Viaţa în chinovia aghiorită

Firea noastră omenească cere comuniunea cu Dumnezeu şi cu semenul nostru. “Nimic nu este mai propriu firii noastre decât să comunicăm unii cu alţii, să avem nevoie unii de alţii şi să-l iubim pe cel de acelaşi neam [omenesc] cu noi”, scrie Sfântul Vasilie cel Mare[1]. Această însuşire a vieţii omeneşti este păstrată în viaţa de chinovie – după cuvântul aceluiaşi Sfânt –, aşa încât nici “ceea ce este prezent” să nu devină nefolositor, nici “ceea ce lipseşte, să nu fie de neînlocuit”[2]. Se păstrează “relaţia mădularelor unele cu altele, precum şi slujirea şi supunerea faţă de Capul nostru, Care este Hristos”[3] şi “lucrarea întru Unul Duhul Sfânt Care Se revarsă asupra tuturor deopotrivă”[4]. Astfel, chinovia este icoana Bisericii, “stadionul de nevoinţă şi călătoria cea bună a urcuşului duhovnicesc şi exersare neîntreruptă şi cercetare a poruncilor Domnului […], având ca ţel slăvirea Domnului […], însuşire adeverită de faptele istorisite în vieţile Sfinţilor”[5].

Un om se face monah, deoarece el îşi găseşte sensul vieţii în comuniunea cu Dumnezeu. Îşi simte insuficienţa personală şi cere mila Lui. Iar Biserica, în iubirea ei de oameni, a rânduit multe moduri de viaţă monahală. În chip diferit apreciază fiecare om aceste moduri de viaţă. Nu vom comenta nimic despre acestea, ci ne vom limita la cuvintele [generale] ale Sfântului Simeon Noul Theolog, care zice: „În tot şi în toate lucrările şi faptele, viaţa pentru Dumnezeu este atotfericită”[6].

Chinovia urmează o cale de mijloc, fără extreme. Este un mod de a se iconomisi diferite caractere şi vocaţii în acelaşi spaţiu şi în acelaşi mod de viaţă. Şi dă roade bune, pentru că nu este o lucrare omenească. Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos a întemeiat-o şi o ţine. Acest lucru i l-a spus Sfântului Pahomie, primul chinoviarh: „Să ai bună îndrăzneală, căci rădăcina seminţei tale în veac nu va înceta; şi până la sfârşitul veacului va fi păstrată sămânţa ta pe pământ”[7].

În chinovie există un cadru văzut care îl ajută pe monah să se înrădăcineze în „măslinul cel bun” (Romani 11, 24) al Bisericii, prin slujbe, prin canonul său personal, prin slujiri şi ascultare… Există o rânduială, „modelele” îngereşti şi patristice, care trasează calea către libertate. Odată, când Sfântul Pahomie socotea insuficient canonul de rugăciune, Îngerul i-a răspuns: „Este destul. Acestea le-am alcătuit, ca să ajungă şi cei mai mici să împlinească canonul şi să nu se mâhnească ca unii ce sunt neputincioşi; cât despre cei desăvârşiţi, ei nu au nevoie de rânduială, căci în chiliile lor toată vieţuirea şi-au predat-o rânduielii lui Dumnezeu”[8].

În Biserică sunt împlinite vocaţiile firii omeneşti. Iar în rânduiala vieţii de chinovie omul îşi pune corect în valoare capacităţile şi îşi cultivă caracterul. Ascultarea, străduinţa în a urma voia lui Dumnezeu, îl curăţă şi îi reunifică puterile pe care i le-a pervertit şi destrămat egoismul. Astfel, îşi face mica sa lucrare, fără să o absolutizeze în chip egoist, ci integrând-o în trupul comun al mănăstirii, în Trupul comun al Bisericii, ca să primească harul lui Hristos, al Capului Trupului. Astfel, prin întreaga rânduiala a comunităţii chinoviale este cu putinţă să se ţină toate poruncile, să se transmită harismele, să iasă la iveală şi să se vindece neajunsurile şi să se plinească lipsurile, după cum învaţă Sfântul Vasilie cel Mare[9].

Fiecare lucru îşi găseşte locul care i se potriveşte. În cadrele chinoviei, fiecare monah lucrează în chip diferit. Însă, şi cel mai mic lucru pe care îl face poate să dobândească o însemnătate mântuitoare. Sunt semnificative în acest sens neîncetatele laude din catehezele unui mare chinoviarh, ale Sfântului Theodor Studitul, aduse fiecărei slujiri – însemnată şi neînsemnată –, şi epigramele pe care le dedică fiecărui slujitor în parte. În acestea vedem păstorirea plină de dragoste a Bisericii. Se sfinţeşte fiecare ocupaţie materială şi viaţa duhovnicească se materializează.

Prin viaţa lui smerită şi lipsită de slavă, Sfântul Eufrosin, neînsemnatul bucătar al unei mănăstiri, s-a învrednicit să guste din merele Raiului. Sfânta Isidora din chinovia Tavennisiotelor primeşte închinarea şi vădirea sfinţeniei ei din partea marelui Avva al pustiei, Cuviosul Pitirún. Astfel, dincolo de ierarhia văzută, există în chinovie şi o ierarhie nevăzută, duhovnicească, care, atunci când se descoperă vestiţilor avva, îi face să sărute picioarele monahilor neînsemnaţi şi dispreţuiţi de toţi.

La mănăstire viaţa de fiecare zi este pusă în valoare. Lucrările simple, precum participarea la sfintele slujbe sau o oarecare ocupaţie neînsemnată, nu duc la plictiseală, ci – atunci când toate acestea se fac după Dumnezeu – duc la agonisirea în suflet, în chip nevăzut, a dumnezeiescului har, precum se agonisesc picăturile de apă într-un rezervor. E de ajuns o arătare a Harului, ca să se întărească în monah „înştiinţarea credinţei” (vezi Evrei 10, 22). Astfel, omul simte valoarea celor puţine şi mărunte şi se încredinţează că păşeşte pe drumul cel bun.

Şi slăbiciunile celorlalţi ajută. Prin neînţelegerile pe care le provoacă acestea, omul îşi descoperă sinele, propriile-i slăbiciuni. Se şlefuiesc fraţii precum pietrele pe care râul le trage după sine şi le şlefuieşte, frecându-le între ele. Dar şi lipsurile se plinesc în chinovie. „Prisosirea” rugăciunii, a hărniciei sau a înţelepciunii unuia plineşte insuficienţa celuilalt. O slăbiciune trecătoare a unuia în lupta comună nu aduce deznădejde sau dezastru în viaţa personală sau de obşte. Ca un singur trup, obştea urmează acelaşi drum, se confruntă cu acelaşi vrăjmaş şi are putinţa să susţină un membru, când acela slăbeşte, până când se va întări şi va putea participa iarăşi la luptă, ajutându-i eventual şi pe alţii, la rândul lui.

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

Dominantă este prezenţa Stareţului, care este „Bătrânul” [Ghéronda], este Părintele fraţilor, căruia Hristos i-a încredinţat sufletele lor. Prin harul lui Dumnezeu, el tâlcuieşte voia Lui pentru fiecare monah. Din turnul lui de veghere [duhovnicească] aflat la înălţime deosebeşte uneltirile vicleanului şi păzeşte în siguranţă turma lui cuvântătoare. Precum de-Dumnezeu-văzătorul Moise şi Apostolul Pavel, Stareţul mijloceşte între Dumnezeu şi fiii lui duhovniceşti, se roagă pentru ei şi îi călăuzeşte spre mântuire. Şi fraţii, ascultându-l, pe Dumnezeu Îl ascultă, Care l-a aşezat drept cap al lor şi îi luminează.

Ascultarea aduce harul lui Dumnezeu şi prin acest har cei orbi duhovniceşte îşi recapătă vederea fără osteneală, după cuvântul Sfântului Ioan Scărarul[10].

Liberi de greutatea voinţei egoiste, ei păşesc nestingheriţi [pe drumul desăvârşirii]. În acest fel înaintează corabia obştii, avându-l chivernisitor pe egumen, care se îngrijeşte şi de feluritele nevoi administrative şi economice ale chinoviei; ca şefi de echipaj îi are pe fraţii duhovniceşti mai vechi, care, prin experienţa lor, îi sprijină pe membrii mai noi ai chinoviei şi îl ajută pe stareţ să traseze drumul; şi marinari, pe fraţi, care fiecare contribuie la viaţa mănăstirii dinspre partea lui şi după puterile lui.

Expresie a acestui demers sunt şi sinaxele – de obicei săptămânale. În acestea, Gheronda dă îndrumări în privinţa unor teme mai generale ale vieţii fraţilor şi ale funcţionării mănăstirii şi tâlcuieşte semnificaţia diferitelor perioade praznicale şi liturgice. Şi fraţii vorbesc despre problemele de fiecare zi, îşi împărtăşesc experienţa şi dezbat aceste lucruri.

Parte integrantă a vieţii monahale este şi primirea pelerinilor. În ultimii ani vin mulţi la Sfântul Munte, greci şi străini, ortodocşi şi neortodocşi, de diferite vârste şi profesii. Pelerinii se integrează în programul mănăstirii. Unul dintre fraţi preia primirea lor, alţii instalarea lor în „arhondaric” şi alţii comunicarea cu ei. Pelerinii participă la slujbe şi mănâncă la trapeza comună. Se liniştesc puţin de grijile lumeşti şi vorbesc despre problemele care îi preocupă.

Astfel, chinovia, deşi este în afara lumii, participă la viaţa acesteia în modul ei propriu. Nu se integrează în structurile sociale existente, este însă o comunitate cu o alcătuire proprie, avându-L în centru pe Dumnezeu-Omul Hristos şi duhul Lui de jertfă. De aceea, şi este o societate deschisă şi poate să primească pe fiecare şi să îl ajute să îşi regăsească integritatea personală sau comunitară.

Caracterul chinoviei este sugerat şi de arhitectura acesteia. În mijloc este „katholikonul” (biserica centrală) şi de jur împrejur chiliile fraţilor, trapeza, arhondaricul, spaţiile de lucru şi magaziile. Inima mănăstirii pulsează în katholikon. Toate celelalte slujiri (ascultările, mâncarea, sinaxele, odihna) au în centru Dumnezeiasca Liturghie. Toate aceste slujiri sunt precum o proscomidie – o punere înainte a jertfei: ofrandă a creaţiei, a lucrărilor omeneşti, a existenţei noastre… către Dumnezeu, „ale Tale dintru ale Tale”, premiză necesară pentru săvârşirea Dumnezeieştii Liturghii.

Sfintele slujbe se întind asupra întregii vieţi de chinovie. Fiecare faptă se face din perspectiva acesteia. Fiecare lucru este sfinţit, pentru că se aduce ca dar lui Dumnezeu. Munca se face pentru Dumnezeu şi pentru aproapele, monah sau pelerin. Prin mâncare şi somn, se dau firii cele necesare trupului; şi când necesităţile trupeşti sunt săvârşite după cum se cuvine, se aduce slavă lui Dumnezeu care le-a iconomisit în chip minunat. Şi o plimbare pe jos ajută, căci şi trupul trebuie să se refacă puţin, după este de trebuinţă să se slăbească când şi când coarda arcului, după pilda Sfântului Antonie cel Mare, iconomisind bine slăbiciunea firii omeneşti şi, cu harul lui Dumnezeu, contribuind astfel la maturizarea fratelui. Toate pot deveni ofrandă către Dumnezeu şi toate sunt împletite cu rugăciunea. Rugăciunea lui Iisus este potrivit a se face în orice clipă.

Programul chinoviei este cadrul în care, atunci când este bine pus în valoare, aduce mari foloase în viaţa monahului, după ritmul vieţii liturgice. Deşi există diferenţe de la mănăstire la mănăstire, în linii mari, programul este acelaşi. Viaţa de fiecare zi începe după miezul nopţii. Prima grijă şi „primul gând” al monahului este canonul său: câteva metaniere cu rugăciunea lui Iisus şi cu închinăciuni – metanii mici – şi o sută sau două sute de metanii mari, după cum a rânduit „Bătrânul” pentru fiecare. Astfel, lucrarea minţii, atunci când mintea este curată, devine şi ea prinos lui Dumnezeu.

Cu aceste dumnezeieşti înţelesuri fratele merge apoi în katholikon, unde, odată cu Miezonoptica, începe slujba de dimineaţă. După rostirea senină a Miezonopticii, a celor şase psalmi ai Judecăţii şi a psalmilor utreniei, urmează lauda adusă Sfinţilor şi a Maicii Domnului, precum şi invocarea ajutorului lor la canoanele utreniei şi la „Ceea ce eşti mai cinstită”. Încununarea utreniei este slăvirea adusă lui Dumnezeu în Laude şi Doxologie. După citirea Ceasurilor, se săvârşeşte Dumnezeiasca Liturghie, care este vorbire cu Domnul, ofrandă a sinelui nostru şi a lucrărilor noastre şi răspuns la ofranda noastră din partea Domnului, în chip văzut şi nevăzut, prin harul Lui necreat în tipurile create ale pâinii şi vinului care se preschimbă în Trupul şi Sângele Lui. (La marile sărbători toate slujbele se săvârşesc mai strălucit, cu privegherea care începe cu puţin înainte de apusul soarelui şi durează între şapte şi zece ore). În continuare, în cele mai multe mănăstiri fraţii se retrag la chilii, ca să poată păstra harul Dumnezeieştii Liturghii şi să se odihnească, dacă sunt obosiţi de la slujbă.

După câteva ore urmează masa comună. (În zilele de sărbătoare, îndată după dumnezeiasca Liturghie, cu alai şi imnuri, fraţii se îndreaptă către trapeză.) După ce stareţul binecuvântează mâncarea, fraţii mănâncă, în timp ce unul dintre ei citeşte vieţi de Sfinţi, cuvinte la praznice sau texte patristice referitoare la viaţa monahală. Astfel, este binecuvântat Dătătorul mâncării noastre materiale, Dumnezeu, şi, în acelaşi timp, şi mintea se hrăneşte cu înţelesuri dumnezeieşti. Actul hrănirii trupeşti se sfinţeşte şi devine un act duhovnicesc.

În continuare, fraţii merg la „ascultările” lor, adică la diferitele munci necesare pentru funcţionarea şi întreţinerea mănăstirii şi pentru primirea închinătorilor. Fiecare, după chemarea şi după nevoile mănăstirii, împlineşte vreme de un an sau mai mulţi o anume ascultare. Dăruieşte după puterile lui. Cei mai puternici lucrează mai mult, alţii mai puţin, valorificându-şi diferit timpul şi ajutând corespunzător chinovia şi prin studiu duhovnicesc, rugăciune, „isihie”… Ascultările, mai grele sau mai uşoare, manuale sau nu, când se săvârşesc în Hristos, au aceeaşi valoare şi aduc ofrandă egală în chinovie.

După încheierea muncilor, la trei ore înainte de apusul soarelui, începe Vecernia, o slăvire adusă lui Dumnezeu pentru „Lumina lină” pe care ne-o dăruieşte la sfârşitul zilei. Marţea, Joia, Sâmbăta şi Duminica (în afară de perioada Postului Mare şi a Postului Adormirii Maicii Domnului, când cina are loc doar Sâmbăta şi Duminica) după Vecernie avem cina. Cu puţin înainte de apusul soarelui, se săvârşeşte Pavecerniţa, ultima slujbă a zilei, care este unită cu diferite paraclise.

Apoi încetează orice mişcare în mănăstire, poarta exterioară se închide şi fraţii se retrag la chiliile lor, ca să cântărească înaintea lui Dumnezeu ziua care a trecut, să facă studiu duhovnicesc, să se roage şi să se odihnească. Ziua, aşa cum a început, la fel se şi încheie: cu pomenirea lui Dumnezeu. Şi viaţa monahului alcătuieşte un ciclu avându-L în centru pe Dumnezeu, Care este începutul şi sfârşitul zilei, dar şi începutul, calea şi sfârşitul vieţii omeneşti.

Sursa: Antíphono, prima oară s-a publicat în periodicul “Orthódoxi Martyría” [„Mărturie Ortodoxă”], fasciculul 15 (Septembrie – Decembrie 1985), pp. 45-47. Este postat aici cu schimbări neînsemnate.

---

[1] Όροι κατά πλάτος, III.

[2] Idem, VII, 1.

[3] Idem, VII, 2.

[4] Idem.

[5] Idem, III, 4.

[6] Κεφαλαίων γ΄ εκατοντάς, 65.

[7] Βίος α΄, ΒΕΠΕΣ vol. 40, p. 206.

[8] Idem, p. 124.

[9] Όροι κατά πλάτος, III, 2.

[10] Cuvântul al IV-lea, 131.

Monahul Theológos Ivirítis

Sursa: Pemptousia

Reclame

Cuvioasa Macrina Vassopoulos, ucenica lui Gheron Iosif Isihastul: „În mijlocul multei osteneli Îl află cineva pe Dumnezeu” [partea a II-a]

Continuăm în acest număr istorisirea întâmplărilor care au marcat a doua parte a vieţii Cuvioasei Macrina Vassopoulos, punând în lumină o parte din învăţăturile duhovniceşti cu care îşi hrănea maicile din obşte, dar şi pe numeroşii ucenici şi ucenice nevoitori în lume. Cuvinte care îşi trag seva dintr-o experienţă duhovnicească rar întâlnită şi care au puterea să tămăduiască şi astăzi sufletele. În încheiere, veţi găsi fragmente dintr-un cuvânt pătrunzător ţinut la înmormântarea Fericitei Macrina de stareţul Efrem Filotheitul – cel ce i-a fost călăuză duhovnicească după mutarea la cele veşnice a Cuviosului Iosif Isihastul. Un panegiric elocvent, care îi înfăţişează cititorului virtuţile în care a strălucit de-a lungul vieţii Cuvioasa Macrina.

prima parte la linkul: Cuvioasa Macrina Vassopoulos, ucenica lui Gheron Iosif Isihastul: „În mijlocul multei osteneli Îl află cineva pe Dumnezeu” [prima parte]

Intrarea în monahism. Alegerea ca stareță

Gheron Iosif Isihastul a profețit că Maria va urma calea monahală. Pe când Maria încă se afla în lume, bătrânul îi trimitea regulat scrisori prin care o călăuzea duhovnicește. Odată, Maria și o prietenă de-a ei întru Hristos, Fotini, l-au rugat pe starețul Iosif să le trimită ca binecuvântare o cruciuliță meșterită de el. Acesta le-a îndeplinit dorința: când trei pelerini din Volos l-au cercetat în Sfântul Munte, le-a dat cruciulițele pentru Maria și prietena ei, dezvăluindu-le că Maria va îmbrăca schima îngerească, iar Fotini se va căsători.

La vârsta de 36 de ani, Maria părăsește lumea și alege să viețuiască alături de surorile sale întru Hristos, monahiile Singlitichia, Efrema, Atanasia, Arsenia și Melania. Toate făceau ascultare totală de starețul Iosif Isihastul. Urmau întru totul programul său duhovnicesc centrat pe îndeletnicirea continuă cu Rugăciunea lui Iisus, ascultare și priveghere. Maria devine, prin dumnezeiasca pronie, Macrina. Prin harismele dobândite de la Dumnezeu, starețul Iosif cunoștea de la mare distanță starea duhovnicească a fiecăreia dintre ucenicele sale și le oferea prin scrisori sfaturile potrivite.

În biografia pe care i-a dedicat-o starețului Iosif Isihastul, părintele Efrem Filotheitul relevă foloasele duhovnicești pe care le dobândește creștinul care se nevoiește să rostească des Rugăciunea lui Iisus. Astfel, Rugăciunea lui Iisus are „puterea de a domoli patimile”, fiindcă: 1. Prin Rugăciunea lui Iisus „mintea nu se răspândește în multe cuvinte, precum se întâmplă la slujbe, ci se adună în puține cuvinte”, „absoarbe rugăciunea cu mai multă ușurință și intră împreună cu ea în adâncul inimii”; 2. Rugăciunea lui Iisus „este la îndemâna oricui (…) indiferent de erudiția sau sporirea duhovnicească pe care o are”; 3. „Poți să rostești Rugăciunea toată ziua și oriunde”, iar „ea pe toate le sfințește și pe demoni îi înfricoșează.” (Arhimandritul Efrem Filotheitul, Starețul meu Iosif Isihastul, Ed. Evanghelismos, 2010)

Între anii 1962 și 1963, maicile au cumpărat terenul din satul Portaria-Volos și au zidit așezămintele Mânăstirii Maicii Domnului Hodighitria. În 1963, a fost tunsă în monahism Victoria, mama starețului Efrem Filotheitul. Îmbrăcând haina monahală, Victoria a primit numele de Teofana. La rândul ei, maica Teofana i-a fost nașă de călugărie Mariei. Iar Maria a devenit maica Macrina, primind numele Sfintei Macrina, sora Sfântului Vasile cel Mare. Intrarea Mariei în cinstitul cin monahal s-a săvârșit în timpul Pavecerniței. Tunderea ei în monahism a fost săvârșită de starețul Efrem. Cu acest prilej, maica Macrina s-a învrednicit de următoarea vedenie: se făcea că soarele răsărea din Sfântul Altar, scăldând întreaga biserică în nezidita lumină. Vreme de 40 de zile sufletul maicii Macrina a rămas în această stare binecuvântată: petrecea într-un duh de pocăință atât de adâncă încât lacrimile i se prelingeau continuu pe obraz. Această stare de străpungere a inimii se manifesta și în alt chip. În primele zile după îmbrăcarea în schima mare, de fiecare dată când își îndrepta privirea spre icoana Judecății de Apoi, care era zugrăvită în afara chiliei sale, sufletul îi intra în stare de contemplație și simțea acut flăcările iadului. (Stareța Macrina Vassopoulos, op. cit., p. 41)

Monahiile care viețuiau în mânăstirea din Volos aveau mare nevoie de o stareță care să le îndrume. Pe Maria, deși o recomandau virtuțile duhovnicești pe care le dobândise deja, nu o recomandau anii: unele monahii erau mai în vârstă ca ea. L-au rugat pe starețul Iosif să facă rugăciune pentru ca Dumnezeu să le descopere voia Sa. La scurtă vreme, în timp ce se ruga, starețul Iosif a văzut o livadă cu multă verdeață, iar pe Maria stând în mijlocul ei, înconjurată de oi. Dintr-odată, s-a ivit o maimuță care voia să se apropie de oi, însă Maria a gonit-o cu un baston din trestie. Gheron Iosif le-a scris maicilor: „Dumnezeu pe Maria a ales-o, partea cea bună.” Dar fiindcă Maria, din smerenie, refuza să accepte funcția de stareță, starețul Iosif s-a rugat ca Domnul să îi adeverească voia Lui. Răspunsul a venit sub forma unei vedenii pe care Maria a avut-o: se făcea că Sfântul Ioan Botezătorul se urca la cer, ținând un baston în mână, iar Maria pășea în urma Înaintemergătorului Domnului, fiind urmată de restul monahiilor. (idem, pp. 35-37) După ce a primit această încredințare, maica Macrina a acceptat să își asume rolul de conducătoare a mânăstirii din Volos și de povățuitoare duhovnicească a surorilor sale întru Hristos.

În cuvintele pe care le adresa ucenicelor sale, stareța Macrina punea un accent deosebit pe virtutea ascultării, pe pomenirea continuă a Numelui Domnului și pe manifestarea dragostei jertfelnice față de aproapele. Spunea, spre exemplu: „Harul lui Dumnezeu, care vine prin preadulcele Nume al lui Iisus, înmoaie sufletul. Chiar de s-ar prăbuși lumea, înlăuntrul lui există blândețe, înfrânare, pace, o stare de veselie. Când se vede cineva pe sine un nimic, iar patimile sale mari, atunci se apropie de Dumnezeu. În timp ce, dacă se uită la unul și la altul, atunci este departe de Dumnezeu.” „Când vedem că o monahie este în ispită, să spunem: Astăzi nu voi bea trei pahare de apă, ci voi bea numai unul. Sau: nu voi mânca două felii de pâine, ci voi mânca numai o jumătate, pentru ca Dumnezeu s-o ajute pe sora mea. Dumnezeu, văzând că facem această înfrânare pentru o soră de-a noastră, ne dăruiește mila Sa și nouă, și surorii noastre.” „Când monahul se încinge cu ascultarea, cu smerenia și cu rugăciunea, trăiește o viață paradisiacă. Nu se teme nici de diavolul, nici de nimic, ci simte numai o bucurie duhovnicească înlăuntrul său.” „Înlăuntrul ascultării și înlăuntrul smereniei sunt toate virtuțile.” (idem, pp. 67, 84, 86)

Harismele maicii Macrina

Maica Macrina învățase de la tatăl ei și de la pustnicul pe care l-a întâlnit în satul Sfântului Lavrentie valoarea enormă pe care o are milostenia pentru mântuirea sufletului. Monahiilor aflate sub ascultarea sa le spunea adesea: „Maica Domnului nu trece cu vederea. Dai una, iar ea îți dă o sută. Dacă vom avea această credință, orice vom da din casa Maicii Domnului, toate sunt binecuvântarea ei. De aceea harul Stăpânei noastre Născătoare de Dumnezeu ne întărește și ne ajută.” Deseori le împărțea străinilor care poposeau la mânăstirea din Volos pâine proaspătă, frământată și coaptă cu multă dragoste de maici.

Rugăciunea a fost o altă virtute duhovnicească pe care maica Macrina a cultivat-o încă din copilărie. Odată a implorat- o pe Maica Domnului să o învețe rugăciunea curată, care ajunge nestingherită la Dumnezeu. Noaptea i s-a înfățișat un înger înveșmântat în alb, care i-a arătat cum trebuie să se roage, pornind de la starea duhovnicească pe care o are în acel moment. Astfel, când inima credinciosului e cuprinsă de dragostea desăvârșită pentru Dumnezeu, el trebuie să își înalțe mâinile. Când duhul omului petrece în smerenie, cugetând la patimile Domnului, trebuie să își plece spre pământ capul și să își împreuneze mâinile; iar când este războit aprig de patimi, să își așeze mâinile dinapoia sa, ca un condamnat la moarte. Apoi maica Macrina a văzut îngerul îngenuncheat, plângând cu amar și întinzându-și mâinile ca și cum ar fi vrut să cuprindă picioarele Mântuitorului. Și a înțeles că în acest fel trebuie să se roage cel care se simte mai prejos de toate făpturile zămislite de Dumnezeu.

Maica Macrina primise și darul de a se ruga pentru sufletele celor adormiți și de a descoperi starea duhovnicească în care se găsesc acestea. Îi pomenea asiduu la rugăciune, cu multă frângere de inimă, mai ales pe cei care se săvârșiseră din viața pământească nespovediți sau pe aceia care plecaseră din această lume ducând cu ei păcate de moarte.

Avea multă evlavie pentru Sfântul Efrem Sirul și își hrănea continuu sufletul cu scrierile sale. Odată, pe când se afla în chilie, Sfântul Efrem i s-a înfățișat sub chipul unui pustnic îmbrăcat în schimă, purtând pe umăr o traistă. I-a dezvăluit cine este, a chemat-o la sine, a binecuvântat-o și a sărutat-o părintește pe cap. Apoi s-a făcut nevăzut. Zile în șir, maica Macrina și-a simțit sufletul învăluit de căldură și bucurie. (idem, pp. 41-48)

„Fiule, această stareță e numai mireasmă!”

Printre personalitățile duhovnicești pe care le-a întâlnit de-a lungul vieții maica Macrina s-au numărat starețul Efrem Katunakiotul (1912-1998), ucenicul lui Gheron Iosif, părintele Sofronie Saharov (1896-1993) și sfinții Porfirie Kavsokalivitul (1906-1991) și Paisie Aghioritul (1924-1994). Rugându-se odată părintele Efrem Katunakiotul pentru maica Macrina, a primit înștiințare de la Duhul Sfânt că este foarte sporită în viața duhovnicească, ea ajungând la măsurile starețului ei, Gheron Iosif. Altădată, la vremea rugăciunii, părintelui Efrem i s-au arătat în vedenie doi stâlpi de lumină care se înălțau deasupra Mânăstirii Portaria din Volos. Ei simbolizau rugăciunea de foc a stareței Macrina și a maicii Teofana, mama părintelui Efrem Filotheitul. Starețul Efrem se mira: „Ia te uită! Noi aici [în Sfântul Munte Athos], pe stâncile astea, atât de mult ne ostenim ca să aflăm câteva fărâmituri, iar acestea, în lume fiind, primesc atât de mult har! Ce fac ele acolo?” (Arhimandritul Efrem Filotheitul, op. cit., p. 377).

Primind odată câteva semințe uscate de la maica Macrina, Gheron Efrem Katunakiotul i-a mărturisit celui care i le adusese: „Fiule, această stareță e numai mireasmă!”

În 1990, vizitându-l pe Sfântul Iacov Țalikis (1920-1991) la Mânăstirea Cuviosului David „Bătrânul” din Evia, maica Macrina era însoțită de mai multe surori din obște. La un moment dat, Cuviosul Iacov le-a spus acestora: „Stareța Macrina nu este numai maica voastră, ci este și maica noastră și maica întregii Biserici. Dacă aș fi fost în Volos, aș fi mers în fiecare dimineață și i-aș fi sărutat mâna. Atât de mare evlavie am față de stareța Macrina.”

În 1992, maica Macrina a plecat în America, în statul Pennsylvania, pentru a le întări duhovnicește pe maicile care întemeiaseră în 1989 Mânăstirea Nașterii Preasfintei Născătoare de Dumnezeu și pe stareța lor, Taxiarhia (1938-1994).

„Petrecem la mormânt un trup sfințit și înduhovnicit, o biserică a lui Dumnezeu Atotțiitorul, un sălaș al Sfântului Duh”

În anul 1987, maica Macrina a descoperit că suferă de cancer la intestinul gros. A călătorit până în localitatea Roustika, situată lângă Rethimnos, pentru a-l întâlni pe părintele Stavros Țagarakis. Acesta moștenise din familie o cruce care avea înăuntru o părticică din Cinstitul Lemn pe care a fost răstignit Mântuitorul. Și astăzi este cercetat de numeroși bolnavi, care vin cu credința că atingându-se de Lemnul pe care a pătimit Domnul vor dobândi tămăduire trupească și sufletească. Părintele Stavros a binecuvântat-o pe maica Macrina, iar stareța „a trăit atunci cu intensitate lucrarea tămăduitoare a Cinstitei Cruci, simțind micșorarea cancerului.” (Stareța Macrina Vassopoulos, op. cit., p. 57)

Nu după multă vreme, maica Macrina a plecat la Londra, pentru o intervenție chirurgicală. Au însoțit-o părintele Efrem Filotheitul – care, după adormirea întru Domnul a starețului Iosif, i-a fost călăuză duhovnicească – și două monahii, Efrema și Macrina. A luat cu sine și o icoană a Sfinților Doctori fără de arginți, pe care o primise ca binecuvântare de la Gheron Iosif. În timpul convalescenței, stareța a fost îngrijită în chip minunat de Sfinții Doctori fără de arginți, iar la căpătâiul patului a văzut cum o vegheau, privind-o duios, doi vestitori cerești: îngerul păzitor și îngerul schimei mari. Îngerul păzitor i-a făcut cunoscut că nu o va lua atunci de pe pământ, ci peste șapte ani.

Când s-au scurs cei șapte ani, simțind că în curând va părăsi viața pământească, le-a încunoștințat pe maici despre aceasta. Stareța și-a amintit cuvintele îngerului păzitor și a avut un vis în care se făcea că stareța Taxiarhia, care trecuse deja la Domnul, s-a apropiat cu pași repezi de ea și a vrut să o ia cu sine.

De multă vreme, maica Macrina dorea să se închine înaintea Brâului Maicii Domnului. Dumnezeu i-a îndeplinit și această dorință din urmă: Cinstitul Brâu a ajuns în mânăstirea maicilor din Volos, iar stareța l-a așezat cu adâncă evlavie în biserica mare, al cărei hram era Adormirea Născătoarei de Dumnezeu. După ce s-a închinat, a spus: „Acum, după ce a venit Cinstitul Brâu, voi pleca.” Cu câteva zile înainte de trecerea ei la Domnul, maica Macrina și-a chemat ucenicii răspândiți prin lume, le-a dăruit ultimele povețe duhovnicești și le-a împărțit ca binecuvântare obiecte din chilia ei. S-a mutat la cele veșnice pe 4 iunie 1995, într-o zi de duminică, de praznicul Sfinților Părinți.

În pătrunzătorul cuvânt pe care l-a rostit la înmormântare, starețul Efrem Filotheitul a spus la un moment dat, evidențiind nenumăratele virtuți și harisme cu care Domnul a împodobit-o pe ucenica sa: „Ai adormit somnul sfinților, o, sfințit cap și preacinstită Macrina. Sufletul tău cel curat și fără patimă a zburat spre înălțime, spre Cel pe Care L-ai dorit din fragedă copilărie și cu căldură L-ai urmat, pe Dumnezeu-Omul, Iisus Hristos, Cel de mii de ori mai adorat și de mii de ori mai dorit decât orice. Iar acum, curat și mai adevărat – oglinzile dezlegându-se – vezi față către față pe cerescul Mire al sufletului tău, pe Împăratul slavei, Iisus Hristos.

