chrismon

Sfântul Sava Aghioritul, un pustnic care s-a desăvârşit pe insula Kalymnon, a iubit asceza şi suferinţa. Se hrănea cu mâncare gătită în ulei doar la sfârşit de săptămână. Zilnic îşi făcea toată rânduiala călugărească. Când dormea, o făcea pe o scândură, dar cele mai multe nopţi le petrecea în rugăciune. A păstorit poporul lui Dumnezeu ca un bun păstor care «îşi dă viaţa pentru oile sale» (Ioan 10, 11). De asemenea, el era înainte-văzător.
A părăsit Sfântul Munte mergând la Eghina, pentru a putea fi sub ascultarea Sfântului Nectarie, Făcătorul de minuni. Sfântul Nectarie i-a dăruit un rând de veşminte preoţeşti pe care le purta doar la sărbătorile mari. Sfântul Sava a făcut slujba de înmormântare a Sfântului Nectarie.

chrismon

Părintele duhovnic al bătrânului meu a fost ieromonahul Hristofor, un pustnic din Karulia. El trăia ca pustnic într-o chilie care semăna cu un cuib de vultur. Chilia era acoperită cu tablă şi era înconjurată de stânci ascuţite, fără vegetaţie, care se pierdeau în abisul Egeii. Acolo era o linişte deplină şi nesfârşită, întreruptă doar de ciripitul dulce şi vesel al păsărilor sălbatice. Era un loc complet izolat, doar câţiva cactuşi, puţini arbuşti de smochini şi câţiva migdali sălbatici împrăştiaţi ici şi colo colorau puţin cu verde peisajul pustiu. În această pustietate cineva nu putea decât să se gândească cu admiraţie şi să se minuneze cum acest părinte duhovnicesc, Hristofor, care era infirm, a venit să trăiască lângă aceste râpi abrupte şi primejdioase. Deşi avea un singur picior, el se căţăra ca un alpinist spre impresionanta şi inabordabila Karulia!

chrismon

De-a pururea pomenitul meu părinte mi-a spus de multe ori că în trecut părinţii din mănăstiri şi din cele mai izolate locuri obişnuiau să călătorească pe mare vâslind până la Dafne şi înapoi. Pentru că acest drum dura mult timp, îşi luau cu ei cărţi şi tămâie ca să-şi poată cânta Utrenia. Ei, în timp ce vâsleau, cântau sau se rugau, folosind metaniile.

chrismon

Părintele Teofilact, o masivă piatră preţioasă a ascezei şi rezistenţei, a trăit în pustia Sfântului Vasile, lângă Kerasia. El a avut doi călugări sub ascultare. Obişnuia să meargă deseori la o peşteră, ca să facă privegherile de noapte. Într-o noapte, după o ninsoare mare, totul era acoperit de zăpadă, care ajungea până aproape la genunchi. Când s-a făcut dimineaţă, călugării au plecat să-l caute peste tot. După ce l-au căutat mult timp, au zărit în depărtare un obiect întunecat aşezat pe o buză de deal. Când s-au apropiat, şi-au dat seama că era părintele lor şi s-au temut că îngheţase de frig. Însă, când l-au atins, el s-a mişcat. Au fost foarte surprinşi când şi-au dat seama că trăieşte dar, mai mult decât atât, trupul său răspândea o căldură aşa de mare, de parcă ar fi fost în flăcări. Şi, într-adevăr, toată zăpada din jurul lui s-a topit!
Altă dată, acest sfânt pustnic a fost luat de diavoli şi dus prin aer în pustia Sfântului Vasile din Karulia.

chrismon

Un bătrân a spus:
– În zilele acestea încercăm să devenim drepţi cu foarte puţin efort. Am părăsit tradiţia. Nu ne mai uităm la cei mai buni dintre monahi şi cum au ajuns ei primii. Noi vedem numai pe cei care au ajuns ultimii.

chrismon

Minunatul isihast Varnava nu avea nici un fel de bunuri şi nici măcar o cameră. El se odihnea într-un colţ al camerei de oaspeţi. Părintele pustnic Damaschin mi-a povestit totul despre el.

chrismon

Noi am fost foarte atraşi de Mănăstirea Dionisiu, pentru că păstrează tradiţia ascetică, monastică şi liturgică athonită. Ne-am simţit legaţi de mănăstire nu numai datorită înţeleptului şi cuviosului stareţ Gavriil şi părintelui Teoclit Dionisianul, care este cunoscut pentru multele lui scrieri, ci mai ales din cauza prezenţei prea-cuviosului părinte Lazăr. De fiecare dată când îl vizitam pe părintele Lazăr la chilie, pentru a-i cere ajutor şi sfaturi, plecam plini de roade duhovniceşti, de parcă am fi cules strugurii mistici ai experienţei monahale. Sfântul stareţ Gavriil ne-a oferit câteva scurte informaţii biografice despre viaţa şi experienţa acestui mare ascet şi vieţuitor în obştea monahală.
Părintele Lazăr a venit de la Melivia din Agia Larisa. El s-a născut în 1892, a venit la Athos în 1916 şi a murit pe 28 decembrie 1974. Timp de 30 de ani a fost infirmierul mănăstirii, a slujit ca «typikaris»* timp de 10 ani. Timp de 30 de ani a slujit ca «proistamenos»**
Înainte de a începe viaţa monahală el a terminat liceul şi a lucrat ca secretar la o judecătorie în Dotion-Agias-Larisis. La vârsta de 20 de ani a emigrat în SUA, iar la 24 de ani a venit la Muntele Athos, fiind tuns în monahism în 1917.
Era foarte evlavios şi cinstit, un adevărat râvnitor pentru viaţa monahală de obşte. Fiind foarte aspru cu sine, primea Sfânta Împărtăşanie, cu binecuvântarea stareţului, în fiecare săptămână. A locuit timp de trei ani în chilia lui Nifon, situată mai sus de mănăstire, unde a practicat un post strict şi s-a zăvorât pe el însuşi.
O dovadă a acestora a fost că în perioada Marelui Post din toţi anii de până la 1965, ţinea post negru luni, marţi şi miercuri, până se împărtăşea la Liturghia mai înainte sfinţită. După aceasta, lua masa cu ceilalţi călugări şi apoi nu mânca nimic până în sâmbăta următoare.
Cât timp a lucrat în spital, el a avut grijă nu numai de trupul, dar şi de sufletul celor bolnavi, pregătindu-i pe cei aflaţi pe patul morţii.
A suferit un accident vascular cerebral în ziua de Crăciun şi a mai trăit 3 zile după aceea. I s-a făcut Sfântul Maslu şi s-a împărtăşit zilnic, până când a intrat în comă. Curând după aceea, după amiaza, a adormit în Domnul. Toţi din obşte l-au plâns şi amintirea sa a rămas vie printre ei până în ziua de astăzi.
Sfântul Nicodim Aghioritul este mare în împărăţia lui Dumnezeu, pentru că nu numai vorbea, dar şi practica asceza, postul, trăind în sărăcie şi nevoinţe. Toate acestea reprezintă adevărata frumuseţe a vieţii monahale. Iată ce ne spun despre el biografii săi:
«…Dragostea lui pentru isihie l-au dus în pustie, unde a cumpărat chilia din faţa pustiei Sfântului Vasile. Îşi lua pâine de la noi şi apoi petrecea tot restul timpului în isihie. Alte mâncăruri pe care le mânca erau orez fiert, apă cu miere, dar cel mai mult mânca măsline şi boabe de linte».
(*Călugărul care este responsabil cu desfăşurarea corectă a slujbelor)
(**Călugărul care supraveghează treburile zilnice din mănăstire)

