Arhive blog
Scurtă istorie a Rugăciunii lui Iisus
Când Mântuitorul Iisus Hristos S-a întrupat acum mai bine de 2000 de ani, poporul lui Israel dezvoltase deja o evlavie profundă pentru numele sfânt al lui Dumnezeu. Acest nume, pe care Dumnezeu l-a revelat lui Moise, a ajuns să fie socotit de evrei drept inefabil, atât de sfânt încât nu putea fi pronunțat nici măcar în rugăciune. În locul său, evreii au adoptat numele Adonai, „Domnul”; însă, cu timpul, chiar și acesta a părut îndrăzneț și astfel a devenit un obicei ca, în ebraică, Dumnezeu să fie numit Ha Shem, care înseamnă „Numele”. Pe timpul lui Iisus, numele adevărat al lui Dumnezeu era rostit cu voce tare numai o dată pe an, de Yom Kippur, „Ziua Ispășirii”, când marele preot intra în Sfânta Sfintelor din Templul din Ierusalim, iar aici, de unul singur, pronunța sfântul nume.
Niciodată nu a fost atașată de numele lui Iisus vreo interdicție. Cum oare s-ar fi putut face una ca aceasta? Numele Său a fost rostit probabil de mii de ori atunci când a pășit pe pământ. Mai mult, în forma sa ebraică, Yeshua (Joshua în engleză), era un nume obișnuit. Chiar dacă primii creștini ar fi dorit să interzică cuiva să rostească numele lui Iisus, cum ar fi putut să o facă?
Cu toate acestea, evlavia față de numele lui Iisus datează din perioada apostolică. În Evanghelia după Ioan, Iisus Însuși îi încurajează pe ucenicii Săi să se sprijine pe puterea numelui Său: „Orice veți cere de la Tatăl în numele Meu El vă va da” (Ioan 16, 23). Nu după mult timp, Sfântul Pavel scria în epistola sa către Filipeni: „Ca întru numele lui Iisus tot genunchiul să se plece, al celor cerești, și al celor pământești, și al celor de dedesubt” (Filipeni 2, 10).
În jurul anului 150, un mistic creștin, pe nume Herma, a așternut pe hârtie mai multe vedenii pe care le experiase; această carte este cunoscută sub numele de Păstorul. Într-una din aceste vedenii, un înger l-a asigurat pe Herma: „Nimeni nu va intra în Împărăția lui Dumnezeu dacă nu primește numele Fiului Său”. Ulterior, îngerul îi spune lui Herma: „Numele Fiului lui Dumnezeu este mare și mai presus de înțelegere și susține întreaga lume”.
Observăm aici că, deja în secolul al II-lea, creștinii dezvoltau o teologie a puterii numelui lui Iisus. Dacă, așa cum credeau unii, Rugăciunea lui Iisus datează din timpul lui Hristos, atunci aceste rânduri din Păstorul fac dovada unei evlavii religioase care exista în acea perioadă. Dar dacă Rugăciunea lui Iisus aparține unei perioade târzii, atunci am găsit unul dintre cei mai timpurii precursori ai săi.
La aproape un secol după Herma, influentul teolog Origen (cca 185-254) a scris despre puterea numelui lui Iisus de a liniști cugetele și sufletele tulburate și de a schimba inimile: „Numele lui Iisus poate să înlăture confuziile din mințile oamenilor, să alunge demonii și, de asemenea, să alunge bolile; poate naște o minunată smerenie a duhului și o deplină schimbare a caracterului, și omenitate, și bunătate, și blândețe, în acei oameni care nu se prefac că sunt creștini”.
În cartea sa, Despre Duhul Sfânt, Sfântul Ambrozie (cca 337-397), episcopul Milanului și părintele duhovnicesc al Fericitului Augustin, a scris că, atunci când Hristos a venit în lume „a răspândit pretutindeni, la toate făpturile, acel Nume dumnezeiesc al Său, fără a fi împlinit de vreo adăugare (căci deplinătatea nu primește vreo micșorare), ci împlinind locurile pustii pentru ca Numele Său să fie minunat în toată lumea. Așadar, revărsarea Numelui Său semnifică un fel de belșug abundent de haruri și o abundență de bunuri cerești, fiindcă tot ceea ce este revărsat curge din abundență”.
Între timp, Fericitul Augustin (354-430), spune în epistola sa către Proba că primise vești potrivit cărora monahii și pustnicii din deșertul egiptean „rostesc rugăciuni foarte frecvent însă acestea sunt foarte scurte”. Aproape cu siguranță, una dintre aceste scurte rugăciuni era Rugăciunea lui Iisus, așa cum o știm astăzi.
Rugăciunea lui Iisus, așadar, pare să fi apărut din încrederea profundă a primilor creștini în puterea sfântului nume al lui Dumnezeu care și-a găsit calea în practica monahală de a rosti rugăciuni scurte în decursul unei zile.
Rugăciunea născută din gingășie
Deșertul Sinai este un loc aspru, arid, care cu greu poate fi socotit un mediu ce poate rodi sentimente de afecțiune. Totuși, Arhimandritul ortodox Lev Gillet (1893-1980), scriind despre spiritualitatea monahilor Mănăstirii Sfânta Ecaterina din secolul al V-lea, descrie viața lor religioasă ca fiind „pătrunsă de gingășie”. Și care este izvorul acestor sentimente de bunătate? Evlavia monahilor pentru numele lui Iisus. Ioan, un monah din secolul al VI-lea, care a trăit în Gaza din Palestina (mai bine cunoscut pentru prietenia și corespondența cu prietenul său monah, Varsanufie), mărturisește încrederea pe care monahii din Sinai o aveau în numele lui Iisus, atunci când scrie că marii sfinți pot lupta împotriva diavolului și ispitelor sale, însă „cei care sunt slabi nu pot decât să caute adăpost în numele lui Iisus”.
