Arhive blog

Interviu cu Arhimandritul Elisei, Starețul Mănăstirii Simonopetra: „Cea mai dificilă problemă a omului contemporan este distragerea atenției și pierderea timpului întru îndeletniciri nefolositoare”

Interviu cu Arhimandritul Elisei, starețul Sfintei Mănăstiri Simonopetra  din Muntele Athos, publicat în revista Martyria, nr. 1/2017

1. Societatea de astăzi și cum trebuie să fie viața creștină.

Societatea de astăzi, lumea contemporană, care este deja unită sub aspect cultural, este caracterizată de către mulți ca o lume post-creștină. Firește cei care fac aceste constatări sunt foarte încântați de aceasta. Ei cred că în sfârșit omul s-a eliberat de așa zisele îngrădiri pe care i le-a făcut religia. Vedem însă că în loc să își găsească libertatea, omul contemporan este mai mult decât în oricare altă epocă legat și subjugat de idolii pe care și i-a făcut. Ar fi o mare greșeală să zicem că epoca noastră nu este religioasă, este mai degrabă foarte religioasă, însă idololatră. În ciuda reușitelor științei și a tehnologiei, oamenii s-au făcut robi falșilor dumnezei care ies în evidență prin media, reclame, modă, etc.

Foarte mare este progresul tehnologic din ultimele zeci de ani, dar aceasta a constituit mai curând un revers cultural și duhovnicesc. Am dat înapoi, și o poate constata oricine privind nivelul de educație al copiilor noștri care văd multe imagini, au multe informații, însă nu știu să se exprime în limba lor, nu știu să comunice și să se comporte comunitar. Am putea să menționăm și alte simptome ale acestei îmbolnăviri de care suferă epoca noastră. Dar zicem următoarele: în loc de post-creștină, aș zice mai degrabă că lumea este pre-creștină. Mesajul Domnului Hristos nu a pătruns peste tot, fiindcă nu este ascultat de cei mai mulți membri ai societății de astăzi. Prin urmare nu și-a pierdut nimic din actualitatea lui, de ajuns să se găsească oameni care să poată mărturisi cu putere mesajul real și pentru totdeauna nou și revoluționar al Învierii și al vieții celei întru Hristos. „Creștinismul abia a început”, zicea Părintele Alexander Men.

2. Alergarea lumii … și multele informații.

În înțelesul pe care îl dă Noul Testament, caracteristica „lumii”, adică a omului care a căzut în mâinile stăpânului acestei lumi, este confuzia, „diversiunea cea cu vicleșug” care îl scoate pe om din el însuși cu scopul de a se preocupa exclusiv de cele din afara lui, de cele din jur. Devine „ieșit din sine” după cum se spune la începutul Triodului despre fiul cel pierdut. Și noi trăim deja, mai ales în ultimul timp în urma dezvoltării noilor medii de comunicare, trăim într-o lume a cantității și a înstrăinării. Și cu cât sporesc și se înmulțesc cunoștințele despre materie, cu atât se micșorează cunoașterea cea reală care începe cu autocunoașterea.

Da, cei mai mulți oameni se adâncesc astăzi într-un ciclu de informații pe care nu pot să le controleze și le sunt nefolositoare în esență. Însă deși trăiesc mai mult decât în orice alt veac în deșertăciune, cu toate acestea ei încă sunt „chipul lui Dumnezeu”, o scânteie rămâne înlăuntrul omului și așteaptă să se reînsuflețească. Și când se deșteaptă cineva și începe să înțeleagă că în deșert se scurg înapoi toate cele ale idolilor, atunci înțelege precum fiul cel pierdut că s-a îndepărtat de patria sa cea adevărată, de căminul părintesc, și poate să se ridice și să înceapă calea de întoarcere. Fiindcă atunci când se aprinde înlăuntrul omului acea scânteie a dragostei și a dorului după Dumnezeu, poate ușor să se desprindă de cele care îl leagă și îl țin încătușat, după cum un narcoman sau un alcoolic poate să se detoxifice numai dacă găsește o orientare pozitivă, un răsărit al vieții lui. Și va fi dorul după Dumnezeu acela care îl va ajuta să se întoarcă din multele informații inutile ca să caute „știrea și informația” cea adevărată – expresie folosită și de părinții filocalici – vestire care va dărui inimii lui rugăciune și participare la viața Bisericii.

3. Cel mai rău lucru este că omul nu se poate ruga …

În loc să spunem că nu se poate ruga omul contemporan, poate ar trebui să spunem mai corect că nu vrea să se roage, sau că nu a învățat ce este rugăciunea. Fiindcă dacă știa, foarte ușor ar fi putut arunca toate cele nefolositoare din viața lui ca să se ocupe numai cu rugăciunea și cu vederea lui Dumnezeu.

Omul trăiește întru necunoștință și de multe ori chiar intenționat întru neștiință, pentru că pe Dumnezeu chiar dacă nu Îl cunoaștem, tot ne este frică de El. Și rareori există atei reali, cei mai mulți oameni au o credință ascunsă în adâncurile sufletului, o simțire a prezenței lui Dumnezeu în viața lor, dar le este frică să o înfrunte cu curaj, fiindcă știu că aceea îi va sili să își reconsidere întreagă viața lor și să iasă din letargia confortului lor, să se trezească și să înceapă să lucreze duhovnicește. 

4. Care este cea mai dificilă problemă a lumii contemporane?

Poate cea mai dificilă problemă a omului contemporan este, așa cum am spus la început, distragerea atenției și pierderea timpului întru îndeletniciri nefolositoare, inutile, și consecințele lor, adică necunoașterea și uitarea lui Dumnezeu. Filosofii cei vechi spuneau că filosofia este cercetarea și studierea morții. Când ajunge omul să înțeleagă că va muri, poate chiar astăzi, dacă nu zace totalmente în ne-simțire – și din păcate mulți au ajuns în această situație – atunci poate să decidă începutul unei lucrări care să pună în valoare viața lui. Și dacă are minte, va decide să lucreze pentru ceva care nu se supune morții. După cum și Sfântul Metodie, apostolul slavilor împreună cu fratele său Sfântul Chiril, când erau tineri încă, au decis să nu se ocupe cu nimic din cele care nu sunt nemuritoare. Și singurul lucru pentru care merită să trăim este Viața care a ieșit din Mormânt a treia zi. Și singurul Om pe care merită să-L urmăm și să-L iubim deplin este Dumnezeu-Omul Iisus Hristos Care ne și dăruiește fiecăruia posibilitatea să devenim dumnezei după har și să gustăm hrana cerească a raiului.

Nu există alte probleme esențiale pentru om astăzi la fel ca și ieri, decât numai problema morții. Și pe aceasta a rezolvat-o Hristos prin Învierea Lui.

Cel care trăiește întru Dumnezeu-Omul Cel Înviat, nu poate să se supere, nu poate să fie amărât sau trist, deoarece trăiește în fiecare zi și continuu Paștele, ca și Cuviosul Serafim de Sarov care îi heretisea pe toți cei care îl vizitau, zicându-le: „Hristos a înviat!”.

5. Este posibil să trăim după voia lui Dumnezeu când suntem înconjurați de necredință, desfrâu, etc. ?

Firește, lucrurile erau mai ușoare când societatea și statul erau oficial creștine, când instituțiile și legile protejau oamenii și asigurau un minim nivel de viață morală. Însă și atunci exista multă ipocrizie, și nici oamenii nu erau mai duhovnicești sau mai creștini decât făpturile cele neputincioase ale epocii noastre care se lasă târâți acum de imagini necuviincioase și mesaje blasfemiatoare. Dar noi nu trebuie acum să lăsăm mâinile căzute jos zicând că toate s-au stricat și nu putem să mai facem nimic. Chiar dacă este mai greu, acum să le stăm împotrivă, hai să evităm ispitele și capcanele diavolului și să trăim o viață creștină. Trebuie să știm că aceasta ține de noi și de voința noastră, nu mai aparține legilor și instituțiilor.

Aș zice – poate paradoxal – că tocmai epoca noastră cea pierdută este entuziasmantă, deoarece ne cere să luăm riscul de a fi creștini în mod real, creștini autentici. La fel precum primii creștini care erau o minoritate și peste tot îi urau, îi urmăreau și îi întemnițau, așa și acum lumea continuă să urască pe Hristos și pe ucenicii Lui. Mântuitorul Hristos ne-a spus: „Dacă vă urăşte pe voi lumea, să ştiţi că pe Mine mai înainte decât pe voi M-a urât” (Ioan XV, 18). Așa și noi revenim la situația normală a creștinismului abia în persecuții, în prigoniri. Și aceasta are mare valoare, deoarece are făgăduința vieții celei veșnice.

6. Cum să-și aleagă cineva un duhovnic?

Este foarte simplu. Va alege un preot cu care simte că poate vorbi deschis, în fața căruia poate să își deschidă inima ca în fața lui Dumnezeu. Nu este nevoie să fie făcător de minuni și faimos ca duhovnic, e de ajuns să fie un preot canonic și să îl înțeleagă.

Cât despre ascultarea față de duhovnic, se știe că în aceasta se fac și greșeli, fiindcă ascultarea laicului față de duhovnic nu este identică cu a monahului față de starețul său. Monahul este îndatorat cu deplină ascultare în toate detaliile vieții zilnice, trebuie să își mărturisească chiar și gândurile, în timp ce laicul menține o anumită libertate. La duhovnic își înfățișează în linii mari toată viața și cele mai importante lucruri din ea, nu îl va întreba ce să mănânce și cum să se îmbrace. Acestea sunt exagerări care din păcate le încurajează unii duhovnici care voiesc să stăpânească peste fii lor duhovnicești. Călăuzirea duhovnicească trebuie să fie o pedagogie a libertății, mai ales în cazul laicilor.

