Arhive blog

Akedie și mânie după Împărtășanie. Ce să facem?

Akedie și mânie după Împărtășanie. Ce să facem?

Părintele Andrei Lemeshonok, duhovnicul Mănăstirii de maici Sfânta Elisabeta din Minsk – Belarus.

Pentru subtitrarea în limba română, dați click în bara de jos pe Subtitles/CC .

Reclame

Interviu cu Arhimandritul Elisei, Starețul Mănăstirii Simonopetra: „Cea mai dificilă problemă a omului contemporan este distragerea atenției și pierderea timpului întru îndeletniciri nefolositoare”

Interviu cu Arhimandritul Elisei, starețul Sfintei Mănăstiri Simonopetra  din Muntele Athos, publicat în revista Martyria, nr. 1/2017

1. Societatea de astăzi și cum trebuie să fie viața creștină.

Societatea de astăzi, lumea contemporană, care este deja unită sub aspect cultural, este caracterizată de către mulți ca o lume post-creștină. Firește cei care fac aceste constatări sunt foarte încântați de aceasta. Ei cred că în sfârșit omul s-a eliberat de așa zisele îngrădiri pe care i le-a făcut religia. Vedem însă că în loc să își găsească libertatea, omul contemporan este mai mult decât în oricare altă epocă legat și subjugat de idolii pe care și i-a făcut. Ar fi o mare greșeală să zicem că epoca noastră nu este religioasă, este mai degrabă foarte religioasă, însă idololatră. În ciuda reușitelor științei și a tehnologiei, oamenii s-au făcut robi falșilor dumnezei care ies în evidență prin media, reclame, modă, etc.

Foarte mare este progresul tehnologic din ultimele zeci de ani, dar aceasta a constituit mai curând un revers cultural și duhovnicesc. Am dat înapoi, și o poate constata oricine privind nivelul de educație al copiilor noștri care văd multe imagini, au multe informații, însă nu știu să se exprime în limba lor, nu știu să comunice și să se comporte comunitar. Am putea să menționăm și alte simptome ale acestei îmbolnăviri de care suferă epoca noastră. Dar zicem următoarele: în loc de post-creștină, aș zice mai degrabă că lumea este pre-creștină. Mesajul Domnului Hristos nu a pătruns peste tot, fiindcă nu este ascultat de cei mai mulți membri ai societății de astăzi. Prin urmare nu și-a pierdut nimic din actualitatea lui, de ajuns să se găsească oameni care să poată mărturisi cu putere mesajul real și pentru totdeauna nou și revoluționar al Învierii și al vieții celei întru Hristos. „Creștinismul abia a început”, zicea Părintele Alexander Men.

2. Alergarea lumii … și multele informații.

În înțelesul pe care îl dă Noul Testament, caracteristica „lumii”, adică a omului care a căzut în mâinile stăpânului acestei lumi, este confuzia, „diversiunea cea cu vicleșug” care îl scoate pe om din el însuși cu scopul de a se preocupa exclusiv de cele din afara lui, de cele din jur. Devine „ieșit din sine” după cum se spune la începutul Triodului despre fiul cel pierdut. Și noi trăim deja, mai ales în ultimul timp în urma dezvoltării noilor medii de comunicare, trăim într-o lume a cantității și a înstrăinării. Și cu cât sporesc și se înmulțesc cunoștințele despre materie, cu atât se micșorează cunoașterea cea reală care începe cu autocunoașterea.

Da, cei mai mulți oameni se adâncesc astăzi într-un ciclu de informații pe care nu pot să le controleze și le sunt nefolositoare în esență. Însă deși trăiesc mai mult decât în orice alt veac în deșertăciune, cu toate acestea ei încă sunt „chipul lui Dumnezeu”, o scânteie rămâne înlăuntrul omului și așteaptă să se reînsuflețească. Și când se deșteaptă cineva și începe să înțeleagă că în deșert se scurg înapoi toate cele ale idolilor, atunci înțelege precum fiul cel pierdut că s-a îndepărtat de patria sa cea adevărată, de căminul părintesc, și poate să se ridice și să înceapă calea de întoarcere. Fiindcă atunci când se aprinde înlăuntrul omului acea scânteie a dragostei și a dorului după Dumnezeu, poate ușor să se desprindă de cele care îl leagă și îl țin încătușat, după cum un narcoman sau un alcoolic poate să se detoxifice numai dacă găsește o orientare pozitivă, un răsărit al vieții lui. Și va fi dorul după Dumnezeu acela care îl va ajuta să se întoarcă din multele informații inutile ca să caute „știrea și informația” cea adevărată – expresie folosită și de părinții filocalici – vestire care va dărui inimii lui rugăciune și participare la viața Bisericii.

3. Cel mai rău lucru este că omul nu se poate ruga …

În loc să spunem că nu se poate ruga omul contemporan, poate ar trebui să spunem mai corect că nu vrea să se roage, sau că nu a învățat ce este rugăciunea. Fiindcă dacă știa, foarte ușor ar fi putut arunca toate cele nefolositoare din viața lui ca să se ocupe numai cu rugăciunea și cu vederea lui Dumnezeu.

Omul trăiește întru necunoștință și de multe ori chiar intenționat întru neștiință, pentru că pe Dumnezeu chiar dacă nu Îl cunoaștem, tot ne este frică de El. Și rareori există atei reali, cei mai mulți oameni au o credință ascunsă în adâncurile sufletului, o simțire a prezenței lui Dumnezeu în viața lor, dar le este frică să o înfrunte cu curaj, fiindcă știu că aceea îi va sili să își reconsidere întreagă viața lor și să iasă din letargia confortului lor, să se trezească și să înceapă să lucreze duhovnicește. 