În timpul călătoriilor noastre, Părintele Ioan și cu mine am auzit monahi referindu-se la „tăcere”, „atenție” și „trezvie” ca fiind esențiale pentru liniștirea patimilor și izgonirea gândurilor zilnice care răspândesc mintea pentru a fi mai aproape de Dumnezeu. „În această liniște”, spune în Filocalie Isihie al Ierusalimului, cunoscut, de asemenea, ca Isihie Presbiterul (un monah și preot din secolul al V-lea), „inima inspiră și Îl cheamă, neîncetat și fără oprire, numai pe Iisus Hristos, Care este Fiul lui Dumnezeu, și El Însuși Dumnezeu”. Dacă această afirmație vă aduce aminte de ceea ce ați aflat deja despre dorința monahilor de a spune neîncetat Rugăciunea lui Iisus, atunci nu vă va surprinde faptul că Isihie este primul autor atestat în documente care se referă explicit la Rugăciunea lui Iisus. El spune: „Prin stăruința în Rugăciunea lui Iisus… intelectul, eliberat de orice imagine, se bucură de o deplină liniște”.
Cu toții dorim să avem pacea inimii și a minții, iar atunci când Iisus potolește durerea și răcorește o inimă tulburată, cel care a fost astfel binecuvântat simte o atât de mare bucurie și recunoștință încât va dori ca niciodată să nu fie despărțit de Hristos. „Doar Iisus Hristos, Cel ce unește ceea ce este separat și nimeni altcineva”, ne încredințează Isihie, „poate dărui inimii tale o trainică pace de la patimile tale”.
O schimbare și o deșteptare
Sfântul monah Grigorie Sinaitul a fost cel care a redeșteptat practica Rugăciunii lui Iisus în mănăstirile și sihăstriile Muntelui Athos. Nu a fost ușor: atunci când a sosit în Sfântul Munte, în jurul anului 1300, el nu a găsit decât numai trei monahi – Isaia, Cornelie și Macarie – care se nevoiau cu rugăciunea contemplativă. Cu toate acestea, datorită lui Grigorie și acestor trei monahi contemplativi, Rugăciunea lui Iisus a prins rădăcini în Athos și, începând de atunci, monahii din Sfântul Munte au răspândit Rugăciunea în toată lumea ortodoxă.
Motivul pentru care Mănăstirea Sfânta Ecaterina de pe Muntele Sinai și-a pierdut influența în răspândirea acestei practici este dificil de identificat însă, cel mai probabil, izolarea fizică a mănăstirii a avut și ea un rol. Pe la sfârșitul secolului al XIII-lea, Peninsula Sinai și toată Țara Sfântă se aflau deja sub ocupație musulmană – ultimii cruciați fiind alungați din regiune în 1291. Pelerinii care doreau să viziteze Sfânta Ecaterina, ca de altfel și monahii din acea mănăstire care doreau să călătorească peste granițe la alte mănăstiri, trebuiau să ia în considerare riscurile unei astfel de călătorii. Dacă cineva era capturat pe drum de bandiți sau negustori de sclavi, acela nu avea să-și mai revadă vreodată căminul. Și, prin urmare, monahii Mănăstirii Sfânta Ecaterina s-au găsit ei înșiși în multe privințe separați de lumea creștină.
Între timp, în Muntele Athos, Sfântul Grigorie făcea cunoscută comunității monahale athonite o nouă formă de rugăciune mistică. Avem tendința de a considera misticismul ca fiind ceva din altă lume, un lucru potrivit marilor sfinți, însă nu și oamenilor obișnuiți. Grigorie ar fi pus la îndoială această afirmație. El considera că experiențele mistice sunt dreptul din naștere al tuturor creștinilor, un dar al Duhului Sfânt revărsat la botez, dar care zace în stare de așteptare până în momentul în care ceva îl deșteaptă. Dorința de a fi mai aproape de Dumnezeu, a trăi o viață mai puțin lumească, va deștepta darul mistic, și practica Rugăciunii lui Iisus îl va ajuta de-a lungul drumului pe novice.
Grigorie a recunoscut că este nevoie de practică pentru a reuși să izgonești toate distragerile și pentru a te centra cu totul pe unirea cu Hristos. El recomanda recitarea Rugăciunii lui Iisus la începutul zilei, șezând (pentru a fi mai convenabil) și ținând capul aplecat pentru a feri ochii să caute lucruri intersante sau care distrag. El sfătuia ca rugăciunea să fie rostită domol, concentrându-ne pe semnificația fiecărui cuvânt. Cu timpul, creștinul va putea spune împreună cu Sfântul Pavel: „Nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăiește în mine” (Galateni 2, 20).
Iisus Hristos și Fecioara Maria
Unul dintre pustnicii pe care Grigorie i-a întâlnit în Athos este Sfântul Maxim din Capsocalivia († 1365). Despre acesta se dusese pretutindeni faima că putea citi inimile, putea dezvălui celor care veneau la el cele mai adânci taine și păcatele pe care se temeau să le mărturisească. Atât de mulți pelerini se străduiau să ajungă în îndepărtatul Munte Athos și apoi în sălbăticia unde se afla coliba lui Maxim, încât el a socotit de cuviință să se retragă din nou și din nou, tot mai adânc în pădure, pentru a regăsi singurătatea pe care o căuta. De fiecare dată când se muta el își ardea vechea colibă, de aici primindu-și supranumele – Kapsokalyvia înseamnă în greacă „colibă arsă”. Dar nu era vreun loc în care Maxim să se poată ascunde. Întotdeauna pelerinii îl găseau. Au reușit să ajungă la el chiar și trimișii împăraților bizantini Ioan IV Cantacuzino și Ioan V Paleologul, care au cerut și ei sfatul sfântului.
Sfântul Grigorie l-a vizitat, de asemenea, pe Sfântul Maxim și probabil, Grigorie fiind la rândul său monah, Maxim nu s-a supărat. Sfântul Maxim Cavsocalivitul rostea și el Rugăciunea lui Iisus însă o dusese într-o nouă direcție: stând înaintea icoanei Sfintei Fecioare Maria, el repeta o rugăciune în care invoca numele lui Iisus și al Mariei. Nu știm ce zicea în rugăciunea sa; probabil că era o alcătuire proprie. Ceea ce făcea Maxim era deosebit.
[P] Pelerinaje la Muntele Athos
Pe tărâmurile slave
Cam în aceeași perioadă în care Grigorie reînsuflețea practica Rugăciunii lui Iisus, iar Maxim introducea o variație personală la formula clasică, Sfântul Calist al II-lea, Patriarhul Constantinopolului, scria un manual pentru ortodocșii creștini care făcea din Rugăciunea lui Iisus centrul vieții lor duhovnicești. Cunoscută prin numele aparte de Centurii, cartea lui Calist era menită monahilor, însă Arhimandritul Lev Gillet, care s-a adâncit în această lucrare aproape uitată în secolul al XX-lea, a socotit că, prin anumite adaptări, orice creștin ar putea urma și s-ar putea folosi de manualul Sfântului Calist.
