Arhive blog

Părintele Placide Déseille: Sfântul Munte și Europa

Istoricii civilizației apusene susțin adesea că monahii sunt cei care au creat Europa. Se referă, fără îndoială, îndeosebi la activitatea culturală și educațională a primilor monahi din sudul și centrul Franței, a monahilor celți și anglo-saxoni, care au răspândit mesajul Evangheliei în partea de nord-vest a Europei în secolele VII-VIII și a monahilor benedictini și cistercieni, care au exercitat o influență deosebită până spre sfârșitul secolului XII.

Această activitate remarcabilă a izvorât dintr-o sursă tainică, adică din intensitatea vieții lăuntrice a acestor monahi: «Căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui și toate acestea se vor adăuga vouă» (Mat. 6, 33). Faptul că mănăstirile se bucurau de o mare influență, că Europa medievală a reprezentat, datorită lor, leagănul prin excelență al civilizației, împodobit cu valorile Evangheliei, nu se datorează atât activității neobosite a acestor monahi, care copiau manuscrise de-ale lui Ovidius și Virgilius, întemeiau școli, construiau basilici romane și prelucrau aurul, creând deosebite opere de artă, cât mai ales strădaniei lor de a-și învinge patimile, de a trăi în duhul Fericirilor, dobândind acea pace tainică a inimii pe care nu ți-o poate da nici o știință sau vreo artă lumească. «Dobândește pacea în sufletul tău și mii de suflete se vor mântui în jurul tău», a spus un mare monah din secolul trecut.

Acest fapt ne poate ajuta să descoperim locul și rolul deosebit al Sfântului Munte în Europa de azi. Ar fi o eroare enormă dacă am limita importanța Sfântului Munte la un simplu spațiu în care încă mai dăinuiește civilizația bizantină, la un simplu muzeu la cele mai înalte standarde care păstrează amintirea unui trecut glorios, dar care a murit. Mai înainte de toate, Sfântul Munte, datorită numărului mare de mănăstiri, datorită vieții care renaște în fiecare colțisor al său, datorită credinței și meritului monahilor de a păstra vie o tradiție veche de mai bine de o mie de ani, datorită sfințeniei multora dintre ei, reprezintă cel mai important centru duhovnicesc al Europei.

Tradiția spirituală

În secolele anterioare, Sfântul Munte a luminat îndeosebi Grecia și țările balcanice și slavone. Astăzi însă, într-o Europă ale cărei hotare devin din ce în ce mai ușor de trecut, mulți apuseni au ocazia de a descoperi faptul că tradiția spirituală a Sfântului Munte este în esență identică cu cea în care au trăit părinții lor, mai ales vechii monahi apuseni, într-o epocă în care schismele și dezbinările încă nu suprimaseră unitatea spirituală a Europei. Venind în calitate de pelerini în Sfântul Munte, aceștia regăsesc aici rădăcinile propriei lor civilizații și educații. Găsesc aici acele valori care numai ele pot reda acel elan creator unei Europe care conștientizează cu durere imensul gol spiritual pe care i l-a lăsat dezvoltarea tehnologică și economică. O Europă care, în nici un caz, nu tinde spre un țel transcendent. Dacă nu-și regăsește aceste valori pierdute, Europa se va afla necontenit și inevitabil sub amenințarea descompunerii interioare, care îi va răpi orice perspectivă de viitor. Astfel, va deveni incapabilă să-și îndeplinească rolul său într-o lume în care numai valorile spirituale și educaționale vor putea contrabalansa reducerea drastică a populației sale.

Mai exact, Sfântul Munte poate ajuta Europa să-și conștientizeze mai bine rolul și misiunea în cadrul marilor civilizații mondiale, misiune care constă în sublinierea sensului persoanei și în formarea unei societăți solide, formată din persoane.

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

Într-adevăr, astăzi societatea umană oscilează în general între două prototipuri la fel de înșelătoare: fie este dominată de un curent liberalist, în care manifestarea interesului individual și colectiv nu cunoaște alte limitări decât numai cele impuse de însăși frica compromiterii interesului, mai ales când acesta intră în conflict cu interesele unor indivizi sau ale unor grupuri mai puternice. În acest caz, societatea este în pericolul de a se transforma într-o junglă, în care se impune opinia celui mai puternic și în care lipsa unor idealuri mai înalte și abundența de bunuri materiale sufocă sufletele oamenilor. Al doilea prototip este reprezentat de diversele forme de totalitarism, care condamnă – cu forța – individul la un regim, care nu ține cont de interesele comune și care, pentru a-și îndeplini scopul, nu ezită chiar să încalce drepturile omului. În acest caz, avem de-a face cu o lume mai inumană decât în primul caz.