O, binecuvântată adunare, cuvioșilor părinți stareți și cuvioase maici starețe, sfințită obște a acestei sfinte mânăstiri, ceată feciorească de monahi și monahii, binecuvântați creștini și frați ai mei în Duhul Sfânt, cu adevărat sfinte moaște înmormântăm astăzi! Trup fecioresc predăm astăzi pământului, maicii noastre de obște. Și într-adevăr înmormântăm astăzi o adevărată monahie – după omul cel dinlăuntru –, care a cinstit cum se cuvine marea și îngereasca schimă a tagmei noastre monahale cea asemenea cu îngerii. Petrecem la mormânt un trup sfințit și înduhovnicit, o biserică a lui Dumnezeu Atotțiitorul, un sălaș al Sfântului Duh. (…)

Dormi de acum, o, fericită și de trei ori fericită Sfântă Stareță Macrina, până la slăvita A Doua Venire a lui Hristos. Noi, smeriții tăi fii și frați, am scris în inimile noastre cu litere de neșters sfaturile tale pline de duh și neînșelate. Și vom călători cealaltă vreme a vieții noastre potrivit învățăturilor tale cele insuflate de Dumnezeu. Ai unit într-un chip desăvârșit și discret trăirea sfântă a vieții monahale cu dragostea maternă curată și dezinteresată față de toți. Pentru aceasta ai și fost atât de mult iubită de miile de ortodocși, clerici, monahi și mireni, pe care i-ai hrănit duhovnicește, povățuindu-i la calea cea următoare a lui Hristos, la urmarea smereniei Lui și la tămăduirea patimilor trupului și sufletului lor. Călătorește acum către Ierusalimul cel de Sus, către Iisus Hristos, pe Care atât de mult L-ai iubit, și stând înaintea Sfintei și de viață făcătoarei Treimi, roagă-te pentru noi toți, o, sfântă și pururea Fericită Maică Macrina!”

[P] Cărțile Ortodoxe pe care le cauți!

Text de Ciprian Voicilă

Articolul a apărut inițial în revista Lumea monahilor nr. 132 / iunie 2018. Mulţumim autorului pentru îngăduinţa de a prelua textul său pe Blogul Sfântul Munte Athos . 

 

Cuvioasa Macrina Vassopoulos, ucenica lui Gheron Iosif Isihastul: „În mijlocul multei osteneli Îl află cineva pe Dumnezeu” [prima parte]

Stareţa Macrina face parte din familia duhovnicească a Cuviosului Gheron Iosif, alături de alte figuri magnifice: bătrânul Arsenie, Efrem Katunakiotul, Iosif Vatopedinul, Efrem Filotheitul, stareţul Haralambie… Viaţa ei este relevantă pentru noi, creştinii de astăzi, în primul rând pentru că ne învaţă cât de importantă este pentru mântuirea noastră tradiţia isihastă, neptică: Rugăciunea lui Iisus, pomenirea deasă a Numelui Domnului este una dintre cele mai eficace căi prin care inima ne este curăţată de patimi. În al doilea rând, maica Macrina ne ajută să conştientizăm valoarea unor virtuţi fără de care viaţa duhovnicească îşi pierde autenticitatea: smerenia, ascultarea de părintele duhovnicesc, dragostea jertfelnică pentru semenii noştri. Cultivând vreme de şapte decenii aceste virtuţi, stareţa Macrina a ajuns la măsurile sfinţeniei. Sfinţenie care devenise transparentă, vizibilă. Părintele Efrem Filotheitul mărturiseşte: „Chipul ei răspândea bunătate, dragoste, sinceritate şi credinţă. Liniştea ei şi cuvântul ei plin de dulceaţă erau sprijin şi izvor de putere pentru toţi cei care o cunoşteau.”

Maria Vassopoulos a văzut lumina zilei în anul 1921, în satul Hatzileri, situat în partea de Vest a Asiei Mici. Tatăl său, Fotie Vassopoulos, era negustor. Împreună cu soția lui, Anastasia, s-a îngrijit să le insufle celor patru copii dragostea de Dumnezeu și râvna pentru dobândirea virtuților creștine. Fotie era o fire foarte milostivă: noaptea lăsa coșuri cu alimente la ușa oamenilor covârșiți de lipsurile materiale. Soția sa, Anastasia, se îndeletnicea cu broderia și era preocupată să cultive în inima ei smerenia, trezvia și rugăciunea.

În 1922, întreaga familie a Mariei a fost nevoită să părăsească satul Hatzileri și să se refugieze mai întâi în cantonamentul din Kardița, pentru ca mai târziu, după doi ani, să se stabilească în cartierul din Nea Ionia-Volos, dedicat refugiaților. Deși la școală Maria a obținut rezultate foarte bune, datorită condițiilor sociale vitrege a trebuit să o abandoneze încă din clasele primare.

„Cât de dulce este Hristos?” Chemarea monahală

La vârsta de șapte ani, Maria a simțit chemarea pentru viața monahală. Era într-o primăvară. Maria se juca împreună cu alți copii de vârsta ei, în apropierea casei părintești. În toiul jocului, Maria i-a îndemnat pe aceștia să înalțe împreună o rugăciune lui Dumnezeu. I-a întrebat pe prietenii săi cum cred că pot ajunge la Dumnezeu. Fiecare și-a spus părerea, iar Maria le-a destăinuit la ce se gândise ea de multă vreme: credea că dacă ar așeza multe mese și scaune unele peste altele, ar reuși să ajungă în cele din urmă la Dumnezeu. La sfârșitul jocului, toți copiii au cântat Doamne, miluiește.

Peste ani, maica Macrina avea să se confeseze ucenicelor sale că după ce s-a ivit în sufletul ei dorința de a se înălța la Dumnezeu în timp ce se ruga cu prietenii săi de joacă, a auzit o voce interioară care a îndemnat-o să urmeze calea monahală. (Stareța Macrina Vassopoulos, Cuvinte din inimă, trad. din lb. greacă de ieroschimonah Ștefan Nuțescu, Ed. Evanghelismos, 2015, p. 15) Chemarea lăuntrică a fost însoțită de o stare de umilință care i-a cuprins sufletul și copila a început să lăcrimeze. A alergat spre casă, iar mama ei, căutând-o, a aflat-o stând în fața iconostasului familiei, cu lacrimile prelingându-i-se șiroaie pe obrăjori. Mama a cuprins-o în brațe și a întrebat-o ce s-a petrecut cu ea. Lăcrimând în continuare, Maria i-a mărturisit că dorește să devină monahie. Fiindcă nimeni nu îi vorbise până atunci despre monahism, Maria, deși aflase cuvântul „monahie” de la acel glas lăuntric, nu îi cunoștea sensul exact.

Pe seară, când tatăl său s-a întors acasă, Maria i-a împărtășit și lui această dorință, iar Fotie a întrebat-o de trei ori ce înseamnă cuvântul „monahie”. La fiecare întrebare, fetița a ridicat neștiutoare din umeri. În acest fel, tatăl s-a încredințat că dorința Mariei nu este rodul influenței oamenilor mari, ci vine în chip limpede de la Dumnezeu. Așa că a rugat-o pe Maria să îi aducă un pahar cu apă – într-unul din paharele cu care erau serviți oaspeții casei – și i-a dat micuței binecuvântarea părintească: „Să devii o bună călugăriță, fiica mea!” Fotie i-a oferit și un sfat evanghelic, pe care ea avea să îl urmeze neabătut întreaga viață: „Fiica mea, dacă cineva îți va face cel mai mare rău, tu să-i faci cel mai mare bine care există. Tu să arăți numai dragoste și vei fi răsplătită bine de Dumnezeu.” Despre anii petrecuți în sânul familiei, Cuvioasa Macrina le mărturisea ucenicelor sale: „Anii aceia aveam să-i caut cu lacrimi mai târziu. Căldurosul cuib familial l-am pierdut și am fost lipsită pentru totdeauna de îmbrățișarea plină de afecțiune a părinților mei.”

Când Maria a împlinit opt ani, Fotie a fost înștiințat de un înger că îl va duce la Domnul în lunea din prima săptămână a Postului Mare, iar soția sa îl va urma după un an. Vestitorul ceresc l-a mângâiat, spunându-i: „Pentru copii să nu te mâhnești, căci o mână tare îi va acoperi; îi va ocroti dumnezeiescul har.” Vremea trecând, cuvintele îngerului s-au adeverit: la nouă ani, Maria  și fratele ei, Gheorghe, au rămas orfani.

În anii 1930-1940, care s-au dovedit a fi extrem de dificili pentru întregul popor grec, Maria și frățiorul ei au îndurat foamea, frigul și amărăciunea traiului printre străini. Foamea bântuind în Grecia, cei doi orfani erau ajutați de vecinii lor, care le lăsau în curte, în timpul nopții, câte un coș cu alimente.

După moartea părinților, Maria și fratele ei de patru ani au locuit în aceeași casă cu o mătușă de-a lor. Aceasta se mânia din te miri ce, avea prostul obicei de a înjura și adesea o snopea în bătaie pe Maria. Micuța le îndura mucenicește, în tăcere pe toate, fără să i se împotrivească în vreun fel. Un singur lucru nu răbda: să o audă pe mătușă hulind. În acele momente, Maria refuza mâncarea gătită de mătușă până ce aceasta contenea cu înjurăturile. Îndelunga răbdare a nepoatei a condus-o în cele din urmă pe drumul cunoașterii lui Dumnezeu: înainte de a păși în viața veșnică, Maria a reușit să o convingă pe mătușă să se spovedească și să se împărtășească.

Pentru a-și câștiga pâinea cea de toate zilele, Maria a trebuit să muncească din greu, de la vârsta fragedă de nouă ani. Mai întâi a spălat vasele în casa unei familii înstărite, apoi s-a angajat să spargă cu o piatră migdale la un magazin – o muncă istovitoare și dureroasă, degetele copilei fiind mai tot timpul însângerate.

După trecerea la Domnul a părinților ei, Maria a învățat să nădăjduiască doar în ajutorul Maicii Domnului. În această perioadă biografică dificilă, Maria s-a învrednicit de o vedenie care i-a adeverit o dată în plus chemarea pentru viața monahală. Se făcea că se afla într-o grădină plină de verdeață, deosebit de frumoasă. Deodată, s-a apropiat de ea o femeie înveșmântată în negru, care purta la piept un prunc de trei anișori. Copilul s-a desprins dintr-odată din brațele mamei și s-a pornit să alerge prin iarbă. Mama pruncului a chemat-o la sine pe Maria și a rugat-o să îl prindă pe micuț, promițându-i în schimb un dar. Maria l-a prins cu multă osteneală pe prunc și l-a întrebat: „Cât de dulce este Hristos?” Copilul nu i-a răspuns, dar și-a așezat mânuțele de-a dreapta și de-a stânga gurii Mariei. Apoi a suflat spre ea, iar Maria și-a simțit sufletul invadat de o dulceață și o mireasmă de nedescris. Mama pruncului a pus pe degetul copilului și pe cel al Mariei câte un inel. Această vedenie a pus o pecete adâncă asupra inimii Mariei: vreme de doi ani nu s-a mai atins de dulciuri, vrând să păstreze acea dulceață a harului dumnezeiesc. Din acel moment a început să se îmbrace doar în haine cernite și să poarte batic, pentru a se asemui și mai mult chipului monahal.

[P] Cărțile Ortodoxe pe care le cauți!

Un alt eveniment care i-a marcat semnificativ biografia a fost întâlnirea cu părintele Efrem Karayanis, fiul duhovnicesc al lui Gheron Iosif Isihastul. Într-o bună zi, părintele Efrem a vizitat familia la care muncea Maria. Ea tocmai se trudea să aprindă focul la cazanul cu rufe, însă străduința ei se dovedea deșartă. Părintele Efrem s-a apropiat de copila mâhnită și a întrebat-o ce a pățit. Aflând ce o amăra, părintele a făcut de trei ori semnul Sfintei Cruci deasupra lemnelor, apoi a sfătuit-o să aprindă focul și să sufle din nou în el. Maria a făcut întocmai, iar focul s-a aprins. De la părintele Efrem Maria a aflat multe lucruri despre tradiția isihastă, despre Rugăciunea lui Iisus și harismaticul povățuitor duhovnicesc Gheron Iosif (1897-1959). Părintele Efrem, care la acea vreme avea ascultarea de preot în Biserica Sfântului Apostol cel Nou din Volos, a devenit de atunci duhovnicul Mariei.

La vârsta de 12 ani, Maria s-a angajat în fabrica unui om bogat din Volos, care era și un bun creștin. Urmând predaniei lui Gheron Iosif, se nevoia aici rostind mereu Rugăciunea lui Iisus: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătoasa.” Colegele de serviciu ale Mariei mărturiseau că rugăciunea continuă pe care o săvârșea făcea ca chipul ei să strălucească, iar gura să îi izvorască bună mireasmă. (idem, p. 21)

Maria a căpătat și mai multă râvnă pentru rostirea Rugăciunii lui Iisus în urma unei întâmplări. Îndreptându-se într-o dimineață către serviciu, i-a apărut în cale diavolul, care i s-a plâns: „Ah, ce ți-aș fi făcut dacă nu țineai ceea ce ai în mână!” Vrăjmașul mântuirii omului se referea la metanierul cu ajutorul căruia Maria rostea continuu Rugăciunea preasfântului nume al lui Iisus.

O altă persoană care a ajutat-o mult din punct de vedere duhovnicesc, dar și material, a fost Victoria Moraitu, mama starețului Efrem Filotheitul. Părintele Efrem (foto – centru, n.edit.) va povesti mai târziu: „În perioada când stareța (Macrina) lucra la fabrica lui Matsangos, în fiecare zi trecea prin fața casei noastre atunci când mergea la lucru. Avea o legătură atât de strânsă cu mama mea încât nu se poate descrie în cuvinte. Aceste două femei aveau multă dragoste între ele…” Maria și Victoria privegheau nopțile împreună, bătând multe metanii și rugându-se cu lacrimi. Victoria se purta ca o adevărată mamă față de Maria: se îngrijea să nu îi lipsească hrana și o povățuia în viața duhovnicească.

Mergând odată în pelerinaj, de praznicul Sfântului Apostol cel Nou, în satul Sfântului Lavrentie-Piliu, Maria a zărit în apropierea bisericii un pustnic bătrân, care zăcea istovit de puteri pe o lespede de piatră. Acesta a chemat-o la sine și i-a poruncit: „Tu, vino-ncoace! Du-te și cere cuiva un covoraș vechi! Caută și o piatră și adu-mi-le.” Maria a făcut ascultare. A găsit un covoraș, o piatră și i le-a adus bătrânului cu chip cuvios. Drept mulțumire, pustnicul i-a spus: „Fiica mea, îți dau trei sfaturi pe care să le pui în faptă. Să te rogi neîncetat cu rugăciunea Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă! Când vei ieși din casă, să nu privești nici în dreapta, nici în stânga, nici în sus, ci doar în pământ. Deși ești săracă, cu puținii bani pe care îi vei avea, după ce îi vei face mărunțiș, să dai milostenie când vei întâlni vreun sărac sau cerșetor, încât cu bănuțul tău și cu milostenia celorlalți creștini să-și ia și el puțină pâine. (idem, p. 26)

Sufletul Mariei a primit ca un pământ roditor cuvintele bătrânului și în tot restul zilelor sale s-a străduit să înmulțească virtutea milosteniei față de toți oamenii nevoiași pe care i-a întâlnit în cale.

Trăiri și arătări dumnezeiești în focul încercărilor

În 1940, în timpul Postului Maicii Domnului, după ce s-a săvârșit Sfânta Liturghie, Maria a pornit, însoțită de alte șase surori întru Hristos, spre cartierul Sfântului Onufrie din Volos. Dorea să aprindă candelele din Paraclisul Sfântului Nicolae Kremastou. Flămânzind, Maria le-a împărtășit însoțitoarelor dorința sa tainică: „Ce bine ar fi fost dacă am fi avut o felie de pâine și o smochină să mâncăm!” Ajungând la Paraclisul Sfântului Nicolae, au aprins candelele și au înălțat cântări de laudă. Ducându-se să aprindă și candelele din interiorul Sfântului Altar, Maria a zărit pe Sfânta Masă un pachețel. Le-a înștiințat cu multă bucurie pe prietenele ei că au primit un dar de la Sfântul Nicolae. Când au deschis pachețelul, au găsit în el șapte felii de pâine și șapte smochine. (idem, p. 27)

În același paraclis, în luna octombrie a anului 1940, Maria a fost martora unei minuni care vestea anii grei în care poporul grec a stat sub ocupație germană, precum și nenumăratele pătimiri pe care a fost nevoit să le îndure în tot acest timp. Privind la crucea care se afla în spatele mesei Sfântului Altar, Maria a văzut cum de la coroana cu spini și din coasta Mântuitorului se prelingea apă amestecată cu sânge.

În timpul ocupației naziste, Maria a suferit cumplit de foame, ajungând până la stadiul în care nu s-a mai putut ridica în picioare din pricina slăbiciunii. Sfârșită de puteri, I se ruga Domnului: „Dacă este voia Ta, ia-mă! Mai bine să mor.” Se hrănea cu verdețuri care creșteau în apropierea casei sale și care, prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, odată culese, peste noapte se înălțau la loc. Din aceste verdețuri Maria o hrănea și pe o fetiță bolnavă de tuberculoză de care se îngrijea.

Mergând odată în Zagora – situată în estul regiunii Pilion – pentru a face rost de alimente, pe drumul de întoarcere, care durase șase ore, istovită de puteri, Maria a leșinat. Când și-a revenit în simțiri, a observat că o durere acută în zona coastelor o împiedica să respire. În plus, alimentele pe care le obținuse cu atâta trudă dispăruseră. Medicul pe care l-a consultat i-a adus la cunoștință că are pleurezie. Întorcându-se acasă, noaptea, Maria stătea pe întuneric, se ruga Maicii Domnului și se gândea că în curând își va da obștescul sfârșit. Deodată, camera a fost inundată de o lumină puternică și a văzut o monahie înveșmântată în schima mare, îmbrobodită cu o basma care avea pe ea o cruce de culoare roșie. Cucernica maică a întrebat-o cu glas duios pe Maria: „Nu mai poți?” Ea i-a mărturisit că au părăsit-o puterile și că îi pare rău după alimentele pierdute. Maica Domnului, care luase înfățișarea acelei monahii, a liniștit-o și i-a spus că ea o va tămădui. A făcut semnul Sfintei Cruci deasupra ei, a învelit-o cu plapuma pe care Maria o moștenise de la mama sa și i-a spus că de acum se va însănătoși. Maria a simțit pe dată că nu o mai doare nimic și că istovirea și foamea s-au depărtat de la ea.

În vremea ocupației germane, deși Maria era nevoită să lucreze în fiecare zi nouă-zece ore, se trezea dimineața la ora trei și mergea pe jos timp de o oră până la biserică, pentru a lua parte la Sfânta Liturghie.

De multă vreme Maria își dorea să ajungă să se închine la Locurile Sfinte. Ocazia s-a ivit sub forma unei călătorii la Ierusalim, în care ar fi trebuit să fie însoțită de trei credincioase. În cele din urmă, Maria a renunțat la călătorie, iar cele trei femei au pornit fără ea în pelerinajul spre Ierusalim. În timp ce se găsea acasă, i s-a arătat într-o vedenie îngerul păzitor, care a invitat-o: „Vino să mergem la Locurile Sfinte.” Maria nu a apucat să-și revină din uimire când s-a văzut dintr-odată la Ierusalim, înveșmântată în haine albe cu cruci roșii desenate pe ele, călăuzită fiind de îngerul păzitor. Se deplasau cu repeziciune de la un loc la altul. Îngerul a dus-o la Biserica Bunei Vestiri a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu și a îndemnat-o: „Soră, vino să vezi unde S-a zămislit Hristos.” Aici îngerul a cântat troparul Bunei Vestiri. Apoi a îndrumat-o spre Peștera Nașterii, și ajungând acolo îngerul i-a grăit: „Vino, soră, și vezi unde S-a născut Hristos.” Aici îngerul a cântat troparul „Nașterea Ta, Hristoase, Dumnezeul nostru…” Pe muntele Golgotei, îngerul a îmbiat-o: „Soră, vino să vezi unde S-a răstignit Hristos.” Apoi îngerul a cântat: „Răscumpăratu-ne-ai pe noi din blestemul legii…” Următorul punct al minunatei călătorii a fost Sfântul Mormânt, unde îngerul păzitor a îndemnat-o: „Soră, vino și vezi unde a înviat Hristos.” Aici îngerul a cântat „Hristos a înviat din morți…” În timpul miraculosului pelerinaj, cele trei credincioase cu care ar fi trebuit să călătorească Maria la Ierusalim au văzut-o mergând înaintea lor. Când au revenit acasă, în Volos, întâlnindu-se cu Maria, i-au reproșat că le-a tăinuit faptul că în cele din urmă a pornit în pelerinaj la Locurile Sfinte cu același grup de credincioși.

[P] Cărțile Ortodoxe pe care le cauți!

a doua parte la linkul: Cuvioasa Macrina Vassopoulos, ucenica lui Gheron Iosif Isihastul: „În mijlocul multei osteneli Îl află cineva pe Dumnezeu” [partea a II-a]

Text de Ciprian Voicilă

Articolul a apărut inițial în revista Lumea monahilor nr. 131 / mai 2018. Mulţumim autorului pentru îngăduinţa de a prelua textul său pe Blogul Sfântul Munte Athos . 

Comunitatea Sfântului Munte, Egumenul Elisei Simonopetritul

Omilie a Arhimandritului Elisei, Egumenul Sfintei Mănăstiri Simonos Petras, Sfântul Munte, care a avut loc la Katerini, în anul 2013, cu ocazia prăznuirii a 1050 de ani de existență a Sfântului Munte.

***

Cinstiți Părinți, Sfințiți egumeni, domnule Ministru, iubiți frați,

Mă bucur foarte mult că mă aflu alături de dumneavoastră, deși onorarea invitației a presupus ceva timp. Acum însă mă bucur în mod deosebit că mă aflu printre voi, pentru că văd chipuri dragi, părinți și frați care vizitează Sfântul Munte și sunt și prieteni ai mănăstirii noastre. În urmă nu cu multă vreme m-am bucurat de asemenea în mod deosebit că am reușit să primim și binecuvântarea mitropolitului locului cu care am legături încă de când viețuiam amândoi la Meteore, el era monah la mănăstirea Sfântului Varlaam, iar eu la Marele Meteor, de unde eu am plecat și am venit apoi în Sfântul Munte. De asemenea, aș dori să mulțumesc iubitului președinte al Școlii Părinților, domnului Korobílis, care este un pelerin credincios și prieten de multă vreme al Sfântului Munte; acestuia se datorează evenimentul de azi, nu trebuie să îmi mulțumiți mie, ci lui pentru întâlnirea de azi. Și, de asemenea, membrilor Consiliului Administrativ al Școlii Părinților din Katerini și tuturor celor ce au participat la organizarea conferinței de astăzi. Aș dori să ne amintim și de cei care au plecat din această lume, părinți și simpli creștini, care au slujit în Sfântul Munte, de domnul Hrisostom, de pildă, care era din Katerini și a slujit în Sfântul Munte ca grănicer. Există și astăzi oameni din aceste locuri care slujesc Sfântul Munte, fapt pentru care le mulțumim.

Doresc să exprim bucuria – ca apoi să trec la subiectul omiliei de azi -, dar și binecuvântările și felicitările mele pentru această strădanie misionară mărinimoasă și plină de jertfe pe care o săvârșiți prin Școala Părinților, sau, așa cum o numiți, Universitatea Deschisă din Katerini. Și este un adevăr că nimeni dintre noi, aghioriții, nu s-ar fi gândit că anul acesta se împlinesc 1050 de ani de la întemeierea Sfântului Munte. De altfel, în urmă cu 50 de ani, în 1963, s-a sărbătorit cu mult fast împlinirea a 1000 de ani de existență a Sfântului Munte și, în ciuda faptului că noi nu eram încă aghioriți la acea dată, evenimentul a rămas în memoria noastră prin imagini și lecturi. Acel eveniment de sărbătorire a 1000 de ani de existență a pecetluit istoria Sfântului Munte nu numai pozitiv, dar și negativ. Mulți au zis atunci, văzând situația în care se afla Sfântul Munte și mănăstirile și lipsa de personal, că Sfântul Munte nu va mai dura, și chiar și părinții aghioriți aveau sentimentul că săvârșesc slujba de înmormântare a Sfântului Munte, pentru că omenește vorbind nu se întrezărea nici o speranță de menținere a vieții monahale în aceste locuri. Astăzi însă, la 50 de ani de la acel eveniment, lucrurile stau cu totul diferit și se mișcă chiar în sens invers, de aceea inițiativa domnului președinte de a serba Sfântul Munte cu prilejul împlinirii a 50 de ani de la acel eveniment, nu este lipsită de importanță. Atunci când a avut loc sărbătorirea a 1000 de ani de existență a Sfântului Munte s-au ținut multe festivități, însă acum vom vorbi în general despre Sfântul Munte, despre parcursul acestuia.

În urmă cu cinci ani a fost invitat aici Părintele Athanasie Ieromonahul de la mănăstirea noastră și v-a prezentat împreună cu domnul Simakópoulos un material fotografic din Sfântul Munte. Eu, la rândul meu, voi susține și teoretic ceea ce v-au arătat ei, prin intermediul evenimentelor și al istoriei. Pe atunci, în 1963, un important prozator al epocii, Ilias Venézis, despre care cei mai în vârstă poate au auzit, scria că ”Sfântul Munte constituie un fenomen unic în istoria religiei și a artei neamului nostru”. Din punctul acesta de vedere Sfântul Munte reprezintă un mare tezaur, cel mai mare din lume. Este un uriaș tezaur național și religios în care se păstrează neschimbat și în toată măreția sa prezența vie a elenismului medieval. Și dacă vreți să vedeți cum se săvârșeau slujbele și ceremoniile în Bizanț, veți merge, după cum se spune, în Sfântul Munte. Sfântul Munte nu a murit, așa cum prevedeau mulți în 1963. Slavă Domnului, nu l-am înmormântat! De aceea suntem în măsură să repetăm astăzi aceleași cuvinte despre Grădina Maicii Domnului, constatând în plus că curba descendentă de atunci și lipsa de personal au fost urmate de o înflorire a monahismului aghiorit demnă de invidiat și care continuă până azi și coincide cu intrarea în al treilea mileniu de existență a Sfântului Munte. Noi, monahii tineri pe atunci, care între timp am devenit monahii bătrâni, suntem acum Bătrânii Sfântului Munte, îi consideram Bătrâni vrednici de toată cinstirea pe monahii pe care i-am găsit atunci viețuind în aceste locuri. Acum, pentru alții mai tineri, noi suntem cinstiții Bătrâni ai Sfântului Munte.

Ne-a învrednicit Maica Domnului să trăim acest lucru, să devenim părtași, de aproape 40 de ani de când trăim în Sfântul Munte, ai istoriei și vieții acestui loc, pentru că pe el, pe Athos, pe acest Munte al cărui nume, a cărui etimologie, ne arată că este ”un munte care strălucește” și de aceea se și află pe vârful lui bisericuța Schimbării la Față. Este un munte care strălucește. Acest munte a cunoscut foarte multe transfigurări, multe schimbări la față. Sfântul Munte și-a păzit până în zilele noastre tradiția ca pe o comoară prețioasă agonisită, după cum spune cântarea, ”în hambarele lui”. Sfântul Munte nu este un simplu fenomen, nu este o idee, nu este o utopie, nici o grupare, ci este un chivot, o arcă care navighează peste ape, după cum spune Scriptura până la venirea păcii desăvârșite. Și este de asemenea și o societate care are un mod foarte concret și de gândire, și de viață, un scop foarte concret și un parcurs anume.

Cetățenii acestei societăți își reunesc în fiecare zi, în fiecare clipă, de-a lungul veacurilor, glasul. De ce și-l unesc? Pentru a-și însuși Rugăciunea Domnească în care spunem ”Tatăl nostru Care ești în ceruri sfințească-se numele Tău, facă-se voia Ta, vie împărăția Ta, precum în cer așa și pe pământ…”, adică monahii doresc, se nevoiesc să ridice pământul la Cer. De aceea se și numește ”societatea cu nume sfânt”, ”Sfântul Munte”, ”Grădina Maicii Domnului”, ”Poarta Cerului”. Acest din urmă nume îl are de mai bine de 1000 de ani. Este ”Poarta Cerului”. Cu alte cuvinte, este un loc aparte al Cerului pe pământ.

Și revenind la subiectul nostru, cum spuneam, avem în față un parcurs de 1000 de ani, de 1050 de ani, cum să îl cuprindem în această oră pe care o avem la dispoziție? De aceea să considerăm acest demers al nostru de azi ca un pelerinaj, virtual însă, așa cum făceau cei din vechime și se duceau la Ierusalim și la alte locuri de închinare din Răsărit și Apus și făceau pelerinaje și se opreau la anumite popasuri. Povestirile despre aceste pelerinaje în Răsărit și Apus sunt multe, sunt foarte speciale și foarte atrăgătoare.

Acum să vedem dacă pot să vă captez interesul ca să facem împreună acest pelerinaj de 1000 de ani pentru a redescoperi rădăcinile Sfântului Munte și felul cum a crescut acest arbore. Să facem acest pelerinaj spre a se odihni sufletul nostru în popasurile lui și spre a lua aminte la strălucirea și viitorul lui.

***

Vom porni de la rădăcini. Viața monahală își are începutul în viața Raiului, iar ca model are viața îngerilor din jurul Tronului și al vieții cerești a lui Dumnezeu. De aceea, mănăstirea este lăcaș al lui Dumnezeu și Poartă a Cerului, este oglindire a Ierusalimului, adică a Împărăției lui Dumnezeu. Și în vechime, în lumea antică și în iudaism, existau forme simple, umbre ale monahismului, de asemenea și agapele epocii apostolice și comunitățile acesteia erau prefigurări ale vieții monahale. Această viață, spre deosebire de ce cred cei mai mulți oameni, se definește prin profundul ei caracter obștesc. Societatea monahală se bazează pe cuvântul și rigoarea vieții evanghelice în Hristos, care a constituit și motivul plecării în pustie a multora, ce ulterior au devenit modele ale minunatei vieți îngerești prin mărețele lor înfăptuiri de nevoință. Plecau din lume, pentru că ziceau: ”Acolo doar, în pustie, putem să aplicăm întocmai Evanghelia”. Acești nevoitori care au strălucit în toată lumea prin harismele lor, atrăgeau cinstirea oamenilor și s-au făcut astfel pricina organizării vieții monahale în jurul lor pe la mijlocul veacurilor III-IV d.Hr. Această mișcare creștea și din pricina prigoanelor – lucru pe care vi-l amintiți cu toții. Spune Sfântul Athanasie undeva în Viața Sfântului Antonie: ”S-au umplut munții de mănăstiri și pustia a fost populată și locuită de monahi și s-a făcut pustia un oraș mare, căci mulți sunt fiii pustiei, mai mulți decât ai celei cu bărbat”. Era ca un adevărat oraș.

Și chiar dacă au existat forme de viață monahală diferite, avându-i ca pionieri pe Sfântul Antonie și pe Sfântul Pavel cel Simplu, pe Sfântul Macarie și pe Sfântul Pimen, pe Cuviosul Pahomie și pe Vasilie cel Mare, pe Theodor Studitul etc., trei au rămas formele de bază. De aceea spune Sfântul Ioan al Scării sau Ioan Sinaitul: ”vom împărți viața monahală în trei stări. Fie va fi nevoitorul singur în pustie, fie va viețui într-o mică obște, ca o mică familie de 2-3 monahi, fie într-o obște mare, unde se va nevoi întru răbdare”. În ciuda acestei diversități, toate formele de monahism poartă aceeași pecete a duhului monahal, sunt insuflate de o profundă unitate duhovnicească, și vedem că se păstrează întocmai toate aceste forme monahale în Sfântul Munte, astfel se realizează deopotrivă diversitatea și unitatea vieții monahale. Vei vedea mănăstiri, vei vedea schituri, pustnici, care însă au aceeași cale, deși expresia lor este diferită, ele manifestă o unitate profundă. Și de aceea, potrivit Tradiției, încă de la început, de foarte curând Sfântul Munte Athos a primit credința creștină, iar acest lucru i-a atras pe monahi. Dar pe atunci monahismul era foarte simplu în Sfântul Munte: aici nu existau decât niște colibe.

[P] Cărțile Ortodoxe pe care le cauți!