Întrebuințând metoda lui Calist ca punct de plecare, creștinul care tânjește să-și adâncească viața duhovnicească pune credința în acțiune prin fapte de milostenie: citește Sfintele Scripturi zilnic; participă la slujbele bisericești; primește Sfânta Împărtășanie cu vrednicie, evlavie și smerenie; face priveghere de toată noaptea la sfinte sărbători importante precum Paștele și Crăciunul; postește cu legume, pâine și apă în fiecare zi de miercuri și vineri. Toate aceste fapte, spune Părintele Lev, sunt menite să sprijine, să întărească actul principal: rostirea Rugăciunii lui Iisus pentru a-L iubi pe Iisus mai profund.
Între timp, din Muntele Athos, Rugăciunea lui Iisus se răspândea pe tărâmurile slave. Un monah rus din Athos, Sfântul Nil Sorsky (1433-1508), a învățat cum să rostească această rugăciune și atunci când s-a întors acasă, a introdus-o în mănăstirile de pe râul Volga. Un manual pentru instruirea novicilor redactat în Mănăstirea Sfânta Treime explică cum pot fi inițiați în Rugăciunea lui Iisus. În Ucraina și Rusia a apărut obiceiul de a zice Rugăciunea lui Iisus, trecând cu degetele în același timp peste nodurile sau mărgelele unei funii de rugăciune [metanier].
Înapoi în Sfântul Munte
În secolul al XVIII-lea era un monah care trăia în Muntele Athos, pe nume Nicodim; avea să devină cunoscut sub numele de Nicodim Aghioritul (cca 1749-1809). În perioada în care s-a nevoit în Sfântul Munte și-a instruit ucenicii să folosească o tehnică de rugăciune prin care, credea el, intelectul poate fi adus în inimă.
Acestea sunt învățăturile Sfântului Nicodim către călugări: în fiecare seară găsește un loc întunecat, liniștit unde să nu fii tulburat timp de o oră. Așezat pe un scaun, apleacă-ți capul până ce barba se odihnește pe piept. Înainte de a începe să te rogi, ține-ți respirația puțin; apoi, cu o voce slabă începe să rostești Rugăciunea lui Iisus. Nu lăsa ca mintea să colinde sau să fie distrasă, ci păstreaz-o acordată la cuvintele rugăciunii până ce rugăciunea devine centrul minții, al inimii și al sufletului. „Pune în mișcare voința sufletului”, spune Nicodim. „Sufletul trebuie să zică această rugăciune cu toată voința sa, cu toată tăria sa și cu toată iubirea sa”. Desigur, acesta era un sfat adresat monahilor novici. Pe când ne aflam în Athos, colegii mei și cu mine – creștini mireni – am fost avertizați de mai mulți monahi și preoți să nu ne plecăm capul și să nu ne ținem respirația fără îndrumare; acest fel de a rosti Rugăciunea lui Iisus, ne-au spus ei, necesită îndrumare din partea unui povățuitor duhovnicesc și nu ar trebui să o spunem de capul nostru.
Scopul monahilor care practicau – și care încă practică – Rugăciunea lui Iisus în acest chip este de a se separa de tot ceea ce este lumesc: confort, faimă, succes, avere, ambiție, căsătorie, familie. O rostire disciplinată a Rugăciunii lui Iisus ușurează lepădarea de aceste lucruri. Însă ce se întâmplă cu aceia dintre noi care trăim în lume și care nu putem renunța la îndatoririle noastre? Pentru noi, Rugăciunea lui Iisus ne poate feri de a deveni prea atașați de lucrurile lumii, de la a face idoli din cariera, salariul, mașina noastră și alte simboluri ale statutului nostru social. Practica Rugăciunii lui Iisus ne ușurează detașarea de dorințele și neliniștile lumii care ne pot distrage de la adâncirea vieții noastre duhovnicești. Aceasta vrea să spună Sfântul episcop rus din secolul al XIX-lea, Teofan Govorov (Zăvorâtul, 1815-1894), atunci când scrie: „Scopul practicii (Rugăciunii lui Iisus) constă în dobândirea obiceiului de a păstra mintea în trezvie înlăuntrul inimii”. Către aceasta putem aspira cu toții, prin harul lui Dumnezeu și folosindu-ne de Rugăciunea lui Iisus.
Pelerinul rus
În Rusia secolului al XIX-lea, Rugăciunea lui Iisus a inspirat scrierea unei cărți care va deveni un titlu clasic al literaturii mistice, Pelerinul rus. Cartea în sine este un fel de taină: este scrisă la persoana întâi însă nimeni nu știe dacă este o lucrare de ficțiune sau chiar o relatare autobiografică despre un mistic rătăcitor ce devine un rugător iscusit al Rugăciunii lui Iisus. Pelerinul ne spune cum un stareț l-a învățat să se roage neîncetat cu Rugăciunea lui Iisus, cum aceasta i-a transformat viața și l-a ajutat să îndure orice necaz sau pătimire.
Cea mai interesantă parte a cărții este cea în care pelerinul descrie ce trăiește el atunci când se roagă:
Uneori (atunci când zice Rugăciunea lui Iisus), inima mea părea de parcă revărsa de bucurie, atât de ușoară era, atât de plină de libertate și de alinare. Uneori simțeam iubire pentru Iisus Hristos și toate făpturile lui Dumnezeu… Uneori, prin chemarea numelui lui Iisus, eram covârșit de fericire și de atunci am înțeles înțelesul acestor cuvinte: „Împărăția lui Dumnezeu este înăuntrul vostru”.
Rugăciunea lui Iisus și Pelerinul rus joacă un rol important în romanul lui J.D. Salinger, Franny și Zooey. Franny, o studentă aflată în toiul unei crize existențiale, citește Pelerinul rus și încearcă să se roage fără încetare. În timpul prânzului cu prietenul său ea încearcă să-i explice ce face însă el nu o aude; el este captivat de masa sa, de meciul de fotbal la care va participa după prânz, de petrecerea de după joc. Când prânzul se sfârșește prietenul iese afară să cheme un taxi. Franny rămâne la masă recitând fără oprire Rugăciunea lui Iisus. Ea descoperise un mărgăritar de mare preț în timp ce mintea prietenului ei este axată în întregime pe găsirea unui taxi.