7. Cum să dobândim trezire duhovnicească și putere și să alungăm duhul achediei?

Cu toții suntem neputincioși. Vai de noi dacă ne considerăm puternici și rezistenți. Sfinții Părinți ne spun că viața duhovnicească este să ne prezentăm neputința noastră înaintea lui Dumnezeu. Este de ajuns să decidem aceasta și să știm cum trebuie să ne prezentăm în fața lui Dumnezeu. Pentru că reprezentarea neputinței noastre nu este cât o să postim, cât o să priveghem și celelalte, nu este nici câte daruri o să-I aduc lui Dumnezeu, ci simplu golirea sinelui nostru, aruncarea preocupărilor celor nefolositoare, după cum am spus mai înainte, și mai ales un timp anume pe care am să Il ofer numai lui Dumnezeu în fiecare zi, ca să pot să aud și eu pașii Lui în inima mea. La început o să aud doar zgomotul lumii, o să simt o plictiseală (achedie) teribilă, dar dacă o să-mi silesc sinele meu un picuț, atunci voi începe să gust ceva cu totul altfel, se va îndulci inima noastră de ceva pe care nu îl cunoaștem exact ce este, însă ne va da bucurie. Și atunci chiar o să îmi placă să fac această întâlnire zilnică cu nevăzutul și necunoscutul Dumnezeu.

8. Cum să dobândim nădejde în Dumnezeu și în sfinți și să devenim mai răbdători?

Pentru a ieși din deznădejde și din nerăbdare, mi se pare că cel mai bine este să cunoaștem mai bine pe sfinți și, bineînțeles, pe Însuși Hristos. Cum va fi aceasta? Ar fi de ajuns să citim zilnic câte puțin din Evanghelie și din Viețile Sfinților fără spirit critic, cu încredere în tradiția Bisericii și cu convingerea că sfinții nu erau niște superoameni, ci ca și noi, oameni cu neputințele lor, însă oameni care au răspuns la scânteia dragostei lui Dumnezeu care s-a aprins în inima lor și care au folosit voința lor ca să stea împotriva farmecului încântător, dar înșelător, al acestei lumii.   

Când voi avea ca paradigmă a vieții mele viața sfinților și mai ales a celor contemporani nouă, când voi gusta bucuria prezenței lui Dumnezeu în viața mea prin Sfintele Taine și prin sfintele virtuți, atunci voi dobândi cu adevărat acea răbdare din belșug în legătură cu ciudățeniile aproapelui. Nu mă vor vătăma, voi învăța să îi accept pe ceilalți așa cum sunt, fără să vreau să îi schimb ca să se potrivească cu criteriile mele.

9. Cum pot stareții să își conducă obștile și să-i țină pe monahi?

Mi se pare că egumenul trebuie să înțeleagă că el este părintele unei familii duhovnicești și să facă tot posibilul ca să cultive aceasta, adică acest cuget de familie să fie lesne de înțeles, nu emoțional, adică să spună cuvinte dulci monahilor ca să îi țină în mănăstire și să-i îndemne la ascultare, ci să le deschidă vederea cea duhovnicească. De aceea, foarte importantă într-o mănăstire este cateheza care hrănește cugetul comun al frățietății. Problema nu se pune să avem o mulțime de mănăstiri, ci mănăstiri care să fie realmente „case al lui Dumnezeu și porți ale cerului”.

 10. Cum să înmulțim dragostea când părinții urăsc pe copii și îi ucid prin avorturi și copiii ucid pe părinți prin indiferență?

Atunci când se răcește dragostea pentru Dumnezeu, desigur că aceasta se preschimbă în ură pentru om, fiindcă atunci privește fiecare numai interesul lui și caută fiecare să se îndulcească cât mai mult posibil trupește din viață. Dar care este rezultatul? Părerea de rău, nefericirea, singurătatea. Lumea plăcerilor care este scoasă în evidență prin reclame și media este o lume a morții, o cultură a morții. Această lume care se îndreaptă spre autocatastrofă a fost biruită doar de Viața Care a răsărit din mormânt, cum am spus mai sus. Din Învierea Domnului a răsărit o lume nouă și numai când va trăi cineva în Hristos va putea să învingă puterile morții. Să nu credeți că vom putea sta cu mijloace omenești împotriva avorturilor, eutanasiei, ispitelor creării supraomului care se pregătește în laboratoarele din Silicone Valley. Doar cu puterea Crucii va putea omul să găsească nu numai dragostea, care este viața și energia lui Dumnezeu, ci și omenia. Altminteri, lumea va deveni o junglă. Lumea de astăzi chiar ne arată că nu există cale de mijloc pentru a alege: fie Hristos – Arhontele vieții celei veșnice, fie diavolul – stăpânitorul acestei lumi. Și viața, care e izvorul dragostei, unde să o găsim dacă nu în Biserică, în Trupul lui Hristos?

11. Un cuvânt de mângâiere la final.

Uite, din Sfânta Scriptură care e izvorul a toată mângâierea:
„Iisus Hristos, ieri şi azi şi în veci, este Acelaşi ” (Evrei XIII, 8).
„Îndrăzniți, Eu am biruit lumea” (Ioan XVI, 33), „pentru că oricine este născut din Dumnezeu biruieşte lumea; şi ceea ce câştigă biruinţă asupra lumii este credinţa noastră” (I Ioan V, 4).  

Interviu realizat de Pr. Ștefan Zară pentru Martyria. Revistă de teologie și spiritualitate ortodoxă, nr. 1 / 2017 / Versiunea online este publicată pe site-ul Arhiepiscopiei Râmnicului / Traducerea dialogului Monahul Gherasim Prodromitul.

Mulțumim Părintelui Ștefan Zară pentru îngăduința de a prelua interviul realizat de sfinția sa cu Părintele Stareț Elisei Simonopetritul pe Blogul Sfântul Munte Athos.

Anunțuri

Sfântul Munte și puterea politică, Arhimandritul Elisei Simonopetritul

elissaios-simonopetras-2003 in REgumenul Sfintei Mănăstiri Simonos Petras, Arhimandritul Elisei, într-un interviu acordat în exclusivitate Pemptousiei, vorbește despre legăturile Sfântului Munte cu puterea politică.

***

Pemptousia: Cunoscându-vă de mai mult timp, știu că aveți o sensibilitate și față de prezentul în care trăiește Biserica, în afară de ,,cele viitoare”. De curând, în țara noastră au avut loc alegeri parlamentare. V-aș ruga să ne spuneți dacă monahismul, și, desigur, și monahismul aghioritic, are, sau ar trebui să aibă o poziție față de puterea politică, în general. Sfântul Munte are de înfruntat, astăzi, noi provocări în raporturile sale cu puterea politică?

Gheronda Elisei: După cum bine știm, monahii de la Sfântul Munte nu sunt obligați să voteze, sunt scutiți de această obligație prevăzută în Constituție. Pe de altă parte, monahii nu sunt atât de preocupați de viața politică. Auzim, vedem ce se întâmplă dar nu ne ocupăm noi cu analiza vieții de pe scena politică a țării. Ceea ce este important pentru noi, așa cum am spus și mai înainte, este că, pentru noi, puterea politică – fiindcă trăim într-o țară democratică – este determinată de alegerea pe care o fac oamenii în mod liber, prin vot. De aceea, noi, monahii nu putem spune că preferăm pe cineva anume. Pe cine preferă oamenii? Pe acela! Ei bine, noi o să respectăm alegerea oamenilor și vom fi de acord cu o anumită conducere politică dacă aceea a fost aleasă în mod democratic de către oameni. Pentru că acesta este un drept al oamenilor, este dorința oamenilor de a alege un candidat sau altul, un partid sau altul. De ce acest lucru? Este bună sau nu decizia pe care o iau oamenii? Nu știu, timpul probează… De aceea și puterea politică este limitată, nu este veșnică, tot timpul trebuie să existe schimbarea forțelor de pe scena politică. Asistăm astfel la o continuă schimbare astfel încât să fie satisfăcute toate cerințele, dorințele, nevoile și drepturile oamenilor. Prin urmare, noi suntem deschiși acestei situații. ,,Asta dorește poporul?”. La fel și noi.

_MG_9634 in

Mai există și un alt punct de vedere, conform căruia trebuie să acceptăm o nouă conducere politică ca pe un fel de provocare, știind foarte bine că Dumnezeu îngăduie să fim conduși de anumiți oameni pentru că nimeni nu poate să conducă dacă Dumnezeu nu îngăduie acest lucru. Pot să-l aleagă oamenii, dar, dacă Dumnezeu vrea, acela nu va putea vreodată să conducă. Pot exista diferende în privința cuiva dar acest lucru nu are importanță: alegerea unei majorități reflectă o anumită realitate și trebuie s-o acceptăm ca atare. Dar noi trebuie să urmărim 2 lucruri: trebuie să-i iubim pe oameni, fără a-i judeca, să le arătăm ceea ce suntem noi și să comunicăm corect cu ei. De aici încolo, ce vor face ei, este o altă problemă. Acesta este lucrul pe care îl putem oferi noi, monahii. Desigur, există o multitudine de legături reciproce între Sfântul Munte și Stat, legături care au fost stabilite și se desfășoară conform legilor în vigoare. Iar aici, se poate, desigur, ca aceste legături să sufere schimbări. Iar aceste schimbări pot fi prilejuite de schimbarea conducerii politice atunci când, în mod firesc, se face o informare reciprocă. Ei bine, acest eveniment prilejuiește o oarecare confruntare. Pentru că Sfântul Munte trebuie să supraviețuiască în continuare pe aceleași baze. Statul poate să aibă viziunea sa, punctul său de vedere, și atunci are loc această ,,confruntare”. Dar, din experiența pe care o am eu de atâția ani la Sfântul Munte pot spune că toate problemele și-au găsit rezolvarea de fiecare dată.

Pemptousia: E important acest lucru…

Gheronda Elisei: Da, este important acest lucru, pentru că este de la sine înțeles că Sfântul Munte trebuie să continue să dăinuiască în continuare. Nu cred că vrea nimeni să influențeze – în sens rău – viața monahală de la Sfântul Munte pentru că Athosul este al tuturor, nu este al meu sau al tău, este al tuturor grecilor. Nimeni nu poate spune că el are mai multă grijă față de țara sa. Pentru că nu putem spune că cineva nu-și iubește țara. Nu trebuie să facem asemenea discriminări în rândul oamenilor care formează același popor. ,,Cine își iubește mai mult țara?”. Nu cred că se poate pune problema în acest fel. Însă, față de tot ceea ce am spus până acum, mai trebuie adăugat un lucru. Și anume, că un rol important îl au oamenii, oamenii ca persoane. Iar eu cred foarte mult în oameni. Fiecare epocă și fiecare loc își are oamenii săi. Și este bine să existe diversitate și în privința persoanelor.