Un tărâm în care domnește armonia

Pelerinul care vizitează marile mănăstiri ale Sfântului Munte descoperă aici – dincolo de tensiunile și dificultățile inevitabile din sânul oricărui grup uman – un tărâm al armoniei, în care unitatea colectivă nu periclitează integritatea și deplinătatea autentică a celor care o alcătuiesc. Desigur, în condiții normale, existența anumitor factori de descompunere – diferența de vârstă, de educație, de obârșie, apartenența la alt neam – s-ar putea dovedi a fi letală pentru stabilitatea unei societăți. Însă comunitatea athonită, deși nu duce lipsă de ingredientele amintite mai sus, și-a păstrat unitatea și stabilitatea de-a lungul secolelor, renăscând de multe ori după perioade de decădere. Sfântul Munte nu nutrește pur și simplu nădejdea unei lumi mai bune sau a unei «schimbări» la nivel politico-social, nu susține o anumită teorie, ci ne oferă un exemplu de viață adevărată, de experiență vie. Ne arată clar că «schimbarea» esențială la nivelul relațiilor interumane poate fi înfăptuită numai de către Sfântul Duh, Cel care le înnoiește pe toate.

Rețeta acestui succes constă, fără îndoială, în faptul că monahul athonit a învățat din Evanghelie și de la dascălii săi spirituali – Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Theodor Studitul, Sfântul Atanasie Athonitul, Sfântul Grigorie Palama – că ceea ce asigură integritatea și fericirea persoanei nu este satisfacerea interesului propriu și împlinirea propriei voințe. Întrucât a fost creat «după chipul lui Dumnezeu», care este Iubire (I Ioan 4, 8), omul nu-și poate găsi fericirea decât numai dăruindu-se pe sine și negându-și, în mod liber, propriul interes personal, cu scopul de a comunica cu celălalt și de se uni cu el. Monahul știe că lepădarea de propriile sale pofte, de propriile sale preferințe, de interesele sale personale, nu este altceva decât o moarte dătătoare de viață, care duce la bucuria comunicării dintre persoane, la bucuria Comuniunii.

O societate dreaptă

Așadar înființarea unei societăți drepte și fericite nu depinde, în principiu, de diversele reforme structurale sau de capacitatea de a controla situația economică. Ci depinde de ceea ce în Evanghelie este numit «pocăință», adică de schimbarea radicală a modului de gândire, de «reforma lăuntrică». Mai înainte de toate, pretinde ca fiecare să se nevoiască zilnic cu ajutorul lui Dumnezeu, până când, din cele mai smerite împrejurări ale existenței noastre, luptând împotriva egoismului, împotriva setei de plăcere, împotriva tendințelor noastre individualiste, ne vom auzi glasul lăuntric șoptindu-ne că în asta constă bucuria cea adevărată – bucurie care este atât de vizibilă pentru cei care vizitează astăzi mănăstirile aghiorite. De asemenea, pretinde ca sistemele și instituțiile aflate la conducere să respecte legea diversității persoanelor, în sensul că fiecare persoană are propriul său mod de a trăi idealul comun, și să nu impună un regim tiranic sau centralizator. Abia atunci vor putea deveni realitate cuvintele psalmistului: «iată acum ce este bun și ce este frumos, decât numai a locui frații împreună» (Ps. 132, 1). Însă pelerinul care pășește astăzi pe cărările Sfântului Munte, prin frumoasa natură pură, stropită cu mireasma îmbătătoare a florilor de primăvară, nu descoperă în drumul său numai marile mănăstiri athonite. I se va întâmpla probabil să dea și peste vreo colibă monahală, unde vreun eremit singuratic se roagă cu lacrimi fierbinți pentru întreaga lume. Cine va vorbi despre puterea acestei rugăciuni? Oare acești oameni nu sunt adevărați stâlpi ai Europei și ai întregii lumi?