Mulțumită în mare parte Pelerinului rus, care a fost tradusă în multe limbi, Rugăciunea lui Iisus a devenit cunoscută în Europa Apuseană și în Statele Unite, unde o mână de catolici și protestanți au încercat să o practice. Autoarea engleză Evelyn Underhill (1875-1941), care a fost deosebit de interesată de domeniul misticismului, a îmbrățișat Rugăciunea lui Iisus: „Acest meșteșug este atât de simplu”, scrie ea, „încât poate fi întrebuințat de cel mai umil dintre credincioși și totuși atât de puternic, încât îi poate introduce pe cei care o rostesc cu credincioșie în cele mai adânci taine ale vieții contemplative”. În mod curios totuși Rugăciunea lui Iisus este încă în mare necunoscută și nu foarte mult practicată în Apus. Nădăjduim că această carte va ajuta ca Rugăciunea lui Iisus să devină cunoscută și iubită în toată lumea apuseană.
Lasă rugăciunea să-și facă lucrarea
În 1963, un monah ortodox pe care l-am menționat anterior în acest capitol, Arhimandritul Lev Gillet, a publicat ceea ce trebuie să fie cea mai bună lucrare modernă despre Rugăciunea lui Iisus, intitulată simplu The Jesus Prayer (Rugăciunea lui Iisus). Părintele Lev a fost inițial un catolic francez evlavios care a îmbrățișat monahismul benedectin. Student în creștinismul răsăritean, Părintele a explorat Ortodoxia și în cele din urmă s-a convertit, devenind creștin ortodox.
Printre prietenii lui Gillet se numărau catolici, anglicani, calviniști, penticostali și quakeri și pe toți îi îndemna să rostească Rugăciunea lui Iisus. Nu ar fi ceva exagerat dacă am afirma că Părintele Lev a făcut din a aduce Rugăciunea lui Iisus în bisericile Apusului o misiune personală.
În cartea sa, Părintele Lev insistă că nu sunt necesare pregătiri elaborate pentru a începe rostirea acestei rugăciuni, potolește-ți mintea neobosită, cere ajutorul Duhului Sfânt și apoi începe să repeți rugăciunea. Singurul său avertisment este simplu: nu încerca să te forțezi să ai o experiență „mistică” sau să îți provoci o stare emoțională falsă. Lasă rugăciunea să lucreze singură. „Începând să rostești numele șlui Iisusț cu evlavie fierbinte”, scrie el, „tot ceea ce trebuie să facem este să ne atașăm de el, să ne agățăm de el și să îl repetăm domol, ușor și în tăcere”.
Nu te grăbi în repetarea rugăciunii, îndeamnă Părintele Lev. Și nu o zi prea repede. Dacă obosești nu te mai ruga. Dar chiar și atunci când nu te rogi, indiferent de orice altceva faci, încearcă să fii atent la dorința de a rămâne întotdeauna în prezența lui Iisus. Sfânta Scriptură caracterizează această stare astfel: „Dormeam, dar inima-mi veghea” (Cântarea Cântărilor 5, 2).
Care sunt urmările rostirii neîncetate a numelui lui Iisus? Părintele Lev ne încredințează: „Numele lui Iisus este un mijloc concret și puternic de a-i transfigura pe oameni în realitatea lor cea mai profundă și dumnezeiască”. El ne îndeamnă să spunem rugăciunea în tăcere în timp ce mergem la serviciu, în timp ce mergem pe stradă, chemând numele lui Iisus peste fiecare om pe care îl vedem și încercând mereu să ne purtăm într-un mod care să sugereze oamenilor din jurul nostru că noi încercăm să trăim pentru Hristos.
Pelerinajul pe care l-am făcut împreună cu Părintele John, căutarea noastră de a afla tainele Rugăciunii lui Iisus, a fost călăuzită de toți acești bărbați și femei sfinte care au experiat puterea duhovnicească, de viață schimbătoare a rugăciunii. Scrierile lor despre Rugăciunea lui Iisus au fost manuale mistice care ne-au îngăduit să pășim pe urmele sfinților.
Sursa: Norris J. Chumley, Tainele Rugăciunii lui Iisus. Trăind prezenţa lui Dumnezeu: pelerinaj în inima unei străvechi spiritualităţi, traducere de Dragoş Dâscă, Editura „Doxologia“, Iaşi 2012 via pemptousia.ro
Cartea poate fi achizionată online de la linkul: goo.gl/RPSCz7
Viața Cuviosului Iosif Isihastul. Lipsa duhovnicilor. Zăvorârea
Cuviosul Iosif Isihastul ca tânăr monah, fotografie din ~1930
În anul 1929, Cuviosul Iosif avea să facă prima ieşire din Sfântul Munte, împreună cu părintele Arsenie, pentru a o tunde în monahism pe mama sa, Maria, cu această ocazie vizitând şi ajutând duhovniceşte mai multe persoane. Astfel, vor face o vizită monahiei Eupraxia, sora părintelui Arsenie, care îl slujea pe Bătrânul Ieronim (+1966) în Insula Eghina.
De acolo vor merge la Drama (în nord-estul Greciei), pe la alte rudenii ale părintelui Arsenie, precum şi în Tesalonic, unde vor cunoaşte mai multe persoane (monahii, dar şi câteva văduve evlavioase, victime ale catastrofei micro-asiatice). Cu majoritatea lor va păstra legătura, povăţuindu-i ulterior din Sfântul Munte prin scrisori, ca şi pe mulţi alţii.
Bătrânul Daniil Katounakiotul
La întoarcerea în Sfântul Munte, au aflat de trecerea la cele veşnice a iubitului lor povăţuitor, Bătrânul Daniil Katunakiotul (+08.09.1929), iar puţin mai târziu, în acelaşi an, avea să plece la Domnul şi ieromonahul Daniil Isishastul de la chilia Sfântului Petru Athonitul. Acest lucru le-a provocat multă durere și i-a silit să facă un nou „pelerinaj” prin toată Grădina Maicii Domnului pentru a găsi un nou povăţuitor, neînşelat în lucrarea duhovnicească, pentru că, deşi gustase din harul celor desăvârşiţi, căuta pe cineva care să-l înveţe cum să-l păstreze şi să-i tâlcuiască taina pedagogiei lui Dumnezeu.
