Comunitatea Sfântului Munte, Egumenul Elisei Simonopetritul

Omilie a Arhimandritului Elisei, Egumenul Sfintei Mănăstiri Simonos Petras, Sfântul Munte, care a avut loc la Katerini, în anul 2013, cu ocazia prăznuirii a 1050 de ani de existență a Sfântului Munte.

***

Cinstiți Părinți, Sfințiți egumeni, domnule Ministru, iubiți frați,

Mă bucur foarte mult că mă aflu alături de dumneavoastră, deși onorarea invitației a presupus ceva timp. Acum însă mă bucur în mod deosebit că mă aflu printre voi, pentru că văd chipuri dragi, părinți și frați care vizitează Sfântul Munte și sunt și prieteni ai mănăstirii noastre. În urmă nu cu multă vreme m-am bucurat de asemenea în mod deosebit că am reușit să primim și binecuvântarea mitropolitului locului cu care am legături încă de când viețuiam amândoi la Meteore, el era monah la mănăstirea Sfântului Varlaam, iar eu la Marele Meteor, de unde eu am plecat și am venit apoi în Sfântul Munte. De asemenea, aș dori să mulțumesc iubitului președinte al Școlii Părinților, domnului Korobílis, care este un pelerin credincios și prieten de multă vreme al Sfântului Munte; acestuia se datorează evenimentul de azi, nu trebuie să îmi mulțumiți mie, ci lui pentru întâlnirea de azi. Și, de asemenea, membrilor Consiliului Administrativ al Școlii Părinților din Katerini și tuturor celor ce au participat la organizarea conferinței de astăzi. Aș dori să ne amintim și de cei care au plecat din această lume, părinți și simpli creștini, care au slujit în Sfântul Munte, de domnul Hrisostom, de pildă, care era din Katerini și a slujit în Sfântul Munte ca grănicer. Există și astăzi oameni din aceste locuri care slujesc Sfântul Munte, fapt pentru care le mulțumim.

Doresc să exprim bucuria – ca apoi să trec la subiectul omiliei de azi -, dar și binecuvântările și felicitările mele pentru această strădanie misionară mărinimoasă și plină de jertfe pe care o săvârșiți prin Școala Părinților, sau, așa cum o numiți, Universitatea Deschisă din Katerini. Și este un adevăr că nimeni dintre noi, aghioriții, nu s-ar fi gândit că anul acesta se împlinesc 1050 de ani de la întemeierea Sfântului Munte. De altfel, în urmă cu 50 de ani, în 1963, s-a sărbătorit cu mult fast împlinirea a 1000 de ani de existență a Sfântului Munte și, în ciuda faptului că noi nu eram încă aghioriți la acea dată, evenimentul a rămas în memoria noastră prin imagini și lecturi. Acel eveniment de sărbătorire a 1000 de ani de existență a pecetluit istoria Sfântului Munte nu numai pozitiv, dar și negativ. Mulți au zis atunci, văzând situația în care se afla Sfântul Munte și mănăstirile și lipsa de personal, că Sfântul Munte nu va mai dura, și chiar și părinții aghioriți aveau sentimentul că săvârșesc slujba de înmormântare a Sfântului Munte, pentru că omenește vorbind nu se întrezărea nici o speranță de menținere a vieții monahale în aceste locuri. Astăzi însă, la 50 de ani de la acel eveniment, lucrurile stau cu totul diferit și se mișcă chiar în sens invers, de aceea inițiativa domnului președinte de a serba Sfântul Munte cu prilejul împlinirii a 50 de ani de la acel eveniment, nu este lipsită de importanță. Atunci când a avut loc sărbătorirea a 1000 de ani de existență a Sfântului Munte s-au ținut multe festivități, însă acum vom vorbi în general despre Sfântul Munte, despre parcursul acestuia.

În urmă cu cinci ani a fost invitat aici Părintele Athanasie Ieromonahul de la mănăstirea noastră și v-a prezentat împreună cu domnul Simakópoulos un material fotografic din Sfântul Munte. Eu, la rândul meu, voi susține și teoretic ceea ce v-au arătat ei, prin intermediul evenimentelor și al istoriei. Pe atunci, în 1963, un important prozator al epocii, Ilias Venézis, despre care cei mai în vârstă poate au auzit, scria că ”Sfântul Munte constituie un fenomen unic în istoria religiei și a artei neamului nostru”. Din punctul acesta de vedere Sfântul Munte reprezintă un mare tezaur, cel mai mare din lume. Este un uriaș tezaur național și religios în care se păstrează neschimbat și în toată măreția sa prezența vie a elenismului medieval. Și dacă vreți să vedeți cum se săvârșeau slujbele și ceremoniile în Bizanț, veți merge, după cum se spune, în Sfântul Munte. Sfântul Munte nu a murit, așa cum prevedeau mulți în 1963. Slavă Domnului, nu l-am înmormântat! De aceea suntem în măsură să repetăm astăzi aceleași cuvinte despre Grădina Maicii Domnului, constatând în plus că curba descendentă de atunci și lipsa de personal au fost urmate de o înflorire a monahismului aghiorit demnă de invidiat și care continuă până azi și coincide cu intrarea în al treilea mileniu de existență a Sfântului Munte. Noi, monahii tineri pe atunci, care între timp am devenit monahii bătrâni, suntem acum Bătrânii Sfântului Munte, îi consideram Bătrâni vrednici de toată cinstirea pe monahii pe care i-am găsit atunci viețuind în aceste locuri. Acum, pentru alții mai tineri, noi suntem cinstiții Bătrâni ai Sfântului Munte.

Ne-a învrednicit Maica Domnului să trăim acest lucru, să devenim părtași, de aproape 40 de ani de când trăim în Sfântul Munte, ai istoriei și vieții acestui loc, pentru că pe el, pe Athos, pe acest Munte al cărui nume, a cărui etimologie, ne arată că este ”un munte care strălucește” și de aceea se și află pe vârful lui bisericuța Schimbării la Față. Este un munte care strălucește. Acest munte a cunoscut foarte multe transfigurări, multe schimbări la față. Sfântul Munte și-a păzit până în zilele noastre tradiția ca pe o comoară prețioasă agonisită, după cum spune cântarea, ”în hambarele lui”. Sfântul Munte nu este un simplu fenomen, nu este o idee, nu este o utopie, nici o grupare, ci este un chivot, o arcă care navighează peste ape, după cum spune Scriptura până la venirea păcii desăvârșite. Și este de asemenea și o societate care are un mod foarte concret și de gândire, și de viață, un scop foarte concret și un parcurs anume.

Cetățenii acestei societăți își reunesc în fiecare zi, în fiecare clipă, de-a lungul veacurilor, glasul. De ce și-l unesc? Pentru a-și însuși Rugăciunea Domnească în care spunem ”Tatăl nostru Care ești în ceruri sfințească-se numele Tău, facă-se voia Ta, vie împărăția Ta, precum în cer așa și pe pământ…”, adică monahii doresc, se nevoiesc să ridice pământul la Cer. De aceea se și numește ”societatea cu nume sfânt”, ”Sfântul Munte”, ”Grădina Maicii Domnului”, ”Poarta Cerului”. Acest din urmă nume îl are de mai bine de 1000 de ani. Este ”Poarta Cerului”. Cu alte cuvinte, este un loc aparte al Cerului pe pământ.

Și revenind la subiectul nostru, cum spuneam, avem în față un parcurs de 1000 de ani, de 1050 de ani, cum să îl cuprindem în această oră pe care o avem la dispoziție? De aceea să considerăm acest demers al nostru de azi ca un pelerinaj, virtual însă, așa cum făceau cei din vechime și se duceau la Ierusalim și la alte locuri de închinare din Răsărit și Apus și făceau pelerinaje și se opreau la anumite popasuri. Povestirile despre aceste pelerinaje în Răsărit și Apus sunt multe, sunt foarte speciale și foarte atrăgătoare.

Acum să vedem dacă pot să vă captez interesul ca să facem împreună acest pelerinaj de 1000 de ani pentru a redescoperi rădăcinile Sfântului Munte și felul cum a crescut acest arbore. Să facem acest pelerinaj spre a se odihni sufletul nostru în popasurile lui și spre a lua aminte la strălucirea și viitorul lui.

***

Vom porni de la rădăcini. Viața monahală își are începutul în viața Raiului, iar ca model are viața îngerilor din jurul Tronului și al vieții cerești a lui Dumnezeu. De aceea, mănăstirea este lăcaș al lui Dumnezeu și Poartă a Cerului, este oglindire a Ierusalimului, adică a Împărăției lui Dumnezeu. Și în vechime, în lumea antică și în iudaism, existau forme simple, umbre ale monahismului, de asemenea și agapele epocii apostolice și comunitățile acesteia erau prefigurări ale vieții monahale. Această viață, spre deosebire de ce cred cei mai mulți oameni, se definește prin profundul ei caracter obștesc. Societatea monahală se bazează pe cuvântul și rigoarea vieții evanghelice în Hristos, care a constituit și motivul plecării în pustie a multora, ce ulterior au devenit modele ale minunatei vieți îngerești prin mărețele lor înfăptuiri de nevoință. Plecau din lume, pentru că ziceau: ”Acolo doar, în pustie, putem să aplicăm întocmai Evanghelia”. Acești nevoitori care au strălucit în toată lumea prin harismele lor, atrăgeau cinstirea oamenilor și s-au făcut astfel pricina organizării vieții monahale în jurul lor pe la mijlocul veacurilor III-IV d.Hr. Această mișcare creștea și din pricina prigoanelor – lucru pe care vi-l amintiți cu toții. Spune Sfântul Athanasie undeva în Viața Sfântului Antonie: ”S-au umplut munții de mănăstiri și pustia a fost populată și locuită de monahi și s-a făcut pustia un oraș mare, căci mulți sunt fiii pustiei, mai mulți decât ai celei cu bărbat”. Era ca un adevărat oraș.

Și chiar dacă au existat forme de viață monahală diferite, avându-i ca pionieri pe Sfântul Antonie și pe Sfântul Pavel cel Simplu, pe Sfântul Macarie și pe Sfântul Pimen, pe Cuviosul Pahomie și pe Vasilie cel Mare, pe Theodor Studitul etc., trei au rămas formele de bază. De aceea spune Sfântul Ioan al Scării sau Ioan Sinaitul: ”vom împărți viața monahală în trei stări. Fie va fi nevoitorul singur în pustie, fie va viețui într-o mică obște, ca o mică familie de 2-3 monahi, fie într-o obște mare, unde se va nevoi întru răbdare”. În ciuda acestei diversități, toate formele de monahism poartă aceeași pecete a duhului monahal, sunt insuflate de o profundă unitate duhovnicească, și vedem că se păstrează întocmai toate aceste forme monahale în Sfântul Munte, astfel se realizează deopotrivă diversitatea și unitatea vieții monahale. Vei vedea mănăstiri, vei vedea schituri, pustnici, care însă au aceeași cale, deși expresia lor este diferită, ele manifestă o unitate profundă. Și de aceea, potrivit Tradiției, încă de la început, de foarte curând Sfântul Munte Athos a primit credința creștină, iar acest lucru i-a atras pe monahi. Dar pe atunci monahismul era foarte simplu în Sfântul Munte: aici nu existau decât niște colibe.

[P] Cărțile Ortodoxe pe care le cauți!

Tradiția ne spune – și acest lucru are o mare însemnătate, pentru că Sfântul Munte trebuie să se întemeieze în ceva profund – că Maica Domnului a vizitat Sfântul Munte pe când era în viață.  Acest loc nu a revenit Maicii Domnului prin tragere la sorți, știut fiind că la început fiecare Apostol au primit un sorț al apostoliei sale – unul va merge acolo, altul dincolo, iar Maicii Domnului i-a revenit Iviria. Și totuși ei i s-a înfățișat Arhanghelul Gavriil care i-a spus: ”Sorțul tău, moștenirea ta, ogorul tău – i-a spus el – va fi Peninsula Macedoniei sau cea numită a Athosului pe care o va lumina însăși fața ta”. Și când a ajuns în Sfântul Munte însoțită de Apostolul Ioan Theologul, a debarcat în Portul lui Clement, și atunci L-a rugat pe Hristos și I-a zis: ”Binecuvântează această Grădină pe care Tu mi-ai dăruit-o, ca s-o păzești nevătămată până la sfârșitul lumii și pe cei care vor viețui aici pentru numele Tău să îi mântuiești, să le ierți păcatele și să le dăruiești orice lucru de trebuință”. Și Hristos i-a răspuns: ”Da, desigur, te voi asculta, maica Mea, în toate câte te-ai rugat Mie am să te ascult, dacă însă și aceștia vor păzi poruncile Mele”. Deci, nu fără condiții prealabile, nu te duci acolo, după cum se zice, ca să petreci bine. ”Poruncile să le păzească. De-acum înainte acest loc va fi moștenirea ta, tu vei chivernisi aici, și Grădină a ta și Rai se va numi locul acesta de-acum înainte”. Însă treptat, acest lucru a fost uitat din pricina dificultăților istorice, și putem spune că abia după câteva veacuri a început să prindă chip treptat în Sfântul Munte o anume organizare monahală, mai degrabă atipică, cu mici grupuri de călugări.

Abia în veacul al IX-lea Sfântul Munte intră pe itinerariul său istoric. Asta însă nu înseamnă că abia atunci a apărut, de vreme ce monahi existau de înainte. Ce anume însă încerca să păstreze Sfântul Munte în fiecare epocă? Pentru că noi vrem să vorbim despre istorie, dar se cuvine să vedem și sensul acestei istorii. Ce vroia să păstreze Sfântul Munte? În fiecare epocă a păstrat, după cum spunem, trăirea eshatologică. Ce înseamnă însă trăirea eshatologică? Înseamnă posibilitatea, instrumentul, să zicem, prin care omul se ridică la Dumnezeu, înseamnă descoperirea lui Dumnezeu în societatea bisericească a monahilor, și astfel se vădește fără putință de tăgadă puterea Tradiției și a seminței duhovnicești, amândouă aceste lucruri: Tradiția și sămânța duhovnicească. Și obișnuim să spunem: acest om este bun în virtutea eredității lui duhovnicești, are o sămânță duhovnicească bună, și de aceea vedem că crește, vedem că înaintează.

Această renaștere a Sfântului Munte din epoca respectivă nu a fost una foarte rapidă, dar a fost marcată de mari personalități. Sfinți vestiți, oameni purtători de Dumnezeu, precum Petru Athonitul, Cuviosul Efthimios, Iosif Armeanul, Ioan Colibașul, Simeon și alții, au atras în jurul lor ascultători și au contribuit excepțional la revigorarea vieții în Sfântul Munte. Monahii au început din nou să se organizeze, inițial în grupuri mici, iar apoi în grupuri mari și astfel în secolul al IX-lea monahii se află aici în număr foarte mare și sunt cetățeni ai Sfântului Munte, întocmai ca cetățenii unei cetăți.

Acum Sfântul Munte era plin și trebuia să se organizeze. Cum au dorit, deci, aghioriții să rânduiască acest spațiu? Grija lor de căpătâi era să păstreze, după cum am mai spus, ceea ce Biserica a avut de la început, anume așezământul vieții de obște. Vedeți, întru toate Biserica pune ca prioritate interesul obștesc – în familie, în monahism, în Biserică -, vrea să primeze ceea ce este comun, obștesc, și efortul de a păstra autenticele așezăminte de la început, precum și transmiterea moștenirii duhovnicești către toți ortodocșii, celor de departe și celor de aproape, într-un duh ecumenic. Era viu acest duh ecumenic și erau obișnuiți cu el din Bizanț. Monahismul aghiorit are ca punct de plecare, după cum spuneam, duhul în care trăia comunitatea apostolică, duhul Apostolilor. Și astfel, la întrebarea Cine sunt cei care continuă lucrarea Apostolilor? răspundem – cu toate că pare ciudat, dar așa este! – că monahii îl continuă, pentru că monahii sunt cei care mai păstrează viața comunității apostolice care trăia în virtutea următoarelor elemente: viețuiau toți laolaltă urmând principiul unanimității. Aveau mult entuziasm creștinii comunităților apostolice și de aceea se aruncau în foc și deveneau martiri. Unde mai găsim azi acest entuziasm? La monahi. Acest entuziasm îi împingea pe monahi, după epoca martiriilor, să își asume adevărate martirii ale conștiinței, care pentru logica comună sunt irealizabile și pe care mintea refuză chiar să și le reprezinte atunci când le citește. Nici măcar nu-ți vine să crezi că se supuneau unor asemenea nevoințe!

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

Un alt element definitoriu al comunității apostolice era simțirea profundă că suntem Trup al lui Hristos, toți împreună, la un loc, toți monahii, reuniți din diferite neamuri, limbi și tradiții avem conștiința vie că suntem mădulare ale Trupului lui Hristos, și astfel localul se identifică în Biserica noastră cu universalul. Biserica este deopotrivă locală și universală. Identificând comunitatea locală cu Biserica universală, mănăstirea cu mansarda Cincizecimii, Sfântul Munte cu marginile lumii. Și duhul Sfântului Munte se află, după cum spune Sfântul Grigorie Palama, la granița dintre lume și supralume, este, putem spune, între Cer și pământ. Iar cei care au vizitat Mănăstirea Simonos Petras afirmă că ea este suspendată între cer și pământ, este tărâm de hotar între Cer și pământ.

Deja în secolul al X-lea, Sfântul Munte este considerat o comunitate monahală unitară, care avea și proprietate comună. Atunci s-au întemeiat și toate mănăstirile principale, adică marile mănăstiri de obște, lavrele, având o clădire centrală, mănăstirea, și în jur chilii, mănăstiri mici, sihăstrii. Și, desigur, așa cum am spus, Sfântul Munte își avea încă de atunci și independența administrativă, regimul de autoadministrare. Anumite amănunte sunt necesare pentru subiectul pe care îl analizăm, anume că încă de atunci Părintele, Gheronda al Sfântului Munte, era Protosul, autoritatea cu putere generală, care însă nu putea decide cele de obște fără sfătuirea cu egumenii.

Se păstrează până azi și forma de viețuire a pustnicilor isihaști, însă plecarea în pustie se îngăduie doar acelora care au trăit ca ascultători ai Bătrânilor mănăstirilor sau ai chiliilor și au fost socotiți vrednici de această viețuire. Și toate se hotărau prin sinaxe comune încă de atunci, din secolele X, XI, XIII, totdeauna problemele de obște s-au soluționat de comun acord. Și se păstrează încă în tipice că mănăstirile sunt independente de orice autoritate politică în afara de autoritatea împăratului, pentru că ele se supuneau împăratului, și sunt neimpozabile, de atunci erau neimpozabile, în ciuda eforturilor care se fac astăzi pentru a se impozita Sfântul Munte.

În epoca aceea, autoritatea bisericească, adică Patriarhia Ecumenică, nu intrase încă în Sfântul Munte, așa erau condițiile la acea epocă, a intrat ulterior. Astfel, îl avem pe Protos, avem Sinaxa și Gherousia (Sfatul Bătrânilor). Vedeți, un adevărat sistem, deopotrivă social și monahal, îl avem pe Părinte, adică pe Protos, avem Sinaxa și avem Gherousia. Reprezentant peste tot al tuturor acestor instituții, chiar și în fața Mitropolitului Tesalonicului, era Protosul Sfântului Munte, care prezida sinaxele și pe toate el le chivernisea. La aceste sinaxe participau toți și se consemnează în acest sens în documente: ”participau”, spune, ”la sinaxele generale cu toții, Părinții de la Karyes în jurul Protosului, și era liberă intrarea pentru toți monahii, erau sinaxe publice”, dar totdeauna când existau neînțelegeri acestea se soluționau prin ascultarea față de Protos.

Cine însă sunt cei care au rânduit viața în Sfântul Munte? Cine sunt cei care au organizat în acest fel Sfântul Munte? Vom vorbi acum despre momentele principale din istoria Sfântului Munte. Popasurile noastre în pelerinajul imaginar prin Sfântul Munte nu sunt zidurile, ci oamenii. Vom începe cu Sfântul Athanasie Athonitul, care a fost ctitor nu numai al Marii Lavre, ci al întregului Sfânt Munte. De când a intrat în Sfântul Munte, Sfântul Athanasie a numit acest munte ”vechiul meu prieten”. De mic copil a iubit Sfântul Munte. S-a bucurat așa de mult când a ajuns în Sfântul Munte, încât a zis: ”Munte Sfânt!”. El l-a numit Sfântul Munte. ”Așa de mult s-a bucurat sufletul meu, că am intrat în corturile Sfântului Munte, în corturile lui Dumnezeu”. Cu lacrimi îi mulțumea lui Dumnezeu și sărata pământul Sfântului Munte. Oricât am stărui povestind despre acest Sfânt nu ne vom sătura de el, e de ajuns să spunem ceea ce a spus Sfântul Pavel Xiropotamitul despre Sfântul Athanasie când acesta s-a înfățișat în adunarea Bătrânilor de la Karyes. S-a înfățișat, așa cum știți din viața lui, ca un om neînvățat. Și ei urma să îl învețe să citească. Însă Sfântul Pavel a spus: ”Acesta, fraților, care a venit după noi în Sfântul Munte, e cu mult înaintea noastră”. Sfânt și acesta, sfânt și Sfântul Athanasie. ”Acesta va merge înaintea noastră în Împărăția Cerurilor. Va fi călăuzitor al Sfântului Munte și multe mănăstiri va înființa și toți îl vom avea de Părinte al nostru”. Sfântul Athanasie cel Mare a reprezentat un însemnat popas în acest parcurs al Sfântului Munte. Datorită lui s-a întrunit societatea monahală athonită. Îi datorăm multe, nu numai că a întemeiat Sfântul Munte, ci și societatea bizantină a menținut-o. Și Biserica îi datorează multe, și neamul elen, de asemenea, îi datorează multe și Sfântul Munte. Cele petrecute la sfârșitul vieții lui vădesc sfințenia și măreția lui. A rămas trei zile neîngropat, frații mei, și nu avea nici o urmă de descompunere, trupul lui nu scotea nici o duhoare. Și din pricina rănilor, trei zile în șir i-a curs sânge din picioare. Și se petreceau minuni la trupul lui. Astfel, Sfântul Athanasie a deschis Poarta Cerului pentru mii de monahi din toată lumea de atunci.

După acesta, un popas deosebit de însemnat este personalitatea Sfântului Grigorie Palama, care s-a dovedit a fi cel mai important reprezentant al isihasmului, după cum știți. Sfântul Grigorie era un mare isihast, dar în cele din urmă nu a rămas în Sfântul Munte, căci l-a chemat Dumnezeu să joace un rol important aici, în Tesalonic. Sfântul Grigorie Palama reprezintă un model definitoriu de aghiorit, care prin viețuirea lui a înnoit, a renăscut inima omului, a împărtășit această experiență și cunoaștere și celorlalți și i-a călăuzit în lupta și nevoința Rugăciunii minții, care reprezintă centrul vieții aghiorite. Deși iubea isihia și nu vroia să iasă în lume, l-a văzut ca în vedenie în rugăciunea sa pe Sfântul Dimitrie, în chip de mare comandant militar, stând aproape de Împărat, adică de Hristos, și l-a luat pe Sfântul Grigorie din mijlocul ucenicilor și l-a tras către sine spunându-le ucenicilor: ”Pe acesta îl voi ține cu mine, pentru că așa a rânduit Împăratul”. În acest chip s-a arătat voia lui Dumnezeu de a prelua păstorirea Mitropoliei Tesalonicului.

Dacă Sfântul Munte îi datorează Sfântului Athanasie înființarea sa ca societate monahală, Sfântului Grigorie toți îi suntem datori, iar Sfântul Munte îi datorează existența și supraviețuirea sa duhovnicească. Este atât de mare ofranda sa, încât se poate compara cu aceea a Apostolului Pavel sau a Sfântului Ioan Gură de Aur. Și ca s-o spun foarte simplu, frații mei: acesta, prin învățătura și viața sa ca isihast L-a păstrat pe Dumnezeu în mijlocul nostru, nu L-a lăsat să plece de la noi. El, Sfântul Grigorie! Dacă nu era Sfântul Grigorie, Dumnezeu ar fi plecat într-un anume fel de la noi. Occidentalii Îl surghiuniseră pe Dumnezeu în înălțimile Universului. Unde să-L mai găsești, de vreme ce era așa de sus? Dar Sfântul Grigorie a spus: ”Nu, Dumnezeu este aici, ne putem împărtăși de El, este în inima noastră, înlăuntrul nostru și când Îl chemăm e ca și cum Îl trezim, nu vine de undeva anume, Îl trezim, batem la ușa inimii și zicem: Vino, Hristoase al meu! Și Îl trezim înlăuntrul inimii noastre, ne vorbește, ne mângâie, ne bucură, ne împărtășește pacea Lui”. De aceea și bisericile apusenilor, pe care le știți și unii le-ați și vizitat, sunt gotice, înalte, nu le ajunge privirea, și îți trebuie telescopul ca să le vezi bine, câtă vreme turla bisericii ortodoxe este o umbrelă, este un acoperământ, ne acoperă cu dragoste și Îl ține pe Dumnezeu aproape de noi, în mijlocul nostru. Și totuși, acest mare Sfânt nu a încetat toată viața să strige în inima sa: ”Doamne, luminează-mi întunericul! Încă mai am întuneric!”, de aceea striga la Dumnezeu: ”Doamne, luminează-mi întunericul!”.

În perioada ocupației otomane, Sfântul Munte a dat mulți noi mucenici, care au păstrat credința în această perioadă de cumplită robie. Printre ei se numără Sfântul Cosma Etolianul care a pornit din Cetatea și Grădina Maicii Domnului și ca un alt Apostol Pavel a a propovădut în toată Grecia robită, știți foarte bine acest lucru. În același timp, Sfântul acesta reprezintă o situație definitorie, în care viața Sfântului Munte înrâurește viața lumii. Vedeți, Sfântul Munte este departe, dar de acolo de departe are înrâurire asupra întregii lumi și poate se schimbe chiar și cursul istoriei. Sfântul Munte miluia întreaga lume ortodoxă cu milostenie duhovnicească. Mai bine de 1000 de ani a miluit astfel lumea ortodoxă, și în Grecia, și în Balcani, și în Rusia. Un Sfânt athonit precum Cosma Etolianul a umblat prin lume împărțind tuturor binecuvântarea Maicii Domnului. Astfel Sfinții nevoitori din Athos se făceau pentru lume Părinții duhovnicești, învățătorii, luminători ai lumii, Apostolii, deși cu mare dor doreau isihia. De aceea i-a fost greu domnului președinte să mă convingă să vin aici, trebuia să nu dorim ieșirea din Sfântul Munte, totdeauna să vrem să mergem mai în adâncul pustiei, pentru că aceasta mântuiește lumea, iar nu cuvintele sărace pe care vi le spun și care se vor pierde. Această Pronie a lui Dumnezeu străbate viețuirea Părinților până în zilele noastre, de la care deopotrivă monahi și mireni își trag viață și sunt atrași către Dumnezeu.

Un alt popas în pelerinajul nostru a fost cazul Sfântului Nicodim Aghioritul, căruia Sfântul Munte îi datorează renașterea duhovnicească în secolul al XVIII-lea, când se observă, potrivit datelor istorice, un declin duhovnicesc în viața monahală autentică datorată lipsei de învățără, abaterii de la Tradiție și idioritmiei. Lipsește educația? Există ignoranță? Și totdeauna trebuie să ne preocupe acest lucru – atunci vom cunoaște cădere din viața monahală autentică, dar și o alunecare de la cultura autentică. Acest Sfânt Nicodim atât de profund a fost plămădit în învățătura patristică, atât de adânc s-au încrustat cuvintele Părinților în memoria lui, încât a scris cărți citând din memorie, după cum scrie, așa cum spune în Paza celor cinci simțuri. Această carte, pentru cei care nu știu, a scris-o într-o mică insulă, pe Kyropoula, unde s-a dus să se nevoiască, undeva lângă Sfântul Munte. Și spune: ”Mi-am luat o scurtă vreme de relaxare și odihnă călătorind cu corabia și măcinând aici manual”. Adică, acolo trebuia să frământe singur, iar grâul să îl macine la moara manuală, să îl cearnă etc. Și spune: ”Mi-am luat o scurtă vreme de odihnă”. Și pornind de la reprezentarea animalelor rumegătoare, câți știu despre animale, știu că acestea rumegă din nou noaptea ceea ce au mâncat în timpul zilei, ca să digere bine. ”Și am desfășurat multe gânduri înaintea minții mele și am adunat multe idei și am scris cartea aceasta din memorie”. Această carte, pentru cine o citește, este surprinzătoare. Deci, vă veți întreba: ”Chiar a scris-o din memorie, după cum spune?” Da, a scris-o din memorie Sfântul Nicodim Aghioritul. Și cultivându-se Sfântul prin studiul scrierilor ascetice și patristice, a condus Sfântul Munte la așa-numita renaștere filocalică și a așezat din nou pe baze trainice dezvoltarea vieții monahale.

Și atunci, în acea epocă, s-a constituit și Sfânta Chinotită, sistem pe care îl avem până azi și suntem administrați azi de cele 20 de mănăstiri prin cei 20 de reprezentanți ai lor. Și apoi, în acest interval, după niște ani, a avut loc un eveniment important pentru Sfântul Munte: eliberarea Sfântului Munte de sub turci, a cărei aniversare de 100 de ani am sărbătorit-o anul acesta, și aici, și la Tesalonic, și în Sfântul Munte. Aghioriții au dorit atunci să fie integrați în statul elen, în ciuda presiunilor extraordinare ale epocii și a frământărilor – nu este acum momentul să analizăm acum acest eveniment despre care s-a scris îndeajuns. Se spune că toți aghioriții, în fața icoanei Axion estin, au stat și au decis – pentru că erau adevărați patrioți: ”Și rânduiește Sfânta Chinotită, ca să se dea ca mărturie a libertății Sfântului Munte steagul elen, care să continue să fâlfâie totdeauna peste toate sfintele mănăstiri și peste extensiile acestora, ca semn al suveranității Statului Elen și al protecției din partea acestuia”. Deși era o mică mână de monahi, s-a împotrivit tuturor puterilor externe și au spus: ”Nu, noi ne tragem de la Bizanț și considerăm că continuatorii Bizanțului sunt poporul elen și în acesta vrem să rămânem”. Imediat deci, după încorporarea în Statul Elen, s-a întocmit și Statutul, după cum îl numim azi. Ne administrăm pe baza Chartei Statutare a Sfântului Munte și de aceea a fost consfințit juridic acest statut în 1926 și de aceea nu a fost atins nici de Uniunea Europeană. Și prin numeroasele discuții la care s-a întâmplat să fiu prezent am reușit să îi convingem și pe europeni, ca să existe o excepție în privința Sfântului Munte prin ceea ce cunoaște sub numele de Declarația Comună despre Sfântul Munte.

Dar și în secolul al XX-lea, pentru că persoanele dau chip și culoare istoriei unui loc, cum spunem, îi dau parfumul – mari personalități de cuvioși au pecetluit istoria Sfântului Munte. Printre aceștia, mare este strălucirea Sfântului Siluan Athonitul, a Părintelui Sofronie, pe care prin binecuvântarea lui Dumnezeu l-am cunoscut, a Sfântului Iosíf Isihastul și, în sfârșit, a Părintelui Paisie, cunoscut de voi toți, a acestui mare nevoitor care nu închidea ochii zi și noapte dorind după cele Cerești. Niciodată nu s-a liniștit nevoindu-se pentru Dumnezeu și niciodată nu s-a liniștit nevoindu-se pentru lume. Totdeauna toate le făcea pentru Dumnezeu și pentru lume.

Întrucât știu că toți aceștia vă sunt cunoscuți, mă limitez la a spune că prin viața, învățătura și pilda lor au atras mulți monahi tineri. Dacă vedeți unii monahi tineri sau dacă noi am fost acei tineri monahi pe atunci, să știți că lor le datorăm aceasta. Citind cartea Părintelui Sofronie, mulți care citeau se făceau monahi și au primit aceste temeiuri ale vieții monahale. Pentru că astfel și-a scris el propria experiență.

Gheron Iosíf, deși el însuși era un ascet aspru, a fost rădăcina din care au încolțit mulți fii duhovnicești, iar Părintele Paisie, cu darurile lui suprafirești, s-a făcut izvor de mângâiere și mântuire pentru mii de oameni care au avut binecuvântarea să îl cunoască.

Și astfel, deci, prin cele ce am spus, prin istoria și oamenii săi, Sfântul Munte strălucește în toată lumea, dar legat de acesta trebuie să spunem că Sfântul Munte nu iubește și nu propovăduiește globalitatea și strălucirea și lucrarea sa în lume nu este cantitativă sau geografică și nici ecumenicitatea sa, ci este doar duhovnicească și calitativă. Nu se extinde, căci, iată, Sfântul Munte este un spațiu mic, este un mic punct pe glob, nici nu creează un sistem social, nici nu funcționează ca un centru internațional de concentrare de persoane. În prima situație, anume că este duhovnicească ecumenicitatea lui, să spunem că pentru a evita globalizarea, Sfântul Munte mătură efectiv tot ce ar conduce la aceasta, nu vă îndoiți de lucrul ăsta, oricâte opinii ar exista în acest sens. În virtutea globalității, s-ar aduna aici fel de fel de oameni și atunci am cădea în sincretism. Însă noi vrem aici credință curată, căci credința curată este lumina care ne va călăuzi pe marea acestei vieții și a veșniciei. Și acesta este duhul Sfântului Munte, nu toposul său.

De aceea, trei lucruri ne spune în acest sens Sfântul Munte prin lucrarea sa în lume. Întâi de toate ne vorbește de un nou mod de viață și societate, despre noua viață, despre noua creație. Toți cei care merg să se facă monahi în Sfântul Munte doresc să devină fii ai unei noi societăți. Pentru că sufletul omenesc are sădit în el elanul către Dumnezeu, înlăuntrul lui cel mai profund și din acest adânc cere comuniunea cu Dumnezeu, în timp ce El Însuși, Dumnezeul cel veșnic, se mișcă printre noi, ne curtează efectiv, cu un singur scop: Dumnezeu Se nevoiește ani la rând ca să poată obișnui lumea cu El pe veșnicie. Adică să-l facă al Său pe om și să îi spună: Al Meu ești tu! Nu ești departe de Mine! De aceea Sfântul Munte este continuarea mansardei Cincizecimii și monahii, după cum spune Gheronda Emilianos, aleargă, se leapădă de toate, așteaptă cu nerăbdare, trăiesc pentru evenimentul Cincizecimii, așteaptă hotarul eshatologic al noii societăți. Hotarul eshatologic, adică hotarul desăvârșit. Și o altă caracteristică a strălucirii Sfântului Munte este, așa cum v-am spus la început, păstrarea modului de viață cu Dumnezeu. Premisele acestei viețuiri le înfățișează iară și iară. Ce vrem noi să trăim, cu alte cuvinte, în această viață? Vrem să trăim ceea ce este în Cer. Însă noi ne preocupăm în continuu cu problemele de zi cu zi. Da, dar fă și un mic efort ca să vezi ce este mai presus de aceste probleme? Acest lucru, această mișcare o păstrează Sfântul Munte și spune: păstrarea dimensiunii eshatologice, adică, ce vine de departe, de la cele din urmă, de la cele eshatologice? Această viață o vrem cu toții, ca să ne ușurăm de ceea ce pătimim, căci cele de aici nu se vor schimba niciodată. De aceea, cele ultime, eshatologice, nu înseamnă doar cele din urmă, înseamnă sfârșitul, dar reprezintă și ceea ce este desăvârșit, absolutul, este chintesența credinței ortodoxe și a monahismului. Este Lumina care descoperă Cetatea cea Cerească și o face prezentă. În Liturghie ce este? De ce săvârșim Liturghia? Tocmai pentru că vrem să aducem acea viață în fața noastră. Și Sfântul Munte adeverește că trăirea zilnică a vieții lui Hristos nu se limitează temporal, nu este o fantezie sau o simplă idee, ci este o realitate care se împlinește aici, în Taine, în Împărtășanie, în inimă.

Aghioritul, așadar, îmbrățișează lumea, devine universal, după cum spunem, pentru că îmbrățișează lumea în acest chip. Veniți și eu vă voi arăta într-o clipă ce este mai presus de toate acestea ale vieții trecătoare. Și dacă o dată îi faci să simtă asta, dacă o singură dată măcar trăiește asta, va ține minte toată viața. De aceea spunem că se cuvine să învățăm în fapt Rugăciunea Domnească: Sfințească-se numele Tău, spunem, vie Împărăția Ta, facă-se voia Ta, precum în Cer așa și pe pământ. Și de aceea are o așa de mare însemnătate Rugăciunea Domnească. Având această trăire, Athosul se face singurul laborator al virtuții și, după cum îl numește Sfântul Filothei Kókkinos, ”un loc ales pentru această viață și o miniatură a Bizanțului, o înfățișare la scară mică a federației Bizanțului”. Sfântul Munte a constituit și constituie prin urmare loc de coexistență a monahilor din toate Bisericile Ortodoxe locale și a tuturor celor care îmbrățișează credința ortodoxă în numele lui Hristos, cu grija permanentă de a nu se perverti vechea viețuire monahală și unitatea modului de viețuire. Spunem că avem același ethos. Știm că noi suntem greci, avem acest ethos, suntem ortodocși, unitatea viețuirii creștine trebuie să ne caracterizeze, suntem diferiți unii de alții, dar în suflet avem această unitate a viețuirii creștine.

De aceea, Sfântul Munte este un semn și un punct al coexistenței creștinilor. Și un ultim lucru despre această lucrare a Sfântului Munte și care nu trebuie să lipsească din cuvântul nostru este transmiterea acestei vieți. Cu alte cuvinte, Sfântul Munte nu face toate astea doar pentru sine, nu le păstrează doar pentru sine, ci vrea să le dea mai departe. De aceea spune foarte frumos Gheronda Emilianos într-o frumoasă omilie a sa pe care a ținut-o aici sau în altă parte: ”Cu cât viața aghiorită este mai tainică, mai ascunsă în chilii și în inimi și în liturghiile și slujbele Sfântului Munte, pe atât este mai aproape, mai înrudită și mai accesibilă fiecărui om, pentru că Sfântul Munte trăiește ca o făptură dragă acestei lumi, în îmbrățișarea plină de dragoste față de lume. Și noi vedem acest lucru, vedem cât de mult iubiți Sfântul Munte, aceasta este îmbrățișarea voastră, dragostea, îmbrățișarea a două lumi, a Sfântului Munte și a lumii, ca și cum s-ar întrepătrunde una într-alta. Și lumea pentru Sfântul Munte, care lume vede în Sfântul Munte o insulă duhovnicească, lumea este vecinătatea acestui Munte Sfânt. Celălalt om nu este străinul, ci devine aproapele. Astfel, în cele mai grele și dure clipe ale neamului nostru, au fost chemați din Sfântul Munte și au ieșit în lume personalități de Sfinți Bătrâni și de monahi cărturari, pentru a contribui la întemeierea de centre monahale după model aghiorit, și pentru a da mai departe elemente care sunt de foarte mare însemnătate pentru viața oamenilor, nu sunt doar ale călugărilor, ci sunt importante pentru însăși viața omului.