Pemptousia: Da, este foarte important, și, în același timp este și teologic…

Gheronda Elisei: Da, este teologic dar și omenesc în același timp. Niciodată nu trebuie să avem îndoieli în ceea ce privește persoana umană. Fie că îi vedem de la început într-o lumină pozitivă ori negativă. Nu știm care va fi rezultatul. Frământarea pe care o are omul în sufletul său poate să ducă la rezultate pe care nu ni le putem închipui. Este foarte important să reținem acest lucru iar eu cred foarte mult în oameni, nu teoretic, ci din experiența de viață.

Umberto Eco la Muntele Athos (1988)

ΣΙΜΩΝΟΠΕΤΡΑ 1988

Umberto Eco s-a născut în Alessandria, Piemont, în ianuarie 1932 și a murit în februarie 2016. Începând cu anul 1975 a fost profesor de semiotică la Universitatea din Bologna iar din 1988, fondator al Departamentului de Comunicare la Universitatea din San Marino. A început să își scrie romanele în anii ’70. Numele Trandafirului a primit premiul „Strega” în 1981 și „Medicis Etranger” în 1982, cartea fiind vândută în milioane de exemplare în întreaga lume. Alte opere de succes ale sale sunt: Pendulul lui Foulcault, Insula din ziua de ieri, Baudolino, Cum ne construim dușmanul, Numărul zero, ș.a. Umberto Eco cunoștea cinci limbi printre care greaca veche și latina. (…)

În 1995, vizitând Grecia, la propunerea profesorului de filosofie de la acea vreme – Teodosie Pelegrini, Umberto Eco a fost numit doctor onorific al Departamentului de Filosofie – Pedagogie – Psihologie al Universității din Atena. (…). Înainte de a scrie cartea Numele trandafirului, Umberto Eco a vizitat Sfânta Mare Mănăstire Vatoped și biblioteca acesteia, unde se păstrează codicele Geografia lui Claudiu Ptolemeu, unul dintre cele mai rare manuscrise din lume care datează de la sfârșitul secolului al XIII-lea, începutul secolului al XIV-lea și conține unitățile: Introducere în Geografie de Claudiu Ptolemeu, Crestomația Geografiilor lui Strabon și Geografia lui Strabon.

ΣΙΜΩΝΟΠΕΤΡΑ 1988 (1)Despre vizita lui Umberto Eco la Mănăstirea Simonos-Petras scrie Teodor Ioannidis în revista „To Tetarto” (Nr. 33, decembrie 1988):

„În portul Dafni, ne aflăm încă în lumea de afară. În lumea noastră. Dar când, după ultima cotitură a urcușului vedem Mănăstirea Simonos-Petras, înțelegem că în curând va trebui să acceptăm că aici sunt valabile alte măsuri, diferite. La balcoanele mănăstirii, poți rămâne tăcut ore întregi sau te poți avânta în discuții interminabile. Iar Umberto, poliglot și vorbăreț de fel, discută cu monahii încercând ca în cel mai scurt timp să cunoască cât mai multe cu putință. Și cum e și firesc, într-o discuție fără un program prestabilit, ale cărei subiecte pornesc de la infailibilitatea papei și ajung la evenimentul din mai 1968, se va ivi la un moment dat și subiectul care l-a fascinat întotdeauna: ereziile. Și, cu totul firesc, îi va „scăpa” faptul că în noua sa carte (Pendulul) există destule pagini dedicate acestui subiect. La Karyes, după o scurtă vizită la Mănăstirea Iviron, la conacul Mănăstirii Simonos-Petras, monahul Elisei nu este numai o gazdă ireproșabilă (foto jos). Foarte tânăr, serios și îngăduitor, cunoscător al scriitorilor bisericești latini, vorbește încet și liniștit, nu se lasă impresionat și nici nu dorește să impresioneze. Comentează cu aceeași modestie ideile Fericitului Augustin și ale lui Toma d’Aquino cât și micile noastre nedumeriri cotidiene. Monahii încearcă rachiul (ouzo) – care i-a plăcut atât de mult lui Umberto Eco – când îl pregătesc. Nu beau, însă, pentru că alcoolul le alterează gândirea. Cât despre grijile celebrului profesor pentru păstrarea și întreținerea valoroaselor manuscrise, acesta le consideră aproape nejustificate. Tradiția nu se păstrează prin conservarea codicelor sau a icoanelor și expunând tezaurele pentru a atrage turiști. O astfel de tradiție nu prezintă importanță. Tradiția vie, singura care merită păstrată, se află în fiecare monah, fiecare având înlăuntrul său, viu, pe Nazarinean”.

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

Ecaterina Huzuri

Traducere şi adaptare după agioritikesmnimes pentru Blogul Sfântul Munte Athos de Elena Dinu. Se va prelua cu precizarea sursei Blogul Sfântul Munte Athos

Seria de autor Umberto Eco (comandă online): http://goo.gl/iXGa0t

ΚΑΡΥΕΣ 1988

VIDEO: Conferința Arhimandritulului Elisei Simonopetritul: „Monahismul orthodox – Un dar pentru lume” (Iași, 11 octombrie 2015)

Conferința „Monahismul orthodox – Un dar pentru lume” susținută de Părintele Stareț Elisei de la Mănăstirea Simonos Petras din Sfântul Munte Athos, duminică, 11 octombrie 2015 în Aula ,,Mihai Eminescu” a Universității „Alexandru Ioan Cuza”, Iași

chrismon

Update:

Predica Starețului Elisei la resfințirea Bisericii „Sf. Arhangheli Mihail şi Gavriil” – Roşca din cartierul Tătărași, Iași, duminică, 11 octombrie 2015. Înregistrarea cuprinde, printre altele, și mărturia unei minuni săvârșite de Sfântul Paisie Aghioritul, împlinirea unei promisiuni unor credincioși din Cipru (min. 5.20 – min. 11.20).

Iași, 11 octombrie: Părintele Stareț Elisei de la Mănăstirea athonită Simonos Petras va susține conferința „Monahismul orthodox – Un dar pentru lume” [update, link cu înregistrarea video]

Conferinta-Staret-Elisei

Duminica, 11 octombrie 2015, de la ora 16.00, în Aula ,,Mihai Eminescu” a Universității „Alexandru Ioan Cuza” Iași va avea loc conferinta „Monahismul orthodox – Un dar pentru lume”, susținută de Părintele Stareț Elisei de la Mănăstirea Simonos Petras din Sfântul Munte Athos.
Părintele Stareț Elisei face parte din delegația de la Mănăstirea Simonos Petras care va aduce moaștele Sfintei Mironosițe și Întocmai cu Apostolii, Maria Magdalena.

chrismon

Update: VIDEO: Conferința Arhimandritulului Elisei Simonopetritul: „Monahismul orthodox – Un dar pentru lume” (Iași, 11 octombrie 2015)

Primul-Ministru grec Antonis Samaras la Muntele Athos: „Trecem prin momente grele, dar cu ajutorul lui Dumnezeu rămânem în picioare!”

Această prezentare necesită JavaScript.

Primul-Ministru grec, Antonis Samaras, a vizitat Muntele Athos, sâmbătă, 15 februarie, întrerupând astfel o „tradiţie tabu” instituită de către membrii partidului său, Noua Democraţie, după publicarea scandalului din jurul Mănăstirii Vatopedi, din 2008. Vizita Premierului grec a durat 24 de ore. Samaras a fost aşteptat în capitala Muntelui Athos, Karyes, sâmbătă seara şi a plecat din Athos duminică, la orele 17.00.

Premierul a vizitat Mănăstirile Iviron şi Simonos Petras şi s-a închinat la Icoana Maicii Domnului „Axion Estin” din Biserica Protaton din Karyes. El s-a întâlnit cu reprezentanţii celor 20 de mănăstiri şi, în discuţiile avute, a abordat probleme cum ar fi regulile fiscale aplicate în regiune, problema Esfigmenu, continuarea tradiţiei Şcolii ecleziastice athonite.

Samaras a fost însoţit de membrii Noii Democraţii, Konstantinos Arvanitopoulos, Ministrul Educaţiei şi Cultelor, de Theodoros Karaoglou, Ministrul pentru Macedonia şi Tracia, precum şi de Yiannis Ioannidis, candidat pentru postul de guvernator central al Macedoniei, şi Stavros Kalafatis, candidat pentru primăria municipiului Salonic.

La Mănăstirea Simonos Petras, unde şi-a încheiat vizita de două zile în Sfântul Munte, Prim-Ministrul grec Antonis Samaras a exprimat faptul că ţara lasă în urmă zilele încercării.

„Trecem prin momente grele, dar cu ajutorul lui Dumnezeu rămânem în picioare. Ne-au cerut sacrificii mari, dar dacă şi la greu statul vă este alături, este pentru că avem de partea noastră Ortodoxia şi limba”, a menţionat în acest sens Prim-Ministrul.

„Cred”, a adăugat, „că, încet- încet, lăsăm în urmă zilele încercării şi statul grec îşi va putea face pe deplin datoria faţă de Sfântul Munte”.

În discuţiile purtate cu Sfânta Chinotită, Prim-Ministrul a fost înştiinţat despre toate problemele Republicii Monahale Athos şi a exprimat încredinţarea că se vor găsi soluţii după o examinare a acestora de către ministerele specializate.

Traducere şi adaptare după mai multe surse pentru Blogul Sfântul Munte Athos de Elena Dinu şi Laurenţiu Dumitru

Sursa fotografiilor de la Simonopetra: amen.gr

Arhimandritul Elisei Simonopetritul ne vorbeşte despre viaţa monahilor aghioriţi

Archimandrite Elissaios. Simonopetras, 2003

Arhimandritul Elisei Simonopetritul ne vorbeşte despre viaţa monahilor aghioriţi

Importante detalii – în mare parte necunoscute – despre viaţa de zi cu zi a monahilor aghioriţi, ale locurilor în care se nevoiesc cât şi despre modul în care îşi împart cele douăzeci şi patru de ore, ne arată Stareţul Mănăstirii Simonopetra – Arhimandritul Elisei.