Au încercat să devină ucenicii unui stareţ iscusit, dar şi acesta a murit la scurt timp. Apoi s-au hotărât să facă acelaşi lucru cu părintele Antonie, urmaşul stareţului Daniil Isihastul. Însă acesta nimic nu moştenise de la fericitul stareţ, învăţând acum dureroasa, dar în egală măsură foarte importanta lecţie de a nu fi de ajuns ca cineva să găsească un povăţuitor şi să intre «în pustia cea mai dinlăuntru», ci trebuie să se şi ostenească ca să moştenească Harul de la stareţul său.
Timp de mai bine de jumătate de an (sfârşitul toamnei anului 1929 – vara anului 1930), au tot cutreierat Sfântul Munte, trecând pe la sihăstriile Sfântului Maxim Kavsokalivitul, a Sfântului Petru Athonitul, a Sfântului Nil Izvorâtorul de Mir, pe vârful muntelui Carmelului (în vestul Kerasiei, mai jos de Athon) precum şi pe la peştera unde s-a nevoit Sfântul Grigorie Palama.
Cea mai mare parte a anului au rămas în hotarele Marei Lavre şi mai ales pe Athon (vara, când e şi hramul bisericuţei de pe vârful muntelui). Fiind mai tot timpul plecaţi, trăiau foarte sărăcăcios, luând cu ei doar o haină groasă (care le ţinea şi de aşternut), un săculeţ cu posmagi şi o oala mică de cupru pentru gătitul mâncării (buruieni sălbatice sau bulbi).
Legătura duhovnicească dintre Stareţul Iosif şi văduvele din Tesalonic, menţinută printr-o statornică corespondenţă, le-a determinat pe acestea să-i ceară Cuviosului tunderea lor în monahism. Astfel, pe la mijlocului anului 1930, cei doi isihaşti vor ieşi pentru a doua oară din Athos, de data aceasta pentru a întemeia o mănăstire de maici, la Gheroviţa, lângă Zirnovo-Drama (azi Kato Nevrokopi), avându-l ca ocrotitor pe Sfântul Nicolae. Aici le-a îmbrăcat în îngereasca schimă pe monahiile Teodora, Eupraxia (care au devenit egumenele obştii nou formate), Maria, o alta tot cu numele de Eupraxia, şi Fevronia. Pe cât de mare era rezultatul ascultării faţă de Stareţ (aceste monahii s-au sfinţit atât de mult încât au dat mărturie despre viaţa lor cuvioasă şi părinţii athoniţi), în egală măsură erau şi ispitele (suferind prigoană din partea ierarhului locului), fapt pentru care, deşi ceilalţi se foloseau de prezenţa, rugăciunile şi sfaturile sale, stareţul Iosif, cu toate că îşi păstrase tipicul specific de nevoinţă, a constatat că nu mai putea gusta harul contemplaţiei aşa cum o făcuse în Sfântul Munte, și pentru „a nu-L pierde” pe Dumnezeu, la începutul anului 1933 se va întoarce definitiv în Athos. Aici vor relua obişnuitele exerciţii ascetice, încercând chiar o mai mare nevoinţă în înfrânare, priveghere şi rugăciune, toate cu stăruinţă, rânduială şi scop. Pentru o scurtă perioadă de timp (până la încercarea timidă de întemeiere a primei obşti) au păstrat şi vechiul obicei de a căuta povăţuire duhovnicească, străbătând constant Sfântul Munte în perioada cuprinsă de la Paşti până în luna octombrie, întrucât iarna se retrăgeau la chiliile lor pustniceşti de la Sfântul Vasile, unde putea înfrunta relativ mai uşor greutatea iernii.
Chiliile de la Sfântul Vasile
Neavând la cine să se supună în ascultare desăvârşită, pentru a putea păstra şi înmulţi talanţii primiţi, Stareţul Iosif a preferat nevoinţa de la sihăstria lor de la Sfântul Vasile în locul peregrinărilor, trăind vreme de un an de zile ca zăvorât. Neieşind din mica şi strâmta lui chilie, întunecată ca un mormânt, Părintele Arsenie îi aducea, o dată la câteva zile, puţin posmag, el dedicându-se cu desăvârşire rugăciunii inimii și fiind adeseori mângâiat de Dumnezeu prin stări duhovniceşti mai presus de fire. Astfel, la 3 luni de la zăvorâre, neputându-l însoţi pe părintele Arsenie la Sfânta Liturghie din cauza epuizării fizice, a avut parte de o nouă cercetare dumnezeiască. Mâhnirea (ce provenea din lipsirea de Sfânta Împărtăşanie, fapt pe care îl atribuia păcatelor sale) s-a prefăcut în bucurie desăvârşită atunci când îngerul Domnului i s-a arătat, umplând chilia de lumină. Acesta i-a dăruit Cinstitul Trup şi Sânge al Domnului Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, după care s-a făcut nevăzut. Referind-se la această întâmplare mărturisea: atât de multă bucurie şi fericire am simţit atunci, încât pot să spun că acel Har nu l-am mai gustat niciodată. Timp de o săptămână nu am mai simţit nevoia nici de hrană, nici de apă. Încetase orice lucrare a trupului meu.
Până la venirea primilor ucenici, nevoinţa lor consta în mâncare foarte puţină (75g de posmag) o dată pe zi, după-amiaza, apoi odihnă până la apusul soarelui (3-4 ore), după care urma privegherea de noapte, timp de 6 ore (care consta în principal din rugăciunea inimii, Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!, făcută stând pe un scăunel sau în picioare, apoi studiu duhovnicesc, meditaţie, precum şi metanii), al cărei scop era dobândirea pocăinţei adevărate, şi, prin ea, păstrarea şi înmulţirea harului Sfântului Duh. Spre dimineaţă mergeau (atunci când era posibil) la Sfânta Liturghie, spre a se împărtăşi. Iar cealaltă parte a zilei o petreceau fie ocupându-se cu lucrul de mână (spre a se putea întreţine din vânzarea acestuia, pentru că în perioada de zăvorâre nu lucrau nimic), fie căutând alţi asceţi spre a primi de la aceştia cuvânt de folos.