Nevoința – cel care trăiește fără nevoință nu poate să trăiască, de fapt. Sociabilitatea – anume că ar trebui să trăim în virtutea acestui principiu al unanimității. Tradiția niptică – anume că trebuie să cultivăm înlăuntrul inimii noastre pe Dumnezeu. Educația – unde s-a păstrat mai mult? Slujbele Bisericii – unde s-au păstrat mai mult? Arta – unde există un tezaur artistic mai mare? Într-un cuvânt: cugetul bisericesc corect, asta aduce Sfântul Munte. Înflorirea duhovnicească și teologică din această epocă au adus Sfântul Munte într-un dialog ecumenic cu lumea, și la aceasta, desigur, a contribuit și Patriarhia Ecumenică, prin această dimensiune ecumenică a sa. Și manifestare a acestei străluciri și lucrări a Sfântului Munte în lume este isihasmul, iar isihasmul a devenit lucrare duhovnicească a Patriarhilor, chiar. Imaginați-vă! Știți câți patriarhi a dat Sfântul Munte în intervalul de un secol dintre 1347 și 1439? Zece patriarhi au venit din Sfântul Munte. Erau isihaști, iar isihasmul s-a răspândit la toate popoarele din Nord. Prin urmare, ce este isihasmul? Este o metodă? Nu, este o trăire care unifică Ortodoxia, iar influența Muntelui asupra lumii ortodoxe este încă mai intensă prin isihasm. Sfântul Munte reprezintă așadar un laborator de formare duhovnicească și un centru de transmitere a moștenirii bizantine la toate popoarele slave. După cum s-a menționat deja, sărbătorim anul acesta și creștinarea slavilor de către Sfinții Chiril și Metodie, și de această lucrare misionară sunt legate mari personalități din Sfântul Munte, precum Sfântul Patriarh Filotheos Kókkinos, aghioriții Nicodim din Prilampos, Grigorie și Ciprian, care au făcut misiune în toate țările slave. Acest mesaj nu a încetat să se răspândească nici în vremea ocupației otomane cu toate greutățile robiei. Era înflăcărată această râvnă misionară: Sfântul Cosma Etolianul, Sfântul Sfințit Mucenic Iacov, Pahomie Rusanos, catehizau poporul, îl apărau de influența eterodocșilor și propovăduiau cu putere învierea neamului. Alți monahi simpli mângâiau poporul – pentru că erau și monahi simpli, nu doar cărturari – mângâiau poporul prin sfințirea cu sfintele icoane făcătoare de minuni și cu cinstitele moaște. Și strălucirea acelei epoci a Sfântului Munte o încununează Sfântul Paisie Velicikovski care a transmis în România și în Moldova viața niptică și duhovnicească.

Îl menționez aici pe Cuviosul Paisie și pentru a vă spune cât de mult iubea el limba greacă. Iată ce însemnătate avea pentru el limba greacă: ”Această limbă greacă depășește incomparabil toate limbile lumii prin înțelepciunea, frumusețea, profunzimea, bogăția și neprețuita ei varietate expresivă. În ce privește profunzimea ei, chiar și grecii cu o desăvârșită instruire doar în parte o pot pătrunde”. Ce ar spune azi, bietul de el, când ar auzi că noi, grecii, nu mai știm de unde provin cuvinte grecești de bază?

Este deci evident că Sfântul Munte în tot parcursul său istoric este strâns legat de poporul ortodox și se face părtaș la durerile și pătimirile lui, oriunde ar exista ele. Și în epoca contemporană, cu toate suferințele și nenorocirile acesteia, acest glas profetic al Sfântului Munte nu încetează a se face auzit și a da mărturie despre ceea ce oferă lumii. Anume că revelează viața și nădejdea vieții veșnice. Nu are altă lucrare Sfântul Munte. Și, desigur, slujirea plină de discernământ al aghioriților în Sfântul Munte, slujirea lor la metoacele din Grecia și din afara acesteia, precum și participarea lor la misiunea de evanghelizare în lume, adeveresc o dată în plus această caracteristică, anume strălucirea și lucrarea lui de-a lungul timpului, perenitatea lui.

Cărui fapt îi datorează Sfântul Munte perenitatea sa? În primul rând și în principal o datorează Tradiției. Nici nu vă imaginați ce este Tradiția. Tradiția este atmosfera firească a Sfântului Munte. Cu alte cuvinte, Sfântul Munte vrea siguranță. Ethosul nealterat, ca să știe pe unde pășește, și de aceea Sfântul Munte este tradițional nu dintr-o adeziune fanatică față de forme, ci dintr-o profundă conștiință a experienței de mai bine de un mileniu a monahilor și a comuniunii lor cu Dumnezeu, din respect față de cugetul Părinților, din clarviziunea profetică a veșniciei. Dacă acestea se pierd, se pierde viața. Aceste experiențe le sunt dăruite de o mare trăire. Care este aceasta? Rugăciunea neîncetată, rugăciunea îndelungă, pe care se întemeiază în plus perenitatea Sfântului Munte. Dar și ce altceva? Tinerețea lui. Dacă nu există Rugăciune, vom îmbătrâni. Dacă există Rugăciune, vom fi mereu tineri.

De aceea, așadar, încă două cuvinte despre acest subiect și termin: ”Rugăciunea”, spune Sfântul Grigorie Sinaitul, ”este Dumnezeu, Cel ce le lucrează pe toate întru toți”. Iar Sfântul Isaac: ”Rugăciunea este lauda Bisericii lui Hristos și orice rugăciune faci noaptea să fie în ochii tăi mai de preț decât toate faptele pe care le faci în timpul zilei”. Adică, o mică rugăciune pe care o faci noaptea înaintea lui Dumnezeu, și stai acolo 10 minute, un sfert de oră, și bați metanii și te rogi, aceasta să fie în ochii tăi mai de preț decât toate faptele zilei. Și alt Părinte spune: ”Ia cățuia și tămâiază, pentru că Hristos se află în inima care săvârșește Rugăciunea Doamne Iisuse Hristoase, miluiește!”. Când tămâiezi dimineața este ca și cum ai tămâia însăși inima ta, care rostește: Doamne Iisuse Hristoase! ”Când auzim cădelnița”, spune în altă parte, ”să ne amintim că noi suntem Biserică, Templu, și să ne amintim că este tămâiat Hristos Care este înlăuntrul nostru și astfel să ne închinăm la acest cort al Sfântului Duh”. Cu alte cuvinte, care este cortul Sfântului Duh? Este însuși trupul nostru, suntem noi înșine. Și un aghiorit spunea – îl cunoașteți pe acest aghiorit – ”Ah, 24 de ore din 24 nu-mi ajung ca să mă rog”. Ce ar fi fost viața noastră, ce ar fi fost viața Sfântului Munte fără rugăciune?, întreabă Gheronda Emilianos. Auziți ce a zis ca anecdotă, și acesta este și răspunsul: ”Mi se pare că fără de Rugăciunea viața lumii și a Sfântului Munte se aseamănă unei pungi de plastic, în care acum pui câte ceva, dar care se va rupe repede și o vei arunca”. Asta înseamnă viața noastră fără de Rugăciune: o pungă de plastic.

Se spune că va veni sfârșitul lumii când aghioriții vor înceta să se mai roage. Dar este cu putință să înceteze aghioriții să se mai roage? Nu, nu este cu putință, pentru că totdeauna vor exista oameni care Îl vor iubi pe Dumnezeu. Eu nu cred că vor înceta să se mai roage, vor exista totdeauna cei care Îl iubesc pe Dumnezeu și se vor ruga. Nu se va pierde lumea. Rugăciunea neîncetată adapă tainic Sfântul Munte și la un moment dat se va înnoi și se va bucura făptura de proslăvirea oamenilor întru Lumina lui Dumnezeu.

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

Și încheiem vorbind despre viitorul Sfântului Munte. Va mai trăi Sfântul Munte? Sfântul Munte își va continua drumul și strălucirea sa, pentru că se apleacă cu smerenie, arată unitatea profundă și relația duhovnicească a tuturor oamenilor și deschide drum către Dumnezeire, către Dumnezeu, Care este al tuturor, nimeni nu-L are pe Dumnezeu ca proprietate a sa. Dumnezeu este al tuturor. Sfântul Munte alcătuiește așadar o strălucită pildă de coexistență și împreună-lucrare între oameni, indiferent de proveniența lor, și relațiile dintre ei se construiesc pe dragostea evanghelică, pe ajutorarea reciprocă, pe dreptate. Și această structură a Sfântului Munte ar putea constitui model de coexistență pentru omul contemporan.

În al doilea rând, modul de viață ascetic căruia se conformează Părinții Sfântului Munte este de asemenea un element esențial al vieții omului. Monahii se retrag din lume, fără însă a o nega, se roagă pentru mântuirea întregii lumi, făcându-se pildă de dragoste către Dumnezeu și făpturile Lui prin smerenie, sărăcie și supunere față de sfintele Lui porunci.

În al treilea rând, Sfântul Munte are sensibilități sociale și consideră că piatra din capul unghiului a autenticei vieți creștine este familia. Trebuie păstrată și apărată, pentru că este substratul tuturor structurilor sociale. Familia revelează această realizare fundamentală a omului, comuniunea, unirea armonioasă dintre bărbat și femeie care, desigur, trebuie să se bazeze pe valorile și virtuțile tradiționale. De aceea toate experimentele contemporane la un loc și fiecare în parte, care lucrează împotriva așezământului familiei vor conduce omenirea, firește, la un mare impas etic și demografic.

Sfântul Munte va continua să fie și loc de pelerinaj, după puteri. Cât putem, ne străduim să fie loc de pelerinaj pentru toți și, în sfârșit, trebuie să spunem că Sfântul Munte nu este un mod supraviețuire a trecutului, ci în mijlocul acestei lumi atât de dezbinate, în fața atâtor amenințări pe care le-a primit Sfântul Munte, el este un martor al Cerului și martor al plinătății vieții și păcii, la care toți oamenii au dreptul să se facă părtași. De aceea închei cu un cuvânt al Sfântului Theodor Studitul: ”Monah este cel care privește doar către Dumnezeu și care Îl dorește doar pe Dumnezeu și care stă doar lângă Dumnezeu și care doar pe El singur Îl slujește, această dorință are doar, să Îl slujească și are pace de la Dumnezeu și pacea sa se face pricină a păcii către toți oamenii”.

Astfel, Sfântul Munte călătorind într-al 1050-lea an de la înființarea lui oficială rămâne o casă a lui Dumnezeu, loc al credinței, pocăinței, nevoinței, al răbdării și al nădejdii, loc al comuniunii omului cu Dumnezeu. Are o Poartă deschisă permanent către Cer și în același timp are o fereastră deschisă către lume, ca lumea să vadă lumina Sa. Sfântul Munte asigură lumea, o sprijină nu prin istoria sa, nu prin măreția trecutului, nu prin vechimea sa, ci prin Rugăciunea sa neîncetată ”pentru viața și mântuirea lumii”. Astfel lumea și Sfântul Munte alcătuiesc un trup comun, un duh, o credință, un Domn, o Împărăție a Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh, în care Împărăție mă rog să ne găsim cu toții, ca să psălmuim în veșnicie slava lui Dumnezeu.

Amin.

Articolul de față adună laolaltă textul omiliei lui Gheronda Elisei Simonopetritul publicat inițial, în două părți, pe pemptousia. Fotografiile athonite – din arhiva blogului – credit Pr. Constantin Prodan.

Scurtă istorie a Rugăciunii lui Iisus

Când Mântuitorul Iisus Hristos S-a întrupat acum mai bine de 2000 de ani, poporul lui Israel dezvoltase deja o evlavie profundă pentru numele sfânt al lui Dumnezeu. Acest nume, pe care Dumnezeu l-a revelat lui Moise, a ajuns să fie socotit de evrei drept inefabil, atât de sfânt încât nu putea fi pronunțat nici măcar în rugăciune. În locul său, evreii au adoptat numele Adonai, „Domnul”; însă, cu timpul, chiar și acesta a părut îndrăzneț și astfel a devenit un obicei ca, în ebraică, Dumnezeu să fie numit Ha Shem, care înseamnă „Numele”. Pe timpul lui Iisus, numele adevărat al lui Dumnezeu era rostit cu voce tare numai o dată pe an, de Yom Kippur, „Ziua Ispășirii”, când marele preot intra în Sfânta Sfintelor din Templul din Ierusalim, iar aici, de unul singur, pronunța sfântul nume.

Niciodată nu a fost atașată de numele lui Iisus vreo interdicție. Cum oare s-ar fi putut face una ca aceasta? Numele Său a fost rostit probabil de mii de ori atunci când a pășit pe pământ. Mai mult, în forma sa ebraică, Yeshua (Joshua în engleză), era un nume obișnuit. Chiar dacă primii creștini ar fi dorit să interzică cuiva să rostească numele lui Iisus, cum ar fi putut să o facă?

Cu toate acestea, evlavia față de numele lui Iisus datează din perioada apostolică. În Evanghelia după Ioan, Iisus Însuși îi încurajează pe ucenicii Săi să se sprijine pe puterea numelui Său: „Orice veți cere de la Tatăl în numele Meu El vă va da” (Ioan 16, 23). Nu după mult timp, Sfântul Pavel scria în epistola sa către Filipeni: „Ca întru numele lui Iisus tot genunchiul să se plece, al celor cerești, și al celor pământești, și al celor de dedesubt” (Filipeni 2, 10).

În jurul anului 150, un mistic creștin, pe nume Herma, a așternut pe hârtie mai multe vedenii pe care le experiase; această carte este cunoscută sub numele de Păstorul. Într-una din aceste vedenii, un înger l-a asigurat pe Herma: „Nimeni nu va intra în Împărăția lui Dumnezeu dacă nu primește numele Fiului Său”. Ulterior, îngerul îi spune lui Herma: „Numele Fiului lui Dumnezeu este mare și mai presus de înțelegere și susține întreaga lume”.

Observăm aici că, deja în secolul al II-lea, creștinii dezvoltau o teologie a puterii numelui lui Iisus. Dacă, așa cum credeau unii, Rugăciunea lui Iisus datează din timpul lui Hristos, atunci aceste rânduri din Păstorul fac dovada unei evlavii religioase care exista în acea perioadă. Dar dacă Rugăciunea lui Iisus aparține unei perioade târzii, atunci am găsit unul dintre cei mai timpurii precursori ai săi.

La aproape un secol după Herma, influentul teolog Origen (cca 185-254) a scris despre puterea numelui lui Iisus de a liniști cugetele și sufletele tulburate și de a schimba inimile: „Numele lui Iisus poate să înlăture confuziile din mințile oamenilor, să alunge demonii și, de asemenea, să alunge bolile; poate naște o minunată smerenie a duhului și o deplină schimbare a caracterului, și omenitate, și bunătate, și blândețe, în acei oameni care nu se prefac că sunt creștini”.

În cartea sa, Despre Duhul Sfânt, Sfântul Ambrozie (cca 337-397), episcopul Milanului și părintele duhovnicesc al Fericitului Augustin, a scris că, atunci când Hristos a venit în lume „a răspândit pretutindeni, la toate făpturile, acel Nume dumnezeiesc al Său, fără a fi împlinit de vreo adăugare (căci deplinătatea nu primește vreo micșorare), ci împlinind locurile pustii pentru ca Numele Său să fie minunat în toată lumea. Așadar, revărsarea Numelui Său semnifică un fel de belșug abundent de haruri și o abundență de bunuri cerești, fiindcă tot ceea ce este revărsat curge din abundență”.

Între timp, Fericitul Augustin (354-430), spune în epistola sa către Proba că primise vești potrivit cărora monahii și pustnicii din deșertul egiptean „rostesc rugăciuni foarte frecvent însă acestea sunt foarte scurte”. Aproape cu siguranță, una dintre aceste scurte rugăciuni era Rugăciunea lui Iisus, așa cum o știm astăzi.

Rugăciunea lui Iisus, așadar, pare să fi apărut din încrederea profundă a primilor creștini în puterea sfântului nume al lui Dumnezeu care și-a găsit calea în practica monahală de a rosti rugăciuni scurte în decursul unei zile.

Rugăciunea născută din gingășie

Deșertul Sinai este un loc aspru, arid, care cu greu poate fi socotit un mediu ce poate rodi sentimente de afecțiune. Totuși, Arhimandritul ortodox Lev Gillet (1893-1980), scriind despre spiritualitatea monahilor Mănăstirii Sfânta Ecaterina din secolul al V-lea, descrie viața lor religioasă ca fiind „pătrunsă de gingășie”. Și care este izvorul acestor sentimente de bunătate? Evlavia monahilor pentru numele lui Iisus. Ioan, un monah din secolul al VI-lea, care a trăit în Gaza din Palestina (mai bine cunoscut pentru prietenia și corespondența cu prietenul său monah, Varsanufie), mărturisește încrederea pe care monahii din Sinai o aveau în numele lui Iisus, atunci când scrie că marii sfinți pot lupta împotriva diavolului și ispitelor sale, însă „cei care sunt slabi nu pot decât să caute adăpost în numele lui Iisus”.

În timpul călătoriilor noastre, Părintele Ioan și cu mine am auzit monahi referindu-se la „tăcere”, „atenție” și „trezvie” ca fiind esențiale pentru liniștirea patimilor și izgonirea gândurilor zilnice care răspândesc mintea pentru a fi mai aproape de Dumnezeu. „În această liniște”, spune în Filocalie Isihie al Ierusalimului, cunoscut, de asemenea, ca Isihie Presbiterul (un monah și preot din secolul al V-lea), „inima inspiră și Îl cheamă, neîncetat și fără oprire, numai pe Iisus Hristos, Care este Fiul lui Dumnezeu, și El Însuși Dumnezeu”. Dacă această afirmație vă aduce aminte de ceea ce ați aflat deja despre dorința monahilor de a spune neîncetat Rugăciunea lui Iisus, atunci nu vă va surprinde faptul că Isihie este primul autor atestat în documente care se referă explicit la Rugăciunea lui Iisus. El spune: „Prin stăruința în Rugăciunea lui Iisus… intelectul, eliberat de orice imagine, se bucură de o deplină liniște”.

Cu toții dorim să avem pacea inimii și a minții, iar atunci când Iisus potolește durerea și răcorește o inimă tulburată, cel care a fost astfel binecuvântat simte o atât de mare bucurie și recunoștință încât va dori ca niciodată să nu fie despărțit de Hristos. „Doar Iisus Hristos, Cel ce unește ceea ce este separat și nimeni altcineva”, ne încredințează Isihie, „poate dărui inimii tale o trainică pace de la patimile tale”.

O schimbare și o deșteptare

Sfântul monah Grigorie Sinaitul a fost cel care a redeșteptat practica Rugăciunii lui Iisus în mănăstirile și sihăstriile Muntelui Athos. Nu a fost ușor: atunci când a sosit în Sfântul Munte, în jurul anului 1300, el nu a găsit decât numai trei monahi – Isaia, Cornelie și Macarie – care se nevoiau cu rugăciunea contemplativă. Cu toate acestea, datorită lui Grigorie și acestor trei monahi contemplativi, Rugăciunea lui Iisus a prins rădăcini în Athos și, începând de atunci, monahii din Sfântul Munte au răspândit Rugăciunea în toată lumea ortodoxă.

Motivul pentru care Mănăstirea Sfânta Ecaterina de pe Muntele Sinai și-a pierdut influența în răspândirea acestei practici este dificil de identificat însă, cel mai probabil, izolarea fizică a mănăstirii a avut și ea un rol. Pe la sfârșitul secolului al XIII-lea, Peninsula Sinai și toată Țara Sfântă se aflau deja sub ocupație musulmană – ultimii cruciați fiind alungați din regiune în 1291. Pelerinii care doreau să viziteze Sfânta Ecaterina, ca de altfel și monahii din acea mănăstire care doreau să călătorească peste granițe la alte mănăstiri, trebuiau să ia în considerare riscurile unei astfel de călătorii. Dacă cineva era capturat pe drum de bandiți sau negustori de sclavi, acela nu avea să-și mai revadă vreodată căminul. Și, prin urmare, monahii Mănăstirii Sfânta Ecaterina s-au găsit ei înșiși în multe privințe separați de lumea creștină.

Între timp, în Muntele Athos, Sfântul Grigorie făcea cunoscută comunității monahale athonite o nouă formă de rugăciune mistică. Avem tendința de a considera misticismul ca fiind ceva din altă lume, un lucru potrivit marilor sfinți, însă nu și oamenilor obișnuiți. Grigorie ar fi pus la îndoială această afirmație. El considera că experiențele mistice sunt dreptul din naștere al tuturor creștinilor, un dar al Duhului Sfânt revărsat la botez, dar care zace în stare de așteptare până în momentul în care ceva îl deșteaptă. Dorința de a fi mai aproape de Dumnezeu, a trăi o viață mai puțin lumească, va deștepta darul mistic, și practica Rugăciunii lui Iisus îl va ajuta de-a lungul drumului pe novice.

Grigorie a recunoscut că este nevoie de practică pentru a reuși să izgonești toate distragerile și pentru a te centra cu totul pe unirea cu Hristos. El recomanda recitarea Rugăciunii lui Iisus la începutul zilei, șezând (pentru a fi mai convenabil) și ținând capul aplecat pentru a feri ochii să caute lucruri intersante sau care distrag. El sfătuia ca rugăciunea să fie rostită domol, concentrându-ne pe semnificația fiecărui cuvânt. Cu timpul, creștinul va putea spune împreună cu Sfântul Pavel: „Nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăiește în mine” (Galateni 2, 20).

Iisus Hristos și Fecioara Maria

Unul dintre pustnicii pe care Grigorie i-a întâlnit în Athos este Sfântul Maxim din Capsocalivia († 1365). Despre acesta se dusese pretutindeni faima că putea citi inimile, putea dezvălui celor care veneau la el cele mai adânci taine și păcatele pe care se temeau să le mărturisească. Atât de mulți pelerini se străduiau să ajungă în îndepărtatul Munte Athos și apoi în sălbăticia unde se afla coliba lui Maxim, încât el a socotit de cuviință să se retragă din nou și din nou, tot mai adânc în pădure, pentru a regăsi singurătatea pe care o căuta. De fiecare dată când se muta el își ardea vechea colibă, de aici primindu-și supranumele – Kapsokalyvia înseamnă în greacă „colibă arsă”. Dar nu era vreun loc în care Maxim să se poată ascunde. Întotdeauna pelerinii îl găseau. Au reușit să ajungă la el chiar și trimișii împăraților bizantini Ioan IV Cantacuzino și Ioan V Paleologul, care au cerut și ei sfatul sfântului.

Sfântul Grigorie l-a vizitat, de asemenea, pe Sfântul Maxim și probabil, Grigorie fiind la rândul său monah, Maxim nu s-a supărat. Sfântul Maxim Cavsocalivitul rostea și el Rugăciunea lui Iisus însă o dusese într-o nouă direcție: stând înaintea icoanei Sfintei Fecioare Maria, el repeta o rugăciune în care invoca numele lui Iisus și al Mariei. Nu știm ce zicea în rugăciunea sa; probabil că era o alcătuire proprie. Ceea ce făcea Maxim era deosebit.

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

Pe tărâmurile slave

Cam în aceeași perioadă în care Grigorie reînsuflețea practica Rugăciunii lui Iisus, iar Maxim introducea o variație personală la formula clasică, Sfântul Calist al II-lea, Patriarhul Constantinopolului, scria un manual pentru ortodocșii creștini care făcea din Rugăciunea lui Iisus centrul vieții lor duhovnicești. Cunoscută prin numele aparte de Centurii, cartea lui Calist era menită monahilor, însă Arhimandritul Lev Gillet, care s-a adâncit în această lucrare aproape uitată în secolul al XX-lea, a socotit că, prin anumite adaptări, orice creștin ar putea urma și s-ar putea folosi de manualul Sfântului Calist.

Întrebuințând metoda lui Calist ca punct de plecare, creștinul care tânjește să-și adâncească viața duhovnicească pune credința în acțiune prin fapte de milostenie: citește Sfintele Scripturi zilnic; participă la slujbele bisericești; primește Sfânta Împărtășanie cu vrednicie, evlavie și smerenie; face priveghere de toată noaptea la sfinte sărbători importante precum Paștele și Crăciunul; postește cu legume, pâine și apă în fiecare zi de miercuri și vineri. Toate aceste fapte, spune Părintele Lev, sunt menite să sprijine, să întărească actul principal: rostirea Rugăciunii lui Iisus pentru a-L iubi pe Iisus mai profund.

Între timp, din Muntele Athos, Rugăciunea lui Iisus se răspândea pe tărâmurile slave. Un monah rus din Athos, Sfântul Nil Sorsky (1433-1508), a învățat cum să rostească această rugăciune și atunci când s-a întors acasă, a introdus-o în mănăstirile de pe râul Volga. Un manual pentru instruirea novicilor redactat în Mănăstirea Sfânta Treime explică cum pot fi inițiați în Rugăciunea lui Iisus. În Ucraina și Rusia a apărut obiceiul de a zice Rugăciunea lui Iisus, trecând cu degetele în același timp peste nodurile sau mărgelele unei funii de rugăciune [metanier].

Înapoi în Sfântul Munte

În secolul al XVIII-lea era un monah care trăia în Muntele Athos, pe nume Nicodim; avea să devină cunoscut sub numele de Nicodim Aghioritul (cca 1749-1809). În perioada în care s-a nevoit în Sfântul Munte și-a instruit ucenicii să folosească o tehnică de rugăciune prin care, credea el, intelectul poate fi adus în inimă.

Acestea sunt învățăturile Sfântului Nicodim către călugări: în fiecare seară găsește un loc întunecat, liniștit unde să nu fii tulburat timp de o oră. Așezat pe un scaun, apleacă-ți capul până ce barba se odihnește pe piept. Înainte de a începe să te rogi, ține-ți respirația puțin; apoi, cu o voce slabă începe să rostești Rugăciunea lui Iisus. Nu lăsa ca mintea să colinde sau să fie distrasă, ci păstreaz-o acordată la cuvintele rugăciunii până ce rugăciunea devine centrul minții, al inimii și al sufletului. „Pune în mișcare voința sufletului”, spune Nicodim. „Sufletul trebuie să zică această rugăciune cu toată voința sa, cu toată tăria sa și cu toată iubirea sa”. Desigur, acesta era un sfat adresat monahilor novici. Pe când ne aflam în Athos, colegii mei și cu mine – creștini mireni – am fost avertizați de mai mulți monahi și preoți să nu ne plecăm capul și să nu ne ținem respirația fără îndrumare; acest fel de a rosti Rugăciunea lui Iisus, ne-au spus ei, necesită îndrumare din partea unui povățuitor duhovnicesc și nu ar trebui să o spunem de capul nostru.

Scopul monahilor care practicau – și care încă practică – Rugăciunea lui Iisus în acest chip este de a se separa de tot ceea ce este lumesc: confort, faimă, succes, avere, ambiție, căsătorie, familie. O rostire disciplinată a Rugăciunii lui Iisus ușurează lepădarea de aceste lucruri. Însă ce se întâmplă cu aceia dintre noi care trăim în lume și care nu putem renunța la îndatoririle noastre? Pentru noi, Rugăciunea lui Iisus ne poate feri de a deveni prea atașați de lucrurile lumii, de la a face idoli din cariera, salariul, mașina noastră și alte simboluri ale statutului nostru social. Practica Rugăciunii lui Iisus ne ușurează detașarea de dorințele și neliniștile lumii care ne pot distrage de la adâncirea vieții noastre duhovnicești. Aceasta vrea să spună Sfântul episcop rus din secolul al XIX-lea, Teofan Govorov (Zăvorâtul, 1815-1894), atunci când scrie: „Scopul practicii (Rugăciunii lui Iisus) constă în dobândirea obiceiului de a păstra mintea în trezvie înlăuntrul inimii”. Către aceasta putem aspira cu toții, prin harul lui Dumnezeu și folosindu-ne de Rugăciunea lui Iisus.

Pelerinul rus

În Rusia secolului al XIX-lea, Rugăciunea lui Iisus a inspirat scrierea unei cărți care va deveni un titlu clasic al literaturii mistice, Pelerinul rus. Cartea în sine este un fel de taină: este scrisă la persoana întâi însă nimeni nu știe dacă este o lucrare de ficțiune sau chiar o relatare autobiografică despre un mistic rătăcitor ce devine un rugător iscusit al Rugăciunii lui Iisus. Pelerinul ne spune cum un stareț l-a învățat să se roage neîncetat cu Rugăciunea lui Iisus, cum aceasta i-a transformat viața și l-a ajutat să îndure orice necaz sau pătimire.

Cea mai interesantă parte a cărții este cea în care pelerinul descrie ce trăiește el atunci când se roagă:

Uneori (atunci când zice Rugăciunea lui Iisus), inima mea părea de parcă revărsa de bucurie, atât de ușoară era, atât de plină de libertate și de alinare. Uneori simțeam iubire pentru Iisus Hristos și toate făpturile lui Dumnezeu… Uneori, prin chemarea numelui lui Iisus, eram covârșit de fericire și de atunci am înțeles înțelesul acestor cuvinte: „Împărăția lui Dumnezeu este înăuntrul vostru”.

Rugăciunea lui Iisus și Pelerinul rus joacă un rol important în romanul lui J.D. Salinger, Franny și Zooey. Franny, o studentă aflată în toiul unei crize existențiale, citește Pelerinul rus și încearcă să se roage fără încetare. În timpul prânzului cu prietenul său ea încearcă să-i explice ce face însă el nu o aude; el este captivat de masa sa, de meciul de fotbal la care va participa după prânz, de petrecerea de după joc. Când prânzul se sfârșește prietenul iese afară să cheme un taxi. Franny rămâne la masă recitând fără oprire Rugăciunea lui Iisus. Ea descoperise un mărgăritar de mare preț în timp ce mintea prietenului ei este axată în întregime pe găsirea unui taxi.

Mulțumită în mare parte Pelerinului rus, care a fost tradusă în multe limbi, Rugăciunea lui Iisus a devenit cunoscută în Europa Apuseană și în Statele Unite, unde o mână de catolici și protestanți au încercat să o practice. Autoarea engleză Evelyn Underhill (1875-1941), care a fost deosebit de interesată de domeniul misticismului, a îmbrățișat Rugăciunea lui Iisus: „Acest meșteșug este atât de simplu”, scrie ea, „încât poate fi întrebuințat de cel mai umil dintre credincioși și totuși atât de puternic, încât îi poate introduce pe cei care o rostesc cu credincioșie în cele mai adânci taine ale vieții contemplative”. În mod curios totuși Rugăciunea lui Iisus este încă în mare necunoscută și nu foarte mult practicată în Apus. Nădăjduim că această carte va ajuta ca Rugăciunea lui Iisus să devină cunoscută și iubită în toată lumea apuseană.

Lasă rugăciunea să-și facă lucrarea

În 1963, un monah ortodox pe care l-am menționat anterior în acest capitol, Arhimandritul Lev Gillet, a publicat ceea ce trebuie să fie cea mai bună lucrare modernă despre Rugăciunea lui Iisus, intitulată simplu The Jesus Prayer (Rugăciunea lui Iisus). Părintele Lev a fost inițial un catolic francez evlavios care a îmbrățișat monahismul benedectin. Student în creștinismul răsăritean, Părintele a explorat Ortodoxia și în cele din urmă s-a convertit, devenind creștin ortodox.

Printre prietenii lui Gillet se numărau catolici, anglicani, calviniști, penticostali și quakeri și pe toți îi îndemna să rostească Rugăciunea lui Iisus. Nu ar fi ceva exagerat dacă am afirma că Părintele Lev a făcut din a aduce Rugăciunea lui Iisus în bisericile Apusului o misiune personală.

În cartea sa, Părintele Lev insistă că nu sunt necesare pregătiri elaborate pentru a începe rostirea acestei rugăciuni, potolește-ți mintea neobosită, cere ajutorul Duhului Sfânt și apoi începe să repeți rugăciunea. Singurul său avertisment este simplu: nu încerca să te forțezi să ai o experiență „mistică” sau să îți provoci o stare emoțională falsă. Lasă rugăciunea să lucreze singură. „Începând să rostești numele șlui Iisusț cu evlavie fierbinte”, scrie el, „tot ceea ce trebuie să facem este să ne atașăm de el, să ne agățăm de el și să îl repetăm domol, ușor și în tăcere”.

Nu te grăbi în repetarea rugăciunii, îndeamnă Părintele Lev. Și nu o zi prea repede. Dacă obosești nu te mai ruga. Dar chiar și atunci când nu te rogi, indiferent de orice altceva faci, încearcă să fii atent la dorința de a rămâne întotdeauna în prezența lui Iisus. Sfânta Scriptură caracterizează această stare astfel: „Dormeam, dar inima-mi veghea” (Cântarea Cântărilor 5, 2).

Care sunt urmările rostirii neîncetate a numelui lui Iisus? Părintele Lev ne încredințează: „Numele lui Iisus este un mijloc concret și puternic de a-i transfigura pe oameni în realitatea lor cea mai profundă și dumnezeiască”. El ne îndeamnă să spunem rugăciunea în tăcere în timp ce mergem la serviciu, în timp ce mergem pe stradă, chemând numele lui Iisus peste fiecare om pe care îl vedem și încercând mereu să ne purtăm într-un mod care să sugereze oamenilor din jurul nostru că noi încercăm să trăim pentru Hristos.

Pelerinajul pe care l-am făcut împreună cu Părintele John, căutarea noastră de a afla tainele Rugăciunii lui Iisus, a fost călăuzită de toți acești bărbați și femei sfinte care au experiat puterea duhovnicească, de viață schimbătoare a rugăciunii. Scrierile lor despre Rugăciunea lui Iisus au fost manuale mistice care ne-au îngăduit să pășim pe urmele sfinților.

Sursa: Norris J. Chumley, Tainele Rugăciunii lui Iisus. Trăind prezenţa lui Dumnezeu: pelerinaj în inima unei străvechi spiritualităţi, traducere de Dragoş Dâscă, Editura „Doxologia“, Iaşi 2012 via pemptousia.ro

Cartea poate fi achizionată online de la linkul: goo.gl/RPSCz7

Cap. XLVII: Despre darurile Sfântului Duh [Patericul athonit, Ioannikios Kotsonis]

Cu puţin înainte de moartea sa, în Palestina, Sfântul Sava le-a spus ucenicilor săi:
– După ce vor trece mulţi ani, un prinţ din Serbia va veni aici ca pelerin. Numele lui va fi Sava. Îi veţi da icoana Maicii Domnului «Galaktotrofusa» (care alăptează). Când se va închina mormântului meu, cârja mea de păstor va cădea asupra lui, dându-i binecuvântare să călăuzească poporul lui Dumnezeu.
Când ucenicul Sfântului Sava, Sfântul Ioan Damaschin, a auzit aceasta, a cerut ca şi icoana Maicii Domnului «Tricherousa» (în care Maica Domnului are trei mâini), care îi vindecase mâna sa tăiată, să-i fie dată sârbului Sava de la Hilandar. Şi totul s-a petrecut aşa cum a prezis Cuviosul Sava cel sfinţit. Când după aproape şase veacuri a venit la Locurile Sfinte sfântul sârb Sava şi s-a închinat, a primit două icoane şi cârja, pe care le-a dus la Chilia «Schimbarea la Faţă» din Karyes, unde locuia. De atunci, chilia se numeşte «Pateriţa»* sau «Typikario», pentru că în locul altor slujbe zilnice, înainte de Sfânta Liturghie, se citeşte toată Psaltirea.
Sfântul Pavel de la Xeropotamu a zidit atât Mănăstirea Xeropotamu, cât şi Mănăstirea Sfântul Pavel. El a fost numit «cel mai învăţat dintre filosofi». Minunată este predica sa de la «Intrarea în Biserică a Maicii Domnului», precum şi canoanele la cei 40 de Mucenici, pe diferite glasuri, şi canonul iambic la Sfânta Cruce.
*Pateriţa (πατερίτσα) = «cârjă» [Nota editorului].

Dreptul şi de Dumnezeu insuflatul părinte Maxim Kafsokalivitul înota în marea darurilor divine, care sunt dăruite din Fântâna veşnică a Harului ce-i împodobeşte pe toţi sfinţii. De asemenea, el avea un dar deosebit ce numai rareori este dat unora. Putea să zboare. Putea să meargă dintr-un loc în altul prin aer. Era o pasăre a cerului, atât la figurat cât şi literal. Biograful său, Teofan Peritheoriou, a fost martor al harului său special. Iată cum descrie el:
„Nu vreau să ascund ceea ce am văzut. Am fost martor, pentru că îl întâlnisem şi păstram des legătura cu el. Într-o zi, însoţit de un alt monah, am părăsit Vatopedul şi am plecat la chilia lui din Kafsokalivia. Nu l-am găsit acolo şi eram trist, aşa că m-am uitat împrejur, sperând să-l găsesc undeva. Am mers în spatele colibei sale şi, privind spre drumul lui Isaia, era acolo. L-am văzut lângă bazinul lui Agelarios, la aproape două mile distanţă, pe o întindere colţuroasă a unui drum stâncos, foarte dificil. L-am văzut pe sfânt ridicat deasupra pământului în aer. El zbura ca un vultur deasupra pădurii şi a stâncilor, venind spre mine. În acel moment, m-am speriat şi am strigat: «Mare eşti, Doamne, şi minunate sunt lucrurile Tale şi nici un cuvânt nu este îndeajuns spre lauda minunilor Tale». Fiindcă eram speriat, m-am tras înapoi, şi el, cât ai clipi din ochi, a apărut în faţa mea, cântând. Am căzut în genunchi, ca să-i fac plecăciune. Iar el mă întrebă:
– De cât timp eşti aici?
Apoi mi-a ţinut mâna cu blândeţe, ca un părinte, şi m-a condus în coliba lui. După ce a terminat de a mă povăţui, mi-a spus:
– Fii atent, să nu descoperi nimănui ce ai văzut, cât sunt încă în viaţă. Şi să ştii că într-o zi vei fi egumen şi apoi Mitropolit al Archithesului. Vei înfrunta multe ispite, dar fii răbdător şi urmează-L pe Hristos, Care a fost răstignit pe cruce de lemn. Hristos te va ajuta în timpul ispitelor, necazurilor şi luptelor tulburătoare.
Şi, într-adevăr, toate acestea s-au întâmplat în viaţa mea exact cum îmi prezise şi îmi descrise cu cuvintele sale profetice“.

Dreptul Teoclit s-a nevoit în teritoriul Esfigmenului. El a devenit ierarhul de Filadelfia, şi împreună cu dreptul Nichifor au fost învăţătorii rugăciunii minţii ai Sfântului Grigorie Palama.

Drepţii Mitrofan şi Dionisie (secolul XVI) s-au nevoit într-o peşteră ce aparţine de Sfânta Ana Mică. Un grup activ de călugări din ascultarea monahului Gherasim Imnograful şi a ieromonahului Dionisie au transformat peştera într-un paraclis. Cei doi sfinţi nu au permis ca sfintele lor moaşte să fie mutate. Mulţi au simţit mireasma care venea din zona peşterii sfinţilor.
Sfântul Dionisie şi-a petrecut toată viaţa studiind Sfintele Scripturi şi retorica. Ca urmare, el a fost numit «Oratorul». A simplificat multe cuvântări ale diferiţilor părinţi, care au fost găsite în manuscrise şi adăpostite în diferite mănăstiri ale Muntelui Athos. El însuşi a scris un comentariu numit «Îndreptar».

Dreptul Acachie din Kafsokalivia avea darurile înainte-vederii şi al proorociei. El era în stare, cu ajutorul iluminării dumnezeieşti, să vadă starea interioară a fiecărei persoane, iar dacă cineva încerca să ascundă ceva, chiar un simplu gând, el descoperea înţelegerea acelui gând prin sfatul dat aceluia.

