Arhive blog
Lexicon athonit
LEXICON ATHONIT
AFIEROSIRE = închinare, dăruire.
ARHONDARIC = casă pentru găzduirea oaspeților (pelerinilor).
ARSANA = de la latinescul „arsenal” (chei, debarcader, cală). Toate mănăstirile athonite dispun de mici porturi cu chilii, magazii, chei și loc de ancorare pentru vapoarele de mic tonaj.
ASCULTARE = responsabilitate încredințată de Stareț unui ucenic; lucrul de care acesta trebuie să se ocupe.
ATHON = vârful cel mai înalt al Muntelui Athos.
AVATON = legea care oprește intrarea femeilor în Sfântul Munte.
BATIUȘCA = formulă rusească de adresare ce arată o dragoste și un respect deosebit.
BINECUVÂNTARE = încuviințarea pe care o dă Starețul unui monah pentru orice fel de lucru; darul pe care Starețul îl oferă unei persoane.
CANDELĂ NEADORMITĂ = candelă aflată de obicei în fața unei icoane făcătoare de minuni sau a icoanei hramului bisericii respective și care este astfel supravegheată încât să ardă continuu zi și noapte.
CANON = rânduiala de rugăciune personală pe care monahul o face la chilia sa; pedeapsă pe care o primește cel care a căzut în vreo greșeală.
CATISMĂ = chilie sau colibă al cărei viețuitor este întreținut de către mănăstirea de care ea aparține.
CHILIE = clădire de dimensiuni mai mari, cu bisericuță încorporată, deținând mai mult teren de jur-împrejur. Depinde de mănăstirea pe raza căreia se află și este mai mare decât coliba. Chilie se mai numește și camera personală a monahului.
CHINOVIE = mănăstirea în care toate sunt în comun (de obște).
COLIBĂ = (1) locuință monahală depinzând de un schit, cu bisericuță încorporată și foarte puțin teren în jur. (2) coliba comună, locuința monahală simplă.
DICHEU, DICHEOS = stareț al unei chilii care administrează întregul schit timp de un an de zile, având în grijă și biserica schitului și a pelerinilor.
ECLEZIARH = monahul care se îngrijește de biserica centrală a mănăstirii și, în general, de slujbele bisericești.
EPITROP = deținătorul celei mai mari responsabilități, după stareț. Într-o mănăstire, epitropii sunt doi sau trei și se aleg pentru un an de zile. Ei sunt administratorii mănăstirii.
IDIORITMIE, IDIORITMIC = mănăstirea idioritmică este cea cu viață de sine; monahii pot să aibă un mic venit și să-și rânduiască singuri masa și programul de rugăciune. Este administrată de epitropi, care se schimbă în fiecare an.
ÎNCHINOVIERE = stabilirea într-o mănăstire cu viață de obște și primirea ca membru al frățimii.
KATHOLIKON = biserica centrală a unei mănăstiri.
KIRIAKO = biserica centrală a unui schit, unde se adună monahii schitioți în Duminici și la praznice mai mari pentru slujbă. Lângă kiriako se află și arhondaricul schitului. Kiriako se mai numeau și catacombele primilor creștini.
METOC = clădire mănăstirească aflată la depărtare de mănăstirea de care aparține. Este condusă de un econom.
ORA BIZANTINĂ = este în vigoare în Sfântul Munte și este reglată după apusul soarelui, moment în care este ora 12. (ziua are întotdeauna 12 ore, iar noaptea 12 ore). Diferă de timpul obișnuit în funcție de sezon.
PARACLIS = bisericuță de mici dimensiuni.
PRIVEGHERE = slujbă care durează toată noaptea (aprox. 9 ore) în cinstea Domnului, a Maicii Domnului sau a Sfinților. În Sfântul Munte priveghere se mai numește și canonul personal de rugăciune al monahului.
PROIESTOS, PROISTAMEN = cei mai de seamă monahi dintr-o comunitate, deosebiți prin experiență și prin viețuire.
PROSMONAR = monahul care are în grijă o icoană făcătoare de minuni, păzindu-o și primind, în același timp, pe cei care vin să se închine.
RUCODELIE = (lucru de mână) denumește o lucrare pe care călugărul o împlinește cu binecuvântarea duhovnicului și din care se întreține. (ex.: pictură, sculptură, împletitul mătăniilor, etc.)
SCHIT = complex monahal alcătuit din mai multe chilii, care se supune mănăstirii pe teritoriul căreia să află.
SFÂNTA CHINOTITĂ = este formată din reprezentanții celor 20 de mănăstiri athonite, are sediul la Karyes și concentrează toată puterea administrativă a Sfântului Munte.
