Arhive blog

O felicitare de Crăciun a Arhimandritului Sofronie de la Essex

Paraschevi, iubita soră întru Hristos, care numai din smerenie nu dorește să-i menționăm complet datele ei personale, dar care pe timpul studiilor ei în Anglia a fost una dintre primele fiice duhovnicești ale Bătrânului Sofronie, ne trimite fotografiile unor texte scrise de mână pe care i le-a trimis fericitul întru pomenire Egumen Sofronie (Saharov) de la Essex. – Pemptousia

Cel dintâi text este o felicitare de Crăciun pe care fericitul întru pomenire Arhimandrit i-a trimis-o în anul 1967, pe când destinatara trecea printr-un necaz, o serioasă problemă de sănătate a cuiva apropiat din familie.

Arhimandritul Sofronie
The Old Rectory, Tolleshunt Knight
Maldon, Essex
Crăciunul 1967,

Iubită în Hristos soră Paraschevi!
Harul și pacea Domnului să se înmulțească întru voi!
Și mai întâi vă urez Crăciun Fericit și un An Nou binecuvântat!

Paraschevi, vi s-a întâmplat vreodată ca atunci când ați făcut ceva după binecuvântarea mea rezultatul să fie ceva vătămător?

Sau dimpotrivă, atunci când ați făcut ceva după ideea voastră, lăsând la o parte cuvântul meu și smeritul meu sfat, s-a întâmplat vreodată oare ca lucrurile să iasă după bunăvoința lui Dumnezeu și să fie reușite?

Așa și acum, să mă ascultați pe mine, cel lipsit de minte, și să faceți așa cum vă binecuvântez să faceți. Singura cale care vă va fi de folos, atât pentru dumneavoastră, cât și pentru rudele dumneavoastră – este să vă terminați studiile, lucrând așa cum lucrează călugării mei, adică de dimineață până seară sau, mai degrabă, până noaptea. Alungați acum orice grijă lumească în ceea o privește pe [nume privat] și pe familia dumneavoastră.

Nevrednicul Arhimandrit Sofronie
Dragoste vă trimit toți cei care se află în mănăstirea noastră.

***

Celălalt text constituie dedicația autografă a Starețului către destinatară, datată 15 august 1975, atunci când Părintele Sofronie îi dăruiește noua lui carte, Starețul Siluan Athonitul. Dedicația citează și un cuvânt al Sfântului Siluan.

Iubitei noastre surori în Hristos, Paraschevi, calde urări și dragoste,
Arhimandritul Sofronie
15 august 1975

[Cu caractere tipărite:]

Celui s-a avântat din diferite patrii
și s-a sălășlui în Munte,
sălaș al Cuvioșilor Părinți,
celui care de cele împotriva firii s-a îndepărtat,
cele după fire a păzit
și la cele mai presus de fire s-a ridicat.

[Dedicație manuscrisă:]

Din Duhul Sfânt izvorăște dragostea și fără de această dragoste nimănui nu-i este cu putință să cunoască cele despre Dumnezeu ”așa cum se cuvine să cunoască”. SS, p. 443.

[Inițialele S.S. se referă la Starețul Siluan (Cuviosul Siluan Athonitul), încă nu avusese loc așezarea lui în rândul sfinților].

Reclame

Interviu cu Arhimandritul Elisei, Starețul Mănăstirii Simonopetra: „Cea mai dificilă problemă a omului contemporan este distragerea atenției și pierderea timpului întru îndeletniciri nefolositoare”

Interviu cu Arhimandritul Elisei, starețul Sfintei Mănăstiri Simonopetra  din Muntele Athos, publicat în revista Martyria, nr. 1/2017

1. Societatea de astăzi și cum trebuie să fie viața creștină.

Societatea de astăzi, lumea contemporană, care este deja unită sub aspect cultural, este caracterizată de către mulți ca o lume post-creștină. Firește cei care fac aceste constatări sunt foarte încântați de aceasta. Ei cred că în sfârșit omul s-a eliberat de așa zisele îngrădiri pe care i le-a făcut religia. Vedem însă că în loc să își găsească libertatea, omul contemporan este mai mult decât în oricare altă epocă legat și subjugat de idolii pe care și i-a făcut. Ar fi o mare greșeală să zicem că epoca noastră nu este religioasă, este mai degrabă foarte religioasă, însă idololatră. În ciuda reușitelor științei și a tehnologiei, oamenii s-au făcut robi falșilor dumnezei care ies în evidență prin media, reclame, modă, etc.