Prezența eremitului nu intră în contradicție cu noțiunea de chinovie. Izolarea sa nu este rodul individualismului sau al urii pentru omenire. Omul, pentru a se apropia de Dumnezeu și a pătrunde în cele mai tainice cămări ale sufletului său, are nevoie de tăcere și izolare. Aceste două elemente sunt necesare pentru închegarea unei societăți de persoane, care să schimbe mentalitatea de turmă. Pășind către esență, apropiindu-se de Centru, monahul singuratic se apropie concomitent de tot ceea ce se îndreaptă spre Centru. De aceea inima sa este plină de atâta iubire, de atâta afecțiune pentru toată omenirea.

Aceasta este o adevărată lecție pentru Europa de azi, în care aceste valori – tăcerea și izolarea – sunt adesea uitate sau chiar disprețuite. Ce lecție, ce sprijin pentru omul contemporan, care, trăind în minciună și în compromis, se izolează într-o singurătate tragică – asta în cazul în care nu este izolat de alții în închisori, în exil sau în lagăre de concentrare –, neavând alt sprijin decât numai puterea lăuntrică care nu-l părăsește niciodată.

Așadar, în acest sens poate Sfântul Munte să ajute Europa contemporană să-și rezolve problemele care o macină. Europa nu trebuie să recurgă la improvizații grăbite sau la inovații nesăbuite, care pot avea consecințe dintre cele mai nefaste, ci la soluții inspirate și bazate pe valorile creștine ale educației sale. Acest lucru nu îndreptățește oare îndeajuns interesul pe care statele europene trebuie să-l arate față de Sfântul Munte și față de menținerea regimului său privilegiat pe care imperiul bizantin, apoi imperiul otoman și, în cele din urmă, statul grec i l-au recunoscut dintotdeauna, astfel încât să i se permită să ofere în continuare o mărturie autentică?

Arhimandrit Placide Déseille

Sursă: pemptousia.ro / text prezentat în cadrul Simpozionului «Sfântul Munte în vremea Comunității Europene», Tesalonic – Sfântul Munte, 17-20 mai 1984. / foto din arhiva blogului.

Anunțuri

Colibele de nevoință ale monahilor aghioriți

INTRODUCERE

Formele vechi ale vieții monahale au apărut în Sfântul Munte cu mult mai devreme de întemeierea Marii Lavre, prima chinovie athonită, care s-a înființat pe la 963. Dacă ne oprim atenția asupra a trei dintre chipurile emblematice ale anahoretismului athonit timpuriu, a Cuviosului Petru Athonitul, a Sfântului Eftimie cel Nou și a lui Ioan Kolovós, vom conștientiza că pe durata secolului al IX-lea a avut loc o schimbare radicală în comportamentul asceților athoniți.

Cuviosul Petru Athonitul a lepădat lumea, lucrând întreaga viața o nevoință aspră după legile rigurozității călugărești. Câtă vreme Eftimie și Ioan, amândoi întemeietori de mănăstiri, au urmat pilda lui Petru pentru o perioadă tranzitorie de aspră nevoință individuală, ca o etapă pregătitoare pentru organizarea unei vieți obștești sub protecția statului și a clerului superior. Această etapă de tranziție, câteva decenii mai târziu a deschis drumul Sfântului Athanasie Athonitul și Marii Lavre, pe care acesta din urmă a întemeiat-o.

Întemeierea Marii Lavre a stârnit o polemică aprinsă între cele două tipuri de anahoretism în zorile monahismului athonit. Editarea primului Tipic athonit (972) a împăcat cele două părți, recunoscând indirect inovațiile Sfântului Athanasie, și astfel, începând de atunci, toate mănăstirile aghiorite care s-au întemeiat au urmat modelul Lavrei lui Athanasie. În esență, validarea primului Tipic athonit exprima susținerea statului în mai mare măsură față de chinoviile organizate, decât față de pustnicie. Cu toate acestea, modelul anahoretismului monahal nu a încetat vreodată să existe în peninsula athonită în paralel cu viața de obște, deși de atunci, treptat, primul s-a limitat la zonele mai îndepărtate și mai greu accesibile.

EXPLORÂND MAREA EGEE

Acest proces de tranziție de la pustnici la chinoviile organizate din Athos trebuie interpretat în virtutea condițiilor geopolitice și militare ale epocii. După ultima etapă de strălucire a perioadei lui Iustinian (527-610), Marea Mediterană încetează să mai fie Mare nostrum, adică un ”lac” roman. Și pe măsură ce triburile arabe se extind cu furie, acaparând teritorii din Orientul Mijlociu și Africa de Nord, iese în evidență însemnătatea strategică a Athosului, care perforează efectiv Marea Egee de Nord și controlează coastele tracice, adică comunicarea terestră dintre Constantinopol, Tesalonic și Dardanele, drumul maritim care duce la Constantinopol și în Marea Neagră.