Tradiția ne spune – și acest lucru are o mare însemnătate, pentru că Sfântul Munte trebuie să se întemeieze în ceva profund – că Maica Domnului a vizitat Sfântul Munte pe când era în viață.  Acest loc nu a revenit Maicii Domnului prin tragere la sorți, știut fiind că la început fiecare Apostol au primit un sorț al apostoliei sale – unul va merge acolo, altul dincolo, iar Maicii Domnului i-a revenit Iviria. Și totuși ei i s-a înfățișat Arhanghelul Gavriil care i-a spus: ”Sorțul tău, moștenirea ta, ogorul tău – i-a spus el – va fi Peninsula Macedoniei sau cea numită a Athosului pe care o va lumina însăși fața ta”. Și când a ajuns în Sfântul Munte însoțită de Apostolul Ioan Theologul, a debarcat în Portul lui Clement, și atunci L-a rugat pe Hristos și I-a zis: ”Binecuvântează această Grădină pe care Tu mi-ai dăruit-o, ca s-o păzești nevătămată până la sfârșitul lumii și pe cei care vor viețui aici pentru numele Tău să îi mântuiești, să le ierți păcatele și să le dăruiești orice lucru de trebuință”. Și Hristos i-a răspuns: ”Da, desigur, te voi asculta, maica Mea, în toate câte te-ai rugat Mie am să te ascult, dacă însă și aceștia vor păzi poruncile Mele”. Deci, nu fără condiții prealabile, nu te duci acolo, după cum se zice, ca să petreci bine. ”Poruncile să le păzească. De-acum înainte acest loc va fi moștenirea ta, tu vei chivernisi aici, și Grădină a ta și Rai se va numi locul acesta de-acum înainte”. Însă treptat, acest lucru a fost uitat din pricina dificultăților istorice, și putem spune că abia după câteva veacuri a început să prindă chip treptat în Sfântul Munte o anume organizare monahală, mai degrabă atipică, cu mici grupuri de călugări.

Abia în veacul al IX-lea Sfântul Munte intră pe itinerariul său istoric. Asta însă nu înseamnă că abia atunci a apărut, de vreme ce monahi existau de înainte. Ce anume însă încerca să păstreze Sfântul Munte în fiecare epocă? Pentru că noi vrem să vorbim despre istorie, dar se cuvine să vedem și sensul acestei istorii. Ce vroia să păstreze Sfântul Munte? În fiecare epocă a păstrat, după cum spunem, trăirea eshatologică. Ce înseamnă însă trăirea eshatologică? Înseamnă posibilitatea, instrumentul, să zicem, prin care omul se ridică la Dumnezeu, înseamnă descoperirea lui Dumnezeu în societatea bisericească a monahilor, și astfel se vădește fără putință de tăgadă puterea Tradiției și a seminței duhovnicești, amândouă aceste lucruri: Tradiția și sămânța duhovnicească. Și obișnuim să spunem: acest om este bun în virtutea eredității lui duhovnicești, are o sămânță duhovnicească bună, și de aceea vedem că crește, vedem că înaintează.

Această renaștere a Sfântului Munte din epoca respectivă nu a fost una foarte rapidă, dar a fost marcată de mari personalități. Sfinți vestiți, oameni purtători de Dumnezeu, precum Petru Athonitul, Cuviosul Efthimios, Iosif Armeanul, Ioan Colibașul, Simeon și alții, au atras în jurul lor ascultători și au contribuit excepțional la revigorarea vieții în Sfântul Munte. Monahii au început din nou să se organizeze, inițial în grupuri mici, iar apoi în grupuri mari și astfel în secolul al IX-lea monahii se află aici în număr foarte mare și sunt cetățeni ai Sfântului Munte, întocmai ca cetățenii unei cetăți.

Acum Sfântul Munte era plin și trebuia să se organizeze. Cum au dorit, deci, aghioriții să rânduiască acest spațiu? Grija lor de căpătâi era să păstreze, după cum am mai spus, ceea ce Biserica a avut de la început, anume așezământul vieții de obște. Vedeți, întru toate Biserica pune ca prioritate interesul obștesc – în familie, în monahism, în Biserică -, vrea să primeze ceea ce este comun, obștesc, și efortul de a păstra autenticele așezăminte de la început, precum și transmiterea moștenirii duhovnicești către toți ortodocșii, celor de departe și celor de aproape, într-un duh ecumenic. Era viu acest duh ecumenic și erau obișnuiți cu el din Bizanț. Monahismul aghiorit are ca punct de plecare, după cum spuneam, duhul în care trăia comunitatea apostolică, duhul Apostolilor. Și astfel, la întrebarea Cine sunt cei care continuă lucrarea Apostolilor? răspundem – cu toate că pare ciudat, dar așa este! – că monahii îl continuă, pentru că monahii sunt cei care mai păstrează viața comunității apostolice care trăia în virtutea următoarelor elemente: viețuiau toți laolaltă urmând principiul unanimității. Aveau mult entuziasm creștinii comunităților apostolice și de aceea se aruncau în foc și deveneau martiri. Unde mai găsim azi acest entuziasm? La monahi. Acest entuziasm îi împingea pe monahi, după epoca martiriilor, să își asume adevărate martirii ale conștiinței, care pentru logica comună sunt irealizabile și pe care mintea refuză chiar să și le reprezinte atunci când le citește. Nici măcar nu-ți vine să crezi că se supuneau unor asemenea nevoințe!

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

Un alt element definitoriu al comunității apostolice era simțirea profundă că suntem Trup al lui Hristos, toți împreună, la un loc, toți monahii, reuniți din diferite neamuri, limbi și tradiții avem conștiința vie că suntem mădulare ale Trupului lui Hristos, și astfel localul se identifică în Biserica noastră cu universalul. Biserica este deopotrivă locală și universală. Identificând comunitatea locală cu Biserica universală, mănăstirea cu mansarda Cincizecimii, Sfântul Munte cu marginile lumii. Și duhul Sfântului Munte se află, după cum spune Sfântul Grigorie Palama, la granița dintre lume și supralume, este, putem spune, între Cer și pământ. Iar cei care au vizitat Mănăstirea Simonos Petras afirmă că ea este suspendată între cer și pământ, este tărâm de hotar între Cer și pământ.

Deja în secolul al X-lea, Sfântul Munte este considerat o comunitate monahală unitară, care avea și proprietate comună. Atunci s-au întemeiat și toate mănăstirile principale, adică marile mănăstiri de obște, lavrele, având o clădire centrală, mănăstirea, și în jur chilii, mănăstiri mici, sihăstrii. Și, desigur, așa cum am spus, Sfântul Munte își avea încă de atunci și independența administrativă, regimul de autoadministrare. Anumite amănunte sunt necesare pentru subiectul pe care îl analizăm, anume că încă de atunci Părintele, Gheronda al Sfântului Munte, era Protosul, autoritatea cu putere generală, care însă nu putea decide cele de obște fără sfătuirea cu egumenii.

Se păstrează până azi și forma de viețuire a pustnicilor isihaști, însă plecarea în pustie se îngăduie doar acelora care au trăit ca ascultători ai Bătrânilor mănăstirilor sau ai chiliilor și au fost socotiți vrednici de această viețuire. Și toate se hotărau prin sinaxe comune încă de atunci, din secolele X, XI, XIII, totdeauna problemele de obște s-au soluționat de comun acord. Și se păstrează încă în tipice că mănăstirile sunt independente de orice autoritate politică în afara de autoritatea împăratului, pentru că ele se supuneau împăratului, și sunt neimpozabile, de atunci erau neimpozabile, în ciuda eforturilor care se fac astăzi pentru a se impozita Sfântul Munte.

În epoca aceea, autoritatea bisericească, adică Patriarhia Ecumenică, nu intrase încă în Sfântul Munte, așa erau condițiile la acea epocă, a intrat ulterior. Astfel, îl avem pe Protos, avem Sinaxa și Gherousia (Sfatul Bătrânilor). Vedeți, un adevărat sistem, deopotrivă social și monahal, îl avem pe Părinte, adică pe Protos, avem Sinaxa și avem Gherousia. Reprezentant peste tot al tuturor acestor instituții, chiar și în fața Mitropolitului Tesalonicului, era Protosul Sfântului Munte, care prezida sinaxele și pe toate el le chivernisea. La aceste sinaxe participau toți și se consemnează în acest sens în documente: ”participau”, spune, ”la sinaxele generale cu toții, Părinții de la Karyes în jurul Protosului, și era liberă intrarea pentru toți monahii, erau sinaxe publice”, dar totdeauna când existau neînțelegeri acestea se soluționau prin ascultarea față de Protos.

Cine însă sunt cei care au rânduit viața în Sfântul Munte? Cine sunt cei care au organizat în acest fel Sfântul Munte? Vom vorbi acum despre momentele principale din istoria Sfântului Munte. Popasurile noastre în pelerinajul imaginar prin Sfântul Munte nu sunt zidurile, ci oamenii. Vom începe cu Sfântul Athanasie Athonitul, care a fost ctitor nu numai al Marii Lavre, ci al întregului Sfânt Munte. De când a intrat în Sfântul Munte, Sfântul Athanasie a numit acest munte ”vechiul meu prieten”. De mic copil a iubit Sfântul Munte. S-a bucurat așa de mult când a ajuns în Sfântul Munte, încât a zis: ”Munte Sfânt!”. El l-a numit Sfântul Munte. ”Așa de mult s-a bucurat sufletul meu, că am intrat în corturile Sfântului Munte, în corturile lui Dumnezeu”. Cu lacrimi îi mulțumea lui Dumnezeu și sărata pământul Sfântului Munte. Oricât am stărui povestind despre acest Sfânt nu ne vom sătura de el, e de ajuns să spunem ceea ce a spus Sfântul Pavel Xiropotamitul despre Sfântul Athanasie când acesta s-a înfățișat în adunarea Bătrânilor de la Karyes. S-a înfățișat, așa cum știți din viața lui, ca un om neînvățat. Și ei urma să îl învețe să citească. Însă Sfântul Pavel a spus: ”Acesta, fraților, care a venit după noi în Sfântul Munte, e cu mult înaintea noastră”. Sfânt și acesta, sfânt și Sfântul Athanasie. ”Acesta va merge înaintea noastră în Împărăția Cerurilor. Va fi călăuzitor al Sfântului Munte și multe mănăstiri va înființa și toți îl vom avea de Părinte al nostru”. Sfântul Athanasie cel Mare a reprezentat un însemnat popas în acest parcurs al Sfântului Munte. Datorită lui s-a întrunit societatea monahală athonită. Îi datorăm multe, nu numai că a întemeiat Sfântul Munte, ci și societatea bizantină a menținut-o. Și Biserica îi datorează multe, și neamul elen, de asemenea, îi datorează multe și Sfântul Munte. Cele petrecute la sfârșitul vieții lui vădesc sfințenia și măreția lui. A rămas trei zile neîngropat, frații mei, și nu avea nici o urmă de descompunere, trupul lui nu scotea nici o duhoare. Și din pricina rănilor, trei zile în șir i-a curs sânge din picioare. Și se petreceau minuni la trupul lui. Astfel, Sfântul Athanasie a deschis Poarta Cerului pentru mii de monahi din toată lumea de atunci.

După acesta, un popas deosebit de însemnat este personalitatea Sfântului Grigorie Palama, care s-a dovedit a fi cel mai important reprezentant al isihasmului, după cum știți. Sfântul Grigorie era un mare isihast, dar în cele din urmă nu a rămas în Sfântul Munte, căci l-a chemat Dumnezeu să joace un rol important aici, în Tesalonic. Sfântul Grigorie Palama reprezintă un model definitoriu de aghiorit, care prin viețuirea lui a înnoit, a renăscut inima omului, a împărtășit această experiență și cunoaștere și celorlalți și i-a călăuzit în lupta și nevoința Rugăciunii minții, care reprezintă centrul vieții aghiorite. Deși iubea isihia și nu vroia să iasă în lume, l-a văzut ca în vedenie în rugăciunea sa pe Sfântul Dimitrie, în chip de mare comandant militar, stând aproape de Împărat, adică de Hristos, și l-a luat pe Sfântul Grigorie din mijlocul ucenicilor și l-a tras către sine spunându-le ucenicilor: ”Pe acesta îl voi ține cu mine, pentru că așa a rânduit Împăratul”. În acest chip s-a arătat voia lui Dumnezeu de a prelua păstorirea Mitropoliei Tesalonicului.

Dacă Sfântul Munte îi datorează Sfântului Athanasie înființarea sa ca societate monahală, Sfântului Grigorie toți îi suntem datori, iar Sfântul Munte îi datorează existența și supraviețuirea sa duhovnicească. Este atât de mare ofranda sa, încât se poate compara cu aceea a Apostolului Pavel sau a Sfântului Ioan Gură de Aur. Și ca s-o spun foarte simplu, frații mei: acesta, prin învățătura și viața sa ca isihast L-a păstrat pe Dumnezeu în mijlocul nostru, nu L-a lăsat să plece de la noi. El, Sfântul Grigorie! Dacă nu era Sfântul Grigorie, Dumnezeu ar fi plecat într-un anume fel de la noi. Occidentalii Îl surghiuniseră pe Dumnezeu în înălțimile Universului. Unde să-L mai găsești, de vreme ce era așa de sus? Dar Sfântul Grigorie a spus: ”Nu, Dumnezeu este aici, ne putem împărtăși de El, este în inima noastră, înlăuntrul nostru și când Îl chemăm e ca și cum Îl trezim, nu vine de undeva anume, Îl trezim, batem la ușa inimii și zicem: Vino, Hristoase al meu! Și Îl trezim înlăuntrul inimii noastre, ne vorbește, ne mângâie, ne bucură, ne împărtășește pacea Lui”. De aceea și bisericile apusenilor, pe care le știți și unii le-ați și vizitat, sunt gotice, înalte, nu le ajunge privirea, și îți trebuie telescopul ca să le vezi bine, câtă vreme turla bisericii ortodoxe este o umbrelă, este un acoperământ, ne acoperă cu dragoste și Îl ține pe Dumnezeu aproape de noi, în mijlocul nostru. Și totuși, acest mare Sfânt nu a încetat toată viața să strige în inima sa: ”Doamne, luminează-mi întunericul! Încă mai am întuneric!”, de aceea striga la Dumnezeu: ”Doamne, luminează-mi întunericul!”.

În perioada ocupației otomane, Sfântul Munte a dat mulți noi mucenici, care au păstrat credința în această perioadă de cumplită robie. Printre ei se numără Sfântul Cosma Etolianul care a pornit din Cetatea și Grădina Maicii Domnului și ca un alt Apostol Pavel a a propovădut în toată Grecia robită, știți foarte bine acest lucru. În același timp, Sfântul acesta reprezintă o situație definitorie, în care viața Sfântului Munte înrâurește viața lumii. Vedeți, Sfântul Munte este departe, dar de acolo de departe are înrâurire asupra întregii lumi și poate se schimbe chiar și cursul istoriei. Sfântul Munte miluia întreaga lume ortodoxă cu milostenie duhovnicească. Mai bine de 1000 de ani a miluit astfel lumea ortodoxă, și în Grecia, și în Balcani, și în Rusia. Un Sfânt athonit precum Cosma Etolianul a umblat prin lume împărțind tuturor binecuvântarea Maicii Domnului. Astfel Sfinții nevoitori din Athos se făceau pentru lume Părinții duhovnicești, învățătorii, luminători ai lumii, Apostolii, deși cu mare dor doreau isihia. De aceea i-a fost greu domnului președinte să mă convingă să vin aici, trebuia să nu dorim ieșirea din Sfântul Munte, totdeauna să vrem să mergem mai în adâncul pustiei, pentru că aceasta mântuiește lumea, iar nu cuvintele sărace pe care vi le spun și care se vor pierde. Această Pronie a lui Dumnezeu străbate viețuirea Părinților până în zilele noastre, de la care deopotrivă monahi și mireni își trag viață și sunt atrași către Dumnezeu.

Un alt popas în pelerinajul nostru a fost cazul Sfântului Nicodim Aghioritul, căruia Sfântul Munte îi datorează renașterea duhovnicească în secolul al XVIII-lea, când se observă, potrivit datelor istorice, un declin duhovnicesc în viața monahală autentică datorată lipsei de învățără, abaterii de la Tradiție și idioritmiei. Lipsește educația? Există ignoranță? Și totdeauna trebuie să ne preocupe acest lucru – atunci vom cunoaște cădere din viața monahală autentică, dar și o alunecare de la cultura autentică. Acest Sfânt Nicodim atât de profund a fost plămădit în învățătura patristică, atât de adânc s-au încrustat cuvintele Părinților în memoria lui, încât a scris cărți citând din memorie, după cum scrie, așa cum spune în Paza celor cinci simțuri. Această carte, pentru cei care nu știu, a scris-o într-o mică insulă, pe Kyropoula, unde s-a dus să se nevoiască, undeva lângă Sfântul Munte. Și spune: ”Mi-am luat o scurtă vreme de relaxare și odihnă călătorind cu corabia și măcinând aici manual”. Adică, acolo trebuia să frământe singur, iar grâul să îl macine la moara manuală, să îl cearnă etc. Și spune: ”Mi-am luat o scurtă vreme de odihnă”. Și pornind de la reprezentarea animalelor rumegătoare, câți știu despre animale, știu că acestea rumegă din nou noaptea ceea ce au mâncat în timpul zilei, ca să digere bine. ”Și am desfășurat multe gânduri înaintea minții mele și am adunat multe idei și am scris cartea aceasta din memorie”. Această carte, pentru cine o citește, este surprinzătoare. Deci, vă veți întreba: ”Chiar a scris-o din memorie, după cum spune?” Da, a scris-o din memorie Sfântul Nicodim Aghioritul. Și cultivându-se Sfântul prin studiul scrierilor ascetice și patristice, a condus Sfântul Munte la așa-numita renaștere filocalică și a așezat din nou pe baze trainice dezvoltarea vieții monahale.

Și atunci, în acea epocă, s-a constituit și Sfânta Chinotită, sistem pe care îl avem până azi și suntem administrați azi de cele 20 de mănăstiri prin cei 20 de reprezentanți ai lor. Și apoi, în acest interval, după niște ani, a avut loc un eveniment important pentru Sfântul Munte: eliberarea Sfântului Munte de sub turci, a cărei aniversare de 100 de ani am sărbătorit-o anul acesta, și aici, și la Tesalonic, și în Sfântul Munte. Aghioriții au dorit atunci să fie integrați în statul elen, în ciuda presiunilor extraordinare ale epocii și a frământărilor – nu este acum momentul să analizăm acum acest eveniment despre care s-a scris îndeajuns. Se spune că toți aghioriții, în fața icoanei Axion estin, au stat și au decis – pentru că erau adevărați patrioți: ”Și rânduiește Sfânta Chinotită, ca să se dea ca mărturie a libertății Sfântului Munte steagul elen, care să continue să fâlfâie totdeauna peste toate sfintele mănăstiri și peste extensiile acestora, ca semn al suveranității Statului Elen și al protecției din partea acestuia”. Deși era o mică mână de monahi, s-a împotrivit tuturor puterilor externe și au spus: ”Nu, noi ne tragem de la Bizanț și considerăm că continuatorii Bizanțului sunt poporul elen și în acesta vrem să rămânem”. Imediat deci, după încorporarea în Statul Elen, s-a întocmit și Statutul, după cum îl numim azi. Ne administrăm pe baza Chartei Statutare a Sfântului Munte și de aceea a fost consfințit juridic acest statut în 1926 și de aceea nu a fost atins nici de Uniunea Europeană. Și prin numeroasele discuții la care s-a întâmplat să fiu prezent am reușit să îi convingem și pe europeni, ca să existe o excepție în privința Sfântului Munte prin ceea ce cunoaște sub numele de Declarația Comună despre Sfântul Munte.

Dar și în secolul al XX-lea, pentru că persoanele dau chip și culoare istoriei unui loc, cum spunem, îi dau parfumul – mari personalități de cuvioși au pecetluit istoria Sfântului Munte. Printre aceștia, mare este strălucirea Sfântului Siluan Athonitul, a Părintelui Sofronie, pe care prin binecuvântarea lui Dumnezeu l-am cunoscut, a Sfântului Iosíf Isihastul și, în sfârșit, a Părintelui Paisie, cunoscut de voi toți, a acestui mare nevoitor care nu închidea ochii zi și noapte dorind după cele Cerești. Niciodată nu s-a liniștit nevoindu-se pentru Dumnezeu și niciodată nu s-a liniștit nevoindu-se pentru lume. Totdeauna toate le făcea pentru Dumnezeu și pentru lume.

Întrucât știu că toți aceștia vă sunt cunoscuți, mă limitez la a spune că prin viața, învățătura și pilda lor au atras mulți monahi tineri. Dacă vedeți unii monahi tineri sau dacă noi am fost acei tineri monahi pe atunci, să știți că lor le datorăm aceasta. Citind cartea Părintelui Sofronie, mulți care citeau se făceau monahi și au primit aceste temeiuri ale vieții monahale. Pentru că astfel și-a scris el propria experiență.

Gheron Iosíf, deși el însuși era un ascet aspru, a fost rădăcina din care au încolțit mulți fii duhovnicești, iar Părintele Paisie, cu darurile lui suprafirești, s-a făcut izvor de mângâiere și mântuire pentru mii de oameni care au avut binecuvântarea să îl cunoască.

Și astfel, deci, prin cele ce am spus, prin istoria și oamenii săi, Sfântul Munte strălucește în toată lumea, dar legat de acesta trebuie să spunem că Sfântul Munte nu iubește și nu propovăduiește globalitatea și strălucirea și lucrarea sa în lume nu este cantitativă sau geografică și nici ecumenicitatea sa, ci este doar duhovnicească și calitativă. Nu se extinde, căci, iată, Sfântul Munte este un spațiu mic, este un mic punct pe glob, nici nu creează un sistem social, nici nu funcționează ca un centru internațional de concentrare de persoane. În prima situație, anume că este duhovnicească ecumenicitatea lui, să spunem că pentru a evita globalizarea, Sfântul Munte mătură efectiv tot ce ar conduce la aceasta, nu vă îndoiți de lucrul ăsta, oricâte opinii ar exista în acest sens. În virtutea globalității, s-ar aduna aici fel de fel de oameni și atunci am cădea în sincretism. Însă noi vrem aici credință curată, căci credința curată este lumina care ne va călăuzi pe marea acestei vieții și a veșniciei. Și acesta este duhul Sfântului Munte, nu toposul său.

De aceea, trei lucruri ne spune în acest sens Sfântul Munte prin lucrarea sa în lume. Întâi de toate ne vorbește de un nou mod de viață și societate, despre noua viață, despre noua creație. Toți cei care merg să se facă monahi în Sfântul Munte doresc să devină fii ai unei noi societăți. Pentru că sufletul omenesc are sădit în el elanul către Dumnezeu, înlăuntrul lui cel mai profund și din acest adânc cere comuniunea cu Dumnezeu, în timp ce El Însuși, Dumnezeul cel veșnic, se mișcă printre noi, ne curtează efectiv, cu un singur scop: Dumnezeu Se nevoiește ani la rând ca să poată obișnui lumea cu El pe veșnicie. Adică să-l facă al Său pe om și să îi spună: Al Meu ești tu! Nu ești departe de Mine! De aceea Sfântul Munte este continuarea mansardei Cincizecimii și monahii, după cum spune Gheronda Emilianos, aleargă, se leapădă de toate, așteaptă cu nerăbdare, trăiesc pentru evenimentul Cincizecimii, așteaptă hotarul eshatologic al noii societăți. Hotarul eshatologic, adică hotarul desăvârșit. Și o altă caracteristică a strălucirii Sfântului Munte este, așa cum v-am spus la început, păstrarea modului de viață cu Dumnezeu. Premisele acestei viețuiri le înfățișează iară și iară. Ce vrem noi să trăim, cu alte cuvinte, în această viață? Vrem să trăim ceea ce este în Cer. Însă noi ne preocupăm în continuu cu problemele de zi cu zi. Da, dar fă și un mic efort ca să vezi ce este mai presus de aceste probleme? Acest lucru, această mișcare o păstrează Sfântul Munte și spune: păstrarea dimensiunii eshatologice, adică, ce vine de departe, de la cele din urmă, de la cele eshatologice? Această viață o vrem cu toții, ca să ne ușurăm de ceea ce pătimim, căci cele de aici nu se vor schimba niciodată. De aceea, cele ultime, eshatologice, nu înseamnă doar cele din urmă, înseamnă sfârșitul, dar reprezintă și ceea ce este desăvârșit, absolutul, este chintesența credinței ortodoxe și a monahismului. Este Lumina care descoperă Cetatea cea Cerească și o face prezentă. În Liturghie ce este? De ce săvârșim Liturghia? Tocmai pentru că vrem să aducem acea viață în fața noastră. Și Sfântul Munte adeverește că trăirea zilnică a vieții lui Hristos nu se limitează temporal, nu este o fantezie sau o simplă idee, ci este o realitate care se împlinește aici, în Taine, în Împărtășanie, în inimă.

Aghioritul, așadar, îmbrățișează lumea, devine universal, după cum spunem, pentru că îmbrățișează lumea în acest chip. Veniți și eu vă voi arăta într-o clipă ce este mai presus de toate acestea ale vieții trecătoare. Și dacă o dată îi faci să simtă asta, dacă o singură dată măcar trăiește asta, va ține minte toată viața. De aceea spunem că se cuvine să învățăm în fapt Rugăciunea Domnească: Sfințească-se numele Tău, spunem, vie Împărăția Ta, facă-se voia Ta, precum în Cer așa și pe pământ. Și de aceea are o așa de mare însemnătate Rugăciunea Domnească. Având această trăire, Athosul se face singurul laborator al virtuții și, după cum îl numește Sfântul Filothei Kókkinos, ”un loc ales pentru această viață și o miniatură a Bizanțului, o înfățișare la scară mică a federației Bizanțului”. Sfântul Munte a constituit și constituie prin urmare loc de coexistență a monahilor din toate Bisericile Ortodoxe locale și a tuturor celor care îmbrățișează credința ortodoxă în numele lui Hristos, cu grija permanentă de a nu se perverti vechea viețuire monahală și unitatea modului de viețuire. Spunem că avem același ethos. Știm că noi suntem greci, avem acest ethos, suntem ortodocși, unitatea viețuirii creștine trebuie să ne caracterizeze, suntem diferiți unii de alții, dar în suflet avem această unitate a viețuirii creștine.

De aceea, Sfântul Munte este un semn și un punct al coexistenței creștinilor. Și un ultim lucru despre această lucrare a Sfântului Munte și care nu trebuie să lipsească din cuvântul nostru este transmiterea acestei vieți. Cu alte cuvinte, Sfântul Munte nu face toate astea doar pentru sine, nu le păstrează doar pentru sine, ci vrea să le dea mai departe. De aceea spune foarte frumos Gheronda Emilianos într-o frumoasă omilie a sa pe care a ținut-o aici sau în altă parte: ”Cu cât viața aghiorită este mai tainică, mai ascunsă în chilii și în inimi și în liturghiile și slujbele Sfântului Munte, pe atât este mai aproape, mai înrudită și mai accesibilă fiecărui om, pentru că Sfântul Munte trăiește ca o făptură dragă acestei lumi, în îmbrățișarea plină de dragoste față de lume. Și noi vedem acest lucru, vedem cât de mult iubiți Sfântul Munte, aceasta este îmbrățișarea voastră, dragostea, îmbrățișarea a două lumi, a Sfântului Munte și a lumii, ca și cum s-ar întrepătrunde una într-alta. Și lumea pentru Sfântul Munte, care lume vede în Sfântul Munte o insulă duhovnicească, lumea este vecinătatea acestui Munte Sfânt. Celălalt om nu este străinul, ci devine aproapele. Astfel, în cele mai grele și dure clipe ale neamului nostru, au fost chemați din Sfântul Munte și au ieșit în lume personalități de Sfinți Bătrâni și de monahi cărturari, pentru a contribui la întemeierea de centre monahale după model aghiorit, și pentru a da mai departe elemente care sunt de foarte mare însemnătate pentru viața oamenilor, nu sunt doar ale călugărilor, ci sunt importante pentru însăși viața omului.

Nevoința – cel care trăiește fără nevoință nu poate să trăiască, de fapt. Sociabilitatea – anume că ar trebui să trăim în virtutea acestui principiu al unanimității. Tradiția niptică – anume că trebuie să cultivăm înlăuntrul inimii noastre pe Dumnezeu. Educația – unde s-a păstrat mai mult? Slujbele Bisericii – unde s-au păstrat mai mult? Arta – unde există un tezaur artistic mai mare? Într-un cuvânt: cugetul bisericesc corect, asta aduce Sfântul Munte. Înflorirea duhovnicească și teologică din această epocă au adus Sfântul Munte într-un dialog ecumenic cu lumea, și la aceasta, desigur, a contribuit și Patriarhia Ecumenică, prin această dimensiune ecumenică a sa. Și manifestare a acestei străluciri și lucrări a Sfântului Munte în lume este isihasmul, iar isihasmul a devenit lucrare duhovnicească a Patriarhilor, chiar. Imaginați-vă! Știți câți patriarhi a dat Sfântul Munte în intervalul de un secol dintre 1347 și 1439? Zece patriarhi au venit din Sfântul Munte. Erau isihaști, iar isihasmul s-a răspândit la toate popoarele din Nord. Prin urmare, ce este isihasmul? Este o metodă? Nu, este o trăire care unifică Ortodoxia, iar influența Muntelui asupra lumii ortodoxe este încă mai intensă prin isihasm. Sfântul Munte reprezintă așadar un laborator de formare duhovnicească și un centru de transmitere a moștenirii bizantine la toate popoarele slave. După cum s-a menționat deja, sărbătorim anul acesta și creștinarea slavilor de către Sfinții Chiril și Metodie, și de această lucrare misionară sunt legate mari personalități din Sfântul Munte, precum Sfântul Patriarh Filotheos Kókkinos, aghioriții Nicodim din Prilampos, Grigorie și Ciprian, care au făcut misiune în toate țările slave. Acest mesaj nu a încetat să se răspândească nici în vremea ocupației otomane cu toate greutățile robiei. Era înflăcărată această râvnă misionară: Sfântul Cosma Etolianul, Sfântul Sfințit Mucenic Iacov, Pahomie Rusanos, catehizau poporul, îl apărau de influența eterodocșilor și propovăduiau cu putere învierea neamului. Alți monahi simpli mângâiau poporul – pentru că erau și monahi simpli, nu doar cărturari – mângâiau poporul prin sfințirea cu sfintele icoane făcătoare de minuni și cu cinstitele moaște. Și strălucirea acelei epoci a Sfântului Munte o încununează Sfântul Paisie Velicikovski care a transmis în România și în Moldova viața niptică și duhovnicească.

Îl menționez aici pe Cuviosul Paisie și pentru a vă spune cât de mult iubea el limba greacă. Iată ce însemnătate avea pentru el limba greacă: ”Această limbă greacă depășește incomparabil toate limbile lumii prin înțelepciunea, frumusețea, profunzimea, bogăția și neprețuita ei varietate expresivă. În ce privește profunzimea ei, chiar și grecii cu o desăvârșită instruire doar în parte o pot pătrunde”. Ce ar spune azi, bietul de el, când ar auzi că noi, grecii, nu mai știm de unde provin cuvinte grecești de bază?

Este deci evident că Sfântul Munte în tot parcursul său istoric este strâns legat de poporul ortodox și se face părtaș la durerile și pătimirile lui, oriunde ar exista ele. Și în epoca contemporană, cu toate suferințele și nenorocirile acesteia, acest glas profetic al Sfântului Munte nu încetează a se face auzit și a da mărturie despre ceea ce oferă lumii. Anume că revelează viața și nădejdea vieții veșnice. Nu are altă lucrare Sfântul Munte. Și, desigur, slujirea plină de discernământ al aghioriților în Sfântul Munte, slujirea lor la metoacele din Grecia și din afara acesteia, precum și participarea lor la misiunea de evanghelizare în lume, adeveresc o dată în plus această caracteristică, anume strălucirea și lucrarea lui de-a lungul timpului, perenitatea lui.

Cărui fapt îi datorează Sfântul Munte perenitatea sa? În primul rând și în principal o datorează Tradiției. Nici nu vă imaginați ce este Tradiția. Tradiția este atmosfera firească a Sfântului Munte. Cu alte cuvinte, Sfântul Munte vrea siguranță. Ethosul nealterat, ca să știe pe unde pășește, și de aceea Sfântul Munte este tradițional nu dintr-o adeziune fanatică față de forme, ci dintr-o profundă conștiință a experienței de mai bine de un mileniu a monahilor și a comuniunii lor cu Dumnezeu, din respect față de cugetul Părinților, din clarviziunea profetică a veșniciei. Dacă acestea se pierd, se pierde viața. Aceste experiențe le sunt dăruite de o mare trăire. Care este aceasta? Rugăciunea neîncetată, rugăciunea îndelungă, pe care se întemeiază în plus perenitatea Sfântului Munte. Dar și ce altceva? Tinerețea lui. Dacă nu există Rugăciune, vom îmbătrâni. Dacă există Rugăciune, vom fi mereu tineri.