Foarte mare este progresul tehnologic din ultimele zeci de ani, dar aceasta a constituit mai curând un revers cultural și duhovnicesc. Am dat înapoi, și o poate constata oricine privind nivelul de educație al copiilor noștri care văd multe imagini, au multe informații, însă nu știu să se exprime în limba lor, nu știu să comunice și să se comporte comunitar. Am putea să menționăm și alte simptome ale acestei îmbolnăviri de care suferă epoca noastră. Dar zicem următoarele: în loc de post-creștină, aș zice mai degrabă că lumea este pre-creștină. Mesajul Domnului Hristos nu a pătruns peste tot, fiindcă nu este ascultat de cei mai mulți membri ai societății de astăzi. Prin urmare nu și-a pierdut nimic din actualitatea lui, de ajuns să se găsească oameni care să poată mărturisi cu putere mesajul real și pentru totdeauna nou și revoluționar al Învierii și al vieții celei întru Hristos. „Creștinismul abia a început”, zicea Părintele Alexander Men.

2. Alergarea lumii … și multele informații.

În înțelesul pe care îl dă Noul Testament, caracteristica „lumii”, adică a omului care a căzut în mâinile stăpânului acestei lumi, este confuzia, „diversiunea cea cu vicleșug” care îl scoate pe om din el însuși cu scopul de a se preocupa exclusiv de cele din afara lui, de cele din jur. Devine „ieșit din sine” după cum se spune la începutul Triodului despre fiul cel pierdut. Și noi trăim deja, mai ales în ultimul timp în urma dezvoltării noilor medii de comunicare, trăim într-o lume a cantității și a înstrăinării. Și cu cât sporesc și se înmulțesc cunoștințele despre materie, cu atât se micșorează cunoașterea cea reală care începe cu autocunoașterea.

Da, cei mai mulți oameni se adâncesc astăzi într-un ciclu de informații pe care nu pot să le controleze și le sunt nefolositoare în esență. Însă deși trăiesc mai mult decât în orice alt veac în deșertăciune, cu toate acestea ei încă sunt „chipul lui Dumnezeu”, o scânteie rămâne înlăuntrul omului și așteaptă să se reînsuflețească. Și când se deșteaptă cineva și începe să înțeleagă că în deșert se scurg înapoi toate cele ale idolilor, atunci înțelege precum fiul cel pierdut că s-a îndepărtat de patria sa cea adevărată, de căminul părintesc, și poate să se ridice și să înceapă calea de întoarcere. Fiindcă atunci când se aprinde înlăuntrul omului acea scânteie a dragostei și a dorului după Dumnezeu, poate ușor să se desprindă de cele care îl leagă și îl țin încătușat, după cum un narcoman sau un alcoolic poate să se detoxifice numai dacă găsește o orientare pozitivă, un răsărit al vieții lui. Și va fi dorul după Dumnezeu acela care îl va ajuta să se întoarcă din multele informații inutile ca să caute „știrea și informația” cea adevărată – expresie folosită și de părinții filocalici – vestire care va dărui inimii lui rugăciune și participare la viața Bisericii.

3. Cel mai rău lucru este că omul nu se poate ruga …

În loc să spunem că nu se poate ruga omul contemporan, poate ar trebui să spunem mai corect că nu vrea să se roage, sau că nu a învățat ce este rugăciunea. Fiindcă dacă știa, foarte ușor ar fi putut arunca toate cele nefolositoare din viața lui ca să se ocupe numai cu rugăciunea și cu vederea lui Dumnezeu.