Devenind deja încercat în latura practică a vieţii niptice, diavolul nu mai reuşea să-şi manifeste puterea decât din afară (pricinuindu-le disconfort sufletesc, altul decât cel provocat de patimi), prin necazurile aduse prin diferite întâmplări şi oameni, neavând însă puterea de a-i abate de la sfinţenie. Prin mucenicia sa zilnică, de bunăvoie, a primit darul de a rămâne neclintit în virtute, dar şi pe acela de a povăţui şi pe alţii în dobândirea ei.
Stareţul Iosif a devenit cunoscut de monahi şi mireni în special după perioada de statornicire la chilia Sfântului Vasile, caracterul său niptic începând a fi apreciat şi recunoscut nu doar în Sfântul Munte.
Sursa: Pr. Dr. Cristian Groza, Gheron Iosif Isihastul (1897-1959) – Viaţa şi învăţătura (carte în curs de apariție la Editura Sfântul Nectarie). Fragmente din lucrare apar aici cu îngăduința autorului căruia-i mulțumim și pe această cale.
Cap. XLVII: Despre darurile Sfântului Duh [Patericul athonit, Ioannikios Kotsonis]
Cu puţin înainte de moartea sa, în Palestina, Sfântul Sava le-a spus ucenicilor săi:
– După ce vor trece mulţi ani, un prinţ din Serbia va veni aici ca pelerin. Numele lui va fi Sava. Îi veţi da icoana Maicii Domnului «Galaktotrofusa» (care alăptează). Când se va închina mormântului meu, cârja mea de păstor va cădea asupra lui, dându-i binecuvântare să călăuzească poporul lui Dumnezeu.
Când ucenicul Sfântului Sava, Sfântul Ioan Damaschin, a auzit aceasta, a cerut ca şi icoana Maicii Domnului «Tricherousa» (în care Maica Domnului are trei mâini), care îi vindecase mâna sa tăiată, să-i fie dată sârbului Sava de la Hilandar. Şi totul s-a petrecut aşa cum a prezis Cuviosul Sava cel sfinţit. Când după aproape şase veacuri a venit la Locurile Sfinte sfântul sârb Sava şi s-a închinat, a primit două icoane şi cârja, pe care le-a dus la Chilia «Schimbarea la Faţă» din Karyes, unde locuia. De atunci, chilia se numeşte «Pateriţa»* sau «Typikario», pentru că în locul altor slujbe zilnice, înainte de Sfânta Liturghie, se citeşte toată Psaltirea.
Sfântul Pavel de la Xeropotamu a zidit atât Mănăstirea Xeropotamu, cât şi Mănăstirea Sfântul Pavel. El a fost numit «cel mai învăţat dintre filosofi». Minunată este predica sa de la «Intrarea în Biserică a Maicii Domnului», precum şi canoanele la cei 40 de Mucenici, pe diferite glasuri, şi canonul iambic la Sfânta Cruce.
*Pateriţa (πατερίτσα) = «cârjă» [Nota editorului].
Dreptul şi de Dumnezeu insuflatul părinte Maxim Kafsokalivitul înota în marea darurilor divine, care sunt dăruite din Fântâna veşnică a Harului ce-i împodobeşte pe toţi sfinţii. De asemenea, el avea un dar deosebit ce numai rareori este dat unora. Putea să zboare. Putea să meargă dintr-un loc în altul prin aer. Era o pasăre a cerului, atât la figurat cât şi literal. Biograful său, Teofan Peritheoriou, a fost martor al harului său special. Iată cum descrie el:
„Nu vreau să ascund ceea ce am văzut. Am fost martor, pentru că îl întâlnisem şi păstram des legătura cu el. Într-o zi, însoţit de un alt monah, am părăsit Vatopedul şi am plecat la chilia lui din Kafsokalivia. Nu l-am găsit acolo şi eram trist, aşa că m-am uitat împrejur, sperând să-l găsesc undeva. Am mers în spatele colibei sale şi, privind spre drumul lui Isaia, era acolo. L-am văzut lângă bazinul lui Agelarios, la aproape două mile distanţă, pe o întindere colţuroasă a unui drum stâncos, foarte dificil. L-am văzut pe sfânt ridicat deasupra pământului în aer. El zbura ca un vultur deasupra pădurii şi a stâncilor, venind spre mine. În acel moment, m-am speriat şi am strigat: «Mare eşti, Doamne, şi minunate sunt lucrurile Tale şi nici un cuvânt nu este îndeajuns spre lauda minunilor Tale». Fiindcă eram speriat, m-am tras înapoi, şi el, cât ai clipi din ochi, a apărut în faţa mea, cântând. Am căzut în genunchi, ca să-i fac plecăciune. Iar el mă întrebă:
– De cât timp eşti aici?
Apoi mi-a ţinut mâna cu blândeţe, ca un părinte, şi m-a condus în coliba lui. După ce a terminat de a mă povăţui, mi-a spus:
– Fii atent, să nu descoperi nimănui ce ai văzut, cât sunt încă în viaţă. Şi să ştii că într-o zi vei fi egumen şi apoi Mitropolit al Archithesului. Vei înfrunta multe ispite, dar fii răbdător şi urmează-L pe Hristos, Care a fost răstignit pe cruce de lemn. Hristos te va ajuta în timpul ispitelor, necazurilor şi luptelor tulburătoare.
Şi, într-adevăr, toate acestea s-au întâmplat în viaţa mea exact cum îmi prezise şi îmi descrise cu cuvintele sale profetice“.
Dreptul Teoclit s-a nevoit în teritoriul Esfigmenului. El a devenit ierarhul de Filadelfia, şi împreună cu dreptul Nichifor au fost învăţătorii rugăciunii minţii ai Sfântului Grigorie Palama.
Drepţii Mitrofan şi Dionisie (secolul XVI) s-au nevoit într-o peşteră ce aparţine de Sfânta Ana Mică. Un grup activ de călugări din ascultarea monahului Gherasim Imnograful şi a ieromonahului Dionisie au transformat peştera într-un paraclis. Cei doi sfinţi nu au permis ca sfintele lor moaşte să fie mutate. Mulţi au simţit mireasma care venea din zona peşterii sfinţilor.
Sfântul Dionisie şi-a petrecut toată viaţa studiind Sfintele Scripturi şi retorica. Ca urmare, el a fost numit «Oratorul». A simplificat multe cuvântări ale diferiţilor părinţi, care au fost găsite în manuscrise şi adăpostite în diferite mănăstiri ale Muntelui Athos. El însuşi a scris un comentariu numit «Îndreptar».