chrismon

În Schitul Kutlumuş există o chilie închinată Sfântului Ioanichie, pe jumătate dărâmată, unde au locuit un grup de şase părinţi sub ascultarea unui bătrân foarte aspru. Chilia avea numai două încăperi şi un paraclis. Nici unul dintre părinţi nu avea o cameră proprie. În timpul nopţii se odihneau sprijinindu-se în stranele din paraclis. Astfel a fost privaţiunea şi biruinţa asupra somnului a acestor atleţi ai ascetismului.

chrismon

Părintele A. Kafsokalivitul este încă în viaţă şi l-am întâlnit de multe ori. În trecut, părinţii nu foloseau animalele pentru transport. Cărau totul în spate, chiar şi pe cele mai abrupte drumuri care duceau către schit. Într-o noapte, cu ajutorul Maicii Domnului, părintele A. a dus din port până la chilia unde locuia o tonă de struguri. S-a luptat cu multe sarcini până dimineaţa.
Altădată, a dus 500 de lăzi cu nisip pentru zidărie. Pentru a ajuta la zidirea Bisericii Schimbarea la Faţă, a urcat de 42 de ori până pe vârful Muntelui Athos. De fiecare dată, pe 6 august, urca până în vârful muntelui, ca să participe la priveghere.
Adeseori vin şi i se aşează în căuşul palmei păsărele, pe care le hrăneşte în grădina sa, bine îngrijită, plină de crini şi de tot felul de alte flori.

chrismon

De-a pururea pomenitul părinte A. Lavriotul a slujit zilnic Sfânta Liturghie timp de 70 de ani. Genunchii săi erau bătătoriţi datorită multelor metanii. Şi-a prevăzut sfârşitul, deşi niciodată nu a fost bolnav. El a binecuvântat pentru ultima oară masa şi şi-a luat rămas bun de la fraţi şi părinţi, adormind întru Domnul.

chrismon

Ne povestea neuitatul bătrân aghiananit H.:
– … Părinţii noştri se îmbrăcau cu haine ponosite, iar drept încălţări, purtau sandale ţărăneşti din piele de porc; unii dintre aceşti părinţi slujeau stând desculţi pe marmura bisericii. Vedeai bărbaţi înalţi cât chiparosul, cu ochii plini de lacrimi de bucurie şi, din pricină că erau înălţaţi cu duhul, nu simţeau frigul muşcător! Când se termina Privegherea, se puteau vedea lacrimile pe strane.

chrismon

De-a pururea pomenitul şi veşnic trăitorul bătrân Varlaam de la Sfânta Mănăstire Xenofont nu-şi făcea niciodată foc în chilie pe timpul iernii. În fiecare zi făcea 800 de metanii. Drept pat avea o simplă rogojină. Niciodată nu şi-a privit chipul în oglindă. Odată, după ce a fost fotografiat cu toiagul în mână, văzându-şi fotografia, a întrebat:
– Cine este cel care mi-a luat toiagul?…

chrismon

Ce putem spune despre pustnicul Hrisogon, în special despre felul în care postea şi priveghea pentru a se elibera de patimi?
Acest om binecuvântat, care a locuit într-o cameră pentru muncitori, lângă Chilia «Sfinţii Apostoli», ce aparţinea de Kutlumuş, avea ca hrană zilnică doar pâine sau pesmeţi muiaţi în apă cu puţin zahăr. Hainele lui erau vechi şi dormea pe pânză de sac. În timpul iernii nu purta decât nişte saci, stând în jurul focului. Era un călugăr simplu şi tăcut.
Tot la fel de sărac era şi un alt călugăr ascet din Vigla, al cărui nume nu se cunoaşte. El trăia «ca păsările cerului care nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în hambare, şi Tatăl cel Ceresc le hrăneşte» (Matei 6, 26). El trăia în mare sărăcie, într-o chilie mică, fără paraclis. Seara se ducea la slujbe la diferiţi părinţi, purtând cu el candela aprinsă. Când nu mai avea ulei, mergea la Schitul românesc [Prodromul], care aparţine de Marea Lavră. De îndată ce părinţii vedeau candela goală, îi ofereau ulei chiar fără să-i roage nimic şi îi mai dădeau şi ceva ajutoare. După Sfânta Liturghie, mânca foarte puţin, ruşinându-se, şi apoi pleca repede, rugându-se. În chilia sa trăia ca un înger*.
(*Cuvântul folosit de părintele Ioanichie este «asarkos» – care înseamnă lipsit de trup; semnificaţia sa este că părintele trăia de parcă n-ar fi avut nici o nevoie trupească, cum ar fi nevoia de hrană [Nota traducătorului])

chrismon

Pe părintele Avimelec l-am zărit o singură dată, când eram cu părintele meu duhovnic, dar înfăţişarea lui blândă şi liniştită este încă vie în amintirea mea. A trăit mai mult de 100 de ani şi a fost contemporan cu Sfântul Nectarie, nevoindu-se împreună cu părintele Iosif, locuitorul în peşteri.
Locuia în pustia Sfântului Vasile, deasupra Katunakiei, la Schitul Sfânta Ana Mică, într-o peşteră care este folosită acum ca beci. El cerea ca nimeni să nu fie numit cu numele lui, deoarece el nu se preţuia deloc pe sine însuşi. Pentru a spori duhovniceşte, s-a închinat la mai multe mănăstiri din Constantinopol, Pont, Ierusalim şi Grecia continentală. Dacă cineva îl întreba «Ce faci, părinte?», el răspundea «Suntem atenţi» – aceasta însemnând că era în continuă trezvie şi rugăciune.