Omul trăiește întru necunoștință și de multe ori chiar intenționat întru neștiință, pentru că pe Dumnezeu chiar dacă nu Îl cunoaștem, tot ne este frică de El. Și rareori există atei reali, cei mai mulți oameni au o credință ascunsă în adâncurile sufletului, o simțire a prezenței lui Dumnezeu în viața lor, dar le este frică să o înfrunte cu curaj, fiindcă știu că aceea îi va sili să își reconsidere întreagă viața lor și să iasă din letargia confortului lor, să se trezească și să înceapă să lucreze duhovnicește. 

4. Care este cea mai dificilă problemă a lumii contemporane?

Poate cea mai dificilă problemă a omului contemporan este, așa cum am spus la început, distragerea atenției și pierderea timpului întru îndeletniciri nefolositoare, inutile, și consecințele lor, adică necunoașterea și uitarea lui Dumnezeu. Filosofii cei vechi spuneau că filosofia este cercetarea și studierea morții. Când ajunge omul să înțeleagă că va muri, poate chiar astăzi, dacă nu zace totalmente în ne-simțire – și din păcate mulți au ajuns în această situație – atunci poate să decidă începutul unei lucrări care să pună în valoare viața lui. Și dacă are minte, va decide să lucreze pentru ceva care nu se supune morții. După cum și Sfântul Metodie, apostolul slavilor împreună cu fratele său Sfântul Chiril, când erau tineri încă, au decis să nu se ocupe cu nimic din cele care nu sunt nemuritoare. Și singurul lucru pentru care merită să trăim este Viața care a ieșit din Mormânt a treia zi. Și singurul Om pe care merită să-L urmăm și să-L iubim deplin este Dumnezeu-Omul Iisus Hristos Care ne și dăruiește fiecăruia posibilitatea să devenim dumnezei după har și să gustăm hrana cerească a raiului.

Nu există alte probleme esențiale pentru om astăzi la fel ca și ieri, decât numai problema morții. Și pe aceasta a rezolvat-o Hristos prin Învierea Lui.

Cel care trăiește întru Dumnezeu-Omul Cel Înviat, nu poate să se supere, nu poate să fie amărât sau trist, deoarece trăiește în fiecare zi și continuu Paștele, ca și Cuviosul Serafim de Sarov care îi heretisea pe toți cei care îl vizitau, zicându-le: „Hristos a înviat!”.

5. Este posibil să trăim după voia lui Dumnezeu când suntem înconjurați de necredință, desfrâu, etc. ?

Firește, lucrurile erau mai ușoare când societatea și statul erau oficial creștine, când instituțiile și legile protejau oamenii și asigurau un minim nivel de viață morală. Însă și atunci exista multă ipocrizie, și nici oamenii nu erau mai duhovnicești sau mai creștini decât făpturile cele neputincioase ale epocii noastre care se lasă târâți acum de imagini necuviincioase și mesaje blasfemiatoare. Dar noi nu trebuie acum să lăsăm mâinile căzute jos zicând că toate s-au stricat și nu putem să mai facem nimic. Chiar dacă este mai greu, acum să le stăm împotrivă, hai să evităm ispitele și capcanele diavolului și să trăim o viață creștină. Trebuie să știm că aceasta ține de noi și de voința noastră, nu mai aparține legilor și instituțiilor.

Aș zice – poate paradoxal – că tocmai epoca noastră cea pierdută este entuziasmantă, deoarece ne cere să luăm riscul de a fi creștini în mod real, creștini autentici. La fel precum primii creștini care erau o minoritate și peste tot îi urau, îi urmăreau și îi întemnițau, așa și acum lumea continuă să urască pe Hristos și pe ucenicii Lui. Mântuitorul Hristos ne-a spus: „Dacă vă urăşte pe voi lumea, să ştiţi că pe Mine mai înainte decât pe voi M-a urât” (Ioan XV, 18). Așa și noi revenim la situația normală a creștinismului abia în persecuții, în prigoniri. Și aceasta are mare valoare, deoarece are făgăduința vieții celei veșnice.

6. Cum să-și aleagă cineva un duhovnic?

Este foarte simplu. Va alege un preot cu care simte că poate vorbi deschis, în fața căruia poate să își deschidă inima ca în fața lui Dumnezeu. Nu este nevoie să fie făcător de minuni și faimos ca duhovnic, e de ajuns să fie un preot canonic și să îl înțeleagă.