Dreptul Acachie din Kafsokalivia avea darurile înainte-vederii şi al proorociei. El era în stare, cu ajutorul iluminării dumnezeieşti, să vadă starea interioară a fiecărei persoane, iar dacă cineva încerca să ascundă ceva, chiar un simplu gând, el descoperea înţelegerea acelui gând prin sfatul dat aceluia.
Sfântul Sava de la Mănăstirea Vatoped, cel «nebun pentru Hristos», pentru o lungă perioadă de timp s-a nevoit într-o peşteră din pustiul de lângă Iordan. Atunci era călugăr în ascultarea Mănăstirii Cinstitului şi Slăvitului Prooroc Ioan Inaintemergătorul. El era înzestrat cu harul lui Dumnezeu şi avea o relaţie specială de prietenie cu animalele, chiar cu leii din zona înconjurătoare, asemănătoare cu relaţiile omului dinaintea căderii. Iată ce povesteşte despre aceasta ucenicului său:
– Prietenul meu, eu de multe ori am câştigat folos de la harul lui Dumnezeu prin apropierea de animalele sălbatice. Adesea m-am întâlnit prin pustie cu lei şi mergeam împreună, ca şi cum am fi fost prieteni. Adesea mergeam intenţionat printre ei, când erau doi sau trei împreună. I-am observat cu atenţie: ochii lor, mărimea trupurilor lor, mişcarea maiestuoasă a gâtului spre dreapta sau spre stânga, salturile lor curajoase şi maiestuoase. Şi sunt sigur că ai auzit de ghearele lor ascuţite şi despre toate celelalte detalii. Leii mă lăsau să-i observ în felul acesta, confortabil, nedorind să mă oprească. Ei doreau compania mea foarte mult şi stăteau lângă mine, într-un fel prietenos şi liniştit, ca şi cum ne cunoşteam de mult timp. Examinând toate aceste lucruri, pe care le-am menţionat mai înainte, am obţinut, ca niciodată înainte, o minunată cunoaştere a creaţiei lui Dumnezeu. Sufletul meu a fost străpuns de puternicul sentiment al slavei şi dragostei lui Dumnezeu. De fiecare dată mi-l aminteam pe marele David, care a invitat fiarele şi toată creaţia să-L laude pe Dumnezeu. Şi eu am cântat împreună cu el, cu mare bucurie şi admiraţie, acest binecuvântat verset: «Cât de minunate sunt lucrurile Tale, Doamne, toate cu înţelepciune le-ai făcut».
Isihastul Ilarion Iviritul a fost un om foarte duhovnicesc. Se ruga fără încetare şi era înainte-văzător. Un vas rusesc trimis de Ţar la Mănăstirea Dionisiu a aşteptat trei zile ca să primească de la acest slujitor luminat a lui Dumnezeu un răspuns despre rezultatul războiului din Crimeea (1854). Când în cele din urmă l-a dat, el a spus că Rusia va suferi şi va fi înfrântă în final, dar că nu va pierde nici un pământ. Şi exact aşa s-a întâmplat.
Cel ce a fost martor cu ochii şi urechile sale la înainte-vederea părintelui a fost evlaviosul călugăr Iacov Dionisiatul care, când era frate începător, l-a vizitat pe el. Părintele l-a chemat de la distanţă pe nume: «Vino, copilul meu Ioan», a spus el, chiar dacă nu-l văzuse niciodată mai înainte. Apoi i-a dat sfat duhovnicesc, spunându-i să fie mai degrabă răbdător decât trist, fiindcă fratele său Gheorghe părăsise Mănăstirea Dionisiu în chiar acea zi şi plecase la Mănăstirea Xenofon. Apoi l-a luat în micuţul paraclis închinat Sfântului Iacov, şi-a pus mâinile pe capul său şi a spus:
– Iubeşte-l şi cinsteşte-l pe acest apostol, al cărui nume îl porţi. Va fi cel mai bun ocrotitor al tău.
– Dar, părinte, numele meu nu este Iacov. Eu mă numesc Ioan.
– Ştiu, fiule. Vei fi numit Iacov. Dar, până vei deveni monah, trebuie să ştii aceste lucruri pe care le-ai auzit azi de la un monah prost.
I-a fost dăruit ca să ştie timpul morţii sale, ceea ce a făcut posibil ca să dea ultimele sfaturi şi dorinţe despre aceasta.
În anul 1880, părintele Averchie ardea de dorinţa unei vieţi ascetice şi a venit de la mănăstirea din Nakos şi s-a aşezat într-o peşteră de la Noul Schit. El s-a luptat cu toată puterea împotriva patimilor trupului şi a sufletului, ca şi împotriva duşmanului neamului omenesc, diavolul. Prin post, priveghere şi rugăciuni lungi, el a atins mari înălţimi de virtute şi a câştigat darul înainte-vederii şi al discernământului.
Odată, în timpul unei privegheri de toată noaptea, a intrat nechemat în Sfântul Altar şi s-a apropiat de Sfânta Masă. Acolo L-a văzut pe Domnul, Care i-a arătat numele lui scris în Cartea Vieţii şi Care i-a spus să sporească nevoinţele ascetice. Cu 20 de zile înainte de a se întâmpla, a prezis focul care avea să înghită Mănăstirea Sfântul Pavel şi, de asemenea, a prezis întronizarea regelui Alexandru în timpul lui Elefterie Kenizelos.
Adesea vedea adânc în inimile celor ce se împărtăşeau cu Sfintele Taine. În funcţie de starea duhovnicească a fiecărei persoane pe care o observa, era fericit sau trist.
Pustnicul Damaschin din pustia Sfântului Vasile ne-a spus următoarele:
– Odată am căzut grav bolnav şi aproape mort. La scurt timp după aceasta, evlaviosul monah Sofronie m-a întâlnit. El era din grupul de călugări «Giannokopoula», din zona Marii Lavre, unde administrase viile mănăstirii. M-a întrebat: «Ce s-a întâmplat cu tine în acea noapte când mi-ai cerut ajutorul şi a trebuit să mă scol şi să fac rugăciune pentru tine?». Am fost surprins. Nu m-am aşteptat ca cineva, care înainte a fost doar muncitor, să arate o astfel de harismă şi virtute.