De aceea, așadar, încă două cuvinte despre acest subiect și termin: ”Rugăciunea”, spune Sfântul Grigorie Sinaitul, ”este Dumnezeu, Cel ce le lucrează pe toate întru toți”. Iar Sfântul Isaac: ”Rugăciunea este lauda Bisericii lui Hristos și orice rugăciune faci noaptea să fie în ochii tăi mai de preț decât toate faptele pe care le faci în timpul zilei”. Adică, o mică rugăciune pe care o faci noaptea înaintea lui Dumnezeu, și stai acolo 10 minute, un sfert de oră, și bați metanii și te rogi, aceasta să fie în ochii tăi mai de preț decât toate faptele zilei. Și alt Părinte spune: ”Ia cățuia și tămâiază, pentru că Hristos se află în inima care săvârșește Rugăciunea Doamne Iisuse Hristoase, miluiește!”. Când tămâiezi dimineața este ca și cum ai tămâia însăși inima ta, care rostește: Doamne Iisuse Hristoase! ”Când auzim cădelnița”, spune în altă parte, ”să ne amintim că noi suntem Biserică, Templu, și să ne amintim că este tămâiat Hristos Care este înlăuntrul nostru și astfel să ne închinăm la acest cort al Sfântului Duh”. Cu alte cuvinte, care este cortul Sfântului Duh? Este însuși trupul nostru, suntem noi înșine. Și un aghiorit spunea – îl cunoașteți pe acest aghiorit – ”Ah, 24 de ore din 24 nu-mi ajung ca să mă rog”. Ce ar fi fost viața noastră, ce ar fi fost viața Sfântului Munte fără rugăciune?, întreabă Gheronda Emilianos. Auziți ce a zis ca anecdotă, și acesta este și răspunsul: ”Mi se pare că fără de Rugăciunea viața lumii și a Sfântului Munte se aseamănă unei pungi de plastic, în care acum pui câte ceva, dar care se va rupe repede și o vei arunca”. Asta înseamnă viața noastră fără de Rugăciune: o pungă de plastic.

Se spune că va veni sfârșitul lumii când aghioriții vor înceta să se mai roage. Dar este cu putință să înceteze aghioriții să se mai roage? Nu, nu este cu putință, pentru că totdeauna vor exista oameni care Îl vor iubi pe Dumnezeu. Eu nu cred că vor înceta să se mai roage, vor exista totdeauna cei care Îl iubesc pe Dumnezeu și se vor ruga. Nu se va pierde lumea. Rugăciunea neîncetată adapă tainic Sfântul Munte și la un moment dat se va înnoi și se va bucura făptura de proslăvirea oamenilor întru Lumina lui Dumnezeu.

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

Și încheiem vorbind despre viitorul Sfântului Munte. Va mai trăi Sfântul Munte? Sfântul Munte își va continua drumul și strălucirea sa, pentru că se apleacă cu smerenie, arată unitatea profundă și relația duhovnicească a tuturor oamenilor și deschide drum către Dumnezeire, către Dumnezeu, Care este al tuturor, nimeni nu-L are pe Dumnezeu ca proprietate a sa. Dumnezeu este al tuturor. Sfântul Munte alcătuiește așadar o strălucită pildă de coexistență și împreună-lucrare între oameni, indiferent de proveniența lor, și relațiile dintre ei se construiesc pe dragostea evanghelică, pe ajutorarea reciprocă, pe dreptate. Și această structură a Sfântului Munte ar putea constitui model de coexistență pentru omul contemporan.

În al doilea rând, modul de viață ascetic căruia se conformează Părinții Sfântului Munte este de asemenea un element esențial al vieții omului. Monahii se retrag din lume, fără însă a o nega, se roagă pentru mântuirea întregii lumi, făcându-se pildă de dragoste către Dumnezeu și făpturile Lui prin smerenie, sărăcie și supunere față de sfintele Lui porunci.

În al treilea rând, Sfântul Munte are sensibilități sociale și consideră că piatra din capul unghiului a autenticei vieți creștine este familia. Trebuie păstrată și apărată, pentru că este substratul tuturor structurilor sociale. Familia revelează această realizare fundamentală a omului, comuniunea, unirea armonioasă dintre bărbat și femeie care, desigur, trebuie să se bazeze pe valorile și virtuțile tradiționale. De aceea toate experimentele contemporane la un loc și fiecare în parte, care lucrează împotriva așezământului familiei vor conduce omenirea, firește, la un mare impas etic și demografic.

Sfântul Munte va continua să fie și loc de pelerinaj, după puteri. Cât putem, ne străduim să fie loc de pelerinaj pentru toți și, în sfârșit, trebuie să spunem că Sfântul Munte nu este un mod supraviețuire a trecutului, ci în mijlocul acestei lumi atât de dezbinate, în fața atâtor amenințări pe care le-a primit Sfântul Munte, el este un martor al Cerului și martor al plinătății vieții și păcii, la care toți oamenii au dreptul să se facă părtași. De aceea închei cu un cuvânt al Sfântului Theodor Studitul: ”Monah este cel care privește doar către Dumnezeu și care Îl dorește doar pe Dumnezeu și care stă doar lângă Dumnezeu și care doar pe El singur Îl slujește, această dorință are doar, să Îl slujească și are pace de la Dumnezeu și pacea sa se face pricină a păcii către toți oamenii”.

Astfel, Sfântul Munte călătorind într-al 1050-lea an de la înființarea lui oficială rămâne o casă a lui Dumnezeu, loc al credinței, pocăinței, nevoinței, al răbdării și al nădejdii, loc al comuniunii omului cu Dumnezeu. Are o Poartă deschisă permanent către Cer și în același timp are o fereastră deschisă către lume, ca lumea să vadă lumina Sa. Sfântul Munte asigură lumea, o sprijină nu prin istoria sa, nu prin măreția trecutului, nu prin vechimea sa, ci prin Rugăciunea sa neîncetată ”pentru viața și mântuirea lumii”. Astfel lumea și Sfântul Munte alcătuiesc un trup comun, un duh, o credință, un Domn, o Împărăție a Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh, în care Împărăție mă rog să ne găsim cu toții, ca să psălmuim în veșnicie slava lui Dumnezeu.

Amin.

Articolul de față adună laolaltă textul omiliei lui Gheronda Elisei Simonopetritul publicat inițial, în două părți, pe pemptousia. Fotografiile athonite – din arhiva blogului – credit Pr. Constantin Prodan.

Interviu cu Arhimandritul Nikodim, Starețul Mănăstirii Filotheu: „Dumnezeu, prin iubirea Lui, ne face veşnici dacă Îl ascultăm”

Interviu cu Arhimandritul Nikodim, Starețul Sfintei Mănăstiri Filoteu din Muntele Athos, realizat de Arhim. Dr. Policarp Chițulescu și publicat în Revista Martyria,  nr. 2/2016.

Preacuvioase Părinte Nicodim, întâi de toate, vă mulțumesc că v-aţi făcut timp să ne vorbiți puțin pentru folosul preoților şi al creștinilor români. Îi mulțumesc şi părintelui Filotheu care este traducătorul dialogului nostru. Iată, sunteți stareț al Mănăstirii Filotheu de 15 ani.  Vă vizitează, vin în pelerinaj mulți ierarhi, preoți, monahi, teologi şi simpli creștini doritori de o clipă de odihnă sufletească.

N: Da. Aşa este. Sfântul Munte are mireasma lui de sfințenie căci aici s-au nevoit, au dus lupta cu patimile şi au atins culmile sfințeniei mulți monahi. Rugăciunea lor şi cu smeritele noastre rugăciuni sunt cele care întrețin văpaia Duhului care bucură şi odihneşte pe cei ce vin aici cu sinceritate şi râvnă.

P: Trăim într-o lume foarte tulburată, agitată. Am observat că sunteţi foarte bine informaţi. Sfânta Chinotită vă convoacă mereu pentru a găsi soluţii în problemele contemporane, iar  pe de altă parte, cei ce venim aici vă relatăm tot ce este în lume, aşa încât ştiţi bine ce se petrece în afara Sfântului Munte şi cunoaşteţi şi rănile pe care ni le face duhul lumesc.

N: Lumea este tulburată pentru că uită şi neglijează scopul vieţii. Dacă ar pune în cântar viaţa de aici şi nemurirea atunci nu ar mai sta pe gânduri.  Vedeţi și păziţi-vă de toată lăcomia spune Mântuitorul când ne dă pilda cu bogatul căruia îi rodise ţarina. Lăcomia era problema, nu bogăţia. Lipsa de măsură, împietrirea omului în poftele lui nenumărate au dus până într-acolo că omul nu mai ştie şi aproape nu mai poate să se oprească din a strânge, din a avea, din a rezolva şi pe aceasta şi pe aceea. În acest fel, neoprindu-se la timp el nu mai are vreme nici pentru rugăciune, nici pentru slujbă nici măcar pentru a-şi asculta propriile gânduri. De multe ori alergăm, chiar rezolvând treburi pentru Biserică, dar aceasta nu trebuie să ne desfiinţeze. Toate să le săvârşim cu măsură, în afară de dragostea pentru om, care este poruncă dumnezeiască. Aici la noi în Sfântul Munte avem slujbe de noapte pe care le-aţi gustat şi sfinţia voastră slujind cu noi. Aţi văzut că ele se săvârşesc neclintit. Aproape nimeni nu lipseşte. Zilnic toţi sunt prezenţi, inclusiv un număr mare de pelerini. De aici trebuie să ne hrănim, de la dumnezeiescul altar.

P: Acum aţi atins o altă problema pe care voiam să v-o înfăţişez. În mănăstirile din România, monahii, mai ales cei din provincie (unde sunt şi cei mai numeroşi) muncesc mult, excesiv. Oboseala le răpeşte puterea de a participa la sfintele slujbe sau atenţia pentru a se ruga. Nu mai ating aici problema canonului de chilie. Cum vedeţi un echilibru între muncă (ascultare), slujbele de la biserică şi canonul de chilie?

N: Cum spuneam mai devreme. Bieţii monahi sunt afectaţi şi ei de ritmul lumii. Munca fără discernământ distruge, nu construieşte. Să ne amintim că egiptenii, pentru a-i face pe evrei să uite de Dumnezeu, i-au pus la munci continue, istovitoare. Acum ne amintim şi acea pildă cum că nu putem nici să stăm numai în contemplaţie, adică trebuie să şi muncim pentru pâinea noastră. Echilibrul între muncă şi rugăciune şi studiu, aş spune, trebuie să-l  realizeze stareţul mănăstirii. El dozează cu grijă ocupațiile fiecăruia încât nimeni să nu se păgubească. Stareții vor da seama în faţa lui Dumnezeu pentru felul în care s-au mântuit ori, Doamne ferește! s-au pierdut călugării lor. Mă înfricoșează această realitate, dar trebuie să o spun. De aceea, aici deși avem livezi cu pomi şi grădini mari, pădure şi carieră de piatră şi nenumărate ascultări la biserică unde petrecem cam 6-8 ore pe zi, în zilele obișnuite, nimeni nu lipsește de la slujbă fără un motiv întemeiat. Bătrânii din mănăstire au o tradiție veche a rugăciunii și noi cei care suntem mai tineri privim la ei când tindem să exagerăm cu cele administrative. Mai mult, le cerem des sfatul şi ne folosim de discernământul lor în cele sfinte.

P: pentru că tot vorbim de muncă şi rugăciune, ce să mai zicem de bieții creștini care în România nu mai au de mult program de muncă 8 ore ci 10, 12 sau chiar 14 ore.  Soții nu se mai întâlnesc între ei, copiii nu se văd cu părinții, duminica oamenii vor să doarmă în loc să meargă la Sfânta Liturghie. Cum se mântuiesc acești oameni, părinți, familiști, în acest context aşa de descurajator pentru viața sufletească, pentru câștigarea nemuririi, până la urmă?

N: Revin la punctul din care am plecat. Armele pe care le au călugării trebuie să le adopte şi mirenii. Întâi, credinţa ca devotament şi grijă de a fi cu Hristos te nelinişteşte când nu-ţi mai vezi soţia sau soţul, când nu-ţi mai creşti copiii şi când pur şi simplu, mâncăm, muncim, dormim. Deci doar o credinţă adevărată ne poate ajuta să rezistăm. Să ne mulţumim cu mai puţin (din cele pământeşti), dar  să ne facem timp pentru rugăciune zilnică, pentru oxigen duhovnicesc. Lipsa de încredinţare în voia şi grija lui Dumnezeu fac ca zilele noastre să devină chinuitoare, stresante. Aceste tensiuni şi nemulţumiri duc chiar la îmbolnăvirea trupului. Aşadar, creştinii să îşi facă timp pentru mărturisire periodică la duhovnic. Cine poate spune în cuvinte cât de curăţitoare şi liniştitoare este iertarea primită la spovedit şi limpezimea gândurilor pe care o primim după ce ne-am mărturisit? Vă daţi seama, părinte Policarp, această baie a sufletului ne înnoieşte. Ea aduce iertarea pe care nu o putem obţine de la nimeni decât de la Hristos prin mâna preotului prin care El lucrează după propria făgăduinţă şi poruncă. Oamenii să îşi înveţe copiii de mici să se roage, să-i ducă la spovedit şi împărtăşit, dar mai întâi să le explice de ce este bine un astfel de lucru.

P: Vă întrebam cum să se mântuiască creştinii în ritmul de azi?

N: Să se roage pe drum, la volan, să asculte rugăciuni la radio – am înţeles că aveţi un Radio şi o televiziune a Bisericii.

P: Da, Radio Trinitas şi Televiziunea Trinitas.

N: Nici nu vă imaginaţi cât bine aduc acestea în casele oamenilor. Desigur, că ei nu trebuie să înlocuiască mersul la biserică cu ascultatul sau vizionatul de emisiuni religioase. Dar este vorba că trebuie să ne creăm mijloace de a ne aminti de Dumnezeu. Eu le spun tuturor să citească Psalmii, Rugăciuni către Maica Domnului, către Mântuitorul, către Sfântul ocrotitor în pauzele de lucru şi oricând au răgaz. Cum să nu-i ajute Dumnezeu când ei nu-L uită şi se încred în puterea, mila, iertarea şi ajutorul Lui? Să nu-L supărăm pe Dumnezeu cerându-I bani sau succes lumesc. Să fim serioşi, El le cunoaşte pe acestea şi ni le dă cu spor când noi suntem ascultători voinţei Lui, poruncilor Lui care ne dezrobesc de pofte, de păcatele distrugătoare. Ştiţi întâmplarea cu acel pustnic sfânt pe care văzându-l creştinii pelerini ce veneau la mănăstirea lui, l-au pus episcop cu sila în cetatea lor. Iar bietul de el, văzând care sunt treburile eparhiei a început să alerge să le rezolve, neglijându-şi rânduiala lui de dinainte, adică rugăciunea care te predă lui Dumnezeu cu toate grijile şi gândurile. Mergând aşa lucrurile, cu timpul, a început să se neliniştească şi plângea că nu poate să rezolve toate. Într-una din nopţile albe de grijile ce avea, L-a văzut aievea pe Mântuitorul şi el, căzându-I  la picioare, L-a întrebat cu lacrimi de ce acum nu mai are liniştea pe care o avea înainte de episcopie? De ce acum are atâtea griji şi nu sporeşte, pe când în pustie, toate mergeau de la sine? Mântuitorul i-a răspuns: când erai pustnic, te lăsai în grija Mea şi nimic nu-ți lipsea, acum fiindcă te îngrijorezi şi alergi încercând să rezolvi singur, fără să ceri ajutorul Meu, te-am lăsat pe tine să te descurci. Deci vedem că nu trebuie să neglijăm, oricât de ocupați am fi, să vorbim cu Mântuitorul, să-L rugăm să ne descurce El. Aşa, toată osteneala se transformă în rugăciune. Aici este cheia. Să nu despărțim treburile noastre de rugăciune, de Hristos şi vom avea bucurie, spor şi mântuire.

P: Mărturisesc că sunt impresionat că sfinția voastră găsiți o cale de mijloc între grija lumii şi grija sufletului. De fapt, tot timpul Sfântul Munte a dat răspunsuri echilibrate şi inspirate de Dumnezeu. Aş vrea să vă întreb, Preacuvioase Păinte stareţ Nicodim, referitor la preoţi. Sfinţia voastră slujiţi altarul de peste 20 de ani, eu de aproape 15 ani. Spovedanii, probleme şi alte feluri de ispite care vin în viaţa preoţilor sunt adevărate provocări. Vreau să vă întreb ce să facă preoţii ca lucrarea lor să fie cât mai eficientă? Cum să-i apropie pe creştini de Hristos?

N: Anii de slujire, discuţiile cu nenumăraţi preoţi care vin după sfat la mănăstirea noastră şi în tot Sfântul Munte, consfătuirile cu nenumăraţi ierarhi din toată lumea care vin aici, mi-au arătat că problema cea mai serioasă pe care o avem duhovnicii de rezolvat este spovedania, adică îndrumarea, desluşirea modului cum un creştin îşi poate însuşi mântuirea, în funcţie de contextul în care trăieşte şi de pregătirea pe care o are. Căci cui i s-a dat mult, mult i se va cere. Adică, întâi de toate noi trebuie să dăm un răspuns, o mărturie în această lume căzută.

P: Ce mărturie?

N: Că Dumnezeu există, că preoţii sunt demni de crezare prin vieţuirea lor devotată, fidelă lui Hristos. Oamenii nu ne judecă pe noi preoţii ca pe oamenii obişnuiţi, cu neputinţe şi slăbiciuni, ei nu acceptă să ne comportăm la fel ca ei, şi este şi pe bună dreptate. Nu poţi să-l vezi pe cel căruia i te spovedeşti că se ceartă cu vecinii, că se duşmăneşte cu oamenii. Nu-l poţi vedea pe preot că umblă beat, fără reverendă, amestecat în chefuri şi obiceiuri care sunt condamnabile. Dacă facem din preoţie un mijloc de trai, de câştig, cerându-le oamenilor bani pentru slujbe, atunci vom pierde turma. Aici este înţelepciunea şi credinţa: dacă ştim şi credem cu tărie că Hristos ne conduce şi ne apără, nu ne speriem că rămânem fără bani. Deci El ne va da tot ce ne trebuie. Aşa i-am sfătuit pe preoţii tineri care vin la noi, să nu ceară, să-L lase pe Hristos să-i ajute. Credeţi-mă, părinte Policarp, cu lacrimi mi-au spus cei ce m-au ascultat că e incredibil cât de mult le-a ajutat Dumnezeu să nu ducă lipsă de nimic. Este adevărat ce vă spun. Altfel, ne transformăm în perceptori de taxe, ne pierdem sfinţenia altarului. Aici în Grecia este mare grijă pentru rânduiala bisericii. Preoţii nu scurtează slujbele şi ţin o curăţenie desăvârşită în biserici. Este mare păcat, ierosilie (batjocorire de cele sfinte), să ţii biserica neîngrijită, murdară, sfeşnicele, cădelnița necurățată cu anii. După cum mi-aţi relatat că aţi văzut sfinţia voastră. Ce sfinţenie, ce fior să simtă sufletul unui om când intră într-o biserică neîngrijită? Ştiţi ce se spune în Sfânta Scriptură despre batjocoritorii de cele sfinte. Dacă am ales preoţia, trebuie să ne-o asumăm. Noi nu mai suntem oameni obişnuiţi, cu obiceiuri comune. Să nu uităm acest lucru, nu ne mai aparţinem. De aceea şi hirotonia se dă celor însuraţi, după ce s-au căsătorit. De ce? Hirotonia este ultimul, supremul legământ pe care îl facem şi e de nedesfăcut…

Deci preoţii să-i caute la casele lor pe oamenii care nu vin la biserică, dar nu pentru a le cere ci pentru a-i cunoaşte. Să-şi  facă timp să le vorbească, să le dea cărţi, să le citească din ele, preoţii să vină pentru mireni ca din altă lume: reverenda, barba, curăţenia trupului sunt şi ele aspecte care fac mesajul nostru mai primit. Apoi, să-i mărturisească cu răbdare, să le citească rugăciuni la nevoie, să le facă botezurile şi cununiile pe îndelete, fără grabă şi cu frica lui Dumnezeu. Să-i povăţuiască continuu. Cum să-i aduci la biserică dacă nu sunt slujbe? Îmi povestea un tânăr preot că nu vin oamenii la slujbe şi că ce rost ar avea să le mai facă? I-am spus că pentru dragostea lui pentru parohieni şi pentru Dumnezeu să facă slujbele şi să se roage să vină. În timpul acesta, să-i slujească cum poate el mai bine. Ce credeţi, a venit după vreo doi ani şi mi-a spus că n-a fost zadarnic. Acum are biserica plină, după ce un an întreg a avut 2-3 oameni la slujbă. Vedeţi sfinţia voastră, depinde şi de păstor. Din cauza păstorului umblă oile în rătăcire… . Preotul să se ocupe de copii, să-i împrietenească cu biserica, să-i ajute pe vârstnici, să nu fie nepăsători la nevoile lor. Adică să le fie tuturor un adevărat părinte. Dar pentru aceasta trebuie credinţă adevărată şi vocaţie. Vai de preoţii care sunt neglijenţi sau indiferenţi. Certarea lui Dumnezeu îi va ajunge încă din lumea aceasta. Dar fericiţi vor fi păstorii care îi iubesc pe păstoriţii lor. Am văzut câtă lumină şi bucurie şi cât sens este în viaţa acestora. Să ne ferească mila Lui de pedepse.

P: Preacuvioase Părinte Stareţ, vă rog să transmiteţi un cuvânt preoţilor şi creştinilor care vor citi povăţuirile pe care le-aţi dat până acum.

N: Vedem că azi lucrarea răului este făţişă, este legiferată ironic, sub haina libertăţii şi a drepturilor omului. Dar pentru că viaţa nu ne-am dat-o singuri, ea trebuie trăită în echilibru, iubire, credinţă. Numai credinţa în Hristos aduce aceste măsuri. Omul devine liber când nu mai este stăpânit de patimi, de poftele distrugătoare. El nu e liber când şi le satisface ci când se înfrânează. Credinţa în Dumnezeu ne aduce nemurirea, merită să trăim credinţa ca pe unica realitate necesară. Cine poate stăpâni pământul? Pierim, aşa cum spune Psalmul, ca iarba câmpului, ca şi cum nici nu am fost pe pământ. Dar Dumnezeu prin iubirea Lui ne face veşnici dacă Îl ascultăm şi ne iubim între noi. Cine aduce pe alţii la credinţă, are mari şanse de mântuire. Cine crede că trăieşte credinţa fiind nepăsător faţă de cei din jurul lui, se înşeală groaznic.

P: Preacuvioase Părinte stareţ, vă mulţumesc şi vă rog să mă mai primiţi şi altă dată pentru cuvânt de îndrumare.

N: Vă aşteptăm cu drag aici, unde sunteţi ca acasă şi vă doresc tuturor sănătate şi zel duhovnicesc.

Arhimandritul Nikodim este stareţul Sfintei Mănăstiri Filotheu din Muntele Athos, a 12-a din şirul celor 20. Interviul a fost realizat în vara anului 2016 de părintele Policarp Chiţulescu, slujitor la Mănăstirea Radu Vodă din Bucureşti. El a fost publicat în revista Martyria. Revistă de teologie și spiritualitate ortodoxă, nr. 2 / 2016 / Versiunea online este publicată pe site-ul Arhiepiscopiei Râmnicului 

Mulțumim Părintelui Ștefan Zară de la Arhiepiscopia Râmnicului pentru îngăduința de a prelua interviul pe Blogul Sfântul Munte Athos.

Părintele Moise Aghioritul vorbind despre Căsătorie și Monahism

Dacă ar fi să dau un titlu simplu acestor puține cuvinte pe care le vom rosti, ar fi Căsătorie şi Monahism. Poate că anumite lucruri le-aţi auzit deja, poate că unele vă vor crea nedumeriri, însă eu nu voi spune nimic de la mine, ci ceea ce spun Biserica, Sfinţii Părinţi, Sfânta Evanghelie, Sfânta Tradiţie. Cunoştinţele mele sunt sărace şi neînsemnate. Voi pune înainte dragostei voastre ceea ce spune Biserica noastră, cu atenţie, desigur.

Scopul vieţii omului, al fiecărui om care se naşte pe pământ, este unul singur: întâlnirea cu Dumnezeu, îndumnezeirea, sfinţirea, mântuirea, izbăvirea. Dacă ar fi să facem un sondaj de opinie din cele ce se întâmplă în fiecare zi, adică cu un microfon să mergem în Piaţa Centrală din Patra, sau din Atena, sau din Tesalonic, şi să-i întrebăm pe trecători: „De ce trăieşti, care este scopul vieţii tale?”, oamenii ne vor răspunde: „Să primesc mărire de salariu, să-mi cumpăr un al doilea apartament, o maşină mai bună, să-mi căsătoresc copilul, să iau licenţa etc.,” iar acestea nu sunt deloc rele.

Însă nu acesta este scopul vieţii. Nu merită să trăim pentru acestea. Nu am venit în această viaţă pentru câteva cărămizi şi pentru nişte bucăţi de tablă, ci viaţa noastră are un singur scop, şi anume întâlnirea noastră cu Dumnezeu. Chiar dacă reuşim în toate celelalte, adică să ne îmbogăţim, să avansăm, să conducem, să stăpânim peste oameni, şi nu atingem acest scop, viaţa noastră va fi lipsită de dragoste, va fi neclară, va fi nedeplină, va avea multe goluri şi noi vom fi nesatisfăcuţi, neîmpliniţi. Văd foarte mulţi oameni care au dobândit toate acestea, însă nu au reuşit să atingă principalul scop al existenţei lor, şi se simt rataţi, se simt pe jumătate fericiţi, nu au ceea ce numesc „fericire”. Fericirea se găseşte doar în întâlnirea cu Dumnezeu. Dumnezeu a zis: „Fiţi dar sfinţi, precum eu Însumi Sfânt sunt”. Unii consideră că aceasta este ceva irealizabil, este ceva aparte, doar pentru cei aleşi. Însă aceasta este pentru toţi. Vedeţi, aşadar, că Biserica Ortodoxă ridică nivelul sus. Aceasta are importanţă, acesta este principalul lucru.

Aşadar două sunt căile vieţii: Căsătoria şi Monahismul. A treia nu există. Căsătoria presupune întemeierea unei familii creştine. Scopul căsătoriei, nu o spun eu, o spune Sfântul Ioan Gură de Aur, nu este naşterea de prunci. Cum se atinge scopul căsătoriei? Un mădular îl va ajuta pe celălalt mădular ca să ajungă împreună la Dumnezeu. De aceea există căsătoria. Este o arenă a împreună-nevoinţei, este o arenă a desăvârşirii, este o arenă a ajutorului care porneşte de la un mădular şi se răsfrânge asupra celuilalt mădular.

Cealaltă cale este monahismul, al cărui scop este acelaşi: îndumnezeirea, sfinţenia. Scopul căsătoriei şi al monahismului este comun. Avem sfinţi căsătoriţi şi avem sfinţi monahi. Există şi o categorie de oameni, şi anume „celibatari în lume”. Mirenii celibatari. Clericii celibatari reprezintă o situaţie aparte care necesită o altă discuţie. Există oameni care se nevoiesc, adică celibatari în lume, fie femei, fie bărbaţi. Nu este ceva ce excludem, însă [spunem] că este ceva nesigur. Nu este un lucru care prezintă siguranţă. Celibatul se fortifică şi capătă valoare numai în „rasă” [călugărească]. Desigur, poate fi un om care este paralitic, este orb, nu poate una, nu poate alta, sau alţi oameni care se dedică ştiinţei, cercetării, filantropiei. Şi ei ajung la măsurile mântuirii. Nu putem noi să judecăm. Dar spunem care este calea exactă, spunem ceea ce este cel mai bine.

Ajunge, aşadar, omul la o anumită vârstă. Poate să aibă gânduri şi pentru una şi pentru cealaltă. Nimeni nu trebuie să se teamă de aceste gânduri. Dacă şi celibatar şi monah poţi deveni sfânt, aceeaşi stare o poţi dobândi şi căsătorit. Chemarea este o invitaţie din partea lui Dumnezeu, iar înclinaţia este vocaţia. Asta nu înseamnă, aşa cum îmi spunea odată părintele Efrem Katunakiotul, că va veni Hristos să-ţi spună să te însori cu cutare sau să mergi la mănăstirea cutare, ci unde se odihneşte inima cu adevărat. Să nu ia cineva decizii aşa pe nepregătite şi cu superficialitate, pentru că acestea sunt subiecte de viaţă pe care nu le poţi da înapoi. Faptul ca cineva să se căsătorească, iar apoi să se despartă, nu reprezintă o soluţie. Nu este nici indicată şi nici binecuvântată. Divorţul este îngăduit prin pogorământ de Biserică, pentru ca nu cumva omul să se găsească într-o stare şi mai anevoioasă, şi mai plină de păcat. De aceea, dacă urmăreşte cineva cu atenţie rânduiala celei de-a doua Cununii, vede că anumite rugăciuni sunt de iertare. Biserica iartă şi îngăduie, prin pogorământ, a doua şi a treia căsătorie, ca nu cumva omul să păcătuiască şi mai rău.

Trebuie, aşadar, ca cineva, prin rugăciune, prin cercetare de sine, prin sfatul duhovnicului, să vadă adevărata lui chemare şi înclinaţie. Deoarece mulţi oameni nu-şi urmează adevărata lor înclinaţie şi se chinuiesc. Şi, chinuiţi fiind, chinuiesc şi pe alţii. Este nevoie, aşadar, de o atenţie aparte în luarea unei decizii referitoare la această situaţie. Nici nu este corect ca cineva să le tot cearnă şi să devină scolastic, plângăreţ, cârtitor sau mofturos în privinţa ambelor căi. Amânările de lungă durată sunt nejustificate, dau dovadă de trândăvie, de lâncezeală, de o tărăgănare, ca să nu ne luptăm într-un stadion concret, ci să petrecem într-un mod plăcut, cercetând, examinând şi vorbind în zadar despre aceste lucruri. Poporul este înţelept, preaînţelept, atunci când zice: „Fie de mic, de mic, căsătoreşte-te, fie de mic călugărește-te!”

Adevărat vă spun că am devenit monah la 22 de ani şi simt că am îmbătrânit. Dacă aş fi avut atunci mintea pe care o am acum, aş fi devenit călugăr imediat după terminarea liceului. Acei patru ani au fost pierduţi. Trebuia să mă fac la 18 ani. Şi, într-adevăr, Sfântul Vasile cel Mare, spune, pentru acea perioadă, că cea mai bună vârstă este 16 ani pentru monahism. De ce spune asta? Deoarece cu cât creşte omul, cu atât se maturizează şi devine mofturos, dobândeşte o voinţă proprie, care este foarte puternică şi nu se smereşte, nici nu face ascultare, nici nu cedează. Aşadar, după rugăciune, cercetare de sine şi ascultare faţă de duhovnic, de vreme ce ne deschidem inima în faţa lui şi vedem ce anume ne odihneşte în profunzime, să urmăm una din cele două căi, însemnându-ne cu Sfânta Cruce.

Atât monahismul, cât şi căsătoria, reprezintă un risc. Nimeni nu ne poate certifica în scris că nu vor fi nori, atât într-una cât şi în cealaltă. Este aşa cum spun latinii „salto mortale”, un salt în gol. Dacă omul nu îndrăzneşte şi rămâne într-un duh scolastic, nu va face nimic. Nimic! Îşi va amâna viaţa lui fără niciun motiv. Şi, după cum spunea înţeleptul şi preaînbunătăţitul Cuvios Paisie, „Cei mai nefericiţi oameni sunt aceea care mor între Atena şi Sfântul Munte”. Adică, cei care nu iau nici o decizie. Nu poţi să ajungi la 60 de ani şi să spui „mă voi căsători”, „ mă voi călugări”, nu? Aşadar, timpul trece fără niciun rost. Unii oameni termină armata, termină studiile, se angajează, deci trebuie să se hotărască. Bineînţeles, nu trebuie ca cineva să se hotărască într-o clipă, nu este uşoară în niciun caz căsătoria, dar cere multe renunţări. Nimeni nu este desăvârşit. Desăvârşirea este în Cer, şi unul are defecte, şi celălalt are, prin urmare, unul îl va îngădui pe celălalt. De aceea, Bunul Dumnezeu ce face? Pune în inima omului dragostea. Căci dacă am fi privit doar cu mintea, nimeni nu s-ar mai fi căsătorit. Unii gândesc astfel: „Dacă mâine va fi bolnavă soţia, şi dacă voi avea copii, şi dacă nu voi avea serviciu, şi dacă nu am cu ce-i creşte, să mă călugăresc atunci. Şi dacă mă voi plictisi, şi dacă nu-mi va plăcea, şi dacă îmi va spune stareţul să mă arunc de la balcon, nimeni niciodată nu a spus aşa ceva, dar, cu toate acestea, toţi întrebă: „Şi dacă îmi va spune stareţul să mă arunc, să mă arunc?”- Nimeni nu a spus vreodată vreunui frate sub ascultare să se arunce de la balcon. Însă, toţi întreabă asta. Când am plecat în Sfântul Munte, tânăr fiind, în 1970, atunci nu erau mulţi turişti, iar Cuviosul Paisie era la chilia Cinstitei Cruci, şi stând destul timp cu noi, cu mine şi cu un prieten de-al meu, i-am spus înainte de a pleca:

„– Gheronda, vă transmitem sentimentele de preţuire ale unui cunoscut de-al nostru. Noi aveam atunci 18 ani, iar acela se apropia de 40.