Sfântul Sava de la Mănăstirea Vatoped, cel «nebun pentru Hristos», pentru o lungă perioadă de timp s-a nevoit într-o peşteră din pustiul de lângă Iordan. Atunci era călugăr în ascultarea Mănăstirii Cinstitului şi Slăvitului Prooroc Ioan Inaintemergătorul. El era înzestrat cu harul lui Dumnezeu şi avea o relaţie specială de prietenie cu animalele, chiar cu leii din zona înconjurătoare, asemănătoare cu relaţiile omului dinaintea căderii. Iată ce povesteşte despre aceasta ucenicului său:
– Prietenul meu, eu de multe ori am câştigat folos de la harul lui Dumnezeu prin apropierea de animalele sălbatice. Adesea m-am întâlnit prin pustie cu lei şi mergeam împreună, ca şi cum am fi fost prieteni. Adesea mergeam intenţionat printre ei, când erau doi sau trei împreună. I-am observat cu atenţie: ochii lor, mărimea trupurilor lor, mişcarea maiestuoasă a gâtului spre dreapta sau spre stânga, salturile lor curajoase şi maiestuoase. Şi sunt sigur că ai auzit de ghearele lor ascuţite şi despre toate celelalte detalii. Leii mă lăsau să-i observ în felul acesta, confortabil, nedorind să mă oprească. Ei doreau compania mea foarte mult şi stăteau lângă mine, într-un fel prietenos şi liniştit, ca şi cum ne cunoşteam de mult timp. Examinând toate aceste lucruri, pe care le-am menţionat mai înainte, am obţinut, ca niciodată înainte, o minunată cunoaştere a creaţiei lui Dumnezeu. Sufletul meu a fost străpuns de puternicul sentiment al slavei şi dragostei lui Dumnezeu. De fiecare dată mi-l aminteam pe marele David, care a invitat fiarele şi toată creaţia să-L laude pe Dumnezeu. Şi eu am cântat împreună cu el, cu mare bucurie şi admiraţie, acest binecuvântat verset: «Cât de minunate sunt lucrurile Tale, Doamne, toate cu înţelepciune le-ai făcut».

Isihastul Ilarion Iviritul a fost un om foarte duhovnicesc. Se ruga fără încetare şi era înainte-văzător. Un vas rusesc trimis de Ţar la Mănăstirea Dionisiu a aşteptat trei zile ca să primească de la acest slujitor luminat a lui Dumnezeu un răspuns despre rezultatul războiului din Crimeea (1854). Când în cele din urmă l-a dat, el a spus că Rusia va suferi şi va fi înfrântă în final, dar că nu va pierde nici un pământ. Şi exact aşa s-a întâmplat.
Cel ce a fost martor cu ochii şi urechile sale la înainte-vederea părintelui a fost evlaviosul călugăr Iacov Dionisiatul care, când era frate începător, l-a vizitat pe el. Părintele l-a chemat de la distanţă pe nume: «Vino, copilul meu Ioan», a spus el, chiar dacă nu-l văzuse niciodată mai înainte. Apoi i-a dat sfat duhovnicesc, spunându-i să fie mai degrabă răbdător decât trist, fiindcă fratele său Gheorghe părăsise Mănăstirea Dionisiu în chiar acea zi şi plecase la Mănăstirea Xenofon. Apoi l-a luat în micuţul paraclis închinat Sfântului Iacov, şi-a pus mâinile pe capul său şi a spus:
– Iubeşte-l şi cinsteşte-l pe acest apostol, al cărui nume îl porţi. Va fi cel mai bun ocrotitor al tău.
– Dar, părinte, numele meu nu este Iacov. Eu mă numesc Ioan.
– Ştiu, fiule. Vei fi numit Iacov. Dar, până vei deveni monah, trebuie să ştii aceste lucruri pe care le-ai auzit azi de la un monah prost.
I-a fost dăruit ca să ştie timpul morţii sale, ceea ce a făcut posibil ca să dea ultimele sfaturi şi dorinţe despre aceasta.

În anul 1880, părintele Averchie ardea de dorinţa unei vieţi ascetice şi a venit de la mănăstirea din Nakos şi s-a aşezat într-o peşteră de la Noul Schit. El s-a luptat cu toată puterea împotriva patimilor trupului şi a sufletului, ca şi împotriva duşmanului neamului omenesc, diavolul. Prin post, priveghere şi rugăciuni lungi, el a atins mari înălţimi de virtute şi a câştigat darul înainte-vederii şi al discernământului.
Odată, în timpul unei privegheri de toată noaptea, a intrat nechemat în Sfântul Altar şi s-a apropiat de Sfânta Masă. Acolo L-a văzut pe Domnul, Care i-a arătat numele lui scris în Cartea Vieţii şi Care i-a spus să sporească nevoinţele ascetice. Cu 20 de zile înainte de a se întâmpla, a prezis focul care avea să înghită Mănăstirea Sfântul Pavel şi, de asemenea, a prezis întronizarea regelui Alexandru în timpul lui Elefterie Kenizelos.
Adesea vedea adânc în inimile celor ce se împărtăşeau cu Sfintele Taine. În funcţie de starea duhovnicească a fiecărei persoane pe care o observa, era fericit sau trist.

Pustnicul Damaschin din pustia Sfântului Vasile ne-a spus următoarele:
– Odată am căzut grav bolnav şi aproape mort. La scurt timp după aceasta, evlaviosul monah Sofronie m-a întâlnit. El era din grupul de călugări «Giannokopoula», din zona Marii Lavre, unde administrase viile mănăstirii. M-a întrebat: «Ce s-a întâmplat cu tine în acea noapte când mi-ai cerut ajutorul şi a trebuit să mă scol şi să fac rugăciune pentru tine?». Am fost surprins. Nu m-am aşteptat ca cineva, care înainte a fost doar muncitor, să arate o astfel de harismă şi virtute.
Părintele Damaschin ne-a povestit aceste lucruri ca să dovedească că încă sunt părinţi rugători care sunt dăruiţi cu diferite harisme. Dar ei nu le expun în public. De multe ori nici ei nu sunt conştienţi de darurile lor. Ei sunt apăraţi de smerenie, ca să nu piardă harul pe care l-au câştigat.

Dreptul ascet Petru a spus:
– Când în timpul nopţii am mers afară să fac rugăciune, am auzit lucruri cereşti.

– Să nu crezi că aici sunt singur. Nu. Am acest mic animal, i-a spus părintele P. unui pelerin şi i-a arătat o broască. Torn multă apă la rădăcinile roşiilor, sub acest copac, şi broscuţa locuieşte acolo, nelipsindu-i nimic. Se va face călugăr! Vezi, frate, toate sunt blânde în pustie. Chiar şi fiarele sălbatice devin ascultătoare unui om al lui Dumnezeu. Odată, aveam mulţi şoareci în chilia mea. De câte ori tăiam lemne, imediat se adunau câte 15 şi se jucau în rumeguş. Aceasta a durat un timp lung. Bietele fiinţe erau flămânde şi eu nu aveam nimic ce să le dau să mănânce. De aceea, într-o zi au dispărut fără să se mai întoarcă vreodată.
Într-un schit al Ivirului trăia binecuvântatul monah Hristofor din Arta. Născut în 1730, el a fost elevul lui Evghenie Vulgaris. A fost unul dintre cei mai învăţaţi călugări din Sfântul Munte în secolul XVIII, fiind autorul a multe slujbe şi a multe cărţi. Membru al grupului de călugări «Kollivades», a fost cunoscut nu numai pentru înţelepciunea sa, dar şi pentru virtutea sa în general, pentru dragostea sa de isihie, care curăţeşte sufletul.

Vrednicul de pomenire părinte Gavriil de la Dionisiu, poreclit «bunicul», ne-a povestit despre arhimandritul Hrisostom Hagi Daniel, care a trăit cu un secol în urmă. El era absolvent al Şcolii Teologice de la Halki, aproape de Constantinopol, şi al Universităţii de la Heidelberg; profesor şi cărturar, cinstit cu o medalie de guvernul francez. În ciuda tuturor acestor lucruri, era aşa de smerit şi de neafectat, încât cerea permisiune şi pentru lucrurile minore şi nu cerea să fie cinstit de nimeni.
Spre sfârşitul vieţii sale, când ascultarea lui a fost de a sluji ca portar, mulţi porumbei sălbatici veneau cu familiaritate la el, ca să primească firimituri de pâine din mâinile sale. Ei erau atât de blânzi, încât, când îl certa pe unul că nu-l lasă pe altul să mănânce, el imediat se aşeza pe umărul lui, chiar dacă nu mergea lângă ceilalţi.

În ţinutul Sfintei Mănăstiri Stavronikita trăia un ascet rus la care veneau păsărelele şi le hrănea din palmă.
De asemenea, am văzut un alt pustnic pe care îl înconjuraseră nenumărate păsărele de tot soiul şi care şedeau pe capul său, pe mâinile şi pe umerii săi, cu multă veselie şi bucurie, ciripind neîncetat.
Monahul Eftimie, biograful contemporan al Sfântului Nicodim de la Sfântul Munte (1749–1809), a scris despre marile daruri ale învăţăturii, retoricii şi înţelepciunii faimosului aghiorit următoarele:
– O, părinţilor, cum pot să scriu aceste lucruri fără lacrimi! Poporul nostru a început să-L laude pe Dumnezeu, Care ne-a dăruit un luminător neclintit în asemenea vremuri nefericite, când lipsa evlaviei şi a ateismului predomină aproape în fiecare parte a lumii, iar poporului nostru i s-a dat un asemenea îndrumător pentru cei rătăciţi în păcat, ca să fie mângâiere pentru cei în supărări. Da, îl numesc aşa, nu numai pentru scrierile sale prin care a luminat şi va continua să lumineze până la sfârşitul timpului întreaga Biserică Ortodoxă a lui Hristos, dar eu mărturisesc pentru toate pe care le-am observat zilnic, când toţi cei răniţi de păcat i-au părăsit pe ierarhi şi părinţi duhovniceşti şi au alergat la Nicodim, care era îmbrăcat în zdrenţe, să găsească vindecare şi mângâiere pentru durerile lor. Nu numai călugării din mănăstiri şi schituri şi chilii veneau la el, dar şi mulţi credincioşi din diferite ţări, ca să-l vadă şi să fie mângâiaţi de el. Adesea îl auzeam plângându-se de povara acestor fraţi în Hristos, pentru care scrisese şi explicase lucruri duhovniceşti toată viaţa, astfel ca textele să le fie de folos. Nu pentru că veneau la el şi plângeau, ci mai degrabă din cauza timpului mult pe care-l petrecea cu ei şi care-i împiedica îndatoririle duhovniceşti, căci avea mereu o mare dorinţă pentru rugăciunea minţii. Era silitor cu lucrarea rugăciunii minţii zi şi noapte. El închina câte două săptămâni întregi interpretării Sfintei Scripturi sau rugăciunii, cu capul aplecat în partea stângă a pieptului, cufundându-se în rugăciunea inimii, plângând din adâncul sufletului său: «Doamne Iisuse, miluieşte-mă». Din acest motiv ne spunea: «Hai să mergem, părinţii mei, într-o insulă pustie, să scăpăm de lume».

Era un bun şi blând monah rus cu numele Augustin, care aduna toţi catârii bolnavi din zonă şi avea grijă de ei, îngrijind de bolile lor. Astfel era flacăra milei în inima lui pentru întreaga creaţie şi pentru creaturile lui Dumnezeu. Chilia lui aparţinea de Mănăstirea Filoteu.
Când era încă începător, mănăstirea metaniei sale, Sfântul Pantelimon, l-a trimis la unul din metocurile ei [în afara Muntelui Athos], unde a suferit o mare ispită trupească din cauza prezenţei fetei unui muncitor de acolo. Ca să depăşească ispita, el a sărit într-un râu. De atunci a cerut să fie ascet în afara mănăstirii şi să nu mai fie trimis din nou la acel metoc.

Un ascet numit Pahomie era fără şcoală. Ştia să spună numai «Hristos a Înviat». Muncea într-o chilie, împlinindu-şi datoria ascultării lui şi, din când în când, cineva îi aducea mâncare. Mulţi şerpi veneau la locul lui de muncă şi-i făceau munca foarte grea. Trebuia să-i ia în mână şi să-i arunce. Odată, un şarpe mare i-a făcut o aşa problemă, că l-a apucat şi l-a legat în jurul mijlocului, ca pe o curea, şi a continuat să muncească. În acel moment, călugărul care-i adusese mâncare a intrat în chilia lui. Când a văzut şarpele legat în jurul mijlocului, s-a speriat foarte tare şi i-a spus să-l arunce afară, ca să nu fie rănit de el. Atunci bătrânul a repetat cuvintele lui Hristos: «Vă dau putere să călcaţi peste şerpi şi peste scorpii şi toată puterea vrăjmaşului nu va putea face nimic ca să vă rănească» (Luca 10, 19), şi: «Şerpi vor lua în mână şi chiar ceva dătător de moarte de vor lua, nu-i va vătăma» (Marcu 16, 18).

Părintele Irinarh din Schitul românesc Prodromu s-a născut în Mileşti din judeţul Dolj. Un om învăţat, care vorbea multe limbi. El era smerit, tăcut şi răbdător. Munca vieţii sale a fost una a unei mari aspiraţii şi unică în felul ei, conţinând 20 de volume mari, intitulate «Istoria Sfântului Munte», în total 10.000 de pagini.

Monahul Isaia de la Prodromu, de asemenea român, s-a născut la Aninoasa. Chiar dacă avea o educaţie limitată, a devenit un înţelept învăţător şi îndrumător duhovnicesc al practicii virtuţilor. Multe suflete, călugări şi credincioşi ce trăiau în lume, au găsit lângă el pocăinţă şi renaştere duhovnicească. A fost ascet şi chiar dăruit cu iscusinţa de a predica, aducând suflete pierdute la Hristos.

Diferitele harisme ale lui Hagi Gheorghe au fost evidente încă de când era începător. Harul lui Dumnezeu l-a vizitat la o vârstă foarte tânără. Odată, în timpul iernii, în timp ce toţi făceau rânduiala rugăciunii în amurg, a auzit vocea părintelui său, spunându-i:
– Călugării mei, salvaţi-mă!
Hagi Gheorghe a alergat şi a spus fratelui mai mare, care l-a certat, spunându-i:
– Pleacă cu înţelegerile tale greşite, continuă-ţi rugăciunea şi nu da atenţie.
Hagi Gheorghe, care ca începător era cunoscut cu numele de Gavriil, s-a supus. Apoi a auzit din nou vocea chinuită a părintelui său, spunându-i:
– Călugării mei, salvaţi-mă! Sunt lângă aşezarea Crucii, lângă Zigos, înainte de Kerasia şi sunt în pericol. Ajutaţi-mă!
Hagi Gheorghe a mers din nou la acel frate şi i-a spus:
– Părintele nostru este în pericol lângă Crucea.
Fratele l-a certat din nou.
– Eşti aşa de mult înşelat, încât poţi auzi vocea părintelui nostru din locul Crucii, care e la două ore distanţă?
Apoi, începătorul Gavriil l-a rugat pe el:
– Părinţilor, rugaţi-vă cu şiragul de metanii o dată, făcându-vă cruce şi veţi afla.
Şi, într-adevăr, de îndată ce au început să spună rugăciunea lui Iisus şi şi-au făcut semnul Crucii de două ori, au auzit strigătul disperat al părintelui lor. Imediat toţi au înfăşurat în jurul picioarelor vergele cu funii, ca să poată merge pe zăpadă, şi au plecat. Le-a luat aproape jumătate de zi să meargă de la Kafsokalivia până la locul Crucii. În unele locuri zăpada ajunsese la un metru înălţime.
Părintele lor Neofit, mergând de la Sfânta Ana la Kerasia, a obosit şi a căzut în zăpadă, neputând să se mişte. Când călugării l-au găsit, era aşa de adânc căzut în zăpadă, că de-abia putea să respire. L-au dus la Kerasia, unde i s-a dat primul ajutor, şi apoi au pornit spre Kafsokalivia. Este o realitate faptul că ceea ce l-a salvat pe părintele Neofit a fost rugăciunea fratelui Gavriil.

Marele Hagi Gheorghe avea de asemenea un dar cu fiarele sălbatice. Când era începător la Chilia Sfântul Gheorghe din Kafsokalivia, un porc mistreţ îi distrugea grădina de legume. Părintele Neofit i-a poruncit începătorului Gavriil să lege porcul sălbatic cu cureaua şi să-l aducă la el. Şi a cerut de asemenea să-i facă un coteţ în grajd. Când începătorul l-a adus, el i-a spus porcului: «Când ţi-e foame, vino aici şi călugării te vor hrăni, dar nu distruge grădina de legume». Astfel, porcul avea coteţ şi hrană. Când îi era foame, venea la grajd pentru mâncare.

Să spunem o poveste asemănătoare.
Pe când Hagi Gheorghe era mai marele unui grup de călugări, un porc mistreţ distrugea grădina de legume. El le-a spus ucenicilor săi să-l anunţe dacă văd animalul din nou. Într-o noapte, fiara a intrat în grădină prin gard. Când părintele l-a văzut, i-a poruncit să rămână nemişcat. Apoi l-a luat de urechi şi l-a dus, acum blând ca un miel, la grajduri. Acolo i-a dat poruncă să stea trei ore fără să mănânce. După ce a trecut timpul, l-a lăsat să plece, spunându-i: «Animal binecuvântat, nu-i destul Athosul pentru tine? De ce vii şi distrugi cele câteva legume pe care le cultivăm ca să ne hrănim? Du-te şi să nu te mai întorci, pentru că dacă te vei întoarce îţi voi dubla pedeapsa». Şi, cu adevărat, de atunci mistreţul nu s-a mai întors.

Mulţi greci şi ruşi mergeau să fie sfătuiţi de luminatul de Dumnezeu om, Hagi Gheorghe. Odată i-a scris Ţarului, sfătuindu-l să nu treacă în caleaşcă pe un anumit pod într-o anumită zi. Ţarul i-a ignorat sfatul. Dar cu şase luni mai târziu, când necazul s-a întâmplat, şi-a adus aminte ce i-a spus părintele, şi de atunci înainte l-a cinstit pe el mult.

Când Hagi Gheorghe a fost exilat la Constantinopol, prezenţa sa harismatică a dat mângâiere dumnezeiască creştinilor, necredincioşilor şi chiar turcilor. Harul lui Dumnezeu, prin vasul curăţit de viaţa ascetică, lucra minuni. Chiar şi cureaua lui Hagi Gheorghe făcea minuni. Bolnavii care o purtau se vindecau. Femeile aflate în pericol în timpul naşterii li se dădea naştere fără primejdie, iar cei posedaţi de demoni erau eliberaţi. Mulţi turci, suferind de diferite boli, erau binecuvântaţi şi vindecaţi de sfântul ocrotitor şi doctor al oamenilor. Respectat de toţi, el era numit «bizim-baba», care în turceşte înseamnă «tatăl nostru».

Cuviosul părinte Gherasim Imnograful mi-a spus multe lucruri despre sufletul simplu şi înzestrat al luptătorului duhovnicesc Petru, sau Micul Petru, cum era cunoscut. Acest Petru era unul dintre Daniilei şi era, de asemenea, unul dintre cei mai bătrâni şi înţelepţi părinţi ai timpului său.
Părintele ascet P. hotărâse să intre sub ascultarea pustnicului Petru. Dar când se pregătea să meargă la Karulia să se alăture pustnicului, însuşi părintele, după multe ore de mers de la Karulia la Filotei, a venit la el şi i-a spus că nu-l poate primi în ascultarea sa, deoarece a fost înştiinţat că părintele P. va muri curând. Şi, într-adevăr, de sărbătoarea Sfântului Petru Atonitul, 11 Iunie, mulţi părinţi au venit la chilia Părintelui P. să-i ureze la mulţi ani de ziua sa. După ce le-a dat nişte dulceţuri şi apă, s-a aşezat pe un scăunel şi şi-a dat duhul în pace, în timp ce ceilalţi pustnici se bucurau de aceste dulceţuri.

Părintele Teofilact a fost unul din călugării sfinţi de la Schitul Sfântul Vasile. Se spune despre el că, odată, o căprioară, fiind rănită la picior, a venit lângă chilia lui şi s-a întins jos. Părintele s-a apropiat de ea şi i-a vorbit blând, ca şi cum ar fi fost om.
– Stai ca să-ţi pot bandaja piciorul şi te vei face bine.
Căprioara s-a supus şi a rămas tăcută. Ca un bun doctor ortopedic, părintele, cu dragoste pentru creaturile naturii şi cu o inimă compătimitoare, a luat două nuiele şi o bucată de cârpă şi a făcut o atelă pentru piciorul rupt al nefericitului animal. Apoi, a mângâiat-o blând şi i-a spus:
– Du-te, draga mea, cu binecuvântarea Maicii Domnului şi vino peste 30 sau 40 de zile ca să-ţi iau atela!
După timpul dat, căprioara s-a întors la părintele Teofilact care, îndepărtând atela, a găsit piciorul complet vindecat.
Sfârşitul acestui om a fost unul sfânt. În timpul ultimelor sale clipe faţa lui strălucea ca a unui înger. Faţa lui era la fel de strălucitoare ca luna plină.

Binecunoscutul şi harismaticul părinte duhovnicesc katunakian, Ignatie, a fost vizitat de călugărul H., care era foarte tulburat de atacul fioros al diavolului. Aceasta era în anul 1922.
– Părinte sfinte, binecuvintează!
Şi părintele duhovnicesc, ca şi cum ar vorbi de a treia persoană care nu era acolo, i-a spus amănunţit despre ispitele lui, şi în loc să-i răspundă cu binecuvântare, i-a spus cu dragoste părintească:
– Micule Hrisant (l-a numit aşa datorită bogatei sale dragoste), nu fi intimidat, nu te teme de cei ce pot omorî trupul, dar nu pot omorî sufletul.
De un timp fiind orb, părintele Ignatie putea să vadă cu ochii duhovniceşti, şi «antenele» sufletului receptau multe bucurii. El era înştiinţat de Duhul Sfânt despre multe lucruri.
Un ascet contemporan spunea:
– Gândeşte-te la un şarpe care stă sub o stâncă toată iarna şi primăvara, iar când vrea să se încălzească la soare, noi îl omorâm. Gândeşte-te cum ar fi dacă Dumnezeu te-ar fi făcut măgar (El e Stăpân, El poate face orice doreşte), şi după ce ai fi fost încărcat cu lucruri, stăpânul tău s-ar aşeza şi el, te-ar băga într-o groapă şi te-ar lovi. Ţi-ar fi plăcut aceasta? Dacă ai examina acestea, ai lua toate poverile măgarului asupra ta şi I-ai mulţumi lui Dumnezeu că te-a făcut om şi ţi-a dat posibilitatea să câştigi raiul, de vreme ce este rai şi iad numai pentru oameni, nu şi pentru animale. Când iubeşti animalele, ele simt aceasta şi te văd ca pe prietenul lor. Înainte de căderea omului, animalele şi oamenii erau prieteni buni. Adam era clarvăzător. El putea să vadă duhovniceşte. Putea să prevadă toate nevoile animalelor şi să le ajute. Vulturul mânca numai animale moarte, dar după ce s-a sălbăticit a început să mănânce numai vii. Toate animalele erau blânde şi s-au sălbăticit numai după căderea omului.

Părintele Avacum, ce umbla desculţ, avea o memorie fenomenală. De asemenea, el era o expresie creştină vie a darurilor Sfântului Duh. Chiar dacă avea puţină educaţie, cu toate acestea, avea o cunoaştere uimitoare a Scripturilor. Memorase atât Noul, cât şi Vechiul Testament, rând cu rând, şi putea interpreta fiecare verset. Ore întregi, acest bătrân, cu ochii strălucind de bucurie şi plăcere, recita şi interpreta constant cuvintele lui Dumnezeu, ori în picioare, ori stând jos pe pământ, ori cu şiragul de metanii, ori cu mica lui lampă în mâini.
Părintele Gherontie, care era în ascultare şi a plecat la Metocul de la Kalamitsion, cum i s-a spus să facă, era un adevărat îngrijitor şi ocrotitor iubitor al animalelor. În fiecare după amiază, animalele veneau la Kalamitsion ca să-şi stingă setea în apa proaspătă de acolo. Şi de îndată ce auzeau vocea lui spunând «Veniţi, veniţi», ele se apropiau de părintele Gherontie, îşi frecau capul de pieptul lui şi apoi plecau.
Dacă lipsea vreun animal dintre cele ce se înghesuiau în jurul lui, părintele Gherontie se ruga Sfântului Modest şi apoi ieşea să-l găsească. De asemenea, dacă unul dintre ele era bolnav, se ruga aceluiaşi sfânt şi animalul se vindeca.
În timpul acelor ani, măcelari din Salonic cumpărau animalele mănăstirii şi toate veniturile din vânzare erau date de mănăstire ca ajutor pentru şcolile înrobite ale naţiunii.
Părintele Gherontie era supus şi grijuliu, ca să nu calce ascultarea părintelui său. El era admirat pentru aceasta de toţi fraţii. Într-o zi, fraţii l-au întrebat cum a devenit aşa blând şi supus şi el le-a spus:
– Când eram în lume, eram tulburat de toate: capre, oi şi vite. Eram supărat, ţipam şi le loveam fără nici un motiv. Când am venit aici, am auzit în una dintre povestiri despre Varlaam, că în timp ce lovea un animal, Dumnezeu l-a făcut pe animal să vorbească: «Ce ţi-am făcut, că mă loveşti?». De atunci, o mare schimbare a avut loc în mine şi am hotărât să am grijă cu plăcere de animale. Ca urmare, animalele se supun cu bucurie şi vin aproape de mine, de îndată ce le chem. Urmând această schimbare a minţii, pacea a venit asupra mea, împreună cu blândeţea în sufletul meu. Iarna sunt foarte trist, pentru că nu sunt grajduri, numai câteva colibe de paie unde trăiesc ele. Dimineaţa merg prin frig să caute mâncare şi seara, ele sunt fericite să se întoarcă în acele colibe de paie.

Părinţii din Dionisiu ne-au povestit despre părintele Isaac. Înaintea umilinţei şi a felului lui simplu de a fi, chiar şi fiarele se plecau. El era brutarul mănăstirii şi în brutărie ţinea un şarpe de un metru şi jumătate, pe care l-a numit Elafiatis. Bătrânul pregătea aluaturi moi, pentru ca şarpele să mănânce. După ce mânca, reptila dormea pe salteaua părintelui. În schimb, el gonea şoarecii din brutărie. Cât timp a trăit bătrânul, şarpele a stat acolo. Când alt călugăr a luat ascultarea, şarpele a dispărut.

Odată, părintele Teofilact a văzut duhurile rele lustruind pantofii unui monah. Mai târziu, acest monah a renunţat la schima monahală şi s-a întors în lume.
Altădată, a spus că a văzut demoni bătându-şi joc de călugării care-şi neglijau îndatoririle duhovniceşti şi-şi petreceau timpul în câştiguri materiale.
Un monah, care încă trăieşte, spunea că a văzut monahi care au căzut în ispita negoţului şi au uitat de sufletele lor.

Maica Timoteia, stareţa de la Makrimallis Pahnon, din Euboia, mi-a povestit despre părintele Avimelech, care i-a spus:
– Ţine minte că în viitor un preot îţi va propune să fii stareţă într-o mănăstire. Dar să nu accepţi. Nu va fi spre folosul tău.
Şi, într-adevăr, prezicerea lui s-a împlinit.
Altădată i-a spus:
– Una dintre călugăriţele tale se gândeşte să plece din mănăstire. Ai grijă şi n-o lăsa să plece, că va fi vătămată.
Acestea i le-a mărturisit ei şi o călugăriţă, ce avea gânduri de a pleca.

Cel mai drept ieromonah, Atanasie, un călugăr idioritmic de la Iviru, trăia în mănăstirea sa de metanie ca un ascet simplu, întotdeauna îmbrăcat ieftin, fără şosete, cumpătat, mâncând nu mai mult decât o mâncare simplă pe care o găsea în holul comun de la stăreţie. El trăia în două camere cu pânze de păianjen, pereţi afumaţi plini cu inscripţiile a variate versete din Scripturi şi cuvinte filosofice. Era cu adevărat un filosof a cărui minte zbura spre mari înălţimi duhovniceşti. Cunoştea multe limbi. Fusese educat în străinătate şi era înţelept şi echilibrat atât în scris, cât şi la vorbă. Dar era mai ales un bărbat ortodox cu o adâncime şi o experienţă duhovnicească, câştigând prin eforturile sale monahale o viaţă de pocăinţă, mistică, în Hristos.
A fost tuns monah la vârsta de 16 ani şi după aceea a început să slujească Biserica. A plecat în Rusia, Constantinopol şi Salonic, ca învăţător. Pentru o perioadă a lucrat ca preot slujitor la Neapoli, Italia, şi apoi în Tripolidida, patriarhia Alexandriei, unde plănuise să-l facă episcop. După ce a vizitat Ţara Sfântă, în 1938, a venit la Mănăstirea Iviru de pe Sfântul Munte, unde a încetat să mai slujească ca preot şi trăia ca un monah simplu, cum mulţi alţii au făcut în trecut după ce au venit la Muntele Athos. Smerenia şi căinţa sa erau permanente, fără întrerupere.
Îşi spunea lui însuşi: «Nici o altă persoană, vreodată, n-a păcătuit ca tine şi nu este altă nădejde pentru tine, decât nădejdea care vine din partea pierzării». Sute de suflete au găsit sfat, mângâiere şi ajutor din cuvintele sale, pline de har, întăritoare, pline de căinţă, pe care le vărsa ca dintr-o fântână nesecată. Cât de bine mi-l amintesc aici, în camera de primire a mănăstirii!
Acest părinte vrednic de pomenire accentua insistent că numai îndrumarea ascetică practică produce creştini maturi, persoane duhovniceşti adevărate. De asemenea, arăta pericolele pe care le au de înfruntat ieromonahii care trăiesc şi muncesc în lume.

De câte ori Dumnezeu îi da ocazia să-i ajute pe fraţi, părintele P. spunea cu o voce compătimitoare şi cu bucurie: «Slavă lui Dumnezeu!». Avea harisma de a mângâia pe acei călugări şi mireni din lume care sufereau, erau trişti, disperaţi, ori aveau ispite. După ce erau sfătuiţi de el, ei plecau fericiţi, mângâiaţi şi uşori, cu nădejdea reînnoită. Într-adevăr, mare e darul mângâierii unui suflet şi al alungării neliniştii şi fricii.
Un alt mângâietor asemănător, care a primit putere şi luminare de sus, de la Preaiubitorul şi Preasfântul Mângâietor, Duhul Adevărului, este binecunoscutul ieromonah kafsokalivitean, părintele Porfirie, pe care l-am întâlnit. Lângă el, nenumărate suflete au găsit sfat şi luminare, răbdare şi vindecare. După ce a venit la Sfântul Munte, s-a curăţit pe sine şi a lucrat virtutea, fiind în aspra ascultare a părinţilor de la Chilia Sfântului Gheorghe din Kafsokalivia, trăind în rugăciune neîncetată.
Ca urmare a bolii sale, care a apărut la o vârstă foarte tânără, a plecat să locuiască în lume, ca stareţ contemporan. «Nu simt că spun ceva important – spunea cuiva. Eu spun numai ce mă luminează Dumnezeu să spun». Dar, într-adevăr, avea harisma înţelepciunii, cunoaşterii, previziunii şi prezicerii, cum a fost dovedit în nenumărate cazuri de călugării, preoţii şi credincioşii care au căutat ajutorul lui.

L-am întâlnit pe isihastul sârb Gheorghe pe când era bibliotecar la Mănăstirea Sfântul Pantelimon (Russikon) şi mai târziu când era pustnic în Paleomonastiron. Avea grad academic şi cunoştea multe limbi. Părintele meu îl respecta mult, pentru că era silitor în rugăciunea minţii şi în trezvie. Îl vedeai adesea cu băţul lui ascetic şi şiragul de metanii, cu capul plecat în jos, întotdeauna rugându-se.
Părintele meu şi eu aveam o dorinţă fierbinte de a-l întâlni, şi care s-a împlinit printr-un mesaj dumnezeiesc pe care el l-a confirmat, când l-am întâlnit, chiar dacă nu fusese anunţat dinainte de vizita noastră. Printre alte lucruri avea şi darul înţelepciunii. Ne spunea nouă:
– Viaţa duhovnicească este o necontenită rămânere în Dumnezeu. Adică «Rămâneţi în Mine şi Eu în voi…» (Ioan 15, 4). Nimeni nu se poate socoti teolog fără Teologia apofatică. Dogmele Bisericii noastre şi adevărurile dogmatice trebuie să fie trăite şi să devină experienţe. De aceea, trebuie să facem un Paşte personal, o trecere, pentru a le dobândi. NULLA CUPIDO IGNOTI = Nici o dorinţă a ceea ce e necunoscut*. Dacă nu-L cunoaştem pe Dumnezeu, nu-L vom dobândi. Vederea lui Dumnezeu** înseamnă şi cunoaşterea Sa. Cel ce Îl vede pe Dumnezeu vede şi lucrurile lui Dumnezeu… Fiinţa lui Dumnezeu este neîmpărtăşibilă***, dar energiile Sale sunt împărtăşite. Este accesibilă slava, strălucirea provenită din Fiinţa lui Dumnezeu. Luminaţi prin reflectare, cunoaştem persoane, cunoaştem cele dificile ale Sfintei Scripturi, primim informaţii, în fine, le cunoaştem pe toate… Ideile lumeşti, ale lumii în general, risipesc concentrarea, făcându-ne extrovertiţi, adică oameni vechi. Cine poate descrie bucuria Sfintei Împărtăşanii? «Hristos a Înviat!» este o nespusă bucurie în existenţa noastră… Iar cea mai bună rugăciune este «Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă».
*În sensul că nu ne dorim ceea ce nu cunoaştem [Nota editorului].
**În original «θεοπτία», referire la felul în care sihaştrii Îl vedeau, Îl priveau pe Dumnezeu cu mintea (η νοερά θεά του Θεού) [Nota editorului].)
***În original «αμέθεκτος», în sensul de «la care nu mai participă nimeni» [Nota editorului].

Adesea, când aghioriţii vor să descrie drumul corect şi plin de succes urmat de un călugăr spre mântuire şi perfecţiune, ei spun: «Acest om a văzut un iepure!».

Părintele Gavriil, egumenul de la Dionisiu, a lăsat în urma sa reputaţia unui om iscusit şi credincios. El era un om care avea atât talente duhovniceşti, cât şi de conducere. De multe ori am descoperit discernământul şi grija pe care părintele duhovnicesc le avea. Relaţiile publice cu autorităţile guvernamentale erau fără reproş, şi el punea tradiţiile Sfântului Munte deasupra tuturor.
În timpul privegherilor de toată noaptea şi a altor slujbe sfinte, el stătea în strana sa ca un stâlp neclintit. Întotdeauna intra în biserică primul şi ieşea ultimul.
Cum poate cineva să descrie pocăinţa şi tristeţea lui voioasă? Stilul său unic de a citi Psaltirea şi prochimenele erau cea mai vie expresie a plângerii fericite a Bisericii Ortodoxe, care pătrunde adânc cultul nostru. Încă îi aud vocea sa şi sunt cutremurat până în adâncurile fiinţei mele.
Odată m-a ţinut de mână şi m-a dus la trapeza mănăstirii, unde sunt picturi murale minunate, mi l-a arătat pe Sfântul Ioan Scărarul şi mi-a spus:
– Pe acesta trebuie să-l imiţi, fiul meu; urmează-i exemplul lui sfânt.

Binecunoscutul monah român Nectarie, un nou Cucuzel, profesor de muzică, care a fost privighetoarea Sfântului Munte, cânta ca un înger în trup.
Ucenicii lui spuneau despre viaţa lui dreaptă: «Nu l-am văzut niciodată râzând sau glumind. Întotdeauna privea în jos. De multe ori, în timpul zilei, putea fi găsit plângând ori oftând. Trudea la rugăciunea minţii!».
Traducător de muzică din greceşte în româneşte, nu a fost numai un om cu o voce îngerească, el a fost, de asemenea, un om cu virtute îngerească.

Sursă: Patericul atonit – Arhim. Ioannikios Kotsonis, Editura Bunavestire, Bacău, 2000, Traducere de Anca Dobrin şi Maria Ciobanu

Cap. XXXII: Despre un sfârşit cuvios [Patericul athonit, Ioannikios Kotsonis]

Sfântul părintele nostru Pavel din Xeropotamu era un făcător de minuni. El l-a vindecat pe bătrânul împărat Romaos al Constantinopolului de o boală de moarte. Ca recunoştinţă, împăratul i-a dat o bucată din Sfânta Cruce şi bani pentru cheltuielile construirii Mănăstirii Xeropotamu.
Spre sfârşitul vieţii lor, sfinţii străluceau ca soarele, şi cei ce erau prezenţi la plecarea lor din această lume nu puteau îndura acea strălucire şi cădeau la pământ. O asemenea stea strălucitoare de virtute, blând cu cei din jur şi aspru cu sine însuşi, a fost dreptul Pavel, care a fost întemeietorul a două mănăstiri.

În Mănăstirea Vatoped a trăit un cuvios călugăr, prosmonarul* mănăstirii, care a auzit un glas venind de la icoana Maicii Domnului spunându-i că mai are de trăit numai un an. Ea l-a sfătuit să se pregătească pentru plecarea din această viaţă trecătoare. Mai târziu, a auzit din nou vocea ei, spunându-i: «A sosit timpul ca să pleci la Domnul».
* Prosmonar (προσμονάριος) este acela care îi primeşte pe străinii şi pelerinii unei mănăstiri.

Învăţăturile părintelui Damaschin de la Sfânta Ana despre isihie au fost multe, dar, din nefericire, nici una dintre acestea nu ne-a fost transmisă în scris, deoarece nimeni nu s-a gândit să le noteze în acea vreme. Viaţa lui s-a sfârşit astfel:
Era pe 6 martie, în timpul Postului Mare, când, după vechile rânduieli, nimeni nu ieşea afară din chilia lui. Părintele Damaschin, fiind înştiinţat că viaţa lui va lua sfârşit în aceea zi, i-a spus bătrânului Onufrie, care-l vizita atunci, să-i ceară ucenicului părintelui Mina să vină la el. Când a cerut aceasta, el plângea, aşa că părintele Onufrie l-a întrebat:
– Ce s-a întâmplat, părinte Damaschin? De ce plângi?
– Părinte Onufrie, ia această carte a Sfântului Efrem şi păstreaz-o, căci eu mor nepocăit.
Uimit, părintele Onufrie i-a spus:
– Părinte Damaschin, ai fost isihast atâţia ani şi atâţia oameni s-au mântuit şi au ajuns la sfinţenie cu învăţăturile tale. Cum poţi să spui că nu te-ai pocăit?
Iar el i-a răspuns cu lacrimi şiroind pe faţa lui:
– Da, părinte Onufrie, nu m-am pocăit pentru că ar fi trebuit să rămân ucenicul părintelui Mina şi să stau necunoscut în chilia mea, fără să văd pe nimeni, pentru că laudele împiedică mântuirea unui monah adevărat.
Părintele Onufrie a plecat la părintele Mina şi l-a înştiinţat despre tot ce s-a întâmplat. Apoi, imediat, amândoi s-au întors la chilie unde l-au găsit pe părintele Damaschin deja adormit în Domnul, murind ca un sfânt. Ei l-au îngropat şi s-au întors imediat la chilia lor. Când au intrat, părintele Mina a spus:
– Tremur. Am febră.
Pe 9 martie, de sărbătoarea celor 40 de Sfinţi Mucenici, părintele Mina a plecat din această lume trecătoare, având moartea unui drept.

