Arhive blog
Sfinţi Părinţi ruşi despre educaţia copiilor
Sfinţi Părinţi ruşi despre educaţia copiilor
Sfântul Serafim de la Sarov
Stareţul nu permitea copiilor să vorbească împotriva părinţilor, chiar şi a celor care aveau neajunsuri evidente. Un om a venit la stareţ cu mama sa, care era robită de patima beţiei. Cînd fiul doar a încercat să vorbească despre asta, părintele Serafim i-a astupat gura cu mîna şi nu l-a lăsat să spună nici un cuvînt. Apoi, adresîndu-se mamei, a zis: “Deschide buzele tale” şi, cînd aceasta a deschis gura, a suflat de trei ori peste ea. Dîndu-le drumul, părintele Serafim a zis: “Iată, vă dau testamentul meu: să nu ţineţi în casa voastră nici vin şi nici măcar vase pentru vin, pentru că de acum înainte nu vei mai suferi vinul”.
La întrebarea dacă este bine să studieze copiii limbile străine şi alte ştiinţe stareţul răspundea: “Ce-i rău în a şti ceva?”
Sfântul Teofan Zăvorîtul
Vă tînguiţi pentru copii. Dar pentru asta sînteţi mamă, ca să vă tînguiţi pentru copii. Dar adăugaţi la tînguire şi rugăciunea.. Iar Domnul va avea grijă de copii. Amintiţi-vă de mama fericitului Augustin. A plîns cît a plîns, s-a rugat cît s-a rugat! Şi a obţinut ceea după ce a plîns, că Augustin şi-a venit în fire, şi a început să fie cum trebuie.
Nu vă neliniştiţi pentru fiu. Luaţi-i în consideraţie caracterul, dar viaţa mai tîrziu vă va face să vă cruciţi. Că iubeşte averea, asta încă nu-i mare nenorocire. Va fi mai gospodăros. A nu avea nu este cu putinţă, pentru că trebuie să mănînci, să bei, să ai casă şi altele. Numai pe lîngă avere să ai şi nădejde în Dumnezeu, iar o parte să o dai săracilor. Învăţaţi-l să dea cîte o copeică săracului, măcar duminica. Începînd de la asta, va merge şi mai departere.
Iar cu rugăciunea să nu-l sîcîiţi, îl puteţi plictisi. Sfătuiţi-l să se roage măcar puţin dimineaţa şi seara, fără să citească vreo rugăciune, ci, aşa, cu mintea înălţîndu-şi ochii către Dumnezeu. Seara – să mulţumească lui Dumnezeu pentru ziua care a trecut, dimineaţa – să ceară pentru ziua ce începe – cu cuvintele sale, cum ştie, numai să o facă. Şi asta ajunge. Închinăciuni vreo trei-patru cu aceste gînduri. Şi ziua lasă să se mai adreseze lui Dumnezeu cu o rugăciune scurtă: “Doamne, miluieşte; binecuvîntează, Doamne”. Mai mult decît atît nu trebuie. “E greu asta, să-l întrebaţi, ei, dar adu-mi această mîngîiere…”
Tinerii vor să trăiască pe pămînt şi pămînteşte. Că nici nu se poate fără asta, pentru că noi sîntem pămînteni. Numai că nu trebuie să uităm că pe pămînt sîntem pentru o vreme, şi încă scurtă, deci, chiar dacă sîntem pămînteni, nu pentru pămînt am primit viaţă.
Înstrăinarea copiilor – este neobişnuită. Dar vedeţi, dacă nu cumva dumneavoastră sînteţi pricina. Dacă dumnea-voastră ba citiţi, ba trebăluiţi, iar de copii vă ocupaţi puţin, aşa încît ei nu văd mîngîiere de la dumneavoastră… atunci ce-i de mirare în faptul că se înstrăinează de dumneavoastră? Nu puteţi să vă mîntuiţi singură sufletul. O parte însemnată în aceasta o reprezintă grija de copii, mîngîierea, gingăşia maternă, înţelepţirea fără cuvinte.
Sfântul Ioan de la Kronştadt
Părinţi şi educatori! Păziţi copiii voştri cu toată grija de mofturile în faţa voastră, altfel copiii vor uita degrabă preţul iubirii voastre, îşi vor umple inima de ură, vor pierde de timpuriu sfînta, sincera, aprinsa dragoste a inimii, iar odată cu atingerea maturităţii vă vor reproşa că în copilărie i-aţi dădăcit prea mult, satisfăcîndu-le mofturile inimii. Moftul – este germenele stricăciunii sufletului, rugină inimii, molie a dragostei, sămînţa răutăţii, urîciune înaintea Domnului.
