Arhive blog

Cuvinte de folos de la părintele arhimandrit Zaharia Zaharou

Cuvinte de folos de la părintele arhimandrit Zaharia Zaharou

kardhia – tronul lui Dumnezeu

Împrăştierea minţii naşte închipuiri care ajung piedici în calea rugăciunii inimii. Toată nevoinţa noastră în rugăciune constă în a ne îndupleca mintea să petreacă neîncetat înăuntrul inimii. Inima este tronul lui Dumnezeu, pe care însă, diavolul l’a luat în stăpânire prin înşelăciune. De aceea toată strădania noastră trebuie îndreptată spre recucerirea inimii şi statornicirea minţii înlăuntrul ei. Dacă – cu ajutorul lui Dumnezeu – diavolul va fi izgonit din inimă, nu’i rămâne altă cale decât să ne războiască dinafară. (Chiar şi grăirile cu ceilalţi monahi trebuiesc evitate, căci ele întrerup vorbirea noastră cu Dumnezeu). Odată ce mintea noastră a fost închisă în inimă şi împărăţeşte înlăuntrul ei, vrăjmaşul nu poate decât să se apropie şi să ne lupte dinafară. Domnul vrea toată inima noastră.

rugăciunea

Părinţii din vechime spuneau că o oră de rugăciune face cât două ceasuri de muncă. Rugăciunea inimii este rugăciunea cu un singur gând. Folosirea multor cuvinte în rugăciune arată că ne aflăm încă în plan psihologic. Oamenii care sunt încă „sufleteşti” (psihikoi) nu primesc cele ale Duhului.

împărtăşania

Nici împărtăşirea deasă şi nici cea rară nu ne unesc cu Dumnezeu, ci doar cea cu vrednicie – fie ea deasă, sau rară. Sfântul Simeon Nou Teolog spune că cel care plânge şi se pocăieşte în fiecare zi în faţa lui Dumnezeu se poate cumineca în fiecare zi.

plânsul

Atunci când plângem înaintea lui Dumnezeu avem un singur gând: dacă avem două gânduri, nu putem plânge. Atunci când plângem înaintea Domnului, El ne dă mângâierea Sa.

somnul – chipul morţii noastre

În viaţa noastră nu există încremenire, căci chiar şi în somn duhul nostru, fie se îndepărtează, fie se apropie de Dumnezeu. Dacă omul vrea să ştie dacă este izbăvit să ia aminte cum reacţionează în timpul somnului. Să luăm seama dacă şi în timpul somnului – când duhul vicleanului ne atacă – ne împotrivim natural şi automat, la fel ca atunci când suntem treji, în stare de veghe. Căci somnul este chipul (eikona) morţii noastre. Viaţa în lumea ce va să fie nu este altceva decât continuarea vieţii pe care am început s’o trăim în această lume, căci atunci când va veni moartea, vom păşi dincolo cu aceeaşi aşezare lăuntrică. Deci trebuie să dobândim aşezarea lăuntrică a drepţilor ca să ne putem înfăţişa înaintea Domnului.

duhul lumii

Duhul lumii acesteia – duhul veacului – nu este altul decât duhul satanei. Însă nu Dumnezeu i’a dat lumea în stăpânire, ci omul. Şi aceasta încă din rai, când şi’a întors faţa de la Dumnezeu şi a plecat urechea la sfaturile viclene ale diavolului. Duhul lumii acesteia se vădeşte prin mândrie, neascultare, sete de putere şi dorinţă de stăpânire asupra celorlaţi şi printr’o înfricoşătoare lipsă de dragoste. Lumea noastră pare cufundată într’o aproape desăvârşită uitare de Dumnezeu. În rai, satana a reuşit să’l înşele pe Adam şi să’l răpească de la Izvorul Vieţii şi, de atunci, acesta a rămas ţelul său: să’l distrugă pe om nimicindu’i legătura cu Dumnezeu prin grija de multe, plăceri şi distracţii, ca să’l facă să uite de Ziditorul şi Binefăcătorul său. De aceea Sfinţii Părinţi socotesc uitarea de Dumnezeu cel mai mare păcat, întrucât aceasta este singura patimă ce nu poate fi înfrântă cu arma rugăciunii.

Omenirea zilelor noastre trăieşte în apostazie. A crede în Dumnezeu şi a duce o viaţă creştină este curată nebunie în ochii modernităţii. Duhul ascultării este împotriva duhului afirmării-de-sine şi competitivităţii agresive din zilele noastre. Noi însă trebuie să dispreţuim modelele acestei lumi, buna ei părere despre sine şi să nu ne lăsăm înşelaţi cu gândul că am putea împăca iubirea de Dumnezeu cu iubirea acestei lumi. Numai prin rugăciune neîncetată vom putea să ne lepădăm de duhul lumii acesteia.

trezvia

Pentru noi, creştinii, grija cea dintâi este cum să trăim fără de păcat în această lume, în care suntem asaltaţi neîntrerupt cu imagini şi impresii necurate. Aceasta este cu putinţă luând seama la Lot care, trăind în Sodoma, nu a fost totuşi vătămat de murdăria vieţuirii de acolo. Ne trebuie însă trezvie – ca să dobândim discernământ şi să nu fim furaţi şi răniţi de meşteşugirile potrivnicului. Dacă ne păstrăm trezvia, harul se înmulţeşte în inima noastră. Fără el omul nu este decât trup, iar trupul „să moştenească Împărăţia lui Dumnezeu nu poate” (I Corinteni XV, 50). Prin cădere omul a ajuns să nu mai fie stăpân pe propria’i fire, însă prin pogorârea minţii în inimă în rugăciune curată, el poate reface şi reîntregi firea sa dintru început.

Această trezvie ne păzeşte nu doar atunci când suntem treji, ci şi în timpul somnului, când duhul nostru se află în permanentă mişcare: ori către Izvorul Vieţii – care este Hristos – ori către împărăţia întunericului. „Eu dorm şi inima mea priveghează” spune proorocul Solomon (Cântarea lui Solomon V, 3). Pentru omul cu adevărat duhovnicesc, acel monstru – numit de psihologi subconştient – nu există. Prin trezvie toată viaţa omului devine conştientă şi, chiar de se strecoară ceva care’l tulbură, acest „ceva” este de îndată risipit de harul lui Dumnezeu care sălăşluieşte în el.

feciorie

Sfinţii Părinţi înţelegeau prin feciorie şi curăţia minţii şi numeau curvie nu doar patima poftei trupeşti, ci orice lucru care ne desprinde de aducerea aminte de Dumnezeu.

crucea

Bătălia cea mai mare din toate timpurile a fost dată pe Cruce. Pe cruce, tot răul adunat de’a lungul veacurilor – începând cu căderea lui Adam şi până la venirea lui Hristos – a căzut asupra Domnului. Crucea este sabia care omoară sinele nostru păcătos. Crucea devine cheie a raiului – pentru că ea omoară iubirea de sine (izvorul a tot răul din lumea aceasta). Iar voia lui Dumnezeu pentru noi în această viaţă este să devenim din zi în zi mai puţin egoişti, luându’ne crucea şi urmând Lui.

Dragostea înseamnă să îmbrăţişezi voia celuilalt. Când ridicăm ziduri împrejurul nostru nu izbutim să facem voia celuilalt şi rămânem în pierzătoarea noastră iubire de sine. De fapt ne ridicăm zidurile propriei noastre temniţe, ale propriului nostru iad. Iadul nu este celălalt – cum spunea Sartre – ci propriul nostru eu. Adevărata înţelepciune este să înţelegi că nu omul este centrul vieţii şi măsura tuturor lucrurilor, ci Dumnezeu şi că tot ceea ce este şi are omul este un simplu dar al Ziditorului şi Binefăcătorului său. Iar darurile Sale sunt pe măsura recunoştinţei şi mulţumitei cu care le primim.

sfânta neguţătorie

În fiecare zi suntem chemaţi la o sfântă neguţătorie: să schimbăm viaţa noastră trecătoare cu viaţa cea veşnică de la Dumnezeu. Pentru noi, creştinii, timpul înseamnă răscumpărarea veşniciei – pentru ceilalţi, timpul înseamnă bani. Pentru că cunoaşte puterea răscumpărătoare a rugăciunii, diavolul – care nu doreşte nimic altceva decât pierzania întregii omeniri – face tot ce’i stă în putinţă ca să ne împiedice de la rugăciune. Satana nu încearcă prea mult să ne împingă să păcătuim – căci ştie că pocăinţa noastră sinceră poate şterge mulţime de păcate – ci vrea, mai cu seamă, să devoreze timpul vieţii noastre, insuflându’ne pofta de distracţie, gustul pentru noutăţi, şi chiar o anume sete de cunoaştere, dar din care până şi ideea de Dumnezeu a fost trecută cu vederea. Tehnologia modernă, cu nenumăratele ei produse noi care invadează piaţa, este numai o exemplificare a acestui vicleşug. Diavolul ştie că dacă reuşeşte să ne mistuie timpul vieţii noastre, el pune capăt acestei sfinte negustorii, acestui schimb de vieţi, nimicind legătura noastră personală cu Dumnezeu.

moartea

Lumea modernă se teme de moarte. De aceea ea a devenit un fel de tabu, un lucru despre care oamenii preferă să nu vorbească. Dar pe noi, creştinii, aducerea aminte de moarte ne desprinde de toate legăturile cu cele pământeşti. Şi nu trebuie să facem nicio descoperire, căci drumul a fost deja deschis de Hristos. Dar pentru răscumpărarea vieţilor noastre din stricăciune trebuie plătit un preţ: pocăinţa.

texte selectate de George Crasnean din volumul Răscumpărând vremea, apărut la editura Renaşterea, 2014 / foto credit George Crasnean

Cărțile Ortodoxe pe care le cauți! Click pe banner!

logo-librarie

Reclame

Starețul Elisei Simonopetritul: Internetul şi viața duhovnicească (video cu subtitrare în limba română)

Starețul Elisei Simonopetritul: Internetul şi viața duhovnicească

 

Interviu cu Arhimandritul Elisei, Starețul Mănăstirii Simonopetra: „Cea mai dificilă problemă a omului contemporan este distragerea atenției și pierderea timpului întru îndeletniciri nefolositoare”

Interviu cu Arhimandritul Elisei, starețul Sfintei Mănăstiri Simonopetra  din Muntele Athos, publicat în revista Martyria, nr. 1/2017

1. Societatea de astăzi și cum trebuie să fie viața creștină.

Societatea de astăzi, lumea contemporană, care este deja unită sub aspect cultural, este caracterizată de către mulți ca o lume post-creștină. Firește cei care fac aceste constatări sunt foarte încântați de aceasta. Ei cred că în sfârșit omul s-a eliberat de așa zisele îngrădiri pe care i le-a făcut religia. Vedem însă că în loc să își găsească libertatea, omul contemporan este mai mult decât în oricare altă epocă legat și subjugat de idolii pe care și i-a făcut. Ar fi o mare greșeală să zicem că epoca noastră nu este religioasă, este mai degrabă foarte religioasă, însă idololatră. În ciuda reușitelor științei și a tehnologiei, oamenii s-au făcut robi falșilor dumnezei care ies în evidență prin media, reclame, modă, etc.

Foarte mare este progresul tehnologic din ultimele zeci de ani, dar aceasta a constituit mai curând un revers cultural și duhovnicesc. Am dat înapoi, și o poate constata oricine privind nivelul de educație al copiilor noștri care văd multe imagini, au multe informații, însă nu știu să se exprime în limba lor, nu știu să comunice și să se comporte comunitar. Am putea să menționăm și alte simptome ale acestei îmbolnăviri de care suferă epoca noastră. Dar zicem următoarele: în loc de post-creștină, aș zice mai degrabă că lumea este pre-creștină. Mesajul Domnului Hristos nu a pătruns peste tot, fiindcă nu este ascultat de cei mai mulți membri ai societății de astăzi. Prin urmare nu și-a pierdut nimic din actualitatea lui, de ajuns să se găsească oameni care să poată mărturisi cu putere mesajul real și pentru totdeauna nou și revoluționar al Învierii și al vieții celei întru Hristos. „Creștinismul abia a început”, zicea Părintele Alexander Men.

2. Alergarea lumii … și multele informații.

În înțelesul pe care îl dă Noul Testament, caracteristica „lumii”, adică a omului care a căzut în mâinile stăpânului acestei lumi, este confuzia, „diversiunea cea cu vicleșug” care îl scoate pe om din el însuși cu scopul de a se preocupa exclusiv de cele din afara lui, de cele din jur. Devine „ieșit din sine” după cum se spune la începutul Triodului despre fiul cel pierdut. Și noi trăim deja, mai ales în ultimul timp în urma dezvoltării noilor medii de comunicare, trăim într-o lume a cantității și a înstrăinării. Și cu cât sporesc și se înmulțesc cunoștințele despre materie, cu atât se micșorează cunoașterea cea reală care începe cu autocunoașterea.

Da, cei mai mulți oameni se adâncesc astăzi într-un ciclu de informații pe care nu pot să le controleze și le sunt nefolositoare în esență. Însă deși trăiesc mai mult decât în orice alt veac în deșertăciune, cu toate acestea ei încă sunt „chipul lui Dumnezeu”, o scânteie rămâne înlăuntrul omului și așteaptă să se reînsuflețească. Și când se deșteaptă cineva și începe să înțeleagă că în deșert se scurg înapoi toate cele ale idolilor, atunci înțelege precum fiul cel pierdut că s-a îndepărtat de patria sa cea adevărată, de căminul părintesc, și poate să se ridice și să înceapă calea de întoarcere. Fiindcă atunci când se aprinde înlăuntrul omului acea scânteie a dragostei și a dorului după Dumnezeu, poate ușor să se desprindă de cele care îl leagă și îl țin încătușat, după cum un narcoman sau un alcoolic poate să se detoxifice numai dacă găsește o orientare pozitivă, un răsărit al vieții lui. Și va fi dorul după Dumnezeu acela care îl va ajuta să se întoarcă din multele informații inutile ca să caute „știrea și informația” cea adevărată – expresie folosită și de părinții filocalici – vestire care va dărui inimii lui rugăciune și participare la viața Bisericii.

3. Cel mai rău lucru este că omul nu se poate ruga …

În loc să spunem că nu se poate ruga omul contemporan, poate ar trebui să spunem mai corect că nu vrea să se roage, sau că nu a învățat ce este rugăciunea. Fiindcă dacă știa, foarte ușor ar fi putut arunca toate cele nefolositoare din viața lui ca să se ocupe numai cu rugăciunea și cu vederea lui Dumnezeu.

Omul trăiește întru necunoștință și de multe ori chiar intenționat întru neștiință, pentru că pe Dumnezeu chiar dacă nu Îl cunoaștem, tot ne este frică de El. Și rareori există atei reali, cei mai mulți oameni au o credință ascunsă în adâncurile sufletului, o simțire a prezenței lui Dumnezeu în viața lor, dar le este frică să o înfrunte cu curaj, fiindcă știu că aceea îi va sili să își reconsidere întreagă viața lor și să iasă din letargia confortului lor, să se trezească și să înceapă să lucreze duhovnicește. 

4. Care este cea mai dificilă problemă a lumii contemporane?

Poate cea mai dificilă problemă a omului contemporan este, așa cum am spus la început, distragerea atenției și pierderea timpului întru îndeletniciri nefolositoare, inutile, și consecințele lor, adică necunoașterea și uitarea lui Dumnezeu. Filosofii cei vechi spuneau că filosofia este cercetarea și studierea morții. Când ajunge omul să înțeleagă că va muri, poate chiar astăzi, dacă nu zace totalmente în ne-simțire – și din păcate mulți au ajuns în această situație – atunci poate să decidă începutul unei lucrări care să pună în valoare viața lui. Și dacă are minte, va decide să lucreze pentru ceva care nu se supune morții. După cum și Sfântul Metodie, apostolul slavilor împreună cu fratele său Sfântul Chiril, când erau tineri încă, au decis să nu se ocupe cu nimic din cele care nu sunt nemuritoare. Și singurul lucru pentru care merită să trăim este Viața care a ieșit din Mormânt a treia zi. Și singurul Om pe care merită să-L urmăm și să-L iubim deplin este Dumnezeu-Omul Iisus Hristos Care ne și dăruiește fiecăruia posibilitatea să devenim dumnezei după har și să gustăm hrana cerească a raiului.

Nu există alte probleme esențiale pentru om astăzi la fel ca și ieri, decât numai problema morții. Și pe aceasta a rezolvat-o Hristos prin Învierea Lui.

Cel care trăiește întru Dumnezeu-Omul Cel Înviat, nu poate să se supere, nu poate să fie amărât sau trist, deoarece trăiește în fiecare zi și continuu Paștele, ca și Cuviosul Serafim de Sarov care îi heretisea pe toți cei care îl vizitau, zicându-le: „Hristos a înviat!”.

5. Este posibil să trăim după voia lui Dumnezeu când suntem înconjurați de necredință, desfrâu, etc. ?

Firește, lucrurile erau mai ușoare când societatea și statul erau oficial creștine, când instituțiile și legile protejau oamenii și asigurau un minim nivel de viață morală. Însă și atunci exista multă ipocrizie, și nici oamenii nu erau mai duhovnicești sau mai creștini decât făpturile cele neputincioase ale epocii noastre care se lasă târâți acum de imagini necuviincioase și mesaje blasfemiatoare. Dar noi nu trebuie acum să lăsăm mâinile căzute jos zicând că toate s-au stricat și nu putem să mai facem nimic. Chiar dacă este mai greu, acum să le stăm împotrivă, hai să evităm ispitele și capcanele diavolului și să trăim o viață creștină. Trebuie să știm că aceasta ține de noi și de voința noastră, nu mai aparține legilor și instituțiilor.

Aș zice – poate paradoxal – că tocmai epoca noastră cea pierdută este entuziasmantă, deoarece ne cere să luăm riscul de a fi creștini în mod real, creștini autentici. La fel precum primii creștini care erau o minoritate și peste tot îi urau, îi urmăreau și îi întemnițau, așa și acum lumea continuă să urască pe Hristos și pe ucenicii Lui. Mântuitorul Hristos ne-a spus: „Dacă vă urăşte pe voi lumea, să ştiţi că pe Mine mai înainte decât pe voi M-a urât” (Ioan XV, 18). Așa și noi revenim la situația normală a creștinismului abia în persecuții, în prigoniri. Și aceasta are mare valoare, deoarece are făgăduința vieții celei veșnice.

6. Cum să-și aleagă cineva un duhovnic?

Este foarte simplu. Va alege un preot cu care simte că poate vorbi deschis, în fața căruia poate să își deschidă inima ca în fața lui Dumnezeu. Nu este nevoie să fie făcător de minuni și faimos ca duhovnic, e de ajuns să fie un preot canonic și să îl înțeleagă.

Cât despre ascultarea față de duhovnic, se știe că în aceasta se fac și greșeli, fiindcă ascultarea laicului față de duhovnic nu este identică cu a monahului față de starețul său. Monahul este îndatorat cu deplină ascultare în toate detaliile vieții zilnice, trebuie să își mărturisească chiar și gândurile, în timp ce laicul menține o anumită libertate. La duhovnic își înfățișează în linii mari toată viața și cele mai importante lucruri din ea, nu îl va întreba ce să mănânce și cum să se îmbrace. Acestea sunt exagerări care din păcate le încurajează unii duhovnici care voiesc să stăpânească peste fii lor duhovnicești. Călăuzirea duhovnicească trebuie să fie o pedagogie a libertății, mai ales în cazul laicilor.

7. Cum să dobândim trezire duhovnicească și putere și să alungăm duhul achediei?

Cu toții suntem neputincioși. Vai de noi dacă ne considerăm puternici și rezistenți. Sfinții Părinți ne spun că viața duhovnicească este să ne prezentăm neputința noastră înaintea lui Dumnezeu. Este de ajuns să decidem aceasta și să știm cum trebuie să ne prezentăm în fața lui Dumnezeu. Pentru că reprezentarea neputinței noastre nu este cât o să postim, cât o să priveghem și celelalte, nu este nici câte daruri o să-I aduc lui Dumnezeu, ci simplu golirea sinelui nostru, aruncarea preocupărilor celor nefolositoare, după cum am spus mai înainte, și mai ales un timp anume pe care am să Il ofer numai lui Dumnezeu în fiecare zi, ca să pot să aud și eu pașii Lui în inima mea. La început o să aud doar zgomotul lumii, o să simt o plictiseală (achedie) teribilă, dar dacă o să-mi silesc sinele meu un picuț, atunci voi începe să gust ceva cu totul altfel, se va îndulci inima noastră de ceva pe care nu îl cunoaștem exact ce este, însă ne va da bucurie. Și atunci chiar o să îmi placă să fac această întâlnire zilnică cu nevăzutul și necunoscutul Dumnezeu.

8. Cum să dobândim nădejde în Dumnezeu și în sfinți și să devenim mai răbdători?

Pentru a ieși din deznădejde și din nerăbdare, mi se pare că cel mai bine este să cunoaștem mai bine pe sfinți și, bineînțeles, pe Însuși Hristos. Cum va fi aceasta? Ar fi de ajuns să citim zilnic câte puțin din Evanghelie și din Viețile Sfinților fără spirit critic, cu încredere în tradiția Bisericii și cu convingerea că sfinții nu erau niște superoameni, ci ca și noi, oameni cu neputințele lor, însă oameni care au răspuns la scânteia dragostei lui Dumnezeu care s-a aprins în inima lor și care au folosit voința lor ca să stea împotriva farmecului încântător, dar înșelător, al acestei lumii.   

Când voi avea ca paradigmă a vieții mele viața sfinților și mai ales a celor contemporani nouă, când voi gusta bucuria prezenței lui Dumnezeu în viața mea prin Sfintele Taine și prin sfintele virtuți, atunci voi dobândi cu adevărat acea răbdare din belșug în legătură cu ciudățeniile aproapelui. Nu mă vor vătăma, voi învăța să îi accept pe ceilalți așa cum sunt, fără să vreau să îi schimb ca să se potrivească cu criteriile mele.

9. Cum pot stareții să își conducă obștile și să-i țină pe monahi?

Mi se pare că egumenul trebuie să înțeleagă că el este părintele unei familii duhovnicești și să facă tot posibilul ca să cultive aceasta, adică acest cuget de familie să fie lesne de înțeles, nu emoțional, adică să spună cuvinte dulci monahilor ca să îi țină în mănăstire și să-i îndemne la ascultare, ci să le deschidă vederea cea duhovnicească. De aceea, foarte importantă într-o mănăstire este cateheza care hrănește cugetul comun al frățietății. Problema nu se pune să avem o mulțime de mănăstiri, ci mănăstiri care să fie realmente „case al lui Dumnezeu și porți ale cerului”.