Monahul Eftimie, autorul vieţii Sfântului Nicodim Aghioritul, scrie despre sfârşitul sfântului următoarele:
«În ultimele zile i-au făcut toate lucrurile necesare înainte de moarte: Spovedanie completă, Sfântul Maslu, Împărtăşire zilnică cu Sfintele Taine. A treisprezecea zi, el s-a simţit mai rău şi nu a fost în stare să spună cu mintea rugăciunea lui Iisus, aşa cum era obişnuit să facă. El a fost nevoit să spună rugăciunea tare şi le-a spus fraţilor:
– Iertaţi-mă, părinţilor, mintea mea e obosită şi nu pot să mă concentrez la rugăciunea minţii; de aceea o spun tare. Viaţa mea se sfârşeşte, dar Dumnezeul Cel Sfânt vă va răsplăti pentru truda dragostei voastre ce o aveţi pentru mine, un păcătos. Vă rog să-mi aduceţi moaştele Sfântului Macarie din Corint şi a sfântului părinte Partenie.
Luându-le în braţe, sărutând Sfintele Moaşte şi vărsând lacrimi, a spus:
– Părinţi sfinţi, de ce m-aţi părăsit? Voi aţi plecat în pace, agonisind multe virtuţi în viaţa pământească, iar acum vă bucuraţi de slava lui Dumnezeu, în timp ce eu sufăr din cauza fărădelegilor mele. Vă rog, părinţilor, rugaţi-vă Domnului ca să aibă milă de mine şi să mă învrednicească să fiu acolo, cu voi.
Astfel plângând, a petrecut o zi întreagă, iar spre seară sănătatea lui s-a înrăutăţit. Fraţii au stat treji toată noaptea, aşteptând plecarea sa. Apropiindu-se de el deseori, îl întrebau:
– Cum te mai simţi, părinte? şi vorbeau cu el câte puţin timp.
În al şaselea ceas al nopţii, după ce l-au întrebat din nou, el a răspuns:
– Mor, mor, mor. Vă rog, împărtăşiţi-mă.
Fiind pregătit, el a primit Sfintele Taine. După puţin timp ei l-au găsit cu mâinile încrucişate, cu picioarele întinse, şi l-au întrebat:
– Învăţătorule, cum te simţi? Te odihneşti?
Iar el a răspuns:
– L-am primit pe Hristos în mine. Cum să nu am pace?
După ce au vorbit unul cu celălalt, puţin timp, el a tăcut».

Cu puțin timp înainte de a adormi în Domnul, marele pustnic şi dascăl al rugăciunii minţii şi îndrumător a multor suflete, Calinic, isihastul din Katunakia, a avut o vedenie cu bărbaţi sfinţi aghioriţi care-l aşteptau, ţinând în mâini lumânări. Faţa lui strălucea de bucurie, când l-a chemat pe ucenicul său şi i-a spus:
– Te rog, du-te şi pregăteşte biserica, pentru că părinţii aghioriţi au venit să mă ia. I-am rugat toată viaţa să-mi dăruiască acest dar.
Aceste lucruri despre sfârşitul fericit al acestui bărbat binecuvântat, mi-au fost spuse de ucenicul său, părintele Hristodul, un om simplu în cuvinte şi fapte şi neprihănit ca un miel a lui Dumnezeu, care acum e plecat din această viaţă.

Un monah a adormit în Domnul în timp ce Îl chema pe Sfântul Duh. În ultimele clipe ale vieţii sale a strigat: «Duhule Sfinte! Duhule Sfinte! Duhule Sfinte!», de trei ori, şi a plecat din lumea aceasta.

O viaţă şi o moarte sfântă a avut pustnicul Filaret, prieten al virtuţii şi al pustiei. Chiar înainte de plecarea sa din viaţă, el a chemat doi fraţi de la Daniilei, Daniil şi Acachie. Întâi le-a vorbit despre rugăciunea minţii şi viaţa îngerească a călugărilor, apoi s-a ridicat şi le-a cerut să-i cânte imnul Muntelui Athos: «Axion Esti». El a stat şi a ascultat atent, plângând continuu, apoi i-a îmbrăţişat şi sărutat cu dragostea lui Hristos şi le-a spus:
– Fraţii mei, îngeraşii Maicii Domnului, de acum înainte nu vă voi mai vedea cu ochii omeneşti, pentru că am fost chemat la Domnul, prin mijlocirea Maicii Domnului şi a părinţilor aghioriţi din locaşurile cereşti.
În ziua următoare, când au mers să-l vadă şi să primească binecuvântarea lui, ei l-au găsit întins pe patul său de lemn, cu mâinile încrucişate şi ochii închişi, ca şi cum ar fi dormit.

Părintele Iacov din Kafsokalivia a mers la bătrâneţe la Lavra, ca să fie îngrijit. Când a simţit că sfârşitul îi este aproape, el a hotărât să meargă în taină în pustia unde a trăit mulţi ani, ca să moară. Într-o după amiază, când părinţii cântau Vecernia, el a plecat fără să anunţe, cu o lampă de ulei aprinsă. În timp ce mergea spre pustie, se ruga necontenit Sfinţilor Trei Ierarhi: «Sfinţilor Trei Ierarhi, ajutaţi-mă să merg şi să mor acolo». El a mers încet toată noaptea. Când a ajuns la chilia sa, a stins lampa. Vecinii săi l-au văzut şi au alergat să-l întâlnească. El a trecut pragul chiliei sale repetând într-una: «Sfinţilor Trei Ierarhi, ajutaţi-mă să mor aici». Şi apoi, şi-a dat duhul său în pace.

Când evlaviosul ascet Petru, care a trăit aproape întreaga sa viaţă în aer liber, şi-a simţit sfârşitul aproape, a mers să-şi ia rămas bun de la părinţii din pustie. «Nu ne vom mai vedea», i-a spus părintelui Gherasim Imnograful.
În ajunul sărbătorii Sfântului Petru Athonitul, s-a întors în peştera unde este o biserică închinată Sfântului. Acolo erau alţi pustnici prezenţi la sărbătoare. El a primit Sfintele Taine, iar părinţii l-au salutat cu tradiţionalul salut pustnicesc: «Un Rai bun, părinte Petru». La acestea, el a răspuns «Amin» şi a adormit în pace.
Cu câteva zile înainte de aceasta, el a mers la Karyes şi a vândut lucruri meşteşugite de el, ca să asigure bani pentru cheltuielile de înmormântare şi cele 40 de Liturghii.

Sfânt şi plin de bucurie, ca la Înviere, a fost sfârşitul părintelui Damian Simonopetritul. El a văzut dinainte sfârşitul său, a intrat în biserică şi a cântat «Hristos a Înviat». A murit în 1927, după patru zile de febră.
Fiind mândria vieţii chinoviale, a purtat aceeaşi rasă timp de 50 de ani. În loc să aibă o chilie, el folosea un paravan din lemn, pe care l-a făcut să stea ascuns în colţul unui coridor, unde se ruga şi dormea.

Monahul Hariton Kafsokalivitul era fiul duhovnicesc al isihastului Hariton. El a urmat calea binecuvântată a părintelui său şi a fost devotat luptei şi căii ascetice încă din tinereţe. Viaţa lui a fost o permanentă priveghere şi rugăciune, iar moartea lui a fost ca a unui sfânt. El a fost ţintuit la pat şi chiar înainte de sfârşitul său a avut o vedenie.
– Părinte Atanasie, i-a spus fratelui călugăr, priveşte copiii aceia mulţi îmbrăcaţi în alb. O, ce frumos! Ei ţin flori în mâini. Îţi mulţumesc, Doamne, că m-ai lăsat să-i văd pe îngerii Tăi.

Odată, de Sărbătoarea Paştelui, s-a întâmplat un eveniment minunat în biserica Schitului Sfânta Ana. În momentul slujbei de Paşti, când se cânta «Astăzi este ziua Învierii», un călugăr din ascultare de la Chilia «Doctorilor fără de arginţi» stătea în mijlocul bisericii şi făcea plecăciune până la pământ, ca atunci când primim Sfintele Taine. Nimeni nu l-a întrebat de ce le-a făcut. După masă, acel călugăr a plecat la chilia sa. Înainte de a bate clopotul pentru Vecernie a venit vestea că el a plecat din viaţa aceasta.
Părinţii aghioriţi cred că cei care pleacă la Domnul în ziua Învierii nu mai trec prin vămile duhurilor rele.
Ei l-au binecuvântat pe acel călugăr care a prevăzut plecarea sa prin acele plecăciuni, care au descoperit marea sa dorinţă de a pleca la Dumnezeu în slăvita zi de Paşti, cerând iertare de la fraţii săi.

În altă zi de Paşti, un alt frate a plecat la Domnul, în timp ce părinţii cântau «Astăzi este ziua Învierii». Acel frate, de multe ori binecuvântat, stătea drept în picioare în strana sa, ţinând în mâini o lumânare aprinsă de Paşte, iar sufletul lui vesel, plin de bucuria Învierii, s-a ridicat la cer. Când părinţii s-au apropiat de el, l-au aflat mort. Ei l-au înmormântat în cimitirul schitului. Trupul său a rămas moale. Nu la toţi călugării, după moarte, trupurile devin rigide. Unele rămân flexibile.
Minunate suflete, mijlociţi pentru noi păcătoşii!

Episcopul Ierotei de Melitoupolis a fost de faţă la sfânta plecare la Domnul a binecuvântatului părinte Artemie Grigoritul. Chiar înainte de a adormi în Domnul, el stătea liniştit pe pat, ţinând în mâini şiragul de metanii.
– Episcope, eu plec, plec. Binecuvintează ca să găsesc milă înaintea lui Dumnezeu, a cerut el.
– Te vei face bine şi ne vom întâlni din nou, a spus episcopul.
– Sper să ne întâlnim din nou, oricare ar fi voia lui Dumnezeu, dar astăzi stai, din dragoste pentru mine, şi du-te mâine. Vreau să am de la tine ultima binecuvântare.
Două ore mai târziu, după ce a primit Sfintele Taine, el şi-a dat duhul spunând: «Slavă Ţie, Doamne! Slavă Ţie!».

Ieromonahul Metodie trăia într-o chilie părăsită a Sfântului Nil. El era milostiv cu toţi. Nimeni nu pleca cu mâna goală, când îl vizita. S-ar fi dat milostenie pe sine însuşi, dacă ar fi putut. El a plecat la Domnul ca o păsărică nepământească. În timp ce călugării cu care locuia îi citeau rugăciunile de seară ale îngerului păzitor, evlaviosul părinte a cerut:
– Părinte Nil, citeşte din nou «Sfinte Îngere păzitorul vieţii mele…».
Când s-a aşezat, şi-a dat sufletul, cu trei răsuflări liniştite. Iată sfârşitul unui om drept.

Un monah l-a întrebat pe altul, care avea peste 100 de ani:
– Acum, când trebuie să pleci din viaţa asta trecătoare, ce simţi?
– Simt aşa o bucurie şi o linişte, ca şi cum aş merge la o nuntă, a răspuns el.

Un călugăr bun şi evlavios de la Mănăstirea Sfântul Pavel a adormit în Domnul în afara mănăstirii, în timp ce stătea pe o piatră şi binecuvânta cu mâna dreaptă.

Un ascet în vârstă numit Hrisostom, care încă trăieşte şi a petrecut patruzeci de ani de viaţă ascetică în singuratica Katunakia, mi-a spus:
– Era un călugăr numit B. ce avea acelaşi duhovnic ca şi mine. El era un atlet mai ales în întrecerea pentru ascultare. În timp ce sufletul lui pleca la Domnul, faţa lui strălucea. Mai târziu, am fost înştiinţat că exact în timpul plecării lui din trup, o femeie posedată dintr-o mănăstire din afara Atenei a spus: «Văd acum un monah în ascultare din Katunakia, care este judecat de duhurile rele, iar acum el este încoronat cu o panglică roşie şi poartă cuvintele «Un înger al secolului VIII».

Pe 13 noiembrie 1985 am vizitat Chilia Sfântului Hrisostom, ce aparţine de Mănăstirea Kutlumuş, unde iubitul meu părinte Moise este nevoitor. Am fost acolo ca să petrec sărbătoarea. S-a întâmplat ca în acea Sfântă Sărbătoare a Sfântului cu gură şi cuvinte de aur, să fie oficiată o slujbă de pomenire pentru vrednicul de pomenire părinte Ioan, care atunci când a îmbătrânit a fost îngrijit de părinţii acestei mănăstiri. Acest binecuvântat părinte, care a murit la 95 de ani, a prezis cu mai multe zile înainte trecerea sa:
– Vreau să mor de sărbătoarea Sfântului Ioan Hrisostom, aceeaşi zi în care a adormit în Domnul şi stareţul meu.
Şi aşa s-a întâmplat.

 

Hagi Gheorghe s-a apropiat de sfârşitul său fiind în Constantinopol. În acelaşi timp se apropia şi sfârşitul fratelui său duhovnicesc, părintele Neofit de la Kafsokalivia. Părintele Neofit era foarte bătrân, evlavios şi binecuvântat. Într-o zi a căzut în extaz. Când şi-a revenit în simţiri, el a spus:
– Chiar acum am fost în Constantinopol cu Hagi Gheorghe.
– Ce ne-ai adus de acolo? l-au întrebat pe el.
– Iată, v-am adus colivă.
– Şi ce ţi-a spus Hagi Gheorghe?
– El mi-a spus: «Voi veni după tine peste trei zile».
Şi, într-adevăr, la trei zile după moartea lui Hagi Gheorghe, de la 17 decembrie 1886, pe 20 decembrie, părintele Neofit şi-a dat sufletul în pace, fără să fie bolnav.

Părintele Teofil de la Lavra a avut grijă să se pregătească pentru slujbele de înmormântare. În acest scop, înainte de moarte, el a împărţit toate lucrurile sale fraţilor şi părinţilor.

– Hristoase al meu, mila Ta e mare!
Acestea au fost ultimele cuvinte ale părintelui Avacum, cel care umbla desculţ, când a murit în pace.

Sursă: Patericul atonit – Arhim. Ioannikios Kotsonis, Editura Bunavestire, Bacău, 2000, Traducere de Anca Dobrin şi Maria Ciobanu

Cap. XXVII: Despre studiul cuvintelor dumnezeieşti [Patericul athonit, Ioannikios Kotsonis]

Eftimie, autorul vieţii Sfântului Nicodim Aghioritul, scrie:
«…precum Moise, care a devenit mare prin dreptatea sa, a părăsit Egiptul şi a mers în pământul Madian, unde pe muntele Horeb a fost binecuvântat cu prezenţa lui Dumnezeu şi a vorbit cu Cel nevăzut, aşa şi Nicodim a părăsit Egiptul acestei lumi, plină de întuneric şi stăpânită de plăcerile vieţii, şi s-a suit în muntele descoperirilor noetice, unde L-a văzut pe Dumnezeu, atât cât se poate, curăţindu-se, înainte de aceasta, prin liniştea dumnezeiască, cu post aspru şi rugăciune atentă. Cu mintea iluminată, el a studiat Scriptura inspirată de Dumnezeu şi a devenit un mare învăţător al lumii creştine, un măreţ luminător al tărâmului spiritual bisericesc şi un puternic duşman al credinţei false. Acest lucru e dovedit de scrierile sale – care au îmbogăţit Biserica lui Hristos –, lucrări ce au fost rodul unei munci şi privegheri necontenite».

 

Un ascet spunea:
– Încercând să-ţi stăpâneşti mintea, ceea ce e un lucru greu de făcut din cauza ispitelor, este foarte folositor să studiezi scrierile patristice, mai ales dacă acest studiu e făcut înainte de rugăciune. E de folos, mai ales, să citeşti din Pateric. Când citeşti chiar numai câteva rânduri din aceşti părinţi ai pustiului Tebei şi Nitriei, mintea îţi este înălţată şi hrănită pentru rugăciune; e ca şi cum sfinţii monahi sunt chiar lângă tine, aceşti nevoitori care s-au luptat cu toate grijile, problemele şi întrebările ce-l preocupă pe fiecare monah.

Cu o greacă stricată, ascetul rus Tihon l-a sfătuit pe un monah începător:
– Fiul meu, trebuie să-l studiezi pe Sfântul Simeon Noul Teolog. Studiul mult face mintea mai bogată şi limba mai dulce, pentru lămurirea lumii. Vei ajuta la mântuirea păcătoşilor, iar Hristos îţi va dărui lauri de aur! Duhul Sfânt îi luminează pe creştini cu o lumânare de o drahmă, dar El îl luminează pe cel ce trudeşte pentru Hristos cu o lumânare de o sută de drahme.

Un bătrân spunea:
– Mintea care e preocupată de grijile vieţii zilnice şi de lucruri zadarnice, fără folos, împrăştie sufletul. Trebuie să te întorci şi să priveşti la via necultivată a sufletului tău, curăţind-o de toţi ghimpii răi şi plantând în loc virtuţi. Aceasta cere perseverenţă şi multă răbdare. Vei fi confruntat cu o mulţime de greutăţi. Diferite scrieri ale Părinţilor sunt foarte folositoare şi în zilele noastre sunt disponibile cu duzinile. În ele poţi să găseşti tot ce-ţi doreşte inima şi orice ai nevoie. Părinţii te vor conduce pe calea duhovnicească dreaptă, dacă îi citeşti cu umilinţă şi rugăciune.
Un alt părinte spunea:
– Dumnezeu vrea să ne ajute pentru că timpurile în care trăim sunt foarte grele. De fapt, din cauza acestor greutăţi, Dumnezeu e aproape obligat să ne ajute, ca să spunem aşa. Ştim că El ascultă rugăciunile celor ce sunt pe o treaptă duhovnicească mai înaltă. De aceea, citind scrierile lor, acestea ne ajută la rugăciune. E ca atunci când citeşti Evanghelia – inima ţi se încălzeşte şi eşti ridicat la o treaptă duhovnicească mai înaltă. Desigur, când cineva ajunge la rugăciunea adevărată, cititul nu mai este necesar. Atunci nu ai nevoie să citeşti nimic. Eu citesc o carte când cineva se foloseşte de ea.

 

Alt ascet spunea:
– Chiar de ne rugăm pentru noi sau pentru alţii, rugăciunea trebuie să fie în inimile noastre. Problemele celorlalţi trebuie să fie şi problemele noastre. Trebuie să te pregăteşti înainte de a te ruga. Trebuie să citeşti un text din Sfânta Evanghelie sau din Pateric şi apoi să te rogi. E necesar un pic de efort, ca să aduci mintea în inima ta. Cititul înainte seamănă cu o acadea; el e dat să ne conducă spre tărâmul duhovnicesc. Cititul ne încălzeşte inimile.

Sursă: Patericul atonit – Arhim. Ioannikios Kotsonis, Editura Bunavestire, Bacău, 2000, Traducere de Anca Dobrin şi Maria Ciobanu

Karéea. Cuvioși. Întâmplări minunate [Patericul Sfântului Munte, Monahul Andrei Aghioritul]

Sfântul Gherasim cel Nou

Acest binecuvântat sfânt provenea dintr-o familie renumită de notari din Trikala (Korinthia). A cunoscut de aproape multe aşezăminte duhovniceşti şi locuri sfinte, şi aici în Kapsála părinţii spun că a trăit în asceză cinci ani, în care nu a mâncat decât dovlecei fierţi, fără untdelemn; din Kapsála, de unde a luat multe bunuri duhovniceşti, a plecat şi s-a dus în localitatea Omalá (Kefalonia), pe care a ales-o ca loc de nevoinţă, zidind şi acolo o Mănăstire de maici.

Acolo l-a rânduit Pronia dumnezeiască să fie de strajă alături de cei asemenea lui, marii Sfinţi Spiridon, Episcopul Trimitundei în Kérkyra şi Dionisie, Episcopul de Eghina, în Zákyntos, pentru ca toţi trei, în numele Sfintei Treimi, să fie paznicii şi străjerii Ortodoxiei creştinilor, locuitori în insulele arhipelagului Ionic şi, asemenea unor fortificaţii dumnezeieşti, să nu îngăduie să pătrundă învăţăturile rele şi ereziile Bisericii Apusene a papei, ale celor numiţi catolici ş.a.m.d.

Toţi aceşti trei Sfinţi au primit harisma de a scoate demonii şi de a vindeca tot soiul de boli ale credincioşilor creştini.

De pe urma şederii Sfântului Gherasim în Kapsála, demonii pe care îi scoate din creştini strigă: „ne-ai ars, kapsaliótule!”¹, pentru că, prin rugăciunea şi îndrăzneala pe care Sfântul le are în faţa lui Dumnezeu, îi pârjoleşte şi-i alungă departe de zidirea Lui.

Sfântul Teonás, Arhiepiscopul Tesalonicului

Luminatul şi binecuvântatul Sfânt Teonás din Kapsála a dobândit smerenia bineplăcută lui Dumnezeu şi prisosul virtuţilor. Din Kapsála s-a dus la Mănăstirea Pantocrator unde a ajuns egumen, şi de acolo, pentru învăţătura şi duhovniceasca sa ştiinţă după Dumnezeu, Pronia dumnezeiască l-a chemat să-i păstorească pe creştinii Tesalonicului, unde şi-a împlinit plăcut lui Dumnezeu menirea, retrăgându-se spre bătrâneţe la Mănăstirea Sfintei Anastasia cea izbăvitoare de otrăvire², care se află aproape de Tesalonic, lângă satul Vasiliká. Acolo şi-a dat duhul în braţele Domnului slavei şi Dumnezeului nostru Iisus Hristos, Cel care a rânduit ca trupul său să rămână întreg şi nestricat de atâtea veacuri, spre slava lui Dumnezeu cel în Treime, şi să răspândească o bună şi negrăită mireasmă.

Sfântul Nicodim Aghioritul

În zona Kapsálei s-a nevoit vreme de mulţi ani şi ultimul dascăl al Ortodoxiei, Cuviosul Nicodim, care, pentru că a trăit la multe Mănăstiri din Sfântul Munte, a primit numele de „Aghioritul”, întrucât nu aparţine unei Mănăstiri anume, ci tuturor părinţilor aghioriţi.

La Kapsála a vieţuit într-o înfrânare suprafirească, s-a nevoit întru toate virtuţile şi cel mai mult s-a afierosit rugăciunii minţii, pe care sufletul său o râvnea atât de mult. După cum el însuşi menţionează în cartea sa Exerciţii duhovniceşti, la o mare sărbătoare a plecat de la Sihăstria sa spre Mănăstirea Ivir, unde se făcea priveghere şi, fiind pe cale, a trecut pe la Chilia Sfântul Gheorghe, care se afla mai sus de Mănăstire. La această Chilie se nevoiau în jur de zece părinţi şi făceau şi aceştia priveghere, dar ce fel de priveghere?

După citirea pavecerniţei, au tămâiat bisericuţa Sfântului Gheorghe. Apoi unul câte unul se ridica, se ducea în mijlocul bisericii și cu vocea scăzută și cu multă străpungere de inimă spunea rugăciunea „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă!”. Același lucru repetau în sinea lor și ceilalți frați în strană, în felul acesta trecând pe rând cu toții prin mijlocul bisericii.

Aceasta se petrecea până dimineața, când avea loc dumnezeiasca Liturghie. La rândul său a mers în mijlocul bisericii și Cuviosul Nicodim, care ne mărturiseşte: „Atâta străpungere a inimii și bucurie duhovnicească am simțit de pe urma rugăciunii și privegherii acesteia, încât nu voi uita niciodată liniștea și rânduiala desăvârșită de acolo. Mi se părea că mă aflam în cer și-L lăudam pe Dumnezeu dimpreună cu Sfinții Îngeri și ochii mi se umpleau de lacrimi de fericire. Aşa, am rămas la acea priveghere și nu m-am mai dus la Mănăstirea Ivir.”

Cuviosul Nicodim a scris multe din cărțile sale în Kapsála. Într-adevăr, prin preţuirea de către Biserica Maică a lucrării duhovniceşti, a virtuților și harismelor acestui luminat cuvios, fiindcă prin lucrările sale a adăpat vreme de 150 de ani obștea cea purtătoare a numelui de creștin și sfințenia acestui cuvios a intrat în conștiința monahilor și a tuturor creștinilor care s-a întâmplat să studieze scrierile sale sfinte, în anul 1956 a fost așezat în ceata cuvioșilor părinți atoniți, rânduindu-i-se pomenirea în calendar ca Sfânt [al Bisericii].

De acest binecuvântat sfânt s-a ocupat pe larg eruditul monah Teoclit Dionisiatul, care a publicat biografia acestuia, bogată în multe informații utile.

Cercetarea vieţii, activităţii și operei scriitoriceşti a Cuviosului Nicodim se află în grija instruitului şi foarte eruditului monah filolog și teolog aghiorit Nicodim Bilális, care s-a nevoit și el în Pustia Kapsálei, și nădăjduim că, prin harul lui Dumnezeu cu care este din belșug înzestrat acest frate și prin cugetul său smerit, vom vedea curând o lucrare având ca temă viața și opera Sfântului Nicodim Aghioritul.

Sfântul Grigorie Palama

Și marele teolog și apărător al Ortodoxiei Grigorie Palama a trecut pe la școala înfloritoarei pe atunci Kapsála, unde a rămas o perioadă de timp.

De la Coliba unde se nevoia în Kapsála a ajuns egumen la Marea Lavră; acolo s-a nevoit pentru mulți ani, lucrând la răspândirea rugăciunii minții alături de marele dascăl al acestei metode de rugăciune, Sfântul Maxim Kavsokalyvitul, de Sfântul Grigorie Sinaitul și de mulți alți mari cuvioși și dascăli ai Pustiei Atonului.

După Lavra a ajus egumen la Mănăstirile Esfigmenu și Pantocrator și, ulterior, Arhiepiscop al Tesalonicului. A fost motivul pentru care s-a întrunit Marele Sinod în secolul al XIV-lea la Constantinopol, unde a luat parte și a luptat împotriva lui Varlaam și Achindin, care îi defăimau pe părinții neptici ai Bisericii Răsăritene, acuzându-i „că profețesc din burtă și stau cu privirea ațintită la ombilic”. Hulind, numeau lumina aceea de pe Tabor a Schimbării la Față a Domnului creată, afirmând în același timp și alte impietăți, pe care luminatul Grigorie Palama le-a risipit ca pe o pânză de păianjen cu argumente teologice și cu îndemânarea limbii sale retorice, arătând adevărul în privința tuturor acestor probleme dogmatice și profund teologice, așa cum Sfinții noștri Părinți le-au rânduit la cele șapte Sinoade Ecumenice.

Sub semnătura multor teologi, mai vechi şi mai noi, care s-au ocupat de viața și scrierile acestui luminător aghiorit, au apărut tomuri întregi. De curând a editat și părintele Teoclit Dionisiatul, un autor cu o operă vastă, un tom cuprinzând viața și scrierile Sfântului Grigorie Palama.

Monahul Ioasaf, starețul Ioasafeilor

În urmă cu aproape 130 de ani a plecat din Cezareea Capadociei evlaviosul creștin Gheorghe, care avea multă evlavie la [sfântul său] protector, Marele Mucenic Gheorghe, dar a voit să vină în Sfântul Munte să se închine și să se facă monah.

Într-adevăr, în anul 1849 a ajuns în Sfântul Munte și, după ce a trecut pe la toate Mănăstirile, în cele din urmă, pentru că mulți dintre compatrioții săi se aflau ca monahi înțelepți și virtuoși la Sfântul Pantelimon, a hotărât să se închinovieze acolo. Ca novice, înainte de a fi tuns în monahism, i s-a încredințat să facă ascultare la Conac, la sediul delegației Mănăstirii [Pantelimon] din Karyés.

La început a arătat multă evlavie și a dat dovadă de disciplină și sârguinţă în toate îndatoririle sale. După doi-trei ani, în urma hotărârii stăreției Mănăstirii, a ajuns shimonah și a fost trimis iarăși în Karyés, la ascultarea sa. Acolo a rămas pentru mulți ani între cei mai osârduitori, ţinându-şi cu stricteţe canonul, împărtășindu-se și arătând râvnă în privința îndatoririlor sale. Însă după câțiva ani, pe nesimţite, a început să-și neglijeze obligațiile și să nu mai arate interes faţă de îndatoririle vieţii sale, atât ca monah, cât și ca creștin. Pierduse fervoarea dintru început și aproape că abandonase cu totul rugăciunea, încât cu greu se mai ducea pe la vreo Liturghie.

Din vreme în vreme își venea în fire și, amintindu-și de evlavia de la început și de rânduiala în care viețuise, îl cuprindea tristețea, amărăciunea și disperarea. Era atât de zbuciumat, încât nu știa ce să facă. Nimeni nu-i dădea nici un sfat. Își făcea toate voile, și bune și rele, și apoi satana îi aducea pe umeri disperarea.

Dar pentru că era bine intenționat și de mic a avut multă evlavie la Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, Preabunul Dumnezeu, Care „nu voiește moartea păcătosului, ci vrea ca acesta să vină la cunoștința adevărului, să se întoarcă și să trăiască în veac”, a voit să-i arate multa Sa milostivire, spre a-i aduce mângâiere, a-l face să-și aprindă din nou râvna pentru virtute și evlavie, și a îngăduit să aibă parte de următoarea vedenie [minunată]:

În 1854 monahul Ioasaf se afla în Karéea. De ziua Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, la Conacul Mănăstirii Sfântului Pantelimon aveau priveghere. Ioasaf, sub imperiul nepăsării și al deznădejdii, s-a dus în Chilia sa să se odihnească înainte de terminarea vecerniei. La utrenie, în clipa în care la biserică se citeau psalmii: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, întru oameni bunăvoire…”, fratele Ioasaf a ieşit din Chilia sa, s-a dus la biserică, s-a aşezat într-o strană din pronaos şi a început să se gândească la iconomia Întrupării Stăpânului Hristos, zicând totodată în sinea sa: „Dumnezeu Făcătorul cel Unul şi Creatorul tuturor, Care cu înseşi mâinile Sale l-a făcut pe om, a primit să Se întrupeze, să Se facă om, să fie batjocorit, pălmuit, să îndure patimile înfricoşătoare şi răstignit pe cruce să moară ca om şi a treia zi să învie ca un Dumnezeu Atotputernic. Să învie şi să slobozească neamul omenesc de cumplitul iad şi să-l pună în Rai, în Împărăţia Cerurilor. Să-l ducă acolo de unde a căzut. O, cât de mare este iubirea de oameni şi dragostea lui Dumnezeu faţă de om!”

În timp ce cugeta acestea părintele Ioasaf, inima sa i-a fost străpunsă de pocăinţă şi ochii au izvodit lacrimi, gândurile sale s-au înseninat, sufletul i-a fost copleşit de bucurie şi veselie, mintea a început să-i salte şi cu mult zel să rostească dintr-odată rugăciunea: -„Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!” şi alte cuvinte şi rugăciuni de pocăinţă. Şi atunci a simţit în inimă dragostea şi compasiunea pentru aproapele şi întreaga lume.

Aflându-se într-această stare, a fost cuprins de atâta iubire dumnezeiască, încât nu se mai simţea în largul lui pe pământ. Ar fi vrut să-şi ia zborul spre înaltul cerului, pentru că era pătruns de o iubire covârşitoare şi de îndrăzneală în faţa lui Dumnezeu. A simţit cum sufletul îi este inundat de dragoste dumnezeiască şi cum flacăra iubirii arde în inima sa.

Sufletul i s-a umplut de smerenie şi astfel şi-L închipuia pe Dumnezeu foarte aproape de sine, minunându-se şi mirându-se de multa şi negrăita iubire şi smerenie ale lui Dumnezeu faţă de om.

După toate acestea, a avut impresia că a ieşit din biserică şi dintr-odată i s-a părut că sufletul i-a ieşit din trup şi se găsea în faţa unei câmpii frumoase şi nesfârşite. Şi aşa cum mergea, vede de departe, în zare, o mulţime de oameni fără de număr, purtând veşminte luminoase, în floarea vârstei, frumoşi la chip, strălucind asemenea soarelui, care păşeau delicat şi foarte uşor.

„În casa Tatălui Meu multe locaşuri sunt”

Monahul Ioasaf a fost cuprins de bucurie şi în acelaşi timp de mirare: cum de se aflau acolo, a cui să fi fost grădina aceasta atât de frumoasă, cu pomi minunaţi şi cine să fie aceşti oameni care locuiesc aici? Şi şi-a amintit atunci spusa evanghelică: „În casa Tatălui Meu multe locaşuri sunt” (In. 14, 2).

Cu asemenea gânduri i-a lăsat în urmă pe [acei] oameni şi şi-a continuat drumul. După puţin vede în acea nemărginită câmpie o mulţime şi mai numeroasă de oameni, îmbrăcaţi în veşminte de oşteni: toţi păreau a fi tineri, viteji şi strălucitori asemenea soarelui.

Zăbovind îndelung, desfătându-se de frumuseţea lor, a simţit multă bucurie şi veselie. Atunci a auzit o voce care i-a spus: „Acest frate-al nostru vrea să meargă la Împăratul şi, după cum bine ştiţi, cineva dintre noi trebuie să-l conducă.” De îndată a ieşit în faţă unul dintre acei viteji, care strălucea între ceilalţi şi se distingea ca luna între stele şi părea a fi una dintre căpteneiile lor, şi i-a spus: „Îl voi conduce eu singur pe fratele la Împăratul, fiindcă îmi poartă o dragoste aparte şi zi şi noapte îmi cheamă numele în rugăciune, dar şi fiindcă de multe ori m-am pus pentru el chezaş la Împăratul.”

Monahul Ioasaf, care asculta acestea, era nedumerit şi spunea în sinea sa: „Cine sunt aceşti oameni, pe care eu nu i-am văzut niciodată şi care spun că mă cunosc? De unde mă ştiu şi la care Împărat mă vor conduce?” Având acestea în minte, i-a spus tânărului care s-a apropiat de el: „Frate, cine sunt eu ca să fiu prezentat Împăratului şi ce să facă pentru mine Împăratul? Cine este Acesta şi de unde mă cunoaşte?”

Tânărul de o frumuseţe îngerească i-a spus monahului Ioasaf: „Frate, te prefaci că nu ştii cine este Împăratul şi cine sunt eu? Nu mă cunoşti? Eu, pentru că mi-ai arătat dragostea ta şi pentru că ai chemat numele meu, am venit să te prezint Împăratului. Urmează-mă acum, să mergem cât mai degrabă la Împăratul nostru.”

Monahul Ioasaf a început să păşească alături de tânărul [acela] şi, cum mergea, se gândea în ce fel să-l întrebe cine este el care-i arată atâta dragoste şi interes, dar iarăşi şovăia şi-i lipsea îndrăzneala să-l întrebe, spunându-şi în sinea sa: „Poate o să aflu mai târziu.”

După ce au străbătut acea câmpie imensă şi au ajuns la capătul ei, au intrat pe-un drum îngust şi foarte lung cu ziduri preaînalte, iar locul era atât de sălbatic, încât monahul Ioasaf s-a speriat, s-a tulburat şi a început să fie cuprins de frică.

Întotdeauna trebuie să spunem rugăciunea

Atunci călăuza sa i s-a adresat cu chipu-i zâmbitor şi vesel: „De ce, frate, te biruie nepurtarea de grijă şi-ţi laşi mintea să fugă în toate părţile şi nu iei aminte la cercetarea numelui dumnezeiesc al Domnului nostru Iisus Hristos? Sau nu ştii câtă pagubă are de suferit cel care nu se îngrijeşte şi uită să spună rugăciunea «Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!» şi nu rosteşte întreagă rugăciunea cu fiecare respiraţie a sa, şi cât folos câştigă cel ce cercetează numele cel mântuitor de lume al Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos?

Omul care spune această rugăciune se eliberează de patimi şi de păcate şi se face sălaş al Sfintei Treimi, şi atunci poate ajunge la dragostea desăvârşită, din care te-ai împărtăşit întrucâtva şi tu, cel ce ai cunoscut dulceaţa şi roadele milostivirii dumnezeieşti. Cât o să mai lâncezeşti în somnul nepurtării de grijă, fără a te trezi din nevolnicia răutăţii? Aminteşte-ţi purtarea ta de la început şi evlavia pe care o aveai şi schimbă-ţi modul de viaţă! Oare Dumnezeu nu ţi-a dat harul Său ca să înţelegi ceea ce este drept? Şi nu tu însuţi ai pus-o mijlocitoare pe Preasfânta Fecioară şi de Dumnezeu Născătoare Maria spre a ta mântuire?”

Monahul Ioasaf, pe când călăuza sa îi spunea acestea, s-a smerit foarte în inima sa şi a început să rostească rugăciunea „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!” Şi, cu cât spunea rugăciunea, cu atât inima i se aprindea de dragostea lui Dumnezeu şi au început să fugă toate gândurile ce aduceau tulburare minţii lui. Şi aşa a fost eliberat de lipsa de curaj şi fără zăbavă a primit dumnezeiască putere.

Călăuza minunată i-a spus: „Vezi că acum ești mai bine. Dacă îți dorești mântuirea sufletului, să nu lași niciodată să dispară de pe buzele, din mintea și din inima ta rugăciunea aceasta și vei ajunge să ai o minte și o inimă curate, pe care le va umple iubirea dumnezeiască, și vei cunoaște tainele lui Dumnezeu. Ia aminte însă să te învredniceşti în faţa duhovnicului și a călăuzei vieții tale duhovniceşti de o mărturisire curată, amănunțită și zilnică despre tot ce ți se întâmplă sau ţi se arată.”

În timp ce călăuza aceea cu chip îngeresc îi spunea toate acestea, înaintând pe drumul acela îngust, cu zidurile pe care erau zugrăvite cruci ce arătau drumul, și-a făcut semnul crucii, spunând: „Crucii Tale ne închinăm, Stăpâne Hristoase, și sfântă Învierea Ta slăvim”, îndemnându-l şi pe monahul Ioasaf să facă la fel.

Puntea ridicată peste înfricoșătoarea groapă

După ce au mai mers o bună bucată de timp și au ajuns la capătul celălalt al drumului, au dat peste niște prăpăstii și stânci abrupte. Frica și groaza te cuprindea doar la vederea acelei gropi întunecate și neguroase, ale cărei adâncime şi întindere păreau asemenea unui ocean nețărmurit, iar întunericul ce-o învăluia putea fi prins cu mâna. Mai încolo de acea groapă, foarte departe, se zărea un munte preaînalt, ce ajungea până la cer.

În mijlocul acestei gropi cumplite se afla o punte înfricoșătoare, dintr-un singur lemn rotund, a cărui grosime nu era mai mare de o palmă. Un capăt al punții se sprijinea în partea unde se sfârşea drumul cel îngust, iar celălalt ajungea până la poalele acelui munte înalt. Atunci când sufla vântul, puntea se legăna ca frunza pe ram.

Frica și groaza au pus stăpânire pe fratele Ioasaf de cum a înțeles că trebuie să treacă pe această punte, ca să ajungă în cealaltă parte, la poalele muntelui. Atunci minunata călăuză l-a făcut din nou atent asupra rugăciunii pe care o nesocotea și a gândurilor care-i provocau teama și împuținarea inimii. I-a spus, aşadar, părintelui Ioasaf: „Frate, dă-mi mâna și spune neîncetat rugăciunea, fără să te gândești la nimic altceva.”

Astfel, ținându-se de mână, pășeau pe punte fără frică, cu toate că aceasta, după cum am spus, se mișca asemenea unei frunze pe ram. Când au ajuns la mijlocul acelei gropi întunecate și înfricoșătoare, călăuza i-a spus părintelui Ioasaf: „Aici fă-ți cruce și cheamă în rugăciune numele plin de har al Preasfintei Născătoare de Dumnezeu și pururea Fecioarei Maria cea plină de dar, pentru că în acest loc preasfântul ei nume are multă putere.”