Manolis Melinos: Cuvioase Părinte Stareţ, vă rog să mergem în katholikon – cum se numeşte biserica centrală a mănăstirii. Acolo întâlnim mulţi slujitori, multe slujiri necunoscute publicului larg dar şi multora dintre noi, cei cu o oarecare educaţie bisericească. Vorbiţi-ne despre acestea, căci ne par stranii unele lucruri, cum ar fi – mişcarea continuă din timpul slujbelor. Ne atrage atenţia faptul că un monah îl înştiinţează pe altul să citească sau să psalmodieze ceva. Imediat după aceea, îi indică altuia ori vreun monah aprinde anumite candele sau lumânări în cutare moment, stinge altele în alt moment şi multe de felul acesta.

Arhimandritul Elisei Simonopetritul: Oficiul slujbelor este, în orice caz, ceva deosebit. Deoarece majoritatea orelor monahilor sunt afierosite cultului divin, se înţelege că s-a dezvoltat o anumită rânduială tipiconală în biserică. Viaţa de cult a monahului este un întreg circuit. Cel ce prevalează în biserică din perspectiva slujirii practice este eclesiarhul. Putem spune că acesta coordonează tot ceea ce ţine de slujirea în biserică. Eclesiarhul este cel care execută. Slujeşte întotdeauna îmbrăcat în mantie. Aceasta este haina monahului care slujeşte în biserică.

M.M.: Ce simbolizează, cu exactitate, mantia monahală?
A.E.S.: La tunderea monahului spunem: „A primit marele şi îngerescul chip”. Vrem să arătăm că în această haină va sluji întreaga sa viaţă monahală. Este haina pe care monahul o îmbracă de la început şi o poartă până la sfârşit. Adică, aşa cum monahul se înveşmântează în moarte care este viaţă, aşa o şi poartă cu sine. Din momentul în care moare pentru lume înseamnă că se îmbracă în moarte. Îmbrăcat în moarte, poartă mantia în care, învăluit, este coborât în pământ. Noi monahii, suntem înmormântaţi în pământ, fără sicriu, înfăşuraţi în mantie. Ca fătul în placentă ne aflăm în măruntaiele mamei pământ, aşteptând învierea morţilor ca să ne naştem din nou şi să ne îndreptăm spre „întâmpinarea Domnului în văzduh”.
O altă slujire importantă în biserică este cea a canonarhului, de care aţi amintit. El coordonează slujba. De aceea vedeţi că toate depind de canonarh. În special aici, în Sfântul Munte (fără ca aceasta să însemne micşorarea stareţului), a avut şi are mare însemnătate canonarhul. A dirijat şi dirijează totul în biserică, aşa încât şi Stareţul pentru a spune ceva, în principiu, canonarhul îi va arăta când şi cum.
Conducând slujbele de cult, canonarhul încearcă să menţină o participare totală a monahilor pe parcursul acestora. Înseamnă deci că poate schimba cântăreţii, le poate spune ce să facă, poate desemna isonarii ş.a.

M.M.: Face pe moment toate acestea sau trebuie să le facă cunoscute dinainte?
A.E.S.: Depinde; în general, pe moment. Nu poate dinainte căci le va spune la momentul potrivit. De exemplu, când vrem să cinstim pe cineva îl vom invita să cânte „Ceea ce eşti mai cinstită…”. Este o dovadă de preţuire şi faţă de Maica Domnului, desigur, şi faţă de cel ce va cânta. Aşadar, canonarhul selectează, cunoscând, de pildă, cine are calitatea de a citi sau a cânta frumos, cine trebuie să citească (pentru că are nevoie…). Este un echilibru pe care acesta îl menţine. Poate interveni chiar şi asupra momentului la care se vor aprinde sau stinge anumite candele sau lumânări. Există, bineînţeles, tipicul, dar canonarhul, din diferite motive, îl poate schimba. Expresia „după cum voieşte mai marele”, în esenţă, înseamnă „după cum voieşte canonarhul”! În alte vremuri şi alte împrejurări, canonarhul aducea membri simpli ai bisericii în zona participării active la slujbele de cult- cum ar fi citirea prorociilor, psalmodierea troparelor simple, etc.

M.M.: Gheronda, ceea ce m-a impresionat în katholikonul mănăstirilor aghiorite este faptul că în timpul vecerniei, preotul slujitor rămâne mai tot timpul în afara Sfântului Altar având epitrahilul agăţat de uşile din miljocul Altarului. Îl poartă numai la rugăciunea de cerere, la rostirea unui cuvânt..
A.E.S.: În primul rând, ştiţi că fiecare slujbă se săvârşeşte într-un anumit loc. Spre exemplu, ceasul al nouălea, litia şi pavecerniţa se săvârşesc în litie (exonartex), vecernia, utrenia şi Sfânta Liturghie în katholikon. Desigur, în multe mănăstiri în care spaţiul permite, se poate ca utrenia să se săvârşească într-un loc iar Sfânta Liturghie în altul. În spaţiul slujirii, preotul nu este un „străin” dinafara obştei, ci este un împreună-slujitor. Se bucură desigur de preţuire în calitate de preot. În viaţa de obşte, preotul şi diaconul nu păstoresc, ci împreună-slujesc.
Îngăduiţi-mi ca în acest punct să revin asupra slujirilor despre care am vorbit mai înainte şi să adaug faptul că în biserică avem şi slujirea taxiarhului, cel care este responsabil cu locurile pe care le vor ocupa pelerinii. Avem, de asemenea isonarul, paraclisierul. În afara bisericii, ca să completăm menţiunea anterioară, avem – supraveghetorul, deşteptătorul – ce are atribuţia de a vesti monahilor slujba de noapte, infirmierul, îngrijitorul monahilor bătrâni, cizmarul, viticultorul, grădinarul, plugarul, dulgherul, bibliotecarul, caligraful (în vechime), croitorul, ţesătorul (tot în vechime), pescarul şi multe altele…

M.M: Vorbiţi-ne despre structura administrativă a unei mănăstiri aghiorite. Superiorul este Stareţul. Dar nu este singur. Este înconjurat de Bătrâni, de epitropi ş.a. Vorbiţi-ne despre aceste lucruri.
A.E.S.: Întotdeauna, în ceea ce priveşte conducerea mănăstirii, Stareţul a acţionat „cu sfat”. Avea anumiţi preoţi consilieri pe care îi consulta, dar aceasta o făcea neoficial. Multe au început în felul acesta dar pe parcurs au căpătat o formă organizată. Ceva asemănător s-a petrecut şi în Sfântul Munte. Aici, înainte de 1924, nu exista un aspect conventional ci toate se întemeiau pe sfânta deprindere, adică pe tradiţie. Acum, Sfântul Munte are o administraţie generală raţională, dar, în special, o administraţie practică guvernează viaţa fiecărei mănăstiri. Din punct de vedere administrativ, economic, ş.a., mănăstirea este co-administrată de către Adunarea Bătrânilor, alcătuită din şase, opt, zece monahi, care se numesc proestameni. Aceştia alcătuiesc corpul de decizie. Stareţul prezidează. Adunarea Bătrânilor, ai cărei membri sunt aleşi pe viaţă, reprezintă, să spunem, consiliul administrativ. Comitetul executiv este format din epitropi, de obicei doi sau trei, în funcţie de problemele mănăstirii.

Manolis Melinos
scriitor teolog,
Director al Bibliotecii Sfântului Sinod

Sursa grecească: Agioritikovima

Traducere din limba greacă de Elena Dinu pentru Blogul Sfântul Munte Athos

Se va prelua cu precizarea sursei – Blogul Sfântul Munte Athos

Simonopetra (10)

Mănăstirea Simonos Petras, George Crasnean

simonopetra-10

Simonos Petras
Μονή Σίμωνος Πέτρας 

motto: parcă nici o altă mănăstire athonită…
nu’ţi dă aşa de mult sentimentul nestatorniciei pe acest pământ,
ca acest locaş.
(pr. Teodor Bodogae)

St_simon_the_outpourer_of_myrrh_athosIera Moni Simonos Petras
63087
 Agion Oros, Greece

Tel: +30 23770 23254
Fax:
 +30 23770 21014

Ctitor: Sfântul Simon Myrrhovlithis
Hram: Naşterea Domnului (25 Decembrie)
Zidire: jumătatea secolului XIII
Rang athonit: treisprezece
Egumen: arhimandrit Emilianós Vafeidis (din anul 2000, arhimandrit Elisaios)
Iconom: arhimandrit Serapion
Proiestamenos: pater Joannikios
Obşte: peste 80 de monahi

Coordonate : 40°11’23″N24°14’44″E/40.18972°N24.24556°E

Paradoxal, deşi zidită în inima Bizanţului, Σίμωνος Πέτρας, mănăstirea athonită a sfântului „Simon de pe piatră”, nu este ctitoria vreunui basileu, ci mai cu seamă a doi principi orthodocşi din Balcani: despotul sârb Jovan Uglješa Mrnjavčević (cca. 1325-1371) şi voievodul român Mihail Viteazu (1558-1601). Mănăstire de elită a Sfântului Munte, Simonos Petras este a treisprezecea în ordinea ierarhică aghioritică (după ce, vreme de secole, a fost a XXIII-a) şi cea mai spectaculoasă zidire monastică din Athos. Construită în chip minunat pe latura sud-vestică a peninsulei athonite – între portul Daphni şi mănăstirea Osiou Grigoriou –, înfiptă într’un colţ de stâncă înalt de peste trei sute de metri, mănăstirea sfântului Simon Myrrhovlithis („Izvorâtorul de Mir”) uimeşte atât prin arhitectura sa, cât şi prin amplasamentul ei – care aduce aminte de mănăstirile Meteorelor. Iniţial numită „Noul Bethleem” (Νέα Βηθλεέμ), astăzi mănăstirea poartă numele ctitorului ei şi este închinată Naşterii Mântuitorului. Episcopul Porfirie Uspensky şi lucrarea hagiografică „Viaţa cuviosului Simon izvorâtorul de mir” (Leimonarion, ed. Atanasie de Paros, Veneţia, 1819) spun că o „mănăstire a lui Simon” ar mai fi existat în Sfântul Munte încă din secolele al X–XI – fără însă a putea aduce dovezi prea întăritoare pentru această afirmaţie.