Omul, se spune, este liber, el nu poate fi sau nu trebuie să-şi impună nici credinţa, nici învăţătura. Doamne, miluieşte! Ce părere drăcească! Dacă nu s-ar impune, ce ar mai ieşi după asta din oameni? Ei, ce va ieşi din tine, înghiţitorule de reguli nou gîndite, dacă tu nu te vei impune nici la o fapta bună, ci vei trăi aşa cum îţi dictează dictează să trăieşti inima ta stricată, mintea ta înfumurată şi mioapă, trupul tău păcătos? Spune, ce va ieşi din tine? Oare tu nu te impui la nimic, nu zic bun, dar măcar la ceva folositor şi trebuincios? Cum putem exista fără să ne impunem la ceva? Cum putem să nu-i îndemnăm şi să-i impunem şi pe creştini să îndeplinească prescripţiile credinţei şi cucerniciei? Nu se spune oare în Sfînta Scriptură că “Împărăţia Cerului se ia cu sila”, că “cei cei se silesc o dobîndesc” (Mt. 11, 12)? Dar cum să nu-i impunem mai ales pe băieţi spre învăţătură, rugăciune? Ce va ieşi din ei? Oare nu leneşi? Oare nu ştrengari? Oare nu se vor deprinde ei la tot răul?
Sfântul Ambrozie de la Optina
Îmi scrieţi: “Aşi dori să evităm împreună cu soţul acele păguboase neînţelegeri în problema educaţiei, pe care le văd aproape în toate familiile”. Da, fapta aceasta este cu adevărat plină de înţelepciune! Dar a vă arăta neînţelegerile faţă de copii şi singuri v-aţi dat seama că nu-i folositor. De aceea în caz de neînţelegere mai bine sau să vă abateţi şi să plecaţi, sau să arătaţi că nu aţi auzit bine, dar nicidecum să nu discutaţi despre părerile voastre contrare faţă de copii. Sfatul despre aceasta şi judecarea trebuie să aibă loc în singurătate şi dacă se poate cît mai rece, ca să fie mai obiectiv. De altfel, dacă veţi reuşi să sădiţi în inima copiilor voştri frica de Dumnezeu, atunci diferitele apucături omeneşti nu-i vor mai putea influenţa negativ.
Pe copii trebuie să-i învăţaţi, dar de la copii trebuie să şi învăţaţi, după cele zise de Însuşi Dumnezeu: “Dacă nu veţi fi precum copiii, nu veţi intra în Împărăţia Cerului”. Iar Sfîntul Apostol Pavel a tîlcuit aceasta aşa: “Nu fiţi copii la minte, ci la mînie copilăroşi; mintea însă să fie desăvîrşită”.
Foto: Nikolaos Gyzis, “To krifó scholió” (Secret School), Oil on canvas, 1885/86. Emphietsoglou collection, Athens, Greece.
SPRIJINIȚI ACTIVITATEA BLOGULUI NOSTRU!
Fotografie rară cu doi Sfinţi: Ioan Maximovici şi Justin Popovici
Teologii seminarişti de la Bitolia (Macedonia) în anul 1933, având în centru doi dintre profesorii lor, Sfântul Ioan Maximovici (stg.) şi Sfântul Justin Popovici (dr.).
Sfântul Ioan Maximovici. Cei ce cunosc mai în amănunt Viaţă Sfântului Ioan Maximovici, ştiu că Mihail (viitorul arhiepiscop Ioan) era de fel din Harkov, din sudul Rusiei, dar în 1921, în timpul războiului civil, emigrează la Belgrad împreună cu întreagă familie. În 1925 a absolvit facultatea de teologie. În 1926 a fost tuns în monahism şi hirotonit că ierodiacon în mănăstirea Milkovo, luând aşadar numele de Ioan. La sfârşitul aceluiaşi an părintele Ioan a fost hirotonit că ieromonah. Întru anii 1929-1934 a fost profesor şi diriginte la Seminarul teologic „Sfântul Ioan Botezătorul” din Bitolia. În anul 1934 s-a luat hotărârea de a-l înainta la rangul de episcop. Întru anii 1929-1934 a fost profesor şi diriginte la seminarul, teologic „Sfântul Ioan Botezătorul” din Bitolia, din această perioada datând şi imaginea de mai sus. În anul 1934 s-a luat hotărârea de a-l înainta la rangul de episcop. A fost trimis iniţial în China, în eparhia Shanghaiului.
Sfântul Justin Popovici. După ce a finalizat liceul, a urmat Seminarul din Belgrad. Mitropolitul Dimitrie al Serbiei îl tunde în monahism, dăruindu-i numele Justin (Blagoje era numele de botez), de la Sfântul Justin Martirul şi Filosoful. Ajunge la studii în Rusia, la Sankt Petersburg, iar mai târziu îşi va continuă studiile la Oxford, în Anglia. De aici va ajunge la Atena, unde va avea posibilitatea să studieze Dogmatică Ortodoxă şi scrierile Sfinţilor Părinţi. Îşi va susţine teza de doctorat la profesorul Ioannis Karmiris, în anul 1926, cu tema: „Problema persoanei şi cunoaşterii la Sfântul Macarie Egipteanul. Revenit în Serbia, va preda la Seminariile Teologice din Sremski Karlovti şi Bitolia. Mai apoi va fi promovat că asistent şi apoi conferenţiar la Catedră de Dogmatică a Facultăţii de Teologie din Belgrad, după publicarea a două volume din Dogmatică să, în anul 1930. Din mărturiile scrise ale profesorului Gheorghe Florovski şi ale episcopului Nicolae Velimirovici, reiese că Dogmatică părintelui Justin s-a predat la unele universităţi din America.