 10. Cum să înmulțim dragostea când părinții urăsc pe copii și îi ucid prin avorturi și copiii ucid pe părinți prin indiferență?

Atunci când se răcește dragostea pentru Dumnezeu, desigur că aceasta se preschimbă în ură pentru om, fiindcă atunci privește fiecare numai interesul lui și caută fiecare să se îndulcească cât mai mult posibil trupește din viață. Dar care este rezultatul? Părerea de rău, nefericirea, singurătatea. Lumea plăcerilor care este scoasă în evidență prin reclame și media este o lume a morții, o cultură a morții. Această lume care se îndreaptă spre autocatastrofă a fost biruită doar de Viața Care a răsărit din mormânt, cum am spus mai sus. Din Învierea Domnului a răsărit o lume nouă și numai când va trăi cineva în Hristos va putea să învingă puterile morții. Să nu credeți că vom putea sta cu mijloace omenești împotriva avorturilor, eutanasiei, ispitelor creării supraomului care se pregătește în laboratoarele din Silicone Valley. Doar cu puterea Crucii va putea omul să găsească nu numai dragostea, care este viața și energia lui Dumnezeu, ci și omenia. Altminteri, lumea va deveni o junglă. Lumea de astăzi chiar ne arată că nu există cale de mijloc pentru a alege: fie Hristos – Arhontele vieții celei veșnice, fie diavolul – stăpânitorul acestei lumi. Și viața, care e izvorul dragostei, unde să o găsim dacă nu în Biserică, în Trupul lui Hristos?

11. Un cuvânt de mângâiere la final.

Uite, din Sfânta Scriptură care e izvorul a toată mângâierea:
„Iisus Hristos, ieri şi azi şi în veci, este Acelaşi ” (Evrei XIII, 8).
„Îndrăzniți, Eu am biruit lumea” (Ioan XVI, 33), „pentru că oricine este născut din Dumnezeu biruieşte lumea; şi ceea ce câştigă biruinţă asupra lumii este credinţa noastră” (I Ioan V, 4).  

Interviu realizat de Pr. Ștefan Zară pentru Martyria. Revistă de teologie și spiritualitate ortodoxă, nr. 1 / 2017 / Versiunea online este publicată pe site-ul Arhiepiscopiei Râmnicului / Traducerea dialogului Monahul Gherasim Prodromitul.

Mulțumim Părintelui Ștefan Zară pentru îngăduința de a prelua interviul realizat de sfinția sa cu Părintele Stareț Elisei Simonopetritul pe Blogul Sfântul Munte Athos.

Cuviosul Nichifor Isihastul (Athonitul) – 4 mai

Cuviosul Nichifor era de loc din Italia. Întorcându-se la credinţa ortodoxă şi părăsindu-și patria şi părinții de dragul adevărului, s-a mutat în Bizanţ. După ce împăratul Mihail al VIII-lea Paleologul a semnat la Lion, în 1274, acordul de unire cu Biserica Latină, Cuviosul Nichifor a fost trimis în exil. Se pare că în această vreme a scris o lucrare despre purcederea Sfântului Duh.

Dorind fierbinte să mărturisească adevărul, nu doar cu cuvântul sau prin scrierile sale, ci cu întreaga sa fiinţă, a mers şi s-a făcut monah în Sfântul Munte, care este vatra virtuţilor şi graniţa dintre cele pământeşti şi cele cereşti. Timp de mai mulţi ani a făcut ascultare cu smerenie faţă de bătrânii săi, punând în practică, în acest fel, cea mai înaltă dintre virtuţi, dobândirea isihiei (liniştii), care este ,,ştiinţa ştiinţelor”. Mai târziu a strâns în jurul său o mică obşte în părţile cele mai pustii ale Athosului, iar lucrarea lor era păzirea gândurilor şi rugăciunea minţii.

Pentru a-i pregăti pe ucenicii săi în lupta pe care urmau să o ducă împotriva puterilor întunericului, cuviosul Nichifor, inspirându-se din viaţa şi din lucrările Sfinţilor Părinţi, a scris o antologie cu titlul ,,Despre trezvie şi păzirea minţii” [cuprinsă în Filocalie]. Încredinţându-se, însă, că mulţi dintre ucenicii săi nu izbuteau să-şi stăpânească mintea cea nestatornică pentru a se putea ruga fără a le fi distrasă atenţia, le-a propus o altă metodă simplă şi elementară, care le permitea să afle locul acela tainic al inimii unde trebuia să ajungă rugăciunea, iar acolo, cu grijă, să cheme numele binecuvântat al Domnului Iisus Hristos.

,,Toţi care aveţi dragoste pentru cinstita, dumnezeiasca, luminata arătare a Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Toţi câţi, focul din inimă cel mai presus de ceruri, în simţire, doriţi să îl primiţi. Toţi câţi, cu ştiinţă şi cu experienţă, doriţi a câştiga şi a cunoaşte Împărăţia Cerurilor care înlăuntrul vostru se găseşte, veniţi şi vă voi spune vouă despre această ştiinţă… Cu uşurinţă către limanul adevărului, şi fără osteneală, lucrător acestuia (adevărului) (El) o va face… Căci nu putem izbuti să ne apropiem de Dumnezeu şi a deveni casnici ai Lui, dacă nu reuşim, mai înainte, să ne apropiem de noi înşine, atât cât este posibil, să revenim, sau mai degrabă să intrăm şi să cunoaştem această taină, din lumea aceasta trecătoare şi din grija zadarnică pe noi înşine îndepărtându-ne, să câştigăm – deşi nu merităm – Împărăţia Cerurilor care se găseşte înlăuntrul nostru”.

Înainte de a-şi expune ,,metoda” sa, cuviosul Nichifor îi sfătuieşte pe ucenicii săi să trăiască în linişte viaţa duhovnicească, fără grija celor lumeşti, şi să fie în pace cu toţii semenii. Apoi, îi povăţuieşte ca, mergând fiecare la chilia sa şi îngenunchind într-un colţ, să-şi adune gândurile şi să le conducă, odată cu răsuflarea, până la inimă. Dacă acest exerciţiu pare dificil şi este greu la început din pricina nestatorniciei minţii care se răzvrăteşte din cauza strâmtorării ei, cu timpul, se va obişnui şi, încet, încet, va descoperi o plăcere şi o dulceaţă de nedescris care se întoarce neîntrerupt, în ritmul respiraţiei, în acest ,,sediu” al sufletului, ,,aşa precum bărbatul, departe fiind de casa sa, când se întoarce nu mai este trist, căci s-a învrednicit să-și vadă copiii şi pe femeia sa”.

Fie că ajunge cineva la locul tainic din inimă, fie că reuşeşte doar să se concentreze asupra respiraţiei, mintea nu trebuie să rămână leneşă, ci să îndepărteze fiecare gând vrăjmaş, ca să poată striga dinlăuntru fără încetare: ,,Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă! Acest exerciţiu – după cum ne confirmă cuviosul Nichifor, din proprie experienţă – îi va deschide, fără doar şi poate, intrarea în locaşul ascuns al inimii şi: ,,Va veni la tine, împreună cu grija cea mult dorită şi îmbucurătoare, toată mulţimea virtuţilor, a dragostei, a bucuriei, a păcii şi toate celelalte. Căci de tot ceea ce ai nevoie, se îngrijeşte Domnul Nostru Iisus Hristos”.

Aceasta este aşa-numita ,,metodă de rugăciune” a isihaştilor, care a cunoscut o reuşită atât de mare în rândul celor iubitori de rugăciune, dar a stârnit reacţii adverse în rândul celor stăpâniţi de duhuri raţionaliste şi a susţinătorilor unui mod de viaţă în întregime departe de ceea ce înseamnă vieţuirea creştină. Printre ucenicii cuviosului Nichifor s-au numărat şi Sfântul Theolipt al Filadelfiei (1250-1322), care se retrăsese la Athos după ce mărturisise credinţa ortodoxă. Sfântul Teolipt a preluat metoda de rugăciune de la cuviosul Nichifor, şi a transmis-o mai departe Sfântului Grigorie Palama (14 noiembrie), cel care i-a expus bazele teologice şi importanţa centrală în spiritualitatea ortodoxă.

Ajungând la o vârstă înaintată, cuviosul Nichifor a scris un testament pentru ucenicii săi, în care îi sfătuieşte să păzească nealterată credinţa lor în Sfânta Treime, iar la scurt timp a trecut la cele veşnice.

Sursa: Noul Sinaxar al Bisericii Ortodoxe via pemptousia.ro

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

Scurtă istorie a Rugăciunii lui Iisus

%ce%bc%ce%bf%ce%bd%ce%b1%cf%87%cf%8c%cf%82-%cf%80%cf%81%ce%bf%cf%83%ce%b5%cf%85%cf%87%ce%ae

Când Mântuitorul Iisus Hristos S-a întrupat acum mai bine de 2000 de ani, poporul lui Israel dezvoltase deja o evlavie profundă pentru numele sfânt al lui Dumnezeu. Acest nume, pe care Dumnezeu l-a revelat lui Moise, a ajuns să fie socotit de evrei drept inefabil, atât de sfânt încât nu putea fi pronunțat nici măcar în rugăciune. În locul său, evreii au adoptat numele Adonai, „Domnul”; însă, cu timpul, chiar și acesta a părut îndrăzneț și astfel a devenit un obicei ca, în ebraică, Dumnezeu să fie numit Ha Shem, care înseamnă „Numele”. Pe timpul lui Iisus, numele adevărat al lui Dumnezeu era rostit cu voce tare numai o dată pe an, de Yom Kippur, „Ziua Ispășirii”, când marele preot intra în Sfânta Sfintelor din Templul din Ierusalim, iar aici, de unul singur, pronunța sfântul nume.

Niciodată nu a fost atașată de numele lui Iisus vreo interdicție. Cum oare s-ar fi putut face una ca aceasta? Numele Său a fost rostit probabil de mii de ori atunci când a pășit pe pământ. Mai mult, în forma sa ebraică, Yeshua (Joshua în engleză), era un nume obișnuit. Chiar dacă primii creștini ar fi dorit să interzică cuiva să rostească numele lui Iisus, cum ar fi putut să o facă?

Cu toate acestea, evlavia față de numele lui Iisus datează din perioada apostolică. În Evanghelia după Ioan, Iisus Însuși îi încurajează pe ucenicii Săi să se sprijine pe puterea numelui Său: „Orice veți cere de la Tatăl în numele Meu El vă va da” (Ioan 16, 23). Nu după mult timp, Sfântul Pavel scria în epistola sa către Filipeni: „Ca întru numele lui Iisus tot genunchiul să se plece, al celor cerești, și al celor pământești, și al celor de dedesubt” (Filipeni 2, 10).

În jurul anului 150, un mistic creștin, pe nume Herma, a așternut pe hârtie mai multe vedenii pe care le experiase; această carte este cunoscută sub numele de Păstorul. Într-una din aceste vedenii, un înger l-a asigurat pe Herma: „Nimeni nu va intra în Împărăția lui Dumnezeu dacă nu primește numele Fiului Său”. Ulterior, îngerul îi spune lui Herma: „Numele Fiului lui Dumnezeu este mare și mai presus de înțelegere și susține întreaga lume”.

Observăm aici că, deja în secolul al II-lea, creștinii dezvoltau o teologie a puterii numelui lui Iisus. Dacă, așa cum credeau unii, Rugăciunea lui Iisus datează din timpul lui Hristos, atunci aceste rânduri din Păstorul fac dovada unei evlavii religioase care exista în acea perioadă. Dar dacă Rugăciunea lui Iisus aparține unei perioade târzii, atunci am găsit unul dintre cei mai timpurii precursori ai săi.

La aproape un secol după Herma, influentul teolog Origen (cca 185-254) a scris despre puterea numelui lui Iisus de a liniști cugetele și sufletele tulburate și de a schimba inimile: „Numele lui Iisus poate să înlăture confuziile din mințile oamenilor, să alunge demonii și, de asemenea, să alunge bolile; poate naște o minunată smerenie a duhului și o deplină schimbare a caracterului, și omenitate, și bunătate, și blândețe, în acei oameni care nu se prefac că sunt creștini”.

În cartea sa, Despre Duhul Sfânt, Sfântul Ambrozie (cca 337-397), episcopul Milanului și părintele duhovnicesc al Fericitului Augustin, a scris că, atunci când Hristos a venit în lume „a răspândit pretutindeni, la toate făpturile, acel Nume dumnezeiesc al Său, fără a fi împlinit de vreo adăugare (căci deplinătatea nu primește vreo micșorare), ci împlinind locurile pustii pentru ca Numele Său să fie minunat în toată lumea. Așadar, revărsarea Numelui Său semnifică un fel de belșug abundent de haruri și o abundență de bunuri cerești, fiindcă tot ceea ce este revărsat curge din abundență”.

Între timp, Fericitul Augustin (354-430), spune în epistola sa către Proba că primise vești potrivit cărora monahii și pustnicii din deșertul egiptean „rostesc rugăciuni foarte frecvent însă acestea sunt foarte scurte”. Aproape cu siguranță, una dintre aceste scurte rugăciuni era Rugăciunea lui Iisus, așa cum o știm astăzi.

Rugăciunea lui Iisus, așadar, pare să fi apărut din încrederea profundă a primilor creștini în puterea sfântului nume al lui Dumnezeu care și-a găsit calea în practica monahală de a rosti rugăciuni scurte în decursul unei zile.

Rugăciunea născută din gingășie

Deșertul Sinai este un loc aspru, arid, care cu greu poate fi socotit un mediu ce poate rodi sentimente de afecțiune. Totuși, Arhimandritul ortodox Lev Gillet (1893-1980), scriind despre spiritualitatea monahilor Mănăstirii Sfânta Ecaterina din secolul al V-lea, descrie viața lor religioasă ca fiind „pătrunsă de gingășie”. Și care este izvorul acestor sentimente de bunătate? Evlavia monahilor pentru numele lui Iisus. Ioan, un monah din secolul al VI-lea, care a trăit în Gaza din Palestina (mai bine cunoscut pentru prietenia și corespondența cu prietenul său monah, Varsanufie), mărturisește încrederea pe care monahii din Sinai o aveau în numele lui Iisus, atunci când scrie că marii sfinți pot lupta împotriva diavolului și ispitelor sale, însă „cei care sunt slabi nu pot decât să caute adăpost în numele lui Iisus”.

În timpul călătoriilor noastre, Părintele Ioan și cu mine am auzit monahi referindu-se la „tăcere”, „atenție” și „trezvie” ca fiind esențiale pentru liniștirea patimilor și izgonirea gândurilor zilnice care răspândesc mintea pentru a fi mai aproape de Dumnezeu. „În această liniște”, spune în Filocalie Isihie al Ierusalimului, cunoscut, de asemenea, ca Isihie Presbiterul (un monah și preot din secolul al V-lea), „inima inspiră și Îl cheamă, neîncetat și fără oprire, numai pe Iisus Hristos, Care este Fiul lui Dumnezeu, și El Însuși Dumnezeu”. Dacă această afirmație vă aduce aminte de ceea ce ați aflat deja despre dorința monahilor de a spune neîncetat Rugăciunea lui Iisus, atunci nu vă va surprinde faptul că Isihie este primul autor atestat în documente care se referă explicit la Rugăciunea lui Iisus. El spune: „Prin stăruința în Rugăciunea lui Iisus… intelectul, eliberat de orice imagine, se bucură de o deplină liniște”.

Cu toții dorim să avem pacea inimii și a minții, iar atunci când Iisus potolește durerea și răcorește o inimă tulburată, cel care a fost astfel binecuvântat simte o atât de mare bucurie și recunoștință încât va dori ca niciodată să nu fie despărțit de Hristos. „Doar Iisus Hristos, Cel ce unește ceea ce este separat și nimeni altcineva”, ne încredințează Isihie, „poate dărui inimii tale o trainică pace de la patimile tale”.

O schimbare și o deșteptare

Sfântul monah Grigorie Sinaitul a fost cel care a redeșteptat practica Rugăciunii lui Iisus în mănăstirile și sihăstriile Muntelui Athos. Nu a fost ușor: atunci când a sosit în Sfântul Munte, în jurul anului 1300, el nu a găsit decât numai trei monahi – Isaia, Cornelie și Macarie – care se nevoiau cu rugăciunea contemplativă. Cu toate acestea, datorită lui Grigorie și acestor trei monahi contemplativi, Rugăciunea lui Iisus a prins rădăcini în Athos și, începând de atunci, monahii din Sfântul Munte au răspândit Rugăciunea în toată lumea ortodoxă.

Motivul pentru care Mănăstirea Sfânta Ecaterina de pe Muntele Sinai și-a pierdut influența în răspândirea acestei practici este dificil de identificat însă, cel mai probabil, izolarea fizică a mănăstirii a avut și ea un rol. Pe la sfârșitul secolului al XIII-lea, Peninsula Sinai și toată Țara Sfântă se aflau deja sub ocupație musulmană – ultimii cruciați fiind alungați din regiune în 1291. Pelerinii care doreau să viziteze Sfânta Ecaterina, ca de altfel și monahii din acea mănăstire care doreau să călătorească peste granițe la alte mănăstiri, trebuiau să ia în considerare riscurile unei astfel de călătorii. Dacă cineva era capturat pe drum de bandiți sau negustori de sclavi, acela nu avea să-și mai revadă vreodată căminul. Și, prin urmare, monahii Mănăstirii Sfânta Ecaterina s-au găsit ei înșiși în multe privințe separați de lumea creștină.

Între timp, în Muntele Athos, Sfântul Grigorie făcea cunoscută comunității monahale athonite o nouă formă de rugăciune mistică. Avem tendința de a considera misticismul ca fiind ceva din altă lume, un lucru potrivit marilor sfinți, însă nu și oamenilor obișnuiți. Grigorie ar fi pus la îndoială această afirmație. El considera că experiențele mistice sunt dreptul din naștere al tuturor creștinilor, un dar al Duhului Sfânt revărsat la botez, dar care zace în stare de așteptare până în momentul în care ceva îl deșteaptă. Dorința de a fi mai aproape de Dumnezeu, a trăi o viață mai puțin lumească, va deștepta darul mistic, și practica Rugăciunii lui Iisus îl va ajuta de-a lungul drumului pe novice.

Grigorie a recunoscut că este nevoie de practică pentru a reuși să izgonești toate distragerile și pentru a te centra cu totul pe unirea cu Hristos. El recomanda recitarea Rugăciunii lui Iisus la începutul zilei, șezând (pentru a fi mai convenabil) și ținând capul aplecat pentru a feri ochii să caute lucruri intersante sau care distrag. El sfătuia ca rugăciunea să fie rostită domol, concentrându-ne pe semnificația fiecărui cuvânt. Cu timpul, creștinul va putea spune împreună cu Sfântul Pavel: „Nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăiește în mine” (Galateni 2, 20).

Iisus Hristos și Fecioara Maria

Unul dintre pustnicii pe care Grigorie i-a întâlnit în Athos este Sfântul Maxim din Capsocalivia († 1365). Despre acesta se dusese pretutindeni faima că putea citi inimile, putea dezvălui celor care veneau la el cele mai adânci taine și păcatele pe care se temeau să le mărturisească. Atât de mulți pelerini se străduiau să ajungă în îndepărtatul Munte Athos și apoi în sălbăticia unde se afla coliba lui Maxim, încât el a socotit de cuviință să se retragă din nou și din nou, tot mai adânc în pădure, pentru a regăsi singurătatea pe care o căuta. De fiecare dată când se muta el își ardea vechea colibă, de aici primindu-și supranumele – Kapsokalyvia înseamnă în greacă „colibă arsă”. Dar nu era vreun loc în care Maxim să se poată ascunde. Întotdeauna pelerinii îl găseau. Au reușit să ajungă la el chiar și trimișii împăraților bizantini Ioan IV Cantacuzino și Ioan V Paleologul, care au cerut și ei sfatul sfântului.

Sfântul Grigorie l-a vizitat, de asemenea, pe Sfântul Maxim și probabil, Grigorie fiind la rândul său monah, Maxim nu s-a supărat. Sfântul Maxim Cavsocalivitul rostea și el Rugăciunea lui Iisus însă o dusese într-o nouă direcție: stând înaintea icoanei Sfintei Fecioare Maria, el repeta o rugăciune în care invoca numele lui Iisus și al Mariei. Nu știm ce zicea în rugăciunea sa; probabil că era o alcătuire proprie. Ceea ce făcea Maxim era deosebit.

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

Pe tărâmurile slave

Cam în aceeași perioadă în care Grigorie reînsuflețea practica Rugăciunii lui Iisus, iar Maxim introducea o variație personală la formula clasică, Sfântul Calist al II-lea, Patriarhul Constantinopolului, scria un manual pentru ortodocșii creștini care făcea din Rugăciunea lui Iisus centrul vieții lor duhovnicești. Cunoscută prin numele aparte de Centurii, cartea lui Calist era menită monahilor, însă Arhimandritul Lev Gillet, care s-a adâncit în această lucrare aproape uitată în secolul al XX-lea, a socotit că, prin anumite adaptări, orice creștin ar putea urma și s-ar putea folosi de manualul Sfântului Calist.

Întrebuințând metoda lui Calist ca punct de plecare, creștinul care tânjește să-și adâncească viața duhovnicească pune credința în acțiune prin fapte de milostenie: citește Sfintele Scripturi zilnic; participă la slujbele bisericești; primește Sfânta Împărtășanie cu vrednicie, evlavie și smerenie; face priveghere de toată noaptea la sfinte sărbători importante precum Paștele și Crăciunul; postește cu legume, pâine și apă în fiecare zi de miercuri și vineri. Toate aceste fapte, spune Părintele Lev, sunt menite să sprijine, să întărească actul principal: rostirea Rugăciunii lui Iisus pentru a-L iubi pe Iisus mai profund.

Între timp, din Muntele Athos, Rugăciunea lui Iisus se răspândea pe tărâmurile slave. Un monah rus din Athos, Sfântul Nil Sorsky (1433-1508), a învățat cum să rostească această rugăciune și atunci când s-a întors acasă, a introdus-o în mănăstirile de pe râul Volga. Un manual pentru instruirea novicilor redactat în Mănăstirea Sfânta Treime explică cum pot fi inițiați în Rugăciunea lui Iisus. În Ucraina și Rusia a apărut obiceiul de a zice Rugăciunea lui Iisus, trecând cu degetele în același timp peste nodurile sau mărgelele unei funii de rugăciune [metanier].