– A, ce face? S-a căsătorit?

– Nu, am răspuns.

– Transmiteţi-i salutări şi dacă nu se va căsători, să nu mai vină vreodată să-l văd. Şi spuneţi-i, dacă se uită se uită după vreo frumoasă, doar o scânteie să se aprindă şi s-a dus frumuseţea ei; dacă se uită după vreo bogătaşă, la un cutremur, s-a dus blocul ei; dacă se uită după vreo intelectuală, doar o picătură de sânge să ajungă la creier şi s-a dus inteligenţa ei”.

Par a fi învăţături simple, dar sunt înţelepte, nu-i aşa? Dacă există dragoste adevărată, se pot trece cu vederea atât defectele trupeşti, cât şi cele de altă natură. Dar dacă nu există dragoste, pe toate le interpretăm greşit, toate ne obosesc, ne îngreuiază, ne înăbuşă. Dragostea nu înseamnă să iubeşti o fată pentru că astăzi este frumoasă, iar dacă mâine va face riduri, o vei lăsa; nu însemnă să-l părăseşti pe un tânăr care mai a înainte a fost bun, sănătos, harnic, pentru că astăzi s-a îmbolnăvit; nici nu părăsim fata care şi-a pierdut bogăţia sau cea care a păţit ceva la creier.

Din punct de vedere canonic, căsătoria este pe viaţă. Şi, după cum am spus mai înainte, divorţul este permis de Biserică prin pogorământ. Aşadar, Cuviosul Paisie, prin aceste cuvinte simple, acorda importanţă miezului şi temeliei. Ceea ce spune poporul este important, şi anume să se potrivească, să se înţeleagă cei doi. Dacă nu se înţeleg, dacă se ceartă, dacă nu există această atracţie, mai bine nu continuă. Pe de altă parte, nu se face cineva monah pentru că nu a găsit o femeie cu care să se căsătorească. Stareţul Emilian, stareţul nostru, ne spunea că cine este bun pentru monahism este bun şi pentru căsătorie. Unii îşi spun că de vreme ce nu găsesc de muncă sau pentru că mă tot cert acasă, să merg să mă fac sihastru. Acestea sunt puncte de plecare greşite. Desigur, pot fi depăşite, dar dacă cineva porneşte strâmb, rămâne aşa, nu va avea nici un urcuş duhovnicesc şi nici o sporire duhovnicească. Este demnă de amintit o întâmplare pe care ne-o spunea Cuviosul Paisie, aparent amuzantă, însă este cât se poate de serioasă: Era o tânără care mergea adesea la Cuviosu Paisie ca să-l vadă, discutând adeseori. La un moment dat, tânăra îi spune:

– Gheronda, mie îmi place şi monahismul, şi căsătoria. Nu ştiu pe ce cale să o apuc.

Stareţul ne spunea: „Eu ştiam pentru ce era ea bună, dar nu i-am spus pentru că aş fi influenţat-o şi dup-aia ar fi venit şi mi-ar fi spus că sfinţia voastră mi-aţi zis să mă căsătoresc şi una, şi alta, mi-aţi spus să mă călugăresc şi nu merg bine… Am lăsat-o, aşadar, să-şi facă mofturile şi să-şi găsească singură calea”. După ceva timp, se duse din nou la cuvios. Acesta a întrebat-o:

– Ce faci?

– Bine. Să ştiţi, gheronda, că m-am căsăstorit.

– Foarte bine! Ai făcut ce-ai simţit.

– Dar să ştiţi, gheronda, că cel cu care m-am căsătorit este marinar şi lipseşte cu lunile şi sunt singură şi nu ştiu ce să fac.

– Măi binecuvântato, Dumnezeu ţi-a dat ce ai vrut: şi monahism, şi căsătorie.

Vedeţi, omul bun le vede pe toate bune. De aceea insista Cuviosul Paisie să construim o „fabrică” de gânduri bune. Dacă îşi şlefuieşte cineva cugetul, nu este interesat de ceilalţi, chiar dacă aceştia fac greşeli. Îi îngăduie, îi suportă, este indulgent, este îngăduitor. Deci, ce este monahismul? Monahismul este o mare dragoste faţă de Dumnezeu. Din acest motiv devine cineva monah. Nu se face monah deoarece nu a reuşit în viaţă, pentru că, pornind astfel, va da greş şi în monahism. Aşadar, cineva devine monah deoarece Îl iubeşte pe Dumnezeu şi vrea să se afierosească Lui, fără multele griji ale vieţi lumeşti. Monahul nu este nevoit să zâmbească prefăcut înaintea şefului său, să facă ore suplimentare, să nu poată dormi deoarece plânge copilul lui sau că are probleme financiare. Nu întâmpină astfel de lucruri. Este mult mai liber, este mult mai nestingherit, mult mai lipsit de griji.

Principalul motiv pentru care cineva se face monah este că îl iubeşte pe Dumnezeu. În ceea ce priveşte celibatarul în lume aş vrea să spun că astăzi, unii copii merg la şcoli bisericeşti şi rămân celibatari pentru a deveni vlădici. Celibatul înseamnă cum să placi Domnului. De aceea rămâne cineva celibatar. Dacă cineva, de exemplu, nu este pentru celibat, deoarece aceasta este o vocaţie, nu pot toţi, atunci va avea probleme în viaţa sa, probleme cunoscute pe care le auzim din vreme în vreme. Este nevoie ca cineva să fie sever cu sine, corect, neprefăcut, şi sincer, deoarece Dumnezeu mult iubeşte sinceritatea. Îmi amintesc atunci când eram soldat, mă duceam la stareţul Emilian să mă spovedesc. Îi spuneam:

– Gheronda, am binecuvântare să mă uit la televizor? –atunci apăruseră televizoarele.

– Da!

– Gheronda, am binecuvântare să citesc ziare?

– Da!

Îmi plăcea teatrul clasic.

– Am binecuvântare să mă duce la teatru?

– Da!

Într-o zi m-am supărat şi mi-am zis că se pare că nu sunt bun de monah, căci la tot ceea ce îi spun eu, el îmi răspunde că „Da!” Eu credeam că trebuie să mă fi pregătit deja de mai înainte. M-am dus aşadar din nou şi i-am spus:

– Ştiţi, gheronda, la toate câte vă spun îmi răspundeţi „Da”.

Stareţul înţelesese, desigur, după care îmi spuse:

– Ascultă, copilaşul meu! Nu mergem la mănăstire purtând comodităţile noastre. La mănăstire mergem goi. Exact cum suntem. Îţi place de noi, ne place de tine, rămâi, pleci. Nu vom tăia panglica naţională la intrarea mănăstirii pentru că a venit „bunul copil” ca să-l întâmpinăm.

Cuvinte simple, dar importante pentru urmare acestei căi, care nu este una înfricoşătoare şi exagerată. Este o obşte înafara obştii, o viaţă a dragostei şi, după cum spuneau părinţii aghioriţi, „viaţa monahicească este floare la ureche, dacă o iubeşti, dacă îţi place”. Dacă cineva, chiar şi monah, spune că monahismul este greu, nu a înţeles nimic. Nu a înţeles nimic! Dacă eu iubesc, stau zece ore cu tine şi nu obosesc. O carte care îmi place o citesc într-o seară, fără să simt vreo oboseală.

Nu-mi place să vorbesc despre mine, dar, cu Harul lui Dumnezeu, avem 36 de ani în Sfântul Munte şi cred că sunt 36 de zile. De ce? Să vă spun acum şi un secret de spovedanie. Niciodată în viaţa mea nu m-am gândit să mă căsătoresc, cu toate că eram tânăr şi mă ocupam cu multe, dar nici nu am ajuns la monahism. Voiam să ajut oamenii ca misionar, ca doctor etc. Când m-am dus pentru prima dată în Sfântul Munte, mi-am spus: „Eu aici voi rămâne”. Nu ştiam ce este monahismul, nu citisem nimic. Ceea ce mi-a vorbit cel mai mult în inima mea a fost liniştea monahilor. Ochii monahilor erau foarte expresivi. Atunci mi-am spus că oamenii aceştia nu pot să stea aici atâţia ani doar ca să păzească zidurile. Ceva se întâmplă pe-aici. Ceva important! Iar vechii stareţii nu erau ca mine vorbăreţ. Nu vorbeau mult, doar „binecuvântaţi!, Domnul!, ce faci?, bine”.

Vorbeau însă răbdarea, îngăduinţa, pacea, blândeţea, stăruinţa, simpatia, amabilitatea, bunătatea lor, care sunt lucruri foarte importante. Desigur, asta nu înseamnă cu în lume nu poate cineva, ci, pur şi simplu, sunt mai numeroase greutăţile. Cu câțiva ani în urmă, am cunoscut o bătrână în Creta, care avea 86 de ani şi care mi-a spus: „Gheronda, am 86 de ani şi n-am întâlnit vreun om rău în viaţa mea”. Era cu putinţă? Era bună şi le vedea pe toate bune. Recent, a apărut o carte „Asceţi în lume”. Aceştia erau mireni care trăiau mult mai bine chiar şi decât monahii. Eu nu fac acum reclamă monahismului, dar despre asta pot să vorbesc cel mai mult. Eu am scris o carte pentru care mă „pomenesc” şi monahii, şi căsătoriţii. Am scris cartea „Sfinţii căsătoriţi ai Bisericii”. Pe de o parte, monahii îmi spun „Ce sunt astea pe care le-ai scris? Doar monahii ajung sfinţi, nu ne strica socotelile!”, iar pe de altă parte, căsătoriţii spun „Gheronda, dar aceştia fie au fost mucenici, fie s-au făcut monahi spre sfârşitul vieţii”. Eu le răspund: „Ştiţi, nu am făcut eu sinaxarele. Eu am prezentat sinoptic sinaxarele existente”.

În tot cazul, şi aceşti sfinţi căsătoriţi, până să devină mucenici sau să se călugărească, s-au nevoit în lume. Mai demult mi-a spus cineva un lucru, îl aflase de la un stareţ, şi anume că epoca noastră este antiascetică. Sfânta Evanghelie presupune nevoinţă, iar simbolul Bisericii noastre este Crucea. Crucea este simbolul nevoinţei, al smereniei şi al mărturisirii. Deoarece trăim în aceasta societate contemporană marcată de consum, în care căutăm din ce în ce mi mult „un fotoliu” cât mai confortabil, mai multă coca-cola, mai multă relaxare şi odihnă, Dumnezeu nu ne părăseşte, nu spune „De vreme ce nu vor, atunci şi Eu îi las să facă ce doresc”, ci, are o nelinişte pentru mântuirea fiecăruia dintre noi. Astfel, caută moduri pentru a ne ajuta. De aceea în epoca noastră există foarte multe boli atât trupeşti, cât şi sufleteşti. Ceea ce nu am făcut de bunăvoie, adică, nu am postit, nu am privegheat, nu ne-am rânduit o nevoinţă a trupului, să o câştigăm răbdând în aceste boli. Aceste suferinţe nu vin de la un Dumnezeu pedepsitor şi răzbunător, ci de la un Pedagog şi de la un Tată Milostiv care vrea să contribuie la mântuirea noastră prin această puţină răbdare de care vom da dovadă. Cuviosul Paisie numea cancerul sfânt. De ce? Deoarece zicea că raiul s-a umplut de cei care au murit de cancer. Toţi aceşti oameni chinuiţi de chimioterapie, de raze, de paracenteză, de dureri, de medicamente, vor purta o cunună plină de lumină, dacă vor primi totul cu răbdare, cu nădejde şi credinţă în Dumnezeu. Cine nu se încrede în Dumnezeu şi nu simte mângâierea Lui, vede boala ca pe ceva greu de suportat. Cade în depresie, se izolează, agravându-şi astfel starea.

Aşadar, atât în căsătorie, cât şi în monahism, trebuie să ne aflăm în legătură cu Hristos. Orice relaţie de prietenie, de căsătorie, de colaborare, în care nu există Hristos, sta să se dărâme. Are sigur un termen de valabilitate. Dacă între soţ şi soţie nu există Hristos, după cum vedem gravată pe veche o monedă bizantină în care Hristos îi încununează pe împărat şi pe împărăteasă, fără îndoială că vor ajunge la divorţ. Unii i-au în calcul divorţul înainte de a se căsători. Îl au ca pe o alternativă de moment. Dacă cineva gândeşte aşa, cu siguranţă că se va şi întâmpla. Divorţul nu traumatizează numai sufletele părinţilor, ci şi pe cele ale copiilor, care nu au greşit cu nimic şi care vor avea, mai apoi, diferite probleme: vor deveni nervoşi, superficiali etc. Ajung, din cauza egoismului părinţilor lor, asemenea mingii de ping-pong: un week-end la mama, un week-end la tata, tatăl o condamnă pe mama, mama îl condamnă pe tata. Vă daţi seama ce chin trăiesc aceste suflete nevinovate care vor avea traume pe viaţă.

În încheiere aş vrea să spun că atât căsătoria, cât şi monahismul, duc la îndumnezeire. Aşadar, fiecare îşi va analiza starea sa duhovnicească, se va ruga, se va cerceta pe sine şi o va apuca pe o cale.

Stareţul Moise Aghioritul (+ 2014)

Traducere din limba greacă de Cătălin Dobri. Extras din conferinţa „Căsătorie și Monahism” susţinută pe data de 19 Aprilie, 2010, la Mănăstirea Tuturor Sfinţilor, Peloponez (v. video integral la link ).
Sursa: ortodoxiatinerilor.ro

Scurtă biografie a Părintelui Moise Aghioritul: Monahul Moise s-a născut în Atena, în 1952. A fost monah în Sfântul Munte peste 35 de ani. S-a ocupat cu aghiografia (vieţile sfinţilor), poezia, critica şi redactarea. Este autorul a 52 de cărţi şi a peste o mie de articole. Multe din lucrările lui au fost traduse în alte limbi, primind premii. A ţinut mute conferinţe, fiind invitat de mitropolii, universităţi şi diverse organizaţii, atât în Grecia, cât şi în străinătate. A fost referent în cadrul a peste 80 de congrese. A fost secretar şef al Sfintei Chinotite a Sfântului Munte. A fost redactor şef al periodicului aghiorit Protaton. Timp de peste 25 de ani a fost Starețul Caliviei Sfântului Ioan Hrisostom, ţinând de Schitul Sfântului Pantelimon al Cutlumuşului. Este considerat ca fiind cel mai prolific scriitor aghiorit contemporan. A plecat la Domnul pe 1 iunie 2014 din cauza unor afecțiuni cronice ale ficatului. (sursă mini-biografie: pemptousia.ro)

Cărțile ortodoxe pe care le cauți! Click pe banner!

Merinde pentru monahi, Arhimandrit Zaharia Zaharou [pdf online]

View this document on Scribd

Merinde pentru monahi, ediția a II-a adăugită
Arhimandrit Zaharia Zaharou
Editura Nicodim Caligraful, Sfânta Mănăstire Putna
Versiunea online încărcată pe contul nostru de scribd este oferită de site-ul putna.ro
Cartea poate fi comandată online de la linkul: http://goo.gl/zq9yHZ

Cu darul lui Dumnezeu, la sfârșitul anului 2013 a apărut cea de a doua ediție a volumului „Merinde pentru monahi”.

Prima ediție a acestei cărți, apărută în februarie 2012, a înmănuncheat cuvintele adresate monahilor de Părintele Zaharia Zaharou cu ocazia pelerinajului său în Mitropolia Moldovei și Bucovinei în toamna anului 2011, pelerinaj realizat la invitaţia IPS Teofan, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, care a semnat „Cuvântul înainte”.

A doua ediție este întregită de o parte dintre cuvintele rostite de Părintele Zaharia în timpul pelerinajului pe care l-a făcut în Transilvania în vara lui 2012, la invitația IPS Andrei, Mitropolitul Clujului, Maramureșului și Sălajului, cu a cărui binecuvântare publicăm respectivele texte.

Acesta este primul volum din colecţia „Crinii țarinii”, îngrijită de Mănăstirea Putna cu binecuvântarea IPS Pimen, Arhiepiscopul Sucevei și Rădăuților.

Colecţia cuprinde cuvinte ale unor părinţi contemporani şi nu numai, iar rostul ei este să ofere hrană duhovnicească sufletelor care s-au dăruit lui Dumnezeu în chipul smerit al călugăriei.

Sădite în ţarina inimilor întraripate de dumnezeiescul dor, harul Duhului Sfânt va face ca ele să rodească crinii bineîmpodobiţi ai virtuţilor şi curăţia minţii – darul unic al slujirii monahale, cu rugăciunile şi darul Preasfintei Născătoare de Dumnezeu și Pururea Fecioarei Maria, maica monahilor.

Schitul Kavsokalývia [Patericul Sfântului Munte, Monahul Andrei Aghioritul]

Nu trebuie să judecăm după aparenţe

Fericitul meu întru adormire duhovnic de la Schitul Kavsokalývia, părintele Nicodim, mi-a povestit următoarea întâmplare, luată din manuscrisele aghiorite: „Un creştin credincios, vreme de cincisprezece ani s-a dus la duhovnic, mărturisindu-şi neputinţele sale omeneşti. Într-o zi însă, după cum obişnuia, s-a dus la duhovnic şi l-a aflat făcând desfrânare cu o femeie. A ieşit în grabă afară şi şi-a spus în sine: „Ah! Ce-am păţit, vai de mine, de atâţia ani mă spovedesc la el şi acum ce-o să fac? O să ajung în iad, pentru că nici unul dintre păcatele pentru care mi-a dat iertare, de vreme ce este un om păcătos, nu a fost iertat.” Plângea şi se lovea omul pentru răul ce-l aflase, fără să ştie ce e de făcut. Pe drum i s-a făcut sete şi, dintr-odată, în timp ce mergea, i-a apărut în faţă o mică albie în care curgea o apă curată şi limpede ca cristalul. S-a aplecat şi a băut. A băut pe săturate, dar inima nu-l lăsa să plece, ci voia să mai bea din acea apă. Într-o clipă s-a gândit în sinea sa şi şi-a spus: „Dacă aici în albie apa este atât de curată şi plăcută la gust, închipuie-ţi cum este la izvorul ei.” La gândul acesta, s-a apucat să caute izvorul apei. Când a ajuns acolo, ce-a văzut? Vede cum apa ieşea din gura unui stârv de câine murdar! Atunci a suspinat şi a spus: „Vai, bietul de mine, m-am murdărit, nefericitul, bând din apa aceasta împuţită, se pare că sunt foarte păcătos şi necurat de mi se întâmplă astfel de lucruri!”

În mâhnirea sa, i s-a arătat Îngerul Domnului şi i-a spus: „De ce, omul meu, te întristezi şi suferi pentru lucrurile care ţi se întâmplă? Când ai băut apă din izvor în vale, nu te-ai bucurat pentru că era foarte curată şi nu te mai săturai să bei? Iar acum, când ai văzut de unde iese, spui că te-ai murdărit? Ai văzut că iese din gura unui câine şi spui că te-ai întinat? Dragul meu, să nu-ţi pară rău de câinele mort şi necurat, fiindcă apa, pe care ai băut-o tu şi o bea o lume întreagă, care iese dintr-o gură necurată de câine, nu este a lui, a câinelui, ci e darul lui Dumnezeu.

La fel şi cu duhovnicul la care te spovedeai: iertarea pe care ţi-o dădea nu era a lui, ci era darul lui Dumnezeu. El o dă, Duhul Sfânt o dăruieşte celui care îşi mărturiseşte sincer şi curat păcatele şi neputinţele sale.

Cu diferenţa că darurile şi harismele lui Dumnezeu se dau oamenilor, prin mijlocirea preoţiei, de către cei care au fost hirotonisiţi canonic, care au îngăduinţa de a mărturisi şi ierta păcatele, aşa cum a spus Însuşi Stăpânul Hristos Sfinţilor Săi Apostoli şi Ucenici: «Luaţi Duh Sfânt; Cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute» (In. 20, 22-24).

Astfel, Sfinţii Apostoli au dat această putere episcopilor şi urmaşilor lor, iar aceia preoţilor şi duhovnicilor hirotonisiţi canonic. Prin urmare, pentru faptul că săvârşesc Sfintele Taine ale lui Dumnezeu, preoţii sunt mai înalţi ca demnitate şi decât regele, şi decât cel mai înalt dregător al poporului; pentru că şi acesta, oricare ar fi rangul său în lume, va primi iertarea păcatelor de la preot şi duhovnic, deoarece nu există altă cale. Aceasta este Sfânta Tradiţie a Sfintei noastre Biserici.

Iar acum, i-a mai spus Îngerul, du-te şi fă o metanie în faţa duhovnicului şi cere-i iertare pentru că l-ai văzut greşind şi roagă-l să te ierte pentru că l-ai judecat. Cât priveşte păcatul pe care l-a săvârşit, Dumnezeu îl va cerceta şi numai El Însuşi îl va judeca, fiindcă tu l-ai văzut păcătuind, însă nu poţi să ştii dacă şi în ce fel acesta a făcut pocăinţă. Aşa, tu ai asupra ta păcatul osândirii aproapelui, dar el, dacă se va pocăi, va secera roadele pocăinţei sale.”

După cele povestite, duhovnicul meu, părintele Nicodim, şi-a continuat cuvântul şi, cu multă dragoste, mi-a spus: „De aceea, frate Haralamb (discuţia a avut loc în 1934, pe când încă nu eram monah şi purtam numele meu de mirean), nu avem dreptul să cercetăm viaţa celorlalţi oameni, după cum spune şi Apostolul Pavel: «Cine eşti tu, ca să judeci pe sluga altuia?» (Rm. 15, 4). Cu atât mai mult nu avem dreptul să-i judecăm pe clerici, pe cei hirotonisiţi, pe duhovnici şi în general pe toţi cei ce poartă rasă, pe care Dumnezeu îi încearcă cu multă asprime, iar diavolul luptă împotriva lor cu multă viclenie şi iscusinţă, după cum spune Dumnezeu Însuşi: «Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi. Căci cu judecata cu care judecaţi, veţi fi judecaţi, şi cu măsura cu care măsuraţi, vi se va măsura» (Mt. 7, 1-2).

Noi suntem datori să iertăm păcatele celorlalţi şi să ne pocăim. Suntem datori să ne judecăm şi să ne pedepsim doar pe noi înşine. Dacă vrem să ne mântuim, să-i iertăm pe ceilalţi, după cum spune Sfânta Evanghelie: «Că de veţi ierta oamenilor greşelile lor, ierta-va şi vouă Dumnezeu greşelile voastre».”

Vedenia dumnezeiască a Sfântului Acachie

Sfântul Acachie, după cum istoriseşte ucenicul său, părintele Iona, l-a văzut pe Cuviosul Maxim Kavsokalyvitul în timpul slujbei cum tămâia în Kyriakón. Purta veşmânt arhieresc şi tămâia biserica şi pe părinţi, urmat de alţi patruzeci de cuvioşi cu camilafcele lor. Când Sfântul Acachie i-a văzut, l-a întrebat pe Cuviosul Maxim: „Cine sunt cei care vin în urmă tămâind?” Şi i s-a răspuns că sunt cuvioşii din zona Kavsokalýviei care s-au mântuit prin mijlocirea Sfântului Maxim.

Cel care a pictat Kyriakón-ului acestui Schit a zugrăvit în nartexul bisericii, spre adeverirea acestei descoperiri a Sfântului Acachie, în ordinea aceasta, pe Sfinţii: Atanasie, ctitorul Marii Lavre, Petru Atonitul, Cuviosul Nil, Maxim cel Înaripat¹, Cuviosul Nifon şi alţii, îngenuncheaţi alături de Cuviosul Acachie cel Nou, în faţa tronului Preasfintei Treimi, rugându-se pentru toţi părinţii şi fraţii care îşi vor încheia viaţa într-un chip bineplăcut lui Dumnezeu în locul acesta binecuvântat, în „Grădina Maicii Domnului”.

Bătrânul-Teofilact cel Nebun în Hristos

La Sihăstria Sfântului Nifon a vieţuit mulţi ani în nevoinţă părintele Teofilact, care a fost tuns monah la Coliba Bunăvestirea Maicii Domnului, aşa cum ne-a povestit Bătrânul-Mihail de la aceeaşi Colibă a Buneivestiri cu două zile înainte de moartea lui neaşteptată petrecută la începutul lui iunie 1979, vreme în care începusem redactarea cărţii de faţă la spitalul Alexandra din Atena. Bătrânul-Teofil se prefăcea a fi nebun şi surd, ca să nu-l tulbure ceilalţi monahi. În 1924, într-o zi de sâmbătă, s-a împărtăşit cu Preacuratele Taine şi, după dumnezeiasca Liturghie, când au plecat ceilalţi părinţi, de la care şi-a cerut iertare de la fiecare în parte, şi-a pus mâinile pe piept în semnul crucii şi bucuros şi-a dat sufletul în mâinile Stăpânului Hristos. După trei zile, când părinţii au trecut pe la el, l-au aflat în poziţia aceasta, în Peştera Sfântului Nifon, cu zâmbetul pe buze.

Părinţii Ieroteu şi Timotei

La Coliba Adormirea Maicii Domnului se află Peştera Sfântului Acachie, unde a trăit şi s-a nevoit acest mare dascăl al virtuţii. Prin rugăciunea şi mijlocirile acestui lucrător neobosit, care prin desăvârşita sa smerenie a ajuns de la înfăptuire la vederea duhovnicească şi de la vederea duhovnicească la împlinirea virtuţii, fiindcă, după cuvântul apostolic, „mult poate rugăciunea stăruitoare a dreptului” (Iac. 5, 16), urmaşii săi, duhovnicul Iona, ucenicul său – ieromonahul Pelagiu şi Acachie cel Tânăr, nevoindu-se până la 1880 într-o ascultare desăvârşită, în lepădare de sine şi smerenie, au reuşit să ducă mai departe tradiţia sfântă a vieţii ascetice a acestui cuvios şi a Sfinţilor Părinţi. După aceştia, Ionas al II-lea dimpreună cu Stareţii Dionisie şi Acachie au dus mai departe predaniile vieţii duhovniceşti a înaintaşilor lor până în 1910, an în care cei doi fraţi Kakúnis din Kastórion (Laconia) au pornit din Linn (New York) şi au venit direct în Sfântul Munte pentru a se face monahi.

Cei doi fraţi au vizitat şi s-au închinat la Sfintele Mănăstiri şi Schituri. Cel mai mic a rămas la Coliba Adormirea Maicii Domnului, acolo unde se află Peştera Sfântului Acachie, şi a fost tuns monah de Stareţul Dionisie, luând numele de Ieroteu. Fratele mai mare s-a închinoviat la Sihăstria Preasfintei „Adormirea Maicii Domnului”, de jos, de la Sfânta Ana Mică, în obştea părintelui duhovnic Ştefan şi a părintelui Teodosie, unde a fost tuns monah cu numele de Teodor.

Monahul Teodor, fiindcă sporea de la o zi la alta în ascultare şi în viaţa duhovnicească, s-a făcut primitor al harului Sfântului Duh şi, pentru cugetul său smerit, Stareţul său, părintele Ştefan, după binecuvântarea necesară primită de la Schitul Sfânta Ana şi de la Mănăstirea Marea Lavră, chiriarhul zonei l-a hirotonisit -ierodiacon.

A rămas în această sfântă diaconie cu evlavie până la adormirea Stareţului, părintele Ştefan. Apoi a fost chemat să slujească în rândul monahilor de la Mănăstirea chinovială Grigoriu. Acolo s-a făcut pildă de ascultare, slujindu-le tuturor cu smerenie şi răbdare. A fost hirotonisit prezbiter sub îndrumarea povăţuitorului duhovnicesc şi egumenului acestei Mănăstiri, arhimandritul Atanasie – un monah virtuos şi cu frică de Dumnezeu în toate.

La această Mănăstire se aflau alţi cinci prezbiteri: Gheorghe, fost egumen al acestei Mănăstiri, părintele Ştefan, părintele Constantin, părintele Dimitrie şi părintele Dionisie – unul mai bun decât celălalt. Cu toate acestea, toţi l-au ales ca succesor pe prezbiterul Teodor – cel mai răbdător dintre toţi –, şi astfel, în urma votului canonic, acesta a fost numit egumen al Mănăstirii Grigoriu.

Fratele acestuia, Panaghiótis Kakúnis, ulterior Ieroteu, după cum am spus, a fost tuns monah la Kavsokalývia, la Peştera Sfântului Acachie, unde a urmat Stareţilor Dionisie şi Acachie.

Vedenia înfricoşătoare dintr-un teatru american

Cei doi fraţi, pe când lucrau în Linn (America), aveau în cercul lor de cunoştinţe un prieten din copilărie din Dimiţána, Dimitrie. Aceşti trei tineri evlavioşi s-au dus în America să muncească pentru a acoperi nişte datorii financiare de familie, iar apoi să se întoarcă în patria lor, pentru a duce o viaţă mai puţin lipsită de griji. Numai că „unele sunt voile oamenilor şi altele sunt cele pe care le rânduieşte Dumnezeu”, după cuvântul Sfintei Scripturi.

Într-o zi, tineri fiind şi ei, după munca lor zilnică au dorit să se ducă să se distreze şi au hotărât să meargă la un vestit teatru. Acest teatru era o clădire mare, pătrată, aflată în afara oraşului, la mare. Acolo zi şi noapte, fără întrerupere, se jucau diferite piese de teatru. Într-o anume perioadă, vreme de mai bine de patru ore, avea loc un spectacol care reprezenta iadul, cu demonii şi chinurile de acolo, iar lumea mergea să vadă toate aceste lucruri ciudate.

În timp ce aceşti buni prieteni se îndreptau spre acea clădire, au văzut de departe, în partea de sus a construcţiei, unde se găsea şi inscripţia luminoasă, rotindu-se deasupra teatrului demoni cu totul negri, cu coarne şi cozi uriaşe, cu picioare păroase de capră şi cu feţe de bivoli, care dansau în aer şi ţineau de mână o fată cu totul goală şi un bărbat în zdrenţe şi beat. Din ochii lor ieşeau flăcări şi la fiecare înconjur al clădirii aruncau într-o groapă când o fată, când un băiat şi locurile lor erau luate de alţi şi alţi tineri şi tinere.

Vedenia aceasta îngrozitoare, în care chipurile oamenilor se schimbau neîncetat unele cu altele, i-a ţinut pironiţi mai mult de trei ore, neputând de frica şi spaima care i-au cuprins să facă nici un pas.

Atunci, s-au trezit ca din letargie şi şi-au spus unul celuilalt: „Măi, fraţilor, aceasta e casa demonilor şi noi mergem acolo să ne distrăm? Ia uitaţi-vă cum demonii îi prăvălesc pe oameni şi distrug vieţile tinerilor, băieţi şi fete!” Acest fapt a fost hotărâtor pentru plecarea lor din America. S-au pus de acord să meargă în Sfântul Munte, să se facă monahi şi să-şi mântuiască sufletele şi, prin voia lui Dumnezeu, să trăiască acolo ca adevăraţi creştini, liberi de orice înrâurire din partea demonilor stricători de suflet.

Şi gândul a devenit pe dată hotărâre: „zis şi făcut”²; „lucrul neîntârziat aduce desfătare”³ şi-au zis şi au căzut de acord să plece la drum în cel mai scurt timp. Cei doi fraţi, fiii bătrânului lor tată Kakúnis din Kastório (Laconia), au părăsit deîndată America şi, după ce şi-au lămurit datoriile faţă de rude prin corespondenţă, s-au dus direct în Sfântul Munte şi, aşa cum am spus, unul (monahul Ieroteu de mai târziu) a rămas la Schitul Sfânta Treime de la Kavsokalývia şi celălalt (monahul Teodor) a ajuns egumen la Mănăstirea Grigoriu.

După doi ani, monahul Ieroteu, după ce a gustat nectarul isihiei şi al virtuţii, s-a gândit că ar trebui să-i amintească prietenului său de promisiunea făcută în America şi să-l cheme să vină şi el, să guste bunătăţile şi harismele duhovniceşti ale vieţii monahale, de care se împărtăşea el însuşi cu o desfătare şi o bucurie de nespus.

Într-adevăr, după puţină vreme a părăsit America şi prietenul său şi a venit în obştea Stareţului Dionisie, la Coliba Adormirea Maicii Domnului de la Peştera Sfântului Acachie. După ce a fost supus la încercări vreme de trei ani, a ajuns şi Dimitrie monah şi a primit numele de Timotei. Monahul Timotei a arătat multă răbdare în faţa încercărilor vieţii călugăreşti, înfrânare fără margini, ascultare desăvârşită şi lepădare de sine până la moarte. Mânca atâta cât să-şi ţină zilele, şi aproape că nu gusta untdelemn.

După câţiva ani, Stareţul lor Dionisie a plecat dintre cele pământeşti şi trecătoare, pentru a se muta la sălaşurile veşnice, dumnezeieşti şi cereşti ale Împărăţiei Cerurilor şi, după tradiţia aghiorită, a ajuns Stareţ părintele Ieroteu.