chrismon

Părintele Ignatie, părintele duhovnicesc al pustiei Katunakia, având darul discernământului, a fost un exemplu minunat al monahismului ortodox din secolul nostru. El s-a arătat a fi asemenea părintelui Sava, părintelui Calinic Zăvorâtul, părintelui Gherasim şi părintelui Daniil din Smyrni. Nespălat, nepieptănat, desculţ, având o singură rasă, părintele Ignatie era cea mai blândă, tăcută şi paşnică fiinţă umană, un liman sigur pentru cei care veneau să se spovedească. A fost un părinte duhovnicesc priceput atât pentru greci, cât şi pentru străini.
Călugării care trăiau cu el aveau câţiva măslini, din care făceau puţin ulei ce era folosit pentru candelele din paraclis. Ei se hrăneau cu mâncare fără ulei. Părintele Ignatie îşi ţinea obloanele de la ferestre închise, pentru a avea mai multe ore de întuneric, ca să-şi continue rugăciunile un timp mai îndelungat.
Prin ajutorul duhovnicesc pe care-l oferea oamenilor, urmărea ca aceştia să-şi sporească dragostea sfântă pentru Mirele Hristos. El obişnuia să spună: «Iubiţi-L pe Cel care vă iubeşte».
Către sfârşitul vieţii a orbit şi s-a adâncit şi mai mult în rugăciune. Se spunea că mulţi simţeau o mireasmă venind din gura sa. Această mireasmă se simţea şi de la moaştele sale, când acestea au fost mutate. A fost o figură biblică.

chrismon

Au fost mulţi pustnici în Muntele Athos care, atunci când erau în lume, erau oameni cu înaltă poziţie socială şi din lumea ştiinţei.
Un astfel de exemplu a fost ieromonahul Partenie de la Karulia, care a fost prinţ rus. La început a locuit în Chilia Sfântul Nicolae Bouratzeris şi a fost secretarul Chiliei. În timpul construirii bisericii a primit o scrisoare de la o femeie din Rusia, care l-a determinat să se ostenească şi mai mult în minunata Karulia. În scrisoarea aceea ea scrisese:
«Te rog, sfinte părinte, să primeşti aceşti bani de la mine. Am auzit că se construieşte o biserică şi deci, aveţi nevoie de bani. M-am simţit îngrozitor când n-am avut bani să-ţi trimit, aşa că mi-am tăiat părul pentru a-l vinde unor doamne nobile. Ele aveau nevoie de părul meu lung la recepţiile oficiale, pentru că aveau părul scurt. Te rog să primeşti această mică contribuţie».
Părintele Partenie a fost impresionat de această întâmplare. Iar ca o consecinţă, s-a hotărât cu mult curaj să trăiască ca un înger pe râpele de la Karulia. Când îşi aducea aminte de acea scrisoare, spunea mereu: «Când citeam scrisoarea, îmi veneau în minte aceste gânduri: Unii îşi taie părul şi alţii dau puţinul pe care-l au. Şi eu stau aici în confort. Trebuie să merg la Karulia din dragoste pentru Hristos şi pentru mântuirea sufletului meu!».
Se spune despre părintele Partenie că faţa îi strălucea şi că avea darul clarviziunii. Dormea pe pământ în peştera pe care o avea ca locuinţă. Veşmintele sale zdrenţuite răspândeau mireasmă. A dăruit mult lui Dumnezeu – sărăcia şi lipsa de bunuri – dar acest prinţ rus a primit în schimb multe răsplătiri în viaţa aceasta, precum şi în viaţa viitoare.

chrismon

Viaţa călugărului Ioan din Arhanghelo (Edessa) a fost asemenea cu cea a vechilor pustnici. Şi-a trăit sfânta sa viaţă nevoindu-se mult, purtând lanţuri pe sub haine, pentru o mai mare asprime. Evita contactul cu oamenii, stând majoritatea timpului în mica sa chilie, în pace şi în sărăcie. El oferea musafirilor lui o foarte gustoasă pâine de secară, ca şi când ar fi fost cea mai bună prăjitură. Apoi le oferea apă rece de ploaie, pe care o strângea într-un butoi.
Nu a mâncat mai mult de trei ani roşii, smochine sau alte legume proaspete, pentru că nu-şi părăsea chilia pentru a pleca la Lavra sau la Schitul Sfânta Ana. De asemenea, niciodată nu cerea nimic de la vecinii săi. Mai mult de 15 ani, când trebuia să meargă la Karyes să cumpere secară sau altceva de ce avea nevoie, nu stătea acolo să fie o povară fraţilor. El îşi petrecea noaptea afară.

chrismon

Fostul tâlhar Nichita, din pustia Sfântului Vasile, care era asemenea cu tâlharul recunoscător răstignit împreună cu Hristos, obişnuia să spună: «Slavă şi mulţumiri lui Dumnezeu şi Maicii Domnului, care niciodată nu m-au părăsit». A fost tuns în monahism de renumitul părinte duhovnicesc Hariton.
– Cum să economiseşti şi cum s-o scoţi la capăt, dacă nu faci nici o rucodelie*? obişnuia să-l întrebe de-a pururea pomenitul părinte Ioachim.
– Slavă şi mulţumiri lui Dumnezeu. Eu merg la mănăstire şi rog să-mi dea o pâine. Când mă întorc la chilie, găsesc două sau trei acolo! răspundea cu o încântătoare sinceritate, pentru care era dăruit în chip minunat.
Când s-a îmbolnăvit, fiind ţintuit la pat, vecinii săi – pustnicul Damaschin şi ceilalţi pustnici împreună nevoitori cu acesta – au avut grijă de el. Aproape de sfârşit a fost năpădit de păduchi. Abia era curăţit de părinţi, că imediat era acoperit cu păduchi din cap până în picioare.
– Am fost tâlhar când eram în lume, spunea deseori, şi L-am rugat pe Dumnezeu să mă lase să-I plătesc pentru toate cele pe care le-am făcut. Lăsaţi păduchii să mă mănânce de viu!
(*Rucodelia (εργόχειρον) este lucrul mâinilor călugărilor: pictura icoanelor, sculptura şi altele)