Cât despre ascultarea față de duhovnic, se știe că în aceasta se fac și greșeli, fiindcă ascultarea laicului față de duhovnic nu este identică cu a monahului față de starețul său. Monahul este îndatorat cu deplină ascultare în toate detaliile vieții zilnice, trebuie să își mărturisească chiar și gândurile, în timp ce laicul menține o anumită libertate. La duhovnic își înfățișează în linii mari toată viața și cele mai importante lucruri din ea, nu îl va întreba ce să mănânce și cum să se îmbrace. Acestea sunt exagerări care din păcate le încurajează unii duhovnici care voiesc să stăpânească peste fii lor duhovnicești. Călăuzirea duhovnicească trebuie să fie o pedagogie a libertății, mai ales în cazul laicilor.

7. Cum să dobândim trezire duhovnicească și putere și să alungăm duhul achediei?

Cu toții suntem neputincioși. Vai de noi dacă ne considerăm puternici și rezistenți. Sfinții Părinți ne spun că viața duhovnicească este să ne prezentăm neputința noastră înaintea lui Dumnezeu. Este de ajuns să decidem aceasta și să știm cum trebuie să ne prezentăm în fața lui Dumnezeu. Pentru că reprezentarea neputinței noastre nu este cât o să postim, cât o să priveghem și celelalte, nu este nici câte daruri o să-I aduc lui Dumnezeu, ci simplu golirea sinelui nostru, aruncarea preocupărilor celor nefolositoare, după cum am spus mai înainte, și mai ales un timp anume pe care am să Il ofer numai lui Dumnezeu în fiecare zi, ca să pot să aud și eu pașii Lui în inima mea. La început o să aud doar zgomotul lumii, o să simt o plictiseală (achedie) teribilă, dar dacă o să-mi silesc sinele meu un picuț, atunci voi începe să gust ceva cu totul altfel, se va îndulci inima noastră de ceva pe care nu îl cunoaștem exact ce este, însă ne va da bucurie. Și atunci chiar o să îmi placă să fac această întâlnire zilnică cu nevăzutul și necunoscutul Dumnezeu.

8. Cum să dobândim nădejde în Dumnezeu și în sfinți și să devenim mai răbdători?

Pentru a ieși din deznădejde și din nerăbdare, mi se pare că cel mai bine este să cunoaștem mai bine pe sfinți și, bineînțeles, pe Însuși Hristos. Cum va fi aceasta? Ar fi de ajuns să citim zilnic câte puțin din Evanghelie și din Viețile Sfinților fără spirit critic, cu încredere în tradiția Bisericii și cu convingerea că sfinții nu erau niște superoameni, ci ca și noi, oameni cu neputințele lor, însă oameni care au răspuns la scânteia dragostei lui Dumnezeu care s-a aprins în inima lor și care au folosit voința lor ca să stea împotriva farmecului încântător, dar înșelător, al acestei lumii.   

Când voi avea ca paradigmă a vieții mele viața sfinților și mai ales a celor contemporani nouă, când voi gusta bucuria prezenței lui Dumnezeu în viața mea prin Sfintele Taine și prin sfintele virtuți, atunci voi dobândi cu adevărat acea răbdare din belșug în legătură cu ciudățeniile aproapelui. Nu mă vor vătăma, voi învăța să îi accept pe ceilalți așa cum sunt, fără să vreau să îi schimb ca să se potrivească cu criteriile mele.

9. Cum pot stareții să își conducă obștile și să-i țină pe monahi?

Mi se pare că egumenul trebuie să înțeleagă că el este părintele unei familii duhovnicești și să facă tot posibilul ca să cultive aceasta, adică acest cuget de familie să fie lesne de înțeles, nu emoțional, adică să spună cuvinte dulci monahilor ca să îi țină în mănăstire și să-i îndemne la ascultare, ci să le deschidă vederea cea duhovnicească. De aceea, foarte importantă într-o mănăstire este cateheza care hrănește cugetul comun al frățietății. Problema nu se pune să avem o mulțime de mănăstiri, ci mănăstiri care să fie realmente „case al lui Dumnezeu și porți ale cerului”.