4. Care este cea mai dificilă problemă a lumii contemporane?

Poate cea mai dificilă problemă a omului contemporan este, așa cum am spus la început, distragerea atenției și pierderea timpului întru îndeletniciri nefolositoare, inutile, și consecințele lor, adică necunoașterea și uitarea lui Dumnezeu. Filosofii cei vechi spuneau că filosofia este cercetarea și studierea morții. Când ajunge omul să înțeleagă că va muri, poate chiar astăzi, dacă nu zace totalmente în ne-simțire – și din păcate mulți au ajuns în această situație – atunci poate să decidă începutul unei lucrări care să pună în valoare viața lui. Și dacă are minte, va decide să lucreze pentru ceva care nu se supune morții. După cum și Sfântul Metodie, apostolul slavilor împreună cu fratele său Sfântul Chiril, când erau tineri încă, au decis să nu se ocupe cu nimic din cele care nu sunt nemuritoare. Și singurul lucru pentru care merită să trăim este Viața care a ieșit din Mormânt a treia zi. Și singurul Om pe care merită să-L urmăm și să-L iubim deplin este Dumnezeu-Omul Iisus Hristos Care ne și dăruiește fiecăruia posibilitatea să devenim dumnezei după har și să gustăm hrana cerească a raiului.

Nu există alte probleme esențiale pentru om astăzi la fel ca și ieri, decât numai problema morții. Și pe aceasta a rezolvat-o Hristos prin Învierea Lui.

Cel care trăiește întru Dumnezeu-Omul Cel Înviat, nu poate să se supere, nu poate să fie amărât sau trist, deoarece trăiește în fiecare zi și continuu Paștele, ca și Cuviosul Serafim de Sarov care îi heretisea pe toți cei care îl vizitau, zicându-le: „Hristos a înviat!”.

5. Este posibil să trăim după voia lui Dumnezeu când suntem înconjurați de necredință, desfrâu, etc. ?

Firește, lucrurile erau mai ușoare când societatea și statul erau oficial creștine, când instituțiile și legile protejau oamenii și asigurau un minim nivel de viață morală. Însă și atunci exista multă ipocrizie, și nici oamenii nu erau mai duhovnicești sau mai creștini decât făpturile cele neputincioase ale epocii noastre care se lasă târâți acum de imagini necuviincioase și mesaje blasfemiatoare. Dar noi nu trebuie acum să lăsăm mâinile căzute jos zicând că toate s-au stricat și nu putem să mai facem nimic. Chiar dacă este mai greu, acum să le stăm împotrivă, hai să evităm ispitele și capcanele diavolului și să trăim o viață creștină. Trebuie să știm că aceasta ține de noi și de voința noastră, nu mai aparține legilor și instituțiilor.

Aș zice – poate paradoxal – că tocmai epoca noastră cea pierdută este entuziasmantă, deoarece ne cere să luăm riscul de a fi creștini în mod real, creștini autentici. La fel precum primii creștini care erau o minoritate și peste tot îi urau, îi urmăreau și îi întemnițau, așa și acum lumea continuă să urască pe Hristos și pe ucenicii Lui. Mântuitorul Hristos ne-a spus: „Dacă vă urăşte pe voi lumea, să ştiţi că pe Mine mai înainte decât pe voi M-a urât” (Ioan XV, 18). Așa și noi revenim la situația normală a creștinismului abia în persecuții, în prigoniri. Și aceasta are mare valoare, deoarece are făgăduința vieții celei veșnice.

6. Cum să-și aleagă cineva un duhovnic?

Este foarte simplu. Va alege un preot cu care simte că poate vorbi deschis, în fața căruia poate să își deschidă inima ca în fața lui Dumnezeu. Nu este nevoie să fie făcător de minuni și faimos ca duhovnic, e de ajuns să fie un preot canonic și să îl înțeleagă.

Cât despre ascultarea față de duhovnic, se știe că în aceasta se fac și greșeli, fiindcă ascultarea laicului față de duhovnic nu este identică cu a monahului față de starețul său. Monahul este îndatorat cu deplină ascultare în toate detaliile vieții zilnice, trebuie să își mărturisească chiar și gândurile, în timp ce laicul menține o anumită libertate. La duhovnic își înfățișează în linii mari toată viața și cele mai importante lucruri din ea, nu îl va întreba ce să mănânce și cum să se îmbrace. Acestea sunt exagerări care din păcate le încurajează unii duhovnici care voiesc să stăpânească peste fii lor duhovnicești. Călăuzirea duhovnicească trebuie să fie o pedagogie a libertății, mai ales în cazul laicilor.

7. Cum să dobândim trezire duhovnicească și putere și să alungăm duhul achediei?

Cu toții suntem neputincioși. Vai de noi dacă ne considerăm puternici și rezistenți. Sfinții Părinți ne spun că viața duhovnicească este să ne prezentăm neputința noastră înaintea lui Dumnezeu. Este de ajuns să decidem aceasta și să știm cum trebuie să ne prezentăm în fața lui Dumnezeu. Pentru că reprezentarea neputinței noastre nu este cât o să postim, cât o să priveghem și celelalte, nu este nici câte daruri o să-I aduc lui Dumnezeu, ci simplu golirea sinelui nostru, aruncarea preocupărilor celor nefolositoare, după cum am spus mai înainte, și mai ales un timp anume pe care am să Il ofer numai lui Dumnezeu în fiecare zi, ca să pot să aud și eu pașii Lui în inima mea. La început o să aud doar zgomotul lumii, o să simt o plictiseală (achedie) teribilă, dar dacă o să-mi silesc sinele meu un picuț, atunci voi începe să gust ceva cu totul altfel, se va îndulci inima noastră de ceva pe care nu îl cunoaștem exact ce este, însă ne va da bucurie. Și atunci chiar o să îmi placă să fac această întâlnire zilnică cu nevăzutul și necunoscutul Dumnezeu.