chrismon

Am fost binecuvântaţi să-l întâlnim în Karulia pe de-a pururea pomenitul Gavriil, un luptător tenace şi un atlet victorios al stăpânirii de sine. De multe ori ne întâlneam cu el la Kiriakonul de la Sfânta Ana sau pe drumul de până acolo rugându-se. Totdeauna era fie tăcut, fie vorbind puţin. Pentru oamenii care nu-l cunoşteau foarte bine, apărea a fi respingător şi îndepărtat din lume. Dar era îndepărtat numai în sens duhovnicesc.
Spre sfârşitul vieţii l-am vizitat pentru ultima oară la chilia sa din Karulia. Acolo l-am văzut pe câştigătorul cununii lui Hristos care, insistent şi în ciuda durerii sale, refuza să mănânce orice mâncare gătită cu ulei. Încă a găsit un chip să facă mai puţin gustoasă chiar şi mâncarea fără ulei adusă lui de părinţii Daniilei.
El era bătrân când a ajuns în Athos, fiind poliţist în viaţa civilă. A locuit cu părintele său povăţuitor timp de 20 de ani şi nu au mâncat niciodată cu ulei – nici chiar în zilele Paştelui. Se împărtăşea cu Sfintele Taine des, totdeauna cu pocăinţă şi lacrimi. Îşi ţinea păstrat pe un raft giulgiul pentru înmormântare, pregătit dinainte şi pe care era scris: «giulgiul meu».
Timp de 20 de zile înainte de moarte, fraţii Daniilei l-au îngrijit cu multă dragoste şi jertfă frăţească. Îl rugau să mănânce ceva pregătit cu ulei, dar în ciuda faptului că era pe moarte şi forţele îl părăseau, nu au putut să-l convingă să renunţe la regula lui strictă de post. N-a gustat deloc mâncare cu ulei şi a trecut în lumea drepţilor în pace.
Chiar înainte de a muri, a cerut să fie împărtăşit. Era plin de pace şi bucurie. Când a fost lăsat singur pentru câteva minute, şi-a ridicat capul spre cer şi a strigat: «Acolo sunt flori! Multe flori! Ce frumos este raiul! Este sufletul vrednic de atâtea lucruri frumoase şi atât de pline de desfătări?».

chrismon

O, ce răbdare a avut minunatul sfânt Simeon, care umbla desculţ şi doar cu o singură dulamă! Începuturile ascetice le-a făcut lângă Mănăstirea Filoteu şi apoi a plecat la Pilion, unde a construit Mănăstirea Flamurion.
Parcă era făcut din piatră sau oţel! Acest Simeon era cel mai răbdător, lipsit de cele materiale, dar bogat în virtuţi, slujitor al lui Dumnezeu! Şi, într-adevăr, a fost mai tare decât un diamant, în duhovnicie, în răbdare şi în asceză. De aceea a reuşit să meargă desculţ şi să poarte aceeaşi haină, fie iarnă, fie vară, până în ziua în care a adormit în pace.

chrismon

Pustnicul Filaret din Karulia n-a purtat încălţăminte. Picioarele, de la glezne în jos, se întăriseră, iar tălpile semănau cu carapacea unei broaşte ţestoase. Pe râpi a plantat câte ceva oriunde se găsea puţin pământ bun: cartofi, verdeţuri, varză şi salată. Aceste legume erau hrana lui şi mai dădea din ele milostenie la alţi părinţi sau fraţi. Patul lui de lemn era totdeauna făcut, pentru că adesea dormea pe duşumea, aşa cum s-a dovedit după moartea lui. S-a găsit sub pat o bucată de lemn pe care o folosea drept pernă în scurtele perioade de somn.
El fusese locotenent în armată. Părăsind toată cinstea, onoarea şi mândria din lume, el a dormit pe duşumea, în Karulia, timp de 20 de ani.
A fost cunoscut nu doar pentru bunătatea sa, dar şi pentru sărăcia şi asceza sa. A purtat aceeaşi rasă de la călugărie până în momentul adormirii în Domnul. Rasa a fost cârpită de atât de multe ori încât materialul original nici nu mai exista.

chrismon

Părintele Evloghie a murit în 1948. S-a nevoit la Chilia Sfântul Gheorghe, Făcătorul de minuni, chilie numită «Faneromenu». Când a fost tânăr, părintele Evloghie a postit fără ulei timp de 7 ani, iar când a fost mai bătrân timp de 6 ani. Avea o mare dragoste pentru Maica Domnului. Când a fost tânăr, pe când trăia în satul său, ea i-a apărut şi i-a spus: «Du-te, şi voi fi totdeauna cu tine». Şi-a trăit 80 de ani din viaţă în Muntele Athos.

chrismon

Binecunoscutul pustnic Hagi Gheorghe, când era încă frate, a petrecut 4 ani ostenindu-se în peştera dreptului Nifon Kafsokalivitul. Acolo, în linişte deplină şi rugăciune, a fost îndrumat de părintele său duhovnicesc, Neofit, care a locuit în Chilia Sfântului Gheorghe şi deseori îl vizita pentru a-l împărtăşi.
Petrecerea ascetică a lui Hagi Gheorghe şi a ucenicilor săi în Kafsokalivia şi mai târziu în Kerasia a rămas neuitată. Datorită postului îndelungat pe care-l ţinea, a fost numit «postitorul». El împreună cu ucenicii săi mâncau numai mâncare de post, în special nuci şi miere. De Paşti, ei vopseau în roşu cartofii fierţi, în loc de ouă.
Niciodată nu a luat medicamente. Când unul din fraţi răcea, încălzea uşor cuptorul, făcut din cărămizi şi lut, îl băga acolo pe fratele bolnav şi se vindeca.
Dacă avea cineva o altă suferinţă, el îl punea să stătea în faţa icoanei Maicii Domnului şi împreună se rugau toată noaptea. La sfârşitul Sfintei Liturghii, persoana bolnavă se împărtăşea şi se vindeca. A avut în jurul lui mulţi călugări evlavioşi şi nevoitori.
Hagi Gheorghe a purtat doar un singur veşmânt şi a mers desculţ. Purta ciorapi subţiri de lână doar când era în biserică.

chrismon

A fost în Muntele Athos un ascet rus, a cărui picioare s-au infectat grav, dar el n-a acceptat să ia nici un medicament sau vreun tratament. Spunea deseori în stilul lui rusesc: «Sunt un călugăr; trebuie să sufăr».