 10. Cum să înmulțim dragostea când părinții urăsc pe copii și îi ucid prin avorturi și copiii ucid pe părinți prin indiferență?

Atunci când se răcește dragostea pentru Dumnezeu, desigur că aceasta se preschimbă în ură pentru om, fiindcă atunci privește fiecare numai interesul lui și caută fiecare să se îndulcească cât mai mult posibil trupește din viață. Dar care este rezultatul? Părerea de rău, nefericirea, singurătatea. Lumea plăcerilor care este scoasă în evidență prin reclame și media este o lume a morții, o cultură a morții. Această lume care se îndreaptă spre autocatastrofă a fost biruită doar de Viața Care a răsărit din mormânt, cum am spus mai sus. Din Învierea Domnului a răsărit o lume nouă și numai când va trăi cineva în Hristos va putea să învingă puterile morții. Să nu credeți că vom putea sta cu mijloace omenești împotriva avorturilor, eutanasiei, ispitelor creării supraomului care se pregătește în laboratoarele din Silicone Valley. Doar cu puterea Crucii va putea omul să găsească nu numai dragostea, care este viața și energia lui Dumnezeu, ci și omenia. Altminteri, lumea va deveni o junglă. Lumea de astăzi chiar ne arată că nu există cale de mijloc pentru a alege: fie Hristos – Arhontele vieții celei veșnice, fie diavolul – stăpânitorul acestei lumi. Și viața, care e izvorul dragostei, unde să o găsim dacă nu în Biserică, în Trupul lui Hristos?

11. Un cuvânt de mângâiere la final.

Uite, din Sfânta Scriptură care e izvorul a toată mângâierea:
„Iisus Hristos, ieri şi azi şi în veci, este Acelaşi ” (Evrei XIII, 8).
„Îndrăzniți, Eu am biruit lumea” (Ioan XVI, 33), „pentru că oricine este născut din Dumnezeu biruieşte lumea; şi ceea ce câştigă biruinţă asupra lumii este credinţa noastră” (I Ioan V, 4).  

Interviu realizat de Pr. Ștefan Zară pentru Martyria. Revistă de teologie și spiritualitate ortodoxă, nr. 1 / 2017 / Versiunea online este publicată pe site-ul Arhiepiscopiei Râmnicului / Traducerea dialogului Monahul Gherasim Prodromitul.

Mulțumim Părintelui Ștefan Zară pentru îngăduința de a prelua interviul realizat de sfinția sa cu Părintele Stareț Elisei Simonopetritul pe Blogul Sfântul Munte Athos.

Cuvânt al Părintelui Zaharia Zaharou de la Essex către rudele celor ce au murit în tragedii

zaharia-zaharou

— Părinte Zaharia, mi-aţi împărtașit o întâmplare din viaţă dumneavoastră când, pe neaşteptate, aţi fost pus în situaţia de a mângâia un număr important de oameni după o mare tragedie. Unii dintre noi ne supărăm atunci când suntem rugaţi ca în ultimul moment să rostim o predică la Evanghelia zilei. Însă, Părintele Zaharia a fost invitat să slujească Liturghia la o biserică şi, după ce a predicat, preotul paroh l-a rugat să rostească şi un cuvânt de mângâiere pentru un număr de familii care veniseră la biserica la puţină vreme după ce avusese loc prăbușirea unui avion în care îşi pierduseră viaţă mulţi dintre cei dragi ai lor.

Şi, cu adevărat, Dumnezeu l-a folosit pe Părintele Zaharia şi i-a dat cuvânt de mângâiere pentru acei oameni. Cred că le-ar fi de folos fraţilor să audă aceste cuvinte, pentru că de multe ori suntem puşi în situaţia de a mângâia nu doar oameni de nouăzeci de ani care mor împăcați, ci şi oamenii în viaţă cărora s-au petrecut adevărate tragedii, precum moartea neaşteptată a celor dragi. Marile tragedii sunt momente în care credinţa oamenilor este pusă la încercare. Aţi vrea să le împărtăşiţi şi fraţilor cuvintele pe care le-aţi spus atunci?