Înapoi în Sfântul Munte

În secolul al XVIII-lea era un monah care trăia în Muntele Athos, pe nume Nicodim; avea să devină cunoscut sub numele de Nicodim Aghioritul (cca 1749-1809). În perioada în care s-a nevoit în Sfântul Munte și-a instruit ucenicii să folosească o tehnică de rugăciune prin care, credea el, intelectul poate fi adus în inimă.

Acestea sunt învățăturile Sfântului Nicodim către călugări: în fiecare seară găsește un loc întunecat, liniștit unde să nu fii tulburat timp de o oră. Așezat pe un scaun, apleacă-ți capul până ce barba se odihnește pe piept. Înainte de a începe să te rogi, ține-ți respirația puțin; apoi, cu o voce slabă începe să rostești Rugăciunea lui Iisus. Nu lăsa ca mintea să colinde sau să fie distrasă, ci păstreaz-o acordată la cuvintele rugăciunii până ce rugăciunea devine centrul minții, al inimii și al sufletului. „Pune în mișcare voința sufletului”, spune Nicodim. „Sufletul trebuie să zică această rugăciune cu toată voința sa, cu toată tăria sa și cu toată iubirea sa”. Desigur, acesta era un sfat adresat monahilor novici. Pe când ne aflam în Athos, colegii mei și cu mine – creștini mireni – am fost avertizați de mai mulți monahi și preoți să nu ne plecăm capul și să nu ne ținem respirația fără îndrumare; acest fel de a rosti Rugăciunea lui Iisus, ne-au spus ei, necesită îndrumare din partea unui povățuitor duhovnicesc și nu ar trebui să o spunem de capul nostru.

Scopul monahilor care practicau – și care încă practică – Rugăciunea lui Iisus în acest chip este de a se separa de tot ceea ce este lumesc: confort, faimă, succes, avere, ambiție, căsătorie, familie. O rostire disciplinată a Rugăciunii lui Iisus ușurează lepădarea de aceste lucruri. Însă ce se întâmplă cu aceia dintre noi care trăim în lume și care nu putem renunța la îndatoririle noastre? Pentru noi, Rugăciunea lui Iisus ne poate feri de a deveni prea atașați de lucrurile lumii, de la a face idoli din cariera, salariul, mașina noastră și alte simboluri ale statutului nostru social. Practica Rugăciunii lui Iisus ne ușurează detașarea de dorințele și neliniștile lumii care ne pot distrage de la adâncirea vieții noastre duhovnicești. Aceasta vrea să spună Sfântul episcop rus din secolul al XIX-lea, Teofan Govorov (Zăvorâtul, 1815-1894), atunci când scrie: „Scopul practicii (Rugăciunii lui Iisus) constă în dobândirea obiceiului de a păstra mintea în trezvie înlăuntrul inimii”. Către aceasta putem aspira cu toții, prin harul lui Dumnezeu și folosindu-ne de Rugăciunea lui Iisus.

Pelerinul rus

În Rusia secolului al XIX-lea, Rugăciunea lui Iisus a inspirat scrierea unei cărți care va deveni un titlu clasic al literaturii mistice, Pelerinul rus. Cartea în sine este un fel de taină: este scrisă la persoana întâi însă nimeni nu știe dacă este o lucrare de ficțiune sau chiar o relatare autobiografică despre un mistic rătăcitor ce devine un rugător iscusit al Rugăciunii lui Iisus. Pelerinul ne spune cum un stareț l-a învățat să se roage neîncetat cu Rugăciunea lui Iisus, cum aceasta i-a transformat viața și l-a ajutat să îndure orice necaz sau pătimire.

Cea mai interesantă parte a cărții este cea în care pelerinul descrie ce trăiește el atunci când se roagă:

Uneori (atunci când zice Rugăciunea lui Iisus), inima mea părea de parcă revărsa de bucurie, atât de ușoară era, atât de plină de libertate și de alinare. Uneori simțeam iubire pentru Iisus Hristos și toate făpturile lui Dumnezeu… Uneori, prin chemarea numelui lui Iisus, eram covârșit de fericire și de atunci am înțeles înțelesul acestor cuvinte: „Împărăția lui Dumnezeu este înăuntrul vostru”.

Rugăciunea lui Iisus și Pelerinul rus joacă un rol important în romanul lui J.D. Salinger, Franny și Zooey. Franny, o studentă aflată în toiul unei crize existențiale, citește Pelerinul rus și încearcă să se roage fără încetare. În timpul prânzului cu prietenul său ea încearcă să-i explice ce face însă el nu o aude; el este captivat de masa sa, de meciul de fotbal la care va participa după prânz, de petrecerea de după joc. Când prânzul se sfârșește prietenul iese afară să cheme un taxi. Franny rămâne la masă recitând fără oprire Rugăciunea lui Iisus. Ea descoperise un mărgăritar de mare preț în timp ce mintea prietenului ei este axată în întregime pe găsirea unui taxi.

Mulțumită în mare parte Pelerinului rus, care a fost tradusă în multe limbi, Rugăciunea lui Iisus a devenit cunoscută în Europa Apuseană și în Statele Unite, unde o mână de catolici și protestanți au încercat să o practice. Autoarea engleză Evelyn Underhill (1875-1941), care a fost deosebit de interesată de domeniul misticismului, a îmbrățișat Rugăciunea lui Iisus: „Acest meșteșug este atât de simplu”, scrie ea, „încât poate fi întrebuințat de cel mai umil dintre credincioși și totuși atât de puternic, încât îi poate introduce pe cei care o rostesc cu credincioșie în cele mai adânci taine ale vieții contemplative”. În mod curios totuși Rugăciunea lui Iisus este încă în mare necunoscută și nu foarte mult practicată în Apus. Nădăjduim că această carte va ajuta ca Rugăciunea lui Iisus să devină cunoscută și iubită în toată lumea apuseană.

Lasă rugăciunea să-și facă lucrarea

În 1963, un monah ortodox pe care l-am menționat anterior în acest capitol, Arhimandritul Lev Gillet, a publicat ceea ce trebuie să fie cea mai bună lucrare modernă despre Rugăciunea lui Iisus, intitulată simplu The Jesus Prayer (Rugăciunea lui Iisus). Părintele Lev a fost inițial un catolic francez evlavios care a îmbrățișat monahismul benedectin. Student în creștinismul răsăritean, Părintele a explorat Ortodoxia și în cele din urmă s-a convertit, devenind creștin ortodox.

Printre prietenii lui Gillet se numărau catolici, anglicani, calviniști, penticostali și quakeri și pe toți îi îndemna să rostească Rugăciunea lui Iisus. Nu ar fi ceva exagerat dacă am afirma că Părintele Lev a făcut din a aduce Rugăciunea lui Iisus în bisericile Apusului o misiune personală.

n_chumley_-_tainele_rugaciunii_lui_iisusÎn cartea sa, Părintele Lev insistă că nu sunt necesare pregătiri elaborate pentru a începe rostirea acestei rugăciuni, potolește-ți mintea neobosită, cere ajutorul Duhului Sfânt și apoi începe să repeți rugăciunea. Singurul său avertisment este simplu: nu încerca să te forțezi să ai o experiență „mistică” sau să îți provoci o stare emoțională falsă. Lasă rugăciunea să lucreze singură. „Începând să rostești numele șlui Iisusț cu evlavie fierbinte”, scrie el, „tot ceea ce trebuie să facem este să ne atașăm de el, să ne agățăm de el și să îl repetăm domol, ușor și în tăcere”.

Nu te grăbi în repetarea rugăciunii, îndeamnă Părintele Lev. Și nu o zi prea repede. Dacă obosești nu te mai ruga. Dar chiar și atunci când nu te rogi, indiferent de orice altceva faci, încearcă să fii atent la dorința de a rămâne întotdeauna în prezența lui Iisus. Sfânta Scriptură caracterizează această stare astfel: „Dormeam, dar inima-mi veghea” (Cântarea Cântărilor 5, 2).

Care sunt urmările rostirii neîncetate a numelui lui Iisus? Părintele Lev ne încredințează: „Numele lui Iisus este un mijloc concret și puternic de a-i transfigura pe oameni în realitatea lor cea mai profundă și dumnezeiască”. El ne îndeamnă să spunem rugăciunea în tăcere în timp ce mergem la serviciu, în timp ce mergem pe stradă, chemând numele lui Iisus peste fiecare om pe care îl vedem și încercând mereu să ne purtăm într-un mod care să sugereze oamenilor din jurul nostru că noi încercăm să trăim pentru Hristos.

Pelerinajul pe care l-am făcut împreună cu Părintele John, căutarea noastră de a afla tainele Rugăciunii lui Iisus, a fost călăuzită de toți acești bărbați și femei sfinte care au experiat puterea duhovnicească, de viață schimbătoare a rugăciunii. Scrierile lor despre Rugăciunea lui Iisus au fost manuale mistice care ne-au îngăduit să pășim pe urmele sfinților.

Sursa: Norris J. Chumley, Tainele Rugăciunii lui Iisus. Trăind prezenţa lui Dumnezeu: pelerinaj în inima unei străvechi spiritualităţi, traducere de Dragoş Dâscă, Editura „Doxologia“, Iaşi 2012 via pemptousia.ro

Cartea poate fi achizionată online de la linkul: goo.gl/RPSCz7

komboskini-metanier

Cap. XL: Despre smerenia cea înălţătoare [Patericul athonit, Ioannikios Kotsonis]

Rareori este vreo fiinţă care să arate o smerenie şi lepădare de sine mai mare decât Sfântul Atanasie, care a fost părintele tuturor monahilor aghioriţi. Când a venit la început pe Muntele Athos, el şi-a schimbat numele în Barnaba, de teamă ca Nichifor Foka şi generalii săi din Bizanţ să nu-l găsească. Ca şi cum aceasta nu a fost deajuns, el a mers la Mănăstirea Zegou, ca să fie în ascultarea unui părinte simplu în trăire şi cunoştinţe.
– Cine eşti, frate? De unde eşti şi pentru care motiv ai venit aici? l-a întrebat bătrânul.
– Am fost marinar, părinte, şi când am fost în pericol pe mare, i-am promis lui Dumnezeu că voi părăsi lumea aceasta şi-mi voi plânge păcatele. Luminat de Dumnezeu, am venit aici, la sfinţia ta, şi aş vrea să intru în ascultarea ta.
Părintele, fiind curat, a acceptat această poveste şi i-a îngăduit sfântului să stea cu el. I-a încredinţat îndatoriri destinate pentru tăierea voii şi unirea cu povara ascultării. Când sfântul a împlinit cele mai umilitoare ascultări, el a dorit altele, dorind să dobândească desăvârşita smerenie, când se ajunge la desăvârşirea duhovnicească. El ştia că numai cei ce se smeresc şi devin precum copiii, după cum spune Domnul, vor fi mari în împărăţia lui Dumnezeu. După ce a stat destul timp lângă acest părinte simplu, într-o zi i-a spus:
– Părinte, învaţă-mă literele importante, ca să pot citi în Psaltire. Cât am fost în lume, n-am învăţat nimic altceva decât să vâslesc.
Şi părintele, care nici nu-şi imagina cine era de fapt persoana din faţa lui, a luat o tăbliţă şi a scris pe ea literele alfabetului. Sfântul a luat tăbliţa, a făcut o plecăciune şi a continuat, ca şi cum era un ucenic începător. S-a prefăcut că are greutăţi în învăţarea unor litere şi cuvinte, că e mai puţin inteligent şi chiar a reuşit să-l facă pe bătrân să-şi piardă răbdarea şi să-l mustre aspru. Şi acest minunat monah ascultător, care se prefăcea a fi analfabet, pe când în realitate era unul dintre cei mai învăţaţi oameni ai timpului său, a încercat să-l încurajeze pe bătrân:
– Părinte, nu fi descurajat de această ispită! Sunt atât de greu de cap! Fii răbdător şi ajută-mă cu rugăciunile tale!
Bătrânul nu s-a lăsat convins şi a încetat lecţiile, iar sfântul continua să se prefacă a fi analfabet.
În timpul unei întâlniri ce avea loc de trei ori pe an la Karyes, sfântului i s-a poruncit să citească Psaltirea. Deja existau zvonuri despre cineva important care se ascundea undeva pe Sfântul Munte. După ce sfântul a refuzat să citească o dată, mai apoi s-a supus. El stătea în picioare şi citea ca un copil ce împleticeşte cuvintele. De îndată ce cel ce se ocupa de citit a auzit acestea, s-a ridicat şi i-a poruncit să citească corect. Apoi limba sfântului, care fusese legată din cauza smereniei, s-a dezlegat şi a arătat arta şi înţelepciunea sa. Când ceilalţi l-au auzit citind cu asemenea uşurinţă şi stil, au fost uimiţi de fenomen. Şi ce putea să spună cineva de părintele său, care era mut de uimire? Ochii lui s-au umplut de lacrimi şi a spus:
– Binecuvântat să fie numele lui Dumnezeu. Prin acest frate înţelept m-ai învăţat cum să mă smeresc.
Şi astfel, Sfântul Atanasie, care voia să se ascundă, a fost descoperit. Atât Nichifor Foka, cât şi guvernatorul Salonicului ar fi fost mulţumiţi să afle acestea. Dar şi după descoperirea identităţii sale tuturor celor adunaţi acolo, el a continuat să-şi arate marea sa smerenie, apropiindu-se de Protos* şi rugându-l:
– Părinte, te rog să nu mă descoperi celor ce mă caută, pentru că altfel voi fi nevoit să părăsesc acest loc, ceea ce m-ar întrista mult.
Protosul a promis să nu spună nimănui, pentru că şi-a dat seama de importanţa de a avea o asemenea persoană în Sfântul Munte. El i-a arătat Sfântului Atanasie o chilie singuratică unde a trăit ascuns, întreţinându-se de unul singur, prin muncă grea.
(*Protos (Пρώτος) este numit la Sfântul Munte acela care, timp de un an, îi conduce pe reprezentanţii Sfintelor Mănăstiri.)

chrismon

Neştiut şi în taină, îmbrăcat în haine zdrenţuroase, un prinţ a părăsit Constantinopolul şi a venit la Sfântul Munte ca un străin. El avea să devină Sfântul Pavel de la Mănăstirea Xeropotamu.
Odată, Protosul Protatonului l-a chemat şi l-a întrebat de unde este. Sfântul a răspuns:
– Sunt un monah sărac, după cum vedeţi, şi vin dintr-un sat mic şi vechi numit Xeropotamon.
Bătrânul împărat Romanos al Constantinopolului era rudenie cu Sfântul Pavel. El a încercat mult să afle unde plecase sfântul. Dar între timp, Sfântul Pavel a fost convins de Protosul Protatonului ca să-l viziteze pe unchiul său la Constantinopol. El a plecat îmbrăcat într-o rasă zdrenţuită, ţinând în mână Sfânta Cruce, şi cu harul Sfintei Cruci l-a vindecat pe unchiul său, care suferea de o boală de moarte.

chrismon

Sfântul Nifon, Patriarhul Constantinopolului, înainte de a fi înscăunat, a fost începător la Mănăstirea Dionisiu. După ce a îndrumat Biserica lui Hristos mulţi ani, el a renunţat la scaun şi s-a întors la mănăstire, unde a trudit pentru pocăinţa sa, fără să-şi descopere identitatea.
El a spus că numele lui e Nicolae şi că doreşte să fie călugăr. Egumenul l-a avertizat întâi că este obiceiul ca fiecărui începător să i se dea sarcina de a avea grijă de animalele mănăstirii. Sfântul a acceptat cu bucurie şi a stat afară, unde era grajdul, având grijă de catâri, hrănindu-i, adăpându-i şi curăţindu-i. El a arătat astfel o răbdare şi o smerenie netulburată.
În fiecare noapte monahii vedeau un stâlp de lumină ridicându-se din grajd până la cer. Ei i-au spus egumenului despre aceasta, iar el, la rândul lui, s-a rugat lui Dumnezeu să-i descopere înţelesul acestei întâmplări supranaturale. Şi, într-adevăr, i s-a descoperit imediat că acea persoană care avea îndatorirea de a avea grijă de animale şi de a căra lemne din pădure era Nifon, Patriarhul Ecumenic, care fusese frate la mănăstire.
În aceeaşi noapte a descoperirii acestuia, egumenul copleşit de smerenia desăvârşită a sfântului, a chemat toţi preoţii şi diaconii şi le-a cerut să se îmbrace în veşminte şi să stea în rând cu ceilalţi monahi, având în mâini lumânări şi cădelniţe, aşteptând să-l primească pe sfânt când se va întoarce din pădure, aducând animalele şi cărând lemne. Când a ajuns, îmbrăcat în rasa lui veche şi cu părul nepieptănat, ei toţi au căzut în genunchi, cerând binecuvântare şi zicând:
– Patriarhul nostru, smerenia ta e destulă! Ia-ne şi ne păstoreşte şi condu-ne la păşunea mântuirii!

chrismon

Iată unul dintre cuvintele Patriarhului Nifon:
– Cel ce dobândeşte smerenie îşi zideşte casa pe Stâncă, ce e Hristos. Cel ce are mândrie şi se crede evlavios e gol de toate virtuţile, plin de imaginaţie şi construieşte pe nisipul mândriei sale. Smerenia face toate virtuţile neclintite, iar cel ce e smerit, întotdeauna e luminat. Dimpotrivă, mândria satanică şterge toate urmele dragostei şi aduce întuneric în minte. Un om mândru e mereu în întuneric, după cum spune Sfânta Scriptură: «Dumnezeu, celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har» (I Petru 5, 5).

chrismon

Sfântul Ioan Cucuzel a fost un muzician deosebit, dascăl şi primul psalt din palat în timpul domniei împăratului bizantin Komninos (secolul XII). A părăsit în taină lumea aceasta trecătoare, cu slava şi plăcerea ei deşartă, şi a venit la Mănăstirea Marea Lavră, ascunzându-şi identitatea şi spunând că a fost păstor cât timp a stat în lume. Egumenul i-a încredinţat turma de berbeci a mănăstirii, ca să o pască în pădure. Între timp, împăratul Komninos l-a căutat peste tot.
Ioan îşi împlinea ascultarea foarte fericit, fiind binecuvântat cu smerenie şi isihie, până într-o zi când a dorit să cânte frumoasele imnuri ecleziastice pe care le cânta la Constantinopol. El a cântat cu o voce atât de dulce, încât chiar caii şi berbecii pe care-i păştea s-au oprit din mâncat şi au stat atenţi, ascultând cu plăcere acea melodie îngerească, ca nişte fiinţe inteligente.
Această privelişte, împreună cu glasul, a fost minunată. Când au văzut aceasta, pustnicii din colibele din împrejurimi, fără ca să ştie Cucuzel, au mers a doua zi să spună egumenului ceea ce au văzut. În felul acesta a fost descoperit Cucuzel. El a fost tuns monah şi a cântat ca psalt la strana din dreapta a bisericii.
În timpul unei Privegheri, când era cântat Acatistul, el a adormit pentru scurt timp în strana sa, şi în somn i-a apărut Maica Domnului ca o regină, în slavă, şi i-a spus: «Bucură-te, fiul meu Ioan! Cântă-mi mie şi eu nu te voi părăsi niciodată!», şi i-a pus o monedă de aur în mâna dreaptă. Mai târziu, această monedă a fost atârnată de icoana ei. Altădată, Maica Domnului i-a vindecat piciorul, spunându-i: «De acum înainte, să fii sănătos».
Sfântul a zidit o Katismă în cinstea Arhanghelilor, unde stătea şase zile din săptămână, iar duminicile şi de sărbători se ducea şi cânta la slujbele din mănăstire.

chrismon

Un părinte spunea:
– E posibil ca să trudeşti, să te nevoieşti mult timp, dar să nu sporeşti mult din cauza lipsei de smerenie. Alţii, pe de altă parte, pot să se lupte mai puţin (privind asceza, postul şi altele), dar pot să sporească mult, deoarece au smerenie, care le înlocuieşte pe toate.

chrismon

Şi iarăşi a spus:
– Am văzut dragostea lui Dumnezeu în inima cuiva, pentru că acea persoană a fost nedreptăţită. Dragostea şi mila lui Dumnezeu erau evidente, deoarece sufletul său avea tot ce era necesar. Avea o inimă curată, dragoste şi smerenie. Acestea sunt necesare. Smerenia e ca un magnet, atrăgând harul lui Dumnezeu. Celor smeriţi li se dă har. Aceste lucruri sunt rânduite.

chrismon

Au trecut trei ani până când dreptul Nifon Kafsokalivitul, care ţinuse tainică identitatea sa, i-a spus părintelui său, Teognost, că era preot. Părintele Teognost, văzând virtutea lui Nifon, n-a vrut să-l aibă ca ucenic, ci ca egal al său. Dreptul Nifon l-a implorat să-l ţină ca ucenic, ca înainte, insistând că un monah nu poate începe viaţa isihastă decât dacă şi-a supus întâi voia proprie. Teognost a refuzat această cerere şi sfântul bărbat a plecat în iubita lui peşteră, unde a trăit o viaţă isihastă timp de 14 ani, având darul lacrimilor şi mâncând numai o masă pe săptămână, uneori cu puţină pâine uscată.

chrismon

Dreptul Acachie Kafsokalivitul punea smerenia deasupra celorlalte virtuţi. Nu-i plăcea nici să facă, nici să spună ceva arogant, nici, mai ales, să audă ceva de felul acesta. Odată, părinţii schitului s-au adunat în faţa bisericii principale şi au cerut de la «dikaios» ca să fie numit un adjunct, ca el să nu fie deranjat tot timpul. Atunci, egumenul i-a înmânat cârja de păstor dreptului Acachie. Acachie i-a sărutat mâna şi a ţinut cârja în mâna sa numai atunci, iar altădată niciodată, îndepărtând orice gând care l-ar fi putut ispiti la mândrie.

chrismon

Un ascet spunea:
– Întâi predă-te cu totul lui Dumnezeu şi apoi Dumnezeu te va curăţi şi te va reda oamenilor. Când o persoană crede că e cea mai rea dintre toţi, atunci un «Doamne, miluieşte» spus de aceasta valorează mai mult decât o sută de-a altcuiva.