I. Istorie

minunata ctitorie a sfântului Simon Myrrhovlithis

St. Simon the Myrrh-flowerÎn prima jumătate a veacului al XIII-lea, într’o peşteră dintr’această parte stâncoasă a Grădinii Maicii Domnului, se nevoia „peste fire” cuviosul Simon (Simeon): mare făcător de minuni, „mare duşman al strângerii de averi şi al împreună-vieţuirii cu nevârstnicii” (Neon Leimonariou, cap. VIII, Veneţia 1806 şi Cotelerius, Monumenta ecclesiastica graeca, cap. 88, edit. Usener) cel din al cărui mormânt avea să izvorască mir. Acesta se pusese sub ascultarea unui bătrân foarte aspru – pe care l’a iubit într’atâta încât şi locul picioarelor lui îl săruta. Cum însă, pentru sporirea întru cele ale Duhului pe care o dobândise, acesta nu l’a mai socotit ucenic al său, ci mai degrabă un „avva”, cuviosul Simeon, din smerenie, s’a retras, cu binecuvântare, în singurătatea unei peşteri umede aghiorite. Pentru sfinţenia vieţii sale el s’a învrednicit a auzi glas de sus care i’a poruncit să nu mai plece din acel loc căci pământul acela a vea să fie sfinţit „prin numele său”. Puind la îndoială acest semn, i s’a făcut lui minune chiar într’o noapte de Crăciun, când o stea s’a pogorât pe steiul de piatră pe care Maica Domnului i’a poruncit să zidească lăcaş de închinare şi mântuire pentru fraţi. (Pentru aceasta şi zidirea sa avea să poarte numele de „Noul Bethleem”). Şi a făcut ascultare sfântul de Maica Precista, iar pentru că nu se dumirea cum va să fie zidire pe un aşa vărf de stâncă, acesta i’a fost retezat cu o sfoară, într’o noapte, de către un înger al Domnului (trimisul lui Dumnezeu a apucat de un capăt, iar osiou Simon de celălalt capăt al sforii – de care trăgând amândoi cu putere au curmat piatra pe care o înconjuraseră şi au făcut astfel loc bun pentru temeluire sfântă). Chiar şi aşa niciun zidar nu se încumeta să se apuce de construit ceva pe acel colţ de stâncă. Dar din rânduială cerească, nu mult după acele arătări ale Maicii lui Dumnezeu şi îngerului, cuviosul Simon a dobândit trei ucenici – veniţi din părţile Tessaliei (ori Macedoniei) cu toată avuţia lor, care nu era deloc puţină. Unul dintre aceştia, aducând kerasma unor meşteri – care tocmai refuzaseră să se apuce de zidirea bisericii – din nebăgare de seamă, a căzut în prăpastia de lângă peşteră, dimpreună cu tava cu pahare şi loukoumi. Speriaţi, lucrătorii au voit să plece, dar au rămas spăimântaţi când l’au văzut pe ucenic nevătămat urcând din hău, ba încă aducând cu el şi carafa plină cu apă şi tava cu pahare! Într’acest chip minunat şi’a tocmit Maica Domnului şi cuviosul Simon meşterii care au ridicat primul schit de pe stâncă. Noul Bethleem fiind înălţat, s’au adunat îndată şi monahi mulţi care au auzit de minunile acestea dar, la câţiva ani, s’au înfiinţat şi piraţii saracini deja. Se povesteşte că sfântul Simeon i’a întâmpinat pe corsari ca pe nişte fraţi, dar celui care a ridicat sabia asupra lui i’a înţepenit mâna, iar pe ceilalţi care s’au năpustit asupra lui i’a orbit. Pentru căinţa lor însă, cuviosul i’a iertat şi încreştinat în chinovia lui. Bătrân de zile, pe 28 decembrie 1257, Osiou Simon a plecat la Domnul şi „toţi au văzut mir revărsându’se din mormântul lui”. Moaştele lui au fost multă vreme la închinare dar, din nefericire, au dispărut în multele incendii care au pustiit mănăstirea în veacurile următoare. Sfântul Nicodim Aghioritul este cel care i’a scris acatistul şi un cuvânt de laudă, călugării Teofil şi Rafail i’au compus canoane, cuviosul Isaia i’a povestit cu slove petrecerea prin astă lume – pe care cuviosul Nichifor cel din Chíos a transcris’o mai apoi. Arhimandritul Ieronim Simonopetritul i’a alcătuit un canon pe opt glasuri şi i’a editat slujba.

simonopetra2secolul sârbesc al XIV-lea

Un veac mai târziu, micul chinoviu de pe „piatra lui Simon” avea să fie transformat în mănăstire şi încă una bogată, datorită dărniciei despotului de Serres, Jovan Uglješa Mrnjavčević. Dărnicia acestuia a fost următoare evlaviei căpătate la sfântul Simon – care sfânt, pentru rugăciunile ucenicilor săi, i’a scăpat fiica de duhurile necurate ce o stăpâneau. Spune părintele Teodor Bodogae că „pe la 1362, câţiva călugări (simonopetriţi) se duc în Serbia, la craiul Ioan Uglieşa şi’l roagă să’i ajute să clădească o mănăstire de piatră, unde Simon a văzut Steaua Domnului. Craiul, mişcat mai ales de rugăciunile lor prin care i s’a vindecat fiica, trimite, deodată cu cele de lipsă, pe duhovnicul său, Eftimie, ca supraveghetor al clădirilor, dând totodată hrisov cu data 1364. Totodată i’a închinat şi o parte din averea moştenită de la părinţii din Comuciana (Bosnia) cu biserică, case, pământ, vii, etc., iar din banii ce i’a dat pentru înzestrarea mănăstirii lui Simon de pe piatră a cumpărat două metoace în Lemnos, altul în Sithonia şi un altul lângă râul Struma”. (Teodor Bodogae, Ajutoarele româneşti în Athos, pag. 250, Sibiu 1940). Patru ani mai târziu se întâlneşte, într’un chrysobull al basileului Joannis Palaiologos, o întărire a posesiunii simononopetrite asupra mănăstirii Nea Petra din Lemnos (probabil unul din cele două metoace athonite de pe insulă). Aşadar despotul Jovan Uglješa este cel care a zidit prima dată, din piatră, „mănăstirea lui Simon de pe piatră”.

Jovan Uglješa Mrnjavčević

În vremea imperiului sârb, condus de Ştefan Uroš IV Dušan (1331-1355),Uglješa era stăpân peste Travunija (din 1346) dar, prin căsătoria cu Jelena (monahia Jefimija de mai târziu, care era fiica lui Vojihna, despotul de Drama) a moştenit şi pământurile macedonene ale socrului său (după moartea acestuia, în 1360) care se întindeau de pe cursul inferior al Strumei până în vecinătatea Athosului. Făcut despot de către ţarina Jelena a Bulgariei (mama ţarului Serbiei, Ştefan Uroš al V-lea) la 1365, el şi’a stabilit reşedinţa la Serres şi, împreună cu fraţii săi Vukašin şi Gojko Mrnjavčević a apărat cu preţul vieţii (pe care şi’a dat’o, împreună cu Vukašin, în 1371, în bătălia de la Maritsa, de lângă Plovdiv) creştinătatea de armatele necredincioşilor Lala Shahin Paşaşi Gazi Evrenos. 

veacul valah al XVI-lea

portrait-of-neagoe-basarab-and-his-son-theodosiosGavriil Protul spune că sfântul domnitor al Ungro-Vlahiei, Neagoe Basarab, i’a chemat şi „pe cei de la Simonopetra” la sărbătoarea târnosirii ctitoriei sale de la Curte de Argeş, din 1517 – aceasta fiind şi prima legătură a simonopetriţilor cu valahii, de care avem ştire. Probabil că legăturile „s’au înfiripat destul de solid” atunci – crede părintele Bodogae – pentru că, într’adevăr, Documentele (XIV, I, pag. 44) lui Eudoxiu Hurmuzachi păstrează o danie a lui Radu Paisie de la 1540, care închina satul Scurteşti-Argeş „cu toate averile lui” şi mai dăruia şi o importantă sumă de bani mănăstirii aghiorite. (De fapt, acelaşi părinte crede că dania aparţinea mătuşii fiului nelegitim a lui Radu cel Mare, jupâneasa Caplea, „ca să’şi răscumpere păcatul căsătoriei a doua cu Bogdan, căsătorie oprită de Nifon II”). La 1566, marele postelnic Gherman al Ungro-Vlahiei închinase şi el, ca metoc al Simonopetrei, biserica „Sfântul Nicolae”, din marginea Bucureştiului. Un an mai târziu, sub domnia lui Petru Vodă cel Tânăr, Oxotia Aga – boier din Pogoniana şi soţ al Vişanei (sau Vişei) – construieşte pe cheltuiala sa turnul arsanalei mănăstirii aghiorite. „S’a zidit acest turn de cătră preacredinciosul boier Oxotia Aga, în anul 7065, indic X, luna Martie” – glăsuieşte pisania aflată deasupra intrării în turn. Cu siguranţă că numeroasele danii valahe au întărit mănăstirea care va fi cunoscut o perioadă de înflorire duhovnicească dar şi materială, ceea ce a făcut ca ea să urce zece locuri în ierarhia athonită – în Typiconul de la 1574. Înainte marelelui incendiu din anul 1580 – care a distrus toată arhiva şi biblioteca mănăstirii Simonos Petras (deci şi toate mărturiile anterioare ale dărniciei voievodale româneşti) – la 1570, Alexandru, fiul lui Mircea Ciobanul, confirmă dania lui Radu Paisie şi’i mai adaugă un domeniu: cel al satului Dragomireşti, cu toate avuţiile sale. Aceste proprietăţi sunt garantate şi de Mihnea Turcitul, la 1578 (de facto, de mamei sa, Ecaterina Salvaresso, căci prima sa domnie 1577-1583 a fost sub tutelă maternă). Din incendiul care a pustiit mănăstirea la 11 decembrie 1580 (nesigur 1581) monahii supravieţuitori au salvat doar „cassa cu bani”, însă aceasta i’a permis vestitului egumen Evghenie să plătească datoria de 200.000 de arginţi a Xenophontului, în schimbul căreia simonopetriţii au putut să vieţuiască câţiva ani buni în noua mănăstire – timp în care şi’au reconstruit’o pe a lor. Din 1587 (parintele Bodogae crede ca după 1588), acelaşi egumen Evghenie putea fi întâlnit în Wallachia şi Rusia – însoţindu’l pe patriarhul de Constantinopol, Ieremia al II-lea – adunând bani şi milostenii pentru Simonos Petras. Patriarhul ecumenic l’a răsplătit, în 1591, întărindu’i proprietatea asupra bisericii „Sfântul Nicolae Pâlcov” din Bucureşti („a postelnicesei Caplea din Stăneşti”) pe care a şi făcut’o stavropighie. Grammata patriarhală din octombrie 1591 a fost redactată chiar în Valahia, pentru că Ieremia II se afla atunci în Principatul nord-dunărean). Trei ani mai târziu, biserica aceasta avea să fie transformată în mănăstire de către voievodul Mihai care a împrejmuit’o cu ziduri şi a reclădit lăcaşul de cult din piatră, adăugându’i şi chilii pentru monahi.