Fratele s-a însemnat cu semnul crucii şi şi-a spus în mintea sa: „Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, ajută-mi mie, păcătosului!” şi, o minune, a primit atâta putere şi curaj, încât au dispărut frica şi toată puţinătatea de suflet, în ciuda clătinărilor punţii.

După multă vreme au izbutit să treacă puntea şi au ajuns la poalele muntelui. Din dragostea ce i-o purta, călăuza încă îl mai ţinea de mână şi păşeau nedespărţiţi.

Când au început să urce muntele, drumul era anevoios şi abrupt, dar plăcut, pentru că de-o parte şi de alta era împodobit cu pomi frumoşi, măslini şi nenumărate flori.

Când au ajuns în vârf, au aflat o poartă mare deschisă. Şi-au făcut semnul crucii de trei ori şi au intrat înăuntru. De acolo fratele Ioasaf a văzut cum se întindea o altă câmpie, mult mai mare decât cea dintâi, care semăna cu tăria cerului. Frumuseţea şi priveliştea acestei câmpii erau de nedescris. Nu există cuvinte ca să redea splendoarea acelei câmpii, pentru că nu-şi află asemănare cu nici un lucru pământesc, nici pana nu-i în stare s-o descrie, nici mintea nu poate pricepe câte-a văzut monahul Ioasaf, fiindcă pe cât înainta, pe atât era cucerit de armonia şi frumuseţea locului, încât nu voia decât să rămână acolo.

După ce au mers câtăva vreme, fratele Ioasaf a văzut mulţi oameni care purtau veşminte călugăreşti, dar care nu erau negre: aveau o nuanţă roşiatică şi sclipeau ca lumina. Iar chipurile lor străluceau asemenea soarelui. Unii erau tineri, alţii bătrâni, dar toţi deopotrivă erau frumoşi la înfăţişare.

Când s-au apropiat, i-au întâmpinat cu multă bucurie şi dragoste şi i-au spus călăuzei: „Bucură-te, Mare Mucenice Gheorghe, cel de Hristos iubit!”, iar călăuza cu chip de înger şi atotstrălucitoare le-a răspuns: „Bucuraţi-vă şi voi, cuvioşilor de Hristos iubiţi!”

Învăţătură despre zădărnicia lumii

Atunci cu toţii s-au întors spre fratele Ioasaf şi i-au spus: „Frate, dacă cineva va câştiga întreaga lume, dar îşi va păgubi sufletul, care-i va fi folosul? Dacă vei trăi pe pământ o sută, două sute şi chiar o mie de ani şi te vei desfăta de toate acele bunuri înşelătoare ale vieţii şi vei câştiga tot aurul, argintul, pietrele preţioase şi mărgăritarele, tot va trebui să înfrunţi ceasul cumplit al morţii, când sufletul se va despărţi de trup. Şi atunci ce folos îţi vor aduce toate cele pe care le-ai dobândit? Case, palate, averi, titluri şi demnităţi lumeşti, ostăşeşti, bisericeşti? Nimic din toate acestea nu poate să te ajute sau să-ţi folosească în ceasul şi în clipa în care îţi vei da sufletul. Toate acestea vor părea o umbră şi o nălucire, care a trecut şi s-a risipit, precum spune şi Duhul Sfânt, Dumnezeul nostru: «deşi tot pământeanul trece prin viaţă ca o umbră, se tulbură în zadar, strânge comori şi nu ştie cui le adună pe ele. Şi acum cine este răbdarea mea? Oare nu Domnul? Şi fiinţa mea de la Tine este» (Ps. 38, 7-9).

De aceea, frate, lasă nepurtarea de grijă şi întoarce-te la viaţa ta cea dintâi virtuoasă, plină de evlavie, străpungere a inimii şi smerenie, ca să fii bineplăcut lui Dumnezeu şi să te învredniceşti să vii aici pentru totdeauna, la această viaţă fericită pe care te-ai învrednicit să o vezi, mulţumită ocrotitorului tău, Marele Mucenic Gheorghe, care îţi poartă o dragoste atât de mare şi te-a adus să vezi aceste frumuseţi minunate şi pline de desfătare ale cerului şi Raiului; pe acestea Stăpânul Hristos le dăruieşte celor care din dragoste faţă de El se lipsesc de amăgitoarele bunuri trecătoare şi pământeşti, pe care într-o bună zi, vrând-nevrând, le vor lăsa în urmă.

Fiu al lui Hristos şi frate al nostru, să nu alegi cele trecătoare în locul celor veşnice! Să nu laşi să te stăpânească nepurtarea de grijă şi trândăvia, părăsind lupta duhovnicească, ce-ţi va da ca răsplată dragostea lui Hristos.

Să nu alegi dragostea lumii înşelătoare, care te va duce la păcat, căci păcatul te va prăvăli în iad, în răutate şi nimicire, ca să rămâi îmbrăţişat cu stăpânul răutăţii, satana, şi să arzi dimpreună cu el în tartar.

N-ai acest drept, nici tu şi nici un alt creştin, pentru că pe noi ne-a [răs]cumpărat Stăpânul Hristos prin cinstitul şi preasfântul Său sânge, pe care l-a vărsat pe cruce. Să nu aduci întristare Mântuitorului şi Izbăvitorului nostru Dumnezeu, aducând bucurie lui satana – nimicitorul de suflete şi crudul ruinător al vieţii oamenilor.

Dacă vrei ca şi noi să nu încetăm să-L rugăm pe Dumnezeu cel în Trei Ipostasuri pentru mântuirea ta şi a tuturor oamenilor, îndreaptă-ţi viaţa, adu bucurie lui Dumnezeu şi nouă, care iubim lumea întreagă şi voim ca voi toţi să veniţi în Rai, întru Împărăţia Cerurilor.”

Apoi s-au întors spre călăuza monahului Ioasaf şi i-au spus: „Gheorghe, iubitul lui Hristos şi al nostru, îngrijeşte-te de acest suflet, spre a-l înfăţişa Împăratului a toate, pentru că mare este îndrăzneala ta în faţa Lui!”

După ce au plecat de acolo şi s-au îndepărtat un pic, după [toate] acestea câte le-a auzit, fratele Ioasaf a cunoscut cine este călăuza sa – ocrotitorul şi Sfântul Mare Mucenic Gheorghe – şi şi-a amintit de cuvântul pe care i l-a spus la prima câmpie: „că eu îl voi călăuzi, fiindcă are o dragoste aparte faţă de mine” şi şi-a mai amintit că, atunci când a venit în Sfântul Munte, l-a pus în faţa Mântuitorului Hristos ca mijlocitor pentru mântuirea sa. În plus, fusese şi martor la multe minuni de câte ori chemase numele lui şi sufletul său a început să fie inundat de dragoste duhovnicească; nu putea să se mai stăpânească: s-a apropiat de Sfântul Gheorghe, călăuza sa, l-a îmbrăţişat şi l-a ţinut strâns la piept pentru multă vreme.

O treaptă mai înaltă a vredniciei monahale

Au străbătut acea frumoasă câmpie încă destulă vreme, şi monahul Ioasaf a văzut şi pe alţii care purtau veşminte monahale, asemenea celor dintâi, însă aceştia erau mai plini de slavă şi mai strălucitori decât cei dinainte, dar şi mai puţini decât aceia.

Atunci monahul Ioasaf a întrebat-o pe călăuza sa: „Sfinte al lui Dumnezeu, cine sunt aceştia şi care sunt izbânzile din viaţa lor, de sunt atât de slăviţi?” Sfântul i-a răspuns: „Frate, aceştia sunt dintre cei de astăzi, monahi ai acestor vremuri, care s-au nevoit fără nici o călăuză şi doar din libera lor alegere au încercat să calce pe urmele vieţii monahilor de demult şi au bineplăcut lui Dumnezeu asemenea acelora şi pentru aceasta Dumnezeu i-a slăvit aici în veci.”

Fratele Ioasaf i-a spus Sfântului: „Astăzi s-a pierdut orice urmă de virtute. Cum e cu putinţă să se afle în lume oameni aleşi asemenea acestora?” Călăuza i-a răspuns: „Frate Ioasaf, astăzi în lume se află foarte puţini astfel de oameni aleşi, numai că acela care va pune în practică până şi cea mai mică virtute, îndură după putinţă ceea ce îi face fratele şi nu osândeşte pe nimeni, va bineplăcea lui Dumnezeu şi «mare se va chema întru Împărăţia Cerurilor».

Pentru că, frate, astăzi exemplul cel bun s-a pierdut şi nu se mai află, în timp ce răul, adică egoismul, trufia vieţii, viciul şi neomenia s-au înmulţit; oriunde te duci, oriunde îţi întorci privirea şi oriunde te aşezi, vezi răul în faţa ta.

S-a pierdut adevărul, domneşte minciuna, nedreptatea şi toată necinstea s-au înmulţit şi uneltirile au sporit. Cuvântul lui Dumnezeu a încetat să mai iasă din gurile şi inimile oamenilor.

S-au pierdut filantropia, milostenia, dreptatea, grija pentru aproapele, a dispărut dragostea şi în locul acestora au crescut printre oameni ura, invidia şi alte patimi asemenea lor.

Şi, după cum spune Sfânta Scriptură, «Toţi s-au abătut, împreună, netrebnici s-au făcut. Nu este cine să facă binele, nici măcar unul nu este». Prin urmare, foarte puţini sunt cei care se nevoiesc astăzi în virtute, iar aceştia fac binele din propria lor alegere şi voinţă. Aceştia sunt răsplătiţi veşnic şi sunt slăviţi de Preabunul Dumnezeu mai mult decât Sfinţii de altădată, care nu aveau de înfruntat faţă către faţă răul ce astăzi s-a învârtoşat peste măsură.

De aceea, toţi oamenii doritori ai mântuirii sufletului şi cu atât mai mult cei care pentru dragostea lui Hristos lasă lumea şi bunurile sale amăgitoare şi urmează idealul înalt al monahismului ar trebui să aibă rugăciunea împletită cu aducerea aminte de moarte, iar rugăciunea «Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă!» să nu lipsească din gura lor, ci să le fie unită cu respiraţia. De asemenea, ziua şi noaptea să se roage Stăpânei de Dumnezeu Născătoare şi tuturor Sfinţilor să mijlocească pentru mântuirea sufletului lor, fiindcă «mult poate rugăciunea Maicii pentru îmbunarea Stăpânului» şi «mult poate rugăciunea stăruitoare a Dreptului».”

Acestea i-a spus Sfântul Gheorghe fratelui Ioasaf şi apoi şi-au continuat drumul spre Împăratul.

Păşind spre răsărit, au văzut de departe o clădire impunătoare, asemenea unui palat măreţ, cu fortificaţii foarte înalte, cu totul de aur, care luminau şi străluceau în toată câmpia aceea.

Fratele Ioasaf, orbit de acea dulce şi frumoasă lumină, a întrebat-o pe călăuza sa: „Sfinte Gheorghe, ce palat este cel de acolo?” Sfântul i-a spus că acela este palatul „Singurului Împărat”, unde aveau să ajungă în scurt timp.

Când s-au apropiat, îi aşteptau la intrare bărbaţi de diferite ranguri şi plini de slavă, cu toţii luminoşi şi asemenea îngerilor la chip, şi cu multă bucurie i-au salutat cu îmbrăţişarea „în Hristos” şi i-au condus într-o sală strălucind de pietre preţioase şi aur. Mărgăritare şi briliante scânteiau şi răspândeau o dulce şi limpede lumină. La dreapta intrării era zugrăvită icoana Domnului nostru Iisus Hristos, iar în stânga cea a Stăpânei de Dumnezeu Născătoare şi Pururea Fecioarei Maria şezând pe tron.

În sala aceea se afla o mulţime nenumărată de oameni în haine şi veşminte călugăreşti, care revărsa o lumină orbitoare şi o slavă negrăită. Aveau în mâinile lor cruci şi ramuri cu o aromă îmbătătoare.

Cu toţii, dimpreună cu Sfântul Gheorghe, l-au luat pe fratele Ioasaf pe mâinile lor şi au cântat în faţa icoanei lui Hristos şi a Preasfintei „Cuvine-se cu adevărat…” atât de melodios şi frumos, încât părea că nu se va sfârşi niciodată, apoi şi-au făcut semnul crucii şi s-au închinat la sfintele icoane ale lui Hristos şi Preasfintei. Atunci acei binecuvântaţi sfinţi i-au spus monahului Ioasaf: „Frate, toate acestea pe care le vezi au loc pentru tine; poartă de grijă să fii bun, vrednic şi sârguincios, ca să vii şi tu aici cât mai curând.” După aceea s-au retras cu toţii şi au rămas doar Sfântul Gheorghe şi monahul Ioasaf. Atunci s-a deschis o uşă mare şi s-a auzit o voce preasuavă dinăuntru: „Mare este îndurarea Ta, Doamne, spre fiii oamenilor!” şi fratele Ioasaf a văzut, aşa cum scrie şi Apostolul Pavel: „Cele ce ochiul n-a văzut şi urechea n-a auzit, şi la inima omului nu s-au suit, pe acestea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El.” A văzut o măreaţă şi preafrumoasă biserică, dar cu o întocmire greu de înţeles.

În mijlocul ei se afla un tron preaînalt şi foarte slăvit, care părea a fi din cărbuni aprinşi şi strălucea mai mult decât soarele. Pe tron şedea „Împăratul slavei”, iar în jurul său nenumăraţi oameni în veşminte de ostaşi ce scânteiau asemenea fulgerelor. Împăratul era precum e Stăpânul Hristos în icoană. Pe cap purta o coroană cu pietre preţioase şi fiecare dintre acestea părea a fi asemenea unui fulger!

Frumuseţea chipului Domnului nu se poate descrie: „Cel minunat prin frumuseţea Sa mai mult decât fiii oamenilor.” Ah! aceasta nu poate fi pusă în cuvinte. Numai cel care se învredniceşte de vederea ei poate să priceapă înţelesul frumuseţii Domnului.

Nu are îmbrăcăminte de nuntă pentru a intra înăuntru

Fratele Ioasaf, aflându-se la uşă, nu se mai sătura privind. Atunci a intrat înăuntru Sfântul Gheorghe, a făcut semnul crucii, trei metanii şi s-a închinat Împăratului, apoi a ieşit afară ca să-l ia şi pe monahul Ioasaf, dar atunci s-a auzit o voce care i-a spus: „Lasă-l pe acesta, nu este vrednic să intre înăuntru, nu are îmbrăcăminte de nuntă!”

Când monahul Ioasaf a auzit acestea, s-a cutremurat, temându-se că Împăratul îl va judeca, dar şi-a revenit deîndată şi a început să spună cu multă ardoare şi râvnă rugăciunea „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă şi pe mine cu mila Ta!” Sfântul Gheorghe a intrat iarăşi înăuntru, a căzut la picioarele Împăratului şi L-a rugat zicând: „Doamne, adu-Ţi aminte de sângele vărsat pe Cruce pentru mântuirea oamenilor, Te-ai făcut om ca să vindeci şi să-i mântuieşti pe păcătoşi, de aceea mă rog şi Îţi cer, Doamne, iartă şi acest suflet păcătos şi condu-l pe calea mântuirii! Ştiu, Doamne, că asemenea unui adânc nemărginit este oceanul milostivirii Tale.”

Şi Împăratul i-a răspuns: „Gheorghe, cunoşti bine dragostea pe care i-am arătat-o şi harul pe care i l-am dat spre a cunoaşte aceste taine ascunse ale iubirii Mele dumnezeieşti, pe care mulţi şi mari nevoitori le-au cerut, dar nu au avut parte de ceea ce el însuşi a primit. Acesta n-a avut în sufletul său dragoste pentru Mine, M-a dispreţuit şi a ales nepăsarea, şi pentru cele înşelătoare ale lumii M-a nesocotit pe Mine şi dragostea Mea, de aceea nu este vrednic de iertare.”

Sfântul Gheorghe, continuând să sărute picioarele Domnului, I-a spus din nou: „Da, Doamne, cunosc prea bine că, de-l vei judeca după dreptatea Ta, nu doar nu trebuie iertat, ci este şi vrednic de pedeapsă. Cu toate acestea, iarăşi Te rog să prisosească milostivirea Ta asupra lui. Ai văzut, Doamne, voia sa şi cele ascunse ale inimii sale pururi sunt înaintea Ta, primeşte cererile inimii lui şi mântuieşte-l cu puterea Ta, Stăpâne Mult-milostive.

Cunoşti, Doamne, că «lumea zace sub puterea celui rău»; astăzi s-a înmulţit răutatea şi nu există pildă de bine. S-a înmulţit păcatul, dar să prisosească harul Tău, Doamne, să se mântuiască robul Tău acesta, pentru că voia sa este bună, dar obişnuinţa răului îl biruie. Te rog, ajută-l şi mântuieşte-l!”

Îndelungă răbdarea Împăratului Hristos

Şi Împăratul i-a spus: „Iubite Gheorghe, văd şi cunosc starea lumii, nesocotirea poruncilor Mele, cum virtutea s-a stins şi păcatul s-a înstăpânit. Lumea prin sodomie, preadesfrânare, desfrânare, nedreptăţi şi toată necinstea şi uneltirea a fost pângărită; nu doar bărbaţii şi femeile din lume mă întristează, ci şi monahii, preoţii, ieromonahii, arhiereii creştini ortodocşi, toţi laolaltă străpung în fiece zi măruntaiele Mele şi Mă răstignesc din nou cu fărădelegile lor. Toate acestea le sufăr fără a ţine minte răul, le rabd şi aştept pocăinţa şi îndreptarea, fie şi chiar a unuia dintre ei. Vrerea şi dorinţa Mea este ca toţi oamenii să se mântuiască şi nimeni să nu fie supus pedepsei. Pentru aceasta Mi-am vărsat sângele pe Cruce şi Mă jertfesc în fiecare zi. Dar ei, în loc să se îndrepte, zilnic Mă ocărăsc şi Mă hulesc. Iar acesta pentru care Mă rogi n-a încetat până astăzi să-şi facă voia. Prin mijlocirea multor duhovnici nu am contenit să-i arăt calea cea dreaptă, spre a se mântui, dar acesta se împotriveşte, cade în nepăsare şi dispreţuieşte poruncile Mele, nesocoteşte, nu ia seamă şi nu cunoaşte iubirea şi jertfa pe care o fac în fiecare zi pentru el şi pentru fiecare om în parte, ci toţi deopotrivă Mă defaimă.”

Atunci Sfântul Gheorghe a căzut din nou la picioarele Domnului şi, îmbrăţişându-le, I-a spus cu umilinţă: „Adu-Ţi aminte, Doamne, de sângele meu pe care din dragostea pentru Tine l-am vărsat şi dăruieşte-mi mie acest suflet. Da, Doamne, iartă-l, mă rog Ţie, şi învredniceşte-l să bea paharul dragostei care este paharul curăţirii, pe care şi el voieşte să-l bea şi să facă voia Ta cea sfântă.”

Paharul Mântuirii

Şi cu chipul luminos Stăpânul Hristos i-a zis: „Să se facă voia ta, Gheorghe!” Cu dreapta i-a dat un pahar şi i-a spus: „Ia paharul cu băutura aceasta şi dă-i-l să-l bea tot. Acesta este paharul dragostei Mele. Toţi Sfinţii din acest pahar au băut, pentru că în viaţa cea trecătoare acesta se face un pahar plin de chinuri, amărăciuni şi suspine, boli, suferinţe şi necazuri şi, în cele din urmă, sfârşeşte cu martiriul şi moartea trupului, pentru ca sufletul să se curăţească şi acela care cu răbdare şi stăruinţă va bea paharul acesta până la ultima picătură «spre viaţa de veci» să se veselească pururi dimpreună cu Tatăl, cu Mine şi cu Duhul Sfânt.”

Sfântul Gheorghe, cu bucurie, îndrăzneală şi veselie, a luat din mâinile Stăpânului Hristos paharul plin cu un fel de vin roşu, pe care Domnul l-a binecuvântat şi i l-a dat fratelui Ioasaf, iar acela, cu multă râvnă, şi-a făcut cruce şi l-a băut tot. I s-a părut atât de bun şi dulce, că de îndată flacăra iubirii s-a aprins într-atât în sinea sa, încât nu-şi mai putea stăpâni simţirea. S-a avântat în biserica aceea, s-a dus aproape de tron, şi a îmbrăţişat cu dor şi multă iubire picioarele lui Hristos, şi le-a sărutat cu multă bucurie, nevoind să se mai desprindă de Împăratul.

Atunci s-a auzit un glas care spunea: „Gheorghe, ia-l pe fratele Ioasaf ca să se ducă să se nevoiască pentru a dobândi iubirea Mea de la început, pe care a pierdut-o din nepăsare; şi când va fi îndeajuns de pregătit, la vremea potrivită îl voi învrednici să bea paharul pe care l-am băut şi Eu.”

Călăuza sa, Sfântul Gheorghe, l-a ridicat pe fratele Ioasaf şi, după ce au făcut trei mătănii fiecare şi s-au închinat preacuratelor picioare ale Domnului, I-au mulţumit fierbinte, au ieşit afară din acea biserică strălucitoare, i-au salutat îmbrăţişându-i pe toţi cei ce se aflau în pridvorul şi în „curţile Domnului” şi au început a face cale-ntoarsă.

Fratele Ioasaf i-a spus călăuzei sale: „Sfinte Gheorghe, fratele meu drag, nu este cu putinţă să rămân aici unde ne aflăm acum şi să nu mă mai întorc în lume?”

Sfântul Gheorghe i-a răspuns: „Dragul meu, asta este cu neputinţă, pentru că voia Domnului, precum ai auzit, este să te duc înapoi, să te nevoieşti, să te pregăteşti în toată virtutea, să păzeşti toate poruncile Domnului, să fii încercat cu chinuri şi să te curăţeşti ca aurul în foc. Astfel te vei căli cu ajutorul lipsurilor şi necazurilor vieţii şi apoi, pe drept, prin mila şi voia Stăpânului Hristos, vei veni şi vei rămâne aici să te bucuri de slava lui Hristos în veac.”

Ultimele porunci ale Sfântului Gheorghe

Aşa au trecut iarăşi prin acea frumoasă câmpie şi au văzut toate minunăţiile descrise mai înainte şi, în cele din urmă, au ajuns la poalele muntelui. Atunci Sfântul Gheorghe l-a luat de mână pe fratele Ioasaf şi au păşit pe punte. Când au ajuns la mijloc, Sfântul s-a oprit şi i-a zis: „Scumpul meu frate, «Împărăţia Cerurilor se ia prin străduinţă şi cei ce se silesc pun mâna pe ea». Ai văzut milostivirea lui Dumnezeu, să nu te arăţi nerecunoscător şi nemulţumitor faţă de Binefăcătorul nostru Dumnezeu. Luptă-te să câştigi iarăşi iubirea de la început şi atunci să fii încredinţat că harul lui Dumnezeu şi acoperământul şi ajutorul Stăpânei noastre de Dumnezeu Născătoare vor fi întotdeauna cu tine, iar eu, la rândul meu, nu te voi lăsa fără sprijin.” Apoi l-a însemnat de trei ori cu semnul Crucii şi s-a făcut nevăzut.

Satana nu-l poate vătăma pe creştinul adevărat

Atunci au urmat tunete şi tulburare dedesubt în genunea aceea întunecată şi se auzeau glasuri care spuneau: „Acum, când călugărul a rămas singur, haideţi să-l prăvălim în adânc!” Demonii scrâşneau din dinţi, strigau şi iscau o mare neorânduială şi freamăt, dar nimeni nu îndrăznea să se apropie de monahul Ioasaf. Se năpusteau asupra lui şi cu glasuri sălbatice spuneau: „Veniţi cu toţii acum, înainte de a veni Gheorghe, să-l prăvălim jos!”

Fratele Ioasaf s-a aflat fără de ajutor la mijlocul acelei punţi înfricoşătoare şi nu putea să meargă nici înainte, nici înapoi ca să scape din mâinile demonilor vicleni. Aflându-se în această stare grea, şi-a ridicat ochii la cer şi a spus: „Doamne, ajută-mi în clipa aceasta, în care mă paşte primejdia de a fi înghiţit de demonii cei de sub pământ!” Atunci a venit un glas din cer şi i-a spus: „Frate, nu trândăvi. Spune rugăciunea «Doamne, Iisuse Hristoase…» şi, prin mijlocirea Stăpânei de Dumnezeu Născătoarei, prin fapte bune şi credinţă, când te nevoieşti, demonii nu te pot vătăma. Nu-ţi fie teamă şi-ţi vei afla izbăvirea!”

De îndată fratele a început din ce în ce mai fierbinte să rostească rugăciunea şi să cheme mijlocirile şi ajutorul Stăpânei noastre de Dumnezeu Născătoare şi ale Marelui Mucenic Gheorghe şi, fără să apuce să se dumirească, şi-a venit în sine, aşa cum se afla în strană rugându-se, după încheierea dumnezeieştii Liturghii.

În felul acesta a luat sfârşit această vedenie pe care a avut-o primul stareţ şi întemeietor al Obştii de iconari a Ioasafeilor din Kavsokalivia, Ioasaf monahul, din Cezareea Capadociei, pe când era încă un monah începător, având grijă de Conacul din Karyés, sediul delegaţiei Mănăstirii Sfântul Pantelimon, înainte de a deveni Mănăstire cu obşte de monahi ruşi. Puţin după această vedenie a plecat de la Mănăstire împreună cu alţi fraţi şi s-a dus în Kerasiá. Acolo a zidit o Chilie în numele Sfântului Gheorghe şi s-a -afierosit cu tot sufletul practicării rugăciunii minţii. Zi şi noapte, cu buzele, cu mintea şi cu inima spunea rugăciunea „Doamne, Iisuse Hristoase…”, petrecându-şi cea mai mare parte din zi adâncit în dumnezeieştile cugetări prilejuite de această vedenie dumnezeiască. Nu a încetat să povestească obştii sale cele pe care le-a văzut şi le-a auzit şi, din gură în gură, această istorie folositoare de suflet a ajuns până la Stareţii Stareţilor noştri. Arta de iconar au învăţat-o, atât el, cât şi obştea sa, la Mănăstirea Sfântul Pantelimon şi în jurul anilor 1880 s-au mutat cu toţii la Kavsokalivia, acolo unde au construit frumoasa casă a Ioasafeilor, cu o preafrumoasă biserică închinată Sfântului Gheorghe; aceasta este şi cea mai veche casă de iconari, unde după câţiva ani, prin harul lui Dumnezeu, fratele Ioasaf a avut parte de un sfârşit cuvios şi fericit, spre slava lui Dumnezeu cel în Treime.

Patriarhul Ioachim

Era marele praznic al Maicii Domnului de la 15 august, care în vremurile de odinioară ţinea cincisprezece zile în Karyés, şi părinţii din toate părţile şi din Pustie îşi aduceau spre vânzare rucodelia lor.

În 1901-1903, pe când în Sfântul Munte se retrăsese ca exilat Patriarhul Ecumenic Ioachim al III-lea, când s-a întâmplat să ajungă odată în Karyés, lângă biserica Protatonului, lângă bisericuţa Sfântul Nicolae, acolo unde este cimitirul laicilor care mor în Sfântul Munte, Patriarhul a zărit un monah în vârstă, cu mătăniile în mână, rostind rugăciunea şi vânzându-şi rucodelia – mătăniile făcute de el.

Patriarhul s-a uitat la bătrânelul acela şi a fost impresionat de înfăţişarea demnă şi de felul său smerit de a fi. A întrebat şi i-au spus că era un duhovnic şi că-şi vindea rucodelia sa. S-a apropiat, a cumpărat un şirag de mătănii şi l-a întrebat: „Cuvioase părinte, mi-au spus că eşti duhovnic şi aş vrea să vin la Coliba ta să mă spovedesc. Unde locuieşti?”

Patriarhul nu purta nici engolpion şi nici vreun alt semn distinctiv, pentru a-i fi recunoscut rangul, ci umbla asemenea unui simplu monah.

Duhovnicul nu ştia că este Patriarh şi, cu toată simplitatea ce-l caracteriza, i-a răspuns: „Sanctitatea Voastră, nu poţi intra în Coliba mea pentru că este foarte joasă, iar tu, după cum văd, eşti foarte înalt.” Într-adevăr, era foarte înalt, dar duhovnicul nu se referise la acest lucru, ci prin harul Duhului Sfânt a cunoscut lipsa de smerenie şi mândria caracterului său.

Patriarhul i-a spus duhovnicului: „Iubite, mă voi pleca şi astfel voi încăpea în Coliba ta. La nevoie, voi putea intra şi târâş. Este chiar atât de joasă?”

Duhovnicul i-a spus atunci Patriarhului: „Sanctitatea Voastră, dacă ţi-ai fi plecat gâtul, acum ai fi fost pe tron!”

Patriarhul Ioachim a fost surprins de aceste cuvinte, iar când a înţeles că duhovnicul nu ştia care-i era rangul – aşa cum el singur a mărturisit – mult s-a folosit de pe urma acestei lecţii de smerenie. Iar duhovnicul, se spune, era vestitul pentru virtutea şi harisma sa de a proroci şi prevesti părinte Grigorie, care se nevoia la Colibele de sihaştri de la Schitul Sfânta Ana Mică.

Părintele Daniil

La Coliba Sfântul Hrisostom care aparţine de Schitul Sfântul Pantelimon al Mănăstirii Cutlumuş se află încă în viaţă şi se nevoieşte în asceză monahul Daniil care, aşa cum ne-a mărturisit el însuşi şi cum ne-au adus la cunoştinţă şi alţi părinţi, este bolnav de mai bine de douăzeci de ani, are dureri de cap, de mijloc, de rinichi, de inimă, de picioare şi de multe ori îl doare tot trupul.

S-a dus la mulţi doctori, a făcut nenumărate analize, teste radiologice şi radiografii, însă rezultatul era întotdeauna acelaşi.

Doctorii nu găsesc nici o dereglare sau afecţiune somatică, fratele însă continuă să sufere de pe urma unei inexplicabile boli, căreia nu-i dau de capăt nici doctorii şi nici ştiinţa.

În urmă cu câţiva ani, pe 27 iulie, la privegherea de Sfântul Pantelimon, fratele Daniil, cu credinţă multă şi cu lacrimi în ochi, l-a rugat pe Sfântul Pantelimon: „Sfinte al lui Dumnezeu şi ocrotitorule al Schitului nostru, tu care eşti doctor şi pentru dragostea lui Hristos ai mucenicit şi ţi-ai vărsat sângele, arată-ţi iubirea şi roagă-L pe Stăpânul Hristos să-mi dea sănătate, ca să pot şi eu, sănătos fiind, să-I slăvesc numele şi să cânt la privegheri.”

Spunând acestea, monahul Daniil, de durere şi oboseală, a aţipit un pic şi i s-a arătat în vedenie Sfântul Pantelimon îngenuncheat în faţa tronului lui Dumnezeu şi rugându-L pentru sănătatea fratelui.

Monahul Daniil L-a auzit pe Stăpânul Hristos spunându-i Sfântului Pantelimon: „Frate al Meu şi Mare Mucenice Pantelimoane, oare tu eşti mai milostiv decât Mine? Sau îi iubeşti pe oameni mai mult decât Mine? Ştiu că din dragoste pentru Mine ţi-ai vărsat sângele tău, dar oare Eu nu Mi-am vărsat şi nu-Mi vărs în fiecare zi sângele Meu pentru mântuirea sufletelor oamenilor? Află că voia Mea este – şi de multe ori cu folos – ca trupul să fie bolnav pentru ca sufletul să se mântuiască. Aşa voiesc să se mântuiască mulţi oameni.”

La auzul acestora, fratele Daniil s-a trezit şi a slăvit numele lui Dumnezeu, i-a mulţumit Sfântului Pantelimon pentru ajutorul şi mijlocirea sa, şi de îndată, după cum ne-a mărturisit el însuşi, a scăpat de povara care-l apăsa şi a înţeles că trebuie să poarte cu răbdare, bucurie şi mulţumire crucea şi starea sa de boală.

Părintele Iosif

La acelaşi Schit al Sfântului Pantelimon monahul Iosif a vrut să repare o scândură care putrezise din dușumeaua Colibei.

A curăţat putregaiul, a luat măsurile cu exactitate, a tăiat scândura şi s-a dus s-o aşeze. Când să o pună la locul ei, a văzut că scândura era mai mare. A luat-o, a tăiat ce era în plus şi s-a dus iarăşi s-o aşeze. Atunci a văzut că era mai mică decât trebuia.

Părintele Iosif era de meserie tâmplar. Ia din nou măsurile, taie cu precizie o altă scândură la dimensiunile potrivite, merge s-o aşeze la locul ei, dar iarăşi, era prea mare. O scurtează, dar când se duce s-o fixeze, era prea mică. Atunci pierzându-şi răbdarea şi cu mânie a spus: „Haide, la naiba cu tine, diavole! Ce ai? Ce să-ţi fac să te potriveşti? Te-am măsurat şi te-am tăiat de patru ori. Acum ce dracu’ ai de nu te potriveşti?”

Bietul monah, în loc să spună rugăciunea şi să cheme ajutorul lui Dumnezeu pentru munca sa, a ales să pomenească pe diavolul, care nu a întârziat şi nu caută decât asemenea ocazii, de aceea s-a şi arătat în faţa lui cu înfăţişarea sălbatică şi i-a spus: „M-ai strigat, părinte? Ce este? Vrei ceva? Eu sunt aici să te ajut.”

Părintele Iosif speriat şi-a făcut cruce, a aruncat scândura şi a alergat la duhovnic să se spovedească, dar de atunci şi până astăzi au trecut mai mult de treizeci de ani şi încă nu poate să-şi revină. În minte i-au rămas frica şi o stare de absenţă, ca „recompensă” primită de la diavolul.

Aceasta ar trebui să fie o pildă pentru toți, mici și mari: nu trebuie să rostim numele diavolului nici în glumă. Pentru că diavolul îl face pe om să se înfurie și, la furie, îl face să defăimeze sau să hulească cele sfinte. Și dacă nu reușește, îl convinge să spună aproapelui, fratelui, copilului său sau chiar sieși: „Du-te la dracu!” Asta devine o obișnuință foarte rea și [astfel] mulți părinți își trimit co-piii „la dracul”.

În timp ce omul poate să dobândească obișnuințe bune și, în loc să zică „să te ia naiba”, ar putea spune „să te ia rugăciunea” sau „mânca-te-ar binele”³ sau, aşa cum obişnuiesc Părinţii să spună, „lua-te-ar rugăciunea” sau „Dumnezeu să te miluiască” – cea mai frumoasă rugăciune dintre toate. Așa omul se obișnuiește cu rugăciunea și cu rostirea lucrului bun întotdeauna, potrivit cu Sfânta Scriptură: „binecuvântați și nu blestemați” (Rm. 12, 14).

Monahii Kykleftés

Unii monahi au harisma răbdării și, cu ajutorul lui Dumnezeu, iau hotărârea nestrămutată și statornică să rămână toată viața lor în Mănăstirea sau Schitul sau Chilia unde s-au înscris, potrivit cu spusa scripturistică: „Fiecare, fraţilor, în starea în care-a fost chemat, în aceea să rămână înaintea lui Dumnezeu” (I Cor. 7, 24).

Alții iarăşi, cu acordul duhovnicului, rămân zăvorâți în Peșteri și Sihăstrii, unde sunt desăvârșit izolați de ceilalți părinți și frați; dar „nu toţi pricep acest cuvânt, ci aceia cărora le este dat” (Mt. 19, 11).

Există însă încă o categorie de monahi, pe care părinții de demult îi numeau kykleftés. Acești monahi, fie din râvna pentru virtute de a învăța multe, fie dintr-o obișnuință rea, fie de pe urma întovărășirii cu satana sau din cauza războiului pe care diavolul îl poartă împotriva lor, nu pot să rămână într-un singur loc sau într-o singură stare pe viață. Aceasta nu se întâmplă numai cu monahii, ci și cu mulți laici în viața de familie, care vădesc nestatornicie nu numai în ceea ce privește viața sau serviciul, ci chiar și caracterul.

Unul dintre acești monahi avea obiceiul de a nu putea sta într-un singur loc, ci pleca de la o Mănăstire și se ducea la alta și de acolo altundeva, și așa își petrecea viața trecând pe la toate locurile de ședere monahală atonită.

Într-o zi, pentru a nu știu câta oară s-a pregătit să plece de la o Mănăstire chinovială la o alta idioritmică, când, la ieșirea din Mănăstirea aceea, îl vede în fața sa pe diavolul, care îi spune: „Ava, iar pleci. Oh, părinte, de patruzeci de ani îmi rup picioarele și am obosit să te mai duc dintr-un loc în altul. Nu te-ai plictisit să tot pleci? Stai și tu o dată într-un loc anume!” Monahul i-a răspuns satanei: „Sfinții Părinți ne-au lăsat o tradiție după care, dacă nu putem rămâne într-un loc, putem să ne legăm de Muntele Atonului cu o funie și să umblăm prin tot Sfântul Munte, spre a aduna în felul acesta, de la toți Părinții, mierea virtuții și a vieții duhovnicești. Iar eu, pentru dragostea lui Hristos, fac același lucru. Tu însă ce treabă ai să te încurci printre picioarele noastre? Nu știi că Hristos în cele din urmă va birui? Domnul te-a certat pe tine, duh necurat. Înapoia mea, satano!” Este nevoie de multă luare-aminte, deoarece argumentul acesta este foarte riscant, pentru că ajunge un obicei rău, și bine este ca omul, în loc să umble dintr-un loc în altul, să fie statornic, consecvent și pozitiv în cuvintele, faptele, deciziile și în tot felul său de a fi, dacă vrea să sporească!

Minunea de netăgăduit a Preasfintei

La 3 octombrie 1948, în Karyés, capitala Sfântului Munte, aproximativ 800 de rebeli comuniști au atacat jandarmeria și pe guvernatorul politic al Sfântului Munte, d-l Panaghiotákos.

În dimineața acelei zile în care a fost declanșat atacul rebelilor, la Chilia Prorocului Ilie părintele diacon Dionisie prăznuia întru pomenirea Sfântului Dionisie Areopagitul și se săvârşea dumnezeiasca Liturghie în cinstea sărbătorii numelui său. La dumnezeiasca Liturghie veniseră mai mult de cincizeci de monahi. După cum se știe, dumnezeiasca Liturghie începe foarte devreme și se încheie pe la ceasurile 8-9 ale dimineții. Însă rebelii au început să atace, înainte de încheierea dumnezeieştii Liturghii, cu diferite arme de foc, pistoale mitralieră şi mortiere. Unul dintre obuze a căzut pe acoperişul Chiliei unde erau adunaţi monahii, care s-au speriat pentru că nu ştiau ce se întâmplă.

Din Pronia dumnezeiască şi prin ocrotirile Stăpânei noastre de Dumnezeu Născătoare, într-un chip cu totul neobişnuit obuzul nu a explodat şi astfel nici unul dintre Părinţi nu a păţit nimic, pentru că, dacă explozia s-ar fi produs, cu siguranţă nimeni n-ar fi scăpat cu viaţă.

Preasfânta a făcut nenumărate asemenea minuni în Grădina sa în vremea acelor ani negri ai ocupaţiei germane şi războiului de gherilă.

Iconarul nepăsător

Unul dintre cei mai buni artişti şi iconari din Sfântul Munte, atât de bun încât altul ca el, în arta pictării de icoane, după Emanuel Panselin (secolul al XIV-lea), nu s-a mai arătat, a fost Ioanichie Mavrópulos din Cezareea Capadociei.