chrismon

Renumitul părinte duhovnicesc Ilarion Iviritul nu mânca sau bea niciodată în zilele de vineri, pentru a cinsti Răstignirea lui Hristos.

chrismon

Părintele duhovnic Sava, ucenicul sub ascultare al părintelui Ilarion, era egal cu el în nevoinţă. Mânca doar o singură dată în zi, iar în ultimii doi ani de viaţă se hrănea zilnic doar cu Sfânta Împărtăşanie şi cu o ceaşcă de cafea după-amiaza. În fiecare noapte se ruga în chilia sa, suspendat de frânghii* (*Unii călugări din Muntele Athos folosesc frânghii pentru a se ţine în picioare, ca să nu adoarmă în timpul rugăciunii).

chrismon

De-a pururea pomenitul părinte Ioachim Spetsieris, cunoscând folosul nevoinţei ascetice, nu-şi încălzea niciodată chilia sau paraclisul, chiar şi în mijlocul iernii. Ucenicul lui, Teofilact, pe care l-am întâlnit de câteva ori la Noul Schit, ne-a povestit despre părintele său că obişnuia să spună:
– Părinte Teofilact, cum îndură asceza părinţii de la Polul Nord, în condiţii dificile? Nu simt ei frigul? Iar noi, îmbrăcaţi în haine, simţim frigul în casele noastre!

chrismon

În timpurile noastre eshatologice, noi nu luăm hotărâri curajoase şi nu facem osteneli supraomeneşti în arena ascetică a luptătorilor duhovniceşti. Însă un model de bun luptător în asceză, suferinţă şi răbdare este pustnicul român contemporan Ierodion, care timp de 40 de ani s-a izolat în chilia sa, fără haine sau alte bunuri, dar fericit şi binecuvântat. Întreaga sa existenţă, asemenea unei lumânări aprinse, este consumată de rugăciune, linişte şi contemplare. Vorbeşte cu vizitatorii lui printr-o mică fereastră. Această «mică pasăre» duhovnicească a cerului era îngrijită de câţiva părinţi iubitori şi milostivi, care-l aprovizionează cu tot ce este necesar pentru a trăi.

chrismon

Un bătrân a spus odată unor maici:
– Asceza ar trebui făcută până la punctul când cineva rămâne sănătos şi este capabil să-şi îndeplinească sarcinile încredinţate. Orice este făcut în exces afectează trupul şi apoi persoana respectivă nu mai poate face tot ce este necesar. Cineva ar trebui să spună maicii povăţuitoare numărul metaniilor făcute. Trezvia este mai mare decât postul, atât timp cât ajută la curăţirea minţii şi creează bucurii în inimă. Somnul îl face pe om nesimţitor.
– Cred că ar trebui să ne silim pe noi înşine în viaţa duhovnicească, de vreme ce noi deseori putem pierde râvna noastră duhovnicească. Când ne silim să mâncăm mai puţin, dobândim râvna înapoi. Acest lucru se face şi când braţul cuiva este fracturat. Nu se va vindeca dacă nu este mişcat. Un braţ luxat trebuie forţat imediat înapoi, la locul lui. Nu trebuie să ne asemănăm unei broaşte ţestoase care, plecată spre o nuntă, ajunge când primul copil a fost botezat.

chrismon

În minunata pustie Karulia, unde trăiesc cei mai nevoitori asceţi din Sfântul Munte, i-am întâlnit odată pe doi asceţi ruşi, Nicodim şi Serafim. Ei erau recunoscuţi pentru nevoinţa lor din Postul Paştelui, luând doar o cafea şi puţină apă pe zi. Într-adevăr, nevoinţe mai presus de fire!
Există şi astăzi mulţi alţi atleţi necunoscuţi ai postului, care au dezrădăcinat toate patimile, care au fost şi sunt până în ziua de astăzi în arena atonită a curăţiei de patimi şi care sunt privelişte şi îngerilor şi oamenilor.
În 1969 am primit o scrisoare de la pustnicul D., pe care l-am rugat să-mi obţină informaţii despre ceea ce ştie privitor la ostenelile ascetice de pe Athos, astfel încât cititorii să poată vedea că, chiar în zilele noastre, mai există uriaşi ai ascetismului în Sfântul Munte, care nu sunt diferiţi de cei din vechime. În scrisoare îmi spunea: „Cu siguranţă în timpurile noastre asemenea figuri există, a căror martori suntem noi înşine, oameni care exercită o asemenea influenţă, încât pot fi un remediu vindecător pentru generaţia noastră coruptă. De exemplu: un autor teolog, un învăţat înţelept, a scris despre un călugăr atonit care timp de 50 de zile nu a mâncat absolut nimic, pe lângă alte nevoinţe ale ascezei. Autorul l-a admirat şi L-a lăudat pe Dumnezeu pentru că astfel de nevoitori sunt încă şi în timpurile noastre, oameni asemenea acelora despre care noi citim în scrierile despre părinţii pustiului. Mai mult – continuă acest înţelept învăţat – slavă lui Dumnezeu, Care chiar şi astăzi ne arată astfel de alergători! Eu nu mă îndoiesc când citesc asemenea lucruri, părinte Ioanichie. M-am minunat totuşi şi mă întrebam singur: Cum este posibil ca un om să supravieţuiască fără hrană pentru 50 de zile?
Din fericire pentru mine, cum mă gândeam la acestea, s-a întâmplat ceva ce m-a convins că aceasta este posibil. Un ascet bătrân, simplu şi sărac, având puţin mai mult de 60 de ani, a venit la chilia mea în timpul Săptămânii Brânzei şi a dormit acolo după ce cinasem împreună. În dimineaţa următoare, prima zi din Postul Paştelui, s-a întâmplat o problemă şi cum nu puteam merge eu însumi, l-am trimis pe el în locul meu. S-a dus bucuros la Vigla, o distanţă de 5 ore de mers pe jos de aici. După ce şi-a îndeplinit sarcina, spre noapte s-a întors la chilie şi l-am rugat să mănânce şi să bea puţin, pentru că era în vârstă şi obosit, dar el m-a refuzat. A treia zi l-am rugat din nou, dar iarăşi m-a refuzat. Atunci m-am minunat şi l-am întrebat cum, de vreme ce era bătrân şi obosit după lungul drum pe jos, el nu simţea foame sau sete. Mi-a răspuns simplu: «Anul trecut n-am mâncat nimic în timpul întregului Post al Paştelui, până la Duminica Floriilor, şi atunci doar Sfânta Împărtăşanie». Atunci aş fi fost mai puţin năucit dacă o bombă ar fi explodat în faţa mea. Dar nu aveam nici un motiv să mă îndoiesc de cuvintele lui, de vreme ce vorbisem cu el de multe ori şi îl ştiam că este un om sincer şi nevinovat. El n-a bănuit că voi face cunoscut acest lucru, aşa că nu a încercat să ascundă ceva de mine. Eu personal atribui acestea providenţei divine. Mi-a fost descoperit astfel încât şi alţii să se poată folosi, şi în special eu – pentru a mă smeri pe mine, care nu sunt în stare să postesc nici măcar o zi“.