— Acum un an şi ceva, un avion al companiei cipriote Hellios s-a prăbuşit cu puţin înainte de a ajunge la Atena şi toţi pasagerii, marea majoritate ciprioţi, au murit. La câteva săptămâni după acest accident, am mers în Cipru şi am slujit Liturghia la o biserică al cărei preot este un bun prieten de-al meu, un om minunat şi foarte milostiv, care încearca să-i ajute pe toţi cei care vin la biserica lui. Ba mai mult, cu banii pe care i-a moştenit de la tatăl său a construit, pe lângă biserica din oraşul său, şi alte nouă biserici, în Africa Centrală. Preotul m-a rugat să ţin predică şi când am terminat de predicat mi-a spus: „Ştiţi, Părinte, acum în biserică sunt mulţi oameni care poartă doliu şi care ar dori un cuvânt de mângâiere pentru că şi-au pierdut întreagă familie, pe toţi cei dragi ai lor, în acel accident de avion.”

A fost un moment extrem de greu, nu ştiam ce să le spun: cum poţi să mângâi pe cineva dacă tu însuţi nu ai trecut printr-o suferinţă şi mai mare decât a persoanei pe care vrei să o mângâi? Dacă încerci să mângâi pe cineva fără să fi suferit tu însuţi, cuvintele tale sună fals. De aceea, dacă nu există în viaţă noastră o suferinţă fără de voie, să încercăm să ne pricinuim noi înşine o oarecare suferinţă de bunăvoie. Trebuie să ne străduim să dobândim această dimensiune în viaţă noastră. Nu ştiam ce să le spun, dar dintr-o dată mi-au venit în minte două întâmplări din viaţă mea.

Odată mă întorceam cu avionul din Grecia în Anglia şi la jumătatea distanţei s-a stricat unul dintre motoare. Stewardesele alergau în sus şi în jos pe culoar şi scoteau lucrurile aflate în compartimentele pentru bagaje, aruncându-le sub scaune. Nu voiau să ne spună ce se întâmplă, dar repetau mereu: „Puneţi-va centurile de siguranţă! Puneţi-va centurile de siguranţă!” Eu am „mirosit” că ceva nu era în regulă şi m-am desprins de ceea ce se întâmplă în jurul meu; am închis ochii şi m-am gândit: „Acum trebuie să-I spun Domnului ultima mea rugăciune. Se pare că a venit clipa în care întreaga mea fiinţare se va preschimba.” Şi am început a mă ruga ca şi cum aceasta ar fi fost rugăciunea mea cea de pe urmă.

Mai întâi, I-am mulţumit Domnului pentru toate: că m-a adus din nefiinţă la această viaţă, că mi-a dăruit harul Botezului, minunatul har al monahismului şi cel mai mare har care există pe pământ – preoţia. I-am mulţumit din inima pentru toate câte mi le-a dat din clipă naşterii mele şi pentru că mi-a călăuzit paşii spre un om aşa de sfânt precum Părintele Sofronie. I-am mulţumit pentru toate câte conştiinţa mea putea să le îmbrăţişeze, ca şi cum acela era ceasul meu de pe urmă, aşa încât să nu plec din lumea această fără să fi mulţumit Domnului pentru toate binefacerile Sale. Şi după ce I-am mulţumit Domnului, L-am rugat să-mi ierte toate păcatele săvârşite de la naştere şi până în acea clipă, ştiute şi neştiute, mărturisite sau nemărturisite, din ruşine sau uitare. Apoi m-am rugat pentru toţi cei pe care i-aş fi lăsat în urma mea, mai ales pentru Stareţul meu, Părintele Sofronie, care ştiam că s-ar fi întristat mai mult decât toţi, căci el mă trimisese în Grecia.