chrismon

Părintele Iosif de la Noul Schit era numit «privighetoarea Maicii Domnului», pentru vocea sa minunată şi deosebită. El era primul psalt al schitului. Când cânta, se auzea de parcă erau zece cântăreţi la un loc. Meşteşugul său era sculptura în lemn. A trăit numai până la 57 de ani. Deşi slujea ca prim cântăreţ la biserica centrală, niciodată nu s-a lăudat cu vocea sa frumoasă. El atribuia acest dar lui Dumnezeu, Dătătorul tuturor celor bune, «de la Care e tot darul cel bun şi toată darea cea de sus».

chrismon

Minunate sunt lucrările smereniei, care conduc o persoană spre înălţimile slăvite şi dumnezeieşti ale harului şi ale cinstei.
Era un călugăr la Sfânta Ana, vas al harului, care a fost psalt la Patriarhie şi a fost un caz asemănător cu cel al lui Ioan Cucuzel. Acest monah a mers la un duhovnic la Sfânta Ana, ca să se spovedească şi să-i ceară sfatul.
– Ce fel de muncă ai făcut? l-a întrebat duhovnicul pe el.
– Am fost primul psalt de la Patriarhie, sfinte părinte.
– Dacă vrei să te mântuieşti, a spus duhovnicul, nu spune nimănui că eşti cântăreţ, căci aici pe Sfântul Munte sunt multe sărbători şi vei fi chemat să mergi şi să cânţi, şi astfel nu vei avea adevărata ocazie de a fi călugăr. Te voi da în ascultarea unui părinte bun. Vei citi bine, dar nu vei cânta niciodată. Vei fi incapabil să cânţi şi te vei preface că nu înţelegi muzica.
– Binecuvintează, părinte sfinte, a spus începătorul, care a fost trimis apoi la un părinte evlavios.
A trecut destul timp, până când duhovnicul l-a întrebat pe părinte:
– Cum merg lucrurile cu începătorul?
– Bine, a răspuns el. E ascultător. Singurul lucru e acela că nu poate să cânte. Dar citeşte foarte bine.
Anii au trecut. Duhovnicul, care era înainte-văzător, a prevăzut că acel cântăreţ, care se ascundea, era aproape de sfârşitul său. La sărbătoarea hramului de la Sfânta Ana se slujea în biserica centrală. Duhovnicul acela a fost numit tipicar al schitului. El i-a poruncit cântăreţului ce se ascundea să se pregătească să cânte Imnul Heruvimic. Călugărul s-a întristat, pentru că nu dorea să fie descoperit, ci să trăiască în taină. El s-a prefăcut că a uitat muzica cu trecerea timpului. Chiar şi aşa, el s-a supus duhovnicului său.
Când a venit timpul Imnului Heruvimic, tipicarul l-a tras pe călugăr acolo unde erau cântăreţii. Ceilalţi s-au întristat, crezând că tipicarul face o greşeală. După ce au auzit cântecul, şi evidentele cunoştinţe muzicale ale acestui cântăreţ şi nobil necunoscut, au spus unul către altul:
– Şi el, binecuvântatul, în tot acest timp ne-a ascultat pe noi şi n-a spus nimic!
După ce Liturghia s-a terminat, duhovnicul l-a luat pe călugăr la chilia sa. După două zile s-a îmbolnăvit şi a adormit în Domnul. Nimeni n-ar fi ştiut lupta victorioasă a smereniei sale, dacă duhovnicul său nu ar fi descoperit-o.

chrismon

Un bătrân părinte spunea:
– Noi trebuie să cerem de la Dumnezeu smerenia ce vine după lupte. Smerenia vine urmând o logică foarte simplă, şi anume: aceea a cunoaşterii de sine. După ce cineva se cunoaşte pe sine, smerenia devine starea fiinţei sale. Dacă nu e aşa, dacă persoana nu se cunoaşte cu adevărat pe sine, poate fi foarte smerit pentru o clipă şi apoi să-i treacă prin gând, ca rezultat al acestui sentiment, că e chiar cineva! Şi aceasta chiar dacă în realitate nu e nimic. Drept urmare, e posibil să fie nevoie a lupta pentru smerenie până la moarte. Dacă moartea o găseşte cu gândul ce-i spune că e nimic, atunci hotărârea aparţine lui Dumnezeu. Dacă gândurile din ceasul morţii îi spun că ar fi cineva, şi nu-şi pricepe rătăcirea, atunci toate eforturile sale au fost în zadar.
Trebuie să fiu logic. Trebuie să-mi spun: «Sunt monah. Aş fi putut să fiu un animal, dar Dumnezeu nu m-a creat animal. El m-a creat om. El m-a invitat personal să mă alătur îngerilor, şi eu ce am făcut? Dumnezeu a făcut atât de multe pentru mine. M-ar fi putut face o broască, o broască ţestoasă sau un scorpion. Dar El m-a făcut om».
Gânduri ca acestea te smeresc.
Trebuie să răspundem pentru toate câte ne-a făcut nouă Dumnezeu.

chrismon

În Filocalie (vol. III, pag. 36) este scris:
– Omul care se ridică până la smerenie îşi împuţinează aprecierea de sine, în vreme ce acela care nu are smerenie şi-o înmulţeşte. Cel de-al doilea nu vrea să fie pus într-o categorie cu cei mărunţi, şi din acelaşi motiv e întristat că nu e inclus printre oamenii importanţi.
Vrednicul de pomenire ieromonah Sava Sârbul avea acel fel de smerenie, care considera rangurile lumii acesteia ca fiind nimic. De aceea, a renunţat la toate. Când veneau noi călugări la mănăstirea sa, chiar dacă slujise ani de zile ca supraveghetor şi protos, el se retrăgea la casa pentru bătrâni a mănăstirii, lăsând în camera sa toate lucrurile ce-i aparţineau, ca să le folosească monahii mai tineri, luând cu el numai hainele ce le purta.

chrismon

Un bătrân a spus:
– Smerenia este prima treaptă a virtuţilor, iar iubirea este treapta cea mai înaltă. De ce nu ne sfinţim astăzi? Tocmai fiindcă nu avem smerenie.

chrismon

Altul spunea:
– A fi trezvitor este echivalent cu a fi sfinţit. Satana nu merge după cei ce sunt pierduţi, ci după cei înţelepţi. Cei ce făceau minuni au fost cei ce au stat cu Dumnezeu. Satana îi chinuieşte cu încrederea în sine, cu raţiunea şi judecarea. De aceea, să ne păzim mintea la loc ferit, până când va reveni la noi sfinţită.

chrismon

În Chilia Sfinţilor Trei Ierarhi de la Sfânta Ana trăia în ascultare un călugăr tânăr, numit Nectarie. El avea un stareţ român şi era aproape mereu tăcut. Câţiva părinţi cu discernământ din schit au spus unul către altul:
– Trebuie să încercăm vinul din butoiul lui, cum are gustul: dulce, amar, acru?
Într-o zi, părintele Teodosie împreună cu alţii au plecat la docuri. Părintele Nectarie era şi el acolo. Când l-au văzut, ei s-au hotărât să-l verifice.
– Părinte Nectarie, tu eşti tânăr. Poţi să-ţi duci sacul şi lucrurile şi să mergi pe jos la Karyes. Noi suntem bătrâni şi mulţi, iar barca e mică şi n-o să încăpem toţi în ea (în acei ani părinţii foloseau o barcă mică pentru transport).
La aceste cuvinte, părintele Nectarie, cel tăcut de mai înainte, a devenit mânios. El şi-a deschis gura şi nu înceta să se certe. Atunci părinţii şi-au aplecat capetele şi au spus:
– Butoiul lui e plin cu vin amar (însemnând că tăcerea lui nu era pentru Dumnezeu).
Părintele Nectarie şi-a dat seama care era problema lui, a făcut plecăciuni până la pământ şi şi-a cerut iertare.
– Noi am crezut că te înfrânai, ca să rămâi tăcut. Acum ţi-ai dat singur seama că ai limba ascuţită şi trebuie să o mai îndulceşti, i-au spus ei.
Părintele Nectarie le-a mulţumit şi s-a străduit de atunci încolo să-şi cureţe toată patima ce o avea. A citit «Mântuirea păcătoşilor» şi scrierile Sfântului Damaschin. El dormea pe o scândură de lemn şi se ruga Maicii Domnului să-l ia la viaţa veşnică din această viaţă trecătoare de sărbătoarea Părinţilor de pe Sfântul Munte. Şi, într-adevăr, aşa s-a întâmplat. A plecat la cer în acea zi de sărbătoare, împodobit cu darul tăcerii, care l-a ajutat să se păstreze curat de toate certurile.

chrismon

Un părinte spunea:
– Noi semănăm cu urzicile. Pe câmp, de la distanţă, ele par verzi şi proaspete, dar când te apropii de ele şi le atingi vezi urâţenia lor şi simţi înţepătura lor.

chrismon

De asemenea, el spunea:
– Nu te baza pe cunoştinţele tale. Ca să poată răsări în tine cunoaşterea dumnezeiască, trebuie să fie ştearsă cunoaşterea lumească; să devii ca un copil, să nu te lauzi cu cunoaşterea ta, căci «cunoaşterea te face mândru», după cum spune Apostolul Pavel. Coboară-te mai jos decât toţi. Batjocoreşte-te. Cât de mult a fost umilit Domnul pe cruce? Ce ruşine? Gol, părăsit, insultat, dar apoi a fost slăvit! La fel şi tu, trebuie să ajungi la cea mai mare umilinţă, şi apoi vei fi slăvit!

chrismon

Şi iarăşi spunea:
– Sfinţii simt că sunt nevrednici şi păcătoşi.

chrismon

Vrednicul de pomenire părinte al meu ne spunea următoarele despre părintele H. de la Sfânta Ana, un dascăl cu discernământ al începătorilor.
El l-a vizitat odată pe părintele H. în chilia sa isihastă, în timp ce slujea Sfânta Liturghie. L-a găsit desculţ, îmbrăcat cu haine vechi, zdrenţuite şi cu o cruce mâncată de carii, pe care el însuşi a făcut-o. Era simplu, dar blând, în ciuda înfăţişării sale sălbatice şi nebune, cum se prefăcea că este, cu părul său dezordonat ce-i zbura în toate părţile. În acea zi el avea mulţi vizitatori care ascultau Liturghia în mica bisericuţă a schitului său, şi atunci îi ceruse unui preot din ascultare ca să fie cântăreţ la Liturghie. Preotul avea o voce atât de dulce, că nu ştiai dacă asculţi îngerii sau un om care cântă.
Toţi au simţit o mare plăcere duhovnicească din frumuseţea Sfintei Liturghii din acea zi, dar o întâmplare a marcat-o special. Puţin înainte de a se termina slujba, a stat la intrarea în altar, ca să-l umilească pe ieromonahul său şi ca să se folosească şi vizitatorii săi. Cum făcea adesea, el a început să arunce asupra ucenicului său acuzaţii precum: «Om rău şi fără ruşine, care nu te temi de Dumnezeu şi nu ţi-e ruşine de oameni; eşti un ipocrit. Crezi că eşti sfânt şi-ţi place să fii cinstit şi lăudat. Pleacă, ieşi, ieşi din biserică…».
«Binecuvintează, părinte, ai dreptate», a răspuns el liniştit. Deloc supărat, s-a plecat până la pământ şi a plecat liniştit. Am rămas uimiţi, nemişcaţi, ca statuile, până ce, după câteva momente de tăcere, părintele care păruse aşa de mânios, a stat la intrarea altarului cu lacrimi în ochi şi a explicat cu bucurie.
– Fraţii mei, pentru că am vrut să vă spun ceva folositor şi pentru că sunt neînvăţat şi fără ştiinţă, am vrut să vă arăt cum e smerenia în practică, folosindu-mi ucenicul drept pildă. Trebuie să ştiţi că el este un monah adevărat la Sfânta Ana.

chrismon

Un pustnic a fost întrebat:
– Ce trebuie să facem când suntem lăudaţi şi măguliţi?
Cu smerenie şi cunoaştere de sine, a răspuns:
– Îţi voi da un exemplu. Când sculptez pe o bucată de lemn faţa unui sfânt şi am terminat-o, cred că e bună. După un timp, o privesc din nou şi descopăr că unele lucruri nu au fost făcute complet. Dacă folosesc o lupă, pot vedea că la urma urmelor nu-i un lucru atât de minunat. Acelaşi lucru poate fi făcut cu mâinile cuiva. Noi credem că ele sunt curate. Dar dacă le examinăm cu o lupă, putem vedea murdărie şi microbi. Trebuie să examinăm îndeaproape şi apoi ne vom da seama că nu suntem nimic, în ciuda multor laude.

chrismon

Când l-am vizitat pe părintele Bartolomeu, care avea 106 ani, el purta un pulover acoperit cu nenumărate petice:
– Unde este ştiinţă, există şi mândrie. Oriunde este mândrie, Dumnezeu nu e acolo; omul e lăsat singur, cu mândria lui.

chrismon

Altul spunea:
– Mândria noastră Îl face pe Dumnezeu să nu ne audă.

chrismon

Am întrebat un călugăr în vârstă ce face şi cum îşi petrece timpul, iar el a răspuns:
– Ocupăm locul degeaba…

chrismon

Părintele rus Tihon, care a trăit 60 de ani pe Muntele Athos, după ce vizitase 300 de mănăstiri în Rusia, a spus:
– Dimineaţa, Dumnezeu binecuvintează cu o mână lumea întreagă şi-Şi foloseşte ambele mâini să-l binecuvinteze pe omul smerit. Un om smerit e mai presus de întreaga lume.
Şi de asemenea:
– Doamne Iisuse Hristoase, dăruieşte-mi smerenie.
Tot el spunea:
– Un lucru este celibatul şi altceva e smerenia. Mulţi celibatari mândri au sfârşit în iad.

chrismon

Săracul şi smeritul călugăr Neofit de la Lavra avea întotdeauna, când trebuia să primească Sfânta Împărtăşanie, o căinţă adâncă. Întâi săruta mâna tuturor, chiar şi a începătorilor, cerând iertare. Aşa era smerenia sa.

chrismon

Un părinte spunea:
– Motivul pentru care suferim e că nu suntem smeriţi, iar lipsa smereniei cauzează şi altora suferinţe. Suntem chinuiţi până când devenim smeriţi.

chrismon

Odată, eu şi cu un frate duhovnicesc de-al meu l-am vizitat pe părintele Zosima, un pustnic rus din Karulia. L-am găsit aşezat pe pământ şi despicând lemne. I-am cerut binecuvântare, ne-am închinat la icoane în mica bisericuţă şi apoi i-am cerut să ne spună ceva, ca să ne mângâie. Abia atunci şi-a ridicat faţa veselă şi a rostit un cuvânt în ruseşte. Era un cuvânt care cuprindea întreaga viaţă duhovnicească a omului. «Smirenia, smirenia», a spus el, care înseamnă smerenie. Nimic altceva. Şi-a aplecat din nou capul şi, răbdător, a continuat să despice cele câteva lemne pe care le avea pentru iarnă.

chrismon

Părintele Arsenie Nevoitorul (cu care stătea părintele Iosif, Locuitorul din peşteră), ne-a spus:
– L-am avut pe părintele Iosif ca îndrumător, deşi eu eram mai în vârstă. El avea vederea lui Dumnezeu şi avea ştiinţă. Eu numai am pus lucrurile în practică. Odată, doi oameni doreau să treacă peste un râu. Unul era orb, iar celălalt nu avea picioare. Cel orb l-a cărat pe cel şchiop, care putea să vadă, pe umerii săi, şi au trecut râul. «Părinte Iosif, am spus eu, tu ai vederea lui Dumnezeu şi rugăciunea minţii, dar nu eşti practic. E ca şi cum nu ai avea picioare, iar eu am picioare, dar nu am viziuni şi rugăciunea minţii. Prin urmare, noi trebuie să fim împreună. Eu te voi căra în spate şi vom merge înainte. Tu vei fi ghidul, călăuza, ca să putem traversa râul vieţii».

chrismon

De curând slăvitul părinte Nectarie de Pentapolis, noul nectar şi miere al Ortodoxiei, pentru adânca sa smerenie a scris părintelui Daniil Katunakiotul, pentru a cere ajutorul şi îndrumarea. Într-una din scrisori, el spune:
– Ne-ai îndatora mult dacă ai avea plăcerea să ne scrii ceva duhovnicesc, să întăreşti credinţa măicuţelor de aici. Scrisoarea ta, scrisă cu experienţa vederii lui Dumnezeu şi a practicii, va fi pentru ele, care sunt lipsite de o asemenea învăţătură trăită, o plăcere şi un sprijin duhovnicesc adevărat.

chrismon

Patriarhul Chiril a fost întemeietorul academiei ecleziastice de pe Sfântul Munte, care a devenit cel mai important centru de dascăli, îndrumători înţelepţi, ca şi de martiri, oameni drepţi pe care poporul Greciei i-a avut. A fost adesea asuprit de greutăţile create de turci şi de alţi ierarhi. De fapt, turcii l-au îndepărtat din scaunul patriarhal de două ori. El a renunţat la rangul său slăvit şi a venit să fie ucenic, cu un grup de călugări, în Chilia Sfinţilor Apostoli, la schit, mai jos de biserica centrală de la Sfânta Ana. Deşi era foarte bătrân, el a lucrat împreună cu fraţii, cu grijă şi răbdare, în grădina de măslini. A fost admirat de fraţi pentru munca sa, perfecţiunea sa ascetică, răbdarea care trecea peste limitele muncii grele. Părinţii schitului, din respect pentru vârsta şi poziţia sa anterioară, i-au dat un măgar ca să-şi care uneltele şi tot ceea ce avea nevoie.
Într-o zi de vară s-a petrecut o întâmplare uimitoare. În timp ce urca cu măgarul un deal abrupt de la livadă spre schit, în cel mai greu loc, a văzut doi călugări prealuminaţi ce ştergeau sudoarea de pe faţa măgarului. În timp ce se plângea şi se certa cu ei despre aceasta, ei i-au spus: «Nu meriţi nici odihnă, nici ca faţa ta să fie ştearsă de sudoare, pentru că nu ai cărat tu încărcătura. Animalul a făcut toată munca».
De atunci, patriarhul n-a mai folosit animalul istovit şi, fără să se plângă, a cărat totul sus, de-a lungul abruptei Golgote a schitului, până la biserica centrală. Mai târziu, în chilia sa, ca şi un om îndreptat, a devenit un exemplu de ascultare şi lepădare de sine.
A murit în 1775, la o vârstă înaintată, cunoscându-şi dinainte moartea. În timpul ultimelor 24 de ore din viaţa sa a văzut părinţi binecuvântaţi şi îngeri care l-au făcut foarte fericit. Craniul său, care este încă păstrat în chilia sa, e gălbui la culoare, dovadă a vieţii sale virtuoase.

chrismon

Acesta e şi cazul episcopului Teofan de Euboia, care seamănă cu povestea Sfântului Nifon, patriarhul Constantinopolului. Nu avem date despre eveniment, dar admirabilul lucru al povestirii e smerenia omului pe care ea îl descrie.
Episcopul Teofan a venit la Sfântul Munte după o minune copleşitoare la care a fost martor, privind trupul neputrezit a unui nobil decedat. După ce a vizitat multe mănăstiri, a ales ca să stea la Noul Schit, unde şi-a ascuns identitatea cu grijă şi unde a ales să fie în ascultarea unui părinte dificil, numit Chiril.
Răbdarea şi îndelunga suferinţă a episcopului nu pot fi spuse în cuvinte; el părea un monah simplu, sub ascultare, care împlinea toate sarcinile şi ordinele pe care dificilul său părinte i le dădea. Au trecut doi ani, timp în care el a fost în această stare. Spre sfârşitul Postului Mare din al doilea an, un vas care venea din Euboia, încărcat cu felurite produse, a ancorat în portul schitului. Părinţii au mers la arsana să cumpere alimente pentru Paşti: ouă, brânză şi alte produse. Începătorul Teofan a mers şi el să-şi ia alimente. Dar căpitanul, care l-a recunoscut, a spus în faţa tuturor:
– Nu eşti tu, episcopul Teofan, care a dispărut cu doi ani în urmă? Şi a căzut la pământ, ca să i se închine.
Negând acestea, a spus:
– Trebuie să fie o greşeală, prietenul meu. Nu sunt eu acela. Probabil semăn cu cineva.
El s-a întors la schit hotărât să plece de acolo, de vreme ce a fost descoperit şi toţi bănuiau cine este. Părintele său l-a admirat ca pe un om de o mare smerenie şi răbdare, încât a căzut la picioarele lui, cerând iertare pentru felul lui crud de a fi cu el.
Episcopul Teofan a plecat în pustie, la Chilia «Izvorul Tămăduirii», şi a trăit acolo ca un simplu monah.

chrismon

Ce putem spune despre duhovnicul Ignatie Katunakiotul? După sfârşitul fiecărei Liturghii, părintele său îl mustra, iar el nu se plângea niciodată. În schimb, spunea aceste cuvinte minunate:
– Părinţilor şi fraţilor, ascultaţi! Când părinţii noştri ne insultă şi ne pălmuiesc, nu trebuie să fim nici trişti, nici veseli şi trebuie să-i ajutăm, căci ei ne ajută să ne eliberăm de tridentul* diavolului, care e mândria, egoismul şi aroganţa. Dacă trece o zi şi părintele meu Neofit nu mă insultă, sunt foarte trist şi spun sufletului meu: «Neimportantule! Nevrednicule părinte Ignatie, azi n-ai fost mustrat, aşa că ai grijă la tridentul diavolului, căci el va străpunge mai adânc în tine».
(*Furcă cu trei dinţi care era considerată în antichitate ca simbol al puterii zeului Neptun [Nota editorului].)

chrismon

Un părinte foarte simplu spunea:
– Oamenilor învăţaţi li se întâmplă următorul lucru: caută să cerceteze cele dumnezeieşti. Dacă însă nu-ţi ajunge funia, de ce încerci să cobori în prăpastie?