În curând un lanț de fortărețe s-au ridicat de-a lungul întregii coaste răsăritene a peninsulei. Acestea erau deja sau au devenit dependințe ale marilor mănăstiri de pe această latură sau mănăstirile însele s-au construit ca niște adevărate fortărețe. Fenomenul s-a repetat pe coasta apuseană a peninsulei la 3-4 secole de la întemeierea Lavrei, începând din secolul al XIV-lea, adică atunci când statul bizantin s-a limitat în Macedonia la Despotatul Paleologilor al Tesalonicului, alcătuit fiind din orașul Tesalonic și cele două peninsule, Kassandra și Athos, căci peninsula din mijloc, Sithonia, fusese deja ocupată de turci.

Toate mănăstirile Sfântului Munte și-au dobândit chipul de azi după extinderi succesive de construcții de-a lungul veacurilor. Unele fuseseră construite sub forma marilor complexe monahale, sub protecția unor finanțatori puternici, în timp ce altele au fost întemeiate de asceți solitari, iar forma de azi a fiecăreia este rezultatul unor adaosuri succesive la un nucleu inițial de ucenici strânși în jurul conducătorului lor duhovnicesc. În alte cazuri, așezările centrelor de nevoință inițiale nu au găsit condițiile favorabile pentru dezvoltarea lor ca mănăstiri suverane (de pildă, Kavsokalivia), până în epoca în care a fost consacrată definitiv actuala ierarhie aghiorită. Acest lucru se datorează fie unor condiții adverse, fie pozițiilor acestor așezări monahale, despre care s-a apreciat că nu aveau o importanță strategică specială.

KAVSOKALIVIA

Despre asprimea ascezei pe care o cultivau pustnicii aghioriți de aici aflăm din descrieri ale pelerinilor din secolele al XVII-lea și al XVIII-lea. Schitul grecesc al Sfintei Treimi, cunoscut sub numele de Kavsokalivia, se găsește în extremitatea de sud a peninsulei, pe un teren îngust și arid, suspendat pe niște terase aflate la 120 de metri deasupra mării. Sfântul Maxim, un vestit ascet athonit din secolul al XIV-lea, care se instalase în zonă, obișnuia să își ardă colibele de paie și apoi să rătăcească ca un ”nebun întru Hristos”, de unde și porecla lui, ”cel care arde colibele”, iar pe grecește kavsokalivitul, de aici și numele sub care a devenit cunoscut locul acesta.

Așezarea Kavsokalivelor s-a înjghebat când niște pustnici au fost atrași de puternica personalitate ascetică a Sfântului Acachie și s-au strâns în jurul lui. Acachie trăia într-o peșteră îngustă care se deschide deasupra unei prăpăstii abrupte, iar deasupra prăpastiei zidise din piatră o mică casă de oaspeți. Acachie a murit pe la 1730/1740 în vârstă fiind de 100 de ani, iar la scurtă vreme după moartea sa așezarea a fost recunoscută oficial ca schit idioritmic.

Pelerinul rus Vasili Barski, în timpul primei sale călătorii în Sfântul Munte, în 1725, a vizitat Kavsokalivia. Barski a văzut Kavsokalivia chiar în perioada când începuse să se organizeze schitul și a descris locul în felul acesta: ”Acolo monahii trăiesc separat unul de altul, și fiecare își are la chilia sa o mică bisericuță ca să se roage fiecare în parte. […] Colibele lor sunt din piatră uscată și așezate deasupra unor prăpăstii teribile și abrupte, printre stânci, suspendate deasupra mării, ca niște cuiburi de păsări. Se hrănesc numai din rucodeliile lor, căci confecționează cruci și linguri”.

În spatele Colibei Adormirii Maicii Domnului, o scară îngustă conduce la peștera lui Acachie care se găsește exact sub casă. Peștera este o deschidere îngustă în prăpastia stâncoasă. Toiagul și patul lui, acesta din urmă făcut din trei crăci groase de măslin și o a patra servind drept pernă, se păstrează în acest adăpost al începuturilor viețuirii kavsokalivite. Deasupra peșterii, ascuns în spatele case, se păstrează și casa de oaspeți zidită din piatră. Câteva alte asemenea locuri de nevoință, din epoca primilor locuitori pustnici, se păstrează la periferia așezării. Sunt toate din piatră uscată, precum acelea pe care le descrie Barski.

