Arhive blog
Mitropolit Antonie de Suroj: Stareţul Siluan
În 1938 un om a murit la Muntele Athos (1). Era un om simplu, un ţăran din Rusia care a venit la Muntele Athos pe când avea în jur de douăzeci de ani, rămânând acolo pentru următorii cincizeci. Era un om de o simplitate extremă. Se dusese la Athos pentru că citise într-o broşură despre Sfântul Munte cum că Maica Domnului îşi dăduse cuvântul că va sprijini şi se va ruga pentru oricine I-ar sluji Domnului în aceste mănăstiri. Deci şi-a părăsit satul lui, spunându-şi: „Dacă Maica lui Dumnezeu este gata să mă păzească, atunci mă duc acolo, iar datoria ei e să mă mântuie”.
A fost un om cu totul deosebit şi, pentru o lungă perioadă de timp, a fost însărcinat cu administrarea atelierelor mănăstirii. În acestea lucrau ţărani ruşi tineri care veneau pentru un an sau doi pentru a face ceva bani, punând efectiv bănuţ peste bănuţ pentru a se putea întoarce în satele lor cu o sumă oarecare şi, în cazul cel mai fericit, pentru a-şi întemeia o familie, înjghebându-şi un bordei şi cumpărând cele de trebuinţă pentru cultivarea pământului.
Într-o zi, unii călugări, care se ocupau de alte ateliere, i-au zis: „Părinte Siluan, cum se face că oamenii care muncesc la tine fac o treabă aşa bună, deşi nu îi supraveghezi, pe când noi ne petrecem tot timpul uitându-ne după ei, şi cu toate acestea ei încearcă în permanenţă să ne înşele?”
Părintele Siluan spuse: „Nu ştiu. Nu pot să vă spun decât ce fac eu. Când ajung dimineaţa la ateliere, nu vin niciodată fără să mă fi rugat pentru aceşti oameni, şi vin aici cu inima plină de compasiune şi dragoste pentru ei, iar când intru în atelier am lacrimi în suflet pentru dragostea ce le-o port. Iar apoi le spun ce au de făcut în ziua aceea, şi cât timp ei muncesc eu mă rog pentru ei, deci mă duc în chilia mea şi încep să mă rog pentru fiecare din ei în parte. Stau înaintea lui Dumnezeu şi spun: «O Doamne, pomeneşte-l pe Nicolae. Este tânăr, de-abia a împlinit douăzeci de ani şi şi-a lăsat soţia în sat, care este şi mai tânără decât el, împreună cu primul lor copil. Ce lipsuri trebuie să fie acolo, încât a trebuit să-i lase, fiindcă nu se mai putea hrăni din munca lor de-acolo! Păzeşte-i în absenţa lui. Apără-i împotriva oricărui rău. Dă-le lor curaj să înfrunte acest an şi să ajungă la bucuria întâlnirii, având destui bani, precum şi destul curaj pentru a înfrunta greutăţile»”.
Şi adăugă: „La început mă rugam cu lacrimi de compasiune pentru Nicolae, pentru tânăra lui soţie, pentru pruncul lor, dar, pe când mă rugam, simţirea prezenţei divine începea să crească în mine, şi la un moment dat Nicolae, soţia lui, copilul lor, satul lor au dispărut şi nu mai ştiam altceva decât de Dumnezeu; eram tras de simţirea prezenţei divine tot mai în adânc, până când dintr-o dată, în inima acestei prezenţe, am întâlnit iubirea dumnezeiască îmbrâţişându-i pe Nicolae, pe soţia şi copilul lui, iar acum am început să mă rog din nou, dar cu iubirea lui Dumnezeu pentru ei; însă am fost din nou atras în adâncuri, şi acolo am dat iarăşi peste iubirea dumnezeiască. Şi astfel, spuse stareţul, îmi petrec zilele, rugându-mă pe rând pentru fiecare din oamenii aceia, unul după altul, iar la sfârşitul zilei mă duc la ei, le spun câteva cuvinte, ne rugăm împreună, după care ei se duc la odihna lor. Iar eu mă duc să-mi împlinesc slujirea mea cea călugărească”.