În viaţa Cuviosului Justin se spune că acesta a fost coleg la seminarul din Bitolia cu Sfântul Ioan Maximovici. Cuviosul Justin spunea despre el că a fost un om deosebit, o personalitate de excepţie şi că l-a certat pentru că toată noaptea nu dormea şi se ruga, iar apoi, dimineaţa, venea la ore adormit şi elevii râdeau de el. „Iată, părintele Ioan cât este de adormit!” El l-a rugat pe Sfântul Ioan să aţipească şi el un pic noaptea că altfel va face şcoala de râs.
La momentul realizării acestei fotografii, Părintele Ioan avea 37 de ani, iar Părintele Justin avea 39 de ani. Amândoi, la bună vreme după fericirea lor adormire, au fost canonizaţi de către Biserică – Sfântul Ioan în 1994, iar Sfântul Justin în 2010.
Fericiţi elevii seminarişti ai acelor timpuri şi locuri care au avut binecuvântarea unor astfel de profesori sfinţi!
Arhivă foto Laurenţiu Dumitru / Se va prelua cu precizarea sursei Blogul Sfântul Munte Athos
SPRIJINIȚI ACTIVITATEA BLOGULUI NOSTRU!
VIDEO: Dumnezeiasca Liturghie în cinstea tuturor Sfinților Vatopedini, cu participarea episcopului Adrian al Alikarnassiei (Sfânta Mare Mănăstire Vatopedi, iulie 2019) – fragmente
VIDEO: Dumnezeiasca Liturghie în cinstea tuturor Sfinților Vatopedini, cu participarea episcopului Adrian al Alikarnassiei (Sfânta Mare Mănăstire Vatopedi, iulie 2019) – fragmente
Interviu cu Arhimandritul Elisei, Starețul Mănăstirii Simonopetra: „Cea mai dificilă problemă a omului contemporan este distragerea atenției și pierderea timpului întru îndeletniciri nefolositoare”
Interviu cu Arhimandritul Elisei, starețul Sfintei Mănăstiri Simonopetra din Muntele Athos, publicat în revista Martyria, nr. 1/2017.
1. Societatea de astăzi și cum trebuie să fie viața creștină.
Societatea de astăzi, lumea contemporană, care este deja unită sub aspect cultural, este caracterizată de către mulți ca o lume post-creștină. Firește cei care fac aceste constatări sunt foarte încântați de aceasta. Ei cred că în sfârșit omul s-a eliberat de așa zisele îngrădiri pe care i le-a făcut religia. Vedem însă că în loc să își găsească libertatea, omul contemporan este mai mult decât în oricare altă epocă legat și subjugat de idolii pe care și i-a făcut. Ar fi o mare greșeală să zicem că epoca noastră nu este religioasă, este mai degrabă foarte religioasă, însă idololatră. În ciuda reușitelor științei și a tehnologiei, oamenii s-au făcut robi falșilor dumnezei care ies în evidență prin media, reclame, modă, etc.
Foarte mare este progresul tehnologic din ultimele zeci de ani, dar aceasta a constituit mai curând un revers cultural și duhovnicesc. Am dat înapoi, și o poate constata oricine privind nivelul de educație al copiilor noștri care văd multe imagini, au multe informații, însă nu știu să se exprime în limba lor, nu știu să comunice și să se comporte comunitar. Am putea să menționăm și alte simptome ale acestei îmbolnăviri de care suferă epoca noastră. Dar zicem următoarele: în loc de post-creștină, aș zice mai degrabă că lumea este pre-creștină. Mesajul Domnului Hristos nu a pătruns peste tot, fiindcă nu este ascultat de cei mai mulți membri ai societății de astăzi. Prin urmare nu și-a pierdut nimic din actualitatea lui, de ajuns să se găsească oameni care să poată mărturisi cu putere mesajul real și pentru totdeauna nou și revoluționar al Învierii și al vieții celei întru Hristos. „Creștinismul abia a început”, zicea Părintele Alexander Men.
2. Alergarea lumii … și multele informații.
În înțelesul pe care îl dă Noul Testament, caracteristica „lumii”, adică a omului care a căzut în mâinile stăpânului acestei lumi, este confuzia, „diversiunea cea cu vicleșug” care îl scoate pe om din el însuși cu scopul de a se preocupa exclusiv de cele din afara lui, de cele din jur. Devine „ieșit din sine” după cum se spune la începutul Triodului despre fiul cel pierdut. Și noi trăim deja, mai ales în ultimul timp în urma dezvoltării noilor medii de comunicare, trăim într-o lume a cantității și a înstrăinării. Și cu cât sporesc și se înmulțesc cunoștințele despre materie, cu atât se micșorează cunoașterea cea reală care începe cu autocunoașterea.