chrismon

Părintele Avimelec de la Mănăstirea Longovarda din Paros s-a nevoit prin mai multe locuri din Sfântul Munte. Unul dintre ele a fost o peşteră pe lângă Sfânta Ana, unde şi-a construit un paraclis în cinstea celor 99 de sfinţi ai Cretei. Apoi a plecat în pustia Sfântului Vasile, pentru o mai mare nevoinţă, şi, în final, s-a aşezat în Chilia Adormirii Maicii Domnului de la Sfânta Ana Mică, pe lângă Dionisiu şi peştera lui Mitrofan. Acolo s-a nevoit până în ziua morţii, la vârsta de 107 ani.

chrismon

Părintele Gherman de la Kafsokalivia a adormit în Domnul în anul 1875, la vârsta de 105 ani. A ajuns la Sfântul Munte în anul 1830, fiind sub ascultarea părintelui Daniil, care era şchiop, şi a trăit în Chilia Arhanghelilor. Când părintele Gherman a ajuns prima dată acolo, într-o marţi, nu mai era nimic de mâncare pentru el.
– Fiul meu, a spus unul din părinţii duhovnici, du-te la părintele Daniel care este bolnav şi care nu are nimic.
– Bine, părinte, a răspuns părintele Gherman. El poate să nu aibă nimic, să fie sărac şi şchiop, dar eu nu am nevoie de un părinte care să mă hrănească. Eu am nevoie de unul care să-mi îndrume sufletul.
Aşa că părintele Gherman a plecat la părintele Daniil şi a stat cu el, îndurând cu răbdare şi dragoste greutăţile vieţii lor. Doi ani mai târziu, pe lângă că era şchiop, părintele Daniil şi-a pierdut şi vederea. Ca un fiu bun şi ascultător, deşi era în vârstă, părintele Gherman a avut grijă de părintele său duhovnic până în ziua când a murit. După 30 de ani în Kafsokalivia, el a plecat la Hairi, la sihăstria unde românul Gherasim şi-a dus viaţa ascetică.

chrismon

În ciuda descendenţei sale nobile, ieromonahul rus Partenie a dus o viaţă ascetică foarte aspră în Karulia. El nu gătea, ci mânca doar mâncare uscată. Nu avea pat şi nici căldură iarna. Dormea pe o blană şi în loc de pernă avea o buturugă. Era amabil, prietenos şi, mai presus de toate, milostiv.

chrismon

Părintele duhovnic B. obişnuia să spună despre post că este mama unei bune sănătăţi. Odată i-a spus unui doctor:
– Eu postesc şi dumneata nu. Hai să facem o întrecere, mergând. Înduhovnicirea schimbă pe om, îl transformă în oţel!
Mânca numai o dată pe zi şi o băutură caldă seara.
El postea tot timpul Postului Mare, bând în fiecare zi zeamă de la verdeţuri fierte şi un pahar cu vin. A trăit în Eghina, lângă Sfântul Nectarie, timp de 12 ani. El obişnuia să se înhame la roata fântânii, ca să scoată apă.

chrismon

Îmi amintesc de părintele ieromonah Athanasie Iviritul, care nu purta niciodată ciorapi groşi în timpul iernii. A trăit într-un mod idioritmic de monahism, unde fiecare călugăr îşi gătea singur, separat. Dar, de fapt, el mânca o mică porţie din ce rămânea de pe la musafirii mănăstirii.

chrismon

Înainte să primească o încredinţare interioară şi, ca rezultat, să se întoarcă în pământul său natal din Cipru, părintele ieromonah Ciprian (1880–1955) a trăit în Athos timp de 1000 de zile, începând cu 1905.
Cât a fost în Athos a dus o viaţă foarte aspră, cu multe greutăţi şi suferinţe, de bună voie, în Mănăstirea Simonopetra şi apoi în Katunakia. Dormea doar 4 ore pe zi. Nu avea căldură în cameră şi nici pături suplimentare. A purtat toată viaţa doar o singură pereche de papuci. Nu s-a spălat timp de 50 de ani. A fost sfinţit prin boală şi hrănit cu durere. După ce şi-a pierdut vocea, se ruga doar cu braţele ridicate, până când ele cădeau jos de istovire.

chrismon

L-am cunoscut şi pe simplul, blândul şi preabunul pustnic, bătrânul Fanurie, de neam din România, care se nevoieşte la Sfântul Teofil Izvorâtorul de mir, într-un loc pustnicesc plin de arbuşti din regiunea Sfintei Mănăstiri Pantokrator.
În acea zonă sunt încă multe chilii ruinate unde au locuit mulţi sfinţi părinţi, care s-au nevoit şi au luptat împotriva puterilor nevăzute ale întunericului şi au reuşit să învingă.
Părinţii contemporani au descoperit deseori astfel de locuri – locuinţe, vizuini, peşteri – încât te minunezi cum e posibil pentru aceşti îngeri pământeşti şi cereşti să locuiască!

chrismon

În chilia pustie care face parte din peştera Sfântului Petru, primul atonit, au locuit pustnicul Hrisostom şi ucenicul lui, care s-au nevoit ducând o viaţă ascetică neîntreruptă. Ei purtau haine peticite, umblau desculţi şi se hrăneau cu pâine uscată şi castane sau orice altceva, ce le erau trimise lor de la Lavra. În ciuda înfăţişării lor neîngrijite, feţele lor străluceau de o lumină dumnezeiască şi blândeţe.
Toate acestea mi-au fost povestite de Dionisie Lavriotul, Episcop de Trikkis şi Stagon, care m-a hirotonit ca diacon şi care vizita deseori, cu părintele său duhovnic, zona peşterii Sfântului Petru.