Poţi vedea aici felul în care rugăciunea contemplativă, compasiunea, rugăciunea activă apăreau ca o nevoinţă şi ca o luptă, pentru că nu însemnau doar a spune „Pomeneşte-l, Doamne, pe cutare şi pe cutare”, însemna ceasuri întregi petrecute doar într-o rugăciune plină de compasiune şi într-una plină de iubire, amândouă unindu-se într-una singură.
Notă:
(1) S-a scris o carte despre viaţa lui: Arhimandritul Sofronie, “The Undistorted Image”, the Faith Press, 1958. (între timp au apărut o mulţime de cărţi despre stareţul Siluan, care a fost, de altfel, canonizat în 1987. Un număr important dintre acestea, precum şi propriul său volum de înseninări duhovniceşti „Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei”, Deisis, 1994, au apărut deja în limba română, iar altele sunt în curs de apariţie – n. tr.)
Sursă: Școala rugăciunii, Mitropolit Antonie de Suroj, editura Sophia. Traducere din limba engleza de Gheorghe Fedorovici.
Cărțile Ortodoxe pe care le cauți! Click pe banner!
Părintele Efrem Katounakiotul – Cuvânt despre rugăciune (audio, cu subtitrare în limba română)
Părintele Efrem Katounakiotul – Cuvânt despre rugăciune
Dacă subtitrarea în limba română nu intră automat, dați click în bara de jos a clipului, pe Subtitles/CC .
Considerat unul din cei mai mari părinţi aghioriţi ai secolului trecut, părintele Efrem Katounakiotul (1912 – 1998) a fost ucenicul lui Gheron Iosif Isihastul. Spre deosebire de ceilalţi ucenici ai lui Gheron Iosif care au preluat conducerea unei mănăstiri aghiorite, părintele Efrem a ales isihia, rămânând retras în pustia Katounakiei.
În decembrie 2013 a apărut știrea că mai mulți părinți cuvioși contemporani vor fi cât de curând proslăviți oficial de către Patriarhia Ecumenică. Între aceștia se numără și Bătrânul Efrem Katunakiotul. – LD
Povățuiri din Sfântul Munte: Părintele Simeon şi ucenicul său, Isaia, de la Kavsokalivia
Din câte îmi amintesc, era în anul 1983 când am trecut ca închinător pe la Schitul Kavsokaliviei. Scopul meu era să ajung, în cel mai scurt timp, la Schitul românesc al Cinstitului Înaintemergător, care se află la o distanţă de patru ore de mers pe jos de Kavsokalivia. Căutând cărarea care duce la Schitul Prodromului, am intrat într-una dintre casele schitului de la Kavsokalivia. Acolo am întâlnit doi asceţi. I-am întrebat cum se numesc şi am aflat: părintele Simeon, care era stareţul Chiliei şi care provenea din Asia Mică, din Vurla, şi venise la Sfântul Munte în 1938. Era orb de zece ani şi în vârstă de mai bine de 85 de ani. Pe chip se vedea că este un om fericit şi mulţumit. Din cele din jur se vedea la el harisma înstrăinării, a sărăciei, a rugăciunii. Lângă el se afla monahul mai tânăr şi ucenic al său, părintele Isaia, în vârstă, pe atunci, de 62 de ani. M-au primit cu multă dragoste şi simplitate. Aşa cum făceam eu de obicei, am început întrebările, la care îmi răspundea părintele Isaia:
– Părinte Isaia, spuneţi-mi ceva despre Stareţul dumneavoastră!
– Cel pe care îl vedeţi orb este Stareţul meu, pe care îl slujesc aici de mai bine de patruzeci de ani. În toată viaţa a umblat desculţ. Nu l-a interesat nimic legat de viaţa prezentă, pentru că a avut inima robită de cele cereşti şi veşnice. Are, într-o foarte mare măsură, harisma pomenirii morţii şi a lepădării de sine. În ultimii ani, a suferit de o boală la ochi, de cataractă. Ar fi putut să iasă în lume şi să-şi facă operaţie la spital, dar a preferat să nu părăsească Sfântul Munte şi să-şi piardă astfel vederea ochilor celor trupeşti. Odată, fără să aibă vreo vină personală, a suferit o ispită în timpul nopţii. S-a tulburat şi s-a dus la duhovnicul său plângând. Acela i-a dat canon să nu se împărtăşească patruzeci de zile. Ştia că este puternic, de aceea i-a dat un canon aşa de greu şi, prin aceasta, a căutat să sporească într-însul lepădarea de sine, ascultarea şi frica lui Dumnezeu.