8. Cum să dobândim nădejde în Dumnezeu și în sfinți și să devenim mai răbdători?

Pentru a ieși din deznădejde și din nerăbdare, mi se pare că cel mai bine este să cunoaștem mai bine pe sfinți și, bineînțeles, pe Însuși Hristos. Cum va fi aceasta? Ar fi de ajuns să citim zilnic câte puțin din Evanghelie și din Viețile Sfinților fără spirit critic, cu încredere în tradiția Bisericii și cu convingerea că sfinții nu erau niște superoameni, ci ca și noi, oameni cu neputințele lor, însă oameni care au răspuns la scânteia dragostei lui Dumnezeu care s-a aprins în inima lor și care au folosit voința lor ca să stea împotriva farmecului încântător, dar înșelător, al acestei lumii.   

Când voi avea ca paradigmă a vieții mele viața sfinților și mai ales a celor contemporani nouă, când voi gusta bucuria prezenței lui Dumnezeu în viața mea prin Sfintele Taine și prin sfintele virtuți, atunci voi dobândi cu adevărat acea răbdare din belșug în legătură cu ciudățeniile aproapelui. Nu mă vor vătăma, voi învăța să îi accept pe ceilalți așa cum sunt, fără să vreau să îi schimb ca să se potrivească cu criteriile mele.

9. Cum pot stareții să își conducă obștile și să-i țină pe monahi?

Mi se pare că egumenul trebuie să înțeleagă că el este părintele unei familii duhovnicești și să facă tot posibilul ca să cultive aceasta, adică acest cuget de familie să fie lesne de înțeles, nu emoțional, adică să spună cuvinte dulci monahilor ca să îi țină în mănăstire și să-i îndemne la ascultare, ci să le deschidă vederea cea duhovnicească. De aceea, foarte importantă într-o mănăstire este cateheza care hrănește cugetul comun al frățietății. Problema nu se pune să avem o mulțime de mănăstiri, ci mănăstiri care să fie realmente „case al lui Dumnezeu și porți ale cerului”.

 10. Cum să înmulțim dragostea când părinții urăsc pe copii și îi ucid prin avorturi și copiii ucid pe părinți prin indiferență?

Atunci când se răcește dragostea pentru Dumnezeu, desigur că aceasta se preschimbă în ură pentru om, fiindcă atunci privește fiecare numai interesul lui și caută fiecare să se îndulcească cât mai mult posibil trupește din viață. Dar care este rezultatul? Părerea de rău, nefericirea, singurătatea. Lumea plăcerilor care este scoasă în evidență prin reclame și media este o lume a morții, o cultură a morții. Această lume care se îndreaptă spre autocatastrofă a fost biruită doar de Viața Care a răsărit din mormânt, cum am spus mai sus. Din Învierea Domnului a răsărit o lume nouă și numai când va trăi cineva în Hristos va putea să învingă puterile morții. Să nu credeți că vom putea sta cu mijloace omenești împotriva avorturilor, eutanasiei, ispitelor creării supraomului care se pregătește în laboratoarele din Silicone Valley. Doar cu puterea Crucii va putea omul să găsească nu numai dragostea, care este viața și energia lui Dumnezeu, ci și omenia. Altminteri, lumea va deveni o junglă. Lumea de astăzi chiar ne arată că nu există cale de mijloc pentru a alege: fie Hristos – Arhontele vieții celei veșnice, fie diavolul – stăpânitorul acestei lumi. Și viața, care e izvorul dragostei, unde să o găsim dacă nu în Biserică, în Trupul lui Hristos?

11. Un cuvânt de mângâiere la final.

Uite, din Sfânta Scriptură care e izvorul a toată mângâierea:
„Iisus Hristos, ieri şi azi şi în veci, este Acelaşi ” (Evrei XIII, 8).
„Îndrăzniți, Eu am biruit lumea” (Ioan XVI, 33), „pentru că oricine este născut din Dumnezeu biruieşte lumea; şi ceea ce câştigă biruinţă asupra lumii este credinţa noastră” (I Ioan V, 4).  

Interviu realizat de Pr. Ștefan Zară pentru Martyria. Revistă de teologie și spiritualitate ortodoxă, nr. 1 / 2017 / Versiunea online este publicată pe site-ul Arhiepiscopiei Râmnicului / Traducerea dialogului Monahul Gherasim Prodromitul.

Mulțumim Părintelui Ștefan Zară pentru îngăduința de a prelua interviul realizat de sfinția sa cu Părintele Stareț Elisei Simonopetritul pe Blogul Sfântul Munte Athos.

Pater Vlasios, pustnicul Viglei

Vlasios-Kserokalyvia Vigla-Februarie 2015 (2)

pater Vlasios, pustnicul Viglei

George Crasnean

Ca întotdeauna, când ajung la Prodromu şi stau mai mult de’o zi-două, negreşit trec şi pe la părintele Vlasie, pustnicul cipriot din Vigla. Acum însă l’am rugat pe părintele Gherasim Prodromitul să mă însoţească, pentru că el vorbeşte foarte bine limba elină şi în felul acesta am petrecut o după amiază încântătoare în desişurile Viglei – care „acoperă” nevoinţele eremitului Vlasios. Părintele Gherasim are darul de a reţine multe dintre cuvintele de folos pe care le aude şi mi’a zis că ultima oară când a grăit cu părintele Vlasie acesta i’a spus (între altele) un cuvânt de mare folos: „un om fără duhovnic este un om care şi’a pierdut răsăritul”…

străinul în ţară străină

Evlogite pater Vlasios!