chrismon

Pustnicul român Enoh spunea:
– Monahul trebuie să fie smerit, nu să ajungă sus sau jos. Poate fi mântuit cu smerenia. Dar, oh, pentru preot este o povară dublă! Este foarte greu, sunt numai câţiva preoţi buni. De ce ar vrea cineva acest rang? Nu vrei să-ţi mântuieşti sufletul? Ai venit la Sfântul Munte să-ţi mântuieşti sufletul, nu să cauţi slavă. Fii simplu şi smerit. Doresc numai să-mi mântuiesc sufletul. Nu e alt lucru mai bun decât mântuirea sufletului.
Chiar dacă acest părinte trecuse de 75 de ani, el nu dădea nimănui voie să-l respecte. Se privea pe sine ca şi cum ar fi fost nimic. Cerea un pic de pâine ca să-i hrănească pe ceilalţi oameni în vârstă ca el, care erau slăbiţi şi istoviţi. Se pleca şi cerea binecuvântare de la toţi monahii, începătorii, oamenii mireni şi pelerini. Odată, a vrut să cumpere o desagă, dar era prea scumpă şi nu avea bani. Deodată a observat un sac de pânză obişnuit în colţul magazinului.
– Cât costă? l-a întrebat pe vânzător.
– Acesta nu costă nimic. Pentru ce îl vrei?
– Îl voi purta în spate în locul unui rucsac, a spus el.
– Ei bine, nu ţi-e ruşine să porţi un aşa lucru în spate?
Şi părintele Enoh a răspuns:
– De ce să fiu stânjenit, când sunt mai fără valoare decât acest sac!

chrismon

Talentatul teolog şi ieromonah Hrisostom de la Marea Lavră a fost întrebat de patriarh dacă n-ar dori să fie hirotonit episcop. El a refuzat, alegând smerenia în locul înaltei slujbei ecleziastice, şi a spus:
– Nu voi renunţa la culionul de călugăr.

chrismon

Cu câtva timp în urmă un important vizitator ortodox, străin, a cerut să-l întâlnească pe părintele Siluan. Ieromonahul N., membru al consiliului de conducere, i-a spus vizitatorului:
– Nu înţeleg de ce tu, un teolog învăţat, vrei să-l vezi pe părintele Siluan, un ţăran neînvăţat. Nu e nimeni altcineva cu mai multe cunoştinţe pe care ai vrea să-l întâlneşti?
Atunci vizitatorul a răspuns cu durere în suflet:
– Ca cineva să-l înţeleagă pe părintele Siluan, trebuie să fie foarte învăţat.
Acelaşi ieromonah N., neîmpărtăşindu-se nefericitul din dumnezeieştile experienţe ale sfântului, spuse odată cuiva:
– Mă întreb de ce merg la el. Cred că nu citeşte nimic.
– Nu citeşte nimic, dar face totul. Nu ca cei ce citesc mult, dar nu fac nici un lucru, i-a răspuns acel om.

chrismon

Odată l-am întrebat pe un pustnic simplu, în vârstă:
– De ce lămâii dumitale sunt plini de fructe?
– Pentru că le-am aplecat crengile, fiul meu, a răspuns el.

chrismon

Am întâlnit un călugăr tânăr care era sub ascultare, din a cărui gură nu au fost rostite niciodată cuvinte, după cum îl sfătuise părintele său duhovnicesc.

chrismon

Sfântul Siluan de la Muntele Athos spunea:
– Acesta e cântecul meu iubit: În curând voi muri şi sărmanul meu suflet va coborî în iad. Acolo voi suferi singur, în sclavie şi întuneric, şi voi vărsa lacrimi amare. Cum să nu-L caut pe El? El m-a căutat întâi şi mi-a apărut mie, păcătosului… Domnul Însuşi m-a învăţat cum să mă smeresc: «Ţine-ţi mintea în iad, şi nu deznădăjdui». Astfel se câştigă împotriva vrăjmaşilor. Dar când mi-am mutat mintea de la gândul iadului, toate gândurile mele tulburătoare şi-au recăpătat puterea lor.

chrismon

Un pustnic în vârstă ne spunea:
– Mulţi părinţi contemporani au înţeles că umilirile şi mustrările de la părinţii lor au fost folosite ca să ajute la curăţirea inimii de patimile mândriei şi îngâmfării şi astfel mulţi să guste din dulceaţa mântuirii sufletului lor. Deşi mulţi dintre ei nu au avut şcoală, ei au putut să interpreteze scrierile Sfântului Grigorie Teologul. După munca de peste zi, mulţi alergau la chilia lor, ca să se mângâie cu rugăciunea şi cititul. Au ajuns la asemenea înălţimi ale smereniei încât se considerau ultimii oameni.

chrismon

Când toţi părinţii şi fraţii în Hristos îi urau «Rai bun» părintelui Teofilact de la Noul Schit, le spunea:
– Raiul nu-i un grajd, ca să mă primească pe mine, un animal!
Aşa era defăimarea de sine la părinţi.

Sursă: Patericul atonit – Arhim. Ioannikios Kotsonis, Editura Bunavestire, Bacău, 2000, Traducere de Anca Dobrin şi Maria Ciobanu

Cap. XI: Despre asceză [Patericul athonit, Ioannikios Kotsonis]

Cuviosul nostru părinte purtător de Dumnezeu, Petru Athonitul, primul pustnic de pe Muntele Athos, a trăit într-o peşteră în partea de sud a peninsulei. Acolo a dus o viaţă cu adevărat îngerească şi cerească. Fără haine, desculţ, suferind multe feluri de ispite îndreptate împotriva sa de satan, timp de 53 ani a fost hrănit doar cu pâine cerească.

chrismon

Dreptul Gherontie, ctitorul Schitului Sfânta Ana, a fost primul egumen al Mănăstirii Vouleftirion. La început, el a trăit în peşterile de lângă mare. Mai târziu, din cauza atacurilor piraţilor, el s-a mutat spre vârfurile înalte ale Athosului, unde până în zilele noastre mai există o bisericuţă în cinstea Sfântului Pantelimon. Mulţi pustnici au locuit pe lângă el în chilii sărăcăcioase. Fără absolut nici un bun şi lipsiţi de grijile lumeşti, ei s-au dăruit cu totul nevoinţei rugăciunii.
Pentru a aduce puţină mângâiere fraţilor săi, sfinţitul Gherontie s-a rugat şi imediat a apărut în acel loc apă sfinţită. Cel care l-a urmat a strâns toată apa din acest minunat izvor, pentru că a vrut o mică grădină şi avea nevoie de apă pentru ea. După cum au spus părinţii, Maicii Domnului nu i-a plăcut aceasta şi a secat acest izvor. Deşi un alt izvor a apărut mai departe de acesta, Maica Domnului a dorit ca pustnicii să nu depindă de grijile lumeşti, să se dăruiască numai rugăciunii şi nu grijilor cultivării unei grădini.

chrismon

Noul descoperit sfânt Gherasim* care s-a nevoit în Athos, a locuit în Kapsala cinci ani ca un pustnic. Mânca doar dovlecei fierţi, fără ulei. Apoi a plecat la Homala, în Insula Kefallonia, la chilia sa pustnicească, şi acolo a construit o mănăstire.
În timpul cât a locuit în Muntele Athos a câştigat multă experienţă duhovnicească, a întâlnit oameni evlavioşi şi sfinţi, sporind mult duhovniceşte. El a devenit un vas plin de har datorită rugăciunii neîncetate şi postului. De aceea toate duhurile rele se temeau de el şi erau izgonite. Porecla lui era «Kapsalis», după sărăcăciosul loc al Kapsalei. Diavolii strigau: «Kapsalis, tu ne-ai ars pe noi».
(*Acest sfânt nu a fost recunoscut ca fiind sfânt în timpul vieţii, sfinţenia sa s-a descoperit mai târziu, prin faptul că se arăta celor drepţi)

chrismon

În timpul unei ierni foarte friguroase, în care zăpada a căzut din belşug, dreptul şi de Dumnezeu insuflatul părinte Acachie Kafsokalivitul şi-a aprins un foc pentru a se încălzi. Dar cum s-a apropiat de foc, el s-a simţit mai înfrigurat. Atunci a realizat că nu era normal să simtă frig lângă foc şi că acest frig este cauzat de ceva diavolesc. Atunci a stins focul, a ieşit afară din peşteră, s-a dezbrăcat şi s-a băgat în zăpadă, unde a simţit imediat o căldură, ca într-o baie cu aburi.
Noi am fost uimiţi şi încântaţi de fiecare dată când am vizitat peştera sfântului şi am văzut patul lui, care se păstrează până în zilele noastre. Era făcut din ramuri subţiri, necurăţate, legate în aşa fel încât rămâneau goluri largi între ele. Era imposibil pentru cineva să se odihnească bine în acel pat.

chrismon

Sfântul Sava Aghioritul, un pustnic care s-a desăvârşit pe insula Kalymnon, a iubit asceza şi suferinţa. Se hrănea cu mâncare gătită în ulei doar la sfârşit de săptămână. Zilnic îşi făcea toată rânduiala călugărească. Când dormea, o făcea pe o scândură, dar cele mai multe nopţi le petrecea în rugăciune. A păstorit poporul lui Dumnezeu ca un bun păstor care «îşi dă viaţa pentru oile sale» (Ioan 10, 11). De asemenea, el era înainte-văzător.
A părăsit Sfântul Munte mergând la Eghina, pentru a putea fi sub ascultarea Sfântului Nectarie, Făcătorul de minuni. Sfântul Nectarie i-a dăruit un rând de veşminte preoţeşti pe care le purta doar la sărbătorile mari. Sfântul Sava a făcut slujba de înmormântare a Sfântului Nectarie.

chrismon

Părintele duhovnic al bătrânului meu a fost ieromonahul Hristofor, un pustnic din Karulia. El trăia ca pustnic într-o chilie care semăna cu un cuib de vultur. Chilia era acoperită cu tablă şi era înconjurată de stânci ascuţite, fără vegetaţie, care se pierdeau în abisul Egeii. Acolo era o linişte deplină şi nesfârşită, întreruptă doar de ciripitul dulce şi vesel al păsărilor sălbatice. Era un loc complet izolat, doar câţiva cactuşi, puţini arbuşti de smochini şi câţiva migdali sălbatici împrăştiaţi ici şi colo colorau puţin cu verde peisajul pustiu. În această pustietate cineva nu putea decât să se gândească cu admiraţie şi să se minuneze cum acest părinte duhovnicesc, Hristofor, care era infirm, a venit să trăiască lângă aceste râpi abrupte şi primejdioase. Deşi avea un singur picior, el se căţăra ca un alpinist spre impresionanta şi inabordabila Karulia!

chrismon

De-a pururea pomenitul meu părinte mi-a spus de multe ori că în trecut părinţii din mănăstiri şi din cele mai izolate locuri obişnuiau să călătorească pe mare vâslind până la Dafne şi înapoi. Pentru că acest drum dura mult timp, îşi luau cu ei cărţi şi tămâie ca să-şi poată cânta Utrenia. Ei, în timp ce vâsleau, cântau sau se rugau, folosind metaniile.

chrismon

Părintele Teofilact, o masivă piatră preţioasă a ascezei şi rezistenţei, a trăit în pustia Sfântului Vasile, lângă Kerasia. El a avut doi călugări sub ascultare. Obişnuia să meargă deseori la o peşteră, ca să facă privegherile de noapte. Într-o noapte, după o ninsoare mare, totul era acoperit de zăpadă, care ajungea până aproape la genunchi. Când s-a făcut dimineaţă, călugării au plecat să-l caute peste tot. După ce l-au căutat mult timp, au zărit în depărtare un obiect întunecat aşezat pe o buză de deal. Când s-au apropiat, şi-au dat seama că era părintele lor şi s-au temut că îngheţase de frig. Însă, când l-au atins, el s-a mişcat. Au fost foarte surprinşi când şi-au dat seama că trăieşte dar, mai mult decât atât, trupul său răspândea o căldură aşa de mare, de parcă ar fi fost în flăcări. Şi, într-adevăr, toată zăpada din jurul lui s-a topit!
Altă dată, acest sfânt pustnic a fost luat de diavoli şi dus prin aer în pustia Sfântului Vasile din Karulia.

chrismon

Un bătrân a spus:
– În zilele acestea încercăm să devenim drepţi cu foarte puţin efort. Am părăsit tradiţia. Nu ne mai uităm la cei mai buni dintre monahi şi cum au ajuns ei primii. Noi vedem numai pe cei care au ajuns ultimii.

chrismon

Minunatul isihast Varnava nu avea nici un fel de bunuri şi nici măcar o cameră. El se odihnea într-un colţ al camerei de oaspeţi. Părintele pustnic Damaschin mi-a povestit totul despre el.

chrismon

Noi am fost foarte atraşi de Mănăstirea Dionisiu, pentru că păstrează tradiţia ascetică, monastică şi liturgică athonită. Ne-am simţit legaţi de mănăstire nu numai datorită înţeleptului şi cuviosului stareţ Gavriil şi părintelui Teoclit Dionisianul, care este cunoscut pentru multele lui scrieri, ci mai ales din cauza prezenţei prea-cuviosului părinte Lazăr. De fiecare dată când îl vizitam pe părintele Lazăr la chilie, pentru a-i cere ajutor şi sfaturi, plecam plini de roade duhovniceşti, de parcă am fi cules strugurii mistici ai experienţei monahale. Sfântul stareţ Gavriil ne-a oferit câteva scurte informaţii biografice despre viaţa şi experienţa acestui mare ascet şi vieţuitor în obştea monahală.
Părintele Lazăr a venit de la Melivia din Agia Larisa. El s-a născut în 1892, a venit la Athos în 1916 şi a murit pe 28 decembrie 1974. Timp de 30 de ani a fost infirmierul mănăstirii, a slujit ca «typikaris»* timp de 10 ani. Timp de 30 de ani a slujit ca «proistamenos»**
Înainte de a începe viaţa monahală el a terminat liceul şi a lucrat ca secretar la o judecătorie în Dotion-Agias-Larisis. La vârsta de 20 de ani a emigrat în SUA, iar la 24 de ani a venit la Muntele Athos, fiind tuns în monahism în 1917.
Era foarte evlavios şi cinstit, un adevărat râvnitor pentru viaţa monahală de obşte. Fiind foarte aspru cu sine, primea Sfânta Împărtăşanie, cu binecuvântarea stareţului, în fiecare săptămână. A locuit timp de trei ani în chilia lui Nifon, situată mai sus de mănăstire, unde a practicat un post strict şi s-a zăvorât pe el însuşi.
O dovadă a acestora a fost că în perioada Marelui Post din toţi anii de până la 1965, ţinea post negru luni, marţi şi miercuri, până se împărtăşea la Liturghia mai înainte sfinţită. După aceasta, lua masa cu ceilalţi călugări şi apoi nu mânca nimic până în sâmbăta următoare.
Cât timp a lucrat în spital, el a avut grijă nu numai de trupul, dar şi de sufletul celor bolnavi, pregătindu-i pe cei aflaţi pe patul morţii.
A suferit un accident vascular cerebral în ziua de Crăciun şi a mai trăit 3 zile după aceea. I s-a făcut Sfântul Maslu şi s-a împărtăşit zilnic, până când a intrat în comă. Curând după aceea, după amiaza, a adormit în Domnul. Toţi din obşte l-au plâns şi amintirea sa a rămas vie printre ei până în ziua de astăzi.
Sfântul Nicodim Aghioritul este mare în împărăţia lui Dumnezeu, pentru că nu numai vorbea, dar şi practica asceza, postul, trăind în sărăcie şi nevoinţe. Toate acestea reprezintă adevărata frumuseţe a vieţii monahale. Iată ce ne spun despre el biografii săi:
«…Dragostea lui pentru isihie l-au dus în pustie, unde a cumpărat chilia din faţa pustiei Sfântului Vasile. Îşi lua pâine de la noi şi apoi petrecea tot restul timpului în isihie. Alte mâncăruri pe care le mânca erau orez fiert, apă cu miere, dar cel mai mult mânca măsline şi boabe de linte».
(*Călugărul care este responsabil cu desfăşurarea corectă a slujbelor)
(**Călugărul care supraveghează treburile zilnice din mănăstire)

chrismon

În Schitul Kutlumuş există o chilie închinată Sfântului Ioanichie, pe jumătate dărâmată, unde au locuit un grup de şase părinţi sub ascultarea unui bătrân foarte aspru. Chilia avea numai două încăperi şi un paraclis. Nici unul dintre părinţi nu avea o cameră proprie. În timpul nopţii se odihneau sprijinindu-se în stranele din paraclis. Astfel a fost privaţiunea şi biruinţa asupra somnului a acestor atleţi ai ascetismului.

chrismon

Părintele A. Kafsokalivitul este încă în viaţă şi l-am întâlnit de multe ori. În trecut, părinţii nu foloseau animalele pentru transport. Cărau totul în spate, chiar şi pe cele mai abrupte drumuri care duceau către schit. Într-o noapte, cu ajutorul Maicii Domnului, părintele A. a dus din port până la chilia unde locuia o tonă de struguri. S-a luptat cu multe sarcini până dimineaţa.
Altădată, a dus 500 de lăzi cu nisip pentru zidărie. Pentru a ajuta la zidirea Bisericii Schimbarea la Faţă, a urcat de 42 de ori până pe vârful Muntelui Athos. De fiecare dată, pe 6 august, urca până în vârful muntelui, ca să participe la priveghere.
Adeseori vin şi i se aşează în căuşul palmei păsărele, pe care le hrăneşte în grădina sa, bine îngrijită, plină de crini şi de tot felul de alte flori.

chrismon

De-a pururea pomenitul părinte A. Lavriotul a slujit zilnic Sfânta Liturghie timp de 70 de ani. Genunchii săi erau bătătoriţi datorită multelor metanii. Şi-a prevăzut sfârşitul, deşi niciodată nu a fost bolnav. El a binecuvântat pentru ultima oară masa şi şi-a luat rămas bun de la fraţi şi părinţi, adormind întru Domnul.

chrismon

Ne povestea neuitatul bătrân aghiananit H.:
– … Părinţii noştri se îmbrăcau cu haine ponosite, iar drept încălţări, purtau sandale ţărăneşti din piele de porc; unii dintre aceşti părinţi slujeau stând desculţi pe marmura bisericii. Vedeai bărbaţi înalţi cât chiparosul, cu ochii plini de lacrimi de bucurie şi, din pricină că erau înălţaţi cu duhul, nu simţeau frigul muşcător! Când se termina Privegherea, se puteau vedea lacrimile pe strane.

chrismon

De-a pururea pomenitul şi veşnic trăitorul bătrân Varlaam de la Sfânta Mănăstire Xenofont nu-şi făcea niciodată foc în chilie pe timpul iernii. În fiecare zi făcea 800 de metanii. Drept pat avea o simplă rogojină. Niciodată nu şi-a privit chipul în oglindă. Odată, după ce a fost fotografiat cu toiagul în mână, văzându-şi fotografia, a întrebat:
– Cine este cel care mi-a luat toiagul?…

chrismon

Ce putem spune despre pustnicul Hrisogon, în special despre felul în care postea şi priveghea pentru a se elibera de patimi?
Acest om binecuvântat, care a locuit într-o cameră pentru muncitori, lângă Chilia «Sfinţii Apostoli», ce aparţinea de Kutlumuş, avea ca hrană zilnică doar pâine sau pesmeţi muiaţi în apă cu puţin zahăr. Hainele lui erau vechi şi dormea pe pânză de sac. În timpul iernii nu purta decât nişte saci, stând în jurul focului. Era un călugăr simplu şi tăcut.
Tot la fel de sărac era şi un alt călugăr ascet din Vigla, al cărui nume nu se cunoaşte. El trăia «ca păsările cerului care nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în hambare, şi Tatăl cel Ceresc le hrăneşte» (Matei 6, 26). El trăia în mare sărăcie, într-o chilie mică, fără paraclis. Seara se ducea la slujbe la diferiţi părinţi, purtând cu el candela aprinsă. Când nu mai avea ulei, mergea la Schitul românesc [Prodromul], care aparţine de Marea Lavră. De îndată ce părinţii vedeau candela goală, îi ofereau ulei chiar fără să-i roage nimic şi îi mai dădeau şi ceva ajutoare. După Sfânta Liturghie, mânca foarte puţin, ruşinându-se, şi apoi pleca repede, rugându-se. În chilia sa trăia ca un înger*.
(*Cuvântul folosit de părintele Ioanichie este «asarkos» – care înseamnă lipsit de trup; semnificaţia sa este că părintele trăia de parcă n-ar fi avut nici o nevoie trupească, cum ar fi nevoia de hrană [Nota traducătorului])

chrismon

Pe părintele Avimelec l-am zărit o singură dată, când eram cu părintele meu duhovnic, dar înfăţişarea lui blândă şi liniştită este încă vie în amintirea mea. A trăit mai mult de 100 de ani şi a fost contemporan cu Sfântul Nectarie, nevoindu-se împreună cu părintele Iosif, locuitorul în peşteri.
Locuia în pustia Sfântului Vasile, deasupra Katunakiei, la Schitul Sfânta Ana Mică, într-o peşteră care este folosită acum ca beci. El cerea ca nimeni să nu fie numit cu numele lui, deoarece el nu se preţuia deloc pe sine însuşi. Pentru a spori duhovniceşte, s-a închinat la mai multe mănăstiri din Constantinopol, Pont, Ierusalim şi Grecia continentală. Dacă cineva îl întreba «Ce faci, părinte?», el răspundea «Suntem atenţi» – aceasta însemnând că era în continuă trezvie şi rugăciune.

chrismon

Părintele Ignatie, părintele duhovnicesc al pustiei Katunakia, având darul discernământului, a fost un exemplu minunat al monahismului ortodox din secolul nostru. El s-a arătat a fi asemenea părintelui Sava, părintelui Calinic Zăvorâtul, părintelui Gherasim şi părintelui Daniil din Smyrni. Nespălat, nepieptănat, desculţ, având o singură rasă, părintele Ignatie era cea mai blândă, tăcută şi paşnică fiinţă umană, un liman sigur pentru cei care veneau să se spovedească. A fost un părinte duhovnicesc priceput atât pentru greci, cât şi pentru străini.
Călugării care trăiau cu el aveau câţiva măslini, din care făceau puţin ulei ce era folosit pentru candelele din paraclis. Ei se hrăneau cu mâncare fără ulei. Părintele Ignatie îşi ţinea obloanele de la ferestre închise, pentru a avea mai multe ore de întuneric, ca să-şi continue rugăciunile un timp mai îndelungat.
Prin ajutorul duhovnicesc pe care-l oferea oamenilor, urmărea ca aceştia să-şi sporească dragostea sfântă pentru Mirele Hristos. El obişnuia să spună: «Iubiţi-L pe Cel care vă iubeşte».
Către sfârşitul vieţii a orbit şi s-a adâncit şi mai mult în rugăciune. Se spunea că mulţi simţeau o mireasmă venind din gura sa. Această mireasmă se simţea şi de la moaştele sale, când acestea au fost mutate. A fost o figură biblică.