Da, cei mai mulți oameni se adâncesc astăzi într-un ciclu de informații pe care nu pot să le controleze și le sunt nefolositoare în esență. Însă deși trăiesc mai mult decât în orice alt veac în deșertăciune, cu toate acestea ei încă sunt „chipul lui Dumnezeu”, o scânteie rămâne înlăuntrul omului și așteaptă să se reînsuflețească. Și când se deșteaptă cineva și începe să înțeleagă că în deșert se scurg înapoi toate cele ale idolilor, atunci înțelege precum fiul cel pierdut că s-a îndepărtat de patria sa cea adevărată, de căminul părintesc, și poate să se ridice și să înceapă calea de întoarcere. Fiindcă atunci când se aprinde înlăuntrul omului acea scânteie a dragostei și a dorului după Dumnezeu, poate ușor să se desprindă de cele care îl leagă și îl țin încătușat, după cum un narcoman sau un alcoolic poate să se detoxifice numai dacă găsește o orientare pozitivă, un răsărit al vieții lui. Și va fi dorul după Dumnezeu acela care îl va ajuta să se întoarcă din multele informații inutile ca să caute „știrea și informația” cea adevărată – expresie folosită și de părinții filocalici – „vestire” care va dărui inimii lui rugăciune și participare la viața Bisericii.
3. Cel mai rău lucru este că omul nu se poate ruga …
În loc să spunem că nu se poate ruga omul contemporan, poate ar trebui să spunem mai corect că nu vrea să se roage, sau că nu a învățat ce este rugăciunea. Fiindcă dacă știa, foarte ușor ar fi putut arunca toate cele nefolositoare din viața lui ca să se ocupe numai cu rugăciunea și cu vederea lui Dumnezeu.
Omul trăiește întru necunoștință și de multe ori chiar intenționat întru neștiință, pentru că pe Dumnezeu chiar dacă nu Îl cunoaștem, tot ne este frică de El. Și rareori există atei reali, cei mai mulți oameni au o credință ascunsă în adâncurile sufletului, o simțire a prezenței lui Dumnezeu în viața lor, dar le este frică să o înfrunte cu curaj, fiindcă știu că aceea îi va sili să își reconsidere întreagă viața lor și să iasă din letargia confortului lor, să se trezească și să înceapă să lucreze duhovnicește.
4. Care este cea mai dificilă problemă a lumii contemporane?
Poate cea mai dificilă problemă a omului contemporan este, așa cum am spus la început, distragerea atenției și pierderea timpului întru îndeletniciri nefolositoare, inutile, și consecințele lor, adică necunoașterea și uitarea lui Dumnezeu. Filosofii cei vechi spuneau că filosofia este cercetarea și studierea morții. Când ajunge omul să înțeleagă că va muri, poate chiar astăzi, dacă nu zace totalmente în ne-simțire – și din păcate mulți au ajuns în această situație – atunci poate să decidă începutul unei lucrări care să pună în valoare viața lui. Și dacă are minte, va decide să lucreze pentru ceva care nu se supune morții. După cum și Sfântul Metodie, apostolul slavilor împreună cu fratele său Sfântul Chiril, când erau tineri încă, au decis să nu se ocupe cu nimic din cele care nu sunt nemuritoare. Și singurul lucru pentru care merită să trăim este Viața care a ieșit din Mormânt a treia zi. Și singurul Om pe care merită să-L urmăm și să-L iubim deplin este Dumnezeu-Omul Iisus Hristos Care ne și dăruiește fiecăruia posibilitatea să devenim dumnezei după har și să gustăm hrana cerească a raiului.
Nu există alte probleme esențiale pentru om astăzi la fel ca și ieri, decât numai problema morții. Și pe aceasta a rezolvat-o Hristos prin Învierea Lui.
Cel care trăiește întru Dumnezeu-Omul Cel Înviat, nu poate să se supere, nu poate să fie amărât sau trist, deoarece trăiește în fiecare zi și continuu Paștele, ca și Cuviosul Serafim de Sarov care îi heretisea pe toți cei care îl vizitau, zicându-le: „Hristos a înviat!”.
5. Este posibil să trăim după voia lui Dumnezeu când suntem înconjurați de necredință, desfrâu, etc. ?
Firește, lucrurile erau mai ușoare când societatea și statul erau oficial creștine, când instituțiile și legile protejau oamenii și asigurau un minim nivel de viață morală. Însă și atunci exista multă ipocrizie, și nici oamenii nu erau mai duhovnicești sau mai creștini decât făpturile cele neputincioase ale epocii noastre care se lasă târâți acum de imagini necuviincioase și mesaje blasfemiatoare. Dar noi nu trebuie acum să lăsăm mâinile căzute jos zicând că toate s-au stricat și nu putem să mai facem nimic. Chiar dacă este mai greu, acum să le stăm împotrivă, hai să evităm ispitele și capcanele diavolului și să trăim o viață creștină. Trebuie să știm că aceasta ține de noi și de voința noastră, nu mai aparține legilor și instituțiilor.