Aşa cum mi-a spus el însuşi, niciodată nu a mai părăsit Sfântul Munte pentru a merge în lume. O singură dată a plecat la Larisa pentru a-şi vedea sora, care era acolo căsătorită. A rămas în total trei zile. Ziua stătea ascuns sub un pod unde zicea rugăciunea lui Iisus, iar nopţile se întorcea acasă, unde se odihnea şi se ruga.
Stareţul stareţului meu se numea Daniil şi a vrut să-l facă preot pe părintele Simeon. S-a dus şi l-a întrebat astfel pe faimosul duhovnic, părintele Sava, de la Katunakia. Acela i-a spus: „Nu-l face preot, pentru că preotul se pocăieşte cu greu!”. Într-adevăr, nu l-a mai făcut preot. Acest părinte Daniil, îmi povesteşte părintele meu Simeon, când mergea la Kyriaconul Schitului, înainte de dumnezeiasca Euharistie, vărsa pe podeaua bisericii şuvoi de lacrimi. Această harismă a sa, care e atât de rară astăzi, a primit-o de la Dumnezeu pentru multa sa lepădare de sine şi smerenie.
Într-o zi, părintele Simeon s-a pregătit să spele hainele Stareţului său fără să ia binecuvântare. Atunci acela, pentru a-l învăţa desăvârşita tăiere a voii, l-a pus să meargă până la malul mării şi să aducă de acolo, în spate, un sac plin de nisip.
Când părintele Simeon s-a dus la o mănăstire aghioritică, întorcându-se, mi-a istorisit următoarea întâmplare îngrozitoare. Acolo, la acea mănăstire, trăia un monah convertit la ortodoxie, care înainte îmbrăţişase iudaismul. Acum, ca monah ortodox, a suferit o ispită demonică îngrozitoare şi s-a apropiat, influenţat de demoni, de diaconul mănăstirii, ţinând în mână un cuţit, şi i-a spus diaconului: „Ori te lepezi de Hristos, ori te înjunghii aici pe loc!”. Din nefericire, diaconul s-a lepădat de Hristos. Monahul acela, ca turbat, i-a înfipt cuţitul în inimă şi l-a omorât. Înainte de a pleca, a pus mâna dreaptă a diaconului pe cuţit, ca şi cum s-ar fi sinucis.
Într-o zi, prin îngăduinţa lui Dumnezeu, diaconul mort s-a înfăţişat înaintea celorlalţi monahi ai mănăstirii şi a spus monahului iudeu: „Vino aici! Cine ridică sabia de sabie va pieri! Haide cu mine în iad împreună, că acolo-i locul nostru!”. Şi îndată s-a deschis pământul în faţa ochilor tuturor celorlalţi monahi şi i-a înghiţit pe amândoi.
Altă dată, îmi povesteşte părintele Isaia, la Kavsokalivia era un monah care avea puteri fizice neobişnuite. Putea să ducă în spate bucăţi mari de marmură de la malul mării până sus-sus, la schitul nostru. Din pricina aceasta însă a căzut în mândrie şi la un moment dat a început să strige diavolului: „Unde eşti, diavole, ca să ne luptăm împreună şi să vezi ce puteri am eu!?”. În acea clipă dracul nu i s-a arătat, evident, din grija lui Dumnezeu, ca monahul să nu se mândrească şi mai mult şi să se întărească în rătăcirea lui. Dar, după câteva zile, diavolul a trecut prin faţa lui ca o umbră. L-a strâns puternic pe monah şi acela în două zile a murit.
Cei doi preacuvioşi părinţi de la Kavsokalivia, stareţ şi ucenic, au adormit somnul cel de veci cu câţiva ani înainte şi se odihnesc acum în sânurile împărăţiei cerurilor. Veşnica lor pomenire! S-avem parte de sfintele lor rugăciuni!
Sursa: Monah Damaschin Grigoriatul, „Povățuiri din Sfântul Munte. Convorbiri cu părinți athoniți contemporani”, pp. 111-114, Editura Sfântul Nectarie, Arad, 2009.
Mulțumim Părintelui Ierom. Agapie Corbu (Editura Sfântul Nectarie) pentru îngăduința de prelua textul pe Blogul Sfântul Munte Athos.
Sfântul Munte Athos 