Ieroteu şi Timotei, aşa cum au fost în lume, erau un suflet în două trupuri şi în viaţa călugărească. Cădeau de acord în privinţa tuturor problemelor duhovniceşti şi, aşa cum pentru mulţi ani în America s-au distins prin dragostea şi întrajutorarea lor creştină, la fel s-au distins şi în viaţa călugărească. Părintele Timotei, mai în vârstă cu câţiva ani faţă de părintele Ieroteu, şi-a tăiat voia şi a făcut ascultare faţă de Ieroteu, care devenise acum Stareţul său. Amândoi aceşti ultimi urmaşi la Sihăstria Sfântului Acachie, cu toate că aveau puţină ştiinţă de carte, au ajuns în scurtă vreme purtători ai înţelepciunii adunate de tradiţia monahală. Au arătat dragoste şi iubire de fraţi faţă de toţi cei ce s-au nevoit împreună cu ei şi au lăsat urme adânci de viaţă duhovnicească, ajungând pilde luminoase pentru monahii care le-au succedat, lăsându-le multe poveţe duhovniceşti. Dar şi ei înşişi au câştigat dragostea şi preţuirea împreună-nevoitorilor şi ale tuturor monahilor aghioriţi care au avut cinstea să-i cunoască şi să trăiască în preajma lor.

Lumea are nevoie de învăţătura voastră

Cei doi fraţi, după douăzeci de ani de şedere în „Republica monahală” a Sfântului Munte, pentru că tatăl lor după trup, bătrânul Kakúnis, se apropia de sfârşitul vieţii şi, ca ultimă dorinţă, a cerut să-i vadă pe cei doi băieţi ai săi, cu binecuvântarea Bătrânilor, s-au dus în satul lor, Kastri Kastoriu, unde rudele le aşteptau venirea cu multă bucurie.

Preotul satului îi aştepta şi el pe cei doi monahi aghioriţi cu o şi mai mare nerăbdare, ca să-i limpezească multele nelămuriri pe care le avea despre nenumăratele şi complexele probleme ale credinţei noastre creştine. Şi aproape în toată această perioadă, după cum ne-au povestit fraţii înşişi, nu i-a lăsat deloc, ci-i întreba mereu ca să afle cele pe care nu le cunoştea şi care-l preocupau în calitate de preot paroh al satului şi păstor al sufletelor creştinilor.

Atât părintele, cât şi primarul şi întâi-stătătorii satului au fost atât de entuziasmaţi de răspunsurile acestor cu adevărat virtuoşi monahi, încât i-au rugat fierbinte să rămână acolo şi, prin pilda lor bună şi învăţătura cuvenită, să-i ajute pe fraţii creştini care au atâta nevoie de exemplu bun şi de predica lor dumnezeiască.

Monahii, la stăruinţa consătenilor, au răspuns cu multă smerenie şi înţelepciune: „Ascultaţi-ne, dragi fraţi creştini: noi am venit aici cu îngăduinţa Bătrânilor noştri cu un scop anume şi cu porunca de a ne întoarce cât mai repede cu putinţă la locul nostru de metanie. Dacă nu vom face ascultare şi vom încălca porunca aceasta pentru a vă împlini dorinţa şi a-i ajuta, aşa cum spuneţi, pe fraţii creştini, atunci şi noi, să fiţi convinşi, o să pierdem această bunătate pe care o vedeţi şi s-ar putea să ajungem mai răi decât cei pe care-i socotiţi răi şi neascultători; de aceea, aşa cum spune cuvântul Sfintei Scripturi: «Fiecare, fraţilor, în starea în care a fost chemat, în aceea să rămână» (I Cor. 7, 24).”

În ajunul plecării lor, cu hotărârea luată de a nu rămâne, pe când se aflau la masă toţi împreună, părintelui satului, care le tot amintea de datoria preasfântă pe care o aveau de a rămâne acolo şi de a-i ajuta pe creştini, în timp ce spunea acestea încercând într-un fel anume să-i determine pe monahi să rămână fără voia lor, dintr-odată i s-a oprit un dumicat în gât şi a fost cât pe ce să se prăpădească, nemaiputând respira.

Pe când cerea disperat ajutor gesticulând şi toţi cei aflaţi de faţă au alergat să-l ajute, monahii s-au dat de-o parte şi, cu ajutorul şirului de mătănii, s-au rugat zicând: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, ajută-l pe robul Tău!” şi după puţină vreme preotul ca prin minune şi-a revenit, scăpând de pericolul sufocării.

Când şi-a revenit, părintele s-a ridicat şi, făcând o metanie în faţa monahilor, le-a spus: „Iertaţi-mă, părinţilor, că am stăruit să rămâneţi aici. Faceţi cum vă va lumina Dumnezeu şi împliniţi voia Sa sfântă.”

Şi aşa, în pace şi dragoste, monahii au plecat în ziua următoare din satul lor şi s-au întors la locul lor de metanie.

Nu rămâi [aici] să ajuţi lumea?

O întâmplare asemănătoare acesteia este şi următoarea: În urmă cu patruzeci şi cinci de ani unul dintre cei doi fraţi pomeniţi, Stareţul Ieroteu de la Peştera Sfântului Acachie de la Kavsokalývia, s-a dus la Tesalonic cu sfinte moaşte, pentru a face o colectă în vederea restaurării şi ajutorării Schitului.

În Tesalonic şi-a petrecut noaptea în casa unui preot duhovnic şi prieten al său, cu care a discutat despre diferite probleme bisericeşti şi despre creştinii ortodocşi, dând răspunsuri şi sfaturi foarte înţelepte şi folositoare preotului şi creştinilor de faţă, care le primeau ca şi cum ar fi venit din gura Domnului Hristos. Vreme de cincisprezece zile cât Stareţul Ieroteu a stat acolo, preotul şi creştinii au încercat în tot felul să-l convingă să rămână alături de ei, pentru a-i sfătui şi a-i îndruma în viaţa după Dumnezeu prin învăţătura sa creştină luminată. „Dumnezeu, îi spuneau, nu va îngădui ca viaţa ta duhovnicească să fie vătămată, ci pentru binele pe care îl vei face creştinilor te va răsplăti veşnic în Împărăţia Cerurilor.” Stareţul Ieroteu, răspunzându-i preotului, care insista mai mult decât ceilalţi să nu plece şi-i spunea că nu va avea de suferit nici o pagubă de pe urma şederii sale în lume, i-a pus următoarea întrebare: „Ia spune-mi, părinte, când trebuie să slujeşti Sfânta Liturghie te pregăteşti înainte în vreun fel?”

Cum trebuie să se pregătească preotul

Părintele i-a răspuns: „Desigur, părinte Ieroteu, mă înfrânez cât pot de la mâncărurile gătite şi de la cele cu untdelemn. Pentru o săptămână nu dorm în aceeaşi cameră cu preoteasa şi încerc, în vederea Liturghiei şi a Tainei pe care o voi săvârşi, să nu fiu cuprins de mânie şi ură faţă nimeni, nici faţă de preoteasă sau de copii şi mai ales să nu clevetesc sau să judec pe nimeni, silindu-mă cu toată puterea sufletului meu să am inima şi conştiinţa nepătate printr-o spovedanie continuă.”

Stareţul Ieroteu i-a spus: „Toate câte mi-ai spus, părinte, sunt bune şi frumoase şi fiecare creştin şi, cu atât mai mult, fiecare preot se cuvine să le păzească cu străşnicie. Dar o să te întreb ceva şi vreau să-mi răspunzi sincer şi cu frică de Dumnezeu: Ieşind din Chilia ta, până să ajungi la biserică şi să săvârşeşti Taina sau îndatoririle tale duhovniceşti, eşti cu gândul, cugetul şi, în general, cu toate simţurile tale acelaşi, aşa cum ai pornit, sau ajungi schimbat în biserică?”

Preotul i-a răspuns: „Ai dreptate, părinte Ierotee, până să ajung în biserică mintea mi se umple într-atât de diferite gânduri şi idei vătămătoare, încât aproape că nu reuşesc niciodată să spun o rugăciune cu mintea curată în faţa lui Dumnezeu.”

„Ei, aşadar, de acestea şi mai rele decât acestea voi avea parte şi eu, a spus Stareţul Ieroteu, dacă voi asculta de sfatul vostru şi voi rămâne în lume. Iar urmarea va fi că, în loc să câştig folos, o să-mi aduc vătămare, cu primejdia să ajung pricină de mare vătămare şi pentru voi. De aceea, cunoscându-mi neputinţele şi firea, vă cer iertare şi îngăduinţa să mă întorc acolo unde este voia lui Dumnezeu să-mi sfârşesc viaţa. Căci alţii sunt cei pe care Dumnezeu i-a hărăzit şi cărora le dă putere şi har ca să poată, prin viaţa lor virtuoasă şi pilda duhovnicească, să le aducă folos fraților creştini.”

Astfel, în pace şi cu dragoste frăţească şi-a luat rămas bun de la preot şi de la creştini şi s-a întors la locul său de metanie, la Kavsokalývia, unde a avut parte de un sfârşit cuvios, dându-şi duhul şi zburând la ceruri întru nădejdea vieţii de veci şi a fericitei odihne întru Împărăţia Cerurilor.

Diferenţa dintre înfăţişarea unui preot ortodox şi a unuia catolic

Vrednicul de pomenire Stareţ Ieroteu mi-a povestit că, pe vremea când lucra ca mirean la o fabrică în America, pentru că era prin firea sa un om bun, câştigase simpatia proprietarului fabricii, cu care a intrat în relaţii de prietenie. Acela era creştin, dar aparţinea de Biserica Romano-Catolică.

Într-o zi a venit la fabrică preotul catolic, a cărui înfăţişare, pentru că era fără barbă şi era în vârstă, îl făcea să semene mai degrabă cu o bătrână. Nu inspira nici un respect oamenilor şi nu le făcea nici o impresie aparte celor care-l vedeau, aşa cum se cade şi se cuvine unui preot.

Ortodoxul semăna cu un Înger

Într-o altă zi l-a vizitat pe părintele Ieroteu la fabrică – Panaghiótis era numele său de mirean pe atunci – preotul duhovnic la care se spovedea, care totodată era şi prietenul său. Preotul acesta, precum era firesc, avea înfăţişarea exterioară specifică unui preot ortodox, cu barbă, rasă, camilafcă – aşa cum sunt toţi preoţii noştri.

Părintele Ieroteu, de îndată ce l-a văzut pe preot, prietenul său, intrând în fabrică, l-a chemat imediat pe proprietarul fabricii pentru a-i face cunoştinţă şi a vedea cum arată un preot ortodox.

Proprietarul american al fabricii, de îndată ce l-a zărit pe preot, a fost profund impresionat şi pentru multă vreme l-a privit cu admiraţie. Când preotul a plecat de la fabrică, i-a spus lui Panaghiótis: „Dar acesta seamănă, fiul meu, mai mult cu un înger decât cu un om. Aşa sunt toţi preoţii voştri?” Părintele Ieroteu i-a răspuns: „Da, bineînţeles, dragă domnule. Aşa şi chiar mai luminaţi când săvârşesc Tainele Sfintei noastre Biserici Ortodoxe. Mai ales la Taina Împărtăşaniei, la dumnezeiasca Liturghie, nu poţi să-i priveşti în faţă, dar nici nu te saturi de priveliştea lor, datorită strălucirii şi dumnezeieştii lumini pe care o răspândesc.”

Atunci americanul i-a spus: „Frate, crede-mă, te asigur că mi s-a părut că-L văd pe Însuşi Stăpânul Hristos. De aceea credinţa voastră trebuie să fie cea adevărată, pentru că preoţii voştri par mai frumoşi, mai luminoşi, în timp ce ai noştri nu seamănă cu nişte preoţi. Mărturisesc că preotul vostru mi-a făcut o impresie extraordinară fiindcă înfăţişarea exterioară şi, în general, felul cum arată îţi provoacă frică şi totodată admiraţie, îţi inspiră respect, dragoste şi te fac să-l recunoşti ca pe un odor al Bisericii şi un adevărat mijlocitor între Dumnezeu şi oameni, pentru mântuirea lor.”

Sfintele moaşte au harul lui Dumnezeu

Preacuviosul meu părinte Andrei, fost egumen al Mănăstirii Sfântul Pavel, mi-a povestit că, atunci când s-a retras în Pustia de la Schitul Sfântul Vasile pentru mai multă isihie şi reculegere şi a aflat că Stareţul Ieroteu era grav bolnav, s-a dus la Mănăstirea Sfântul Pavel, a luat o parte din sfintele moaşte şi „Sfintele Daruri” şi le-a dus la Kavsokalývia.

Când a ajuns acolo, Stareţul Ieroteu, din cauza gravităţii bolii sale, nu putea să-şi deschidă ochii şi avea dureri cumplite în tot trupul.

De îndată ce s-a închinat la sfintele moaşte, iar părintele Andrei a făcut asupra sa semnul crucii cu Cinstitele Daruri, şi-a deschis numaidecât ochii, a cerut să mănânce, durerile cumplite au încetat şi şi-a revenit pe deplin. S-a ridicat din pat, a început să-L slăvească pe Dumnezeu şi să-i mulţumească fierbinte prietenului său, părintele Andrei, care a avut bunătatea, luminat fiind de Domnul, să aducă harul şi darul sfintelor moaşte.

Diferiţi părinţi

La Schitul de la Kavsokalývia au trăit mulţi duhovnici şi mărturisitori înţelepţiţi, precum duhovnicul Nicodim, de la Coliba Izvorul Tămăduirii, care era de origine din Smirna. Stareţul acestui duhovnic, părintele Arsenie, originar din Insula Mytiléne, un monah modest şi smerit, care vorbea puţin, a fost unul dintre marii sculptori în lemn ai vremii. Arta şi lucrările sale au fost şi vor fi admirate secole la rând în Sfântul Munte, Grecia şi America. Până astăzi sunt păstrate aceste lucrări însemnate şi admirabile, dintre care una reprezintă „Răstignirea Domnului nostru Iisus Hristos”, alta, „Învierea din morţi”, şi o a treia, „A Doua Venire a Domnului”. Aceste lucrări au avut nevoie pentru a fi finalizate de mai mult de cincisprezece ani fiecare în parte şi au fost socotite de specialişti lucrări de migală şi de o calitate artistică genială.

La acelaşi Schit a lăsat urmele de neşters ale unei epoci de strălucire duhovnicească şi de vieţuire virtuoasă părintele duhovnic Ioasaf, de la casa de iconari a fraţilor Ioasaféi. Această obşte împreună cu primul lor Stareţ, monahul Ioasaf din Capadocia, s-a nevoit la început în Kerasiá, la Chilia Intrarea în Biserică a Maicii Domnului. Când obştea a devenit mai mare, întâmpinând greutăţi şi din cauza terenului, s-a mutat la Schitul de la Kavsokalývia, care este aproape de mare, făcând mai lesne transportul rucodeliilor, al icoanelor şi al [celorlalte] bunuri. Acolo fraţii au construit o clădire cu două etaje şi cu o biserică minunată închinată Sfântului Gheorghe. Toate acestea, după cum mi-au spus, casa şi biserica, au costat atunci, în 1880, două mii de lire de aur, pe care, după mărturiile lor, le-au plătit într-un an cu ajutorul pictării de icoane, la care lucrau unsprezece din cei doisprezece monahi ce alcătuiau pe atunci mica obşte a Ioasaféilor. Aceasta dă mărturie despre strădania şi desăvârşita lepădare de sine ale acestei obşti.

La această Colibă a Ioasaféilor a rămas de multe ori şi Patriarhul Ecumenic Ioachim al III-lea, când, alungat fiind de pe tron în două rânduri, s-a retras în Sfântul Munte: în urma intervenţiilor sale a fost construită clopotniţa Kyriakón-ului acestui Schit. Patriarhului Ioachim al III-lea îi plăcea să colinde în zona dintre Mănăstirea Marii Lavre şi Schitul de la Kavsokalývia, pentru că, aşa cum spunea, preţuia foarte mult compania părinţilor de acolo.

Dar şi eroul neamului Grigorie al V-lea, la rândul lui, pe durata celor zece ani cât a rămas în Sfântul Munte, cea mai mare parte din timp şi-a petrecut-o la Mănăstirea Ivir, la Sihăstria Profetul Ilie, la Mylopótamos, la Marea Lavră şi la Kavsokalývia, la Coliba de nevoitori a Ioasaféilor. Adesea mergea şi se închina la Peştera şi Sihăstria Sfântului Acachie cel Nou. Evloghie Kurilas, frate al Mănăstirii Lavra, care a ajuns profesor la Universitatea Kapodistria şi a murit ca Mitropolit de Korytsa⁴, a scris valoroasa carte Asceticele. De asemenea, doctorul Spiridon Kampanáos, şi acesta frate al Marii Lavre, Atanasie de la Mănăstirea Pantocrator, care a fost şi director la Atoniada şi alţii vizitau adesea aceste locuri, care de la începuturi şi până astăzi s-au distins drept cele mai pline de isihie şi duhovnicie din Sfântul Munte. În locurile acestea s-au nevoit şi alţi duhovnici şi mărturisitori vrednici de amintit, precum părintele Pavel de la Coliba Adormirea Sfintei Ana, părintele Pantelimon de la Sfântul Gheorghe şi mulţi alţii pe care n-am avut cinstea de a-i cunoaşte în perioada de zece ani cât am trăit acolo.

Un sfânt pustnic necunoscut

Stareţul de la Coliba Sfântului Acachie cel Nou, monahul Ieroteu, ne-a povestit că în zona dintre Mănăstirea Marii Lavre şi Schitul Kavsokalývia s-a nevoit un pustnic cunoscut cu numele Panaret, care într-o zi, după rugăciunea şi canonul rânduite, s-a gândit să facă în faţa Peşterii sale o mică grădină, spre nevoirea trupului şi ca să aibă o ocupaţie, dar şi puţină mângâiere de pe urma zarzavaturilor pe care le-ar fi cultivat.

După multe zile de nevoinţă şi trudă în locurile acelea pietroase, după ce a săpat o suprafaţă destul de mare, a dat peste o placă de marmură care îl împiedica să avanseze. Era spre seară şi, pentru că Stareţul obosise din cauza lucrului, s-a gândit să se oprească acolo cu săpatul. Dar curiozitatea de a afla ce placă este aceea şi ce ascundea sub ea nu-i dădea pace. A luat, aşadar, o rangă şi când cu ajutorul ei a ridicat un pic într-un colţ placa, a ieşit o mireasmă de negrăit. Întreg locul s-a umplut de o mireasmă cerească.

Soarele apusese de multă vreme şi începuse să se întunece. Atunci pustnicul, uitând de oboseală, s-a apucat să ridice placa cu totul. Când, în cele din urmă, a reuşit, ce să vadă înăuntru? Placa ascundea un întreg mormânt, în care se afla un trup de om îmbrăcat în veşminte sfinte, care părea că doarme. Cine ştie de câţi ani fusese îngropat acolo! Şi totuşi părea ca şi cum ar fi murit şi ar fi fost îngropat cu o zi înainte.

În locul acela numai Stareţul Panaret se afla nevoindu-se de -mulţi ani şi nu se întâmplase să cunoască nimeni dintre cei aflaţi în împrejurimile acelea (unul se nevoia acolo de cincizeci, iar altul de şaizeci de ani) ceva despre viaţa, nevoinţa sau moartea vreunui mare ascet sau eremit din trecut, aşa cum părea să fie acest binecuvântat Sfânt.

Pustnicul, de bucurie pentru descoperirea sa şi datorită miresmei răspândite de acele sfinte moaşte, a rămas pentru multă vreme nemişcat, cuprins de uimire. Când şi-a revenit din această primă emoţie, a început să se roage cu lacrimi şi să spună: „Sfinte al lui Dumnezeu, îţi mulţumesc că mi te-ai descoperit mie, nevrednicul şi păcătosul. O rog pe sfinţenia ta să-mi spui cine eşti şi câţi ani au trecut de când ţi-ai încheiat sfânta ta luptă, de atunci de când ai lăsat locul acesta pustiu şi te-ai mutat la sfânta fericire. De vreme ce Dumnezeu a binevoit să te aflu şi m-am învrednicit să-ţi văd chipul, spune-mi, te rog, care este numele tău?”

Pentru o clipă s-a gândit că ar trebui să se ducă la Mănăstirea Lavrei, să-i înştiinţeze pe părinţi de cele petrecute, ca să vină să ia aceste sfinte moaşte cu slavă şi cinste, după cum se cuvine unui mare Sfânt.

Stareţul Panaret, rugându-se, a rămas cu acest gând multe ore. Se apropiau zorile. Din cauza efortului şi a nesomnului, simţindu-se obosit peste măsură, l-a luat un somn uşor. Îl vede atunci pe acest Sfânt arătându-i-se şi spunându-i supărat şi pe un ton mustrător:

– Ia spune-mi, părinte, ce ai de gând să faci?

Stareţul a răspuns cu multă frică:

– Sfinte al lui Dumnezeu, m-am gândit să înştiinţez, când Dumnezeu va face să vină zorile, Mănăstirea Marea Lavră, ca să vină să te ia, pentru a nu rămâne aici în Pustie lipsit de cinste!

Sfântul, ale cărui veşminte străluceau asemenea soarelui, i-a spus pe un ton foarte aspru:

– Ia spune-mi, părinte, împreună ne-am nevoit şi am pătimit de vrei să rânduieşti acestea pentru mine şi moaştele mele? De ce vrei să mă ia acum din locul ăsta sfânt în care, prin puterea şi harul lui Dumnezeu, am petrecut nevoindu-mă mai mult de cincizeci de ani, ducând o viaţă aspră şi în lipsuri? Nu ai nici un drept să tulburi fericita linişte, de care, prin darul lui Dumnezeu, trupul meu se bucură aici, până în ziua aceea mare şi slăvită, a celei de-a Doua Veniri în slavă a lui Hristos, când sufletul îşi va primi împreună cu trupul plata de la Stăpânul Hristos şi Dumnezeul nostru, dreptul dătător de răsplată şi Judecător. Iar acum te rog să pui iarăşi placa la loc, aşa cum ai găsit-o. Şi până în ziua în care Domnul te va lua din viaţa aceasta, nu o să descoperi nimănui cele văzute şi auzite! Ai grijă, dacă nu vei asculta, o să ai de suferit un mare rău din partea Domnului.

Cu acestea s-a trezit Bătrânul-Panaret speriat, rugându-l pe sfântul acela necunoscut şi fără nume să-l ierte, pentru că va face după cum voieşte. A acoperit deîndată mormântul şi, când a ajuns foarte bătrân, a părăsit acel loc şi s-a dus la Schitul de la Kavsokalývia, unde a trăit mulţi ani.

Bătrânul-Panaret care a văzut cu ochii săi şi a trăit acestea, când şi-a cunoscut de mai înainte moartea, în ultimele zile ale vieţii, i-a chemat pe părinţii de la Schit, cărora le-a făcut cunoscută această întâmplare, fără însă a le descoperi locul. Astfel, a rămas şi va rămâne pentru totdeauna necunoscut oamenilor acel binecuvântat şi plin de har monah şi sfânt ascet.

Înfricoşătorul tribunal de judecată din ceasul morţii

La Coliba Izvorul Tămăduirii a trăit în asceză din 1910 un mare artist sculptor în lemn din Mytilene, Stareţul Arsenie, dimpreună cu ucenicii săi, părintele duhovnic Nicodim şi monahul Gherman.

Monahul Gherman a primit două din cele mai bune lucrări de sculptură ale Stareţului său, dintre care una reprezenta „Răstignirea Domnului”, iar cealaltă „A Doua Venire şi Judecata Sa Viitoare”.

Părintele Gherman a dus aceste opere de o mare valoare în America spre a le vinde, dar fiindcă, aşa cum ni s-a adus la cunoştinţă, cerea sume mari de bani pentru fiecare în parte, nu a putut să le vândă şi le-a expus într-un mare centru expoziţional, unde cei care voiau să le vadă plăteau un bilet special.

Din sumele încasate, păstra o parte pentru întreţinerea sa şi trimitea restul Stareţului său, pentru că era un ucenic foarte evlavios şi cu frică de Dumnezeu.

Trecuseră mai mult de patruzeci de ani de când plecase; şi când părintele Gherman s-a întors la Kavsokalývia, la locul său de metanie, Stareţul său şi părintele duhovnic Nicodim se mutaseră la sălaşurile cele veşnice, întru Împărăţia Cerurilor. A găsit în viaţă numai pe cel mai tânăr membru al acestei obşti, pe nepotul părintelui Nicodim, Epifanie Ieromonahul.

Părintele Epifanie l-a primit cu o nesfârşită bucurie pe părintele Gherman, întors din America, pe care l-a slujit cu dăruire până la adânci bătrâneţi.

Bătrânul-Gherman, la o vârstă înaintată, când s-a apropiat vremea plecării sale din această viaţă trecătoare, i-a spus părintelui Epifanie: „Frate, cred că a venit vremea să plec pentru totdeauna din viaţa asta. De aceea, dacă vrei, cheamă-i pe părinţii Schitului să facă o rugăciune fierbinte înaintea Domnului pentru bietul meu suflet, iar Domnul să te miluiască pe tine şi pe toţi fraţii.”

Spunând aceste cuvinte părintelui Epifanie, în prezenţa şi a altor părinţi de la Schit, a început un Tribunal de judecată înfricoşător în care părintele Gherman răspundea monosilabic: cu un „da” sau cu un „nu”. Din când în când spunea: „Nu! Nu am făcut asta. Spuneţi minciuni! Pentru acel lucru am făcut acest bine, am făcut acea [faptă de] pocăinţă.” Şi iar spunea: „Nu! Am făcut acest lucru, dar am dat milostenie.” Iar alteori zicea: „Nu! Asta nu am făcut.” Aceasta a durat destulă vreme şi în această stare şi-a dat duhul în anul 1955.

Note:

1 Sfântul Maxim (†1365) este asemănat de unul dintre biografii săi unui „vultur înaripat”, de aici şi supranumele cu care îl menţionează autorul prezentei lucrări (n. trad.).

2 „ἅµ᾽ ἔπος, ἅµ᾽ ἔργον”.

3 „τὸ γοργὸν καὶ χάριν ἔχει”.

4 Astăzi localitatea albaneză Korçë (n. trad.).

Sursa: Patericul Sfântului Munte, Monahul Andrei Aghioritul, Editura Sophia, 2013, pp. 250-266 / Foto: (1, sus): Kiriakonul Kavsokaliviei – credit Macedonian Heritage, (2) Peștera Cuviosului Acachie – credit Pr. Anghel Nektarie, (3). Pe cărările Kavsokaliviei – fără credit, (4). Kiriakonul Kavsokaliviei cu hramul Sfânta Treime – credit Macedonian Heritage, (5). Kavsokalivia – fără credit, (6). Racla cu Darurile magilor de la Mănăstirea Sfântul Pavel – foto via Pemptousia, (7). Acoperiș la Kavsokalivia – fără credit, (8). Sfânta Cruce sculptată la Mănăstirea Vatopedi – credit Laurențiu Stan, (9). Coperta Patericului Sfântului Munte – Monahul Andrei Aghioritul.

Fragmentul de față apare pe Blogul Sfântul Munte Athos cu îngăduința editorului cărții, d-na Mihaela Voicu, căreia îi mulțumim.

Se va prelua doar cu precizarea sursei Blogul Sfântul Munte Athos

Karéea. Cuvioși. Întâmplări minunate [Patericul Sfântului Munte, Monahul Andrei Aghioritul]

Sfântul Gherasim cel Nou

Acest binecuvântat sfânt provenea dintr-o familie renumită de notari din Trikala (Korinthia). A cunoscut de aproape multe aşezăminte duhovniceşti şi locuri sfinte, şi aici în Kapsála părinţii spun că a trăit în asceză cinci ani, în care nu a mâncat decât dovlecei fierţi, fără untdelemn; din Kapsála, de unde a luat multe bunuri duhovniceşti, a plecat şi s-a dus în localitatea Omalá (Kefalonia), pe care a ales-o ca loc de nevoinţă, zidind şi acolo o Mănăstire de maici.

Acolo l-a rânduit Pronia dumnezeiască să fie de strajă alături de cei asemenea lui, marii Sfinţi Spiridon, Episcopul Trimitundei în Kérkyra şi Dionisie, Episcopul de Eghina, în Zákyntos, pentru ca toţi trei, în numele Sfintei Treimi, să fie paznicii şi străjerii Ortodoxiei creştinilor, locuitori în insulele arhipelagului Ionic şi, asemenea unor fortificaţii dumnezeieşti, să nu îngăduie să pătrundă învăţăturile rele şi ereziile Bisericii Apusene a papei, ale celor numiţi catolici ş.a.m.d.

Toţi aceşti trei Sfinţi au primit harisma de a scoate demonii şi de a vindeca tot soiul de boli ale credincioşilor creştini.

De pe urma şederii Sfântului Gherasim în Kapsála, demonii pe care îi scoate din creştini strigă: „ne-ai ars, kapsaliótule!”¹, pentru că, prin rugăciunea şi îndrăzneala pe care Sfântul le are în faţa lui Dumnezeu, îi pârjoleşte şi-i alungă departe de zidirea Lui.

Sfântul Teonás, Arhiepiscopul Tesalonicului

Luminatul şi binecuvântatul Sfânt Teonás din Kapsála a dobândit smerenia bineplăcută lui Dumnezeu şi prisosul virtuţilor. Din Kapsála s-a dus la Mănăstirea Pantocrator unde a ajuns egumen, şi de acolo, pentru învăţătura şi duhovniceasca sa ştiinţă după Dumnezeu, Pronia dumnezeiască l-a chemat să-i păstorească pe creştinii Tesalonicului, unde şi-a împlinit plăcut lui Dumnezeu menirea, retrăgându-se spre bătrâneţe la Mănăstirea Sfintei Anastasia cea izbăvitoare de otrăvire², care se află aproape de Tesalonic, lângă satul Vasiliká. Acolo şi-a dat duhul în braţele Domnului slavei şi Dumnezeului nostru Iisus Hristos, Cel care a rânduit ca trupul său să rămână întreg şi nestricat de atâtea veacuri, spre slava lui Dumnezeu cel în Treime, şi să răspândească o bună şi negrăită mireasmă.

Sfântul Nicodim Aghioritul

În zona Kapsálei s-a nevoit vreme de mulţi ani şi ultimul dascăl al Ortodoxiei, Cuviosul Nicodim, care, pentru că a trăit la multe Mănăstiri din Sfântul Munte, a primit numele de „Aghioritul”, întrucât nu aparţine unei Mănăstiri anume, ci tuturor părinţilor aghioriţi.

La Kapsála a vieţuit într-o înfrânare suprafirească, s-a nevoit întru toate virtuţile şi cel mai mult s-a afierosit rugăciunii minţii, pe care sufletul său o râvnea atât de mult. După cum el însuşi menţionează în cartea sa Exerciţii duhovniceşti, la o mare sărbătoare a plecat de la Sihăstria sa spre Mănăstirea Ivir, unde se făcea priveghere şi, fiind pe cale, a trecut pe la Chilia Sfântul Gheorghe, care se afla mai sus de Mănăstire. La această Chilie se nevoiau în jur de zece părinţi şi făceau şi aceştia priveghere, dar ce fel de priveghere?

După citirea pavecerniţei, au tămâiat bisericuţa Sfântului Gheorghe. Apoi unul câte unul se ridica, se ducea în mijlocul bisericii și cu vocea scăzută și cu multă străpungere de inimă spunea rugăciunea „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă!”. Același lucru repetau în sinea lor și ceilalți frați în strană, în felul acesta trecând pe rând cu toții prin mijlocul bisericii.

Aceasta se petrecea până dimineața, când avea loc dumnezeiasca Liturghie. La rândul său a mers în mijlocul bisericii și Cuviosul Nicodim, care ne mărturiseşte: „Atâta străpungere a inimii și bucurie duhovnicească am simțit de pe urma rugăciunii și privegherii acesteia, încât nu voi uita niciodată liniștea și rânduiala desăvârșită de acolo. Mi se părea că mă aflam în cer și-L lăudam pe Dumnezeu dimpreună cu Sfinții Îngeri și ochii mi se umpleau de lacrimi de fericire. Aşa, am rămas la acea priveghere și nu m-am mai dus la Mănăstirea Ivir.”

Cuviosul Nicodim a scris multe din cărțile sale în Kapsála. Într-adevăr, prin preţuirea de către Biserica Maică a lucrării duhovniceşti, a virtuților și harismelor acestui luminat cuvios, fiindcă prin lucrările sale a adăpat vreme de 150 de ani obștea cea purtătoare a numelui de creștin și sfințenia acestui cuvios a intrat în conștiința monahilor și a tuturor creștinilor care s-a întâmplat să studieze scrierile sale sfinte, în anul 1956 a fost așezat în ceata cuvioșilor părinți atoniți, rânduindu-i-se pomenirea în calendar ca Sfânt [al Bisericii].