A fost iniţiat în arta icoanei de către părintele Ioachim Ralidis, la Sfântul Schit Kavsokalivia. Dar, mulţumită străduinţei de care a dat dovadă, a ajuns să fie mult mai iscusit decât dascălul său.

Însă pe cât de sârguitor se arăta în arta icoanei, pe atât de insensibil şi indiferent era în privinţa credinţei creştine, şi cu mult mai nepăsător şi dispreţuitor în ceea ce priveşte idealul şi viaţa monahală. Era atât de necredincios, încât nu admitea nimic, nici măcar faptul că există Dumnezeu şi, în general, nu credea în nici una dintre Sfintele Taine ale Bisericii.

Prin urmare nu postea, nu mergea la biserică, nu se ruga, nu se împărtăşea şi adesea îi lua în râs pe monahi, numindu-i „fasolofagi”⁴, în timp ce slobozea şi alte acuze împotriva lor.

Se cunoştea cu Stareţul meu, monahul Ioachim, şi erau oarecum prieteni de pe vremea când vieţuiseră împreună la Schitul Kavsokalivia (1915-1916) şi, pentru că avea încredere în el, îi împărtăşea de multe ori secretele sale.

În anii 1923-1924, după ce a învăţat arta pictării de icoane, a plecat de la Schitul Kavsokalivia şi s-a aşezat în Karyés, la Chilia Sfântul Gheorghe, care aparţine de Marea Lavră şi se află deasupra Karéii, numită „a Skurtéilor”, acolo unde astăzi este ridicată biserica închinată Sfântului Nicodim, care adăposteşte capul acestuia. Acolo a continuat să practice rucodelia de iconar.

Când Stareţul meu se ducea în Karyés, părintele Ioanichie îl primea şi-l găzduia cu multă bucurie, împărtăşindu-i cu această ocazie nemulţumirile sale şi cerându-i să-i lămurească neînţelegerile legate de credinţa creştină şi de viaţa de călugăr.

Stareţul meu, om credincios şi cultivat duhovniceşte, cu toate că depunea mari eforturi, nu putea să-l convingă de adevărurile credinţei creştine şi de rolul important al monahismului pentru Creştinism şi Biserică.

Visul de neînţeles al bunicii

Într-o zi Bătrânul-Ioanichie, deja la o vârstă înaintată, i-a spus Stareţului meu: „Măi, părinte Ioachim, îmi tot spui că există Dumnezeu şi viaţă după moarte, că există judecată şi răsplată, adică pedeapsă veşnică pentru răul pe care îl face omul aici pe pământ şi plată veşnică pentru fiecare faptă bună, că există iadul pentru cei răi şi Raiul pentru cei buni, că există demoni care îi vor chinui veşnic pe păcătoşi şi altele asemenea pe care le susţin călugării şi popii. Eu socotesc că toate astea sunt basme şi că, de există Raiul şi iadul, acestea vor fi aici, în viaţa asta. După moarte, nefericite, nu există nimic. După ce mor eu nu-mi mai pasă de nimic. Ce spuneau elinii: «Pământul să se amestece cu focul»⁵. Aşa spun şi eu: trupul şi sufletul despre care-mi spui că există să mi se facă pulbere.

Şi de ce nu-mi spui, rogu-mi-te, a continuat părintele Ioanichie, cine a venit de dincolo, din viaţa cealaltă, de pe lumea cealaltă, să ne dea adeverire că există toate aceste lucruri, că există viaţă de veci?”

Duhovnicul meu încerca cu mărturii din Sfânta Scriptură şi din Sfânta Evanghelie să-i demonstreze adevărul despre toate acestea, dar el nu voia să audă nimic din toate astea. Şi asta s-a repetat de mai multe ori.

În decursul unei astfel de discuţii, Bătrânul-Ioanichie i-a spus în taină duhovnicului meu: „Părinte Ioachime, un lucru m-a impresionat [cândva] şi a rămas întipărit în mintea mea şi nu pot să mi-l explic. Eram copil, aveam 12-13 ani, în satul meu natal, împreună cu fratele meu Tănase, cu tatăl şi cu bunica mea – mama tatălui meu –, când turcii ne-au alungat din casa noastră din Capadocia, şi, după ce mama mea a murit pe drum, am rămas noi patru şi ne-am stabilit într-o casă pustie din afara oraşului Trapezunt.

Acolo, într-o seară s-a arătat bunicii mele, în vis, un om grav, dar cu înfăţişarea plăcută şi, cu un ton rugător, i-a spus: „Te rog, bunică, să spui la copiii şi la nepoţii tăi să nu urineze pe mine!”

Bunica, pentru că eram vânaţi şi îngroziţi de turci, s-a gândit că este vorba de un vis obişnuit şi nu i-a dat nici o atenţie. Însă acest vis, care părea aievea, s-a repetat vreme de trei nopţi la rând, dar bunica din nou nu i-a spus nimic tatălui meu. În cea de-a patra noapte omul acela s-a arătat iarăşi în vis bunicii mele, dar de data asta foarte înfricoşător la chip, şi i-a spus ameninţător: „Eu sunt Gheorghe Eleftheriádis. Te-am avertizat de trei ori să le spui copiilor să nu se mai urineze pe mine, iar tu nu le-ai spus nimic. Află, aşadar, că de nu le vei spune să înceteze, o să aveţi parte de un mare rău.” Bunica s-a trezit speriată, l-a trezit şi pe tatăl meu şi de frică i-a spus totul.

Ce se întâmplase? „Eu şi cu fratele şi cu tatăl meu”, a povestit monahul Ioanichie Stareţului meu, „ieşeam noaptea pe o uşă dosnică, aflată în partea din spate a casei, traversam un gang descoperit şi acolo jos, unde se afla un câmp, urinam.

Atunci când bunica i-a spus tatălui meu visul, dimineaţa, de cum s-au ivit zorile, s-a dus cu bunica mea în locul unde urinam, au săpat adânc, mai mult de 2 metri şi ceva, şi au aflat un schelet uman într-un mormânt obişnuit. Au luat oasele, care erau curate, şi cu multă evlavie le-au spălat cu vin, după obicei, le-au tămâiat şi le-au aşezat într-o cutie pe care au pus-o pe un raft în casă.”

Visul de neînţeles al tatălui

În seara acelei zile se arată din nou acel serios şi grav necunoscut, de data aceasta cu faţa veselă, şi le spune tatălui şi bunicii – pentru că de data aceasta s-a arătat la amândoi: „Vă mulţumesc pentru binele pe care mi l-aţi făcut. Îl voi ruga pe Dumnezeu şi Cerescul nostru Părinte să vă apere de primejdii în viaţa aceasta, să vă răsplătească în viaţa viitoare şi să vă dăruiască Împărăţia Cerurilor.”

„Lucrul ăsta, părinte Ioachime, nu pot să mi-l explic. Cum este cu putinţă să existe Dumnezeu, altă viaţă, judecată şi răsplată. Toate astea nu încap în mintea mea nevolnică şi nu pot nici să le înţeleg, nici să mi le lămuresc, însă nici să le uit. Pentru că tatăl meu a făcut cercetări de-spre numele acesta în Trapezunt şi a aflat că a existat o familie bogată cu numele de Gheorghe Eleftheriádis în urmă cu trei sute de ani.

Dacă nu există Dumnezeu, dacă nu există altă viaţă, dacă nu există Împărăţia Cerurilor şi plată şi răsplată veşnice, atunci omul acela cum ni s-a arătat că există şi trăieşte şi că scheletul său, oasele sale au fost pângărite şi murdărite de necurăţiile şi de urina noastră? Iar când le-am descoperit, a venit şi ne-a mulţumit şi ne-a spus limpede că Îl va ruga pe Dumnezeu, pe Cerescul nostru Părinte ş.a.m.d., toate câte ni le-a relatat bunica noastră? Nimic din toate acestea nu-mi pot explica. Ce înseamnă oare?”

Judecată şi răsplată

„De asemenea, în toată viaţa mea am băgat de seamă că orice-ar face omul, fie dreptate, fie bunătate, neîndoielnic va primi plată. Nimeni nu poate tăgădui sau dezminţi sau să mă convingă că nu e aşa. Adică, de faci o nedreptate, vei fi pedepsit în aşa fel, că nu vei fi în stare să pricepi de unde ţi s-a tras. După cum spuneţi voi, călugării: «într-un fel greşim şi în alt fel suntem pedepsiţi pentru faptele noastre».

Dacă, de asemenea, faci vreo faptă bună sau milostenie, vei fi răsplătit în ascuns sau pe faţă. Când cineva, iarăşi, se va răzbuna, va fi pedepsit, şi într-un fel foarte crâncen.

Astfel, de multe ori, ajung în impas şi-mi zic: «De vreme ce nu există nimic, cine este cel care dirijează şi îndrumă toate astea?»”

Atunci Stareţul meu a găsit momentul prielnic şi i-a înfăţişat parabola pe care o spune Domnul nostru Iisus Hristos în Sfânta Evanghelie despre bogatul nemilostiv şi săracul Lazăr (Lc. 16, 19-31) şi multe altele despre Dumnezeu (Mt. 5, 14-20; 6, 10-13; 7,21), Rai şi iad, după cum sunt descrise în diferite pericope evanghelice (Mt. 5, 22-29; 8,12; 3, 28; 13, 42; 13, 50; 23, 24-33; 24, 30) şi despre tot felul de pedepse, numite [astfel] de Sfinţii Evanghelişti: „focul cel nestins, unde viermele lor nu moare şi focul nu se stinge” (Mc. 9,43-44 şi 48; Lc. 13, 28 ş.urm.).

De atunci părintele Ioanichie a început să nu mai stăruie în îndoielile sale şi încet-încet a început să se gândească mai serios şi să cântărească aceste probleme într-atât, încât Dumnezeu l-a învrednicit, spre sfârşitul vieţii, să se spovedească cu o pocăinţă sinceră şi cu o adevărată zdrobire a inimii să creadă şi să ceară să se împărtăşească cu Trupul şi Sângele Domnului, mărturisind şi primind toate Sfintele Taine ale Sfintei noastre Biserici. Astfel, a plecat din viaţa aceasta în pocăinţă şi îndreptare; cu credinţa fierbinte în viaţa veşnică şi cu nădejdea în mântuirea sufletului s-a dus aproape de Stăpânul Hristos spre a trăi veşnic.

Note:

1 Scil. locuitor al zonei Kapsála (n. trad.).

2 Prăznuită la 22 decembrie (n. trad.).

3 Așa cum obișnuia, de altfel, să facă și părintele Cleopa când spunea: „Mânca-v-ar Raiul!” (n. trad.).

4 Scil. mâncători de fasole (n. trad.).

5 Fragment din frază atribuită enigmatologului Panárktis (aprox. 450 î.Hr.), care afirma: „după ce voi muri, pământul să fie cuprins de foc” „(ἐµοῦ θανόντος γαῖα πυρί µιχθήτω)” (n. trad.).

Sursa: Patericul Sfântului Munte, Monahul Andrei Aghioritul, Editura Sophia, 2013, pp. 68-95 / Foto: Arhiva blogului

Fragmentul de față apare pe Blogul Sfântul Munte Athos cu îngăduința editorului cărții, d-na Mihaela Voicu, căreia îi mulțumim.

Se va prelua doar cu precizarea sursei Blogul Sfântul Munte Athos

Cap. XVII: Despre lucrarea duhurilor rele [Patericul athonit, Ioannikios Kotsonis]

Tocmai când Sfântul Athanasie a început să construiască biserica principală a mănăstirii, care se păstrează şi astăzi, satana a început un teribil atac, ispitind muncitorii cu o greutate imensă. În timp ce meşterii şi muncitorii făceau planul bisericii, deodată mâinile tuturor au fost paralizate. Nu puteau să le ducă nici până la gură. Aşa că Sfântul Athanasie a citit Imnul Trisaghion (Sfinte Dumnezeule…) şi imediat mâinile lor au revenit la normal. Sfântul însuşi a început întâi să sape pământul, apoi a spus şi celorlalţi să facă la fel. Imediat ei au început să lucreze fără probleme. Ei au fost uimiţi de această minune şi fără şovăială au căzut în genunchi în faţa Sfântului Athanasie, rugându-l să-i primească să stea lângă el, ca să fie şi ei călugări.
Astfel satana a plecat ruşinat, fiindcă nu a reuşit să oprească construirea mănăstirii, care avea să devină prima cetate a Ortodoxiei şi ascezei din Sfântul Munte, Grădina Maicii Domnului.

La două săptămâni după ce Sfântul Petru al Athosului s-a aşezat în peştera sa, satana a pornit ispite mari, alarmând şi mobilizând toţi demonii ca să-l atace pe acest pionier eroic al ascezei.
Dar Sfântul Petru a devenit victorios asupra atacurilor. În timpul nopţii, tatăl minciunii şi al invidiei şi-a adunat toţi soldaţii. Unii au atacat peştera, aruncând cu suliţe şi săgeţi, în timp ce alţii au spart stânci uriaşe de sus şi le aruncau în jos şi ţipau: «Ieşi din casa noastră. Altfel te vom omorî».
Fiind întărit prin rugăciune, sfântul a rămas nevătămat de ameninţările şi atacurile lor. Ieşind din peşteră pentru un scurt timp, a văzut o mulţime de demoni. Ridicându-şi ochii spre cer, a strigat din adâncul inimii sale: «Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, ajută-mă pe mine, slujitorul tău!».
Auzind numele Maicii Domnului, acei demoni au dispărut cu frică. După 50 de zile ei s-au întors sub forma fiarelor şi şerpilor, în acelaşi fel în care l-au atacat pe marele dascăl al pustiei, Sfântul Antonie. Şi din nou sfântul s-a apărat împotriva lor făcându-şi semnul Sfintei Cruci şi chemând Numele sfânt al Mântuitorului.
După acestea, mereu, inovatorul şi vicleanul duşman a încercat să-l păcălească pe sfânt în acest mod: a luat chipul unei rude mai tinere şi a apărut în faţa Sfântului Petru, comportându-se vesel şi emoţionat de întâlnire, după un aşa de lung timp, spunându-i despre tristeţea şi grija rudelor pentru naufragiul lui, care au fost descoperite lor de Sfântul Nicolae care, de asemenea, pretindea demonul, le-a spus lor despre rara şi iubita lor comoară (Petru), ce se ascundea în pădurile Athosului.
– Aşa că vino, a spus el, hai să mergem împreună la prietenii şi rudele tale, care te aşteaptă. Vei găsi altă mănăstire, pentru că sunt multe. Spune-mi, cum poţi să-L slujeşti pe Dumnezeu mai bine: când te desparţi de lume sau când stai în lume pentru folosul sufletelor? De ce să stai aici în aceşti munţi pustii, în loc să fii cu oamenii care te aşteaptă să-i înveţi. Nu-ţi aminteşti ce spune proorocul: «Cel care face lucruri bune din cele rele este asemenea gurii mele»?.
Sfântul a auzit aceste cuvinte şi s-a tulburat. Acesta era un semn că tânărul care-i vorbea nu era de la Dumnezeu. Şi-a plecat capul şi cu lacrimi în ochi a răspuns cu curaj:
– Ştii bine că nimeni nu m-a adus în acest loc, nici om, nici înger, ci Dumnezeu şi Preasfânta Născătoare de Dumnezeu. Dacă nu e voia lor, eu nu pot să plec din acest loc.
La auzul numelui Maicii Domnului, rudenia sa, în realitate un demon viclean, a dispărut.

Şapte ani mai târziu, a avut loc al treilea atac al demonilor împotriva acestui erou al ascezei athonite, când satana a apărut în chip de înger. Acest «înger» stătea în faţa peşterii lui cu sabia scoasă şi striga:
– Vino afară, adevăratule slujitor al lui Hristos, vino să auzi tainele lui Dumnezeu şi lucruri care îţi vor folosi sufletului tău.
– Şi cine eşti tu care vrei să-mi spui lucruri ce vor fi de folos sufletului meu? a întrebat sfântul.
– Eu sunt arhanghelul lui Dumnezeu, Care m-a trimis să-ţi aduc veşti. Fii brav, ai curaj şi bucură-te, căci un tron a fost pregătit pentru tine şi o coroană de flori care va dăinui pentru veşnicie. Este timpul să părăseşti acest loc şi să mergi în lume, pentru ca multe suflete să se folosească. De aceea, Dumnezeu lasă acest izvor din care bei tu să fie uscat, pentru că El doreşte să te trimită de aici.
– Cine sunt eu, cel mai nevrednic dintre toţi, că un înger al lui Dumnezeu a venit la mine? a întrebat sfântul.
– Nu te mira, l-a asigurat falsul înger. Ai întrecut pe sfinţii şi profeţii vechi, cum ar fi Moise şi Ilie, Daniel şi Iov. Du-te şi predică lumii. Dumnezeu îţi porunceşte aceasta, ca mulţi să se folosească.
– Dacă nu doreşte Doamna mea, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, care m-a adus aici, ajutorul meu, ca şi Sfântul Nicolae, eu nu părăsesc acest loc.
Din nou, la auzul numelui Maicii Domnului, demonul a dispărut imediat.
În aceeaşi noapte, Maica Domnului, protectoarea şi supraveghetoarea Muntelui Athos, şi Sfântul Nicolae au venit la el, după ce a înfruntat o ispită aşa de mare, şi i-au spus:
– Petre, să nu-ţi fie frică de felul convingător al diavolului. Tu trebuie să ştii că Dumnezeu este cu tine. Începând de mâine dimineaţă vei fi hrănit cu hrană cerească.

Sfântul Maxim Kafsokalivitul îi spunea Sfântului Grigorie Sinaitul:
– Duhul rău al înşelăciunii, când vine la un om, îi tulbură mintea şi-l face nebun, îi îngreunează inima. El face o persoană să fie laşă, să fie fricoasă, să deznădăjduiască şi să fie plină de aroganţă. El face ochii persoanei sălbatici, tulbură mintea, produce fiori prin trup. Lumina nu apare strălucitoare, ci roşie. Mintea devine demonică. Duhul rău îl încurajează pe om să hulească. Oricine e posedat de un astfel de duh demonic e mânios şi devine nebun. Nu e nici umilinţă, nici jale adevărată cu lacrimi în el. Se laudă cu toate realizările sale şi caută să fie lăudat şi cinstit. El se lasă târât de patimile sale. Îşi pierde mintea şi e cu totul distrus.

Sfântul Nicodim Aghioritul a fost ispitit deseori, în felurite feluri, de duhurile rele, fie direct de ele, fie prin oameni. Iată ce a scris biograful său, monahul Eftimie, despre atacul duhurilor rele ce aveau scop de a-l tulbura şi speria pe sfânt:
„Să nu crezi că a câştigat toate acestea fără greutăţi şi ispite de la duşmanii văzuţi şi nevăzuţi. În ceea ce-i priveşte pe cei văzuţi, cel mai bine este să-i iertăm şi să-i lăsăm la mila lui Dumnezeu…
Când a ajuns prima dată în Sfântul Munte, binecuvântatul Nicodim era atât de fricos, încât lăsa uşa chiliei deschisă înainte de a merge la culcare, căci se simţea liniştit, ştiind pe alţii în jur, sau aşa gândea el. Dar când a mers în pustiu, a devenit atât de curajos, încât de fiecare dată când scria noaptea, iar diavolii erau afară, la geamul chiliei lui, şoptind, el continua să scrie fără frică. Câteodată chiar râdea de şmecheriile lor.
Într-o noapte, când locuia pe insula Skiropoulos, diavolii au făcut un zgomot atât de puternic, încât, pentru o clipă, el a crezut că peretele chiliei se va dărâma. Dar dimineaţa el a văzut că toate erau la locul lor. Acelaşi lucru i s-a întâmplat şi când era la un alt schit. Atunci a încercat din răsputeri să audă ce spuneau diavolii, dar nu a putut să audă nici un lucru. Numai o dată i-a înţeles, spunând: «El, cel care scrie».
Altădată, ei ciocăneau în uşa chiliei lui. De fiecare dată ciocăneau de două ori. Odată, în timp ce traducea Psalmul 33, la versetul unde se spune «Străjui-va îngerul Domnului împrejurul celor ce se tem de El şi-i va izbăvi pe ei», au făcut un asemenea zgomot, ca şi când o întreagă armată mărşăluia spre chilia lui cu mare forţă. Şi, într-adevăr, în acest timp, lângă chilie s-a prăbuşit un zid de stâncă“.

În decursul anului 1925 a venit la Mănăstirea Dionisiu un om posedat de diavoli. După Vecernie, în camera lui a început să cânte în gura mare şi să danseze în mod nebunesc, tropăind cu picioarele pe podea, până când a leşinat.
Părinţii au fost nevoiţi să-i lege mâinile şi picioarele, pentru a-l forţa să se odihnească. El se elibera de parcă ar fi fost legat cu o aţă.
Într-o zi, un călugăr înţelept l-a legat cu metaniile şi diavolul din acel om striga: «Călugăre, leagă-mă şi-ţi voi arăta unde se vor duce aceste metanii». Şi, într-adevăr, două ore mai târziu, omul posedat s-a dezlegat şi metaniile au fost găsite în grădină.
Într-o altă zi, după ce omul a dansat până la oboseală, părintele Visarion a alergat cu o cană plină cu apă ca să-i dea de băut. În această apă, părintele adăugase şi puţină Aghiazmă. «Vino, Yannakis, fiul meu, i-a spus lui, vino şi bea puţină apă rece». Pentru că nu mai putea respira şi era foarte însetat, posedatul a început să bea. Însă, după câteva clipe, a simţit că îi arde gâtul şi a spus: «Călugăre, m-ai ars» şi ţipa şi scuipa apa din gura lui.
Ce minune! Toţi se minunau de lucrarea divină pe care o are Aghiazma. După aceea, i s-a dat apă obişnuită, pe care a băut-o cu mare poftă. I-au citit rugăciuni de exorcizare timp de o lună, şi după ce a fost eliberat de duhul rău, a plecat de la mănăstire.
Odată, l-au întrebat pe diavol:
– De ce îţi este mai mult frică? De Aghiasmă, de Anaforă sau de Sfânta Împărtăşanie?
Iar diavolul a răspuns:
– Dacă aţi cinsti cum se cuvine Sfânta Împărtăşanie pe care o primiţi în Biserică, nimeni dintre noi nu v-ar putea face rău.
– Yannis, de ce te temi de Sfânta Împărtăşanie?
– Nu-l întreba pe Yannis, lasă-l în pace. Ascultă-mă pe mine şi ce-ţi spun eu. Nu Yannis este cel ce-ţi vorbeşte ţie. Dezleagă-mă, ca să mă pot scufunda în mare, şi în curând voi fi în Atena!

Un frate începător din schitul ivirit Sfântul Ioan Botezătorul, de la chilia lui Ioasaf, deşi primea Sfânta Împărtăşanie des, el vedea demoni. Îi apărea o pisică sălbatică în faţa ferestrei chiliei, gata să-l atace. El şi-a dat seama că aceste apariţii erau demonice. Părinţii l-au întrebat dacă nu cumva uitase să-şi spovedească vreun păcat. El a recunoscut că a ezitat să spună că atunci când trăia în satul lui, omorâse pe cineva neintenţionat. N-a spus despre aceasta de frică să nu fie acuzat de crimă şi să fie judecat. Imediat ce s-a spovedit, apariţiile diavoleşti au încetat să mai apară.

Într-o seară, chilia Sfântului Siluan Athonitul s-a umplut cu o lumină deosebită. A trecut prin întreg trupul său, astfel încât a devenit transparent şi el a putut să vadă totul înăuntrul pieptului său. I-a venit gândul să accepte aceasta ca pe harul lui Dumnezeu. Dar aceasta era tulburător şi el se tot întreba de ce nu era un simţământ de pocăinţă în el. El chiar a izbucnit în râs pe când se ruga. Şi-a lovit fruntea cu pumnul, s-a oprit din râs, dar starea de pocăinţă nu a venit. Apoi şi-a dat seama că starea aceasta nu era de la Dumnezeu. Scurt timp după aceasta, el a văzut duhurile rele în faţa lui şi au început să vorbească cu ele ca şi cu nişte fiinţe umane. Ele i-au spus: «Acum eşti un sfânt», sau: «Nu te vei mântui niciodată». Când i-a întrebat de ce spun lucruri contradictorii, ei au răspuns: «Noi nu spunem niciodată adevărul».

Un bătrân spunea:
– Chiar şi în Muntele Athos diavolul găseşte o cale ca să ne prindă… El reuşeşte să înşele mai ales oameni tineri. Chiar şi într-o familie creştină ei pot pierde sensul a ce înseamnă familia. Peste tot este la fel. Călugării încearcă să facă lucrurile bune, dar…

Un bătrân spunea unui călugăr începător:
– Diavolul are un singur scop: să te scoată din «cuibul tău» (din obştea monahală). Când a reuşit acest lucru, restul e uşor.
Nu lăsa ca încrederea şi dragostea pentru părintele tău să fie eliminată. Pentru că dacă vei face astfel, aceasta te va opri să-ţi continui lupta şi vei fi înfrânt. Întotdeauna să-ţi aminteşti aceste două cuvinte de ordine: «Binecuvintează-mă» şi «iartă-mă». Când eşti mustrat, spune: «Să fie binecuvântat». Când ţi se dă o poruncă, întotdeauna să te gândeşti: «Cel ce porunceşte e de asemenea răspunzător». În acest fel vei fi un călugăr fără griji, liniştit, înţelept, ascultător.

Ascetul Nicodim de la Kafsokalivia (1807–1867) s-a nevoit mult. Se hrănea numai cu pâine şi niciodată nu a mâncat legume.
Diavolul, care e plin de invidie şi duşmanul tuturor oamenilor buni, i-a întins multe curse. I se arăta cu iluzii şi apariţii luminoase, dar Nicodim întotdeauna ieşea învingător în luptă, pentru că avea un părinte duhovnicesc experimentat care să-l călăuzească.
Odată a fost blocat de zăpadă în chilia sa mai mult timp, încât a folosit toată pâinea uscată şi nu mai avea ce să mănânce. Atunci i s-a arătat diavolul, ca Sfânta Treime, într-o lumină strălucitoare şi i-a spus: «Eu sunt Sfânta Treime, închină-te în faţa mea şi te vei umple de har şi vei avea nişte mâncare». În acelaşi timp mese pline cu multe mâncăruri îmbietoare au apărut înaintea călugărului, răspândind arome ce-l ispiteau. Atletul lui Hristos, Nicodim, a îngenunchiat şi l-a rugat pe Dumnezeu să-l izbăvească de această ispită.

Un evlavios ascet locuia în Schitul Kafsokalivia. Odată el a auzit o bătaie în uşă. Era cineva îmbrăcat ca un călugăr şi cu un rucsac în spate, plin cu pâine uscată, de care mâncau toţi asceţii.
– Cine eşti? l-a întrebat evlaviosul părinte.
– Sunt un duhovnic de la Sfânta Ana.
– Dacă eşti monah şi mai ales părinte duhovnicesc, fă o închinăciune.
Imediat ce străinul a auzit aceste cuvinte, a dispărut (deoarece era un demon) şi a lăsat în urma lui un miros urât, care a ţinut trei zile. Ar trebui să menţionăm aici că diavolul nu face închinăciuni, nici nu I se închină lui Dumnezeu.

Un părinte spunea:
– Un călugăr se aseamănă cu un peşte mic, agitat. El ştie cum să scape din lume, ca micul peşte care ocoleşte momeala ascunsă într-un cârlig ucigător.

Vrednicul de pomenire părinte Gavriil, egumenul de la Dionisiu, ne spunea mereu această poveste:
„În 1910, cu harul lui Dumnezeu, eu, cel mai mic dintre toţi, am venit în acest loc sfânt, pentru a deveni călugăr. Ceea ce am de gând să vă spun s-a întâmplat nu cu mult înainte de a veni. Am întrebat despre aceasta şi toţi mi-au spus acelaşi lucru, de vreme ce era o întâmplare rară şi originală. Iată ce mi s-a spus:
Cu patru ani înainte a fost o persoană cu înfăţişare blândă ce venise aici din Salonic. El era plăcintar, unicul fiu la părinţi, şi venise la Sfântul Munte pentru a se călugări. Numele lui era Athanasie.
La puţin timp după ce a devenit frate începător, a fost trimis la metocul nostru «Monoxilitis», care este situat în interiorul Muntelui Athos, unde era obişnuit să se lucreze şi să se înveţe cum să se postească şi cum să se urmeze toate slujbele. În felul acesta, el s-a pregătit pentru asceza aspră practicată în mănăstirea noastră. Într-o zi, după ce a ajuns acolo, îndată după ce fraţii au venit de la biserică şi se pregăteau ca să înceapă munca, în timp ce stăteau pe balconul metocului, au fost aruncate pietre spre ei, venind din direcţia pădurii apropiate. Nimeni nu a fost rănit, nici clădirile şi mobilierul stricate.
La început, ei au crezut că cineva aruncă cu pietre din glumă, dar când plecau la muncă şi-au dat seama că atacul continua. Atunci toţi au fugit înapoi la metoc, speriaţi, suspectând un joc murdar al oamenilor sau al demonilor. Au mers la biserică şi au început să se roage lui Dumnezeu şi Maicii Domnului ca să-i mântuiască. Cât timp au fost în biserică, atacul a încetat, însă imediat ce au ieşit afară, pietrele au început să zboare spre ei din nou. Pe lângă toată această confuzie demonică, câinele lor a fost deodată aruncat de pe un balcon de trei metri de la pământ de o putere nevăzută. De asemenea, au fost aruncate multe obiecte incasabile, scăunele de lemn, culioanele monahilor şi altele, toate părând a se mişca singure şi a cădea de pe balcon. Călugării speriaţi stăteau adunaţi în jurul evlaviosului părinte Marcu, fost egumen, şi şi-au petrecut majoritatea timpului în biserică, cunoscând că toate acestea erau un atac demonic. Ca să se asigure pentru ultima dată că aceasta era situaţia cu adevărat, administratorul şef al mănăstirii, Porfirie, l-a trimis pe unul din călugări, pe jos, la Karyes ca să ceară ajutor de la paza locală. Când au sosit trupele de pază, încă mai veneau pietre din direcţia pădurii. Au pornit să cerceteze zona şi chiar au tras câteva focuri, dar fără rezultate. Au fost de acord că demonii îi atacau şi au plecat.
În cele din urmă, fratele Athanasie, care a fost amintit mai devreme, a destăinuit părinţilor că atacul era îndreptat împotriva lui din cauza preocupării faţă de vrăjitorie a părinţilor lui şi de viaţa lui anterioară, plină de păcat. El a spus că de două zile a avut un sentiment apăsător, şi ca să-i convingă pe părinţi că ceea ce spune este adevărat, le-a cerut să fie lăsat să meargă la bisericuţa Sfântului Artemie, care nu era departe de metoc. De îndată ce a început să meargă în acea direcţie, toate pietrele au început să cadă asupra lui şi în jurul lui, fără să-i facă vreun rău.
După aceasta, ceilalţi călugări l-au lăsat pe Athanasie să stea singur în biserică, în timp ce ei au plecat la treburile lor obişnuite.
Administratorul şef a scris mănăstirii principale, explicându-le ce se întâmplase şi cerându-le să trimită o barcă şi să-l ia înapoi, aşa încât toţi ceilalţi din metoc să fie eliberaţi de tulburarea demonică.
Cererea a fost împlinită, dar de îndată ce Atanasie a început să meargă spre ţărm ca să intre în barca ce-i fusese trimisă, atacul a început din nou. Ca să-i consoleze pe vâslaşi, administratorul a trebuit să-i trimită cu ei atât pe părintele Marcu, cât şi pe părintele Isaac. În ciuda acestora, pietrele au continuat să cadă până ce ei au fost în largul mării. Din fericire, ele cădeau în jurul bărcii, fără să rănească pe cineva. În aceste împrejurări au ajuns la mănăstire.
La început, din cauză că nici o piatră nu a căzut la sosirea lor, nici în drum spre mănăstire, unii dintre călugări au început să râdă de ei, spunând că au fost înşelaţi. Deodată cinci sau şase pietre foarte mari au căzut din turnul apropiat, ceea ce i-a convins pe toţi că nu era de râs, ci o problemă serioasă.
Consiliul mănăstirii a hotărât să-l trimită pe frate la părintele duhovnic Sava, un fost vieţuitor al mănăstirii, care era acum la Sfânta Ana, sperând că va fi în stare să aibă grijă de el. A doua zi l-au dus acolo.
Acest mare ascet, deşi foarte bătrân, a simţit o milă adâncă pentru fratele în suferinţă. El a postit şi s-a rugat o săptămână întreagă. Ca urmare, el şi călugării lui au suferit mult, nu numai pentru că erau atacaţi cu pietre uriaşe care cădeau de deasupra chiliei lor în mare cu un zgomot puternic, dar şi pentru că tăcutul Atanasie a devenit violent şi hulitor şi-i ataca verbal pe ceilalţi călugări, şi mai ales pe părintele Sava. La un moment dat ei au trebuit să-l lege, ca să nu se sinucidă.
În cele din urmă, rugăciunea omului drept a câştigat asupra răului. În timp ce evlaviosul părinte se ruga cu lacrimi în ochi, avertizându-l pe diavol să-l părăsească pe începător, el a văzut un demon sub formă de vulpe ieşind din gura începătorului. Ea a stat la intrarea chiliei şi-l privea pe bătrân cu mânie, scrâşnind din dinţi, apoi a dispărut. Imediat, începătorul a căzut în genunchi în faţa bătrânului, plângând şi mulţumindu-i că a fost eliberat şi salvat de o povară insuportabilă.
Bătrânul l-a ţinut pe începător lângă el câteva zile, apoi l-a trimis la alt părinte duhovnicesc în Schitul Kutlumuş, unde a fost tuns monah cu numele de Avacum. L-am întâlnit pe Avacum în Karyes, unde-şi folosea îndemânarea sa de plăcintar, ca să câştige ce era necesar pentru viaţă.
Cei ce se nevoiau împreună cu el au spus că era un ascet aspru, ce purta lanţuri pe sub haine, urmând exemplul părinţilor din vechime. Ajungând la o vârstă înaintată şi nefiind în stare să se îngrijească singur, s-a întors la biserica principală a Kutlumuşului şi acolo, lângă grajdul mănăstirii, într-o chilie mică, a adormit în Domnul cu câţiva ani în urmă.

Părintele Simeon a plecat să locuiască în aceeaşi peşteră, lângă Sfânta Ana Mică, unde locuise şi părintele Iosif Isihastul împreună cu ucenicii săi.
Într-o zi, un tânăr care de abia sosise în Athos cu nădejdea de a se călugări, a venit să-l viziteze. Părintele a fost bucuros să-l vadă şi şi-a exprimat bucuria că atât de mulţi tineri veneau pe Munte ca să devină monahi, urmând exemplul părinţilor bătrâni.
– Fratele meu, i-a spus lui, indiferent ce-ar fi, niciodată să nu-ţi ţii ascunse gândurile de părintele tău duhovnicesc. Să ai încredere deplină în el, altfel vei fi în pericol, aşa cum am fost şi eu odată.
– Ce s-a întâmplat? a întrebat tânărul.
– După ce am plecat din lume şi am devenit rasofor* am vrut să fiu isihast imediat, să trăiesc liniştit în rugăciune, aşa cum au făcut marii părinţi. Aşa că am venit în acest loc mic, unde nu este apă, fără să ascult sfatul mai multor părinţi, şi mai ales al părintelui meu duhovnicesc M. Văzându-mă că insist să plec, în cele din urmă el mi-a spus: «Du-te, de vreme ce insişti. Dar să vii să mă vezi ca să-mi spui gândurile tale».
Chiliile noastre erau numai la douăzeci de minute de mers pe jos depărtare. Într-o zi, după ce-mi terminasem pravila şi stăteam pe patul meu de lemn, am auzit nişte femei râzând şi vorbind. Curând după aceea am văzut patru femei tinere privindu-mă prin geam. Am devenit neliniştit. «Unde sunt eu? m-am gândit. În Pireu sau în Muntele Athos?». Au început să râdă într-un mod tulburător. Prima a spus:
«– Este foarte chipeş!
– Ce prost e, a spus a doua, a venit aici să se facă monah. Mi-ar place să mă căsătoresc cu el.
Cea de-a treia a întrerupt-o, spunând:
– Nu! Eu mă voi căsători cu el. Tu eşti urâtă.
– Îţi pierzi timpul, a adăugat cea de-a patra, pentru că el va muri peste 40 de zile, înainte de a primi Marea Schimă».
Apoi ele au dispărut. La aceste aparente cuvinte profetice am început să mă îngrijorez şi să-mi plâng apropiata moarte. Dar nu am plecat să spun această întâmplare duhovnicului meu.
Cea de-a 40-a zi a venit. Aşteptam neliniştit miezul nopţii şi am început să strig cu durere: «Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă! Iartă-mă, Dumnezeul meu! Nu mai am timp să primesc Marea Schimă…». A bătut ceasul de ora 12 şi aşteptam din clipă în clipă să vină moartea. Dar nu s-a întâmplat nimic. M-am ciupit să văd dacă mai trăiesc. Atunci mi-am dat seama că fusesem înşelat. M-am sculat repede şi am alergat la părintele duhovnic.
(*Literar, cel care poartă haină monahală se numeşte rasofor; cu alte cuvinte, este călugărul începător).

Un părinte spunea:
– Diavolul nu respectă pe nimeni, fie preot, fie episcop, fie patriarh.

Un pustnic mi-a povestit acestea despre acţiunile duhurilor rele:
Odată, când era în schitul său şi se ruga, deodată a strălucit o lumină în faţa lui. El nu a dat atenţie la aceasta şi a continuat să se roage mai intens. Atunci doi demoni au apărut sub formă de ţigani care se jucau şi se loveau unul pe celălalt. Aceasta s-a întâmplat atât de repede, încât pustnicul nu s-a putut abţine, ci a izbucnit în râs.
Duhurile rele folosesc tot felul de înşelăciuni. Câteodată ei creează imagini obraznice sau se schimbă, ca să pară îngeri de lumină. Astfel au apărut ei în faţa unui pustnic contemporan în timp ce se ruga; era noapte iar el a auzit voci puternice, tobe răsunând şi dans. S-a sculat ca să vadă ce s-a întâmplat. N-a văzut nimic. Era diavolul. De-abia s-a aşezat pe scăunel din nou, ca să-şi continue rugăciunea, când deodată camera a fost umplută de lumină. Acoperişul chiliei sale era ridicat. El a crezut că lumina ajungea până la cer. Unde se termina lumina, a apărut faţa unui om, ca a lui Hristos. El a putut să vadă numai jumătate din faţă, dar fiindcă se uita la el, a auzit o voce interioară spunându-i:
– Ai fost binecuvântat ca să-L vezi pe Hristos!
Răspunsul său imediat a fost gândul:
– Cine sunt eu, nevrednicul, ca să-L văd pe Hristos? Şi şi-a făcut cruce.
Imediat vedenia a dispărut, iar acoperişul chiliei a revenit la loc.