SINAXĂ = adunare.
STAREȚ = bătrân îmbunătțit; călăuzitorul duhovnicesc al obștei.
TREZVIE = starea de continuă atenție (priveghere) a monahului pentru a-și ține mintea curată de gânduri și ațintită către Dumnezeu.
TUNDERE (ÎN MONAHISM) = slujbă în timpul căreia fratelui i se taie patru șuvițe din păr în semnul Sfintei Cruci, i se schimbă numele și depune voturile monahale (ascultarea, sărăcia de bunăvoie și fecioria).
Sursa: Ieromonah Antonie, File de Pateric din Împărăția Monahilor. Sfântul Munte Athos, Ed. Christiana, Bucuresti, 2000 via mărturie athonită .
Recomandăm cu drag și rubrica Lexicon athonit ținută de Părintele Silviu Cluci pe portalul Doxologia.
Mănăstirea Vatopedi, scurt video tur
Mănăstirea Vatopedi, scurt video tur. Înregistrarea video s-a făcut cu blagoslovenia părinților.
Arhimandritul Elisei Simonopetritul ne vorbeşte despre viaţa monahilor aghioriţi
Arhimandritul Elisei Simonopetritul ne vorbeşte despre viaţa monahilor aghioriţi
Importante detalii – în mare parte necunoscute – despre viaţa de zi cu zi a monahilor aghioriţi, ale locurilor în care se nevoiesc cât şi despre modul în care îşi împart cele douăzeci şi patru de ore, ne arată Stareţul Mănăstirii Simonopetra – Arhimandritul Elisei.
Manolis Melinos: Cuvioase Părinte Stareţ, vă rog să mergem în katholikon – cum se numeşte biserica centrală a mănăstirii. Acolo întâlnim mulţi slujitori, multe slujiri necunoscute publicului larg dar şi multora dintre noi, cei cu o oarecare educaţie bisericească. Vorbiţi-ne despre acestea, căci ne par stranii unele lucruri, cum ar fi – mişcarea continuă din timpul slujbelor. Ne atrage atenţia faptul că un monah îl înştiinţează pe altul să citească sau să psalmodieze ceva. Imediat după aceea, îi indică altuia ori vreun monah aprinde anumite candele sau lumânări în cutare moment, stinge altele în alt moment şi multe de felul acesta.
Arhimandritul Elisei Simonopetritul: Oficiul slujbelor este, în orice caz, ceva deosebit. Deoarece majoritatea orelor monahilor sunt afierosite cultului divin, se înţelege că s-a dezvoltat o anumită rânduială tipiconală în biserică. Viaţa de cult a monahului este un întreg circuit. Cel ce prevalează în biserică din perspectiva slujirii practice este eclesiarhul. Putem spune că acesta coordonează tot ceea ce ţine de slujirea în biserică. Eclesiarhul este cel care execută. Slujeşte întotdeauna îmbrăcat în mantie. Aceasta este haina monahului care slujeşte în biserică.
M.M.: Ce simbolizează, cu exactitate, mantia monahală?
A.E.S.: La tunderea monahului spunem: „A primit marele şi îngerescul chip”. Vrem să arătăm că în această haină va sluji întreaga sa viaţă monahală. Este haina pe care monahul o îmbracă de la început şi o poartă până la sfârşit. Adică, aşa cum monahul se înveşmântează în moarte care este viaţă, aşa o şi poartă cu sine. Din momentul în care moare pentru lume înseamnă că se îmbracă în moarte. Îmbrăcat în moarte, poartă mantia în care, învăluit, este coborât în pământ. Noi monahii, suntem înmormântaţi în pământ, fără sicriu, înfăşuraţi în mantie. Ca fătul în placentă ne aflăm în măruntaiele mamei pământ, aşteptând învierea morţilor ca să ne naştem din nou şi să ne îndreptăm spre „întâmpinarea Domnului în văzduh”.
O altă slujire importantă în biserică este cea a canonarhului, de care aţi amintit. El coordonează slujba. De aceea vedeţi că toate depind de canonarh. În special aici, în Sfântul Munte (fără ca aceasta să însemne micşorarea stareţului), a avut şi are mare însemnătate canonarhul. A dirijat şi dirijează totul în biserică, aşa încât şi Stareţul pentru a spune ceva, în principiu, canonarhul îi va arăta când şi cum.
Conducând slujbele de cult, canonarhul încearcă să menţină o participare totală a monahilor pe parcursul acestora. Înseamnă deci că poate schimba cântăreţii, le poate spune ce să facă, poate desemna isonarii ş.a.
M.M.: Face pe moment toate acestea sau trebuie să le facă cunoscute dinainte?