În fața casei de oaspeți a lui Acachie se construise inițial paraclisul Adormirii, în 1759, și de atunci, prin extinderi succesive, s-a organizat schitul de azi. Locuitorul de azi, Părintele Patapie, de origine din Pireu, este iconar, bibliotecar al schitului și cercetător al arhivelor acestuia. Se trage dintr-o familie bogată, iar renovările casei amintesc de casele burgheze ale orașelor grecești.

SFÂNTUL VASILIE CEL MARE

La a doua sa călătorie în Sfântul Munte, în 1744, Barski a vizitat și a descris așezarea monahală, pe atunci abia înființată, a Sfântului Vasilie, mai jos de înălțimea muntoasă a Prorocului Ilie. Primii pustnici veniseră din Capadocia, din zona Cezareei. Barski i-a văzut cum trăiau în pădure, bând apă de ploaie și ”întrecându-i pe toți în postire, în smerenie și evlavie”. Pe atunci existau șapte colibe, atât de înguste încât înăuntru ”nu se poate întinde omul”, foarte sărăcăcioase, ”nu au decât o rogojină, un lemn pe care își sprijină capul și niște unelte”. Când Barski a trecut pe acolo, biserica lor comună, închinată Sfântului Vasilie cel Mare, era încă în construcție.

O colibă îngustă zidită din piatră cenușie, se află în apropierea bisericii de la 1744 și dă mărturie despre înfățișarea adăposturilor inițiale pe care le-au zidit primii asceți. Este o foarte simplă cutie ortogonală de piatră, cu o înălțime de aproximativ 1,90 de metri, fără deschizături, decât cu o intrare deschisă pe o latură și fără acoperiș, cu o suprafață utilă de circa un metru pătrat, unde încape numai un om în picioare sau pe jumătate întins. Un acoperiș făcut din lemn de stejar și iarbă uscată, și o placă de lemn, cu care să închidă intrarea ar completa imaginea uneia dintre cele șapte colibe pe care le-a văzut cândva Barski.

Anexată bisericii Sfântului Vasilie, o așezare simplă alcătuită din încăperi și spații auxiliare s-a construit în ultimii ani. O mică obște de 3-4 monahi trăiește la Chilia Sfântului Vasilie. Bătrânul chiliei, cretan de origine, care trăiește aici de la începuturile deceniului ’70, după ce ca mirean practicase avocatura, este autorul a diferite scrieri cu conținut teologic. Tot ce s-a făcut în această casă s-a făcut de mâinile lui și ale ucenicilor lui. A refuzat de fiecare dată să folosească materiale moderne de construcție de pe piață, confecționându-și singur obiectele necesare și construind cu materiale de mâna a doua, ce fuseseră aruncate sau prisosiseră de la renovările mănăstirilor.

KAROULIA

În punctul cel mai sudic al peninsulei, pe o stâncă uscată și abruptă, sunt răspândite locașuri de nevoință în toate cavitățile naturale ale stâncilor. Locul se numește Karoulia și se împarte în Karoulia Interioară și cea Exterioară. Accesul din cea Exterioară în cea Interioară se face cu lanțuri de susținere. La începuturile secolului al XX-lea trăiau aici 30 de nevoitori, în timp ce azi numărul lor oscilează între 10 și 20.

Cele mai multe dintre chiliile de la Karoulia sunt sihăstrii pe care înșiși asceții și le-au construit din materiale de ocazie, reciclând deșeurile de la alți monahi sau de la mireni. Partea văzută a unei asemenea construcții de cele mai multe ori camuflează adevăratele dimensiuni ale locului de nevoință, care se întinde în adâncul unei peșteri sau de-a lungul cavităților naturale ale stâncii. Organizarea spațiului în interiorul acestor sihăstrii dovedește o utilizare extrem de rațională a spațiului.