M-am rugat pentru toţi oamenii de care eram legat într-un fel sau altul şi, când am terminat, am închis pur şi simplu ochii şi am zis: „Doamne, Te rog primeşte-mă chiar şi aşa cum sunt.” După patruzeci de minute am aterizat la Tesalonic şi privind pe fereastră am văzut de-a lungul pistei un şir de maşini de pompieri. Le era teamă că avionul va lua foc în momentul aterizării, însă, slavă Domnului, am scăpat cu bine! Apoi, am aşteptat câteva ceasuri ca un alt avion să vină şi să ne ducă în Anglia. Imediat ce am ajuns la mănăstire, m-am dus să-l văd pe Părintele Sofronie şi primul lucru pe care mi l-a spus a fost: „Rugăciunile te-au salvat!” Chiar şi acum mă cutremur când mă gândesc la asta!

Celălalt episod din viaţă mea despre care le-am vorbit era legat de tatăl meu. Tată era ţăran, dar pentru acea vreme era foarte educat, învăţase la o şcoală americană şi cunoştea foarte bine limba engleză. Mai avusese nevoie doar de treizeci de lire pentru a trece un examen şi a deveni profesor, însă tatăl lui n-a vrut să-i dea aceşti bani pentru că i-a fost teamă că va părăsi satul şi pământul va rămâne nelucrat. Dorinţa bunicului a fost ca fiul lui să continue muncă la câmp. Însă tata avea o pasiune pentru cunoaştere, mai cu seama pentru limbile greacă şi engleză: orice ştia în greacă, considera că era necesar să ştie şi în engleză. Făcuse o pasiune pentru limbajul literar elevat: de câte ori citea un text în ştilul acesta, îl învaţă pe de rost, chiar dacă era vorba despre o satiră dintr-un ziar. Aşa a învăţat pasaje din Sfânta Scriptură şi chiar din scrisorile Sfântului Vasile cel Mare, pentru că găsise cuvântul Sfântului plin de vigoare.

În 1974, turcii au invadat partea de nord a Ciprului şi i-au luat tatei tot pământul. I-au lăsat doar casa şi livada de portocali, care a rămas principala noastră sursă de venit. Mult s-a mai întristat tata, dar n-a avut ce să facă. După câţiva ani de adevărată întemniţare în propriul sat, a reuşit să iasă din Cipru pe motive medicale şi a venit să ne vadă în Anglia. A auzit cum ne rugăm la slujbe cu rugăciunea lui Iisus şi, cu durere în suflet pentru tot ceea ce pierduse şi pentru atmosfera de oprimare în care trăia în casa şi în satul lui, a adaptat această rugăciune potrivit nevoii duhului lui şi a început a se ruga aşa: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu izbăveşte-ne pe noi de cotropitori.” Această avea să devină rugaciunea sa de toată vremea. După câţiva ani, a venit la mănăstire mama şi mi-a spus: „Dacă tatăl tău nu se va mântui, atunci nu ştiu cine se va mântui!” „Cum adică?”, am întrebat-o eu. „Jumătate din noapte se roagă cu rugăciunea lui Iisus”, mi-a răspuns ea. În cele din urmă, turcii au dărâmat şi gardul din jurul livezii pentru a putea trece cu animalele. Tata, când a văzut aceasta s-a prăbuşit, neputând nici să se împotrivească făţiş, nici să ia vreo altă măsură, căci ar fi fost prea primejdios. A suferit un infarct şi a fost dus la spital. Însă cu două zile mai devreme, când s-a dus la culcare, i-a luat mâinile mamei şi a început să i le sărute, zicandu-i: „Am fost eu, oare, vrednic ca Miltiades, tatăl tău, să-mi încredințeze un suflet aşa de ales care să-mi fie alături toată viaţă?” Şi cu lacrimi de recunoştinţă îi sărută mamei mâinile, ea, care dăduse dovadă de atâta curaj şi lepădare de sine. Mama nu l-a putut însoţi la spital pentru că trebuia să o îngrijească pe mama ei care era în vârstă de nouăzeci de ani şi pe care turcii o bătuseră de scuipa sânge. Aşa încât mătuşa a fost cea care a mers cu tată la spital.