chrismon

Părintele Hristofor de la Noul Schit a îndurat asceza şi boala cu mare răbdare. La recomandările făcute de doctori de a mânca puţină carne, el a răspuns:
– Mai bine mor! Nu este permis aceasta de regulile schitului.
În sfârşit, prin harul lui Dumnezeu, s-a însănătoşit.

chrismon

Sfântul Siluan Atonitul obişnuia să spună:
– Iată ce mi s-a întâmplat mie la Metoc: eu mâncam până eram sătul. Două ore mai târziu, mi-era foame din nou. Am început să mă îngraş şi să iau în greutate cam 3 ocale* în 3 zile. Am realizat că aceasta a fost o ispită, pentru că noi călugării trebuie să ne înfometăm trupurile. Sunt patimi ale trupului care împiedică rugăciunea şi Duhul lui Dumnezeu nu este prezent în cel cu stomacul plin. Trebuie să ştim din experienţă limitele postirii, astfel încât trupul să nu fie slăbit până la punctul de a nu mai fi în stare să-şi îndeplinească ascultare sa.
(*O oca = 708,5 grame).

chrismon

În peştera greu accesibilă a Sfântului Nil Izvorâtorul de mir au trăit timp de zece ani părintele Eftimie (cel ce fusese căsătorit) şi ucenicul său, părintele Matei.
Când a murit soţia sa, preoteasa, părintele Eftimie a venit la Muntele Athos, unde s-a călugărit. La început a fost duhovnic al Lavrei, nevoindu-se în peştera Sfântului Athanasie Athonitul. După aceea, s-a dus la peştera Sfântului Nil Izvorâtorul de mir. Părintele era de fel din Konitsa. Lui îi slujea de-acum bătrânul părinte Metodie, care ne-a spus că părintele Eftimie purta o flanelă din «pânză cerată», adică din pânză pe care o dăduse cu ceară. În chilie, bătrânul Metodie i-o punea pe spate, suindu-l apoi pe treptele abrupte, în Chilia Sfântului Nil.

chrismon

Ce am putea spune despre Filaret, de o mare forţă interioară? Chiar şi în ziua sărbătoririi Paştelui citea Ceasul al 9-lea*.
Arhiepiscopul Cretei, Înalt Prea Sfinţitul Timotei, a scris despre isihastul Avimeleh:
– A fost serios ca un prooroc, blând ca un Apostol şi s-a ţinut la înălţime acest mare ascet. Cu prezenţa sa ne-a reamintit de acei mari asceţi ai deşertului, care erau plini cu har.
(*Aceasta este rugăciunea ce se citeşte înainte de Vecernie, corespunzând orei lumeşti 3 după amiază.)

chrismon

La Mănăstirea Sfântul Pavel a fost un călugăr numit Gherasim. El a lucrat ca un neobosit tipicar timp de 40 de ani. Cel mai uimitor lucru la el era să nu stea jos niciodată în timpul slujbelor sau privegherilor, oricât de lungi ar fi fost. În ciuda unei suferinţe de hernie dublă, el a rămas un stâlp neclintit al răbdării.
Care era motivul pentru această atitudine constantă? Timp de multe zile observase pe creanga unui copac o vrăbiuţă stând într-un picior, care cânta cât era ziua de lungă, lăudând pe Creator pentru toate lucrurile. Dar întotdeauna vrăbiuţa stătea doar într-un singur picior.
Acest de neuitat părinte obişnuia să spună:
– Dacă această pasăre mică, invalidă, poate sta doar pe un picior toată viaţa, atunci eu nu pot să o fac nici măcar în timpul Sfintei Liturghii, când laudele sunt cântate lui Dumnezeu?
Atât de mare îi erau conştiinţa şi luarea aminte la sine, încât nu se dezbrăca noaptea pentru culcare, dormind cu hainele călugăreşti.

chrismon

Părintele Iosif Isihastul nu se cruţa niciodată, stăruind cu răbdare în toate nevoinţele ascetice. De obicei, în fiecare an, imediat după sărbătoarea Paştelui, împreună cu tovarăşul său de nevoinţă, părintele Arsenie, plecau spre vârful Athosului pentru a se izola în chilia lor.
Cel mai mult timp îl petreceau în iubitul lor Paraclis al Maicii Domnului, situat sub vârful muntelui. Apa de băut era zăpada fiartă în ceaşca de aramă pe care o aveau. Se hrăneau cu verdeţuri fierte şi rădăcini. Pe acel loc, la 2000 m înălţime, vânturile erau foarte puternice. Pentru a se feri de ele, petreceau noaptea ascunşi în văgăuni sau peşteri şi, dacă era necesar, purtau pelerină în locul rasei, ca pături. Părintele Arsenie ne spunea că deseori îşi făceau metaniile stând desculţi în zăpadă, pentru a alunga somnul.
Odată, în timpul acestor călătorii ascetice, ei au rămas în Paraclisul de pe lângă Lavra, unde Sfântul Grigorie Palama – dascăl al rugăciunii lui Iisus, predicator al Harului şi apărător al monahismului – s-a nevoit în asceză. Într-o noapte, când se rugau, diavolii au început să facă mare zgomot, strigând:
– Voi ne ardeţi, voi ne ardeţi, plecaţi de aici! şi înjurau cu vorbe vulgare.
Părintele Arsenie, care-i auzea foarte bine, a întrebat simplu:
– De ce strigă ei? Cine sunt aceştia?
– Ei sunt ispitele, a răspuns părintele Iosif. Eu nu numai că-i aud, dar îi şi văd. Fii liniştit; sunt supăraţi de ceea ce facem.

chrismon

În spatele Chiliei Sfintei Treimi a Schitului Sfânta Ana există Chilia Sfântului Dimitrie. Aici a venit părintele Veniamin de la Grigoriu, ca să devină isihast. Era de o constituţie atât de puternică, încât purta un maiou umed toată noaptea. Toţi se aşteptau să se îmbolnăvească de tuberculoză, dar el era ca oţelul. Participa la toate slujbele, stând în picioare, ceea ce-l făcea să semene cu un sfeşnic pentru lumânări de la intrarea în biserică. Nu-şi spăla nici faţa şi nici picioarele. La orice loc de muncă el alerga primul pentru a ridica greutăţile cele mari. Cu multă bucurie s-a nevoit mai mult decât îi cerea ascultarea. De multe ori a mers fără hrană, chiar dacă făcea parte din obştea Mănăstirii Grigoriu.