O Kirios! Ti kanis Georgios? Kala?

Aş zice că bine părinte, dar bine e doar în rai!

Bun cuvânt ai spus. Pentru că noi aicea suntem nedesăvârşiţi. De asta ne’a spus Hristos: „Fiţi desăvârşiţi!”. Ca prin încercare, omul să se desăvârşească şi să ajungă la asemănarea cu El, cu Cel desăvârşit. Bineînţeles: după cât îi stă în putinţă, pentru că niciodată nu va ajunge aici, pe pământ, la starea desăvârşită pe care o poate avea dincolo, în ceruri.

De’acum înainte o să răspund că „fac păcate”, când mă va întreba cineva – ca să fiu mai aproape de adevăr.

Când o să termini transcrierea să ştergi înregistrarea: să rămână doar ceea ce este scris.

Spune’i părinte că eu, de obicei, păstrez şi înregistrările.

Vlasios & Gherasim-Kserokalyvia Vigla-Februarie 2015Nu dă binecuvântare – a tradus părintele Gherasim (v. foto dreapta).

Katalaves: o să şterg înregistrarea. Sunteţi cipriot din naştere, părinte. Ştiu că tot de neam elinesc sunteţi, dar totuşi… grecii sunt greci. Nu vă e dor uneori de insula de’acasă?

Eeh, îmi lipseşte câteodată dar nu mă deranjează asta. Un călugăr trebuie să trăiască ca un străin într’o ţară străină. Nu avem aici cetate şi patrie stătătoare. Nu spune şi apostolul Pavel că „nu avem aici cetate stătătoare, ci o căutăm pe aceea ce va să fie”? (Epistola către Evrei XIII, 14). Mulţi dintre părinţii athoniţi chiar îi fericesc pe cei de alt neam – care se nevoiesc aici, în Muntele Sfânt – pentru că pot să’şi câştige mai uşor această înstrăinare şi, odată cu ea, smerenia şi mântuirea. E cazul românilor, ruşilor, sârbilor, bulgarilor, ivirilor…

Se prea poate să fie aşa părinte. Că şi Iisus „a pătimit în afara porţii”. Dar sfinţia ta, cum te simţi în Athos: străin sau… elin?

Pentru mine „grădina Maicii Domnului” e… o altă patrie. Una sfântă…

Şi acolo, acasă, mai trăieşte cineva din familie?

Părinţii au trecut la Domnul, dar mai am un frate în Cipru, care are şase copii.

Spune’i părinte (Gherasim) – rogu’te – că apreciez cum şi’a „aranjat” dulama!

Aah! Păi vin noaptea şacalii şi tot trag de ea. De aceea e toată franjurată! Glumesc, bineînţeles. La început s’a întâmplat asta pe când lucram: se mai agăţa prin maquis, ori prin scaieţi. Pe urmă… Dar oricum, chiar şi’aşa, la doi-trei ani o schimb pentru că se rupe prea tare.

gheron Haralambos / gheron Iosif Vatopaedinul

Părinte, când ai păşit prima oară în Athos, unde te’ai dus? La care mănăstire ai stat?

00-09-me-ton-papa-haralampo-dionisiatiEu când am venit în Agion Oros m’am dus să mă închin la toate mănăstirile, dar de stat am stat la Burazhere. Pentru că acolo vieţuia pe atunci „marele” Haralambie. Pentru el am stat acolo, pentru că era un adept al trăirii isihaste – la fel ca prietenul său, gheron Iosif. Se trăia în tăcere pe atunci la Burazhere. Monahii de acolo practicau tăcerea. La acea vreme eu aveam vreo douăzeci de ani şi aş fi vrut să vorbesc mai mult, să învăţ cât mai multe de la ei, însă doar doi monahi aveau ascultarea şi îngăduinţa de a grăi – şi aceia erau foarte bătrâni şi vorbeau foarte puţin. Desigur, mă foloseam de tăcerea lor – şi mai ales de asceza lor – dar într’o zi i’am spus părintelui Haralambie că nu mă „odihnesc” acolo şi l’am întrebat ce să fac? Unde să mă duc? Şi el m’a trimis la mănăstire de obşte: la Kutlumuş. Aceştia urmau aceeaşi linie şi viaţă duhovnicească ca şi fraţii lor de la Burazhere.

Pe’atunci – în 1977 se întâmpla asta – era în obşte şi gheron Iosif („Vatopedinul”). Abia după trei-patru ani a fost chemat şi pus egumen la Dionisiou. Ştiţi că modul acesta de vieţuire isihast a început în Nea Skiti şi de acolo l’au adus gheron Iosif şi gheron Haralambos la Koutloumousiou şi Burazhere. Ei erau deja prea mulţi – optsprezece – pentru chilia din Nea Skiti şi căutau un loc unde să se ducă. Aşa au venit la Bogoroditza din Kalaitzi (lângă chilia „Sfântul Procopie” a părintelui Timotei) şi au rămas acolo pentru o perioadă. Dar era prea mare părăginirea acolo şi nu sosise încă vremea de refacere a străvechiului schit rusesc; de aceea au ales să plece şi de acolo.