Aș zice – poate paradoxal – că tocmai epoca noastră cea pierdută este entuziasmantă, deoarece ne cere să luăm riscul de a fi creștini în mod real, creștini autentici. La fel precum primii creștini care erau o minoritate și peste tot îi urau, îi urmăreau și îi întemnițau, așa și acum lumea continuă să urască pe Hristos și pe ucenicii Lui. Mântuitorul Hristos ne-a spus: „Dacă vă urăşte pe voi lumea, să ştiţi că pe Mine mai înainte decât pe voi M-a urât” (Ioan XV, 18). Așa și noi revenim la situația normală a creștinismului abia în persecuții, în prigoniri. Și aceasta are mare valoare, deoarece are făgăduința vieții celei veșnice.
6. Cum să-și aleagă cineva un duhovnic?
Este foarte simplu. Va alege un preot cu care simte că poate vorbi deschis, în fața căruia poate să își deschidă inima ca în fața lui Dumnezeu. Nu este nevoie să fie făcător de minuni și faimos ca duhovnic, e de ajuns să fie un preot canonic și să îl înțeleagă.
Cât despre ascultarea față de duhovnic, se știe că în aceasta se fac și greșeli, fiindcă ascultarea laicului față de duhovnic nu este identică cu a monahului față de starețul său. Monahul este îndatorat cu deplină ascultare în toate detaliile vieții zilnice, trebuie să își mărturisească chiar și gândurile, în timp ce laicul menține o anumită libertate. La duhovnic își înfățișează în linii mari toată viața și cele mai importante lucruri din ea, nu îl va întreba ce să mănânce și cum să se îmbrace. Acestea sunt exagerări care din păcate le încurajează unii duhovnici care voiesc să stăpânească peste fii lor duhovnicești. Călăuzirea duhovnicească trebuie să fie o pedagogie a libertății, mai ales în cazul laicilor.
7. Cum să dobândim trezire duhovnicească și putere și să alungăm duhul achediei?
Cu toții suntem neputincioși. Vai de noi dacă ne considerăm puternici și rezistenți. Sfinții Părinți ne spun că viața duhovnicească este să ne prezentăm neputința noastră înaintea lui Dumnezeu. Este de ajuns să decidem aceasta și să știm cum trebuie să ne prezentăm în fața lui Dumnezeu. Pentru că reprezentarea neputinței noastre nu este cât o să postim, cât o să priveghem și celelalte, nu este nici câte daruri o să-I aduc lui Dumnezeu, ci simplu golirea sinelui nostru, aruncarea preocupărilor celor nefolositoare, după cum am spus mai înainte, și mai ales un timp anume pe care am să Il ofer numai lui Dumnezeu în fiecare zi, ca să pot să aud și eu pașii Lui în inima mea. La început o să aud doar zgomotul lumii, o să simt o plictiseală (achedie) teribilă, dar dacă o să-mi silesc sinele meu un picuț, atunci voi începe să gust ceva cu totul altfel, se va îndulci inima noastră de ceva pe care nu îl cunoaștem exact ce este, însă ne va da bucurie. Și atunci chiar o să îmi placă să fac această întâlnire zilnică cu nevăzutul și necunoscutul Dumnezeu.
8. Cum să dobândim nădejde în Dumnezeu și în sfinți și să devenim mai răbdători?
Pentru a ieși din deznădejde și din nerăbdare, mi se pare că cel mai bine este să cunoaștem mai bine pe sfinți și, bineînțeles, pe Însuși Hristos. Cum va fi aceasta? Ar fi de ajuns să citim zilnic câte puțin din Evanghelie și din Viețile Sfinților fără spirit critic, cu încredere în tradiția Bisericii și cu convingerea că sfinții nu erau niște superoameni, ci ca și noi, oameni cu neputințele lor, însă oameni care au răspuns la scânteia dragostei lui Dumnezeu care s-a aprins în inima lor și care au folosit voința lor ca să stea împotriva farmecului încântător, dar înșelător, al acestei lumii.
Când voi avea ca paradigmă a vieții mele viața sfinților și mai ales a celor contemporani nouă, când voi gusta bucuria prezenței lui Dumnezeu în viața mea prin Sfintele Taine și prin sfintele virtuți, atunci voi dobândi cu adevărat acea răbdare din belșug în legătură cu ciudățeniile aproapelui. Nu mă vor vătăma, voi învăța să îi accept pe ceilalți așa cum sunt, fără să vreau să îi schimb ca să se potrivească cu criteriile mele.
9. Cum pot stareții să își conducă obștile și să-i țină pe monahi?
Mi se pare că egumenul trebuie să înțeleagă că el este părintele unei familii duhovnicești și să facă tot posibilul ca să cultive aceasta, adică acest cuget de familie să fie lesne de înțeles, nu emoțional, adică să spună cuvinte dulci monahilor ca să îi țină în mănăstire și să-i îndemne la ascultare, ci să le deschidă vederea cea duhovnicească. De aceea, foarte importantă într-o mănăstire este cateheza care hrănește cugetul comun al frățietății. Problema nu se pune să avem o mulțime de mănăstiri, ci mănăstiri care să fie realmente „case al lui Dumnezeu și porți ale cerului”.
10. Cum să înmulțim dragostea când părinții urăsc pe copii și îi ucid prin avorturi și copiii ucid pe părinți prin indiferență?