chrismon

Neuitatul părinte Mina era foarte respectat de mulţi care se spovedeau la el.
Printre ei se număra şi un călugăr pe nume Antim, care era schimonah. Cât a fost în lume, el a călătorit deseori prin zonele ocupate de turci. Acolo a fost circumcis de trei ori de către muiezini. Părintele Mina n-a ştiut ce canon să-i dea pentru asta, astfel încât doar i-a spus: «Ai răbdare, acum eşti aici, Sfânta Ana te va ajuta să te mântuieşti». El a ascultat de părintele duhovnic, dar, din invidie, diavolul a început un război trupesc împotriva lui prin aducerea aminte a poftelor trupeşti din lume. Cu lacrimi în ochi l-a implorat pe părintele Mina să se roage pentru el la Sfânta Ana, ca să fie eliberat de acest atac.
Atunci părintele Mina i-a dat canon să ducă în spate, de la doc până la schit, butoaie cântărind 100 oka fiecare. Pe drum se oprea doar să-şi tragă răsuflarea. Singurul loc unde se odihnea puţin era locul unde se găseşte crucea Sfântului Atanasie. Acolo se oprea şi cu ochii în lacrimi se ruga sfântului să-l elibereze de atacurile diavolului, apoi continua drumul până la schit.
Ori de câte ori părintele duhovnic îl vedea, alerga să-i ajute şi să-i dea sfaturi în lupta cu ispitele. Astfel că, Atotmilostivul Dumnezeu, văzând nevoinţa sa şi întoarcerea la Ortodoxie, ca şi mărturisirea sinceră, l-a binecuvântat şi l-a ajutat să ajungă la o căinţă adevărată. La scurt timp, aceasta a plecat bine pregătit la Domnul.
De câte ori părintele Mina îşi aducea aminte de el, spunea:
– Aduc laudă lui Dumnezeu, că şi-a săvârşit alergarea în stare de pocăinţă şi fiind mărturisit.

chrismon

În Kerasia ne-am întâlnit şi am fost binecuvântaţi de părintele duhovnic Ierotei, care l-a urmat pe Hagi Gheorghe, unul dintre cei mai renumiţi postitori. El ne-a povestit despre scrisoarea lui Hagi Gheorghe către Episcopul de Hios, în care erau arătate justificările nevoinţelor ascetice ale lui şi ale ucenicului său.
În acea scrisoare marele ascet îi explica Episcopului că, după părerea lui, postind sâmbăta şi Duminica, ca de altfel şi în ziua de Paşti, el nu încalcă Sfintele Canoane.

chrismon

Am preluat următoarele rânduri din jurnalul meu:
– 5 Octombrie, 1968. În această dimineaţă am plecat de la Schitul Sfânta Ana pentru a-l vizita pe părintele pustnic Gavriil de la Karulia, care era ţintuit la pat de două luni. Chilia lui era suspendată în Karulia, ca o veşnică candelă în biserica Sfântului Munte.
Am intrat cu grijă pe prima uşă. În spatele micului palier era o prăpastie adâncă. Am deschis a doua uşă, spunând: «Pentru rugăciunile sfinţilor părinţilor noştri…» şi am intrat.
În locul părintelui Gavriil, pe care-l ştiam dintotdeauna veşnic în mişcare, energic, de parcă era făcut din oţel, care căra pietriş în timpul nopţii ca să-şi acopere cărarea pustie, în faţa mea vedeam un om care gemea încontinuu. Era paralizat de la mijloc în jos. A încercat să spună ceva, dar cu greu reuşea să scoată un cuvânt; avea dureri insuportabile.
– Ce-aş putea să vă spun, dragă părinte? Sunt în suferinţă, a răspuns la cererea mea.
– Înţeleg, nu mai faceţi nici un efort. Am venit să mă binecuvântaţi şi pentru o promisiune. Dacă ajungeţi în faţa lui Dumnezeu, să nu mă uitaţi.
– Eu, să ajung în faţa lui Dumnezeu? Păcătosul Gavriil? Acest lucru nu se va întâmpla, şi a continuat să geamă de durere.
Era ca un schelet. A refuzat să mănânce ceva gătit cu ulei, care ar fi putut să-l întărească. Am văzut o farfurie cu cartofi fierţi, pe care fraţii Daniilei îi aduseseră, pusă pe un butoi. Am încercat să o iau de acolo. «Las-o acolo, mi-a spus hotărât». Părea că aşa a făcut totdeauna, astfel încât să reziste lăcomiei. El nu se hrănea cu mâncare gătită cu ulei de foarte mulţi ani, astfel că putea să se împărtăşească de 3–4 ori pe săptămână.
Am îndrăznit să-i spun:
– Părinte, poate ca o injecţie v-ar ajuta.
– O injecţie? a răspuns el, privindu-mă cu ochii larg deschişi.
El nu luase niciodată medicamente. S-a încredinţat în mâinile iubitului său Dumnezeu, aşteptând în mare suferinţă să-L întâlnească.
– Aştept moartea în orice moment.
– Fie ca Maica Domnului să vă dăruiască răbdare, părinte, am răspuns.
Am primit binecuvântarea lui cu mare emoţie şi tot drumul de întoarcere m-am rugat pentru curajosul părinte Gavriil.
Părintele Nicandru de la Konstamonitu a refuzat să devină administrator, pentru că era un om smerit, care nu a dorit nici o poziţie administrativă. Când a venit la Muntele Athos, a adus cu el mulţi bani, fiind mult tentat de ei. S-a simţit mai bine când a scăpat de ei; a devenit liber. A stăruit în nevoinţă, a fost infirmier şi ajutor la bucătărie, uimindu-i pe toţi. Deşi era în vârstă, lucra din greu, cu entuziasm şi energie. În ciuda faptului că îmbătrânise şi era bolnav, chiar şi când a fost în Kathisma Sfântului Antonie, citea Vecernia întins pe pat, sub pături. În timpul nopţii îşi simţea îngerul păzitor lângă el, care îl îndemna, spunând: «Ţine-ţi mai departe regula ascultării tale».

chrismon

Părintele nostru contemporan Meletie, pustnicul de la Kapsala, ucenic al marelui părinte ascet Tihon, obişnuia să-mi spună:
– Părintele Tihon nu ne permitea să aruncăm oasele de la peşte. El le folosea din nou şi din nou, fierbându-le şi făcând supă.

Sursă: Patericul atonit – Arhim. Ioannikios Kotsonis, Editura Bunavestire, Bacău, 2000, Traducere de Anca Dobrin şi Maria Ciobanu