chrismon

Au fost mulţi pustnici în Muntele Athos care, atunci când erau în lume, erau oameni cu înaltă poziţie socială şi din lumea ştiinţei.
Un astfel de exemplu a fost ieromonahul Partenie de la Karulia, care a fost prinţ rus. La început a locuit în Chilia Sfântul Nicolae Bouratzeris şi a fost secretarul Chiliei. În timpul construirii bisericii a primit o scrisoare de la o femeie din Rusia, care l-a determinat să se ostenească şi mai mult în minunata Karulia. În scrisoarea aceea ea scrisese:
«Te rog, sfinte părinte, să primeşti aceşti bani de la mine. Am auzit că se construieşte o biserică şi deci, aveţi nevoie de bani. M-am simţit îngrozitor când n-am avut bani să-ţi trimit, aşa că mi-am tăiat părul pentru a-l vinde unor doamne nobile. Ele aveau nevoie de părul meu lung la recepţiile oficiale, pentru că aveau părul scurt. Te rog să primeşti această mică contribuţie».
Părintele Partenie a fost impresionat de această întâmplare. Iar ca o consecinţă, s-a hotărât cu mult curaj să trăiască ca un înger pe râpele de la Karulia. Când îşi aducea aminte de acea scrisoare, spunea mereu: «Când citeam scrisoarea, îmi veneau în minte aceste gânduri: Unii îşi taie părul şi alţii dau puţinul pe care-l au. Şi eu stau aici în confort. Trebuie să merg la Karulia din dragoste pentru Hristos şi pentru mântuirea sufletului meu!».
Se spune despre părintele Partenie că faţa îi strălucea şi că avea darul clarviziunii. Dormea pe pământ în peştera pe care o avea ca locuinţă. Veşmintele sale zdrenţuite răspândeau mireasmă. A dăruit mult lui Dumnezeu – sărăcia şi lipsa de bunuri – dar acest prinţ rus a primit în schimb multe răsplătiri în viaţa aceasta, precum şi în viaţa viitoare.

chrismon

Viaţa călugărului Ioan din Arhanghelo (Edessa) a fost asemenea cu cea a vechilor pustnici. Şi-a trăit sfânta sa viaţă nevoindu-se mult, purtând lanţuri pe sub haine, pentru o mai mare asprime. Evita contactul cu oamenii, stând majoritatea timpului în mica sa chilie, în pace şi în sărăcie. El oferea musafirilor lui o foarte gustoasă pâine de secară, ca şi când ar fi fost cea mai bună prăjitură. Apoi le oferea apă rece de ploaie, pe care o strângea într-un butoi.
Nu a mâncat mai mult de trei ani roşii, smochine sau alte legume proaspete, pentru că nu-şi părăsea chilia pentru a pleca la Lavra sau la Schitul Sfânta Ana. De asemenea, niciodată nu cerea nimic de la vecinii săi. Mai mult de 15 ani, când trebuia să meargă la Karyes să cumpere secară sau altceva de ce avea nevoie, nu stătea acolo să fie o povară fraţilor. El îşi petrecea noaptea afară.

chrismon

Fostul tâlhar Nichita, din pustia Sfântului Vasile, care era asemenea cu tâlharul recunoscător răstignit împreună cu Hristos, obişnuia să spună: «Slavă şi mulţumiri lui Dumnezeu şi Maicii Domnului, care niciodată nu m-au părăsit». A fost tuns în monahism de renumitul părinte duhovnicesc Hariton.
– Cum să economiseşti şi cum s-o scoţi la capăt, dacă nu faci nici o rucodelie*? obişnuia să-l întrebe de-a pururea pomenitul părinte Ioachim.
– Slavă şi mulţumiri lui Dumnezeu. Eu merg la mănăstire şi rog să-mi dea o pâine. Când mă întorc la chilie, găsesc două sau trei acolo! răspundea cu o încântătoare sinceritate, pentru care era dăruit în chip minunat.
Când s-a îmbolnăvit, fiind ţintuit la pat, vecinii săi – pustnicul Damaschin şi ceilalţi pustnici împreună nevoitori cu acesta – au avut grijă de el. Aproape de sfârşit a fost năpădit de păduchi. Abia era curăţit de părinţi, că imediat era acoperit cu păduchi din cap până în picioare.
– Am fost tâlhar când eram în lume, spunea deseori, şi L-am rugat pe Dumnezeu să mă lase să-I plătesc pentru toate cele pe care le-am făcut. Lăsaţi păduchii să mă mănânce de viu!
(*Rucodelia (εργόχειρον) este lucrul mâinilor călugărilor: pictura icoanelor, sculptura şi altele)

chrismon

Am fost binecuvântaţi să-l întâlnim în Karulia pe de-a pururea pomenitul Gavriil, un luptător tenace şi un atlet victorios al stăpânirii de sine. De multe ori ne întâlneam cu el la Kiriakonul de la Sfânta Ana sau pe drumul de până acolo rugându-se. Totdeauna era fie tăcut, fie vorbind puţin. Pentru oamenii care nu-l cunoşteau foarte bine, apărea a fi respingător şi îndepărtat din lume. Dar era îndepărtat numai în sens duhovnicesc.
Spre sfârşitul vieţii l-am vizitat pentru ultima oară la chilia sa din Karulia. Acolo l-am văzut pe câştigătorul cununii lui Hristos care, insistent şi în ciuda durerii sale, refuza să mănânce orice mâncare gătită cu ulei. Încă a găsit un chip să facă mai puţin gustoasă chiar şi mâncarea fără ulei adusă lui de părinţii Daniilei.
El era bătrân când a ajuns în Athos, fiind poliţist în viaţa civilă. A locuit cu părintele său povăţuitor timp de 20 de ani şi nu au mâncat niciodată cu ulei – nici chiar în zilele Paştelui. Se împărtăşea cu Sfintele Taine des, totdeauna cu pocăinţă şi lacrimi. Îşi ţinea păstrat pe un raft giulgiul pentru înmormântare, pregătit dinainte şi pe care era scris: «giulgiul meu».
Timp de 20 de zile înainte de moarte, fraţii Daniilei l-au îngrijit cu multă dragoste şi jertfă frăţească. Îl rugau să mănânce ceva pregătit cu ulei, dar în ciuda faptului că era pe moarte şi forţele îl părăseau, nu au putut să-l convingă să renunţe la regula lui strictă de post. N-a gustat deloc mâncare cu ulei şi a trecut în lumea drepţilor în pace.
Chiar înainte de a muri, a cerut să fie împărtăşit. Era plin de pace şi bucurie. Când a fost lăsat singur pentru câteva minute, şi-a ridicat capul spre cer şi a strigat: «Acolo sunt flori! Multe flori! Ce frumos este raiul! Este sufletul vrednic de atâtea lucruri frumoase şi atât de pline de desfătări?».

chrismon

O, ce răbdare a avut minunatul sfânt Simeon, care umbla desculţ şi doar cu o singură dulamă! Începuturile ascetice le-a făcut lângă Mănăstirea Filoteu şi apoi a plecat la Pilion, unde a construit Mănăstirea Flamurion.
Parcă era făcut din piatră sau oţel! Acest Simeon era cel mai răbdător, lipsit de cele materiale, dar bogat în virtuţi, slujitor al lui Dumnezeu! Şi, într-adevăr, a fost mai tare decât un diamant, în duhovnicie, în răbdare şi în asceză. De aceea a reuşit să meargă desculţ şi să poarte aceeaşi haină, fie iarnă, fie vară, până în ziua în care a adormit în pace.

chrismon

Pustnicul Filaret din Karulia n-a purtat încălţăminte. Picioarele, de la glezne în jos, se întăriseră, iar tălpile semănau cu carapacea unei broaşte ţestoase. Pe râpi a plantat câte ceva oriunde se găsea puţin pământ bun: cartofi, verdeţuri, varză şi salată. Aceste legume erau hrana lui şi mai dădea din ele milostenie la alţi părinţi sau fraţi. Patul lui de lemn era totdeauna făcut, pentru că adesea dormea pe duşumea, aşa cum s-a dovedit după moartea lui. S-a găsit sub pat o bucată de lemn pe care o folosea drept pernă în scurtele perioade de somn.
El fusese locotenent în armată. Părăsind toată cinstea, onoarea şi mândria din lume, el a dormit pe duşumea, în Karulia, timp de 20 de ani.
A fost cunoscut nu doar pentru bunătatea sa, dar şi pentru sărăcia şi asceza sa. A purtat aceeaşi rasă de la călugărie până în momentul adormirii în Domnul. Rasa a fost cârpită de atât de multe ori încât materialul original nici nu mai exista.

chrismon

Părintele Evloghie a murit în 1948. S-a nevoit la Chilia Sfântul Gheorghe, Făcătorul de minuni, chilie numită «Faneromenu». Când a fost tânăr, părintele Evloghie a postit fără ulei timp de 7 ani, iar când a fost mai bătrân timp de 6 ani. Avea o mare dragoste pentru Maica Domnului. Când a fost tânăr, pe când trăia în satul său, ea i-a apărut şi i-a spus: «Du-te, şi voi fi totdeauna cu tine». Şi-a trăit 80 de ani din viaţă în Muntele Athos.

chrismon

Binecunoscutul pustnic Hagi Gheorghe, când era încă frate, a petrecut 4 ani ostenindu-se în peştera dreptului Nifon Kafsokalivitul. Acolo, în linişte deplină şi rugăciune, a fost îndrumat de părintele său duhovnicesc, Neofit, care a locuit în Chilia Sfântului Gheorghe şi deseori îl vizita pentru a-l împărtăşi.
Petrecerea ascetică a lui Hagi Gheorghe şi a ucenicilor săi în Kafsokalivia şi mai târziu în Kerasia a rămas neuitată. Datorită postului îndelungat pe care-l ţinea, a fost numit «postitorul». El împreună cu ucenicii săi mâncau numai mâncare de post, în special nuci şi miere. De Paşti, ei vopseau în roşu cartofii fierţi, în loc de ouă.
Niciodată nu a luat medicamente. Când unul din fraţi răcea, încălzea uşor cuptorul, făcut din cărămizi şi lut, îl băga acolo pe fratele bolnav şi se vindeca.
Dacă avea cineva o altă suferinţă, el îl punea să stătea în faţa icoanei Maicii Domnului şi împreună se rugau toată noaptea. La sfârşitul Sfintei Liturghii, persoana bolnavă se împărtăşea şi se vindeca. A avut în jurul lui mulţi călugări evlavioşi şi nevoitori.
Hagi Gheorghe a purtat doar un singur veşmânt şi a mers desculţ. Purta ciorapi subţiri de lână doar când era în biserică.

chrismon

A fost în Muntele Athos un ascet rus, a cărui picioare s-au infectat grav, dar el n-a acceptat să ia nici un medicament sau vreun tratament. Spunea deseori în stilul lui rusesc: «Sunt un călugăr; trebuie să sufăr».

chrismon

Renumitul părinte duhovnicesc Ilarion Iviritul nu mânca sau bea niciodată în zilele de vineri, pentru a cinsti Răstignirea lui Hristos.

chrismon

Părintele duhovnic Sava, ucenicul sub ascultare al părintelui Ilarion, era egal cu el în nevoinţă. Mânca doar o singură dată în zi, iar în ultimii doi ani de viaţă se hrănea zilnic doar cu Sfânta Împărtăşanie şi cu o ceaşcă de cafea după-amiaza. În fiecare noapte se ruga în chilia sa, suspendat de frânghii* (*Unii călugări din Muntele Athos folosesc frânghii pentru a se ţine în picioare, ca să nu adoarmă în timpul rugăciunii).

chrismon

De-a pururea pomenitul părinte Ioachim Spetsieris, cunoscând folosul nevoinţei ascetice, nu-şi încălzea niciodată chilia sau paraclisul, chiar şi în mijlocul iernii. Ucenicul lui, Teofilact, pe care l-am întâlnit de câteva ori la Noul Schit, ne-a povestit despre părintele său că obişnuia să spună:
– Părinte Teofilact, cum îndură asceza părinţii de la Polul Nord, în condiţii dificile? Nu simt ei frigul? Iar noi, îmbrăcaţi în haine, simţim frigul în casele noastre!

chrismon

În timpurile noastre eshatologice, noi nu luăm hotărâri curajoase şi nu facem osteneli supraomeneşti în arena ascetică a luptătorilor duhovniceşti. Însă un model de bun luptător în asceză, suferinţă şi răbdare este pustnicul român contemporan Ierodion, care timp de 40 de ani s-a izolat în chilia sa, fără haine sau alte bunuri, dar fericit şi binecuvântat. Întreaga sa existenţă, asemenea unei lumânări aprinse, este consumată de rugăciune, linişte şi contemplare. Vorbeşte cu vizitatorii lui printr-o mică fereastră. Această «mică pasăre» duhovnicească a cerului era îngrijită de câţiva părinţi iubitori şi milostivi, care-l aprovizionează cu tot ce este necesar pentru a trăi.

chrismon

Un bătrân a spus odată unor maici:
– Asceza ar trebui făcută până la punctul când cineva rămâne sănătos şi este capabil să-şi îndeplinească sarcinile încredinţate. Orice este făcut în exces afectează trupul şi apoi persoana respectivă nu mai poate face tot ce este necesar. Cineva ar trebui să spună maicii povăţuitoare numărul metaniilor făcute. Trezvia este mai mare decât postul, atât timp cât ajută la curăţirea minţii şi creează bucurii în inimă. Somnul îl face pe om nesimţitor.
– Cred că ar trebui să ne silim pe noi înşine în viaţa duhovnicească, de vreme ce noi deseori putem pierde râvna noastră duhovnicească. Când ne silim să mâncăm mai puţin, dobândim râvna înapoi. Acest lucru se face şi când braţul cuiva este fracturat. Nu se va vindeca dacă nu este mişcat. Un braţ luxat trebuie forţat imediat înapoi, la locul lui. Nu trebuie să ne asemănăm unei broaşte ţestoase care, plecată spre o nuntă, ajunge când primul copil a fost botezat.

chrismon

În minunata pustie Karulia, unde trăiesc cei mai nevoitori asceţi din Sfântul Munte, i-am întâlnit odată pe doi asceţi ruşi, Nicodim şi Serafim. Ei erau recunoscuţi pentru nevoinţa lor din Postul Paştelui, luând doar o cafea şi puţină apă pe zi. Într-adevăr, nevoinţe mai presus de fire!
Există şi astăzi mulţi alţi atleţi necunoscuţi ai postului, care au dezrădăcinat toate patimile, care au fost şi sunt până în ziua de astăzi în arena atonită a curăţiei de patimi şi care sunt privelişte şi îngerilor şi oamenilor.
În 1969 am primit o scrisoare de la pustnicul D., pe care l-am rugat să-mi obţină informaţii despre ceea ce ştie privitor la ostenelile ascetice de pe Athos, astfel încât cititorii să poată vedea că, chiar în zilele noastre, mai există uriaşi ai ascetismului în Sfântul Munte, care nu sunt diferiţi de cei din vechime. În scrisoare îmi spunea: „Cu siguranţă în timpurile noastre asemenea figuri există, a căror martori suntem noi înşine, oameni care exercită o asemenea influenţă, încât pot fi un remediu vindecător pentru generaţia noastră coruptă. De exemplu: un autor teolog, un învăţat înţelept, a scris despre un călugăr atonit care timp de 50 de zile nu a mâncat absolut nimic, pe lângă alte nevoinţe ale ascezei. Autorul l-a admirat şi L-a lăudat pe Dumnezeu pentru că astfel de nevoitori sunt încă şi în timpurile noastre, oameni asemenea acelora despre care noi citim în scrierile despre părinţii pustiului. Mai mult – continuă acest înţelept învăţat – slavă lui Dumnezeu, Care chiar şi astăzi ne arată astfel de alergători! Eu nu mă îndoiesc când citesc asemenea lucruri, părinte Ioanichie. M-am minunat totuşi şi mă întrebam singur: Cum este posibil ca un om să supravieţuiască fără hrană pentru 50 de zile?
Din fericire pentru mine, cum mă gândeam la acestea, s-a întâmplat ceva ce m-a convins că aceasta este posibil. Un ascet bătrân, simplu şi sărac, având puţin mai mult de 60 de ani, a venit la chilia mea în timpul Săptămânii Brânzei şi a dormit acolo după ce cinasem împreună. În dimineaţa următoare, prima zi din Postul Paştelui, s-a întâmplat o problemă şi cum nu puteam merge eu însumi, l-am trimis pe el în locul meu. S-a dus bucuros la Vigla, o distanţă de 5 ore de mers pe jos de aici. După ce şi-a îndeplinit sarcina, spre noapte s-a întors la chilie şi l-am rugat să mănânce şi să bea puţin, pentru că era în vârstă şi obosit, dar el m-a refuzat. A treia zi l-am rugat din nou, dar iarăşi m-a refuzat. Atunci m-am minunat şi l-am întrebat cum, de vreme ce era bătrân şi obosit după lungul drum pe jos, el nu simţea foame sau sete. Mi-a răspuns simplu: «Anul trecut n-am mâncat nimic în timpul întregului Post al Paştelui, până la Duminica Floriilor, şi atunci doar Sfânta Împărtăşanie». Atunci aş fi fost mai puţin năucit dacă o bombă ar fi explodat în faţa mea. Dar nu aveam nici un motiv să mă îndoiesc de cuvintele lui, de vreme ce vorbisem cu el de multe ori şi îl ştiam că este un om sincer şi nevinovat. El n-a bănuit că voi face cunoscut acest lucru, aşa că nu a încercat să ascundă ceva de mine. Eu personal atribui acestea providenţei divine. Mi-a fost descoperit astfel încât şi alţii să se poată folosi, şi în special eu – pentru a mă smeri pe mine, care nu sunt în stare să postesc nici măcar o zi“.

chrismon

Părintele Avimelec de la Mănăstirea Longovarda din Paros s-a nevoit prin mai multe locuri din Sfântul Munte. Unul dintre ele a fost o peşteră pe lângă Sfânta Ana, unde şi-a construit un paraclis în cinstea celor 99 de sfinţi ai Cretei. Apoi a plecat în pustia Sfântului Vasile, pentru o mai mare nevoinţă, şi, în final, s-a aşezat în Chilia Adormirii Maicii Domnului de la Sfânta Ana Mică, pe lângă Dionisiu şi peştera lui Mitrofan. Acolo s-a nevoit până în ziua morţii, la vârsta de 107 ani.

chrismon

Părintele Gherman de la Kafsokalivia a adormit în Domnul în anul 1875, la vârsta de 105 ani. A ajuns la Sfântul Munte în anul 1830, fiind sub ascultarea părintelui Daniil, care era şchiop, şi a trăit în Chilia Arhanghelilor. Când părintele Gherman a ajuns prima dată acolo, într-o marţi, nu mai era nimic de mâncare pentru el.
– Fiul meu, a spus unul din părinţii duhovnici, du-te la părintele Daniel care este bolnav şi care nu are nimic.
– Bine, părinte, a răspuns părintele Gherman. El poate să nu aibă nimic, să fie sărac şi şchiop, dar eu nu am nevoie de un părinte care să mă hrănească. Eu am nevoie de unul care să-mi îndrume sufletul.
Aşa că părintele Gherman a plecat la părintele Daniil şi a stat cu el, îndurând cu răbdare şi dragoste greutăţile vieţii lor. Doi ani mai târziu, pe lângă că era şchiop, părintele Daniil şi-a pierdut şi vederea. Ca un fiu bun şi ascultător, deşi era în vârstă, părintele Gherman a avut grijă de părintele său duhovnic până în ziua când a murit. După 30 de ani în Kafsokalivia, el a plecat la Hairi, la sihăstria unde românul Gherasim şi-a dus viaţa ascetică.

chrismon

În ciuda descendenţei sale nobile, ieromonahul rus Partenie a dus o viaţă ascetică foarte aspră în Karulia. El nu gătea, ci mânca doar mâncare uscată. Nu avea pat şi nici căldură iarna. Dormea pe o blană şi în loc de pernă avea o buturugă. Era amabil, prietenos şi, mai presus de toate, milostiv.

chrismon

Părintele duhovnic B. obişnuia să spună despre post că este mama unei bune sănătăţi. Odată i-a spus unui doctor:
– Eu postesc şi dumneata nu. Hai să facem o întrecere, mergând. Înduhovnicirea schimbă pe om, îl transformă în oţel!
Mânca numai o dată pe zi şi o băutură caldă seara.
El postea tot timpul Postului Mare, bând în fiecare zi zeamă de la verdeţuri fierte şi un pahar cu vin. A trăit în Eghina, lângă Sfântul Nectarie, timp de 12 ani. El obişnuia să se înhame la roata fântânii, ca să scoată apă.

chrismon

Îmi amintesc de părintele ieromonah Athanasie Iviritul, care nu purta niciodată ciorapi groşi în timpul iernii. A trăit într-un mod idioritmic de monahism, unde fiecare călugăr îşi gătea singur, separat. Dar, de fapt, el mânca o mică porţie din ce rămânea de pe la musafirii mănăstirii.

chrismon

Înainte să primească o încredinţare interioară şi, ca rezultat, să se întoarcă în pământul său natal din Cipru, părintele ieromonah Ciprian (1880–1955) a trăit în Athos timp de 1000 de zile, începând cu 1905.
Cât a fost în Athos a dus o viaţă foarte aspră, cu multe greutăţi şi suferinţe, de bună voie, în Mănăstirea Simonopetra şi apoi în Katunakia. Dormea doar 4 ore pe zi. Nu avea căldură în cameră şi nici pături suplimentare. A purtat toată viaţa doar o singură pereche de papuci. Nu s-a spălat timp de 50 de ani. A fost sfinţit prin boală şi hrănit cu durere. După ce şi-a pierdut vocea, se ruga doar cu braţele ridicate, până când ele cădeau jos de istovire.

chrismon

L-am cunoscut şi pe simplul, blândul şi preabunul pustnic, bătrânul Fanurie, de neam din România, care se nevoieşte la Sfântul Teofil Izvorâtorul de mir, într-un loc pustnicesc plin de arbuşti din regiunea Sfintei Mănăstiri Pantokrator.
În acea zonă sunt încă multe chilii ruinate unde au locuit mulţi sfinţi părinţi, care s-au nevoit şi au luptat împotriva puterilor nevăzute ale întunericului şi au reuşit să învingă.
Părinţii contemporani au descoperit deseori astfel de locuri – locuinţe, vizuini, peşteri – încât te minunezi cum e posibil pentru aceşti îngeri pământeşti şi cereşti să locuiască!