Mi’aduc aminte de o întâmplare care s’a petrecut în timp ce gheron Haralambos se întorcea acasă, de la Pantokrator către Bogoroditsa. Cum mergea el pe potecă a dat peste un bătrân care „adormise” întru Domnul pe o cărare mărginaşă. Lucru ciudat însă, bătrânul monah avea toate hainele… împăturite şi aşezate sub cap. Părinţii au spus că acesta din smerenie s’a dezbrăcat, ca trupul să’i fie mâncat de şacali. Însă, cu toate că trecuseră vreo două-trei zile de când murise, nu se atinsese niciun animal de trupul călugărului. Pronia divină a făcut ca gheron Haralambos să treacă pe acolo şi, astfel, să nu rămână monahul neîngropat creştineşte. Doxa Tou Theou!…

După Kutlumuş, unde aţi plecat părinte?

Doi ani am stat în Koutloumousiou.

V’aţi nevoit împreună cu gheron Iosif acolo?

Da. Pe’atunci era la Kutlumuş. După aceea a plecat la Vatopaediou.

Era mai aspru decât gheron Haralambos, de la Burazhere?

Nuu. Era mai blând ca gheron Haralambos. Păi, la privegherile din Burazhere stăteam în picioare toată noaptea, iar dacă oboseam – sau ne ispitea somnul – nu aveam voie să ieşim afară să ne răcorim (ca acuma), ci trebuia să te laşi când pe un picior, când pe altul. Adică să stai într’un picior – asta era rânduiala părintelui Haralambie împotriva oboselii! Te mai spijineai de câte un perete şi stăteai, că n’aveai încotro: făceai ascultare.

Păi aveau măsură mare, părinte!

Da. Însă eu eram tânăr pe’atunci şi’mi plăceau slujbele, iar ei făceau cam totul la chilie. În biserică slujeau doar Vecernia, două Ceasuri şi Liturghia; mai puneau uneori şi câte un Paraclis. De aceea am ales să plec de la Burazhere.

Aţi rămas cu ceva de acolo, părinte?

Da. Cu asceza. Nevoinţa aceea mi’a rămas. Erau foarte tăcuţi: şi rugăciunea inimii o ziceau cu glas mult mai mic decât la Filotheou sau Vatopaediou.

Gheron IosifŞi de la gheron Iosif?…

Iosif Vatopedinul avea altă harismă: aceea de a atrage pe cei tineri şi de a’i ajuta să rămână statornici în nevoinţă.

Cât timp aţi stat în aceeaşi mănăstire cu el?

Doar vreo şapte luni – din decembrie până în mai – pentru că după aceea, el a plecat în Cipru să facă o mănăstire. Abia când s’a întors de acolo s’a mutat la Vatopaedi. Şi a ridicat în câteva luni o întreagă mănăstire, a strâns şi o obşte de şapte monahi şi un ieromonah, apoi a vrut să instaureze şi acolo avatonul (interdicţia femeilor), ca în Athos, însă episcopul locului n’a fost de acord pentru că venea foarte multă lume în pelerinaj deja – şi majoritatea erau familişti. Aşa că gheron Iosif a pus toate în bună rânduială şi s’a întors în Athos: mai întâi la Kutlumuş, după aceea la Nea Skiti şi apoi – fiindcă s’au adunat repede în jurul său mulţi ucenici (şi nu i’a mai încăput chilia din Nea Skiti) – au hotărât să meargă la Vatopaediou.

Pater, care e mănăstirea de metanie a sfinţiei tale?

Eu am venit rasofor în Athos, acum 37 de ani. În Lavra am intrat în 1981 şi tot în acel am am fost călugărit. Când am aflat că Megistis Lavras a devenit chinovie am venit şi eu aici. (Marea Lavră a fost cu viaţă de sine – idioritmică – până în 1980). Am stat şase ani în Lavra şi apoi am trăit alţi unsprezece în Cipru – într’un metoc al mănăstirii Stavrovouni–, după care am venit aici.

Imi doresc tare mult să văd mănăstirile din munţii Troodos şi, în special, Agios Nikolaos tis Stegis…

Da. E o biserică mică de lângă Kakopetria, cu frescă bizantină veche. Dacă mergi în Cipru trebuie să vezi însă şi Stavrovouni („Muntele Crucii”) pentru că este una dintre cele mai vechi mănăstiri din lume: a fost înfiinţată de Sfânta Elena între 327-329, în ţinutul Larnaca. Numele vine de la faptul că aici se păstrează o parte din lemnul Sfintei Cruci, dar şi crucea tâlharului care s’a mântuit. Să mergi să te închini şi la Panaghia Kykkotissa neapărat, că nu e departe de Kakopetria mănăstirea Kykko.

Agios Paisios Agioreitis

paisie-aghioritulPe Sfântul Paisie Aghioritul l’aţi cunoscut părinte?

Pe părintele Paisie l’am cunoscut înainte de a se muta la Panagouda, pe când era încă la chilia Stavronikitei, „Sfânta Cruce”. Papa Tikhon l’a făcut schimonah şi, după ce a trecut la Domnul, gheron Paisios s’a mutat în chilia lui. Când eram în Kutlumuş, în ’79, a venit şi el acolo.

Aveţi vreo amintire cu el?

La câteva luni după ce s’a mutat la Panagouda şi şi’a aranjat un pic chilia, ne’am dus şi noi la părintele Paisie. Este un bătrân, Silouan – cred că îl ştiţi pentru că mai vinde rucodelie pe corăbii – care pe atunci era şi el în Kutlumuş. S’a dus şi el la părintele Paisie şi i’a spus că oamenii din Lamia îl roagă să facă rugăciune pentru ploaie, că li s’au uscat răsadurile din cauza secetei. Creştinii din Lamia n’au ajuns bine acasă că a şi început să plouă în ţinutul lor, iar ploaia a ţinut trei zile. După o săptămână, părintele Silouan a trecut iar pe la gheron Paisie şi acesta l’a luat în răspăr de cum a venit: „Ţi’au spus cei din Lamia să te rogi pentru ploaie părinte, dar trebuia să te opreşti la timp! Trei zile a turnat cu găleata peste ei!”.