Sfântul Maxim Kafsokalivitul îi spunea Sfântului Grigorie Sinaitul:
– Când Duhul Sfânt sălăşluieşte într-o persoană, gândurile îi sunt adunate. Acea persoană e cu grijă şi smerită. Ea îşi aduce aminte de moarte, de păcatele sale, de judecata de apoi, de iadul veşnic. Ea devine sensibilă la lucrurile sfinte. Ochii îi sunt umpluţi de lacrimi şi linişte. Cu cât vine mai mult la el harul lui Dumnezeu, cu atât mintea îi este mai odihnită şi sufletul mângâiat de patima lui Hristos şi de marea Lui dragoste pentru omenire. Mintea, în această stare, intră în tărâmul adevăratelor vedenii şi înţelege puterea uluitoare a lui Dumnezeu, Care numai cu un singur cuvânt a adus universul din nefiinţă la fiinţă. În acelaşi timp mintea este în admiraţie pentru atotputernicia lui Dumnezeu, prin care El guvernează toate, şi copleşită de neputinţa de a înţelege Sfânta Treime şi imensitatea Jertfei dumnezeieşti. Mintea e ridicată deasupra simţurilor materiale, e iluminată şi umplută cu cunoştinţa divină. În această lumină dumnezeiască, luminoasă, inima se linişteşte, se înseninează şi e plină de roadele Sfântului Duh: bucurie, pace, răbdare, bunătate, dragoste, smerenie şi multe altele. Atunci sufletul omului e în fericire deplină.

Un binecunoscut pustnic contemporan ne povestea acestea:
– Când un om primeşte harul dumnezeiesc din belşug, el nu îl poate lua totul deodată. Este cutremurat de el, ca şi cum i-ar fi trecut curent electric prin trup. El nu poate îndura atâta har divin. Atunci sunt lacrimi, fericire, bucurie nepovestită, schimbare şi dragoste dumnezeiască.
Toată noaptea am avut sfintele moaşte ale Sfântului Arsenie pe pat şi m-am rugat. Deodată a apărut diavolul. M-a apucat şi m-a trântit la pământ, ţipând: «Ce-i cu acest craniu?». Atunci am strigat: «Sfinte al lui Dumnezeu, ajută-mă!». Diavolul a dispărut şi eu am fost umplut de o bucurie de nedescris.
Când dimineaţa a venit cineva să mă viziteze, a fost surprins cât îmi era de schimbată faţa de prezenţa harului dumnezeiesc.

Sursă: Patericul atonit – Arhim. Ioannikios Kotsonis, Editura Bunavestire, Bacău, 2000, Traducere de Anca Dobrin şi Maria Ciobanu

Cap. XV: Despre anumiţi călugări virtuoşi [Patericul athonit, Ioannikios Kotsonis]

Părintele Ioasaf, bătrân şi cuvios, cunoscut pentru ospitalitatea sa, era un pictor recunoscut şi membru al Iosefiţilor din Karyes. El ne-a spus:
– Am întâlnit mulţi părinţi care s-au străduit neîncetat să-şi curăţească lumea interioară şi să se mântuiască. Dintre ei, îi ştiu pe următorii:
Părintele Haralambie, de o mare asprime, de la Chilia Izvorul Tămăduirii.
Părintele Metodie, de la Chilia Sfântul Nicolae, cunoscut pentru asprimea cu sine însuşi.
Părintele Simeon Cântăreţul, un părinte foarte simplu în purtare.
Blândul părinte Dionisie, de la Chilia «Intrării în Biserică a Maicii Domnului».
Părintele Haralambie, cel mai sărac şi cel mai smerit dintre toţi.
Călugărul Filaret de la Konstamonitu, cel care făcea felinare şi care nu a părăsit niciodată Muntele Athos.
Părintele Arsenie, sculptorul în lemn, remarcat pentru tăcerea şi smerenia lui.
Monahul rus Lavrentie, cumpătat şi aspru cu sine însuşi.
Părintele Dometie, cunoscut ca postitor.
Părintele Neofit, mult milostiv, care se ruga toată noaptea fără întrerupere.
Părintele Nicodim, supus şi blând, un bun păstor.
Ascetul român din a cărui mâini mâncau păsările.
Părintele Pahomie, unul dintre iconografii Pahomieni, care a fost adept al Kollyvaderilor*
Călugării Averchie şi Haralambie, cei mai milostivi părinţi.
De-a pururea pomenitul călugăr Ioachim care, de fiecare dată când îl întâlneam, îmi povestea despre mulţi părinţi aghioriţi virtuoşi.
Şi, în final, părintele Cosma cel tăcut, care nu avea nimic.
(*Kollyvaderii sau colivarii au fost părinţii din secolul al XVIII-lea, care credeau că slujbele pentru morţi trebuiau făcute numai sâmbăta, pentru că Duminica e ziua Învierii)

În mănăstirea rusă a Sfântului Pantelimon (Russikon) au trăit mulţi călugări silitori:
Părintele Serapion, care se hrănea numai cu pâine şi apă.
Părintele Savin, care timp de 7 ani nu a dormit pe un pat.
Părintele Dositei, care a fost mereu corect în urmarea rânduielilor.
Părintele Anatolie, binecuvântat cu darul pocăinţei.
Părinţii Savin şi Serafim, cei care l-au întâlnit pe Sfântul Serafim de Sarov.
În Sfântul Schit ce aparţine de Mănăstirea Xenofont trăiau părinţi evlavioşi, precum părintele Acachie, care nu avea răutăţi în inima lui. El avea foarte puţină şcoală. Citea pasaje din Sfânta Scriptură oaspeţilor săi, ca astfel să evite lenevia şi vorbăria deşartă. El a murit în 1927.
La fel de aspru era părintele Hrisogon, care a murit în 1943.
Într-o colibă potrivită pentru capre, trăia un ascet cu numele Eftimie. El atârnase în mijlocul colibei un sac plin cu pâine uscată, care era hrana lui zilnică.
Smeritul părinte Grigorie, în vârstă de 100 de ani, trăia pe Muntele Athos de 80 de ani. A murit nu cu mult timp în urmă. El s-a născut în 1890 şi a venit la schit când avea 18 ani. L-a întâlnit pe monahul Moraitidis şi s-a împrietenit cu pustnicul Avimelec şi cu părintele Daniil Katunakiotul, cel cu discernământ. Duhovnicul său era părintele Acachie. Adesea ne-am bucurat de tovărăşia lui copilărească, fără pretenţii.
Odată a adus o carte scrisă de Ilie Miniat şi mi-a citit un capitol despre Înălţarea Sfintei Cruci. Când acest părinte în vârstă citea, ochii i se umpleau de lacrimi. Era o privelişte care merita s-o vezi. El se simţea ca şi cum ar fi stat la piciorul Crucii Domnului.

În Schitul Kafsokaliviei trăiau mulţi călugări deosebiţi; unii care se distingeau prin virtuţile lor, alţii prin educaţia dobândită în lume, iar alţii prin amândouă.
Printre aceştia era Iona, ucenic al Sfântului Acachie Kafsokalivitul, care a murit în 1665; Pelaghie, un ucenic al lui Iona, care a adormit în Domnul în 1754; Rafael; Neofit, de origine evreiască, care a fost un profesor înţelept; Evghenie Vulgaris, care s-a ocupat de Şcoala Athoniades de pe Sfântul Munte; Teoclit Karatzas, Bizantinul, care a murit în 1777; Metodie, cel cu barba lungă din Bizanţ, care a murit în 1811; Filotei din Smyrni, care a murit în 1789; monahul Petru, care s-a nevoit în Chilia «Naşterea Maicii Domnului» şi a murit în 1865; renumitul Nicodim duhovnicul, ucenic al lui Arsenie, marele sculptor, care a lăsat în urma sa două sculpturi legendare: «Răstignirea» şi «A doua Venire», la care a lucrat 15 ani; şi părinţii duhovnici Pavel şi Pantelimon, amândoi fiind harismatici şi cu discernământ, serioşi şi tăcuţi, blânzi când trebuiau să sfătuiască pe cineva.

Părintele Gherman Hair ne spune despre părinţii de la Kafsokalivia, pe care-i cinstim mult, următoarele:
– Ei stăteau în picioare în timpul privegherilor de noapte, semănând cu nişte stâlpi neclintiţi, întotdeauna ţinând ochii îndreptaţi spre pământ. Biserica a avut mulţi asemenea părinţi. Toţi erau tăcuţi. Ei nu pierdeau timpul cu vorbărie nefolositoare. Păstrau cu stricteţe viaţa duhovnicească.
Cel ce a strălucit mai mult decât ceilalţi cu viaţa lui iluminată a fost Auxentie. Semăna cu o stea. Trăia în Chilia Sfântului Mare Mucenic Gheorghe. Folosea un vas de lut în care fierbea legume verzi, singura mâncare cu care trăia. Uneori mânca pâine, dar nimic altceva. El a trăit în schit aproape 60 de ani.

În schitul cel mai îndepărtat de la Sfântul Vasile trăiau părinţi mult nevoitori, care realizau victorii ascetice notabile şi au câştigat o viaţă duhovnicească înaltă, ca veghetorul părinte Varnava, dascăl al rugăciunii lui Iisus, şi românii Martinian, Iona şi Teofilact. Cei mai mulţi dintre ei erau sculptori. Ei făceau piepteni, linguri şi cuţite pentru deschis scrisorile.
Părintele Martinian a trăit numai din milostenia celorlalţi monahi. Şi întotdeauna era pregătit să mulţumească pentru ce primea: «Dumnezeu să te binecuvinteze; care e numele tău, dar numele părinţilor tăi?» (Cerea numele lor ca să se roage pentru ei).
Părintele Iona era un om literat. El a fost absolvent al Institutului Politehnic şi a făcut multe traduceri importante în atmosfera liniştită, de rugăciune, a pustiei Sfântului Vasile. A tradus în româneşte două cărţi de Sfântul Nicodim Aghioritul, ca şi alte lucrări patristice.

Sursă: Patericul atonit – Arhim. Ioannikios Kotsonis, Editura Bunavestire, Bacău, 2000, Traducere de Anca Dobrin şi Maria Ciobanu

Sfântul Teona, cuvios aghiorit şi mitropolit al Tesalonicului (+1541)

Sfântul Teona s-a născut în a doua jumătate a sec. al XV-lea. Patria sa este necunoscută. Unii precizează ca loc al naşterii sale insula Lesbos, iar alţii Veria.

Primele lupte ascetice le-a săvârşit în mănăstirea aghiorită Pantokrator, unde fost şi preot slujitor. A vieţuit şi la Kathisma Cuviosului Onufrie.

A lăsat apoi mănăstirea şi a devenit ucenic al Cuviosului Iacob – care se nevoia în vremea aceea la schitul Iviron, „şi se bucura şi sălta, că a fost învrednicit de acele sfinte vederi pe care le-a văzut cu ochii minţii şi de a avea învăţător şi stareţ pe acest om ceresc.” Atunci când Sfântul Iacob a ieşit în lume să propovăduiască cuvântul lui Dumnezeu, l-a urmat şi credinciosul Teona. După sfârşitul mucenicesc al învăţătorului său, Sfântul Teona devine succesor şi Bătrân al celorlalţi ucenici şi pentru scurtă vreme stareţ al Mănăstirii Cinstitului Înaintemergător din Dervekista – Etolia, 1520.

Împreună cu ucenicii Sfântului Iacob, se întoarce în Sfântul Munte, de această dată la mănăstirea SimonoSipetra, iar după o perioadă de aproximativ trei ani, părăseşte Sfântul Munte şi se mută la Mănăstirea Sfânta Anastasia, în apropiere de Tesalonic, pe care o renovează în 1522 şi îi devine stareţ. A construit o şcoală, un spital şi biserici. Paraclisele din jurul mănăstirii – Sf. Treime, Sf Apostoli, Sf. Chiric şi Iulita, Sf. Antonie, Sf. Gheorghe, Sf. Dimitrie, Sf. Ilie – au fost construite sub stăreţia Sfântului Teona. În schitul său „se liniştea singur, numai rugându-se lui Dumnezeu; şi iarăşi reunindu-se cu ucenicii sai, mult îi mângâia pe aceştia cu sfânta învăţătură.” Avea în jur de 150 de ucenici.

Pentru viaţa sa sfântă, cunoscută tuturor, în jurul anului 1539, Sfântul Teona a fost instalat în scaunul de Mitropolit al Tesalonicului. A păstorit cu sfântă înţelepciune turma cea cuvântătoare a lui Hristos ce i-a fost încredinţată, şi pe mulţi i-a călăuzit spre mântuire.

Cinstitele sale moaşte se găsesc „întregi, la mănăstirea Sfânta Anastasia, izvorând o mireasmă de nedescris şi revărsând minuni şi tămăduiri celor ce cu credinţă se apropie de racla sa”. Sfântul Nicodim Aghioritul a fost primul care i-a scris viaţa, cuprinsă în „Vieţile Sfinţilor” (Neon Eklogion), şi i-a compus slujba.

O slujbă mai recentă a fost alcătuită de monahul Gherasim Mikraghiannanitul. Mulţi au fost cei care s-au ocupat cu viaţa sfântului.

Pomenirea lui se cinsteşte la data de 4 aprilie şi în a patra duminică a Postului Mare.

Sursa: Monahul Moise Aghioritul, Sfintii Sfantului Munte, Editura Migdonia, Tesalonic 2007via Diakonima

Traducere din limba greacă de Elena Dinu pentru Blogul Sfântul Munte Athos

Se va prelua cu precizarea sursei – Blogul Sfântul Munte Athos

Împărtăşania rară produce mare vătămare, Sfântul Nicodim Aghioritul

Cuviosul Nicodim Aghioritul (1749-1809)

 (…) Împărtășania rară produce însă creștinilor toate cele contrare; căci cine întărzie să se împărtășească, acela nu face nicio pregătire, nu devine atent, nu are o pază strânsă față de gândurile rele, pentru că întârzierea îl face să cadă în nepăsare, iar înflăcărarea evlaviei și a iubirii dumnezeiești se răcește; lungimea timpului îi permite să umble cu ușurătate și indiferența în viață lui, să nu aibă teama în suflet, contracție în simțuri și pază la mișcările lui, ci-l face să aibă o dezlegare desăvârșită și la mâncăruri și la cuvinte și la priveliști necuviincioase și să ajungă asemenea unui dobitoc care, fiindca n-are frâu alunecă în prăpastia păcatului. Că toate acestea urmează celor zăbavnici la împărtașire e un lucru adevărat, precum le pățim noi înșine cu fapta și în experiența de zi cu zi.

Câți, deși vrednici pe cât e cu putință sunt zăbavnici la împărtășire, mă mir cum ar mai putea să se bucure de sfințirea și harul pe care le-am menționat mai sus și care vin de la dumnezeieștile Taine, precum spunea Cabasila. Cum pot să veștejească flacăra patimilor când nu se cuminecă cu Preacuratele Taine care, după sfântul Chiril, alungă orice neputința, adorm războiul sălbatic al trupului și omoară patimile? Cum pot să-și curețe mintea? Să-și facă gândirea strălucitoare? Să-și înfrumusețeze toate puterile sufletului neîmpărtășindu-se cu Trupul și sângele Domnului nostru, care e adevărata curățire, adevărata frumusețe, adevărata luminare și noblețe a sufletului, cum spunea mai înainte dumnezeiescul Hrisostom? Sau cum vor putea fugi de faraonul cel gândit cu mintea [diavol] și din Egipt, care e pacatul amar si prigonitor, cand nu sunt pecetluiți si însemnați cu cinstitul sânge al lui Hristos, precum spunea mai înainte Grigorie Teologul? Sau cum iși vor înalța inima spre iubirea dumnezeiască, spre bucuria duhovnicească, spre pacea dumnezeiască și celelalte roade și daruri ale Duhului sfânt, fără să se împărtașească cu Trupul și sângele iubitului Fiu al Tatălui Cel de o ființa cu Duhul, Fiu Care, potrivit Apostolului, e adevarata bucurie și pace a noastră, și izvorul tuturor celor bune?

Imi ies din mine însumi [de uimire] și sunt nedumerit cum ar putea creștinii acum să prăznuiască fie duminicile, fie celelalte sărbători ale anului și să se bucure duhovnicește cu adevărata bucurie, daca nu se împărtășesc încontinuu din dumnezeiasca Cuminecatură, care e cauza și prilejul oricărei sărbători și prăznuiri?

Prin urmare, cu cea mai mare siguranță cei ce nu se impărtășesc încontinuu se lipsesc de toate aceste bunuri cerești si dumnezeiești; si, pe lângă aceasta, sunt, cum spuneam mai sus, si călcători ai poruncilor și hotărârilor stăpânești ale Domnului și ai canoanelor apostolice și sinodale și ale tuturor sfinților Părinții in parte, la care ne-am referit; și sunt supuși îndepărtării/afuriseniei pe care o hotărăsc dumnezeieștii Apostoli și sinodul de la Antiohia, precum am arătat pe larg mai înainte.

Pe langă aceasta, prin zăbava lor la Cuminecare unii ca aceștia dau permisiune și loc diavolului să-i tragă în felurite păcate și în multe alte ispite, cum spune dumnezeiescul Chiril al Alexandriei: „Cei ce se depărtează de Biserică și de Cuminecare se fac vrăjmasi ai lui Dumnezeu și prieteni ai demonilor”. Iar dumnezeiescul Hristos zice: „Ca nu cumva stând prea mult deoparte de cuminecarea cu Tine sa ajung prada vînării lupului gândit cu mintea” (în rugaciunea de la împărtășire). Cu alte cuvinte: de aceea mă apropii în continuare de sfintele Taine și mă împărtașesc din ele, pentru că mă tem ca nu cumva îndepărtându-mă multă vreme de sfânta Cuminecare cu El, să nu ma găsească lupul gândit cu mintea diavol dezbrăcat de harul ei și să mă omoare. Iar Cuviosul Paladie povestește despre avva Macarie Egipteanul [+ 390] ca, după ce a vindecat-o pe femeia aceea care prin conlucrarea diavolului apărea oamenilor ca un cal, i-a dat următorul sfat și i-a spus: „Niciodată sa nu lipsești de la Cuminecarea cu Tainele lui Hristos, ci să te împărtășești frecvent, fiindcă această lucrare diavolească i-a venit fiindcă nu te-ai impărtașit cinci săptămâni și, plecând de aici, demonul a găsit loc și te-a ispitit”. La fel și dumnezeiescul Hrisostom, vindecând un demonizat în ziua în care a fost hirotonit, l-a povățuit să vină necontenit la biserica și la dumnezeieștile Taine cu post și rugăciune, ca să nu-l mai ispitească demonul său, așa cum scrie simeon Metafrastul în Viața lui: „Un bărbat posedat de un demon necurat a intrat pe neașteptate în mijlocul bisericii și, scoțând limba din gură, se vedea șezând fără rânduială. Deci toți cei din biserică l-au rugat pe acel suflet sfânt să se roage pentru vindecarea celui ce pătimea. Iar el spunându-i să se apropie, privind la el cu iubire de oameni, pecetluindu-l [făcând asupra lui semnul crucii] cu mâna și chemând sfânta Treime, a poruncit demonului să iasă. Și îndată s-a văzut urmând acestui cuvânt fapta, iar omul a fost de îndată slobozit de acel chin insuportabil. După care, sculându-se marele Ioari, i-a îndemnat să-și petreacă timpul în biserică și dumnezeiască cuminecare a sfintelor Taine și să fie cu luare-aminte la posturi și rugăciuni; și făcând așa, zicea, nu va mai fi prins de vrăjmasul, nici nu va mai cădea în cursele lui”.

Auziți, frații mei, ce rele pătimesc câți nu se împărtașesc încontinuu, ci se țin departe de Taine? Auziți că ajung demonizați și se prefac în animale necuvântătoare, cum s-a prefăcut în vechime în bou Nabucodonosor împăratul (Dan 4, 33)? Și pe drept cuvânt pătimesc aceasta: fiindcă prin împărtășirea continuă cu Cuminecătura dumnezeiască pot să devină din oameni dumnezei prin har, dar nu vor, ci, stând departe de dumnezeiasca Cuminecătura, isi pierd si chipul omenesc pe care-l au si se preschimba in animale necuvantatoare, si se predau puterii satanei, cum spune Psalmistul: „Cei ce se depărteaza de Tine vor pieri” (Ps 72, 26). Iar dacă acelora care zăbovesc de la împărtășanie le va urma o moarte neașteptată, ce soartă vor avea nenorociții? Cum vor putea trece în libertate de vameșii demoni ai văzduhului? Ce frică și cutremur va încerca sufletul lor, în vreme ce prin Cuminecarea frecventă ar fi putut să se elibereze de toate acestea, cum spunea mai inainte dumnezeiescul Hrisostom? Mila lui Dumnezeu.

Așadar, frații mei, dacă împărtășania rară ne produce atâtea rele mari și de nepovestit, iar Cuminecarea frecventă ne dăruie atâtea bunuri mari, cerești și suprafirești, atât în viața de fată, cât și in cea viitoare, de ce să fim atât de zăbavnici să ne împărtășim, fraților? De ce să nu ne pregătim cu cuvenita pregătire ca să ne cuminecăm cu dumnezeieștile Taine, daca nu în fiecare zi, măcar în fiecare sâmbătă si duminică și în fiecare sărbătoare? s-ar cădea să alergăm frecvent cu mare bucurie la sfînta Masă să ne cuminecăm cu Preadulcele nostru Iisus Hristos, care e toată viața noastră, suflarea și existența noastră și toată nădejdea și mântuirea noastră, ca să fim pururea uniți și nedespărțiți de El. Dar noi atât în această viață, cât și în cealaltă, preferăm și avem mare bucurie să zăbovim și să stăm departe de El.

Dacă ne-ar lipsi cineva o singură zi de masa mâncărurilor trupești, ne mâhnim, ne neliniștim și ni se pare un mare rău; dar daca suntem lipsiți de masa duhovnicească și cerească a dumnezeieștilor Taine chiar și una sau două luni intregi, nu socotim ca e un lucru rău. O, ce mare lipsă de discernământ, între cele trupești și duhovnicești pe care-l au creștinii de acum; fiindca pe cele dintâi le îmbrățisăm cu toată iubirea, dar pe acestea din urmă nu le dorim defel.

Mulți creștini iubitori de Dumnezeu cheltuie mulți bani, suferă multe osteneli, rabdă multe primejdii și pe mare și pe uscat, ca să meargă să se închine la Ierusalim la Mormăntul de viața făcător al Domnului și la celelalte Locuri sfinte; și e o laudă pentru ei să se numească închinători ai unor asemenea Locuri sfinte. Mulți, auzind că se găsesc într-un loc îndepărtat moaștele unui sfânt, aleargă cu multă râvnă să meargă să li se închine, ca sâ primească har și sfințire. Dar să se împărtășeascăc cu Preacuratele Taine și să se învrednicească să se desfăteze nu de Mormântul de viață făcător, nici de Locurile sfinte, nici de moaștele unor sfinți, ci de împăratul a toate și de sfântul sfinților fie au puțină dorință, fie nu le pasă. Ca să meargă la Locurile sfinte cheltuie bani, umblă drumuri lungi și suferă multe primejdii, dar ca să se cuminece n-au nevoie nici să cheltuiască bani, nici să umble departe, nici să sufere primejdii; ajunge numai să facă o mărturisire zdrobită, o satisfacere , și o pregătire adevărată, și îndată ar putea să se bucure și , să devină concorporali și consangvini cu Hristos. Și cu toate că e un lucru ușor, toți sunt nepăsători, toți refuză.

Ah!, frații mei, de-am vedea o dată cu ochii minții sufletului nostru de ce bunuri înalte și mari ne lipsim neîmpărtășindu-ne încontinuu, atunci am face tot ce ne stă în putință să ne pregătim și să ne împărtășim, dacă s-ar putea în fiecare zi!

Prin urmare, dacă pînă acum am arătat o nepăsare atât  de mare față de sfânta Cuminecare, de acum mai departe însă, rogu-va în suspine pornite din măruntaiele unei iubiri frățești, să ne trezim din somnul cel greu al indolenței, să arătăm înflăcărare și purtare de grijă. Și dacă cineva din cei ce au puterea duhovnicească [clerici] ar voi să ne împiedice de la acest lucru plăcut lui Dumnezeu, să nu ne răcim de îndată căldura înflăcărării noastre și să ne neliniștim; nu, ci căzând la picioarele lui, să-l chemăm cu căldura ca și cananeanca, să-i sărutăm picioarele ca și desfrânata și să stăruim bătând la ușa și cerând permisiune. Și cu siguranță nu cred că se va găsi vreodată cineva atât de învârtoșat la, inimă care, văzând inflăcărarea pe care o avem față de sfânta Cuminecătură, să ne împiedice, ci am certitudinea că, oricât de aspru ar fi, oricât s-ar teme de răul obicei care stăpânea acest lucru, inima i se va înmuia să ne dea permisiunea să săvârșim lucrul dorit.

Sfântul Nicodim Aghioritul
Se va prelua cu precizarea sursei Blogul Sfântul Munte Athos

„Obiceiurile cele rele ale creştinilor nu lasă neamurile să creadă în Hristos. Creştinii au să dea răspuns şi pentru neamuri”, Cuviosul Nicodim Aghioritul

Cuviosul Nicodim Aghioritul (1749-1809)

Creştinii au poruncă de la Dumnezeu să se facă sfinţi, precum şi Dumnezeu este Sfînt. „Fiţi sfinţi, că sfînt sînt eu Domnul Dumnezeul vostru” (Lev. 19, 2). Pentru aceasta toate lucrurile şi obiceiurile creştinilor, se cuvine prin urmare să fie şi acestea toate sfinte, toate cinstite, toate cu bună aşezare, toate evlavioase, încît văzîndu-le pe acestea, cei necredincioşi şi neamurile, nu numai să laude pe creştini ca pe o sămînţă binecuvîntată de Dumnezeu, precum zice Isaia: „Şi se va cunoaşte întru neamuri sămînţa lor şi a fiilor lor în mijlocul popoarelor, tot cel ce va vedea pre ei îi va cunoaşte, că aceştia sînt sămînţă binecuvîntată de Dumnezeu.” ( Is. 61, 9 ); ci să se îndemne încă să creadă în Iisus Hristos şi să primească credinţa creştinilor.

Văzînd neamurile cele necredincioase că la creştini se ţin lucruri şi obiceiuri păgîneşti, nu se îndeamnă să creadă în Hristos şi să slăvească pe Dumnezeu şi Tatăl, precum ne-a poruncit Domnul zicînd: „Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, ca să vază lucrurile voastre cele bune şi să slăvească pre Tatăl vostru cel din ceruri” ( Mat. 5, 16 ); ci se pornesc şi zic acestea: „Creştinii se laudă că sînt mai buni decît noi în credinţă, dar şi ei sînt asemenea ca şi noi, pentru că lucrurile şi obiceiurile pe care le facem noi şi ei le fac”; şi cu aceste cuvinte hulesc pe Dumnezeu şi numele cel sfînt al creştinismului şi cauza acestei hule sîntem noi, după cum însuşi Dumnezeu, cu multă întristare zice: „Pentru voi numele Meu pururea se huleşte întru neamuri” (Is. 52, 5). Pentru aceasta foarte cu înţelepciune şi prea cu adevărat spune un părinte: „Că noi creştinii, avem să dăm seamă înaintea lui Dumnezeu, nu numai pentru noi, ci şi pentru neamuri şi pentru cei necredincioşi.”

Dacă noi am avea viaţă sfîntă, precum şi credinţa ne este sfîntă, într-adevăr am fi tras şi pe păgîni la credinţa noastră cea creştinească. Şi aceasta este pricina pentru care Domnul a asemănat Împărăţia cerurilor şi propovăduirea dumnezeieştii Evanghelii cu aluatul. „Asemenea este Împărăţia cerurilor, aluatului, pre care luîndu-l muierea l-a ascuns în trei măsuri de făină pînă ce s-a dospit toată” (Mat. 13, 33), ca să ne arate prin asemănarea aceasta, că, precum aluatul  cînd se va frămînta cu făina, schimbă întru asemănarea lui toată făina aceea şi o preface în aluat, şi acela iarăşi poate să schimbe altă făină şi să o facă iarăşi aluat.

Într-acest chip şi Domnul a pus întîi pe Apostolii Săi ca pe un aluat al credinţei în cele trei neamuri de oameni: al iudeilor, zic, al păgînilor şi al samaritenilor (că aceştia erau între iudei şi neamuri [adică păgîni, n.n.], dar nici iudei desăvîrşiţi şi nici neamuri desăvîrşite); şi aşa frămîntîndu-se, ne-au făcut aluat asemenea lor, sau asemenea creştinilor. A lăsat deci pe ceilalţi oameni, adică pe cei necredincioşi şi necinstitori de Dumnezeu, ca să-i prefacem noi creştinii în credinţa lui Hristos şi, ca un aluat ce sîntem, să-i frămîntăm pe toţi şi să-i facem aluat asemenea nouă, adică credincioşi creştini.

Acum socotiţi de cîtă osîndă sîntem noi vrednici! Apostolii, care erau atît de puţini, au întors pe cei mai mulţi din oameni la buna credinţă, iar noi care sîntem atît de mulţi, nu putem acum să întoarcem pe cei puţini necinstitori de Dumnezeu ce au mai rămas. Pentru ce? Pentru lucrurile noastre cele viclene şi pentru viaţa şi petrecerea noastră cea păgînească şi stricată; de aceea a zis dumnezeiescul Gură de Aur: „Pentru aceasta a amestecat Dumnezeu mulţimea celor ce credem Lui, ca să împărtăşim pe ceilalţi din cunoştinţa noastră (creştinească). …Că dacă 12 oameni pe toată lumea a frămîntat-o, înţelegeţi cîtă este răutatea noastră, cînd atîţia fiind, să nu putem îndrepta pe cei ce au rămas, atîtea milioane fiind noi, am fi de ajuns să se facă frămîntătura” (Omilii la Matei 46)*.

Sursa: Sfântul Nicodim Aghioritul „Hristoitia. Bunul moral al creştinilor”, Ed. Egumeniţa, pg. 37-39 via paterika

Notă: *Deci socotiţi cîtă osîndă vom lua noi creştinii, fiindcă pentru reaua noastră vieţuire, noi ne-am împuţinat, iar închinătorii de idoli [adică păgînii şi sectanţii, n.n.] şi turcii [adică musulmanii, n.n.] s-au înmulţit.

Cărțile Ortodoxe pe care le cauți! Click pe banner!

Viața Cuviosului Nicodim Aghioritul (14 iulie)

Acest astru strălucitor al Bisericii a văzut lumina zilei în anul 1749, în insula Naxos din arhipelagul Ciclade – Grecia. Părinţii săi, evlavioşi şi cu frică de Dumnezeu – mama sa s-a săvârşit din viaţă ca şi călugăriţă i-au dat la Sfântul Botez numele de Nicolae şi l-auîncredinţat preotului satului pentru a-l învăţa să citească. De mic copil s-a îndepărtat de jocurile gălăgioase, pentru a se dedica stăruitor lecturii. El a fost dăruit de Dumnezeu nu numai cu o inteligenţă vie, ci, de asemenea, şi cu o memorie excepţională, care-i permitea să reţină şi să repete fără greşeală tot ceea ce citea. La şcoală a avut ca dascăl pe arhimandritul Hrisant, fratele Sfântului Cosma Etolianul.

La vârsta de 16 ani a fost trimis la Smirna, pentru a deprinde învăţătura dascălului Ierotei. Aici s-a făcut iubit de toţi, atât de învăţători, cât şi de elevi, pentru bunătatea şi sensibilitatea sa. în afară de cultura laică şi studiul cărţilor sfinte, a învăţat latina şi franceza şi a devenit iscusit cunoscător al limbii eline vechi, ceea ce l-a învrednicit să împlinească misiunea pe care Dumnezeu i-a hărăzi­t-o: să facă cunoscute poporului grec asuprit comorile tradiţiei Bisericii.

După patru ani de studii la Smirna, deoarece turcii masacrau pe grecii din regiune, în urma campaniei ruse, el a fost nevoit să se întoarcă în patria sa, Naxos. Acolo i-a întâlnit pe călugării Grigorie, Nifon şi Arsenie, care fuseseră alungaţi din Sfântul Munte pentru că sprijineau pe cei care susţineau că nu se pot face parastase duminica, deoarece este ziua învierii Domnului. Aceştia, porecliţi de adversarii lor „colivari”, i-au aprins dragostea pentru viaţa monahală şi l-au iniţiat în practica ascezei şi a rugăciunii inimii. Informat de către ei că la Hydra trăia un om cu virtuţi deosebite, cunoscător adânc al Sfinţilor Părinţi, anume Mitropolitul Macarie al Corintului, tânărul Nicolae s-a dus la el, asemenea cerbului însetat la izvoarele apelor, şi în apropierea acestui sfânt ierarh a înţeles nevoia urgentă de a edita şi traduce cărţi din izvoarele Sfintei Tradiţii.

Acolo s-a întâlnit şi cu vestitul sihastru Silvestru din Cezareea, care se nevoia într-o chilie izolată, la mică distanţă de oraş. Acest sihastru sfânt i-a zugrăvit atât de luminos bucuriile vieţii ascetice, încât tânărul Nicolae s-a hotărât să ia îndată jugul lui Hristos şi, luând scrisori de recomandare de la Silvestru, s-a întors în Naxos, ca să se pregătească de plecare înSfântul Munte.

În 1775, la vârsta de 26 de ani, a intrat în obştea Mănăstirii Dionisiu şi, la puţin timp, a fost făcut călugăr sub numele de Nicodim. Primind ascultarea de secretar şi citeţ, el devine curând un model pentru toţi fraţii, atât în ascultarea care o îndeplinea cu supunere fără murmur şi cu râvnă, cât şi în râvna pentru rugăciune şi nevoinţă. El sporea în fiecare zi, supunând carnea duhului şi pregătindu-se pentru luptele vieţii isihaste. După doi ani, Sfântul Macarie din Corint l-a vizitat în Sfântul Munte şi l-a însărcinat să diortosească şi să pregătească pentru tipar „Filocalia”, acest manual ortodox al rugăciunii şi vieţii duhovniceşti.

Tânărul călugăr s-a retras într-o chilie la Careia, pentru a săvârşi această lucrare vrednică de cei mai înaintaţi părinţi ai isihasmului şi care cerea o profundă cunoaştere a ştiinţei sufletului. La fel a făcut şi pentru alte scrieri, cum sunt „Everghetinos” şi „Tratatul despre deasa împărtăşire” redactat de Sfântul Macarie, dar pe care l-a îmbunătăţit mult. După terminarea acestei lucrări, monahul Nicodim s-a întors la Dionisiu, dar studierea părinţilor filocalici şi lucrarea neîncetată a rugăciunii lui Iisus i-au deschis gustul de a se consacra mai complet acesteia.

Auzind de Sfântul Paisie de la Neamţ, care conducea o mie de călugări în Moldova în această sfântă lucrare a coborârii minţii în inimă, Cuviosul Nicodim a pornit cu corabia spre Moldova, ca să-l cunoască. Dar, prin providenţa dumnezeiască, o furtună l-a împiedi­cat să-şi atingă acest scop.

Întorcându-se la Athos şi arzând de dorinţa de a se dărui total rugăciunii în linişte, nu s-a mai dus la Mănăstirea Dionisiu, ci s-a retras la o chilie aproape de Careia, apoi la schitul Capsala, care ţinea de Mănăstirea Pantocrator, într-o sihăstrie închinată Sfântului Atanasie, unde copia manuscrise pentru a-şi câştiga cele de trebuinţă. Acolo putând să se consacre zi şi noapte neîncetatei rugăciuni şi cugetării la scrierile Sfinţilor Părinţi, el a urcat repede treptele scării duhovniceşti. După puţin timp, Cuviosul Arsenie din Peloponez, pe care-l cunoscuse la Naxos, a putut să se reîntoarcă în Muntele Athos şi s-a aşezat în schitul Capsala. Nicodim a renunţat atunci de bună voie la singurătatea sa, pentrua profita de binefacerile ascultării, şi i-a devenit ucenic bătrânului. însă abia au terminat construcţia unei chilii când, tulburaţi în liniştea lor, au hotărât să se retragă în insula pustie şi aridă Skyropoula, în faţa Eubeii, în anul 1782.

Acolo, la cererea vărului său, Episcopul Ierotei din Euripos, Sfântul Nicodim a scris capodopera operelor sale – „Manualul sfaturilor bune” sau „Paza celor cinci simţiri”, despre păzirea simţurilor şi a gândurilor şi despre activitatea minţii. În vârstă de numai 32 de ani, lipsit de cărţi şi notiţe, neavând ca resurse decât bogăţia imensei sale memorii şi dialogul continuu cu Dumnezeu, el expune în această operă o sinteză a întregii învăţături duhovniceşti a Sfinţilor Părinţi, ilustrată printr-un mare număr de citate însoţite de referinţe exacte. El învaţă cum se poate dezrobi mintea de înlănţuirea plăcerilor simţurilor, pentru a-i permite înălţarea prin rugăciunea inimii la cugetările duhovniceşti ale contemplaţiei. In timpul petrecut în această insulă, sfântul a înfruntat atacurile puternice ale demonilor care căutau să-l alunge; dar el îşi păzea mintea şi nu-şi ridica capul din cartea sa, decât pentru a râde de încercările lor neputincioase.

După un an petrecut în Skyropoula, el s-a reîntors în Athos, unde a primit marea schimă şi s-a aşezat în chilia Sfântului Teonas din Capsala. A acceptat să aibă un ucenic, pe Ierotei, şi s-a dăruit mai mult ca oricând scrierii şi cercetării fraţilor care veneau să se stabilească în împrejurimi, pentru a se folosi de înţelepciunea sa. Cu prilejul unei noi şederi în Sfântul Munte, Sfântul Macarie i-a încredinţat grija traducerii şi editării operelor complete ale Sfântului Simeon Noul Teolog. în introducerea acestei opere, care conţine analize atât de profunde asupra contemplaţiei, Sfântul Nicodim precizează că astfel de cărţi nu sunt scrise doar pentru călugări, ci şi pentru laici, pentru că toţi creştinii sunt chemaţi să trăiască desăvârşirea evanghelică.

El a redactat apoi un „Manual al duhovnicului” care este cel mai folosit în Biserica Greacă de azi şi a adunat într-o culegere unică, corespunzând celor opt glasuri şi fiecărei zile a săptămânii, „Canoanele Maicii Domnului” cântate la sfârşitul Vecerniei sau la Pavecerniţe în mănăstiri. în afara altor numeroase cântări liturgice, el a publicat, de asemenea, două opere adaptate după faimoase cărţi duhovniceşti din Apus: „Războiul nevăzut” de Lorenzo Scuppoli şi „Deprinderile duhovniceşti” de J.P. Pinamonti. Departe de a fi simple traduceri, aceste lucrări au fost cu totul refăcute şi transformate de sfântul isihast, care prezintă în ele o învăţătură desăvârşită despre pocăinţă, asceză şi rugăciunea lui Iisus.

Ieromonahul Agapie din Peloponez a venit la Muntele Athos pentru a-i propune Sfântului Nicodim să reia şi să traducă o antologie a Sfintelor Canoane pe care o pregătise, îmbogăţind-o cu comentarii. Sfântul, pentru care viaţa şi disciplina Bisericii erau mai preţioase decât propria sa viaţă, s-a apucat de muncă cu sârguinţă, adunând patru caligrafi pentru a termina la timp această operă foarte necesară Bisericii, pe care a numit-o „Pidalion”, adică „Cârma”. El a muncit zi şi noapte, timp de peste doi ani, compilând şi corectând textele denaturate sau contradictorii, comparând canoanele Sfintelor Sinoade cu cele ale Sfinţilor Părinţi şi cu decretele legislaţiei bizantine, şi îmbogăţind lucrarea cu un număr mare de note, care oferă criterii sigure pentru aplicarea canoanelor în viaţa Bisericii. Odată terminată şi trimisă la Constantinopol, lucrarea a aşteptat multă vreme binecuvântarea patriarhală, apoi a fost trimisă ieromonahului grec Teodoret, care se găsea în România, pentru a fi editată cu ajutorul unei subscripţii a tuturor călugărilor atoniţi. Dar acesta din urmă, adversar al „colivazilor” şi al împărtăşirii dese, a introdus în Pidalion corecţi născocite de el însuşi, trădând astfel concepţia autorului şi tradiţia Bisericii. Când cartea, apărută la Leipzig în anul l800, a ajuns la cunoştinţa sfântului, el a fost profund îndurerat şi a scris: „Era mai bine să mă fi lovit direct în inimă cu o sabie, decât să se adauge sau să se retragă ceva din această carte”.