Atunci când se răcește dragostea pentru Dumnezeu, desigur că aceasta se preschimbă în ură pentru om, fiindcă atunci privește fiecare numai interesul lui și caută fiecare să se îndulcească cât mai mult posibil trupește din viață. Dar care este rezultatul? Părerea de rău, nefericirea, singurătatea. Lumea plăcerilor care este scoasă în evidență prin reclame și media este o lume a morții, o cultură a morții. Această lume care se îndreaptă spre autocatastrofă a fost biruită doar de Viața Care a răsărit din mormânt, cum am spus mai sus. Din Învierea Domnului a răsărit o lume nouă și numai când va trăi cineva în Hristos va putea să învingă puterile morții. Să nu credeți că vom putea sta cu mijloace omenești împotriva avorturilor, eutanasiei, ispitelor creării supraomului care se pregătește în laboratoarele din Silicone Valley. Doar cu puterea Crucii va putea omul să găsească nu numai dragostea, care este viața și energia lui Dumnezeu, ci și omenia. Altminteri, lumea va deveni o junglă. Lumea de astăzi chiar ne arată că nu există cale de mijloc pentru a alege: fie Hristos – Arhontele vieții celei veșnice, fie diavolul – stăpânitorul acestei lumi. Și viața, care e izvorul dragostei, unde să o găsim dacă nu în Biserică, în Trupul lui Hristos?
11. Un cuvânt de mângâiere la final.
Uite, din Sfânta Scriptură care e izvorul a toată mângâierea:
„Iisus Hristos, ieri şi azi şi în veci, este Acelaşi ” (Evrei XIII, 8).
„Îndrăzniți, Eu am biruit lumea” (Ioan XVI, 33), „pentru că oricine este născut din Dumnezeu biruieşte lumea; şi ceea ce câştigă biruinţă asupra lumii este credinţa noastră” (I Ioan V, 4).
Interviu realizat de Pr. Ștefan Zară pentru Martyria. Revistă de teologie și spiritualitate ortodoxă, nr. 1 / 2017 / Versiunea online este publicată pe site-ul Arhiepiscopiei Râmnicului / Traducerea dialogului Monahul Gherasim Prodromitul.
Mulțumim Părintelui Ștefan Zară pentru îngăduința de a prelua interviul realizat de sfinția sa cu Părintele Stareț Elisei Simonopetritul pe Blogul Sfântul Munte Athos.
Soborul Sfinţilor Părinţi Aghioriţi
În Duminica a II-a după Rusalii, în fiecare an, după Duminica Tuturor Sfinților, când ascultăm în biserici pericopa evanghelică despre chemarea primilor Ucenici de către Hristos, prăznuim pomenirea tuturor Cuvioșilor Părinți care au strălucit cu sfințenia în Sfântul Munte. Sfinții Aghioriți au simțit această chemare de la Dumnezeu și au ajuns la înălțimile virtuții. Așa cum citim în cartea monahului cărturar Moise Aghioritul despre Sfinții Părinți Aghioriți, aceștia sunt în număr de aproape 450, însă mii sunt Sfinții nevoitori nearătați și necunoscuți, care au sfințit pământul Athosului și s-au făcut pricina pentru care acest Munte este astăzi numit Sfânt.
Sărbătoarea comună a Sfinților Aghioriți a fost consacrată în secolul al XIX-lea, după alcătuirea slujbei și a laudelor lor de către foarte prolificul scriitor și prea sfințitul Nicodim Aghioritul. Sfântului Nicodim îi datorăm și troparul Sfinților Aghioriți:
Pe Părinții din Athos și îngeri în trup, mărturisitori și cuvioși, ierarhi și mucenici, să îi cinstim în laude și cântări, pomenind virtuțile lor. Toată mulțimea de monahi ai Muntelui strigă într-un glas: Slavă Celui ce v-a încununat pe voi, Slavă Celui ce v-a sfințit, Slavă Celui ce v-a arătat apărători ai noștri întru primejdii.
Din epoca Cuvioșilor Petru Athonitul Pustnicul și Athanasie Athonitul, întemeitorul vieții de obște în Athos, până la Stareții îmbunătățiți ai zilelor noastre există multe sfinte chipuri ale Sfântului Munte care au viețuit precum îngerii, așa cum se spune în troparul lor. Cea mai prețioasă ofrandă a Sfinților Aghioriți este apărarea dogmei ortodoxe în toate țările ortodoxe și a moștenirii duhovnicești a ortodoxiei. Să vedem ce spune Gheronda Moise Aghioritul despre câțiva dintre Sfinții Sfântului Munte.
Sfântul Ioanichie I (1279), devenit arhiepiscop al sârbilor după ce mai înainte fusese egumen al Mănăstirii Hilandar, își păstorea turma pe temeiul sfintelor canoane. A păstrat neștirbită credința creștină. S-a împotrivit mișcării de subordonare a ortodoxiei față de catolicism, pe care o susținea împăratul bizantin Mihail al VIII-lea Paleologul.
Cuviosul Mucenic Ioan Dohiaritul (1275) a fost prigonit, a fost supus la chinuri pe care le-a răbdat în chip desăvârșit. Pentru mărturisirea credinței a suferit moarte martirică din partea unui ucenic al său trădător și care avea cuget filopapistaș. Și ucenicul său Grigorie Dohiaritul (1275) a primit cununa martiriului apărând fără teamă dogmele ortodoxe.