Scrie Claudia Tița-Mircea (în Biserica mănăstirii Mihai Vodă; Monumentele Bucureştiului istoric, 2006 pag. 7) că Evghenie a cerut învoire ca, păstrându’se zisul metoh, aşa cum se găseşte, păzit de doi sau mai mulți călugări, aşa cum se cade, să clădească un alt metoh, mult mai bun decât acesta, pe un loc mai înalt (…) Şi căpătând învoire deplină kir Evghenie a găsit pe prea cucernicul jupan Mihai banul, bărbat cu adevărat evlavios şi de mult însetat de aceasta, care, nu numai cu vorba, dar necruţând nici truda şi osteneala şi nici o cheltuială, a ridicat, chiar din temelii, o altă biserică foarte frumoasă şi cu hramul marelui Nicolae şi a numit’o metoh al cinstitei mănăstiri a Simonopetriţilor. A ridicat în jurul ei foarte multe chilii pentru ca să locuiască sfinţii bărbaţi care vin acolo şi, pe lângă aceasta, i’a închinat şi sfintele odoare şi felurite podoabe din argint şi din aur”.

Şi aşa, la 21 august 1599, viteazul principe valah îşi închina ctitoria sa – ce se numea acum „Mihai Vodă” – mănăstirii Simonos Petras. Atâta doar că acum dania mai cuprindea şi 16 sate dimpreună cu veniturile lor (13 cumpărate cu 472.000 de aspri din banii voievodului, unul dăruit de soaţa sa, doamna Stanca, iar două de Florica, fiica lui). Cu banii primiţi de la principele român şi cu cei proveniţi de la metoacele valahe, Simonopetra a putut fi reconstruită în aşa măsură încât voievodul Mihai a fost considerat – pe bună dreptate – al doilea ctitor al mănăstirii. „Cele ce am făcut nu le’am făcut de sila cuiva, ci ca să am şi eu un loc şi un nume în creştinătate” – glăsuieşte zapisul cu care este zugrăvit „Io, Mihail Voievod, domn al Valahiei şi al Ardealului şi a toată ţara Moldovei şi ctitor al acestei sfinte mănăstiri”. Între 1593 şi 1600 el a trimes anual un mertic mănăstirii athonite şi a mai înzestrat’o cu o Evanghelie slavonă – minunat lucrată în aur şi argint (care, din păcate, a ars în incendiul din 1622) – şi cu două cruci ce conţineau părţi din lemnul pe care a fost răstignit Mântuitorul.

veacurile XVII – XX

manastireasimonospetra1Se pare că simonopetriţii s’au întors în mănăstirea lor abia către anul 1599, iar în 1613 şi’au sfinţit noul katholikon (după Millet Pargoire-Petit). Patru ani mai târziu, metocul mănăstirii din Bucureşti se îmbogăţeşte cu o nouă proprietate: schitul buzoian Izvorani – ctitorie a mitropolitului Luca. Un nou incendiu avea să se abată asupra mănăstirii re-ctitorite de Mihai Bravu, într’o sâmbătă de iunie a anului 1622 (pr. Teodor Bodogae crede că pârjolul s’a întâmplat în anul 1625, citând o însemnare de pe ultima pagină a unui Minei simonopetrit – ars şi acela în incediul din 1891). Pentru că acesta a provocat mai mici pagube mănăstirii, monahii lui kir Timotheos au putut resfinţi chiar în anul următor katholikonul iarăşi reparat. În 1626 Alexandru Coconul a închinat al doilea metoc mănăstirii lui Simon de pe piatră, dăruind acesteia schitul Beşteleu din Argeş. Millet Pargoire scrie că la 1633 athoniţii pictau katholikonul Simonopetrei – „sigur din ajutoarele româneşti” (cum crede şi părintele Bodogae). Pictura aceasta avea să fie refăcută câţiva ani mai târziu (cândva între 1640 şi 1650) – în parte şi pe cheltuiala lui Matei Basarab. Veacul al XVII-lea a fost totuşi unul de decădere pentru simonopetriţi, căci aceştia aveau datorii financiare mari prin 1644 (7.000 de groşi către Megali Mesi). Poate şi pentru aceasta ei aveau să treacă, câţiva ani mai târziu, la viaţa idioritmică. Nici sfântul Paisie Velicikovski n’a făcut faţă datoriilor simonopetrite şi a renunţat s’o mai readucă la viaţă, plecând în Moldova, la Dragomirna. Pe la 1745 mai existau doar cinci vieţuitori în Simonos Petras, iar în 1762 mănăstirea a fost închisă şi preluată de Kenoitita Athosului ca s’o scape de creditori. Deşi mai greu de strâns daniile şi milosteniile din cauza deselor războaie ruso-turceşti, totuşi monahul Ioasaf din Mitilene a reuşit să răscumpere vechile metoace ale Simonopetrei din Lemnos şi chiar să întoarcă moaştele sfintei Maria Magdalena de la corsari. O vreme mănăstirea a prosperat întrucâtva, căci primea anual numai din Valahia câte 150 de bolovani de sare (şi era scutită de vinărici şi de impozitele pe 500 de oi); ba încă Mihai Şuţu re-dispunea, la 1785, ca prisosurile mănăstirii Mihai Vodă să meargă în continuare către Simonopetra. La 1801 patriarhul ecumenic Kirillos aduce iarăşi traiul cenobitic în obştea simonopetrită şi totul ar fi fost bine acum dacă aghioriţii n’ar fi adăpostit vreo 60 de eterişti printre ei, la anul 1821 – lucru pentru care turcii aproape că au dărâmat mănăstirea în represaliile lor. Deși niciodată n’a fost jefuită de pirați, birurile prea mari ale turcilor care ocupaseră Athosul au dus mănăstirea la decădere, iar mai apoi chiar la abandon (în 1823). După plecarea turcilor din Munte – la 1830 – viţa monahală şi bunăstarea au revenit încet şi la Simonopetras: dacă la 1847 mai aveau 100.000 de groşi datorie, peste patru ani înregistrau deja un venit de 3.850 lire sterline. După necazul cel mare pricinuit de secularizarea lui vodă Cuza, în 1863 – care a lipsit mănăstirea de importante surse de subzistenţă – avea să vină un al treilea incendiu în noaptea de 8 (27) mai 1891, care avea să distrugă mănăstirea din temelii: din ea s’au mai păstrat doar câteva ziduri şi o placă din marmură de la 1633. Peste 250 de codici şi toate cărţile au ars dimpreună cu biblioteca, salvându’se doar câteva documente şi sfintele moaşte. (Neîndoios lucru e că Simonos Petras este mai expusă incendiilor mai mult decât toate celelalte mănăstiri prin însăşi amplasarea sa).

Martirul ţar sfânt, Nikolai Alexandrovici Romanov (18681918), a fost cel care l’a ajutat cel mai mult pe egumenul Neophit să restaureze mănăstirea Simonos Petras după acest din urmă prăpăd – (de altfel, în momentul incendiului, stareţul se afla în pelerinaj în Rusia cu sfinte moaşte). Se pare că ceva ajutorări băneşti au venit şi din partea românilor din Principate, mai cu seamă între anii 1899 – 1902. În felul acesta, ajutaţi de români şi pravoslavnicii ruşi, la numai doi ani de la incendiu, monahii simonopetriţi sfinţeau noul katholikon – proaspăt zugrăvit, dar nepictat până în ziua de astăzi –, iar restul clădirilor erau zidite din nou (ba chiar pe şapte etaje!) în 1902. Dacă la începutul veacului al XX-lea mănăstirea lui Simon de pe piatră cunoştea un oarecare reviriment – sub stareţii Neofit, Joanikios și Jeronimos – în anii care au urmat ea s’a depopulat încetul cu încetul, după jumătatea secolului râmânând doar câţiva monahi bătrâni în obşte.

gheronda Emilianos şi vremurile din urmă

 arhim. Emilianos, SimonopetrasCel care avea să aducă Simonos Petras la măsură înaltă a venit în Athos la anul 1973, împreună cu o obşte de monahi sporiţi de la mănăstirile Meteore. Până în anii ’90, arhimandritul Emilianos Vafeidis – retras de la mănăstirea Metamorphosis Meteoras – adunase în jurul său peste optzeci de monahi la Simonos Petras şi înfiinţase încă trei noi metocuri în Franţa: mănăstirile „Saint Antoine-le-Grand” din Vercors, „Acoperământul Maicii Domnului” de la Solan şi „Schimbarea la Faţă” din Terrasson-Lavilledieu, Dordogne; precum şi un altul în Grecia – cel al vestitei mănăstiri de maici de la Ormilia. Pe lângă acestea el a recuperat şi vechile metoace: Petriotiko din Sithonia, Agios Haralambos din Salonic şi Analipsis din Athena. Actualmente arhimandritul Emilianos, fiind bolnav, s’a retras la metocul din Ormylia, purtarea de grijă a obştii încredinţându’o părintelui Elisaios.