Deci, ca să înţeleg, părintele Paisie – pe lângă faptul că ştia că a plouat (şi exact trei zile) – a pus totul pe seama rugăciunilor părintelui Silouan?

Exact. Gheron Paisios, pe lângă sfinţenie, avea şi un umor al său care’l definea. Puteţi să’l întrebaţi şi pe părintele Silouan ca să povestească întâmplarea asta. V’am spus că am fost şi eu după câteva luni pe la el şi, bineînţeles că m’am folosit de sfaturile lui. Concret, aveam la Kutlumuş, în vremea aceea, un frate care mă necăjea uneori şi l’am întrebat pe bătrân ce să fac? Şi, ca să mă folosească el pe mine, mi’a povestit că, pe când se nevoia la Stomio, în Konitsa (prin anii ’60), un cioban farasiot îl necăjea tare, din pricină că’şi lăsa mereu turma de oi să intre şi să strice grădina mănăstirii. L’a mustrat el de vreo două-trei ori, dar tot degeaba. Odată l’a prins chiar asupra faptului şi i’a spus că dacă nu se opreşte din stricăciunile pe care le provoacă mănăstirii Maicii Domnului şi nu înţelege de vorbă bună o să se plângă Astynomiei (Poliţiei). Şi laicul l’a întrebat atunci: „Te’ar lăsa inima să’mi faci una ca asta, părinte?”. „Şi cum mi’a spus asta, tot mie mi’a părut rău de el” – mărturisea gheron Paisie. „I’am zis atunci că’l las în pace, însă n’aş vrea să vină vreo năpastă peste el – fiindcă, de fapt, nu nouă ne strica grădina, ci Maicii Domnului, căci ale ei erau toate” (şi mănăstirea tot ei îi era închinată). Şi de la cuvântul ăsta, n’am mai băgat în seamă necăjirile fratelui din mănăstire şi am făcut şi eu răbdare cu el. În felul acesta m’am convins că iertarea poate să îndrepte inima omului.

M’am mai dus odată la el – a treia zi din prima săptămână a Postului Paştelui (când încă se ajunează) – şi nu mi’a deschis. M’am dus apoi la Panagouda peste două săptămâni şi i’am spus când l’am mai căutat, dar mi’a răspuns că în prima săptămână din Postul Mare nu iasă din chilie şi nu primeşte pe nimeni.

A venit odată, dimineaţa devreme, un diacon din Cipru, care se grăbea foarte (trebuia să ajungă la autobuzul de 10.00 înapoi în Karyes, ca să prindă corabia de la amiază şi să iasă din Munte) şi a bătut insistent la poartă, dar bătrânul nu i’a deschis. Disperat, omul a sărit peste gardul de sârmă şi a început să bată tare în uşa chiliei.

Atunci a ieşit bătrânul afară şi l’a certat: „Ce să mai înveţe laicii de la diaconi dacă şi clerul sare gardul? Te pomeneam oricum în rugăciunile mele că ştiu pentru ce ai venit – iar problema ta se va rezolva –, dar ar trebui să ştii că am şi eu rânduielile mele monahale”. În felul acesta părintele Paisie i’a arătat că ştia că este diacon şi ştia şi pricina pentru care îl căutase! Să ştiţi că şi sfinţii se pot mânia, dar cu dreptate. Aşa a făcut şi Mântuitorul când a izgonit din templu pe schimbătorii de bani care făcuseră din casa de rugăciune peşteră de tâlhari!” (Matei XXI, 13).

papa Efrem Katounakiotul

PAPA--EFRAIM-KATOYNAKIOTHSDar pe părintele Efrem Katounakiotul l’aţi cunoscut?

Da. La el m’a trimis gheron Haralambos în ’77. Eu aş fi vrut să rămân cu el, că mă odihnea, dar părintele, când m’a văzut tânăr de douăzeci de ani, m’a trimis înapoi la mănăstire de obşte, ori la Burazhere ori la Danielei, în Katounakia. Se gândea avva că la sinodie, pe lângă ceilalţi monahi, voi învăţa mai multe. Am trecut pe la Danielei (cum mi s’a spus) şi acolo am mai aflat un monah, pe nume Eftimie – împreună cu care aveam să plec la Burazhere. Mai ’nainte însă de trece pe la papa Efrem, am trecut şi pe la o chilie de zelotişti care au vrut să mă oprească şi să mă călugărească. În ziua când am ajuns la papa Efrem, el se afla în grădină, la săpat. Părintele Iosif, care era ucenicul lui, m’a dus la el. După ce am luat binecuvântare eu i’am spus că vreau să rămân în Athos, iar el m’a întrebat de cât timp sunt în Sfântul Munte. I’am răspuns şi atunci mi’a zis: „Eşti doar de câteva zile în Athos şi te’ai dus direct la zelotişti!?”. Eu am rămas năuc pentru că nu’i spusem treaba asta aşa că, neştiind ce fac, mi’am cerut iertare. „Tocmai de aceea” – mi’a zis el – „ca să nu greşeşti, e mai bine să mergi mai întâi în obşte”. Datorită sfatului lui am ajuns la Burazhere.

Cum era papa Efrem?