Una dintre chiliile tipice ale regiunii este cea a Sfinților Arhangheli din Karoulia Interioară. În deceniul ’50, chilia era cunoscută ca ”Sihăstria paznicului”, de la nevoitorul Gavriil, ”cel cu părul cârlionțat”, care mai înainte fusese paznic. În anii din urmă a trăit aici un nevoitor rus. Chilia nu prezintă nici până azi schimbări radicale, lucru care e valabil pentru cele mai multe dintre locurile de nevoință ale zonei, care păstrează acest caracter ascetic. Chilia Sfinților Arhangheli este alcătuită dintr-un paraclis, din cinci mici chilii și un depozit. La toate aceste spații accesul se face de pe un coridor, a cărui parte centrală este mai largă creând un al optulea spațiu, care este folosit atât ca salon, cât și ca nartex al bisericii. Toate aceste opt spații, împreună cu coridorul, un spațiu de o suprafață totală de 70 m2, se dezvoltă pe lungimea cavităților naturale a stâncii abrupte, valorificând nivelele înguste în diferite stații pe o lungime totală de aproximativ 23 m și o lățime medie de 3,5 m.

Toți pereții sunt din lemn, după cum tot din lemn sunt și cele mai multe dintre tavane. Doar spațiul de depozitare este parțial din piatră și acolo se găsesc un rezervor zidit pentru colectarea de apă de ploaie și vase de ceramică pentru păstrarea uleiului.

KATOUNAKIA

Mai sus de Karoulia Exterioară se află Katounakia, o așezare de sihăstrii răspândite pe pantele abrupte ale muntele. Karoulia și Katounakia împart același dig de ciment, care a fost construit în ultimii douăzeci de ani. Acesta este punctul de plecare și punctul terminus sau popasul de odihnă al caravanelor cu mulari care leagă această pustie ruptă de lume cu restul lumii oamenilor. Două mici depozite din beton armat în extrema dreaptă a cheiului sunt folosite pentru depozitarea lucrului de mână și a tămâii pentru export, a proviziilor și a materialelor de primă necesitate pentru nevoile pustnicilor, până când se încarcă în feribot cele dintâi, iar pe mulari cele de-al doilea pentru a fi transportate la diferitele case ale pustnicilor din zonă.

Chilia Cuviosului Efrem este unul dintre cele mai vestite centre duhovnicești ale Sfântului Munte, locul de nevoință a lui Gheronda Efrem Katunakiotul, marea personalitate ascetică a celei de-a doua jumătăți a veacului al XX-lea. Obștea de azi este alcătuită din Gheronda Iosif și doi nevoitori, ucenici toți trei ai Bătrânului Efrem, trecut la Domnul. Chilia este rezultatul unor extinderi succesive care au avut loc în mod spontan în ultimele 5-6 decenii, începând de la nucleul inițial care avea un paraclis, la sfârșitul secolului al XIX-lea.

Unul dintre cei trei monahi ai obștii a dorit ca orele de retragere și rugăciune la chilie să le petreacă urmând un mod de nevoință din vechime, anume al nevoitorilor care trăiau în copaci. Mai întâi a făcut un foișor de lemn pe creanga cea mai mare a unui copac, care de cealaltă parte este fixat în stânca abruptă care se înalță în spate. Ulterior foișorul a fost extins, creându-se o minunată odaie, alcătuită în întregime de Părintele Procopie, care a folosit în cea mai mare parte deșeuri pe care alții le aruncaseră în urma renovărilor marilor mănăstiri.

TRADIȚIE ȘI ÎNNOIRE

Cu toate că în toate mănăstirile aghiorite a predominat sistemul chinovial – unde toate aspectele vieții sunt comune –, modul în care monahii trăiesc azi viața de pustnici nu a supraviețuit neschimbat în Sfântul Munte. Să atragem atenția că pustnicii contemporani sunt purtători ai modului contemporan de viață pe care îl aduc cu ei din lume. Acest lucru nu e ceva nou. În acest fel s-au născut și s-au dezvoltat și mănăstirile. Când discutăm azi despre păstrarea tradiției în Sfântul Munte, ne referim la două lucruri: la slujbe și la clădiri. De-a lungul veacurilor, cultul rămâne neschimbat, dar zidurile se schimbă, dat fiind că depinde și este influențat de mulți factori: istorici, sociali, estetici, tehnologici.