Ultima luptă cu focul au dat’o monahii de la Simonopetra în anul 1990 – când s’au chinuit două săptămâni să stingă un incendiu izbucnit la 14 august în pădurea din apropierea lor.

Cu toate că, tradiţional, în ultimile veacuri, majoritatea monahilor simonopetriţi proveneau din Ionia (regiune din vestul Asiei Mici), după anii ’70 mănăstirea a devenit cunoscută şi pentru larga ei deschidere către noi convertiţi de toate neamurile. Este notorie venirea la dreapta-credinţă în această mănăstire a unui stareţ benedictin, dimpreună cu alţi cinci discipoli ai săi, precum şi a unui rhodezian, a unui teolog din Hong-Kong, etc.

Pe lângă faptul că majoritatea călugărilor de aici au studii superioare şi sunt recunoscuţi ca foarte buni teologi, prestigiul şi renumele lor a fost întărit şi de reputaţia lor corală pe care şi’au câştigat’o cu celebra Agni Parthene (1990), sau cu Imnurile psaltice (1990), Utreniile, Vecerniile şi Liturghiile cântate şi editate pe CD.

II. Arhitectură

SimonopetraCea mai îndrăzneaţă construcţie a peninsulei” athonite este înălţată la 330 metri înălţime, pe o stâncă care străbate etajele inferioare ale mănăstirii structurate pe şapte nivele. Simonopetriţii însă, socotesc etajele invers, de sus în jos: ultimul devine astfel primul, iar cel de la baza stâncii este considerat al şaptelea. Din cauza lipsei de spaţiu la Simonos Petras se pot observa corpurile de clădiri autonome foarte bine delimitate. Din punct de vedere arhitectural acestea păstrează tradiţia aghioritică cu o excepţie totuşi: katholikonul – re-zidit în această formă la 1893 şi închinat Naşterii Mântuitorului Hristos – a rămas încă nepictat, ceea ce nu este caracteristic Athosului bizantin. Mănăstirea are, la interior, patru paraclise închinate sfinţilor George şi Haralambie, arhanghelilor Mihail şi Gavril şi sfintei Maria Magdalena; şi încă alte opt mici lăcaşuri de închinăciune în exterior.

III. Tezaur

manastireasimonospetra1_002sfinte moaşte

Când vine vorba de comorile Simonopetrei, monahii de acolo spun că cea mai importantă „piesă” a tezaurului lor o reprezintă mâna stângă a sfintei Maria Magdalena – care păstrează temperatura corpului uman şi astăzi, după două mii de ani! De altfel simonopetriţii au mare evlavie la această sfântă mironosiţă pe care o consideră co-fondatoarea mănăstirii lor. Pe lângă aceasta ei mai au capul sfântului Modest şi pe cel al sfântului Pavel Mărturisitorul, dar şi părţi din sfintele moaşte ale sfinţilor Iacob Persul, Trifon, Naum, Evthimios şi sfintelor muceniţe Varvara şi Evdochia.

Bineînţeles că trezoreria mănăstirii mai păstrează şi alte odoare şi odăjdii bogate, icoane şi argintărie veche, sigilii, gravuri şi stampe; dar cu toate acestea, cea mai mare parte a comorilor Simonopetrei – şi cea mai valoroasă! – s’a pierdut în cele trei incendii (1580, 1622, 1891) care au încercat greu mănăstirea.

biblioteca

Din această pricină, întreaga arhivă este post-bizantină, iar biblioteca – admirabil organizată! – a trebuit să’şi adune colecţiile de manuscrise şi cărţi abia în vremurile din urmă. Aşa se face că mănăstirea are doar vreo 170 de manuscrise greceşti – aproape toate din secolele XVII–XX (cu excepţia unuia din veacul al XII-lea, un altul din secolul XIV şi două dintr’al XVI-lea secol) şi majoritar scrise pe hârtie – doar câteva au fost caligrafiate pe pergament. Deşi nu mai dispune de piesele notabile din trecut care s’au pierdut în dezastre – precum Psaltirea grecească (codice 140) copiată de episcopul Luca al Buzăului (+1612) şi isprăvită de scris de ucenicul său, Iacob arhiereul, la 1635; sau Liturghierul grec de la 1592 (codice 167) caligrafiat de ieromonahul Iacob şi dăruită Simonopetrei de mitropolitul Luca al Ungro-Vlahiei – totuşi biblioteca mănăstirii a reuşit să adune peste 2.500 de cărţi tipărite până la sfârşitul secolului al XIX-lea (cu menţiunea că aproximativ 40% dintre acestea au un conţinut secular, fiind lucrări enciclopedice, sau opere clasice ale unor autori latini şi greci – cea mai veche dintre ele Oraţiile lui Isocratis, a fost tiparită la 1513). Se pare că biblioteca Simonopetrei a luat fiinţă încă din timpurile ctitorului Jovan Uglješa şi ea s’a îmbogăţit mereu prin danii, copieri şi achiziţii (se ştie, de exemplu, despre dăruirea a 54 manuscrise de către episcopul-egumen Gerasimos, la începutul secolului al XVI-lea). Chiar dacă o parte dintre manuscrise au ars, sau au fost sustrase – cum a fost cazul călugărului catolic Athanasius la 1647 şi al celui rus, Arsenije Suşanov din 1654 – colecţia simonopetrită mai cuprindea, la 1880, înaintea ultimului incendiu (1891), 245 de codici cu conţinut teologic şi literar, aparţinătoare secolelor IX–XIX (cf. descrierii lui Spyridon Pavlou Lambros din Vrachea Chronika). Multe din ele vor fi fost opere hagiografice şi tratate ascetice copiate şi miniate de cunoscuţii caligrafi Ioil (XVI), Kirillos şi Daniil (XVII) care au făcut cinste Simonopetrei cu arta lor.

IV. Metoace

Simonos Petras are mai multe metoace în Grecia – între care se remarcă mănăstirea Bunei Vestiri de la Ormylia – dar şi trei mănăstiri şi un schit în Franţa. În 1978, în obştea Simonopetrei se nevoiau şi trei monahi de obârşie franceză: pères Placide Deseille, Seraphim Pyotte şi Elie Ragot. Aceştia s’au sfătuit cu egumenul Emilianos ca să se întoarcă în ţara lor şi să înfiinţeze câteva metoace ale mănăstirii athonite. Având şi binecuvântarea mitropolitului Mélétios, arhiepiscopul Bisericii elene din Franţa, aceştia au ridicat de îndată două mănăstiri: una la Martel („Les Pechs longs”) şi cealaltă la Saint Laurent Royans în Alpi. Mai târziu aveau să apară şi un alt chinoviu de maici – care avea să se mute mai apoi la Solan – iar din 1996, prin râvna lui père Seraphim, a apărut şi un schit pe insula Porquerolles.

mănăstirea „Sfântul Antonie cel Mare” Saint Laurent-en-Royans

Monastére Saint Antoine-le-Grand
Rhone-Alpes, Vercors, Font-de-Laval
26190 Saint Laurent-en-Royans, France
Tel: 04 75 47 79 66 
Fax: 04 75 47 53 68

placide_deseilleSite: http://www.pagesorthodoxes.net/ressources/monastere-stantoine.htm

Datorită străduinţelor arhimandritului Placide Deseille şi parintelui Seraphim Pyotte s’a ridicat acest splendid lăcaş de cult bizantin în sălbatica vale Combe Laval a Vercors-ului – care avea să fie sfinţit la sărbătoarea Sfintei Cruci, în 14 septembrie 1978. Pentru că a fost construit în Saint Laurent Royans, în imediata vecinătate a Abaţiei Saint Antoine en Dauphiné – care deţine o însemnată parte din moaştele sfântului Antonie cel Mare (251–356) – metocul simonopetrit francez a fost pus şi el sub oblăduirea aceluiaşi mare cuvios eremit. Biserica mănăstirii, închinată sfântului Siluan Athonitul, a fost construită după planurile unui monah din obşte – părintele arhitect Gildas – între anii 1988 şi 1990. Yaroslav Dobrynin şi soaţa sa Galina au fost meşterii zugravi ruşi care au pictat biserica după erminia bizantină şi astfel ea a putut fi sfinţită la 20 mai 2000, de către IPS Jérémias, mitropolit ortodox grec din Franţa, în prezenţa părintelui Elisaios şi a altor monahi athoniţi de la Simonos Petras. Mănăstirea Sfântului Antonie cel Mare s’a aflat încă de la începuturile sale sub păstorirea părintelui Placide Deseille – profesor la Institutul Teologic Saint Serge din Paris, traducător şi autor al unor importante cărţi de spiritualitate ortodoxă.

mănăstirea „Acoperământul Maicii Domnului” Solan

Monastére de Protection de la Mere de Dieu
Solan 30330 La Bastide d’Engras,
Languedoc-Roussillon, France
Tel: 04 66 82 94 25
Fax: 04 66 82 99 08

Site: http://www.monasteredesolan.com

În 1981 trei femei au venit la părintele Placide cu dorinţa de a îmbrăţişa viaţa monahală în acel loc. După ce părintele le’a trimis în Grecia şi Serbia pentru încercări călugăreşti, în cele din urmă au fost tunse în monahism în toamna anului 1984, fără însă ca să aibe un lăcaş al lor pentru mântuire. La câteva luni după aceea s’a arătat pronia dumnezeiască şi, la nici trei kilometri depărtare de mănăstirea Sfântului Antonie, a apărut o proprietate de vânzare – care avea să devină în scurt timp mănăstirea de maici „Acoperământul Maicii Domnului”.