Era blând şi cu pace întotdeauna. Am să vă povestesc o întâmplare cu el. Înainte de a veni în Lavra, egumenul nostru din Kutlumuş m’a trimis, împreună cu alţi monahi, pentru un an, la Dochiariou – ca să mai întărim obştea de acolo. Cât am stat acolo, l’am întâlnit odată şi pe papa Efrem, care venise cu un ucenic al său şi făcea Paraclisul la Maica Domnului Grabnic-Ajutătoarea (Gorgo Epikoos). Aşa am aflat că el, ori de câte ori avea câteo ispită sau vreo problemă, venea la icoana Maicii Domnului din Dochiariou şi se ruga ei toată noaptea să’l ajute. Când a ajuns el acolo, eu chiar aveam ascultare la arhondaricul mănăstirii şi mai erau şi câţiva mireni veniţi în pelerinaj. Aceştia au prins de veste că papa Efrem e în mănăstire şi au năvălit cu bucurie mare peste el cerând binecuvântare şi sfat. Copleşit şi smerit, bătrânul le’a spus: „Să ştiţi că unde o să auziţi că sunt multe cireşe să vă luaţi vase mici pentru cules!”.

Mult mai târziu, peste ani, când am ajuns în Vigla, părintele Nektarios mi’a mărturisit: „Eu eram ucenicul cu care a venit papa Efrem la Dochiariou şi pentru mine s’a rugat Maicii Domnului” (Gorgo Epikoos)…

Papa Efrem avea la închinare nişte moaşte ale unui cuvios necanonizat: Dimitrios Lekkas – un medic (iatros) italian care trecuse la Domnul de tânăr, cu vreo patruzeci de ani mai ’nainte. Spunea bătrânul că fusese acesta un om cu viaţă tare curată, bun în tot ceea ce făcea – şi în profesia sa – şi foarte rugător. Murise de tânăr şi moaştele sale făcuseră minuni. Se făcuseră şi câţiva paşi chiar spre canonizarea lui dar au existat voci care i’au suspectat familia că şi’ar dori această sfinţire şi din această pricină s’a renunţat la ea. Cu toate acestea, oamenii l’au cinstit fără ca familia lui să se implice în vreun fel – ca în cazul sfântului Evghenie Rusul – iar viaţa şi minunile lui au fost publicate deja în două ediţii succesive. După cum le păstra şi câtă evlavie avea la moaştele lui Dimitrios Lukkas, părinţii au considerat că papa Efrem avea darul vederii înainte şi că acesta va fi cinstit ca sfânt cândva.

Germanos Stavrovouniotul

Germanos-StavrovouniotulPater Vlasios, în afară de aceştia pomeniţi, de care părinte te’ai folosit cel mai mult?

Bineînţeles că părintele Gherman (1906-1982), stareţul mănăstirii Stavrovounio. Eu, în toată viaţa mea, n’am văzut om mai smerit ca acela: nici monah, darămite egumen. Să vă spun câte ceva despre sfârşitul lui. Ultima zi a vieţii lui pământeşti a fost şi ultima zi a anului bisericesc 1982 (31 august). Deşi era stareţ, fiind tare smerit, el lucra cot la cot cu ceilalţi monahi la munca câmpului. A trecut la Domnul într’un mod oarecum martiric pentru că, venind seara de la metocul Sfintei Varvara s’a răsturnat cu tractorul. Fraţii însă l’au găsit cu mâinile încrucişate pe piept – semn că el a avut timp de rugăciune şi s’a pregătit de moarte. Cum ştiţi, o moarte te pune pe gânduri şi părinţii au rămas oarecum nedumeriţi de sfârşitul lui până când, cercetându’i memoriile, au găsit în scrierile sale o cerere făcută lui Dumnezeu ca să’i îndeplinească rugămintea de a muri singur: să nu fie nimeni în preajma lui când se va înveşnici! Astfel, se pare că Dumnezeu a ascultat ruga robului său şi i’a împlinit voia…

liniştea te inspiră, iar lumea te învaţă

Părinte, aţi spus că aţi venit la Marea Lavră când aţi aflat că au revenit la modul de vieţuire chinovial. Dar aţi mai spus şi că toată viaţa, din tinereţe aţi râvnit la isihie, la pustie. (Şi acuma, tot la pustie staţi). Cum se’mpacă dară cele două doriri: după viaţa de obşte a Lavrei şi după cea pustnicească de aici, din Vigla?

Eu am făcut ascultare întotdeauna – că ascultarea te mântuieşte. Papa Efrem Katounakiotul nu mi’a spus să nu caut viaţa de eremit, ci doar m’a îndrumat ca mai întâi să trăiesc în obşte şi să deprind acolo rânduielile monahale. Când mă nevoiam la Koutloumousiou, obştea mă odhnea cumva, dar tot trăgeam nădejde că voi ajunge cândva la pustie – că cine e făcut pentru pustie, tot pustia o caută. Şi uite că au trecut atâţia ani, fără rod duhovnicesc (sic!) – şi de chinovie şi de eremie – până am ajuns la coliba pe care o vedeţi aici.

Vorba părintelui Iulian: „Toată viaţa am vrut în pustie şi’acum mor în chinovie – Doamne, slavă Ţie!” – a completat părintele Gherasim. George întreabă totuşi cum se împacă, într’un singur om, cele două rânduieli de viaţă: eremitic şi chinovial?