De acest binecuvântat sfânt s-a ocupat pe larg eruditul monah Teoclit Dionisiatul, care a publicat biografia acestuia, bogată în multe informații utile.

Cercetarea vieţii, activităţii și operei scriitoriceşti a Cuviosului Nicodim se află în grija instruitului şi foarte eruditului monah filolog și teolog aghiorit Nicodim Bilális, care s-a nevoit și el în Pustia Kapsálei, și nădăjduim că, prin harul lui Dumnezeu cu care este din belșug înzestrat acest frate și prin cugetul său smerit, vom vedea curând o lucrare având ca temă viața și opera Sfântului Nicodim Aghioritul.

Sfântul Grigorie Palama

Și marele teolog și apărător al Ortodoxiei Grigorie Palama a trecut pe la școala înfloritoarei pe atunci Kapsála, unde a rămas o perioadă de timp.

De la Coliba unde se nevoia în Kapsála a ajuns egumen la Marea Lavră; acolo s-a nevoit pentru mulți ani, lucrând la răspândirea rugăciunii minții alături de marele dascăl al acestei metode de rugăciune, Sfântul Maxim Kavsokalyvitul, de Sfântul Grigorie Sinaitul și de mulți alți mari cuvioși și dascăli ai Pustiei Atonului.

După Lavra a ajus egumen la Mănăstirile Esfigmenu și Pantocrator și, ulterior, Arhiepiscop al Tesalonicului. A fost motivul pentru care s-a întrunit Marele Sinod în secolul al XIV-lea la Constantinopol, unde a luat parte și a luptat împotriva lui Varlaam și Achindin, care îi defăimau pe părinții neptici ai Bisericii Răsăritene, acuzându-i „că profețesc din burtă și stau cu privirea ațintită la ombilic”. Hulind, numeau lumina aceea de pe Tabor a Schimbării la Față a Domnului creată, afirmând în același timp și alte impietăți, pe care luminatul Grigorie Palama le-a risipit ca pe o pânză de păianjen cu argumente teologice și cu îndemânarea limbii sale retorice, arătând adevărul în privința tuturor acestor probleme dogmatice și profund teologice, așa cum Sfinții noștri Părinți le-au rânduit la cele șapte Sinoade Ecumenice.

Sub semnătura multor teologi, mai vechi şi mai noi, care s-au ocupat de viața și scrierile acestui luminător aghiorit, au apărut tomuri întregi. De curând a editat și părintele Teoclit Dionisiatul, un autor cu o operă vastă, un tom cuprinzând viața și scrierile Sfântului Grigorie Palama.

Monahul Ioasaf, starețul Ioasafeilor

În urmă cu aproape 130 de ani a plecat din Cezareea Capadociei evlaviosul creștin Gheorghe, care avea multă evlavie la [sfântul său] protector, Marele Mucenic Gheorghe, dar a voit să vină în Sfântul Munte să se închine și să se facă monah.

Într-adevăr, în anul 1849 a ajuns în Sfântul Munte și, după ce a trecut pe la toate Mănăstirile, în cele din urmă, pentru că mulți dintre compatrioții săi se aflau ca monahi înțelepți și virtuoși la Sfântul Pantelimon, a hotărât să se închinovieze acolo. Ca novice, înainte de a fi tuns în monahism, i s-a încredințat să facă ascultare la Conac, la sediul delegației Mănăstirii [Pantelimon] din Karyés.

La început a arătat multă evlavie și a dat dovadă de disciplină și sârguinţă în toate îndatoririle sale. După doi-trei ani, în urma hotărârii stăreției Mănăstirii, a ajuns shimonah și a fost trimis iarăși în Karyés, la ascultarea sa. Acolo a rămas pentru mulți ani între cei mai osârduitori, ţinându-şi cu stricteţe canonul, împărtășindu-se și arătând râvnă în privința îndatoririlor sale. Însă după câțiva ani, pe nesimţite, a început să-și neglijeze obligațiile și să nu mai arate interes faţă de îndatoririle vieţii sale, atât ca monah, cât și ca creștin. Pierduse fervoarea dintru început și aproape că abandonase cu totul rugăciunea, încât cu greu se mai ducea pe la vreo Liturghie.

Din vreme în vreme își venea în fire și, amintindu-și de evlavia de la început și de rânduiala în care viețuise, îl cuprindea tristețea, amărăciunea și disperarea. Era atât de zbuciumat, încât nu știa ce să facă. Nimeni nu-i dădea nici un sfat. Își făcea toate voile, și bune și rele, și apoi satana îi aducea pe umeri disperarea.

Dar pentru că era bine intenționat și de mic a avut multă evlavie la Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, Preabunul Dumnezeu, Care „nu voiește moartea păcătosului, ci vrea ca acesta să vină la cunoștința adevărului, să se întoarcă și să trăiască în veac”, a voit să-i arate multa Sa milostivire, spre a-i aduce mângâiere, a-l face să-și aprindă din nou râvna pentru virtute și evlavie, și a îngăduit să aibă parte de următoarea vedenie [minunată]:

În 1854 monahul Ioasaf se afla în Karéea. De ziua Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, la Conacul Mănăstirii Sfântului Pantelimon aveau priveghere. Ioasaf, sub imperiul nepăsării și al deznădejdii, s-a dus în Chilia sa să se odihnească înainte de terminarea vecerniei. La utrenie, în clipa în care la biserică se citeau psalmii: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, întru oameni bunăvoire…”, fratele Ioasaf a ieşit din Chilia sa, s-a dus la biserică, s-a aşezat într-o strană din pronaos şi a început să se gândească la iconomia Întrupării Stăpânului Hristos, zicând totodată în sinea sa: „Dumnezeu Făcătorul cel Unul şi Creatorul tuturor, Care cu înseşi mâinile Sale l-a făcut pe om, a primit să Se întrupeze, să Se facă om, să fie batjocorit, pălmuit, să îndure patimile înfricoşătoare şi răstignit pe cruce să moară ca om şi a treia zi să învie ca un Dumnezeu Atotputernic. Să învie şi să slobozească neamul omenesc de cumplitul iad şi să-l pună în Rai, în Împărăţia Cerurilor. Să-l ducă acolo de unde a căzut. O, cât de mare este iubirea de oameni şi dragostea lui Dumnezeu faţă de om!”

În timp ce cugeta acestea părintele Ioasaf, inima sa i-a fost străpunsă de pocăinţă şi ochii au izvodit lacrimi, gândurile sale s-au înseninat, sufletul i-a fost copleşit de bucurie şi veselie, mintea a început să-i salte şi cu mult zel să rostească dintr-odată rugăciunea: -„Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!” şi alte cuvinte şi rugăciuni de pocăinţă. Şi atunci a simţit în inimă dragostea şi compasiunea pentru aproapele şi întreaga lume.

Aflându-se într-această stare, a fost cuprins de atâta iubire dumnezeiască, încât nu se mai simţea în largul lui pe pământ. Ar fi vrut să-şi ia zborul spre înaltul cerului, pentru că era pătruns de o iubire covârşitoare şi de îndrăzneală în faţa lui Dumnezeu. A simţit cum sufletul îi este inundat de dragoste dumnezeiască şi cum flacăra iubirii arde în inima sa.

Sufletul i s-a umplut de smerenie şi astfel şi-L închipuia pe Dumnezeu foarte aproape de sine, minunându-se şi mirându-se de multa şi negrăita iubire şi smerenie ale lui Dumnezeu faţă de om.

După toate acestea, a avut impresia că a ieşit din biserică şi dintr-odată i s-a părut că sufletul i-a ieşit din trup şi se găsea în faţa unei câmpii frumoase şi nesfârşite. Şi aşa cum mergea, vede de departe, în zare, o mulţime de oameni fără de număr, purtând veşminte luminoase, în floarea vârstei, frumoşi la chip, strălucind asemenea soarelui, care păşeau delicat şi foarte uşor.

„În casa Tatălui Meu multe locaşuri sunt”

Monahul Ioasaf a fost cuprins de bucurie şi în acelaşi timp de mirare: cum de se aflau acolo, a cui să fi fost grădina aceasta atât de frumoasă, cu pomi minunaţi şi cine să fie aceşti oameni care locuiesc aici? Şi şi-a amintit atunci spusa evanghelică: „În casa Tatălui Meu multe locaşuri sunt” (In. 14, 2).

Cu asemenea gânduri i-a lăsat în urmă pe [acei] oameni şi şi-a continuat drumul. După puţin vede în acea nemărginită câmpie o mulţime şi mai numeroasă de oameni, îmbrăcaţi în veşminte de oşteni: toţi păreau a fi tineri, viteji şi strălucitori asemenea soarelui.

Zăbovind îndelung, desfătându-se de frumuseţea lor, a simţit multă bucurie şi veselie. Atunci a auzit o voce care i-a spus: „Acest frate-al nostru vrea să meargă la Împăratul şi, după cum bine ştiţi, cineva dintre noi trebuie să-l conducă.” De îndată a ieşit în faţă unul dintre acei viteji, care strălucea între ceilalţi şi se distingea ca luna între stele şi părea a fi una dintre căpteneiile lor, şi i-a spus: „Îl voi conduce eu singur pe fratele la Împăratul, fiindcă îmi poartă o dragoste aparte şi zi şi noapte îmi cheamă numele în rugăciune, dar şi fiindcă de multe ori m-am pus pentru el chezaş la Împăratul.”

Monahul Ioasaf, care asculta acestea, era nedumerit şi spunea în sinea sa: „Cine sunt aceşti oameni, pe care eu nu i-am văzut niciodată şi care spun că mă cunosc? De unde mă ştiu şi la care Împărat mă vor conduce?” Având acestea în minte, i-a spus tânărului care s-a apropiat de el: „Frate, cine sunt eu ca să fiu prezentat Împăratului şi ce să facă pentru mine Împăratul? Cine este Acesta şi de unde mă cunoaşte?”

Tânărul de o frumuseţe îngerească i-a spus monahului Ioasaf: „Frate, te prefaci că nu ştii cine este Împăratul şi cine sunt eu? Nu mă cunoşti? Eu, pentru că mi-ai arătat dragostea ta şi pentru că ai chemat numele meu, am venit să te prezint Împăratului. Urmează-mă acum, să mergem cât mai degrabă la Împăratul nostru.”

Monahul Ioasaf a început să păşească alături de tânărul [acela] şi, cum mergea, se gândea în ce fel să-l întrebe cine este el care-i arată atâta dragoste şi interes, dar iarăşi şovăia şi-i lipsea îndrăzneala să-l întrebe, spunându-şi în sinea sa: „Poate o să aflu mai târziu.”

După ce au străbătut acea câmpie imensă şi au ajuns la capătul ei, au intrat pe-un drum îngust şi foarte lung cu ziduri preaînalte, iar locul era atât de sălbatic, încât monahul Ioasaf s-a speriat, s-a tulburat şi a început să fie cuprins de frică.

Întotdeauna trebuie să spunem rugăciunea

Atunci călăuza sa i s-a adresat cu chipu-i zâmbitor şi vesel: „De ce, frate, te biruie nepurtarea de grijă şi-ţi laşi mintea să fugă în toate părţile şi nu iei aminte la cercetarea numelui dumnezeiesc al Domnului nostru Iisus Hristos? Sau nu ştii câtă pagubă are de suferit cel care nu se îngrijeşte şi uită să spună rugăciunea «Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!» şi nu rosteşte întreagă rugăciunea cu fiecare respiraţie a sa, şi cât folos câştigă cel ce cercetează numele cel mântuitor de lume al Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos?

Omul care spune această rugăciune se eliberează de patimi şi de păcate şi se face sălaş al Sfintei Treimi, şi atunci poate ajunge la dragostea desăvârşită, din care te-ai împărtăşit întrucâtva şi tu, cel ce ai cunoscut dulceaţa şi roadele milostivirii dumnezeieşti. Cât o să mai lâncezeşti în somnul nepurtării de grijă, fără a te trezi din nevolnicia răutăţii? Aminteşte-ţi purtarea ta de la început şi evlavia pe care o aveai şi schimbă-ţi modul de viaţă! Oare Dumnezeu nu ţi-a dat harul Său ca să înţelegi ceea ce este drept? Şi nu tu însuţi ai pus-o mijlocitoare pe Preasfânta Fecioară şi de Dumnezeu Născătoare Maria spre a ta mântuire?”

Monahul Ioasaf, pe când călăuza sa îi spunea acestea, s-a smerit foarte în inima sa şi a început să rostească rugăciunea „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!” Şi, cu cât spunea rugăciunea, cu atât inima i se aprindea de dragostea lui Dumnezeu şi au început să fugă toate gândurile ce aduceau tulburare minţii lui. Şi aşa a fost eliberat de lipsa de curaj şi fără zăbavă a primit dumnezeiască putere.

Călăuza minunată i-a spus: „Vezi că acum ești mai bine. Dacă îți dorești mântuirea sufletului, să nu lași niciodată să dispară de pe buzele, din mintea și din inima ta rugăciunea aceasta și vei ajunge să ai o minte și o inimă curate, pe care le va umple iubirea dumnezeiască, și vei cunoaște tainele lui Dumnezeu. Ia aminte însă să te învredniceşti în faţa duhovnicului și a călăuzei vieții tale duhovniceşti de o mărturisire curată, amănunțită și zilnică despre tot ce ți se întâmplă sau ţi se arată.”

În timp ce călăuza aceea cu chip îngeresc îi spunea toate acestea, înaintând pe drumul acela îngust, cu zidurile pe care erau zugrăvite cruci ce arătau drumul, și-a făcut semnul crucii, spunând: „Crucii Tale ne închinăm, Stăpâne Hristoase, și sfântă Învierea Ta slăvim”, îndemnându-l şi pe monahul Ioasaf să facă la fel.

Puntea ridicată peste înfricoșătoarea groapă

După ce au mai mers o bună bucată de timp și au ajuns la capătul celălalt al drumului, au dat peste niște prăpăstii și stânci abrupte. Frica și groaza te cuprindea doar la vederea acelei gropi întunecate și neguroase, ale cărei adâncime şi întindere păreau asemenea unui ocean nețărmurit, iar întunericul ce-o învăluia putea fi prins cu mâna. Mai încolo de acea groapă, foarte departe, se zărea un munte preaînalt, ce ajungea până la cer.

În mijlocul acestei gropi cumplite se afla o punte înfricoșătoare, dintr-un singur lemn rotund, a cărui grosime nu era mai mare de o palmă. Un capăt al punții se sprijinea în partea unde se sfârşea drumul cel îngust, iar celălalt ajungea până la poalele acelui munte înalt. Atunci când sufla vântul, puntea se legăna ca frunza pe ram.

Frica și groaza au pus stăpânire pe fratele Ioasaf de cum a înțeles că trebuie să treacă pe această punte, ca să ajungă în cealaltă parte, la poalele muntelui. Atunci minunata călăuză l-a făcut din nou atent asupra rugăciunii pe care o nesocotea și a gândurilor care-i provocau teama și împuținarea inimii. I-a spus, aşadar, părintelui Ioasaf: „Frate, dă-mi mâna și spune neîncetat rugăciunea, fără să te gândești la nimic altceva.”

Astfel, ținându-se de mână, pășeau pe punte fără frică, cu toate că aceasta, după cum am spus, se mișca asemenea unei frunze pe ram. Când au ajuns la mijlocul acelei gropi întunecate și înfricoșătoare, călăuza i-a spus părintelui Ioasaf: „Aici fă-ți cruce și cheamă în rugăciune numele plin de har al Preasfintei Născătoare de Dumnezeu și pururea Fecioarei Maria cea plină de dar, pentru că în acest loc preasfântul ei nume are multă putere.”

Fratele s-a însemnat cu semnul crucii şi şi-a spus în mintea sa: „Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, ajută-mi mie, păcătosului!” şi, o minune, a primit atâta putere şi curaj, încât au dispărut frica şi toată puţinătatea de suflet, în ciuda clătinărilor punţii.

După multă vreme au izbutit să treacă puntea şi au ajuns la poalele muntelui. Din dragostea ce i-o purta, călăuza încă îl mai ţinea de mână şi păşeau nedespărţiţi.

Când au început să urce muntele, drumul era anevoios şi abrupt, dar plăcut, pentru că de-o parte şi de alta era împodobit cu pomi frumoşi, măslini şi nenumărate flori.

Când au ajuns în vârf, au aflat o poartă mare deschisă. Şi-au făcut semnul crucii de trei ori şi au intrat înăuntru. De acolo fratele Ioasaf a văzut cum se întindea o altă câmpie, mult mai mare decât cea dintâi, care semăna cu tăria cerului. Frumuseţea şi priveliştea acestei câmpii erau de nedescris. Nu există cuvinte ca să redea splendoarea acelei câmpii, pentru că nu-şi află asemănare cu nici un lucru pământesc, nici pana nu-i în stare s-o descrie, nici mintea nu poate pricepe câte-a văzut monahul Ioasaf, fiindcă pe cât înainta, pe atât era cucerit de armonia şi frumuseţea locului, încât nu voia decât să rămână acolo.

După ce au mers câtăva vreme, fratele Ioasaf a văzut mulţi oameni care purtau veşminte călugăreşti, dar care nu erau negre: aveau o nuanţă roşiatică şi sclipeau ca lumina. Iar chipurile lor străluceau asemenea soarelui. Unii erau tineri, alţii bătrâni, dar toţi deopotrivă erau frumoşi la înfăţişare.

Când s-au apropiat, i-au întâmpinat cu multă bucurie şi dragoste şi i-au spus călăuzei: „Bucură-te, Mare Mucenice Gheorghe, cel de Hristos iubit!”, iar călăuza cu chip de înger şi atotstrălucitoare le-a răspuns: „Bucuraţi-vă şi voi, cuvioşilor de Hristos iubiţi!”

Învăţătură despre zădărnicia lumii

Atunci cu toţii s-au întors spre fratele Ioasaf şi i-au spus: „Frate, dacă cineva va câştiga întreaga lume, dar îşi va păgubi sufletul, care-i va fi folosul? Dacă vei trăi pe pământ o sută, două sute şi chiar o mie de ani şi te vei desfăta de toate acele bunuri înşelătoare ale vieţii şi vei câştiga tot aurul, argintul, pietrele preţioase şi mărgăritarele, tot va trebui să înfrunţi ceasul cumplit al morţii, când sufletul se va despărţi de trup. Şi atunci ce folos îţi vor aduce toate cele pe care le-ai dobândit? Case, palate, averi, titluri şi demnităţi lumeşti, ostăşeşti, bisericeşti? Nimic din toate acestea nu poate să te ajute sau să-ţi folosească în ceasul şi în clipa în care îţi vei da sufletul. Toate acestea vor părea o umbră şi o nălucire, care a trecut şi s-a risipit, precum spune şi Duhul Sfânt, Dumnezeul nostru: «deşi tot pământeanul trece prin viaţă ca o umbră, se tulbură în zadar, strânge comori şi nu ştie cui le adună pe ele. Şi acum cine este răbdarea mea? Oare nu Domnul? Şi fiinţa mea de la Tine este» (Ps. 38, 7-9).

De aceea, frate, lasă nepurtarea de grijă şi întoarce-te la viaţa ta cea dintâi virtuoasă, plină de evlavie, străpungere a inimii şi smerenie, ca să fii bineplăcut lui Dumnezeu şi să te învredniceşti să vii aici pentru totdeauna, la această viaţă fericită pe care te-ai învrednicit să o vezi, mulţumită ocrotitorului tău, Marele Mucenic Gheorghe, care îţi poartă o dragoste atât de mare şi te-a adus să vezi aceste frumuseţi minunate şi pline de desfătare ale cerului şi Raiului; pe acestea Stăpânul Hristos le dăruieşte celor care din dragoste faţă de El se lipsesc de amăgitoarele bunuri trecătoare şi pământeşti, pe care într-o bună zi, vrând-nevrând, le vor lăsa în urmă.

Fiu al lui Hristos şi frate al nostru, să nu alegi cele trecătoare în locul celor veşnice! Să nu laşi să te stăpânească nepurtarea de grijă şi trândăvia, părăsind lupta duhovnicească, ce-ţi va da ca răsplată dragostea lui Hristos.

Să nu alegi dragostea lumii înşelătoare, care te va duce la păcat, căci păcatul te va prăvăli în iad, în răutate şi nimicire, ca să rămâi îmbrăţişat cu stăpânul răutăţii, satana, şi să arzi dimpreună cu el în tartar.

N-ai acest drept, nici tu şi nici un alt creştin, pentru că pe noi ne-a [răs]cumpărat Stăpânul Hristos prin cinstitul şi preasfântul Său sânge, pe care l-a vărsat pe cruce. Să nu aduci întristare Mântuitorului şi Izbăvitorului nostru Dumnezeu, aducând bucurie lui satana – nimicitorul de suflete şi crudul ruinător al vieţii oamenilor.

Dacă vrei ca şi noi să nu încetăm să-L rugăm pe Dumnezeu cel în Trei Ipostasuri pentru mântuirea ta şi a tuturor oamenilor, îndreaptă-ţi viaţa, adu bucurie lui Dumnezeu şi nouă, care iubim lumea întreagă şi voim ca voi toţi să veniţi în Rai, întru Împărăţia Cerurilor.”

Apoi s-au întors spre călăuza monahului Ioasaf şi i-au spus: „Gheorghe, iubitul lui Hristos şi al nostru, îngrijeşte-te de acest suflet, spre a-l înfăţişa Împăratului a toate, pentru că mare este îndrăzneala ta în faţa Lui!”

După ce au plecat de acolo şi s-au îndepărtat un pic, după [toate] acestea câte le-a auzit, fratele Ioasaf a cunoscut cine este călăuza sa – ocrotitorul şi Sfântul Mare Mucenic Gheorghe – şi şi-a amintit de cuvântul pe care i l-a spus la prima câmpie: „că eu îl voi călăuzi, fiindcă are o dragoste aparte faţă de mine” şi şi-a mai amintit că, atunci când a venit în Sfântul Munte, l-a pus în faţa Mântuitorului Hristos ca mijlocitor pentru mântuirea sa. În plus, fusese şi martor la multe minuni de câte ori chemase numele lui şi sufletul său a început să fie inundat de dragoste duhovnicească; nu putea să se mai stăpânească: s-a apropiat de Sfântul Gheorghe, călăuza sa, l-a îmbrăţişat şi l-a ţinut strâns la piept pentru multă vreme.

O treaptă mai înaltă a vredniciei monahale

Au străbătut acea frumoasă câmpie încă destulă vreme, şi monahul Ioasaf a văzut şi pe alţii care purtau veşminte monahale, asemenea celor dintâi, însă aceştia erau mai plini de slavă şi mai strălucitori decât cei dinainte, dar şi mai puţini decât aceia.

Atunci monahul Ioasaf a întrebat-o pe călăuza sa: „Sfinte al lui Dumnezeu, cine sunt aceştia şi care sunt izbânzile din viaţa lor, de sunt atât de slăviţi?” Sfântul i-a răspuns: „Frate, aceştia sunt dintre cei de astăzi, monahi ai acestor vremuri, care s-au nevoit fără nici o călăuză şi doar din libera lor alegere au încercat să calce pe urmele vieţii monahilor de demult şi au bineplăcut lui Dumnezeu asemenea acelora şi pentru aceasta Dumnezeu i-a slăvit aici în veci.”

Fratele Ioasaf i-a spus Sfântului: „Astăzi s-a pierdut orice urmă de virtute. Cum e cu putinţă să se afle în lume oameni aleşi asemenea acestora?” Călăuza i-a răspuns: „Frate Ioasaf, astăzi în lume se află foarte puţini astfel de oameni aleşi, numai că acela care va pune în practică până şi cea mai mică virtute, îndură după putinţă ceea ce îi face fratele şi nu osândeşte pe nimeni, va bineplăcea lui Dumnezeu şi «mare se va chema întru Împărăţia Cerurilor».

Pentru că, frate, astăzi exemplul cel bun s-a pierdut şi nu se mai află, în timp ce răul, adică egoismul, trufia vieţii, viciul şi neomenia s-au înmulţit; oriunde te duci, oriunde îţi întorci privirea şi oriunde te aşezi, vezi răul în faţa ta.

S-a pierdut adevărul, domneşte minciuna, nedreptatea şi toată necinstea s-au înmulţit şi uneltirile au sporit. Cuvântul lui Dumnezeu a încetat să mai iasă din gurile şi inimile oamenilor.

S-au pierdut filantropia, milostenia, dreptatea, grija pentru aproapele, a dispărut dragostea şi în locul acestora au crescut printre oameni ura, invidia şi alte patimi asemenea lor.

Şi, după cum spune Sfânta Scriptură, «Toţi s-au abătut, împreună, netrebnici s-au făcut. Nu este cine să facă binele, nici măcar unul nu este». Prin urmare, foarte puţini sunt cei care se nevoiesc astăzi în virtute, iar aceştia fac binele din propria lor alegere şi voinţă. Aceştia sunt răsplătiţi veşnic şi sunt slăviţi de Preabunul Dumnezeu mai mult decât Sfinţii de altădată, care nu aveau de înfruntat faţă către faţă răul ce astăzi s-a învârtoşat peste măsură.

De aceea, toţi oamenii doritori ai mântuirii sufletului şi cu atât mai mult cei care pentru dragostea lui Hristos lasă lumea şi bunurile sale amăgitoare şi urmează idealul înalt al monahismului ar trebui să aibă rugăciunea împletită cu aducerea aminte de moarte, iar rugăciunea «Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă!» să nu lipsească din gura lor, ci să le fie unită cu respiraţia. De asemenea, ziua şi noaptea să se roage Stăpânei de Dumnezeu Născătoare şi tuturor Sfinţilor să mijlocească pentru mântuirea sufletului lor, fiindcă «mult poate rugăciunea Maicii pentru îmbunarea Stăpânului» şi «mult poate rugăciunea stăruitoare a Dreptului».”

Acestea i-a spus Sfântul Gheorghe fratelui Ioasaf şi apoi şi-au continuat drumul spre Împăratul.

Păşind spre răsărit, au văzut de departe o clădire impunătoare, asemenea unui palat măreţ, cu fortificaţii foarte înalte, cu totul de aur, care luminau şi străluceau în toată câmpia aceea.

Fratele Ioasaf, orbit de acea dulce şi frumoasă lumină, a întrebat-o pe călăuza sa: „Sfinte Gheorghe, ce palat este cel de acolo?” Sfântul i-a spus că acela este palatul „Singurului Împărat”, unde aveau să ajungă în scurt timp.

Când s-au apropiat, îi aşteptau la intrare bărbaţi de diferite ranguri şi plini de slavă, cu toţii luminoşi şi asemenea îngerilor la chip, şi cu multă bucurie i-au salutat cu îmbrăţişarea „în Hristos” şi i-au condus într-o sală strălucind de pietre preţioase şi aur. Mărgăritare şi briliante scânteiau şi răspândeau o dulce şi limpede lumină. La dreapta intrării era zugrăvită icoana Domnului nostru Iisus Hristos, iar în stânga cea a Stăpânei de Dumnezeu Născătoare şi Pururea Fecioarei Maria şezând pe tron.

În sala aceea se afla o mulţime nenumărată de oameni în haine şi veşminte călugăreşti, care revărsa o lumină orbitoare şi o slavă negrăită. Aveau în mâinile lor cruci şi ramuri cu o aromă îmbătătoare.

Cu toţii, dimpreună cu Sfântul Gheorghe, l-au luat pe fratele Ioasaf pe mâinile lor şi au cântat în faţa icoanei lui Hristos şi a Preasfintei „Cuvine-se cu adevărat…” atât de melodios şi frumos, încât părea că nu se va sfârşi niciodată, apoi şi-au făcut semnul crucii şi s-au închinat la sfintele icoane ale lui Hristos şi Preasfintei. Atunci acei binecuvântaţi sfinţi i-au spus monahului Ioasaf: „Frate, toate acestea pe care le vezi au loc pentru tine; poartă de grijă să fii bun, vrednic şi sârguincios, ca să vii şi tu aici cât mai curând.” După aceea s-au retras cu toţii şi au rămas doar Sfântul Gheorghe şi monahul Ioasaf. Atunci s-a deschis o uşă mare şi s-a auzit o voce preasuavă dinăuntru: „Mare este îndurarea Ta, Doamne, spre fiii oamenilor!” şi fratele Ioasaf a văzut, aşa cum scrie şi Apostolul Pavel: „Cele ce ochiul n-a văzut şi urechea n-a auzit, şi la inima omului nu s-au suit, pe acestea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El.” A văzut o măreaţă şi preafrumoasă biserică, dar cu o întocmire greu de înţeles.

În mijlocul ei se afla un tron preaînalt şi foarte slăvit, care părea a fi din cărbuni aprinşi şi strălucea mai mult decât soarele. Pe tron şedea „Împăratul slavei”, iar în jurul său nenumăraţi oameni în veşminte de ostaşi ce scânteiau asemenea fulgerelor. Împăratul era precum e Stăpânul Hristos în icoană. Pe cap purta o coroană cu pietre preţioase şi fiecare dintre acestea părea a fi asemenea unui fulger!

Frumuseţea chipului Domnului nu se poate descrie: „Cel minunat prin frumuseţea Sa mai mult decât fiii oamenilor.” Ah! aceasta nu poate fi pusă în cuvinte. Numai cel care se învredniceşte de vederea ei poate să priceapă înţelesul frumuseţii Domnului.

Nu are îmbrăcăminte de nuntă pentru a intra înăuntru

Fratele Ioasaf, aflându-se la uşă, nu se mai sătura privind. Atunci a intrat înăuntru Sfântul Gheorghe, a făcut semnul crucii, trei metanii şi s-a închinat Împăratului, apoi a ieşit afară ca să-l ia şi pe monahul Ioasaf, dar atunci s-a auzit o voce care i-a spus: „Lasă-l pe acesta, nu este vrednic să intre înăuntru, nu are îmbrăcăminte de nuntă!”

Când monahul Ioasaf a auzit acestea, s-a cutremurat, temându-se că Împăratul îl va judeca, dar şi-a revenit deîndată şi a început să spună cu multă ardoare şi râvnă rugăciunea „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă şi pe mine cu mila Ta!” Sfântul Gheorghe a intrat iarăşi înăuntru, a căzut la picioarele Împăratului şi L-a rugat zicând: „Doamne, adu-Ţi aminte de sângele vărsat pe Cruce pentru mântuirea oamenilor, Te-ai făcut om ca să vindeci şi să-i mântuieşti pe păcătoşi, de aceea mă rog şi Îţi cer, Doamne, iartă şi acest suflet păcătos şi condu-l pe calea mântuirii! Ştiu, Doamne, că asemenea unui adânc nemărginit este oceanul milostivirii Tale.”

Şi Împăratul i-a răspuns: „Gheorghe, cunoşti bine dragostea pe care i-am arătat-o şi harul pe care i l-am dat spre a cunoaşte aceste taine ascunse ale iubirii Mele dumnezeieşti, pe care mulţi şi mari nevoitori le-au cerut, dar nu au avut parte de ceea ce el însuşi a primit. Acesta n-a avut în sufletul său dragoste pentru Mine, M-a dispreţuit şi a ales nepăsarea, şi pentru cele înşelătoare ale lumii M-a nesocotit pe Mine şi dragostea Mea, de aceea nu este vrednic de iertare.”

Sfântul Gheorghe, continuând să sărute picioarele Domnului, I-a spus din nou: „Da, Doamne, cunosc prea bine că, de-l vei judeca după dreptatea Ta, nu doar nu trebuie iertat, ci este şi vrednic de pedeapsă. Cu toate acestea, iarăşi Te rog să prisosească milostivirea Ta asupra lui. Ai văzut, Doamne, voia sa şi cele ascunse ale inimii sale pururi sunt înaintea Ta, primeşte cererile inimii lui şi mântuieşte-l cu puterea Ta, Stăpâne Mult-milostive.

Cunoşti, Doamne, că «lumea zace sub puterea celui rău»; astăzi s-a înmulţit răutatea şi nu există pildă de bine. S-a înmulţit păcatul, dar să prisosească harul Tău, Doamne, să se mântuiască robul Tău acesta, pentru că voia sa este bună, dar obişnuinţa răului îl biruie. Te rog, ajută-l şi mântuieşte-l!”

Îndelungă răbdarea Împăratului Hristos

Şi Împăratul i-a spus: „Iubite Gheorghe, văd şi cunosc starea lumii, nesocotirea poruncilor Mele, cum virtutea s-a stins şi păcatul s-a înstăpânit. Lumea prin sodomie, preadesfrânare, desfrânare, nedreptăţi şi toată necinstea şi uneltirea a fost pângărită; nu doar bărbaţii şi femeile din lume mă întristează, ci şi monahii, preoţii, ieromonahii, arhiereii creştini ortodocşi, toţi laolaltă străpung în fiece zi măruntaiele Mele şi Mă răstignesc din nou cu fărădelegile lor. Toate acestea le sufăr fără a ţine minte răul, le rabd şi aştept pocăinţa şi îndreptarea, fie şi chiar a unuia dintre ei. Vrerea şi dorinţa Mea este ca toţi oamenii să se mântuiască şi nimeni să nu fie supus pedepsei. Pentru aceasta Mi-am vărsat sângele pe Cruce şi Mă jertfesc în fiecare zi. Dar ei, în loc să se îndrepte, zilnic Mă ocărăsc şi Mă hulesc. Iar acesta pentru care Mă rogi n-a încetat până astăzi să-şi facă voia. Prin mijlocirea multor duhovnici nu am contenit să-i arăt calea cea dreaptă, spre a se mântui, dar acesta se împotriveşte, cade în nepăsare şi dispreţuieşte poruncile Mele, nesocoteşte, nu ia seamă şi nu cunoaşte iubirea şi jertfa pe care o fac în fiecare zi pentru el şi pentru fiecare om în parte, ci toţi deopotrivă Mă defaimă.”