Cuviosul Nichifor Isihastul (secolul al XIII-lea) era originar din Italia și ținea de romano-catolicism. În cele din urmă a părăsit romano-catolicismul de dragul prea iubitei ortodoxii și prin Bizanț a ajuns în Sfântul Munte. Pentru că s-a împotrivit unirii Bisericilor, acest mărturisitor trezvitor și cuvios aghiorit a fost exilat de împăratul Mihail al VIII-lea Paleologul.
Cuviosul Mucenic Cosma, cel dintâi al Sfântului Munte (1279-1280), a fost spânzurat de filopapistași la Karies, pentru că nu a vrut să primească dogmele latine. Împreună cu el au suferit mucenicie Părinți karioți, cutlumusioți, iviriți, vatopedini, zografiți și xenofonți.
Cuviosul Gherasim Sinaitul (1320), ucenic al Cuviosului Grigorie Sinaitul (1346), după ieșirea lui din Athos, a cutreierat Grecia întărindu-i pe credincioși și ajutându-i pe mulți să se întoarcă la ortodoxie. Același lucru au făcut și cei dimpreună cu el ucenici ai Cuviosului Grigorie Sinaitul, Iosif ”cel prea ortodox” și Nicolae ”mărturisitorul”, care au suferit pentru credința lor închisori și exiluri.
Sfântul Nicodim, Arhiepiscop de Peci (1325), s-a luptat neobosit pentru eradicarea ereziilor bogomililor și pentru întărirea credinței și tradiției ortodoxe. Același lucru l-a făcut și Sfântul Daniil al II-lea, Arhiepiscopul sârbilor (1338).
Sfântul Teoclit, Mitropolitul Filadelfiei (1324/26), venind din Athos în Constantinopol, l-a mustrat pe împăratul Mihail al VIII-lea Paleologul pentru politica lui bisericească, fapt pentru care a fost aruncat în închisoare. Episcopul a continuat toată viața să propovăduiască fără teamă învățăturile ortodoxe.
Sfântul Isidor Patriarhul Constantinopolului (1350) i-a avut ca învățători la Athos pe Sfinții Grigorie Sinaitul și Grigorie Palama. La Tesalonic, unde este trimis pentru a face misiune, îl susține pe Sfântul Grigorie Palama și este unul dintre primii care intră în polemică cu ereticul Varlaam. Ca patriarh l-a reașezat în cinste pe tovarășul său de lupte antieretice, pe Sfântul Grigorie Palama, pe care l-a hirotonit apoi Mitropolit al Tesalonicului.
Cuviosul Nil Erihiotul (1355/6) a fost un aghiorit mărturisitor și a suferit multe de la rău-credincioși – pribegii și necazuri pentru dreapta credință.
Sfântul Grigorie Palama (1359) a fost un mare teolog. A apărat dogma ortodoxă întru cunoștință, credință și cu stăruință. Prin minunatele sale cuvinte i-a pus pe fugă pe ereticii Varlaam, Achindin și Gregoras. Pentru că apăra cu putere credința creștină a suferit prigoane, închisoare și exiluri. Dacă nu l-am fi avut pe Sfântul Grigorie Palama, azi am fi fost cel mult uniți. De aceea catolicii îl urăsc până azi.
Cuviosul Teodosie Isihastul de la Târnovo (1362/3), după șederea lui în sfințitul Athos, se întoarce în patria sa, Bulgaria, și se instalează în mănăstirea Kelifáreva. Mănăstirea aceasta a fost un far al ortodoxiei, un centru antieretic care strălucea până în Serbia, Ungaria și Valahia. Adesea, Sfântul își părăsea isihia pentru a merge să apere dogmele ortodoxe care erau primejduite de acoliții ereticilor Varlaam și Achindin, de adamiști, bogomili și evrei. La sinodul din 1359 din Bulgaria, a fost cel dintâi care s-a împotrivit ereticilor și le-a dat mare bucurie credincioșilor prin biruința ortodoxiei împotriva înșelării și a minciunilor eresurilor.
Sfântul Filothei Kókkinos (1379), Patriarhul Constantinopolului, a luat parte la polemicile isihaste, fiind de partea Sfântului Grigorie Palama. A scris discursuri împotriva lui Achindin. A luat parte la Sinodul din 1351 care s-a ocupat de chestiunea isihastă și a întocmit Tomosul cu actele sinodului. În 1358 a recunoscut sinodal sfințenia Sfântului Grigorie Palama. A fost un teolog profund și a apărat ortodoxia cu o tenacitate invincibilă. A zădărnicit încercările prozelitiste ale latinilor. Este cinstit în Duminica a V-a a Postului Mare ca apărător al Ortodoxiei.