Da. E adevărat că uneori îmi vine să plec la „pustiul cel mai dinlăuntru” (şi în ultimii doi ani, tot mai des) ca să nu mai văd om la faţă. Însă tot atunci îmi vine şi un alt gând – care şi acela cred că e de la Domnul – care’mi spune: „Stai aici, că aici e legea ta. Aici te’a pus pe tine Dumnezeu”. De altfel, acum sunt şi îmbătrânit de zile şi e mai greu s’o iau de la capăt, pentru că aş fi nevoit să fac o mulţime de pogorăminte şi să fiu toată ziua în Lavra, ba după una, ba după alta. Şi adevăr vă spun că eu de multe ori – de când sunt aici şi de când mai vine unul, altul pe la mine – m’am folosit de la mulţi oameni; de la monahi îndeosebi, dar chiar şi de la mireni. Te’ai întreba că oare ce poţi învăţa de la un mirean aici în pustie? Dar numai dacă îi vezi dorul după Dumnezeu şi ardoarea celui abia întors pe Cale şi asta este destul pentru tine ca să te îndemne să’ţi cauţi dragostea şi râvna cea dintru început. Adevărat este că liniştea (haesychia) te inspiră, dar şi lumea (kosmos) te învaţă.

haesychia / akedia

N’aţi ucenicit pe lângă vreun bătrân eremit din câte ştiu…

Da. E adevărat.

…dar acum aţi putea lua un ucenic aici la pustie…

M’am învăţat singur şi pentru ca să am un ucenic, încă sunt prea… tânăr! Dacă ai pe cineva lângă tine intri într’un alt sistem de nevoinţă, nu mai poţi să gândeşti la fel ca în singurătate.

Ai trăit şi în obşte, părinte şi în singurătate. Unde a fost mai de folos?

Nu ştiu dacă greşesc sau nu, dar pentru mine, personal, mai mult mă folosesc singur, la linişte, decât în obşte. Dar cu toate astea, ca pe orice ascet, akedia mă încearcă mai tare aici, la pustie, decât în mănăstire. Aici, e foarte mare războiul acesta cu akedia…

Duhul amiezii…

Da. Duhul ăsta te trage de amândouă picioarele: ori să nu faci absolut nimic şi să stai doar la rugăciune, sau să’ţi cauţi de lucru pe lângă chilie şi să mai laşi rugăciunea. Când eram în Lavra, mă străduiam ca la primul clopot din noapte să mă trezesc, iar la al treilea să fiu în biserică, la rugăciune. Dacă eşti la pustie… n’auzi nici un clopot. Tu singur trebuie să te sileşti să nu te prindă răsăritul decât în rugăciune.

Se poate să’ţi aducă akedia şi duhul îndoielii? Adică dacă te afli pe calea cea bună, sau nu?

Conştiinţa îţi mărturiseşte singură dacă eşti pe calea cea dreaptă dar, dacă apar îndoieli, ori se ivesc situaţii mai complicate, atunci mă duc şi întreb bătrânii. Şi atunci eşti ferit de greşeală şi ispită. Dacă problema e prea complicată, merg mai departe: odată i’am scris despre un anume lucru părintelui Eftimie, nepotul Sfântului Paisie Aghioritul. Şi el mi’a răspuns şi s’a dovedit că a fost bun răspunsul lui.

Vlasios-Kserokalyvia Vigla-Februarie 2015Călătoreşte cu întrebarea”…

Bineînţeles. O să vă spun şi în ce consta problema mea: am scris un articol într’o revistă ortodoxă în care am spus că regele Greciei n’a făcut bine că a intrat să mulţumească Domnului – după eliberarea Thraciei – mai întâi într’o biserică ortodoxă, apoi… într’o geamie musulmană şi după aceea, într’o moscheie. Articolul acesta mi’a atras şi multe critici şi atunci l’am întrebat pe papa Eftimios dacă am făcut bine scriindu’l. „Nici Mohamed şi nici evreii nu sunt după Legea lui Dumnezeu. Mahomed n’a fost botezat, ca să fie luminat. Din cauza aceasta ceea ce a spus a spus de la el şi nu de la Domnul. Stai liniştit şi roagă’te şi pentru noi, că bine ai făcut că ai scris ce ai scris”, mi’a răspuns el în scrisoare.

Părintele Eftiemie mi’a dat şi multe argumente teologice care mi’au întărit convingerea că regele nu avea cui să’i mulţumească pentru eliberare într’o moscheie. Mi’a amintit că în Biblie, Dumnezeu se jură pe Sine Însuşi – pentru că nu există ceva mai sfânt decât El – atunci când îi grăieşte lui Moisi. În schimb, în Coran, Allah se jură pe nu ştiu ce cai, etc. Cum să se jure Cel mare pe ceva mai mic? E limpede că Mohamed grăieşte de la el în Coran şi nu din inspiraţie divină.

Dar, cred că am grăit destule astăzi, nu’i aşa?

Noi te’am asculta mult şi bine părinte? Mia photographia?

Ei, hai, două-trei acolo – că ştiu că tu faci oricum mai multe!

Şi ceva pentru călugării care citesc „Lumea monahilor”, părinte…

Să aibe grijă mare la duhul acesta al „noii ere” care se tot răspândeşte în lume, pentru că e atât de înşelător încât şi dintre cei aleşi ademeneşte. Poate am să le scriu odată…

Scrieţi părinte că noi vă publicăm epistola…

Vom vedea.

Mulţumim părinte!

Doxa Tou Theou!

Şi am trecut la fotografii până când părintele Gherasim mi’a adus aminte că „omul a zis două-trei şi tu ai făcut douăzecişitrei!”….

Vigla, la pomenirea sfinţilor mucenici Clement de Ancira şi Agathanghel (23 ianuarie / 4 februarie 2015).

Apărut în Lumea monahilor 92 / 20 februarie 2015…

Foto credit pentru imaginile cu pater Vlasios – George Crasnean. Restul imaginilor – arhiva blogului. Mulţumim autorului pentru îngăduinţa de a prelua textul său pe Blogul Sfântul Munte Athos .
Se va prelua cu precizarea sursei Blogul Sfântul Munte Athos

Vlasios & George-Vigla-Februarie 2015