Atunci Sfântul Gheorghe a căzut din nou la picioarele Domnului şi, îmbrăţişându-le, I-a spus cu umilinţă: „Adu-Ţi aminte, Doamne, de sângele meu pe care din dragostea pentru Tine l-am vărsat şi dăruieşte-mi mie acest suflet. Da, Doamne, iartă-l, mă rog Ţie, şi învredniceşte-l să bea paharul dragostei care este paharul curăţirii, pe care şi el voieşte să-l bea şi să facă voia Ta cea sfântă.”

Paharul Mântuirii

Şi cu chipul luminos Stăpânul Hristos i-a zis: „Să se facă voia ta, Gheorghe!” Cu dreapta i-a dat un pahar şi i-a spus: „Ia paharul cu băutura aceasta şi dă-i-l să-l bea tot. Acesta este paharul dragostei Mele. Toţi Sfinţii din acest pahar au băut, pentru că în viaţa cea trecătoare acesta se face un pahar plin de chinuri, amărăciuni şi suspine, boli, suferinţe şi necazuri şi, în cele din urmă, sfârşeşte cu martiriul şi moartea trupului, pentru ca sufletul să se curăţească şi acela care cu răbdare şi stăruinţă va bea paharul acesta până la ultima picătură «spre viaţa de veci» să se veselească pururi dimpreună cu Tatăl, cu Mine şi cu Duhul Sfânt.”

Sfântul Gheorghe, cu bucurie, îndrăzneală şi veselie, a luat din mâinile Stăpânului Hristos paharul plin cu un fel de vin roşu, pe care Domnul l-a binecuvântat şi i l-a dat fratelui Ioasaf, iar acela, cu multă râvnă, şi-a făcut cruce şi l-a băut tot. I s-a părut atât de bun şi dulce, că de îndată flacăra iubirii s-a aprins într-atât în sinea sa, încât nu-şi mai putea stăpâni simţirea. S-a avântat în biserica aceea, s-a dus aproape de tron, şi a îmbrăţişat cu dor şi multă iubire picioarele lui Hristos, şi le-a sărutat cu multă bucurie, nevoind să se mai desprindă de Împăratul.

Atunci s-a auzit un glas care spunea: „Gheorghe, ia-l pe fratele Ioasaf ca să se ducă să se nevoiască pentru a dobândi iubirea Mea de la început, pe care a pierdut-o din nepăsare; şi când va fi îndeajuns de pregătit, la vremea potrivită îl voi învrednici să bea paharul pe care l-am băut şi Eu.”

Călăuza sa, Sfântul Gheorghe, l-a ridicat pe fratele Ioasaf şi, după ce au făcut trei mătănii fiecare şi s-au închinat preacuratelor picioare ale Domnului, I-au mulţumit fierbinte, au ieşit afară din acea biserică strălucitoare, i-au salutat îmbrăţişându-i pe toţi cei ce se aflau în pridvorul şi în „curţile Domnului” şi au început a face cale-ntoarsă.

Fratele Ioasaf i-a spus călăuzei sale: „Sfinte Gheorghe, fratele meu drag, nu este cu putinţă să rămân aici unde ne aflăm acum şi să nu mă mai întorc în lume?”

Sfântul Gheorghe i-a răspuns: „Dragul meu, asta este cu neputinţă, pentru că voia Domnului, precum ai auzit, este să te duc înapoi, să te nevoieşti, să te pregăteşti în toată virtutea, să păzeşti toate poruncile Domnului, să fii încercat cu chinuri şi să te curăţeşti ca aurul în foc. Astfel te vei căli cu ajutorul lipsurilor şi necazurilor vieţii şi apoi, pe drept, prin mila şi voia Stăpânului Hristos, vei veni şi vei rămâne aici să te bucuri de slava lui Hristos în veac.”

Ultimele porunci ale Sfântului Gheorghe

Aşa au trecut iarăşi prin acea frumoasă câmpie şi au văzut toate minunăţiile descrise mai înainte şi, în cele din urmă, au ajuns la poalele muntelui. Atunci Sfântul Gheorghe l-a luat de mână pe fratele Ioasaf şi au păşit pe punte. Când au ajuns la mijloc, Sfântul s-a oprit şi i-a zis: „Scumpul meu frate, «Împărăţia Cerurilor se ia prin străduinţă şi cei ce se silesc pun mâna pe ea». Ai văzut milostivirea lui Dumnezeu, să nu te arăţi nerecunoscător şi nemulţumitor faţă de Binefăcătorul nostru Dumnezeu. Luptă-te să câştigi iarăşi iubirea de la început şi atunci să fii încredinţat că harul lui Dumnezeu şi acoperământul şi ajutorul Stăpânei noastre de Dumnezeu Născătoare vor fi întotdeauna cu tine, iar eu, la rândul meu, nu te voi lăsa fără sprijin.” Apoi l-a însemnat de trei ori cu semnul Crucii şi s-a făcut nevăzut.

Satana nu-l poate vătăma pe creştinul adevărat

Atunci au urmat tunete şi tulburare dedesubt în genunea aceea întunecată şi se auzeau glasuri care spuneau: „Acum, când călugărul a rămas singur, haideţi să-l prăvălim în adânc!” Demonii scrâşneau din dinţi, strigau şi iscau o mare neorânduială şi freamăt, dar nimeni nu îndrăznea să se apropie de monahul Ioasaf. Se năpusteau asupra lui şi cu glasuri sălbatice spuneau: „Veniţi cu toţii acum, înainte de a veni Gheorghe, să-l prăvălim jos!”

Fratele Ioasaf s-a aflat fără de ajutor la mijlocul acelei punţi înfricoşătoare şi nu putea să meargă nici înainte, nici înapoi ca să scape din mâinile demonilor vicleni. Aflându-se în această stare grea, şi-a ridicat ochii la cer şi a spus: „Doamne, ajută-mi în clipa aceasta, în care mă paşte primejdia de a fi înghiţit de demonii cei de sub pământ!” Atunci a venit un glas din cer şi i-a spus: „Frate, nu trândăvi. Spune rugăciunea «Doamne, Iisuse Hristoase…» şi, prin mijlocirea Stăpânei de Dumnezeu Născătoarei, prin fapte bune şi credinţă, când te nevoieşti, demonii nu te pot vătăma. Nu-ţi fie teamă şi-ţi vei afla izbăvirea!”

De îndată fratele a început din ce în ce mai fierbinte să rostească rugăciunea şi să cheme mijlocirile şi ajutorul Stăpânei noastre de Dumnezeu Născătoare şi ale Marelui Mucenic Gheorghe şi, fără să apuce să se dumirească, şi-a venit în sine, aşa cum se afla în strană rugându-se, după încheierea dumnezeieştii Liturghii.

În felul acesta a luat sfârşit această vedenie pe care a avut-o primul stareţ şi întemeietor al Obştii de iconari a Ioasafeilor din Kavsokalivia, Ioasaf monahul, din Cezareea Capadociei, pe când era încă un monah începător, având grijă de Conacul din Karyés, sediul delegaţiei Mănăstirii Sfântul Pantelimon, înainte de a deveni Mănăstire cu obşte de monahi ruşi. Puţin după această vedenie a plecat de la Mănăstire împreună cu alţi fraţi şi s-a dus în Kerasiá. Acolo a zidit o Chilie în numele Sfântului Gheorghe şi s-a -afierosit cu tot sufletul practicării rugăciunii minţii. Zi şi noapte, cu buzele, cu mintea şi cu inima spunea rugăciunea „Doamne, Iisuse Hristoase…”, petrecându-şi cea mai mare parte din zi adâncit în dumnezeieştile cugetări prilejuite de această vedenie dumnezeiască. Nu a încetat să povestească obştii sale cele pe care le-a văzut şi le-a auzit şi, din gură în gură, această istorie folositoare de suflet a ajuns până la Stareţii Stareţilor noştri. Arta de iconar au învăţat-o, atât el, cât şi obştea sa, la Mănăstirea Sfântul Pantelimon şi în jurul anilor 1880 s-au mutat cu toţii la Kavsokalivia, acolo unde au construit frumoasa casă a Ioasafeilor, cu o preafrumoasă biserică închinată Sfântului Gheorghe; aceasta este şi cea mai veche casă de iconari, unde după câţiva ani, prin harul lui Dumnezeu, fratele Ioasaf a avut parte de un sfârşit cuvios şi fericit, spre slava lui Dumnezeu cel în Treime.

Patriarhul Ioachim

Era marele praznic al Maicii Domnului de la 15 august, care în vremurile de odinioară ţinea cincisprezece zile în Karyés, şi părinţii din toate părţile şi din Pustie îşi aduceau spre vânzare rucodelia lor.

În 1901-1903, pe când în Sfântul Munte se retrăsese ca exilat Patriarhul Ecumenic Ioachim al III-lea, când s-a întâmplat să ajungă odată în Karyés, lângă biserica Protatonului, lângă bisericuţa Sfântul Nicolae, acolo unde este cimitirul laicilor care mor în Sfântul Munte, Patriarhul a zărit un monah în vârstă, cu mătăniile în mână, rostind rugăciunea şi vânzându-şi rucodelia – mătăniile făcute de el.

Patriarhul s-a uitat la bătrânelul acela şi a fost impresionat de înfăţişarea demnă şi de felul său smerit de a fi. A întrebat şi i-au spus că era un duhovnic şi că-şi vindea rucodelia sa. S-a apropiat, a cumpărat un şirag de mătănii şi l-a întrebat: „Cuvioase părinte, mi-au spus că eşti duhovnic şi aş vrea să vin la Coliba ta să mă spovedesc. Unde locuieşti?”

Patriarhul nu purta nici engolpion şi nici vreun alt semn distinctiv, pentru a-i fi recunoscut rangul, ci umbla asemenea unui simplu monah.

Duhovnicul nu ştia că este Patriarh şi, cu toată simplitatea ce-l caracteriza, i-a răspuns: „Sanctitatea Voastră, nu poţi intra în Coliba mea pentru că este foarte joasă, iar tu, după cum văd, eşti foarte înalt.” Într-adevăr, era foarte înalt, dar duhovnicul nu se referise la acest lucru, ci prin harul Duhului Sfânt a cunoscut lipsa de smerenie şi mândria caracterului său.

Patriarhul i-a spus duhovnicului: „Iubite, mă voi pleca şi astfel voi încăpea în Coliba ta. La nevoie, voi putea intra şi târâş. Este chiar atât de joasă?”

Duhovnicul i-a spus atunci Patriarhului: „Sanctitatea Voastră, dacă ţi-ai fi plecat gâtul, acum ai fi fost pe tron!”

Patriarhul Ioachim a fost surprins de aceste cuvinte, iar când a înţeles că duhovnicul nu ştia care-i era rangul – aşa cum el singur a mărturisit – mult s-a folosit de pe urma acestei lecţii de smerenie. Iar duhovnicul, se spune, era vestitul pentru virtutea şi harisma sa de a proroci şi prevesti părinte Grigorie, care se nevoia la Colibele de sihaştri de la Schitul Sfânta Ana Mică.

Părintele Daniil

La Coliba Sfântul Hrisostom care aparţine de Schitul Sfântul Pantelimon al Mănăstirii Cutlumuş se află încă în viaţă şi se nevoieşte în asceză monahul Daniil care, aşa cum ne-a mărturisit el însuşi şi cum ne-au adus la cunoştinţă şi alţi părinţi, este bolnav de mai bine de douăzeci de ani, are dureri de cap, de mijloc, de rinichi, de inimă, de picioare şi de multe ori îl doare tot trupul.

S-a dus la mulţi doctori, a făcut nenumărate analize, teste radiologice şi radiografii, însă rezultatul era întotdeauna acelaşi.

Doctorii nu găsesc nici o dereglare sau afecţiune somatică, fratele însă continuă să sufere de pe urma unei inexplicabile boli, căreia nu-i dau de capăt nici doctorii şi nici ştiinţa.

În urmă cu câţiva ani, pe 27 iulie, la privegherea de Sfântul Pantelimon, fratele Daniil, cu credinţă multă şi cu lacrimi în ochi, l-a rugat pe Sfântul Pantelimon: „Sfinte al lui Dumnezeu şi ocrotitorule al Schitului nostru, tu care eşti doctor şi pentru dragostea lui Hristos ai mucenicit şi ţi-ai vărsat sângele, arată-ţi iubirea şi roagă-L pe Stăpânul Hristos să-mi dea sănătate, ca să pot şi eu, sănătos fiind, să-I slăvesc numele şi să cânt la privegheri.”

Spunând acestea, monahul Daniil, de durere şi oboseală, a aţipit un pic şi i s-a arătat în vedenie Sfântul Pantelimon îngenuncheat în faţa tronului lui Dumnezeu şi rugându-L pentru sănătatea fratelui.

Monahul Daniil L-a auzit pe Stăpânul Hristos spunându-i Sfântului Pantelimon: „Frate al Meu şi Mare Mucenice Pantelimoane, oare tu eşti mai milostiv decât Mine? Sau îi iubeşti pe oameni mai mult decât Mine? Ştiu că din dragoste pentru Mine ţi-ai vărsat sângele tău, dar oare Eu nu Mi-am vărsat şi nu-Mi vărs în fiecare zi sângele Meu pentru mântuirea sufletelor oamenilor? Află că voia Mea este – şi de multe ori cu folos – ca trupul să fie bolnav pentru ca sufletul să se mântuiască. Aşa voiesc să se mântuiască mulţi oameni.”

La auzul acestora, fratele Daniil s-a trezit şi a slăvit numele lui Dumnezeu, i-a mulţumit Sfântului Pantelimon pentru ajutorul şi mijlocirea sa, şi de îndată, după cum ne-a mărturisit el însuşi, a scăpat de povara care-l apăsa şi a înţeles că trebuie să poarte cu răbdare, bucurie şi mulţumire crucea şi starea sa de boală.

Părintele Iosif

La acelaşi Schit al Sfântului Pantelimon monahul Iosif a vrut să repare o scândură care putrezise din dușumeaua Colibei.

A curăţat putregaiul, a luat măsurile cu exactitate, a tăiat scândura şi s-a dus s-o aşeze. Când să o pună la locul ei, a văzut că scândura era mai mare. A luat-o, a tăiat ce era în plus şi s-a dus iarăşi s-o aşeze. Atunci a văzut că era mai mică decât trebuia.

Părintele Iosif era de meserie tâmplar. Ia din nou măsurile, taie cu precizie o altă scândură la dimensiunile potrivite, merge s-o aşeze la locul ei, dar iarăşi, era prea mare. O scurtează, dar când se duce s-o fixeze, era prea mică. Atunci pierzându-şi răbdarea şi cu mânie a spus: „Haide, la naiba cu tine, diavole! Ce ai? Ce să-ţi fac să te potriveşti? Te-am măsurat şi te-am tăiat de patru ori. Acum ce dracu’ ai de nu te potriveşti?”

Bietul monah, în loc să spună rugăciunea şi să cheme ajutorul lui Dumnezeu pentru munca sa, a ales să pomenească pe diavolul, care nu a întârziat şi nu caută decât asemenea ocazii, de aceea s-a şi arătat în faţa lui cu înfăţişarea sălbatică şi i-a spus: „M-ai strigat, părinte? Ce este? Vrei ceva? Eu sunt aici să te ajut.”

Părintele Iosif speriat şi-a făcut cruce, a aruncat scândura şi a alergat la duhovnic să se spovedească, dar de atunci şi până astăzi au trecut mai mult de treizeci de ani şi încă nu poate să-şi revină. În minte i-au rămas frica şi o stare de absenţă, ca „recompensă” primită de la diavolul.

Aceasta ar trebui să fie o pildă pentru toți, mici și mari: nu trebuie să rostim numele diavolului nici în glumă. Pentru că diavolul îl face pe om să se înfurie și, la furie, îl face să defăimeze sau să hulească cele sfinte. Și dacă nu reușește, îl convinge să spună aproapelui, fratelui, copilului său sau chiar sieși: „Du-te la dracu!” Asta devine o obișnuință foarte rea și [astfel] mulți părinți își trimit co-piii „la dracul”.

În timp ce omul poate să dobândească obișnuințe bune și, în loc să zică „să te ia naiba”, ar putea spune „să te ia rugăciunea” sau „mânca-te-ar binele”³ sau, aşa cum obişnuiesc Părinţii să spună, „lua-te-ar rugăciunea” sau „Dumnezeu să te miluiască” – cea mai frumoasă rugăciune dintre toate. Așa omul se obișnuiește cu rugăciunea și cu rostirea lucrului bun întotdeauna, potrivit cu Sfânta Scriptură: „binecuvântați și nu blestemați” (Rm. 12, 14).

Monahii Kykleftés

Unii monahi au harisma răbdării și, cu ajutorul lui Dumnezeu, iau hotărârea nestrămutată și statornică să rămână toată viața lor în Mănăstirea sau Schitul sau Chilia unde s-au înscris, potrivit cu spusa scripturistică: „Fiecare, fraţilor, în starea în care-a fost chemat, în aceea să rămână înaintea lui Dumnezeu” (I Cor. 7, 24).

Alții iarăşi, cu acordul duhovnicului, rămân zăvorâți în Peșteri și Sihăstrii, unde sunt desăvârșit izolați de ceilalți părinți și frați; dar „nu toţi pricep acest cuvânt, ci aceia cărora le este dat” (Mt. 19, 11).

Există însă încă o categorie de monahi, pe care părinții de demult îi numeau kykleftés. Acești monahi, fie din râvna pentru virtute de a învăța multe, fie dintr-o obișnuință rea, fie de pe urma întovărășirii cu satana sau din cauza războiului pe care diavolul îl poartă împotriva lor, nu pot să rămână într-un singur loc sau într-o singură stare pe viață. Aceasta nu se întâmplă numai cu monahii, ci și cu mulți laici în viața de familie, care vădesc nestatornicie nu numai în ceea ce privește viața sau serviciul, ci chiar și caracterul.

Unul dintre acești monahi avea obiceiul de a nu putea sta într-un singur loc, ci pleca de la o Mănăstire și se ducea la alta și de acolo altundeva, și așa își petrecea viața trecând pe la toate locurile de ședere monahală atonită.

Într-o zi, pentru a nu știu câta oară s-a pregătit să plece de la o Mănăstire chinovială la o alta idioritmică, când, la ieșirea din Mănăstirea aceea, îl vede în fața sa pe diavolul, care îi spune: „Ava, iar pleci. Oh, părinte, de patruzeci de ani îmi rup picioarele și am obosit să te mai duc dintr-un loc în altul. Nu te-ai plictisit să tot pleci? Stai și tu o dată într-un loc anume!” Monahul i-a răspuns satanei: „Sfinții Părinți ne-au lăsat o tradiție după care, dacă nu putem rămâne într-un loc, putem să ne legăm de Muntele Atonului cu o funie și să umblăm prin tot Sfântul Munte, spre a aduna în felul acesta, de la toți Părinții, mierea virtuții și a vieții duhovnicești. Iar eu, pentru dragostea lui Hristos, fac același lucru. Tu însă ce treabă ai să te încurci printre picioarele noastre? Nu știi că Hristos în cele din urmă va birui? Domnul te-a certat pe tine, duh necurat. Înapoia mea, satano!” Este nevoie de multă luare-aminte, deoarece argumentul acesta este foarte riscant, pentru că ajunge un obicei rău, și bine este ca omul, în loc să umble dintr-un loc în altul, să fie statornic, consecvent și pozitiv în cuvintele, faptele, deciziile și în tot felul său de a fi, dacă vrea să sporească!

Minunea de netăgăduit a Preasfintei

La 3 octombrie 1948, în Karyés, capitala Sfântului Munte, aproximativ 800 de rebeli comuniști au atacat jandarmeria și pe guvernatorul politic al Sfântului Munte, d-l Panaghiotákos.

În dimineața acelei zile în care a fost declanșat atacul rebelilor, la Chilia Prorocului Ilie părintele diacon Dionisie prăznuia întru pomenirea Sfântului Dionisie Areopagitul și se săvârşea dumnezeiasca Liturghie în cinstea sărbătorii numelui său. La dumnezeiasca Liturghie veniseră mai mult de cincizeci de monahi. După cum se știe, dumnezeiasca Liturghie începe foarte devreme și se încheie pe la ceasurile 8-9 ale dimineții. Însă rebelii au început să atace, înainte de încheierea dumnezeieştii Liturghii, cu diferite arme de foc, pistoale mitralieră şi mortiere. Unul dintre obuze a căzut pe acoperişul Chiliei unde erau adunaţi monahii, care s-au speriat pentru că nu ştiau ce se întâmplă.

Din Pronia dumnezeiască şi prin ocrotirile Stăpânei noastre de Dumnezeu Născătoare, într-un chip cu totul neobişnuit obuzul nu a explodat şi astfel nici unul dintre Părinţi nu a păţit nimic, pentru că, dacă explozia s-ar fi produs, cu siguranţă nimeni n-ar fi scăpat cu viaţă.

Preasfânta a făcut nenumărate asemenea minuni în Grădina sa în vremea acelor ani negri ai ocupaţiei germane şi războiului de gherilă.

Iconarul nepăsător

Unul dintre cei mai buni artişti şi iconari din Sfântul Munte, atât de bun încât altul ca el, în arta pictării de icoane, după Emanuel Panselin (secolul al XIV-lea), nu s-a mai arătat, a fost Ioanichie Mavrópulos din Cezareea Capadociei.

A fost iniţiat în arta icoanei de către părintele Ioachim Ralidis, la Sfântul Schit Kavsokalivia. Dar, mulţumită străduinţei de care a dat dovadă, a ajuns să fie mult mai iscusit decât dascălul său.

Însă pe cât de sârguitor se arăta în arta icoanei, pe atât de insensibil şi indiferent era în privinţa credinţei creştine, şi cu mult mai nepăsător şi dispreţuitor în ceea ce priveşte idealul şi viaţa monahală. Era atât de necredincios, încât nu admitea nimic, nici măcar faptul că există Dumnezeu şi, în general, nu credea în nici una dintre Sfintele Taine ale Bisericii.

Prin urmare nu postea, nu mergea la biserică, nu se ruga, nu se împărtăşea şi adesea îi lua în râs pe monahi, numindu-i „fasolofagi”⁴, în timp ce slobozea şi alte acuze împotriva lor.

Se cunoştea cu Stareţul meu, monahul Ioachim, şi erau oarecum prieteni de pe vremea când vieţuiseră împreună la Schitul Kavsokalivia (1915-1916) şi, pentru că avea încredere în el, îi împărtăşea de multe ori secretele sale.

În anii 1923-1924, după ce a învăţat arta pictării de icoane, a plecat de la Schitul Kavsokalivia şi s-a aşezat în Karyés, la Chilia Sfântul Gheorghe, care aparţine de Marea Lavră şi se află deasupra Karéii, numită „a Skurtéilor”, acolo unde astăzi este ridicată biserica închinată Sfântului Nicodim, care adăposteşte capul acestuia. Acolo a continuat să practice rucodelia de iconar.

Când Stareţul meu se ducea în Karyés, părintele Ioanichie îl primea şi-l găzduia cu multă bucurie, împărtăşindu-i cu această ocazie nemulţumirile sale şi cerându-i să-i lămurească neînţelegerile legate de credinţa creştină şi de viaţa de călugăr.

Stareţul meu, om credincios şi cultivat duhovniceşte, cu toate că depunea mari eforturi, nu putea să-l convingă de adevărurile credinţei creştine şi de rolul important al monahismului pentru Creştinism şi Biserică.

Visul de neînţeles al bunicii

Într-o zi Bătrânul-Ioanichie, deja la o vârstă înaintată, i-a spus Stareţului meu: „Măi, părinte Ioachim, îmi tot spui că există Dumnezeu şi viaţă după moarte, că există judecată şi răsplată, adică pedeapsă veşnică pentru răul pe care îl face omul aici pe pământ şi plată veşnică pentru fiecare faptă bună, că există iadul pentru cei răi şi Raiul pentru cei buni, că există demoni care îi vor chinui veşnic pe păcătoşi şi altele asemenea pe care le susţin călugării şi popii. Eu socotesc că toate astea sunt basme şi că, de există Raiul şi iadul, acestea vor fi aici, în viaţa asta. După moarte, nefericite, nu există nimic. După ce mor eu nu-mi mai pasă de nimic. Ce spuneau elinii: «Pământul să se amestece cu focul»⁵. Aşa spun şi eu: trupul şi sufletul despre care-mi spui că există să mi se facă pulbere.

Şi de ce nu-mi spui, rogu-mi-te, a continuat părintele Ioanichie, cine a venit de dincolo, din viaţa cealaltă, de pe lumea cealaltă, să ne dea adeverire că există toate aceste lucruri, că există viaţă de veci?”

Duhovnicul meu încerca cu mărturii din Sfânta Scriptură şi din Sfânta Evanghelie să-i demonstreze adevărul despre toate acestea, dar el nu voia să audă nimic din toate astea. Şi asta s-a repetat de mai multe ori.

În decursul unei astfel de discuţii, Bătrânul-Ioanichie i-a spus în taină duhovnicului meu: „Părinte Ioachime, un lucru m-a impresionat [cândva] şi a rămas întipărit în mintea mea şi nu pot să mi-l explic. Eram copil, aveam 12-13 ani, în satul meu natal, împreună cu fratele meu Tănase, cu tatăl şi cu bunica mea – mama tatălui meu –, când turcii ne-au alungat din casa noastră din Capadocia, şi, după ce mama mea a murit pe drum, am rămas noi patru şi ne-am stabilit într-o casă pustie din afara oraşului Trapezunt.

Acolo, într-o seară s-a arătat bunicii mele, în vis, un om grav, dar cu înfăţişarea plăcută şi, cu un ton rugător, i-a spus: „Te rog, bunică, să spui la copiii şi la nepoţii tăi să nu urineze pe mine!”

Bunica, pentru că eram vânaţi şi îngroziţi de turci, s-a gândit că este vorba de un vis obişnuit şi nu i-a dat nici o atenţie. Însă acest vis, care părea aievea, s-a repetat vreme de trei nopţi la rând, dar bunica din nou nu i-a spus nimic tatălui meu. În cea de-a patra noapte omul acela s-a arătat iarăşi în vis bunicii mele, dar de data asta foarte înfricoşător la chip, şi i-a spus ameninţător: „Eu sunt Gheorghe Eleftheriádis. Te-am avertizat de trei ori să le spui copiilor să nu se mai urineze pe mine, iar tu nu le-ai spus nimic. Află, aşadar, că de nu le vei spune să înceteze, o să aveţi parte de un mare rău.” Bunica s-a trezit speriată, l-a trezit şi pe tatăl meu şi de frică i-a spus totul.

Ce se întâmplase? „Eu şi cu fratele şi cu tatăl meu”, a povestit monahul Ioanichie Stareţului meu, „ieşeam noaptea pe o uşă dosnică, aflată în partea din spate a casei, traversam un gang descoperit şi acolo jos, unde se afla un câmp, urinam.

Atunci când bunica i-a spus tatălui meu visul, dimineaţa, de cum s-au ivit zorile, s-a dus cu bunica mea în locul unde urinam, au săpat adânc, mai mult de 2 metri şi ceva, şi au aflat un schelet uman într-un mormânt obişnuit. Au luat oasele, care erau curate, şi cu multă evlavie le-au spălat cu vin, după obicei, le-au tămâiat şi le-au aşezat într-o cutie pe care au pus-o pe un raft în casă.”

Visul de neînţeles al tatălui

În seara acelei zile se arată din nou acel serios şi grav necunoscut, de data aceasta cu faţa veselă, şi le spune tatălui şi bunicii – pentru că de data aceasta s-a arătat la amândoi: „Vă mulţumesc pentru binele pe care mi l-aţi făcut. Îl voi ruga pe Dumnezeu şi Cerescul nostru Părinte să vă apere de primejdii în viaţa aceasta, să vă răsplătească în viaţa viitoare şi să vă dăruiască Împărăţia Cerurilor.”

„Lucrul ăsta, părinte Ioachime, nu pot să mi-l explic. Cum este cu putinţă să existe Dumnezeu, altă viaţă, judecată şi răsplată. Toate astea nu încap în mintea mea nevolnică şi nu pot nici să le înţeleg, nici să mi le lămuresc, însă nici să le uit. Pentru că tatăl meu a făcut cercetări de-spre numele acesta în Trapezunt şi a aflat că a existat o familie bogată cu numele de Gheorghe Eleftheriádis în urmă cu trei sute de ani.

Dacă nu există Dumnezeu, dacă nu există altă viaţă, dacă nu există Împărăţia Cerurilor şi plată şi răsplată veşnice, atunci omul acela cum ni s-a arătat că există şi trăieşte şi că scheletul său, oasele sale au fost pângărite şi murdărite de necurăţiile şi de urina noastră? Iar când le-am descoperit, a venit şi ne-a mulţumit şi ne-a spus limpede că Îl va ruga pe Dumnezeu, pe Cerescul nostru Părinte ş.a.m.d., toate câte ni le-a relatat bunica noastră? Nimic din toate acestea nu-mi pot explica. Ce înseamnă oare?”

Judecată şi răsplată

„De asemenea, în toată viaţa mea am băgat de seamă că orice-ar face omul, fie dreptate, fie bunătate, neîndoielnic va primi plată. Nimeni nu poate tăgădui sau dezminţi sau să mă convingă că nu e aşa. Adică, de faci o nedreptate, vei fi pedepsit în aşa fel, că nu vei fi în stare să pricepi de unde ţi s-a tras. După cum spuneţi voi, călugării: «într-un fel greşim şi în alt fel suntem pedepsiţi pentru faptele noastre».

Dacă, de asemenea, faci vreo faptă bună sau milostenie, vei fi răsplătit în ascuns sau pe faţă. Când cineva, iarăşi, se va răzbuna, va fi pedepsit, şi într-un fel foarte crâncen.

Astfel, de multe ori, ajung în impas şi-mi zic: «De vreme ce nu există nimic, cine este cel care dirijează şi îndrumă toate astea?»”

Atunci Stareţul meu a găsit momentul prielnic şi i-a înfăţişat parabola pe care o spune Domnul nostru Iisus Hristos în Sfânta Evanghelie despre bogatul nemilostiv şi săracul Lazăr (Lc. 16, 19-31) şi multe altele despre Dumnezeu (Mt. 5, 14-20; 6, 10-13; 7,21), Rai şi iad, după cum sunt descrise în diferite pericope evanghelice (Mt. 5, 22-29; 8,12; 3, 28; 13, 42; 13, 50; 23, 24-33; 24, 30) şi despre tot felul de pedepse, numite [astfel] de Sfinţii Evanghelişti: „focul cel nestins, unde viermele lor nu moare şi focul nu se stinge” (Mc. 9,43-44 şi 48; Lc. 13, 28 ş.urm.).

De atunci părintele Ioanichie a început să nu mai stăruie în îndoielile sale şi încet-încet a început să se gândească mai serios şi să cântărească aceste probleme într-atât, încât Dumnezeu l-a învrednicit, spre sfârşitul vieţii, să se spovedească cu o pocăinţă sinceră şi cu o adevărată zdrobire a inimii să creadă şi să ceară să se împărtăşească cu Trupul şi Sângele Domnului, mărturisind şi primind toate Sfintele Taine ale Sfintei noastre Biserici. Astfel, a plecat din viaţa aceasta în pocăinţă şi îndreptare; cu credinţa fierbinte în viaţa veşnică şi cu nădejdea în mântuirea sufletului s-a dus aproape de Stăpânul Hristos spre a trăi veşnic.

Note:

1 Scil. locuitor al zonei Kapsála (n. trad.).

2 Prăznuită la 22 decembrie (n. trad.).

3 Așa cum obișnuia, de altfel, să facă și părintele Cleopa când spunea: „Mânca-v-ar Raiul!” (n. trad.).

4 Scil. mâncători de fasole (n. trad.).

5 Fragment din frază atribuită enigmatologului Panárktis (aprox. 450 î.Hr.), care afirma: „după ce voi muri, pământul să fie cuprins de foc” „(ἐµοῦ θανόντος γαῖα πυρί µιχθήτω)” (n. trad.).

Sursa: Patericul Sfântului Munte, Monahul Andrei Aghioritul, Editura Sophia, 2013, pp. 68-95 / Foto: Arhiva blogului

Fragmentul de față apare pe Blogul Sfântul Munte Athos cu îngăduința editorului cărții, d-na Mihaela Voicu, căreia îi mulțumim.

Se va prelua doar cu precizarea sursei Blogul Sfântul Munte Athos