A.E.S.: Depinde; în general, pe moment. Nu poate dinainte căci le va spune la momentul potrivit. De exemplu, când vrem să cinstim pe cineva îl vom invita să cânte „Ceea ce eşti mai cinstită…”. Este o dovadă de preţuire şi faţă de Maica Domnului, desigur, şi faţă de cel ce va cânta. Aşadar, canonarhul selectează, cunoscând, de pildă, cine are calitatea de a citi sau a cânta frumos, cine trebuie să citească (pentru că are nevoie…). Este un echilibru pe care acesta îl menţine. Poate interveni chiar şi asupra momentului la care se vor aprinde sau stinge anumite candele sau lumânări. Există, bineînţeles, tipicul, dar canonarhul, din diferite motive, îl poate schimba. Expresia „după cum voieşte mai marele”, în esenţă, înseamnă „după cum voieşte canonarhul”! În alte vremuri şi alte împrejurări, canonarhul aducea membri simpli ai bisericii în zona participării active la slujbele de cult- cum ar fi citirea prorociilor, psalmodierea troparelor simple, etc.
M.M.: Gheronda, ceea ce m-a impresionat în katholikonul mănăstirilor aghiorite este faptul că în timpul vecerniei, preotul slujitor rămâne mai tot timpul în afara Sfântului Altar având epitrahilul agăţat de uşile din miljocul Altarului. Îl poartă numai la rugăciunea de cerere, la rostirea unui cuvânt..
A.E.S.: În primul rând, ştiţi că fiecare slujbă se săvârşeşte într-un anumit loc. Spre exemplu, ceasul al nouălea, litia şi pavecerniţa se săvârşesc în litie (exonartex), vecernia, utrenia şi Sfânta Liturghie în katholikon. Desigur, în multe mănăstiri în care spaţiul permite, se poate ca utrenia să se săvârşească într-un loc iar Sfânta Liturghie în altul. În spaţiul slujirii, preotul nu este un „străin” dinafara obştei, ci este un împreună-slujitor. Se bucură desigur de preţuire în calitate de preot. În viaţa de obşte, preotul şi diaconul nu păstoresc, ci împreună-slujesc.
Îngăduiţi-mi ca în acest punct să revin asupra slujirilor despre care am vorbit mai înainte şi să adaug faptul că în biserică avem şi slujirea taxiarhului, cel care este responsabil cu locurile pe care le vor ocupa pelerinii. Avem, de asemenea isonarul, paraclisierul. În afara bisericii, ca să completăm menţiunea anterioară, avem – supraveghetorul, deşteptătorul – ce are atribuţia de a vesti monahilor slujba de noapte, infirmierul, îngrijitorul monahilor bătrâni, cizmarul, viticultorul, grădinarul, plugarul, dulgherul, bibliotecarul, caligraful (în vechime), croitorul, ţesătorul (tot în vechime), pescarul şi multe altele…
M.M: Vorbiţi-ne despre structura administrativă a unei mănăstiri aghiorite. Superiorul este Stareţul. Dar nu este singur. Este înconjurat de Bătrâni, de epitropi ş.a. Vorbiţi-ne despre aceste lucruri.
A.E.S.: Întotdeauna, în ceea ce priveşte conducerea mănăstirii, Stareţul a acţionat „cu sfat”. Avea anumiţi preoţi consilieri pe care îi consulta, dar aceasta o făcea neoficial. Multe au început în felul acesta dar pe parcurs au căpătat o formă organizată. Ceva asemănător s-a petrecut şi în Sfântul Munte. Aici, înainte de 1924, nu exista un aspect conventional ci toate se întemeiau pe sfânta deprindere, adică pe tradiţie. Acum, Sfântul Munte are o administraţie generală raţională, dar, în special, o administraţie practică guvernează viaţa fiecărei mănăstiri. Din punct de vedere administrativ, economic, ş.a., mănăstirea este co-administrată de către Adunarea Bătrânilor, alcătuită din şase, opt, zece monahi, care se numesc proestameni. Aceştia alcătuiesc corpul de decizie. Stareţul prezidează. Adunarea Bătrânilor, ai cărei membri sunt aleşi pe viaţă, reprezintă, să spunem, consiliul administrativ. Comitetul executiv este format din epitropi, de obicei doi sau trei, în funcţie de problemele mănăstirii.
Manolis Melinos
scriitor teolog,
Director al Bibliotecii Sfântului Sinod
Sursa grecească: Agioritikovima
Traducere din limba greacă de Elena Dinu pentru Blogul Sfântul Munte Athos
Se va prelua cu precizarea sursei – Blogul Sfântul Munte Athos
Sfântul Munte Athos 