Cam în aceeaşi vreme a fost înştiinţat că manuscrisul operelor complete ale Sfântului Grigorie Palama – pe care, la cererea Sfântului Atanasie din Păros şi a mitropolitului Leon al Eliopolei, Sfântul Nicodim le adunase cu multă trudă şi le adnotase a fost reţinut la tipograful său din Viena şi a fost distrus de austrieci, aflaţi în căuta­rea mesajelor de propagandă revoluţionară adresate grecilor de Napo­leon Bonaparte. Această veste a contribuit la suferinţa sa şi l-a făcut să verse izvoare de lacrimi, nu numai pentru timpul irosit cu această lucrare de neînlocuit, dar şi pentru pierderea unei astfel de comori.

După ce a rămas pentru o vreme în chilia Sfântului Vasile, unde vieţuise odinioară Sfântul Teofil izvorâtorul de mir, Cuviosul Nicodim şi a reluat viaţa de pustnic şi şi-a continuat lucrarea sa apostolică. îmbrăcat în zdrenţe şi încălţat cu saboţi grosolani, el se considera cel mai de pe urmă decât toţi. Se hrănea mai mult cu orez fiert, cu miere dreasă cu apă, la care adăuga câteva măsline şi fasole înmuiată. Când era apăsat de foame, se ducea la vecini să mănânce, dar cel mai adesea, fiind prins în discuţii, cuviosul uita să mănânce. Nu cunoştea decât două activităţi: rugăciunea şi studiul. La orice oră din zi sau din noapte îl găseai deasupra unei cărţi sau scriind, sau stătea cu bărbia în piept, pentru a face ca mintea să se coboare cât mai profund în inima sa, chemând neîncetat numele cel sfânt al lui Iisus. El a devenit astfel în întregime rugăciune şi prin această unire cu Hristos, harul dumnezeiesc a pus în inima sa întreaga comoară a Bisericii.

Când scria, era aşa de absorbit, încât nu simţea nimic în jurul lui. într-o zi, un călugăr venind la el şi găsindu-l lucrând, i-a pus o bucată de pâine proaspătă în gură. Seara, când a trecut din nou, l-a găsit pe sfânt în aceeaşi poziţie, cu bucata de pâine în gură, ca şi când n-ar fi observat nimic.

El a redactat apoi un vast comentariu al Epistolelor Sfântului Apostol Pavel, după Sfântul Teofilact al Bulgariei, ca şi al Epistolelor Soborniceşti. De asemenea a făcut un comentariu al celor nouă cântări ale lui Moise din Vechiul Testament, intitulat „Grădina Harului” şi a tradus comentariul Psalmilor scris de Eftimie Zigabenul.

Ca în toate celelalte traduceri ale sale, Sfântul Nicodim depăşea mult rolul unui traducător, căci completa textele cu note bogate in mărturii ale altor Sfinţi Părinţi ai Bisericii. El a editat, de asemenea, o selecţie de vieţi de sfinţi din vechime, precum şi „Noul martirologiu”, adică o culegere a vieţilor noilor martiri, menită să sprijine credinţa creştinilor oprimaţi sub jugul otoman. Mereu preocupat de educaţia poporului lui Dumnezeu, a mai compus şi un „Manual al bunelor obiceiuri creştine” (Hristoitia), un rezumat deosebit al învăţăturilor morale ale Sfântului Ioan Gură de Aur.

Zi de zi, toţi cei care fuseseră răniţi de păcate sau de apostazie, lăsând episcopii şi duhovnicii lor, alergau la ascetul din Capsala, Cuviosul Nicodim, pentru a găsi vindecare şi mângâiere sufletelor. Şi veneau nu numai călugări, ci şi mireni sosiţi de departe, astfel încât sfântul se plângea că nu se poate ruga cum se cuvine, dorind să plece în pustie. Dar boala l-a împiedicat să facă acest pas. Avea vârsta de 57 de ani, însă era epuizat de asceză şi de munca editării de cărţi, care puteau să umple o bibliotecă.

El era atins de o aşa slăbiciune, că nici o mâncare nu-l putea întări. Deci a părăsit sihăstria din Capsala pentru a trăi un timp în chilia prietenilor săi Skourtaios din Careia. Aici a redactat, timp de doi ani, „Sinaxarul”, care cuprinde toţi sfinţii Bisericii. întorcându-se la Capsala, a scris comentarii ale canoanele sărbătorilor şi ale Octoihului. Astfel a terminat această ultimă operă în care apare întreaga sa ştiinţă teologică şi seva sa duhovnicească, chiar dacă era foarte bolnav în anul 1808. Noi calomnii reuşind să ducă la condam­narea pe nedrept a lui Atanasie din Paros şi a altor trei colivari, de către Patriarhul Grigorie al V-lea, Sfântul Nicodim nu a putut să le ia apărarea, ci s-a mulţumit să redacteze o Mărturisire de credinţă.

Starea sa de sănătate s-a înrăutăţit mult. Revăzând pentru ultima oară comentariul său la Octoih, a zis: „Doamne, ia-mă! Sunt sătul de această lume!” Din zi în zi, boala se întindea în tot trupul său, iar el repeta cu voce tare rugăciunea lui Iisus, cerând iertare în faţa fraţilor că nu putea să o ţină în taină. După ce s-a spovedit şi a primit Sfânta Împărtăşanie, a luat în mâinile sale moaştele Sfântului Macarie din Corint şi cele ale lui Partenie Skourtaios şi, sărutându-le cu lacrimi, a zis: „Voi aţi plecat spre cer şi vă odihniţi pentru virtuţilepe care le-aţi câştigat pe pământ, gustând deja slava Domnului nostru. Eu sufăr din pricina păcatelor mele! Pe voi, care aţi fost părinţii mei, vă rog să stăruiţi pentru mine pe lângă Domnul, ca El să aibă milă de mine şi să mă aducă unde sunteţi şi voi”. În timpul nopţii, a spus: „Mor! Mor! Aduceţi-mi Sfânta Împărtăşanie!” După ce a primit Sfânta Împărtăşanie, a dobândit o linişte deosebită şi, încrucişând mâinile deasupra pieptului, a răspuns călugărilor care îl întrebau dacă are odihnă: „Eu am făcut să intre Hristos în mine! Cum să nu am odihnă?” în zorii zilei de 14 iulie 1809, sfântul şi-a dat sufletul în mâinile Domnului. Unul dintre cei prezenţi a strigat: „Era mai bine dacă ar fi murit astăzi mii de creştini, decât Nicodim!” Dar chiar dacă astrul s-a ascuns, razele sale nu au încetat să lumineze Biserica, iar cărţile sale rămân un izvor permanent de învăţătură, de mângâiere şi de încurajare pentru plină­tatea vieţii în Hristos. Cu ale cărui sfinte rugăciuni, Iisus Hristos, Mântuitorul lumii, să ne miluiască şi să ne mântuiască în veci. Amin.

Sursa: Doxologia

Vezi și Acatistul Sfântului Nicodim Aghioritul

Cărțile Ortodoxe pe care le cauți! Click pe banner!

Acatistul Sfântului Nicodim Aghioritul

Acatistul Sfantului Nicodim Aghioritul
(14 iulie)

Tropar

Saltati si va veseliti, popoare, ca iata in prisosul bucuriei se arata astazi parga cea sfanta a Athosului, folositorul si mangaietorul nostru, blandul Nicodim. Caci prin ravna cea dupa Hristos Biserica o a luminat, indreptand cele stricate si parasite prin nebagare de seama si trecerea cu vederea, iar acum inaintea Sfintei Treimi neincetat se roaga pentru sufletele noastre.

Condac 1

Pe tine, mostenitorul Raiului si luminoasa odrasla a Naxosului, Cuvioase Nicodim, cel mare in cuvant si in smerenie adanc, te laudam. Ca intru adevar nevoindu-te si de la inalta pronie izvoarele bogatiei de daruri revarsand, cununa cereasca ai luat, iar Biserica intr-un glas canta: Aliluia!

Icos 1

In pamantul dragostei smerite ai fost crescut de catre evlaviosii tai parinti, aratandu-te de mic iubitor al slujbelor si intelepciunii dumnezeiesti. Iar pe dascalii cei de Hristos insuflati cu osardie urmand, ai impletit cunoasterea si faptele virtutii intru slava Nedespartitei Treimi.

Bucura-te, cautator neobosit al treimicei intelepciuni
Bucura-te, uimitoare memorie facuta vistierie a Cuvantului
Bucura-te, agerime a mintii pazite sub aripa Duhului
Bucura-te, intrare prin supunerea si ascultarea fata de toti in iubirea Tatalui
Bucura-te, smerenie de toti indragita si alauta a cantarilor preadulci
Bucura-te, risipire prin har a paclei nepriceperii
Bucura-te, umblare cu lacrimi intru cautarea binelui
Bucura-te, suspinare zi si noapte spre aflarea folosului
Bucura-te, salasluire cu toata virtutea in locul pacii
Bucura-te, minte iubitoare de frumusete duhovniceasca
Bucura-te, cercetare si implinire a sfaturilor rodnice
Bucura-te, Sfinte Nicodim, iconom credincios al Cuvantului dumnezeiesc !

Condac 2

Ca o albina invataturile dascalilor din Naxos si Smyrna le-ai strans, Sfinte Nicodim, le-ai lamurit in focul dreptei credinte si le-ai pus in slujba izbavirii de patimi. Neobosit te sarguiai sa cercetezi pe cuviosii luminati cu duhul intru aflarea linistii si vederii celei duhovnicesti, iar impreuna cu ei cantai: Aliluia!

Icos 2

Ingraditu-te-ai, Sfinte, cu povatuirile Mitropolitului Macarie al Corintului si dorind a te face monah ai fost de dansul indrumat spre Cuviosul Silvestru, care pustnicea impreuna cu alti doi monahi isihasti in insula Hydra. Asa ai lepadat impilarea grijii celei desarte si ai invatat rugaciunea mintii, culegand virtutile ingerestii vietuiri.

Bucura-te, asezare prin rabdarea cea buna in lumina Chipului lui Hristos
Bucura-te, trezvie, ce pazesti cugetul de imprapastuire
Bucura-te, rugaciune, piatra de hotar a Imparatiei lui Dumnezeu
Bucura-te, purtare a crucii ascultarii ce descuie cerurile
Bucura-te, primire printr-ansa a celor din afara in trupul de taina al iubirii
Bucura-te, cunoastere insusita de Chipul iubirii duhovnicesti
Bucura-te, ca si mama ta a primit Chipul monahicesc
Bucura-te, inima-chivot al Numelui mantuitor
Bucura-te, inima-icoana a Chipului de viata datator
Bucura-te, inima in inchinare
Bucura-te, inalta smerita cugetare
Bucura-te, postire intru indulcirea de duhovniceasca hrana
Bucura-te, Sfinte Nicodim, iconom credincios al Cuvantului dumnezeiesc !

Condac 3

Hranit cu mierea linistirii si duhovnicestii suiri ravnitor, te-ai intarit in nevointele isihaste, purtat fiind in Sfantul Munte de dumnezeiescul dor. Iar tuns curand monah, sub acoperamantul Preacuratei Fecioare desavarsit ti-ai inchinat viata lui Hristos, veselindu-te a canta cu ingerestile cete: Aliluia!

Icos 3

Preaiubitor al sfinteniei te-ai aratat, Cuvioase Nicodim, sarguindu-te sa dezgropi din tarina uitarii filocalicele scrieri ale dumnezeiestilor Parinti, prin care Insusi Hristos a revarsat in inimi focul cerestii chemari.

Bucura-te, chemare la ospatul cerestii vietuiri
Bucura-te, inmultire prin credinta a sfintei mosteniri
Bucura-te, rugaciune stralucind de slava Numelui mantuitor
Bucura-te, nesaturata sete de mantuirea tuturor
Bucura-te, povatuitor al povatuitorilor
Bucura-te, al marilor Parinti ravnitor
Bucura-te, smerenie roditoare a sfintelor deprinderi
Bucura-te, nepatimire ce odraslesti cunoasterea spre viata
Bucura-te, calauza in nevazutul razboi spre Schimbarea la Fata
Bucura-te, dascal al vietii duhovnicesti
Bucura-te, vas desavarsit al stiintelor bisericesti
Bucura-te, dor nepotolit dupa impartasirea cu Hristos
Bucura-te, Sfinte Nicodim, iconom credincios al Cuvantului dumnezeiesc !

Condac 4

Pe sfantul Paisie Velicikovski care calauzea in Moldova peste o mie de frati si ii invata rugaciunea mintii, ai ravnit a-l intalni si de dansul a fi povatuit intru dumnezeiasca lucrare. Pentru aceea te-ai imbarcat intr-o corabie, dar din pricina unei furtuni nu ti-ai putut atinge telul. Miscat de semnul cerestii Pronii te-ai hotarat sa nu mai parasesti Sfantul Munte si cu viata cea sihastreasca insotindu-te, neincetat cantai: Aliluia!

Icos 4

Inaintea Domnului zi si noapte privegheai, sub ascultarea Batranului Arsenie curatindu-ti mintea intru neincetata rugaciune si infranare, cu chipul luminat de contemplatia Sfintelor Scripturi si Predanii. In acelea, ca intr-un rai cuvantator salasluit, de inchinarea in duh a inimii ca dintr-un pom al vietii te impartaseai, Sfinte Nicodim.

Bucura-te, privighetoare a pustiei
Bucura-te, fantana a cuvintelor Duhului
Bucura-te, intoarcere a mintii spre Izvorul si Tinta cuvintelor
Bucura-te, privire mai presus de vedere a locului inimii
Bucura-te, auzire mai presus de auzire a cuvintelor rugaciunii
Bucura-te, iubire a libertatii Duhului, celei neingradite de patimi
Bucura-te, tacere cuvantatoare ce odraslesti rodul intelepciunii
Bucura-te, chip luminat si pazit de sabia de foc a Numelui lui Iisus
Bucura-te, inima invapaiata de credinta si intiparita cu Numele lui Hristos
Bucura-te, linistire mai presus de fire intru Numele mantuitor
Bucura-te, purtare a crucii, altar al iubirii duhovnicesti
Bucura-te, iubire smerita, ce imbratisezi voia Tatalui ceresc
Bucura-te, Sfinte Nicodim, iconom credincios al Cuvantului dumnezeiesc!

Condac 5

Prin mantuitoarea calauzire si intregimea cuvantatoare a frumoaselor tale alcatuiri, ne pazim cu putere simturile de toata pofta si ne izbavim de toata intrarea demonilor care se furiseaza ascuns prin simturi, stralucind in sfintele incaperi ale mintii icoana de pururea inchinare a Cuvantului: Aliluia!

Icos 5

Urmandu-ti povatuitorul in insula pustie Skyropoulla in cautarea unei singuratati si linisti mai mari, iar in viata cea cu multa osteneala sporind, ti-ai facut inima Vistierie a Numelui lui Iisus Hristos si darurilor suprafiresti ale harului, pentru care cu bucurie iti cantam:

Bucura-te, linistire, altar al vorbirii cu Dumnezeu
Bucura-te, veghere si atentie, chip al starii inaintea Domnului
Bucura-te, ascultare ce odihnesti Chipul de fiu al lui Dumnezeu
Bucura-te, lepadare de sine ce strabati cararea cea stramta a manturii
Bucura-te, smerenie multumitoare, vas al credintei
Bucura-te, intreaga intelepciune ce inchini lui Hristos pamantul inimii
Bucura-te, nemaniere si nejudecare pazind senin cerul mintii
Bucura-te, dispretuire a semintelor diavolului
Bucura-te, tacere de icoana, ce nu bagi in seama latraturile lui
Bucura-te, necontenita cugetare la preadulcele Nume al lui Iisus
Bucura-te, inima in asemanare cu Chipul Preacuratei Fecioare
Bucura-te, iubire nevoitoare ce alungi frica de moarte
Bucura-te, Sfinte Nicodim, iconom credincios al Cuvantului dumnezeiesc !

Condac 6

Plecand din pricina unei boli parintele tau, ai trait cateva luni singur, dupa care te-ai intors la Athos, fiind tuns si imbracat de catre batranul Damaschin in schima cea mare. Iar cuvintele tale indulcite de harul neincetatei rugaciuni au adunat multi frati in chiliile dimprejur, dornici a se impartasi din izvorul curat al invataturilor tale si impreuna cu tine sa cante: Aliluia!

Icos 6

Indemnat de binecuvantatul Macarie al Corintului, te nevoiai, Cuvioase Nicodim, sa daruiesti tuturor prin traduceri si talcuiri preainfrumusetate scrierile Sfintilor, ca pe niste izvoare ale Vietii celei vesnice. Iar mistuit de dumnezeiasca ravna pentru Biserica lui Hristos, te-ai aratat carmaci de Sus luminat al Sfintei Corabii a mantuirii.

Bucura-te, far al Bisericii si mare povatuitor al crestinatatii
Bucura-te, ravna apostolica pentru unirea cu Hristos ce sterge pacatul
Bucura-te, cantaret iscusit al maririi Maicii lui Dumnezeu
Bucura-te, doctor de suflete si calauza spre marturisirea curata
Bucura-te, evlavie pentru canoanele Bisericii cele dezlegatoare de patimi
Bucura-te, in­­­­vatatorule al durerii lucratoare a pocaintei
Bucura-te, ca ai aratat ca aceasta te face monah, chiar si in lume fiind
Bucura-te, cuvant cu putere, ce smulgi relele radacini ale pacatului
Bucura-te, trezvitoare aducere-aminte de chipurile cuielor lui
Bucura-te, sadire in inima a pomilor de rai ai virtutilor
Bucura-te, simtire a nevredniciei proprii ce te rasadesti in iubirea Sfintei Treimi
Bucura-te, pazire cu toata fiinta a frumusetii recastigate a Chipului lui Dumnezeu
Bucura-te, Sfinte Nicodim, iconom credincios al Cuvantului dumnezeiesc !

Condac 7

Cu cuvantul viu al harului aprindeai in inimi ravna dupa indreptarea vietii prin pocainta, catre mai deasa impartasire cu Trupul si Sangele lui Hristos, spre tamaduire, luminare si sfintire, spre indreptare, intarire si paza de diavoleasca lucrare, spre indraznirea si dragostea cea catre Domnul, inmultirea faptei celei bune si desavarsirii, spre plinirea poruncilor si impartasirea cu Sfantul Duh, nu spre judecata si osanda, ci intru odihna si bucuria Sfintei Treimi, cantand: Aliluia!

Icos 7

Multe neintelegeri si rastalmaciri, multe acuze, calomnii si chiar condamnari s-au abatut asupra ta cand impreuna cu Mitropolitul Macarie al Corintului ai publicat cartea despre deasa impartasire. Insa de sus intarit, si crucea ti-ai purtat neparasind locul virtutii, si ca o gura a Cuvantului, Biserica o ai luminat cu marturisirea evlaviei si credintei tale celei drepte, pentru care cu bucurie iti cantam:

Bucura-te, navod care scoti din marea uitarii margaritarele Sfintei Traditii
Bucura-te, cereasca si infricosata chemare la Cina de Taina a Imparatiei
Bucura-te, chemare intarita pe marturiile Sfintei Scripturi, ale Apostolilor si Parintilor
Bucura-te, calauza spre Izvorul vietii celei vesnice
Bucura-te, sfanta indemnare spre paharul mantuirii si cereasca hrana
Bucura-te, iubire de vrajmasi indelung rabdatoare ce birui raul cu binele
Bucura-te, viata si marturisire aparate de insasi Sfanta Comunitate a Athosului
Bucura-te, hranitor al dogmelor Bisericii de catre ea numit
Bucura-te, aparator al binecuvantatului obicei al vechilor crestini
Bucura-te, ca insusi Patriarhul Grigorie al V-lea a primit marturisirea ta in privinta Sfintei Impartasanii
Bucura-te, nevointa a innoirii duhovnicesti incununata de Hristos
Bucura-te, ravna a plamadirii Bisericii in Trupul lui Hristos
Bucura-te, Sfinte Nicodim, iconom credincios al Cuvantului dumnezeiesc !

Condac 8

Prin mahnirea si amaraciunea incercarilor ca printr-un foc lamuritor trecand, mai tare straluceau pe chipul tau pacea si iubirea lui Hristos. Atat erai de viteaz in isihie, incat acolo unde privegheai si scriai, demonii susoteau in afara usii chiliei si tu scriai fara sa te infricosezi, iar uneori radeai chiar de fetele lor pamantii, netulburat cantand: Aliluia!

Icos 8

Rusinand cursele vrajmasilor vazuti si nevazuti, harul lui Dumnezeu lucra in tine spre desavarsire prin neputintele trupului. Iar tu, ca pe un altar de inchinare rastignit, nu incetai a liturghisi iubirea lui Hristos.

Bucura-te, om mare in lumea cea mica
Bucura-te, straja neadormita a dreptei socoteli
Bucura-te, uitare de cele firesti intru daruirea duhovniceasca
Bucura-te, iubire de patimire pentru Hristos
Bucura-te, rabdare a suferintei ce te umpli de mirul mangaierii dumnezeiesti
Bucura-te, liman de mangaiere si vindecare a celor raniti de pacate
Bucura-te, povatuitorul monahilor in ingereasca slujire
Bucura-te, dar si mirenilor chemare la duhovniceasca prefacere
Bucura-te, hranire a poporului insetat dupa Cuvantul lui Dumnezeu
Bucura-te, inima intru care Insusi Duhul se roaga cu negraite suspine
Bucura-te, Sfinte Nicodim, iconom credincios al Cuvantului dumnezeiesc !

Condac 9

Sub jugul otoman, multi credinciosi plateau cu viata marturisirea lor, iar tu, Sfinte Nicodim, neincetat te rugai sa nu piara in focul urgiei credinta crestinilor. Pe cei ce slabeau cu duhul ii intareai, pe cei cazuti care se pocaiau ii pregateai pentru martiriu, celor biruitori le alcatuiai slujbe de pururea pomenire, iar Biserica stralucea de slava Crucii si Invierii lui Hristos: Aliluia!

Icos 9

Luminat de Sfantul Duh aratai ca Pronia dumnezeiasca binevoia intru noii martiri spre slava Bisericii Ortodoxe si innoirea dreptei credinte, dar si spre mustrarea celor de alte credinte, ce vor ramane fara cuvant de aparare in Ziua Judecatii. Apoi celor robiti pilda de rabdare, ba chiar indrazneala si indemn spre a-i imita cu fapta pentru toti crestinii siliti dupa imprejurari la martiriu si mai cu seama cati au ajuns sa lepede credinta ortodoxa.

Bucura-te, chip ingeresc ce gatesti calea Domnului
Bucura-te, cuvant ce intorci inimile spre Chipul lui Hristos
Bucura-te, doctor de suflete si povatuitor de mucenici
Bucura-te, adanc al smereniei ce izbavesti din iadul deznadejdii
Bucura-te, povatuitor Sfantului Mucenic Constantin din Hydra
Bucura-te, ca cel ce trecuse la islam, desavarsit s-a pocait de lepadarea sa
Bucura-te, ca s-a hotarat sa si-o retracteze public, infruntand moartea
Bucura-te, ca cinci luni l-ai pregatit la Iviron pentru martiriu
Bucura-te, neobosita cautare a oii ratacite
Bucura-te, ca si dintre musulmani se converteau si patimeau pentru Hristos
Bucura-te, pana a Duhului Sfant, zugravind vietile Noilor Martiri
Bucura-te, stalp de foc al Bisericii, ce unesti pamantul cu cerul
Bucura-te, Sfinte Nicodim, iconom credincios al Cuvantului dumnezeiesc !

Condac 10

Cine ar putea spune minunile savarsite prin tine de Cuvantul dumnezeiesc, Sfinte Nicodim? Caci intru slabiciuni din ce in ce mai mari sporeai in duhovniceasca slujire, liturghisind in raiul smereniei si ascultarii voia lui Dumnezeu, prin care scara noua catre cer intinzi celor ce canta: Aliluia!

Icos 10

Cu neclintita blandete si dragoste ti-ai pecetluit pana in sfarsit marturisirea dreptei credinte, chemand pe cei ce pe nedrept te acuzau sa inlocuiasca ura cu iubirea, pentru ca ostenelile ascetice si dragostea fata de Hristos sa nu fie zadarnice.

Bucura-te, micsorare de sine intru preamarirea lui Dumnezeu
Bucura-te, slujire pe crucea bolilor si neputintei
Bucura-te, slujire pe crucea acuzelor si calomniilor
Bucura-te, purtare a Crucii la hotarul dintre viata si moarte
Bucura-te, privire intarita de Duhul in Cartea Vietii
Bucura-te, smerenie, carte a Cuvantului ipostatic
Bucura-te, cuvant mantuitor, icoana de vesnica inchinare
Bucura-te, vedere de icoana, ce nasti cuvintele vii ale harului
Bucura-te, tresaltare a inimii sub lucrarea Duhului Sfant
Bucura-te, praznuire prin rugaciunea lui Iisus a Intruparii dumnezeiesti
Bucura-te, negraita simtire a harului Botezului la primirea Sfintelor Taine
Bucura-te, netalcuita bucurie intru pomenirea Sfintei Fecioare si tuturor Sfintilor
Bucura-te, Sfinte Nicodim, iconom credincios al Cuvantului dumnezeiesc !

Condac 11

Toate ceasurile zilei si ale noptii le inchinai acestor doua lucrari: fie ca sa explici vreun inteles al dumnezeiestii Scripturi, fie ca sa-ti pleci capul in partea stanga a pieptului, sa-ti cobori mintea in inima si sa strigi „Doamne Iisuse Hristoase, miluieste-ma !”. Si desi doreai sa petreci neincetat in dumnezeiasca rugaciune a mintii, neobosit slujeai pe cei ce veneau sa te vada si sa fie mangaiati, cantand impreuna cu ei: Aliluia!

Icos 11

Spre sfarsit, de o mare neputinta coplesit, adeseori te rugai lui Dumnezeu sa te primeasca la Dansul. Asa intre viata si moarte ai ajuns la Karyes, si aproape paralizat te-ai pregatit de infricosata trecere in Vesnicie, prin Marturisire generala, Maslu si zilnica Impartasire cu Preacuratele Taine. Iar din pricina oboselii, nu mai puteai spune cu mintea rugaciunea lui Iisus, ci mai intai cu glas tare, iar apoi doar cu starea nemiscata de inchinare.

Bucura-te, stalp ce calauzesti pe noul Israel spre evlavie
Bucura-te, nor racoritor celor incinsi in cuptorul pacatelor
Bucura-te, insetare dupa vederea fata catre fata a lui Hristos
Bucura-te, nevointa peste fire in via Lui tainica
Bucura-te, rugaciune pentru plinirea de Sus a ostenelii iubirii
Bucura-te, imbratisare ultima a moastelor Sfintilor Macarie al Corintului si Partenie
Bucura-te, sarutare a moastelor Parintilor duhovnicesti in nadejdea Invierii
Bucura-te, chemare cu umilinta a rugaciunilor lor mijlocitoare
Bucura-te, inainte-pasire prin credinta in odihna Domnului
Bucura-te, icoana vie a lui Hristos rastignit
Bucura-te, sfintenie, ce nu incetezi a purta valul smereniei
Bucura-te, fericita vedere a nevredniciei proprii, ce poti purta stralucirea dumnezeirii
Bucura-te, Sfinte Nicodim, iconom credincios al Cuvantului dumnezeiesc !

Condac 12

Privegheat fiind toata noaptea de catre frati, in ceasul al saselea, dupa intrebarea lor, le-ai vestit grabnicul tau sfarsit si rugandu-i sa te impartaseasca ai primit Preacuratele Taine. Dupa putin te-au gasit cu mainile incruci­­sate si picioarele intinse si te-au intrebat: „Invatatorule, ce faci ? Te linistesti ?” „Pe Hristos L-am varat inlauntrul meu”, ai raspuns, „si cum nu ma voi linisti?”: Aliluia!

Icos 12

Pana astazi, in chilia iconarilor Skurtei se pastreaza ca o binecuvantare pentru lume sfantul tau craniu. Iar noi, din adancul patimilor alergam catre razele invataturilor si rugaciunilor tale, prin care pururea ne mangai, ca un ucenic iubit al lui Hristos.

Bucura-te, indoita nepatimire si desavarsitoare ascultare
Bucura-te, atotvirtuoasa smerenie si multumitoare rabdare
Bucura-te, discernamant cu dumnezeiasca scanteiere
Bucura-te, de Dumnezeu imitatoare indurare
Bucura-te, milostenie mantuitoare de suflete
Bucura-te, rugaciune necontenita si zdrobita cainta
Bucura-te, adevarata marturisire si neinvinuitoare constiinta
Bucura-te, patimire a Iubirii indumnezeitoare a Sfintei Treimi
Bucura-te, patimire cu Hristos si pentru Hristos spre care ingerii doresc sa se plece
Bucura-te, chip invaluit de stralucirea frumusetii dumnezeiesti
Bucura-te, neobosit zugrav al Chipului Maicii Domnului si vietuirii monahicesti
Bucura-te, chemare insa si a mirenilor in rugul aprins al isihiei
Bucura-te, Sfinte Nicodim, iconom credincios al Cuvantului dumnezeiesc !

Condac 13

Ca un vestitor inflacarat al Sfintei Treimi si aparator al cerestilor dogme, ravnitor al Sfintelor Scripturi si Traditii te-ai aratat, Cuvioase Nicodim, spre impartasirea lumii de viata cea dumnezeiasca. Pentru aceasta, smereniei Maicii Domnului urmand, te-ai facut partas bucuriei vesnicei uniri cu Hristos, pe Care roaga-L, Sfinte, sa o dobandim si noi nevrednicii, cei ce cu umilinta strigam: Aliluia! (de 3 ori)

Apoi Icosul 1 si Condacul 1.

Notă: Acest Imn-Acatist a fost alcătuit și diortosit de Cuviosul Ghelasie Gheorghe de la Mănăstirea Frăsinei

Se va prelua cu specificarea sursei Blogul Sfântul Munte Athos

 

 

Noul Theotokarion. Canoanele Aghiorite ale Maicii Domnului (prezentare)

Această culegere a Sfântului Nicodim Aghioritul, alcătuită „cu multă trudă şi osteneală“ în anul 1796, este socotită drept una dintre cele mai înalte doxologii care au fost închinate vreodată Maicii Domnului, rodul şi sinteza evlaviei Sfântului Munte de-a lungul mai multor veacuri de vieţuire creştină.

„Cartea celor 1.000 de nume sau cartea celor 1.000 de laude ale Maicii Domnului“, cum este supranumită în Sfântul Munte, este pentru vieţuitorii monahi care-i urmează rânduiala mai mult decât o simplă carte de cult, care se înscrie în rânduiala tipiconală, este o carte de suflet, reunind cele mai frumoase canoane ale Maicii Domnului, scrise de imnografi şi retori bizantini, cu artă şi cu trăire duhovnicească.

Sfântul Nicodim compilează cele mai frumoase canoane bizantine către Maica Domnului

Talentul de antologist şi gustul artistic al Sfântului Nicodim Aghioritul, manifestat şi cu prilejul altor antologii, Apanthisma, Culegerea de Cuvântări la Adormirea Maicii Domnului etc., pentru a nu mai aminti de Filocalia, au atins în Theotokarion covârşirea tuturor harurilor.

Canoanele Maicii Domnului, Cununa Pururea Fecioarei sau Noul Theotokarion, reprezintă o carte de cult care se citeşte la sfârşitul Pavecerniţei Mici peste tot anul, structurată pe cele opt glasuri. În ţara noastră circulă astfel de canoane alcătuite însă de un alt mare imnograf ortodox, Sfântul Ioan Damaschin. Acestea, fiind mai populare, au pătruns în cult foarte de timpuriu, devenind canonice.

Theotokarion-ul Sfântului Nicodim este însă altfel conceput, autorul adoptând o metodă antologică, ce compilează cele mai frumoase canoane bizantine către Maica Domnului, alcătuite de imnografi ai Sfântului Munte şi chiar anteriori consacrării Sfântului Munte, cum ar fi: Sfântul Ioan Damaschinul, Sfântul Andrei Criteanul, Sfântul Teodor Studitul, Iosif Imnograful, Patriarhul Fotie, monahia Tecla, Sfântul Ioan al Evhaitelor, Mitropolitul Mitrofan al Smirnei, Gheorghe al Nicomidiei, Patriarhul Atanasie, Arsenie Monahul, Teoctist Studitul, Teofan al Niceii Graptul, Ilie Criteanul Ecdicul, Patriarhul Ignatie, Marcu al Efesului (Evghenicul), Calinic al Heracleei, şi alţii, nume mai mult sau mai puţin cunoscute, altele pe nedrept uitate, pe care Sfântul Nicodim le-a restituit prin această antologie pomenirii posterităţii.

„Acatistul şi Theotokarion-ul să nu fie lăsate în nici o zi a anului“

Cartea era destinată atât pravilei personale, de chilie, în condiţiile semi-eremitice de la Sfântul Munte, cât şi celei comune, în Biserică. Astfel, înţelegem îndemnul unui părinte duhovnic din Sfântul Munte către ucenicii săi, de a nu se lipsi la chilie de lectura Theotokarion-ului Sfântului Nicodim Aghioritul: „…Şi să introduci în fiecare zi Theotokarion-ul. Vei fi bineplăcut atât Stăpânei, cât şi Sfântului Nicodim Aghioritul, care le-a adunat. Ia aminte la gândul acesta, care mi-a venit în timpul citirii Theotokarion-ului. De-ar trece cerul şi pământul, Acatistul şi Theotokarion-ul să nu fie lăsate în nici o zi a anului. Dar cui se adresează aceste imnuri? Vistieriei tuturor darurilor lui Dumnezeu“ (Monahul Teoclit Dionisiatul, Maica Domnului în teologia şi imnografia Sfinţilor Părinţi, Editura Bizantină, Bucureşti, 2002).

Fiecare cântare pentru rânduiala unei seri a săptămânii (aceste Canoane, ca şi cele alcătuite de Sfântul Ioan Damaschin, se citesc în fiecare seară, la Pavecerniţa mică, după Crez),  este alcătuită potrivit unei structuri binecunoscute a unui Canon din nouă cântări, după cântarea a 9-a urmând obişnuit stihirile, numite în greceşte prosomia, pentru care nu am găsit un termen corespunzător în limba română şi, prin urmare, am păstrat termenul ca atare din greceşte.

Theotokarion-ul, măsura celei mai adânci evlavii pe care Sfântul Munte o are faţă de Maica Domnului

Structura lor condensată şi mai ales extrema simplitate le-au asigurat notorietatea în Sfântul Munte, uneori lauda curgând, ca dintr-un izvor nesecat de evlavie, în simple enumerări ale celor mai importante atribute, numiri şi metafore, chipuri veterotestamentare ale Maicii Domnului, dar care sunt atât de înalte încât nu poţi să nu exclami, alături de Sfântul Ioan Teologul, „har peste har“ şi revărsare de har este pomenirea numelor Maicii Domnului cu care din veac a fost numită. Aceste numiri şi metafore sunt o doxologie prin ele însele şi totodată o teologie şi dogmatică marială, începând cu chipurile Maicii Domnului din Vechiul Testament şi încheind cu plinirea făgăduinţelor în Noul Testament.

Multe dintre aceste rugăciuni au circulat în Sfântul Munte şi mai înainte de a fi fost antologate de Sfântul Nicodim Aghioritul. Fragmente din aceste rugăciuni am regăsit în Omiliile închinate Maicii Domnului ale Sfântului Grigorie Palama; astfel, paragraful al 3-lea din Omilia la Naşterea Maicii Domnului este alcătuit în întregime sub inspiraţia unei rugăciuni din ceea ce mai târziu avea să devină Theotokarion, unde fiecare numire a Maicii Domnului este tâlcuită şi amplificată prin prisma teologiei palamite. Dar fundamentul întregii tâlcuiri o reprezintă aceste numiri – laude ale Maicii Domnului, subliniindu-se încă o dată legătura dintre teologie, dogmatică şi imnografie.

Nu se poate înţelege deplin evlavia Sfântului Munte faţă de Maica Domnului decât citind această minunată antologie aghiorită. Theotokarion-ul este măsura celei mai adânci evlavii, prinosul cel mai sfânt pe care Sfântul Munte l-a cules de-a lungul sutelor de ani de slujire şi închinare către cea plină de har, cartea cea însufleţită, mlădiţa lui Iesei, toiagul lui Aaron, roua de dimineaţă care străluceşte ca mana, lâna cea de Dumnezeu rourată. Theotokarion-ul reprezintă chintesenţa rugăciunilor Sfântului Munte, Grădina Maicii lui Dumnezeu, cununa cea nevestejită a laudelor Împărătesei cerului şi a pământului. Teoclit Dionisiatul, în cartea lui, Maica Domnului în imnografia ortodoxă, priveşte Theotokarion-ul în contextul zilei de astăzi, când vede că majoritatea blasfemiilor şi a ereziilor o au drept ţintă pe Maica Domnului. El vedea în Theotokarion răspunsul la toate aceste erezii.

Ediţia de faţă are la bază Noul Theotokarion apărut în 1849

În traducerea acestui Theotokarion am folosit două ediţii greceşti, una veche şi alta modernă. Ediţia veche pe care am folosit-o este cea din anul 1849, purtând titlul Cununa Pururea Fecioarei, adică Theotokarion-ul cel nou, felurit şi preafrumos, octoih, cuprinzând 62 de canoane către Născătoarea de Dumnezeu, alcătuite de 22 de sfinţi şi de Dumnezeu insuflaţi melozi, adunate cu multă trudă şi osteneală din cărţile manuscrise ale Sfântului Munte şi cu îngrijire îndreptate, a fost editat de Nicodim Monahul din Naxios, tipărit în Constantinopol la tipografia Patriarhiei în anul 1849.

Titlul – Noul Theotokarion – se justifică prin faptul că ediţia îngrijită de Sfântul Nicodim are la bază vechea colecţie de canoane imnografice bizantine închinate Maicii Domnului, întocmită de Agapie Landos în 1643, pe care Sfântul Nicodim o îmbogăţeşte considerabil (cf. Elia Citterio, Nicodim Aghioritul, personalitatea, opera, învăţătura ascetică şi mistică, Deisis, Sibiu, 2001, p. 259). Ediţiile Noului Theotokarion sunt în ordine: Veneţia, 1796; Constantinopol, 1849, pe care ne-am sprijinit şi noi în realizarea prezentei traduceri; Veneţia, 1864, 1883; Atena, 1906, urmate de ediţii moderne Volos, 1949, 1959, 1966, 1974, 1984 şi ultima, cea editată în Agion Oros, 2002.

Ediţia modernă a Theotokarion-ului prezintă mai puţină acurateţe decât cea din 1849, având multe greşeli şi din acest motiv am folosit mai mult textul ediţiei din 1849.

Noul Theotokarion – Sf. Nicodim Aghioritul apare la Editura Doxologia, format academic, 436 pagini, 2012, traducător și prefață Laura Enache

Laura Enache

Sursa: Doxologia.ro

Cărțile Ortodoxe pe care le cauți! Click pe banner!