Sfântul Macarie Makrίs (1431) a viețuit ca monah la mănăstirea Vatoped. Prin Bătrânul îmbunătățit David a fost pus în legătură cu împăratul bizantin Manuil al II-lea Paleologu. Ulterior, ca egumen al mănăstirii Pantocrator din Constantinopol a fost trimis de împăratul Ioan al VIII-lea Paleologul la Roma ca reprezentant al său și s-a distins prin poziția lui fermă și pentru cugetul autentic ortodox. A scris un cuvânt împotriva adaosului Filioque, care susține purcederea Duhului Sfânt și de la Fiul, în care subliniază marile și serioasele deosebiri dintre ortodocși și latini.
Sfântul Nifon al II-lea Dionisiatul, Patriarhul Constantinopolului (1508), după alungarea sa de pe tronul patriarhal și pe durata șederii în Valahia, a salvat Biserica română de propaganda papistașă, de diferite erezii, superstiții și moravuri decadente. O lucrare asemănătoare a săvârșit în Rusia un monah vatopedin, Cuviosul Maxim Grecul (1556).
Sfântul Vasile de Ostrog, făcătorul de minuni (1671), a trăit destul timp în Sfântul Munte. Ca episcop în patria sa, Serbia, și-a apărat cu tenacitate turma împotriva iezuiților, a propagandei latine și a uniației.
Cuviosul Ierothei Iviritul (1745) nu a ezitat să intre în conflict cu Metodie Anthrakίtes, care învăța ”dogme străine și dădea lecții atee” ale ereziei lui Miguel de Molinos. A participat și la un sinod, pentru a înfiera ”amalgamul de erezii” al lui Metodie. Toată viața lui a apărat tradiția și dogma ortodoxă.
Sfințitul Mucenic Cosma Etolianul (1779), foarte cunoscutul învățător și întemeietor de biserici și școli, neobositul ieromonah filotheit, nu a încetat să înfiereze cu asprime rătăcirile latinilor în predicile lui de foc. A suferit martiriul din pricina urii evreilor și otomanilor. Lucrarea sa misionară are o foarte mare însemnătate pentru renașterea elenismului în epoca grea a ocupației otomane. O lucrare asemănătoare au săvârșit ca înainte-mergători ai Sfântului Cosma, Sfinții filotheiți: Dionisie cel din Olimp, Damian din Kίssavos și Simeon cel desculț.
Sfinții Colivari, Paisie Velicikovski (1794), Macarie Notarás (1805), Nicodim Aghioritul (1809), Nifon cel din Chios (1809) și Athanasie din Páros (1813), în cuvintele, scrierile și operele lor apără cu tărie și cu o profundă cunoaștere Sfânta Tradiție, Sfintele Canoane, dogmele intangibile ale Bisericii noastre. Stigmatizează înșelările, abaterile, schismele, ereziile și ateismul.
Slăviții noi-mucenici, cuvioși mucenici și sfințiți mucenici aghioriți semnează cu sângele lor credința curată în dogma ortodoxă. Mișcarea noilor mucenici a fost o pildă de răbdare și rezistență pentru grecii aflați sub robia otomană.
Printre aceștia se disting: Pahomie Neoschitiotul (1730), Constantin Rusul (†1742), Damaschin Thessalianul (†1771), Cosma Etolianul (†1779), Luca Stavronichiotul (†1802), Gherasim Cutlumusianoschitiotul (†1812), Efthimie Iviroschitiotul (†1814), Ghedeon Caracalianul cel care și-a sfârșit viața la Târnovo (†1818), Agathanghel Esfigmenitul (†1819), Grigorie al V-lea Patriarhul Constantinopolului (†1821), Pavel Constamonitul (†1824) și cel din urmă cunoscut, Athanasie din Lίmnos (†1846).
Să avem mijlocirile tuturor Sfinților Părinți Aghioriți!
[P] Pelerinaje la Muntele Athos
Sursa: synodoiporia via pemptousia
Ciclul de documentare „Omul în faţa lui Dumnezeu” al ÎPS Ilarion Alfeiev, Mitropolit de Volokolamsk
Omul în faţa lui Dumnezeu. Intrarea în biserică
Omul în faţa lui Dumnezeu. Icoana
Omul în faţa lui Dumnezeu. Taina Botezului
Omul în faţa lui Dumnezeu. Spovedania. Rugăciunea şi postul
Omul în faţa lui Dumnezeu. Taina Euharistiei
Omul în faţa lui Dumnezeu. Taina Căsătoriei
Omul în fața lui Dumnezeu. Sfântul Maslu şi slujba înmormântării
Omul în fața lui Dumnezeu. Sărbătorile
Omul în fața lui Dumnezeu. Maica Domnului și sfinții
Omul în fața lui Dumnezeu. Slujba
Pentru subtitrarea în limba româna, dați click în bara de jos pe Subtitles/CC
Realizatorul acestui ciclu de documentare este Înaltpreasfinţitul Ilarion Alfeiev (Иларион Алфеев, n. 24 iulie 1966, Moscova) – arhiepiscop ortodox rus, din 2009 mitropolit de Volokolamsk și conducător al Direcției de Relații Externe din cadrul Bisericii Ortodoxe Ruse. Între 2003-2009 a fost episcop al Vienei și Austriei și reprezentant al Bisericii Ortodoxe Ruse la instituțiile europene.
Sfântul Munte Athos 