Timp de două zile, cât a stat în spital, mătuşa l-a auzit cum rostea neîncetat: „Părinte, în mâinile Tale îmi încredinţez sufletul.” Felul în care se ruga se schimbase şi a murit cu rugăciunea pe buze. Mi-au dat telefon şi am plecat în Cipru să fac slujba de înmormântare. Turcii mi-au îngăduit să rămân în satul părintesc doar patru ore pentru că să-l îngrop pe tata. Apoi m-am întors la Nicosia şi de acolo am plecat spre Anglia. În ziua următoare a trebuit să slujesc Sfânta Liturghie la mănăstire. Tot timpul Liturghiei am auzit ca un clopot care-mi răsuna în inima: „E mântuit. E mântuit. E mântuit.” Nu-mi puteam opri lacrimile şi unul dintre stareții noştri, Părintele Simeon, văzându-mă în starea această, m-a întrebat: „Ce se întâmplă cu tine astăzi?“ „Îmi pare rău, nu mă pot abţine”, i-am răspuns eu. Cu această înştiinţare în inima că tata s-a mântuit am slujit întreagă Liturghie ca o slujbă de pomenire pentru el. După moartea tatei, mama s-a călugărit într-o mănăstire din Cipru. Nu am decât o soră, care este profesoară în Atena, aşa încât mama rămăsese singură în Cipru. A părăsit satul pentru că devenise prea bătrână. Din fericire am avut foarte buni prieteni, monahi şi monahii, care au avut grijă de ea. S-a călugărit şi şi-a trăit ultimii doi ani din viaţă ca monahie.

Într-o zi, la ceva vreme după moartea ei, mă rugăm pentru părinţii mei, mai bine zis pe jumătate mă rugam, pe jumătate mă gândeam, şi în nebunia mea L-am întrebat pe Dumnezeu: „Doamne, atunci când a murit tata m-ai înştiinţat cu acel răsunet de clopot în inima că a fost mântuit. De ce nu mi-ai dat o asemenea înştiinţare şi în cazul mamei?” Şi atunci am auzit un glas în inima, un glas straniu care însă m-a convins şi mi-a adus alinare: „Pentru că tatăl tău a fost lipsit de toate în această viaţă”. Fusese lipsit de toate nu doar pentru că turcii îi luaseră pământul, dar mai avea şi o infirmitate a braţului drept care făcuse nefolositoare toate darurile pe care le avea. Tata avea o bună educaţie pentru vremea respectivă, însă din cauza infirmităţii de care suferea ea nu a fost pusă în valoare.

omul-cel-tainic-200976Le-am povestit credincioşilor din parohie cele două întâmplări şi le-am spus: „Să ne întoarcem acum la cei pe care i-aţi pierdut în accidentul de avion. Ei au rămas închişi în acel avion timp de două ore, fără a fi în stare să facă ceva. Nu ştim în ce măsură harul Botezului din ei a devenit lucrător în aceste două ore, nici ce rugăciuni au înălţat către Domnul, nici cum şi-au sfârşit viaţă rugându-se, dar ştim că purtau în ei harul Botezului, adică Îl aveau pe Dumnezeu înlăuntrul lor. Trebuie că şi-au dat seama de primejdia în care se aflau şi sunt convins că au murit plini de rugăciune şi că moartea le-a fost binecuvântată. Ştim, de asemenea, din scrierile Părinţilor noştri că Dumnezeu nu judecă de două ori. Sfântul Pavel ne spune că dacă ne judecăm noi înşine, nu vom mai fi judecaţi de Dumnezeu, dar dacă nu o facem, atunci Dumnezeu ne va pedepsi aici că să nu pierim odată cu lumea.

Cu alte cuvinte, dacă Dumnezeu îngăduie să se abată asupra noastră necazuri, această înseamnă că El vrea să ne scape de chinuri în viaţa de dincolo. Viaţa veşnică vine să facă dreptate, să îndrepte nedreptăţile acestei vieţi pământeşti. Rudele voastre şi-au pierdut viaţa din cauza unei greşeli de pilotaj şi sunt convins că Dumnezeu îi va despăgubi pentru această în viaţă de apoi. Poate că ei prăznuiesc acum în Împărăţia lui Dumnezeu, iar noi, cei rămaşi în urmă, îi plangem din cauza neştiinţei şi a cugetului nostru lumesc.”

Sursa: Omul cel tainic al inimii, Arhimandrit Zaharia Zaharou (fragment) via Ortodoxia tinerilor