chrismon

În chilia pustie care face parte din peştera Sfântului Petru, primul atonit, au locuit pustnicul Hrisostom şi ucenicul lui, care s-au nevoit ducând o viaţă ascetică neîntreruptă. Ei purtau haine peticite, umblau desculţi şi se hrăneau cu pâine uscată şi castane sau orice altceva, ce le erau trimise lor de la Lavra. În ciuda înfăţişării lor neîngrijite, feţele lor străluceau de o lumină dumnezeiască şi blândeţe.
Toate acestea mi-au fost povestite de Dionisie Lavriotul, Episcop de Trikkis şi Stagon, care m-a hirotonit ca diacon şi care vizita deseori, cu părintele său duhovnic, zona peşterii Sfântului Petru.

chrismon

Părintele Hristofor de la Noul Schit a îndurat asceza şi boala cu mare răbdare. La recomandările făcute de doctori de a mânca puţină carne, el a răspuns:
– Mai bine mor! Nu este permis aceasta de regulile schitului.
În sfârşit, prin harul lui Dumnezeu, s-a însănătoşit.

chrismon

Sfântul Siluan Atonitul obişnuia să spună:
– Iată ce mi s-a întâmplat mie la Metoc: eu mâncam până eram sătul. Două ore mai târziu, mi-era foame din nou. Am început să mă îngraş şi să iau în greutate cam 3 ocale* în 3 zile. Am realizat că aceasta a fost o ispită, pentru că noi călugării trebuie să ne înfometăm trupurile. Sunt patimi ale trupului care împiedică rugăciunea şi Duhul lui Dumnezeu nu este prezent în cel cu stomacul plin. Trebuie să ştim din experienţă limitele postirii, astfel încât trupul să nu fie slăbit până la punctul de a nu mai fi în stare să-şi îndeplinească ascultare sa.
(*O oca = 708,5 grame).

chrismon

În peştera greu accesibilă a Sfântului Nil Izvorâtorul de mir au trăit timp de zece ani părintele Eftimie (cel ce fusese căsătorit) şi ucenicul său, părintele Matei.
Când a murit soţia sa, preoteasa, părintele Eftimie a venit la Muntele Athos, unde s-a călugărit. La început a fost duhovnic al Lavrei, nevoindu-se în peştera Sfântului Athanasie Athonitul. După aceea, s-a dus la peştera Sfântului Nil Izvorâtorul de mir. Părintele era de fel din Konitsa. Lui îi slujea de-acum bătrânul părinte Metodie, care ne-a spus că părintele Eftimie purta o flanelă din «pânză cerată», adică din pânză pe care o dăduse cu ceară. În chilie, bătrânul Metodie i-o punea pe spate, suindu-l apoi pe treptele abrupte, în Chilia Sfântului Nil.

chrismon

Ce am putea spune despre Filaret, de o mare forţă interioară? Chiar şi în ziua sărbătoririi Paştelui citea Ceasul al 9-lea*.
Arhiepiscopul Cretei, Înalt Prea Sfinţitul Timotei, a scris despre isihastul Avimeleh:
– A fost serios ca un prooroc, blând ca un Apostol şi s-a ţinut la înălţime acest mare ascet. Cu prezenţa sa ne-a reamintit de acei mari asceţi ai deşertului, care erau plini cu har.
(*Aceasta este rugăciunea ce se citeşte înainte de Vecernie, corespunzând orei lumeşti 3 după amiază.)

chrismon

La Mănăstirea Sfântul Pavel a fost un călugăr numit Gherasim. El a lucrat ca un neobosit tipicar timp de 40 de ani. Cel mai uimitor lucru la el era să nu stea jos niciodată în timpul slujbelor sau privegherilor, oricât de lungi ar fi fost. În ciuda unei suferinţe de hernie dublă, el a rămas un stâlp neclintit al răbdării.
Care era motivul pentru această atitudine constantă? Timp de multe zile observase pe creanga unui copac o vrăbiuţă stând într-un picior, care cânta cât era ziua de lungă, lăudând pe Creator pentru toate lucrurile. Dar întotdeauna vrăbiuţa stătea doar într-un singur picior.
Acest de neuitat părinte obişnuia să spună:
– Dacă această pasăre mică, invalidă, poate sta doar pe un picior toată viaţa, atunci eu nu pot să o fac nici măcar în timpul Sfintei Liturghii, când laudele sunt cântate lui Dumnezeu?
Atât de mare îi erau conştiinţa şi luarea aminte la sine, încât nu se dezbrăca noaptea pentru culcare, dormind cu hainele călugăreşti.

chrismon

Părintele Iosif Isihastul nu se cruţa niciodată, stăruind cu răbdare în toate nevoinţele ascetice. De obicei, în fiecare an, imediat după sărbătoarea Paştelui, împreună cu tovarăşul său de nevoinţă, părintele Arsenie, plecau spre vârful Athosului pentru a se izola în chilia lor.
Cel mai mult timp îl petreceau în iubitul lor Paraclis al Maicii Domnului, situat sub vârful muntelui. Apa de băut era zăpada fiartă în ceaşca de aramă pe care o aveau. Se hrăneau cu verdeţuri fierte şi rădăcini. Pe acel loc, la 2000 m înălţime, vânturile erau foarte puternice. Pentru a se feri de ele, petreceau noaptea ascunşi în văgăuni sau peşteri şi, dacă era necesar, purtau pelerină în locul rasei, ca pături. Părintele Arsenie ne spunea că deseori îşi făceau metaniile stând desculţi în zăpadă, pentru a alunga somnul.
Odată, în timpul acestor călătorii ascetice, ei au rămas în Paraclisul de pe lângă Lavra, unde Sfântul Grigorie Palama – dascăl al rugăciunii lui Iisus, predicator al Harului şi apărător al monahismului – s-a nevoit în asceză. Într-o noapte, când se rugau, diavolii au început să facă mare zgomot, strigând:
– Voi ne ardeţi, voi ne ardeţi, plecaţi de aici! şi înjurau cu vorbe vulgare.
Părintele Arsenie, care-i auzea foarte bine, a întrebat simplu:
– De ce strigă ei? Cine sunt aceştia?
– Ei sunt ispitele, a răspuns părintele Iosif. Eu nu numai că-i aud, dar îi şi văd. Fii liniştit; sunt supăraţi de ceea ce facem.

chrismon

În spatele Chiliei Sfintei Treimi a Schitului Sfânta Ana există Chilia Sfântului Dimitrie. Aici a venit părintele Veniamin de la Grigoriu, ca să devină isihast. Era de o constituţie atât de puternică, încât purta un maiou umed toată noaptea. Toţi se aşteptau să se îmbolnăvească de tuberculoză, dar el era ca oţelul. Participa la toate slujbele, stând în picioare, ceea ce-l făcea să semene cu un sfeşnic pentru lumânări de la intrarea în biserică. Nu-şi spăla nici faţa şi nici picioarele. La orice loc de muncă el alerga primul pentru a ridica greutăţile cele mari. Cu multă bucurie s-a nevoit mai mult decât îi cerea ascultarea. De multe ori a mers fără hrană, chiar dacă făcea parte din obştea Mănăstirii Grigoriu.

chrismon

Neuitatul părinte Mina era foarte respectat de mulţi care se spovedeau la el.
Printre ei se număra şi un călugăr pe nume Antim, care era schimonah. Cât a fost în lume, el a călătorit deseori prin zonele ocupate de turci. Acolo a fost circumcis de trei ori de către muiezini. Părintele Mina n-a ştiut ce canon să-i dea pentru asta, astfel încât doar i-a spus: «Ai răbdare, acum eşti aici, Sfânta Ana te va ajuta să te mântuieşti». El a ascultat de părintele duhovnic, dar, din invidie, diavolul a început un război trupesc împotriva lui prin aducerea aminte a poftelor trupeşti din lume. Cu lacrimi în ochi l-a implorat pe părintele Mina să se roage pentru el la Sfânta Ana, ca să fie eliberat de acest atac.
Atunci părintele Mina i-a dat canon să ducă în spate, de la doc până la schit, butoaie cântărind 100 oka fiecare. Pe drum se oprea doar să-şi tragă răsuflarea. Singurul loc unde se odihnea puţin era locul unde se găseşte crucea Sfântului Atanasie. Acolo se oprea şi cu ochii în lacrimi se ruga sfântului să-l elibereze de atacurile diavolului, apoi continua drumul până la schit.
Ori de câte ori părintele duhovnic îl vedea, alerga să-i ajute şi să-i dea sfaturi în lupta cu ispitele. Astfel că, Atotmilostivul Dumnezeu, văzând nevoinţa sa şi întoarcerea la Ortodoxie, ca şi mărturisirea sinceră, l-a binecuvântat şi l-a ajutat să ajungă la o căinţă adevărată. La scurt timp, aceasta a plecat bine pregătit la Domnul.
De câte ori părintele Mina îşi aducea aminte de el, spunea:
– Aduc laudă lui Dumnezeu, că şi-a săvârşit alergarea în stare de pocăinţă şi fiind mărturisit.

chrismon

În Kerasia ne-am întâlnit şi am fost binecuvântaţi de părintele duhovnic Ierotei, care l-a urmat pe Hagi Gheorghe, unul dintre cei mai renumiţi postitori. El ne-a povestit despre scrisoarea lui Hagi Gheorghe către Episcopul de Hios, în care erau arătate justificările nevoinţelor ascetice ale lui şi ale ucenicului său.
În acea scrisoare marele ascet îi explica Episcopului că, după părerea lui, postind sâmbăta şi Duminica, ca de altfel şi în ziua de Paşti, el nu încalcă Sfintele Canoane.

chrismon

Am preluat următoarele rânduri din jurnalul meu:
– 5 Octombrie, 1968. În această dimineaţă am plecat de la Schitul Sfânta Ana pentru a-l vizita pe părintele pustnic Gavriil de la Karulia, care era ţintuit la pat de două luni. Chilia lui era suspendată în Karulia, ca o veşnică candelă în biserica Sfântului Munte.
Am intrat cu grijă pe prima uşă. În spatele micului palier era o prăpastie adâncă. Am deschis a doua uşă, spunând: «Pentru rugăciunile sfinţilor părinţilor noştri…» şi am intrat.
În locul părintelui Gavriil, pe care-l ştiam dintotdeauna veşnic în mişcare, energic, de parcă era făcut din oţel, care căra pietriş în timpul nopţii ca să-şi acopere cărarea pustie, în faţa mea vedeam un om care gemea încontinuu. Era paralizat de la mijloc în jos. A încercat să spună ceva, dar cu greu reuşea să scoată un cuvânt; avea dureri insuportabile.
– Ce-aş putea să vă spun, dragă părinte? Sunt în suferinţă, a răspuns la cererea mea.
– Înţeleg, nu mai faceţi nici un efort. Am venit să mă binecuvântaţi şi pentru o promisiune. Dacă ajungeţi în faţa lui Dumnezeu, să nu mă uitaţi.
– Eu, să ajung în faţa lui Dumnezeu? Păcătosul Gavriil? Acest lucru nu se va întâmpla, şi a continuat să geamă de durere.
Era ca un schelet. A refuzat să mănânce ceva gătit cu ulei, care ar fi putut să-l întărească. Am văzut o farfurie cu cartofi fierţi, pe care fraţii Daniilei îi aduseseră, pusă pe un butoi. Am încercat să o iau de acolo. «Las-o acolo, mi-a spus hotărât». Părea că aşa a făcut totdeauna, astfel încât să reziste lăcomiei. El nu se hrănea cu mâncare gătită cu ulei de foarte mulţi ani, astfel că putea să se împărtăşească de 3–4 ori pe săptămână.
Am îndrăznit să-i spun:
– Părinte, poate ca o injecţie v-ar ajuta.
– O injecţie? a răspuns el, privindu-mă cu ochii larg deschişi.
El nu luase niciodată medicamente. S-a încredinţat în mâinile iubitului său Dumnezeu, aşteptând în mare suferinţă să-L întâlnească.
– Aştept moartea în orice moment.
– Fie ca Maica Domnului să vă dăruiască răbdare, părinte, am răspuns.
Am primit binecuvântarea lui cu mare emoţie şi tot drumul de întoarcere m-am rugat pentru curajosul părinte Gavriil.
Părintele Nicandru de la Konstamonitu a refuzat să devină administrator, pentru că era un om smerit, care nu a dorit nici o poziţie administrativă. Când a venit la Muntele Athos, a adus cu el mulţi bani, fiind mult tentat de ei. S-a simţit mai bine când a scăpat de ei; a devenit liber. A stăruit în nevoinţă, a fost infirmier şi ajutor la bucătărie, uimindu-i pe toţi. Deşi era în vârstă, lucra din greu, cu entuziasm şi energie. În ciuda faptului că îmbătrânise şi era bolnav, chiar şi când a fost în Kathisma Sfântului Antonie, citea Vecernia întins pe pat, sub pături. În timpul nopţii îşi simţea îngerul păzitor lângă el, care îl îndemna, spunând: «Ţine-ţi mai departe regula ascultării tale».

chrismon

Părintele nostru contemporan Meletie, pustnicul de la Kapsala, ucenic al marelui părinte ascet Tihon, obişnuia să-mi spună:
– Părintele Tihon nu ne permitea să aruncăm oasele de la peşte. El le folosea din nou şi din nou, fierbându-le şi făcând supă.

Sursă: Patericul atonit – Arhim. Ioannikios Kotsonis, Editura Bunavestire, Bacău, 2000, Traducere de Anca Dobrin şi Maria Ciobanu

Poveţe părinteşti, Gheronda Efrem Filotheitul

efrem-filotheitul-slujind1

POVEŢE PĂRINTEŞTI

✦ Trebuie să avem luare-aminte şi rugăciune. Una ajută pe cealaltă, precum se ajută mâinile una pe alta; luarea-aminte aduce rugăciunea şi rugăciunea aduce luarea-aminte.

✦ Rugăciunea să fie spusă încontinuu, fie grăită, fie în minte; să nu se oprească niciodată; întreruperea rugăciunii şi trândăvia sunt ca şi când cineva ar purta arma sa pe umăr, în vreme ce duşmanul îl ucide; pe când, dacă îşi ţine mereu degetul pe trăgaci, îndată ce apare duşmanul el trage primul şi îl omoară.

✦ Diavolul tremură la numele lui Iisus Hristos şi când rugăciunea se face astfel încât cineva să înţeleagă ce a cerut, adică să fie conştient, atunci frica diavolului este mult mai mare.

✦ Spuneţi rugăciunea; aceasta sfinţeşte gura, sfinţeşte aerul, sfinţeşte locul în care a fost rostită.

✦ Prin citire, prin convorbiri duhovniceşti, îl loveşti pe vrăjmaş în cap, peste picioare, peste mâini. Prin rugăciunea minţii îl loveşti în inimă, de aceea şi reacţionează atât de cumplit.

✦ Rugăciunea să fie spusă într-una, zi şi noapte, din gură, din minte, din suflet. Să nu lăsăm mintea fără ocupaţie, ci să lucreze la rugăciune sau la contemplare, pentru că altfel vine semănătorul cel rău şi seamănă tulburare în suflet. Monahul care nu zice rugăciunea este monah doar pe dinafară.

✦ Numele lui Iisus sfinţeşte gura, mintea şi inima; diavolul se străduieşte să oprească rugăciunea prin diferite griji, treburi şi nevoi; după ce a fost legat, ca să zicem aşa, stăpânul casei, lesne este după aceea să-şi facă treaba; de aceea trebuie izgonită imediat din minte orice închipuire, orice lucru. În vremea rugăciunii, nimic să nu preocupe mintea, să nu existe nici un lucru pământesc de care mintea să se îngrijească. Spune: “da, diavole, mâine, când îmi voi termina rugăciunea, le voi face pe toate; dar acum exist doar eu şi Dumnezeu, nimic altceva“.

✦ Diavolul ia mintea şi o duce unde vrea el; când mintea se întoarce, aduce în suflet toată mizeria şi provoacă maladii şi boală în suflet. Leacul, terapia, arma împotriva risipirii minţii este trezvia. Diavolul îşi macină toate puterile lui ca să distrugă trezvia.

✦ Vindecarea definitivă de patimi se face prin oprirea nălucirilor, adică a risipirii minţii. Păcatul nu se poate face dacă nu se primeşte mai întâigândul păcatului. Mai întâi se predă omul cel lăuntric, prin nălucire, şi apoi urmează păcatul din afară.

✦ Dacă mintea nu se curăţeşte de năluciri, Dumnezeu nu scrie pe lespedea minţii cuvintele Sale.

✦ Diavolii pun o mulţime de piedici pentru ca omul să nu se roage, deoarece toate cursele, toate capcanele diavolilor, sunt distruse prin rugăciune.

✦ Rugăciunea este o armă atotputernică care nu lasă păcatul să se apropie. Diavolii tremură la rostirea numelui lui Iisus Hristos.

✦ Lucrarea trezviei este meşteşugul meşteşugurilor şi ştiinţa ştiinţelor; e nevoie de un învăţător potrivit, care să cunoască bine meşteşugul. Dar e nevoie şi de ascultare deplină, întrucât, dacă pentru a învăţa un meşteşug ori ştiinţă trebuie să faci ascultare către învăţător, cât de multă ascultare trebuie să faci aici, în ştiinţa duhovnicească, unde diavolul încearcă să strice, să împiedice toată lucrarea: e ca şi când, de pildă, maistrul ar încerca să-l înveţe pe ucenic o meserie, iar un alt maistru, de alături, se străduieşte încontinuu să deformeze învăţăturile primului şi se sileşte să-l convingă pe ucenic că altfel stau lucrurile. Aşadar, gândeşte-te acum dacă e posibil ca ucenicul să înveţe vreodată meseria ascultându-l pe diavol, pe cel rătăcit, fără să-l asculte întru totul pe adevăratul maistru şi dascăl duhovnicesc şi fără să nesocotească sfaturile diavolului.

✦ Deoarece lucrarea minţii noastre nu este desăvârşită, de aceea nu primim mângâiere duhovnicească şi căutăm mângâiere prin vorba lungă, râs şi întoarcere către cele din afară.

✦ O cugetare diavolească te chinuie şi, dacă nu te spovedeşti sau nu te rogi, ca să fugă cugetarea, aceasta devine tortură; cât de înfricoşător este să fii cu diavolii!

✦ Sfinţii Părinţi foloseau aducerea aminte de moarte ca pe o cale de trezvie şi plângeau într-una, rugându-se să nu păcătuiască. Cât trebuie să ne rugăm noi, cei bolnavi!

chrismon

✦ Cu cât te osteneşti mai mult, cu cât te nevoieşti mai tare, cu atât mai mare comoară îţi aduni în ceruri. Har mare vine în aceia care s-au chinuit, care au suferit mult; în aceia care au trecut prin mari ispite.

✦ Osteneala, sudoarea, chinul, smerenia, umilinţa, dispreţul de sine, acestea îl clădesc pe monahul adevărat, acestea sunt cununile veşnice. Dacă monahul nu este strivit, nu se face vrednic de a-L urma pe Mielul cel blând, în vecii vecilor. De aceea diavolul cel mândru războieşte monahismul, de aceea îi pune pe cei din lume să nesocotească monahismul.

✦ Mustrările sunt ca apa sărată care păstrează dinţii puternici şi aduce sănătate şi apărare; pe când laudele sunt ca dulciurile care distrug dinţii.

✦ Pentru ostenelile virtuţii vom afla odihnă în cealaltă viaţă; truda aceasta este aurul care se adună în cămările lui Dumnezeu; este sămânţa. Acum semănăm, după moarte vom secera şi vom fi uimiţi de recoltă. Cu ostenelile şi suferinţele de aici, zidim palatul nostru din Ceruri. Acum nu se vede nimic.

✦ Îngerul Domnului scrie cât te-ai ostenit, cât ai suferit în fiecare zi; şi în vreme ce ziua se pierde, plata rămâne. Când vom muri se va face socoteala şi vom lua răsplată pentru silinţa noastră.

✦ Unde sunt astăzi oamenii care, pentru iubirea lui Hristos, se supun chinurilor şi dispreţului?

✦ Sfinţii Părinţi s-au străduit să se ostenească cât mai mult cu putinţă, pentru că ştiau că vor găsi mai multe bunătăţi în cer.

✦ Viaţa de acum este ca un târg; toţi schimbă mărfuri, asudă, se ostenesc ca să câştige mai mult; după ce se termină târgul, fiecare are câştig după cum s-a străduit.

✦ Silinţa aduce smerenie, întristare, lacrimi; fără trudă, Hristos nu dăruieşte harul Său.

chrismon

✦ Ispitele sunt ca furtunile de pe mare; în vremea furtunii lemnele şi murdăriile din mare sunt aruncate afară; marea se curăţeşte şi devine liniştită. Prin ispite se face curăţirea, apropierea de Dumnezeu, înfierea duhov-nicească; la urmă omul devine un mic dumnezeu după har. Dar să-L rugăm pe Domnul să scăpăm de ispita din îngăduinţa Sa, pentru că atunci mântuirea omului atârnă de un fir de aţă.

✦ Harul experienţei de după ispită are valoare mult mai mare decât harul care vine şi se face din mulţumire şi fericire; căci acest har pleacă peste puţin timp, pe când harul experienţei rămâne toată viaţa omului.

✦ Folosul ispitelor este mare, dacă ele provin de la Dumnezeu, spre învăţătură. Prin ispite se dobândeşte virtutea. Dar să ne rugăm ca ispitele să nu vină din îngăduinţa lui Dumnezeu, căci acestea sunt mai presus de puterile noastre. Dumnezeu îngăduie asemenea ispite din pricina egoismului nostru; desigur toţi avem egoism, dar aici e vorba de egoismul care şi-a făcut locaş înlăuntrul nostru şi nu vrem în nici un fel să-l dăm afară şi atunci Dumnezeu îngăduie să vină peste noi ispite care sunt mai presus de puterile noastre. Atunci două lucruri se pot întâmpla: ori te smereşti şi Dumnezeu te iartă, ori, datorită marelui păcat al egoismului, te faci şi mai rău şi atunci se ajunge la sinucideri, ieşiri din monahism etc. De aceea să-L rugăm pe Domnul să ne izbăvească de asemenea ispite.