În timp, aşezământul a devenit neîncăpător pentru cele opt monahii, însă din nou Dumnezeu le’a purtat de grijă şi, căpătând o nouă proprietate, mult mai mare – 40 de hectare de pădure şi 20 de pământ arabil – s’au mutat, în 1991, cu toată obştea la Solan, lângă Bastide d’Engras, regiunea Gard (la jumătate de oră de mers cu maşina din Avignon). Fără să ştie a lucra pământul, astăzi maicile de la Solan odrăslesc o sumedenie de produse ecologice şi unul dintre cele mai bune vinuri. Şi acest metoc păstrează tipicul athonit şi este păstorit de mère Hypandia (sora după trup a părintelui iconom al Simonopetrei), iar din punct de vedere spiritual, de acelaşi vrednic părinte Placide. O adevărată problemă pentru ambele mănăstiri a fost adaptarea muzicii psaltice la particularităţile limbii franceze, lucru de care s’a ocupat, în special părintele Seraphim – mai întâi la abaţia din Aubazine, apoi în cele două mănăstiri ortodoxe înfiinţate (ajutat fiind şi de remarcabila psaltistă Andréa Atlanti).

mănăstirea „Schimbării la Faţă” Neguirat

metoc din franta al simonopetraMonastère de la Transfiguration
Neguirat Terrasson
24120 Dordogne, France
Tel: 05 53 50 23 94
Fax: 05 53 50 23 84

Site: http://www.monastere-transfiguration.fr/

Părintele Elie Ragot este cel care a ctitorit mănăstirea „Schimbării la Faţă” mai întâi la Martel, în locul numit „Les Pechs longs” – unde a şi slujit prima Liturghie la 24 iunie 1978. Lăcaşul de cult l’a pus sub protecţia sfântului Nectarie de Eghina. Doisprezece ani mai târziu, el a mutat metocul în Lavilledieu–Dordogne, nu departe de orăşelul Terrasson, unde şi astăzi păstoreşte o obşte de şase maici. Fiind metoc al Simonopetrei, biserica de aici – pe care a construit’o din lemn – a închinat’o sfântului „Simon de pe piatră” şi a Mariei Magdalena. Păzind „ora et labora”, maicile păstoresc oi din rasa Charmoise, produc şi comercializează dulceaţă şi cremă de nuci.

schitul „Sfânta Maria Egipteanca” (ermitage Sainte Marie du Désert”)

Ermitage Sainte Marie du Désert
Fort de la Repentance
Ile de Porquerolles, 83400, Hyères

Site: http://ermitage-repentance-porquerolles.com/

Pe lângă aceste trei metoace, în Franţa a mai luat fiinţă în ultimii ani şi un schit care depinde de monastére Saint Antoine-le-Grand. Fort de la Repentance, este o fortificaţie militară construită, între 1881–1886, pe insula Porquerolles. Fortul a fost părăsit în primul război mondial (1914) şi abandonat apoi de armata franceză în 1995. După optsprezece ani petrecuţi în mănăstirea Sfântului Antonie şi în ciuda bătrâneţilor sale, pater Seraphim Pyotte s’a decis să restaureze şi să dea altă utilitate acestei construcţii, din care a reuşit să izvodească un schit – lunde s’a şi retras la haesychia din 1996. Cum locul se potriveşte vieţii idioritmice, părintele Serafim a închinat mica biserică – pictată de acelaşi Yaroslav Dobrynin şi câţiva ucenici – sfintei Maria Egipteanca.

ormylia-monasterymănăstirea „Evangelismos” Ormylia

Iero Koininovio Evaggelismou This Theotokou
63071 Ormylia, Polygirou, Chalkidikis, Greece
Tel: 0030 23 71 04 12 78
Fax: 0030 23 71 04 17 03

De multe ori numit „poarta Athosului”, metocul Simonopetrei de la Ormylia a fost înfiinţat prin grija aceluiaşi vrednic egumen Emilianos Vafeidis, în 1974, dar a cunoscut o spectaculoasă înflorire în anii din urmă, devenind o mănăstire de elită în spaţiul elen. Situată nu departe de Polygiros, în extremitatea nordică a braţului Kassandrei, din peninsula Chalkidiki, mănăstirea Ormylia a fost zidită în stil clasic bizantin, pe un teren cumpărat de la mănăstirea Vatopaediou – aflat între localităţile Skala Ormilia şi Vathopedion. Cele peste 120 de maici care se nevoiesc după rânduiala athonită în mănăstirea cu hramul „Bunei Vestiri” de la Ormylia sunt în general licenţiate în diferite domenii şi provin din ţări diverse, multe din ele fiind, la origine, eterodoxe. Ceea ce le’a unit însă pe toate în acest loc binecuvântat a fost dragostea de Dumnezeu şi râvna pentru dreapta-credinţă.

Mănăstirea are şi ofundaţie care’i poartă numele şi care desfăşoară două tipuri de activităţi: Centrul pentru progres social, prevenţie şi cercetare medicală Panagia Philanthropini – care are o clinică de depistare a cancerului de col uterin şi de sân, laboratoare de cercetare, un centru de conferinţe şi o casă de oaspeţi pentru pacienţi. Până acum aproape 25.000 de paciente au beneficiat de aceste servicii, cu o rată de re-examinare de 90%. Celălalt centru al „Fundaţiei Ormylia” – Ormylia Art Diagnosis Center – desfăşoară, din 1996, activităţi de cercetare interdisciplinară cu aplicabilitate în artă şi monumente ale patrimoniului cultural – cu expertiză specifică în iconografia bizantină.

George Crasnean

Foto Arhiva blogului.
Textul a apărut initial in revista Lumea monahilor, nr. 72 şi 73.
Multumim autorului pentru ingaduinta de a prelua textul sau pe Blogul Sfântul Munte Athos
Se va prelua cu precizarea sursei Blogul Sfântul Munte Athos

simonopetra-trapeza

Viaţa în Sfântul Munte, Arhimandritul Elisei, Stareţul Sfintei Mănăstiri Simonopetra

Arhimandritul Elisei, Simonopetra, 2003Stareţul Sfintei Mănăstiri Simonos Petras : Sfântul Munte este…

15 Decembrie 2011- Haralambos
Arhimandritul Elisei, Stareţul Sfintei Mănăstiri Simonopetra

A vorbi despre Sfântul Munte este un act de mare curaj, căci Sfântul Munte nu este un loc limitat ci înfăţişează o Istorie şi o Experienţă a o mie de ani. De aceea putem spune că este ca şi cum ai examina creierul, a cărui cunoaştere este nesfârşită. Întrezărim, cum spune Scriptura, în ghicitură, adică prin intermediul unor oglinzi, neavând de fapt o cunoaştere totală. Avem încă multe de cunoscut, atât duhovniceşte, cât şi din istoria şi civilizaţia Sfântului Munte.

Sfântul Munte este unicul Centru Monahal viu ce reuneşte toate formele de vieţuire monahală – anahoreţi, chinoviţi, lavrioţi, isihaşti-, ceea ce arată respectul pentru om, pentru libertatea şi înclinaţiile sale, adăugând următoarea caracteristică, de asemenea foarte importantă: unitatea în diversitate. Deşi cuprinde o varietate de forme de vieţuire, Sfântul Munte este unitar.

Sfântul Munte este tradiţional, şi de multe ori suntem consideraţi extrem de tradiţionalişti. Ni se spun diferite lucruri dar noi nu ne temem, căci tradiţia noastra nu este una tipiconală. Atmosfera Sfântului Munte este firească. Trăim în tradiţia noastră; trăim în siguranţa noastră. Aşa cum un copil ce trăieşte printre ai lui caută siguranţa, caută să cunoască pe tatăl şi pe mama sa, să trăiască atmosfera familiei sale, aşa şi în Sfântul Munte, trăim această atmosferă tradiţională. Tocmai de aceea spunem că trebuie să respectăm, să luăm parte la această tradiţie, din respect, căci veacurile au arătat cum trebuie să vieţuim; au dat experienţa. Care experienţă? A acelora care au fost ieri.

Eram oameni cultivaţi când am venit din lume, dar nu asta are importanţă aici, ci trăirea. Auzim pe bătrâni spunând diferite lucruri pe care le-au trăit. Aşadar, am plecat, am uitat că am studiat, am uitat că am mers la universităţi, căci am văzut clar că aceasta este experienţă – este viaţă ce naşte viaţă adevărată. Ei bine, nu ai cum să nu respecţi şi să nu iubeşti aceasta. Deci, în sensul asta respectăm tradiţia. În timp ce putem avea o varietate de forme, putem avea gândurile şi opiniile noastre, trăirile noastre, nu putem şi nu avem dreptul de a distruge unitatea.

Viaţa în Sfântul Munte este profund evanghelică, apostolică şi socială. Piatra credinţei este Hristos. El este fundaţia. El stăpâneşte toate. Viaţa în Sfântul Munte este totodată apostolică, pentru că are în structura ei- ce aveau apostolii? – are în structura ei slujirea. Are jertfa, rugăciunea, asceza, ascultarea, moartea. Tunderea în monahism înseamnă moarte. Purtăm rase negre care semnifică întocmai moartea, faptul că am murit lumii deşi trăim în lume. Trăim în comuniune cu oamenii dar avem, totodata, acest simţământ al jertfei, al morţii pentru viaţă, pentru a ne împărtăşi, cu orice chip, de viitor şi a câştiga Împărăţia cea veşnică, după cum spun sfinţii şi părinţii noştri. O a treia caracteristică, foarte importantă, este calitatea socială a vieţii din Sfântul Munte. Cum trăim noi aici? Trăim ca în familie. Trăim în chinovie, în adevărată comuniune. Trăim toţi laolaltă. Este în Psaltire un verset care spune: „ Iată ce este bun şi ce este plăcut”. Nu există ceva mai frumos şi mai plăcut decât a locui Fraţii ca într-o Familie. Suntem douăzeci de mănăstiri, şi aici este lucrul minunat, că deşi suntem douăzeci de mănăstiri, cinci sute de chilii, simţim că formăm un singur trup.

Sfântul Munte este cel care îmbrăţişează întreaga lume. De aceea există. Să ne arate pe unde să o luăm. Este busola care arată că într-acolo ne îndreptăm. În acea direcţie poate merge omenirea. (…) Drumul către Dumnezeu este bunul comun al tuturor. Nu se poate să fie numai al nostru ci este al tuturor acelora care îl doresc. În sensul acesta, Sfântul Munte, Monahismul Aghiorit, nu este trecut.

Traducere din limba greacă de Elena Dinu. Se va prelua cu menţionarea sursei Blogul Sfântul Munte Athos

Sursa textului grecesc: gerontes.wordpress.com
Sursa video film documentar – Sfânta Mănăstire Esfigmenu

Simonopetra (10)