Una dintre primele mele experiențe profesionale ca arhitect de restaurare în Sfântul Munte are legătură cu această chestiune. Când în 1983 am ajuns în Karyes ca să fac autopsia unei chilii pentru care exista cererea de restaurare din partea mănăstirii, am găsit-o prăbușită de ani de zile, dar, cu toate acestea, am făcut o copie a ruinelor, gândindu-mă că în curând le va devora și pe acestea timpul. Un călugăr bătrân, care mă urmărea pe când lucram, intră în vorbă cu mine și îmi spune că în zadar mă ostenesc, căci chilia s-a prăbușit deja și că mai bine ar fi să fac ceva ca să nu se prăbușească și celelalte. Și când i-am răspuns că am făcut reconstituirea, pentru că mai târziu va fi nevoie de ea în restaurarea monumentului, el mi-a spus: ”Monument este rasa pe care o port, pentru că, dacă eu azi construiesc o cutie de ciment, după 300 de ani va veni un savant nebun ca matale și se va pune să o reconstituie”. Am rămas cu gura căscată, pentru că Bătrânul simplu, fără să o știe, a exprimat unul dintre principiile de bază ale restaurării, care este păstrarea memoriei. Pe de altă parte, ceea ce a spus conține un mare pericol, știut fiind că trăim în epoca globalizării. În epocile din vechime, influențele străine care ajungeau în Sfântul Munte erau încorporate în mod creator, erau precum îngrășământul care îmbogățea culturile locale. De pildă, când în secolele XVII-XVIII mișcările artistice din Centrul Europei (baroc, rococo) au ajuns în Balcani filtrate prin creuzetul Constantinopolului, maeștri locali luau aceste noi modele necunoscute până atunci și lucrând cu materiale locale și cu metodele artei tradiționale au creat o nouă artă care venea cu propriile ei particularități. Dimpotrivă, azi, piața globalizată impune similaritatea materialelor, a tehnicilor, impune metode similare de confecționare, din Hong Kong până în Rio de Janeiro, din Helsinki până în Nairobi, din New York până în Karyes. Azi globalizarea amenință particularitățile oricărui spațiu.

Când în 1963 se sărbătorea împlinirea a o mie de ani de la întemeierea Marii Lavre și a vieții chinoviale athonite, lipsa de monahi, îmbătrânirea populației și abandonarea clădirilor lăsau un amar sentiment general că sfârșitul societății athonite este iminent. Situația aceasta s-a schimbat însă radical în ultimele patru decenii. Azi populația monahală se află într-o creștere constantă, iar Sfântul Munte se confruntă cu provocarea de a se adapta la tehnologiile moderne, păstrând în același timp caracterul său tradițional. Cât privește arhitectura, acest echilibru nu este totdeauna ușor de păstrat. În comparație cu alte epoci, azi sunt mult mai mulți monahii stăpâniți de un spirit inovator și care optează să trăiască o viață monahală mai puțin riguroasă. Mult mai multe sunt feriboturile care transportă tiruri cu produse noi, de aceea e nevoie de mai multe diguri, există mai multe automobile care au nevoie de mai multe drumuri asfaltate, există mai mulți bani și mai multe deșeuri. Datorită mulțimii feriboturilor care vin și pleacă, portul Dafni a devenit unul foarte solicitat, iar la Karyes există un magazin cu materiale moderne de construcții. Vizitatorii de azi au sentimentul că mănăstirile aghiorite parcurg o perioadă de înflorire, care pe de altă parte este însoțită de gropi de gunoi necontrolate care s-au împânzit peste tot.

Pe de altă parte, reciclarea produselor de consum din materiale eterogene și la mâna a doua, care definește arhitectura locurilor de nevoință a pustnicilor, arată, cred eu, o cale de urmat. Departe de conforturile și deșeurile produselor de primă mână, sihăstriile pustiei athonite constituie creații spontane ale unei arhitecturi populare anonime, organizate din palimpsestele unei estetici unice și spontane, care are ca scop satisfacerea nevoilor de bază. Spre deosebire de locuitorii marginalizați ai mahalalelor lumii a treia, pustnicii contemporani ai Athosului refuză societatea de consum în mod conștient și de bunăvoie.

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

Faídon Hagiantoníou

Articolul de față reproduce 7 texte ale dlui Hagiantoníou publicate inițial, în serial, pe pemptousia.

DESPRE AUTOR: Participă din 1983 la lucrările de restaurare a Sfântului Munte, ocupându-se în același timp de redactarea rapoartelor științifice pe această temă. A participat și la săpături arheologice în situri preistorice din Grecia și Turcia. În paralel, se ocupă de jurnalism, este implicat în producția de discuri din domeniul teatrului și poeziei grecești (Societatea Discografică Lyra), și, de asemenea, scrie literatură. A fost colaborator al ziarelor ”Macedonia” și ”Tesalonic” și producător muzical pentru 95,8 FM al ERT 3.