✦ Judecarea este egoism; nu vezi greşelile tale, ci pe ale celuilalt. Un părinte ce avea darul înainte-vederii a văzut harul plecând de la un monah pentru că îl judecase pe un alt monah. Un avva s-a mântuit şi numele i-a fost scris în cartea vieţii întrucât nu i-a judecat pe fraţii ce se purtau necuviincios. Un alt avva a fost pedepsit trei ani de către un înger pentru că a căzut în judecarea aproapelui.

✦ Ispitele care vin la om au scopul de a-l smeri.

✦ Mi-a spus părintele meu: “Din ispitele mari am primit har mare, am simţit harul, l-am atins. De aceea trebuie să avem răbdare şi să îndurăm cu nădejde ispitele“.

chrismon

✦ Într-o şcoală, unii sunt notaţi foarte bine, alţii binişor iar alţii sunt respinşi. Acelaşi învăţător, aceleaşi poveţe. E de vină învăţătorul sau elevul? Elevul silitor citeşte zi şi noapte, se nevoieşte, nu doarme noaptea şi astfel sporeşte.

✦ Să nu pierdem nici un minut; vom cere un minut din timpul nostru pierdut şi nu ni se va da; de aceea, în fiecare minut din viaţă să facem lucrarea cea bună.

chrismon

✦ Diavolul urăşte mult schima îngerească, haina neagră, şi o războieşte; ştie că monahii vor lua locul pe care el l-a avut (vor înlocui tagma îngerilor ce au căzut). Numele monahilor sunt scrise în cartea îngerilor. De aceea turbează diavolul şi îi face şi pe oameni să turbeze împotriva schimei monahale.

✦ La rasă trebuie să cugetăm că este haina cinstită pe care au purtat-o mii de sfinţi şi făcători de minuni; mulţi dintre ei au fost împăraţi, prinţi, episcopi, minţi luminate.

✦ Cât trebuie să-i mulţumim lui Dumnezeu pentru marea cinste pe care ne-a făcut-o chemându-ne în aşezarea monahală, dintre milioane de alţi oameni! Nu cumva suntem noi nevrednici de o asemenea cinste?!

✦ Zic Părinţii: dacă oamenii ar cunoaşte slava pe care o vor primi monahii în cealaltă viaţă, ar pleca toţi în pustie ca să se facă monahi. Iarăşi, dacă ar fi cunoscut războiul venit din partea vrăjmaşului şi suferinţele, nimeni nu ar fi plecat din lume.

✦ Pentru a dobândi iubirea către Dumnezeu şi pentru a se mântui, Părinţii au părăsit lumea şi pe cele lumeşti şi au plecat în pustie; şi dacă atunci ar fi strigat: “Plecaţi din lume!“, când virtutea era mare, cu atât mai mult ar striga astăzi, când în lume există o decădere aşa de cumplită.

chrismon

✦ Dumnezeu vrea să mântuiască sufletul, dar acesta trebuie să conlucreze cu Dumnezeu; dacă sufletul nu vrea să conlucreze cu Dumnezeu, nu se va mântui.

✦ Dacă oamenii ar cunoaşte măreţia Raiului, ar jertfi totul pentru a-l dobândi.

✦ Harul Domnului este acela care ne ţine; lutul nu se sfărâmă când îl sprijină harul lui Dumnezeu. Dar dacă are îndrăzneală în sine, omul cade îndată; să nădăjduim doar în puterea lui Dumnezeu.

✦ Cu adevărat nespuse, nesfârşite, necuprinse cu mintea, necugetate şi veşnice sunt bunătăţile Raiului; de aceea trebuie să ne dăm toată strădania, toată silinţa, oricât de greu ar fi pentru a câştiga viaţa veşnică. Acolo nu este nici durere, nici întristare, nici suspin, ci viaţă fără de sfârşit.

✦ Bunătăţile pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru copiii lui sunt de asemenea, valoroase şi de mare cinste, dar mintea noastră nu le poate pricepe.

✦ Din bucuria cerească şi din fericirea negrăită ne dăm seama că Împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul nostru.

chrismon

✦ Dacă ai smerenie, ai sfinţenie şi dacă ai sfinţenie eşti smerit.

✦ Dacă nu te slăveşte Dumnezeu, slava oamenilor este deşartă, amăgitoare. Dumnezeu nu vede faţa, ci numai inima omului, oricine ar fi acesta.

✦ Adânceşte-te în smerenia nesfârşită a lui Dumnezeu. Domnul a luat trup ca să vină pe pământ, a îmbrăcat firea omenească, pentru că Dumnezeu este înconjurat de asemenea foc încât trebuia să ardă pământul şi pe oameni: “E cu putinţă să-L vezi pe Dumnezeu şi să trăieşti?“. Cu adevărat, cât de mare a fost smerenia lui Dumnezeu! Dumnezeul slavei S-a născut şi a îngăduit să fie biciuit de făptura mâinilor Sale. Făcătorul tuturor este nesocotit, este părăsit de ucenicii Săi, care au promis că vor muri împreună cu El. E atât de greu ca omul să se încline în faţa acestei smerenii a lui Iisus Hristos, să se smerească, să se nesocotească? Nu, desigur. Domnul Însuşi a arătat: smerenie nesfârşită, iubire nesfârşită şi supunere nemărginită. Aceste trei virtuţi sunt absolut necesare pentru ca omul să se mântuiască.

✦ Smereşte-te cât poţi de mult; chiar de vei cere să fii socotit ca o pocitanie, ca ceva scârbos. Chiar Apostolul Pavel a spus: “Ca un gunoi ne-am făcut… nebuni pentru Hristos“.

✦ Cine eşti tu, viermele pământului, plin de atâtea păcate, care nu vrei să te smereşti, să te dispreţuieşti, când Făcătorul, Domnul Care e slăvit de îngeri S-a smerit, a fost scuipat, dezbrăcat în faţa oamenilor şi răstignit?

✦ Un monah s-a dus la un părinte sfânt şi l-a întrebat: “Cum ai dobândit o smerenie aşa de mare şi atâtea harisme, părinte?“. Fiul meu, i-a spus părintele, eu sunt plin de slăbiciuni şi neputinţe, sunt mai rău decât toţi“. Monahul a stăruit. Atunci părintele îi zice: “Primarul satului este ca împăratul în satul lui; însă când împăratul îl cheamă în capitală şi se întâlneşte cu miniştri şi generali, atunci vede că e un nimic, un zero; astfel, cu cât se apropie cineva de Dumnezeu, cu atât se smereşte mai mult“.

✦ Smerenia este cea mai importantă dintre virtuţi; când o dobândeşti, vrăjmaşul nu poate să te lovească. Se dobândeşte încet-încet, îţi trebuie ani întregi pentru a o dobândi pe deplin; însă când o dobândeşti, nu mai e nevoie de strădanie, va lucra de la sine.

✦ După măsura smereniei pe care am dobândit-o se socoteşte sporirea noastră în viaţa duhovnicească, în monahism; sporirea în dobândirea smereniei duce la sporirea în dobândirea virtuţilor.

✦ Zidurile egoismului sunt sfărâmate prin trâmbiţarea smereniei lui Iisus Hristos; smerenia nesfârşită şi ascultarea făcută de Hristos distruge zidurile egoismului.

✦ Este mare păcat să-l urască cineva pe fratele lui (oricine îşi urăşte fratele este ucigător de oameni). Şi nu numai ură, ci chiar răceală sau cugete împotriva fratelui său dacă are, păcătuieşte.

✦ Osândirea de sine aduce două lucruri bune, smerenia şi nejudecarea aproapelui, care sunt neapărat necesare pentru mântuire. Când te învinuieşti într-una pe tine, atunci nu ridici capul, te smereşti, nu judeci pe nimeni.

✦ Să existe între voi iubire sinceră şi sfântă; unde nu există iubire întru Hristos, nu există viaţă duhovnicească.

✦ Dragostea către fraţi trebuie să fie puternică, sinceră, curată; aceasta se vede când îi răbdăm pe fraţi, când îi ajutăm, când nu-i întristăm. Dacă avem dragoste către Dumnezeu, împlinim toată legea. Domnul a zis: “orice oferiţi celui mai mic dintre oameni, Mie îmi oferiţi“. Gândeşte-te acum: orice ajutor îi aduci unui om sărman, Îl slujeşti pe Însuşi Hristos, chiar dacă de multe ori un ajutor adus unui om din lume e folosit pentru a păcătui. Cât de mare răsplată are cel care îl ajută pe un monah care s-a închinat pe sine lui Dumnezeu!

✦ Mare lucru, într-adevăr, sa faci milostenie unui om, căci vei lua răsplată în cer; cât de important e să miluieşti un suflet care este veşnic şi neprihănit!

✦ Părinţii dădeau orice, numai să nu-l întristeze pe fratele lor. Nu vă amărâţi, deci, unul pe altul.

✦ Să fim cu luare-aminte ca să nu-l smintim pe fratele nostru.

✦ Aducerea aminte de moarte sensibilizează conştiinţa, luminează mintea, arată drumul cel curat.

✦ Loveşte fiecare cuget care vine să te ucidă: loveşte-l cu tăişul rugăciunii. Cu fiecare rugăciune îi tai picioarele, mâinile, capul, în final îl faci bucăţi şi dacă îl cauţi, nu mai există.

✦ Prin risipirea minţii, diavolul se străduieşte să împiedice mintea să ducă numele lui Iisus Hristos în inimă, adică împiedică rugăciunea curată.

✦ E nevoie de spovedanie curată. Cei ce au fost vătămaţi, răniţi sau omorâţi, au păţit acestea din cauză că nu şi-au mărturisit cum trebuie cugetele lor.

✦ Cugetele se aseamănă cu viermele acela care încet-încet mănâncă lemnul pe dinăuntru; astfel, pe dinafară lemnul pare minunat, puternic, dar pe dedesubt a fost distrus, încât deodată se rupe de la jumătate. Aşa şi monahul şi mireanul care nu-şi spovedesc sincer cugetele, în final sunt nimiciţi, căci nespovedind chiar şi cel mai mic cuget, încet-încet sunt măcinaţi pe dinăuntru.

✦ Luptă-te din răsputeri să împiedici risipirea minţii. Risipirea minţii este păcat, este deşertăciune duhovnicească.

✦ Fii cu luare-aminte la ivirea cugetelor, la asaltul lor; îndepărtează-te imediat; spovedeşte-te grabnic. La fel este cu barajul unui râu: dacă îndată ce a apărut crăpătura va fi reparat, nu e nici un pericol, însă dacă este lăsat aşa, atunci apele vin cu sălbăticie şi mătură totul în calea lor; astfel şi cu cugetele, dacă nu ne luptăm cu ele dintru început, dacă nu le spovedim imediat, atunci vin cu furie şi distrug totul.

✦ Risipirea minţii este arma principală a diavolului; îndată ce aceasta îţi aduce în minte vreun chip sau vreun lucru, izgoneşte-le! Mintea umblă ca un hoinar prin vecinătăţi şi adună ca un burete toate mizeriile, aducându-le în suflet. Sileşte-ţi deci mintea să fie încontinuu în inimă şi să se ocupe cu rugăciunea sau cu diferite alte lucrări duhovniceşti. Mintea s-a obişnuit să stea pe-afară; imediat ce observi demonul risipirii, adu-ţi mintea ta în inimă. Opreşte cu orice preţ risipirea minţii.

✦ Toate relele din om provin din risipirea minţii. Războieşte-te cu aceasta, ca Dumnezeu să pună în locul ei vederile Sale (contemplaţii, revelaţii).

✦ Părintele meu, Iosif, îşi cerceta conştiinţa în fiecare seară; ce nu a făcut bine, ce patimi au încă putere asupra lui, şi apoi le izgonea.

✦ Prin spovedania sinceră se vindecă toate rănile şi se iartă toate păcatele.

✦ Fereşte-te de vorba lungă. Prin vorba lungă te vatămi şi pe tine, îl vatămi şi pe fratele tău, pe care îl îndemni la vorbă lungă. Prin vorba lungă nu simţi că păcătuieşti, nu te spovedeşti, şi astfel în cartea greşelilor sufletului tău se scrie un păcat care merge la judecată. De asemenea, spovedania nedeplină este păcat; dacă murim pe neaşteptate, cum îi vom ascunde lui Dumnezeu, ce-i vom spune despre vorba noastră lungă nemărturisită, despre spovedania noastră care nu a fost deplină, amănunţită şi sinceră, de vreme ce putem face o spovedanie curată?

✦ Să facem în fiecare zi socoteala duhovnicească. Ce am câştigat şi ce am pierdut: şi pentru fiecare faptă bună să-i atribuim izbânda lui Dumnezeu, iar pentru fiecare faptă rea să aruncăm vina pe noi înşine şi să ne îndreptăm. Dacă nu facem socoteala duhovnicească, există teama că vom eşua.

chrismon

✦ Adevărul ne eliberează de legăturile minciunii şi amăgirii… Duhul lui Hristos ne-a unit şi suntem toţi ca unul. Să ne rugăm pentru ceilalţi, ca să ne întreţinem unul pe altul cu dragostea şi cu unirea sufletească a lui Hristos. Să avem iubire unul către celălalt, să ne îngăduim unul pe altul, căci faptele noastre de multe ori nu sunt făcute cu grijă.

✦ Lui Hristos îi pare rău pentru noi şi nu ne părăseşte, dar îndepărtează harul Său de la noi, pentru ca omul să se cuminţească şi să înţeleagă că a greşit şi să se întoarcă prin pocăinţă pe calea dreaptă, pentru ca iubirea binecuvântată a lui Hristos să revină. Hristos este mângâierea şi izbăvirea noastră.

✦ Fără învăţăturile Evangheliei nu avem călăuză, nu avem busolă, nu avem nimic, nu ne putem mântui.

✦ Aici, la mănăstire, am venit ca la un cabinet medical, am venit să ne facem bine, nu să ne îmbolnăvim mai rău. La spital, bolnavii se ajută unul pe altul, se compătimesc, îi uneşte durerea. Pe noi de ce nu ne leagă dragostea lui Dumnezeu? Am venit aici să facem sacrificii unul pentru altul. Fără dragoste nu putem face nimic. Iubire desăvârşită are acela care se vinde pentru aproapele său.

✦ Cine este sârguincios în a face ascultare este plăcut părintelui său, ia lecţiile cele mai înalte şi merge la facultate. Când ne facem plăcuţi părintelui, ne facem plăcuţi lui Dumnezeu. Pentru Hristos facem ascultare, nu pentru om, ascultarea merge la Dumnezeu prin părintele nostru.

✦ Unde există ordine şi pace, acolo este şi Dumnezeu; unde este dezordine, acolo este şi tulburare sufletească; iar unde este tulburare sufletească, acolo este şi diavolul.

✦ Când există rugăciunea părintelui, există ocrotire şi binecuvântare şi atunci omul sporeşte. De aceea nu trebuie să facem lucrurile cu neorânduială şi după bunul nostru plac, căci acestea nu ne sunt de folos pe calea duhovnicească.

✦ Apostolii şi toţi oamenii sfinţi au aşezat tot adevărul evanghelic pe credinţa şi neprihănirea vieţii. Nu poate exista viaţă creştină dacă nu există neprihănire. De aceea fiecare dintre noi să rămână la cele pe care i le-a hărăzit Dumnezeu. Unul este în preoţie, altul în viaţa de familie, altul în altă parte. Acolo unde l-a aşezat pe fiecare Dumnezeu, acolo să rămână şi să se nevoiască, ca să-L mulţumească pe Dumnezeu.

✦ Când Îi mulţumim lui Dumnezeu pentru toate, îl facem pe Dumnezeu să ne dea mai multe… Lui Dumnezeu nu-i place atunci când cârtim.

✦ Câţi în această lume au răbdat chinurile oamenilor, câţi au fost învinuiţi şi defăimaţi, înjuraţi şi îndureraţi, câţi au suferit de boli şi de alte răutăţi, ridicându-şi crucea lor, au după aceea dreptul de a cere învierea. De aceea îngăduie Dumnezeu să ridicăm crucea şi să îndurăm suferinţe, ca să căpătăm dreptul de a învia. Nu ridicăm crucea? Atunci să nu aşteptăm înviere.
Bunul Dumnezeu, ca să nu rămânem şi noi fără înviere, ne dă să ridicăm câte o cruce, pentru folosul veşnic al sufletului nostru.

✦ Eforturile întru Dumnezeu au mare răsplată şi îl învrednicesc pe om să primească slavă şi cinste de la Dumnezeu.

✦ Neprihănirea are mare căutare la Dumnezeu. E nevoie de luptă trupească şi sufletească. Să stăpânim bine gândurile noastre.

✦ Când inima noastră este curată, gura noastră nu va rosti vorbe rele. Când inima noastră este curată, frumoasă şi înmiresmată, frumuseţe şi mireasmă va împrăştia.

✦ Să cugetăm mereu la ultima zi din viaţa noastră, la ultimele clipe; astfel nu vom mai păcătui.

✦ Diavolul întinde curse zi şi noapte, sapă tranşee, adună materiale de luptă, şi noi facem învoială cu acest vrăjmaş?

✦ Diavolul este uneltitor şi viclean; zi şi noapte e grăbit, se grăbeşte să ucidă sufletul nostru; duhul viclean conlucrează cu alt duh viclean, ca să distrugă sufletul, şi noi suntem nepăsători de mântuirea sufletului nostru, în vreme ce ar trebui să ne grăbim; vrăjmaşul se străduieşte să ne mănânce timpul, zilele, lunile şi anii noştri, până ce ajungem la moarte şi atunci ne va spune: “ai făcut asta, ai făcut-o pe cealaltă“, iar conştiinţa va fi nevoită atunci să aprobe; dar dacă toate acestea sunt minciuni, dacă am ţinut legea, dacă am făcut ascultare, atunci diavolii nu ne vor putea face nimic cu învinuirile lor mincinoase. Noi, când vedem cursele satanei, închidem ochii şi mergem într-acolo; vrăjmaşul încearcă să ne convingă de lucruri neîntemeiate şi mincinoase. Şi în timp ce diavolul are putere să ne prindă în mrejele sale, de cealaltă parte, noi Îl avem pe Iisus Hristos, călăuza noastră, Care luptă împreună cu noi prin harul Său, prin îngerii Săi, prin Biserica Sa.

✦ Când aici, pe pământ, prin lucrări şi fapte bune curăţim sufletul nostru, acesta va fi pregătit să treacă vămile văzduhului… De aici va depinde încotro va merge omul după moarte.

✦ Când suntem pe drumul lui Dumnezeu, suntem fericiţi, dar dacă mergem pe drumul diavolului, ne întristăm.

✦ Când lipseşte rugăciunea, lucrul, privegherea, veghea, spovedania, atunci răutatea va veni în noi.

✦ Creştinul care doreşte să se mântuiască trebuie să-şi schimbe gândurile şi hotărârile, să se străduiască să trăiască mai decent, mai simplu. Să înceteze strădania înfrumuseţării exterioare şi să se înfrumuseţeze pe dinăuntru.

✦ Omul trebuie să se pregătească mai întâi prin pocăinţă, prin părăsirea vieţii păcătoase, prin îmbăierea cu sfânta spovedanie, prin post şi rugăciune, prin iubirea aproapelui, şi atunci se va apropia, se va împărtăşi şi se va învrednici de viaţa veşnică. Însă cel care merge cu neruşinare să se împărtăşească atunci când se simte nepocăit, când este nespovedit şi necurăţit, acela nu are evlavie faţă de ceea ce primeşte. De aceea nu este vrednic de viaţa veşnică, ci este vrednic de pedeapsă.

✦ Preoţia este o mare treaptă, şi prin evlavia pe care o arătăm către preoţi Îl cinstim pe Însuşi Dumnezeu şi harul Sfântului Duh.

✦ Dacă inima omului este curată, atunci şi cuvintele lui vor fi cuviincioase, şi diferitele mişcări şi simţuri ale trupului vor lucra după curăţia şi neprihănirea inimii…

✦ Faptele bune sunt rugăciunea, pocăinţa, cântarea bisericească, participarea la slujbele religioase, sfânta spovedanie, sfânta împărtăşanie, ajutarea celorlalţi pe orice cale, cu cuvântul sau cu lucrul, şi îndeosebi prin lucrările dragostei care se fac cu cuget smerit.

✦ Hristosul nostru este Dumnezeul dragostei, al îngăduinţei şi al iubirii de oameni. Este plin de iertare şi milă, dar este şi drept. Toate celelalte haruri au primit loc şi înfăţişare în viaţa noastră. Ne şi miluieşte Dumnezeu, ne şi îngăduie. Ne dă cu îndestulare. Ne iartă mereu, dar nu şi-a arătat dreptatea, pentru ca lucrarea iubirii şi îndurării Lui să-l poată mântui pe om. Însă după moarte, la a Doua Venire, toate aceste îndurări vor fi înlăturate şi va lucra dreptatea lui Dumnezeu.

✦ Oricât s-ar strădui omul, dacă Hristos nu-i dă binecuvântarea Sa, nu va reuşi absolut nimic. Rugăciunea nu are alt rost decât să cheme ajutorul lui Dumnezeu. Iar o dată venit ajutorul lui Dumnezeu, omul conlucrează cu el şi are mare câştig duhovnicesc.

✦ Nepăsarea, trândăvia şi somnul sufletului sunt groaznice, sufletul doarme şi păşeşte prin viaţă ca un robot, fără să simtă rostul şi înclinaţia omului.

✦ Diavolul nu vrea sub nici un motiv ca creştinul să se roage într-una la Dumnezeu, deoarece ştie că în felul acesta se înarmează cu o putere uriaşă şi îl dezarmează pe el.

✦ Înţelepţii părinţi au lovit păcatul cu îndrăzneală. Vindecarea definitivă a patimilor se face prin încetarea nălucirilor, adică a împrăştierii minţii.

Sursa: “Despre credinţă şi mântuire”, Părintele Efrem Athonitul, Editura Bunavestire, Galaţi, 2003

Notă: Cuviosul Efrem (Filotheitul) din Arizona (n. 1927) este unul dintre cei mai renumiți părinți ortodocși contemporani, singurul ucenic de chilie al lui Gheron Iosif Isihastul (+ 1959) pe care-l mai avem în viață, lângă care s-a nevoit timp de 12 ani, ctitor a 17 mănăstiri ortodoxe în America de Nord.