Părintele Damaschin ne-a povestit aceste lucruri ca să dovedească că încă sunt părinţi rugători care sunt dăruiţi cu diferite harisme. Dar ei nu le expun în public. De multe ori nici ei nu sunt conştienţi de darurile lor. Ei sunt apăraţi de smerenie, ca să nu piardă harul pe care l-au câştigat.
Dreptul ascet Petru a spus:
– Când în timpul nopţii am mers afară să fac rugăciune, am auzit lucruri cereşti.
– Să nu crezi că aici sunt singur. Nu. Am acest mic animal, i-a spus părintele P. unui pelerin şi i-a arătat o broască. Torn multă apă la rădăcinile roşiilor, sub acest copac, şi broscuţa locuieşte acolo, nelipsindu-i nimic. Se va face călugăr! Vezi, frate, toate sunt blânde în pustie. Chiar şi fiarele sălbatice devin ascultătoare unui om al lui Dumnezeu. Odată, aveam mulţi şoareci în chilia mea. De câte ori tăiam lemne, imediat se adunau câte 15 şi se jucau în rumeguş. Aceasta a durat un timp lung. Bietele fiinţe erau flămânde şi eu nu aveam nimic ce să le dau să mănânce. De aceea, într-o zi au dispărut fără să se mai întoarcă vreodată.
Într-un schit al Ivirului trăia binecuvântatul monah Hristofor din Arta. Născut în 1730, el a fost elevul lui Evghenie Vulgaris. A fost unul dintre cei mai învăţaţi călugări din Sfântul Munte în secolul XVIII, fiind autorul a multe slujbe şi a multe cărţi. Membru al grupului de călugări «Kollivades», a fost cunoscut nu numai pentru înţelepciunea sa, dar şi pentru virtutea sa în general, pentru dragostea sa de isihie, care curăţeşte sufletul.
Vrednicul de pomenire părinte Gavriil de la Dionisiu, poreclit «bunicul», ne-a povestit despre arhimandritul Hrisostom Hagi Daniel, care a trăit cu un secol în urmă. El era absolvent al Şcolii Teologice de la Halki, aproape de Constantinopol, şi al Universităţii de la Heidelberg; profesor şi cărturar, cinstit cu o medalie de guvernul francez. În ciuda tuturor acestor lucruri, era aşa de smerit şi de neafectat, încât cerea permisiune şi pentru lucrurile minore şi nu cerea să fie cinstit de nimeni.
Spre sfârşitul vieţii sale, când ascultarea lui a fost de a sluji ca portar, mulţi porumbei sălbatici veneau cu familiaritate la el, ca să primească firimituri de pâine din mâinile sale. Ei erau atât de blânzi, încât, când îl certa pe unul că nu-l lasă pe altul să mănânce, el imediat se aşeza pe umărul lui, chiar dacă nu mergea lângă ceilalţi.
În ţinutul Sfintei Mănăstiri Stavronikita trăia un ascet rus la care veneau păsărelele şi le hrănea din palmă.
De asemenea, am văzut un alt pustnic pe care îl înconjuraseră nenumărate păsărele de tot soiul şi care şedeau pe capul său, pe mâinile şi pe umerii săi, cu multă veselie şi bucurie, ciripind neîncetat.
Monahul Eftimie, biograful contemporan al Sfântului Nicodim de la Sfântul Munte (1749–1809), a scris despre marile daruri ale învăţăturii, retoricii şi înţelepciunii faimosului aghiorit următoarele:
– O, părinţilor, cum pot să scriu aceste lucruri fără lacrimi! Poporul nostru a început să-L laude pe Dumnezeu, Care ne-a dăruit un luminător neclintit în asemenea vremuri nefericite, când lipsa evlaviei şi a ateismului predomină aproape în fiecare parte a lumii, iar poporului nostru i s-a dat un asemenea îndrumător pentru cei rătăciţi în păcat, ca să fie mângâiere pentru cei în supărări. Da, îl numesc aşa, nu numai pentru scrierile sale prin care a luminat şi va continua să lumineze până la sfârşitul timpului întreaga Biserică Ortodoxă a lui Hristos, dar eu mărturisesc pentru toate pe care le-am observat zilnic, când toţi cei răniţi de păcat i-au părăsit pe ierarhi şi părinţi duhovniceşti şi au alergat la Nicodim, care era îmbrăcat în zdrenţe, să găsească vindecare şi mângâiere pentru durerile lor. Nu numai călugării din mănăstiri şi schituri şi chilii veneau la el, dar şi mulţi credincioşi din diferite ţări, ca să-l vadă şi să fie mângâiaţi de el. Adesea îl auzeam plângându-se de povara acestor fraţi în Hristos, pentru care scrisese şi explicase lucruri duhovniceşti toată viaţa, astfel ca textele să le fie de folos. Nu pentru că veneau la el şi plângeau, ci mai degrabă din cauza timpului mult pe care-l petrecea cu ei şi care-i împiedica îndatoririle duhovniceşti, căci avea mereu o mare dorinţă pentru rugăciunea minţii. Era silitor cu lucrarea rugăciunii minţii zi şi noapte. El închina câte două săptămâni întregi interpretării Sfintei Scripturi sau rugăciunii, cu capul aplecat în partea stângă a pieptului, cufundându-se în rugăciunea inimii, plângând din adâncul sufletului său: «Doamne Iisuse, miluieşte-mă». Din acest motiv ne spunea: «Hai să mergem, părinţii mei, într-o insulă pustie, să scăpăm de lume».
Era un bun şi blând monah rus cu numele Augustin, care aduna toţi catârii bolnavi din zonă şi avea grijă de ei, îngrijind de bolile lor. Astfel era flacăra milei în inima lui pentru întreaga creaţie şi pentru creaturile lui Dumnezeu. Chilia lui aparţinea de Mănăstirea Filoteu.
Când era încă începător, mănăstirea metaniei sale, Sfântul Pantelimon, l-a trimis la unul din metocurile ei [în afara Muntelui Athos], unde a suferit o mare ispită trupească din cauza prezenţei fetei unui muncitor de acolo. Ca să depăşească ispita, el a sărit într-un râu. De atunci a cerut să fie ascet în afara mănăstirii şi să nu mai fie trimis din nou la acel metoc.
Un ascet numit Pahomie era fără şcoală. Ştia să spună numai «Hristos a Înviat». Muncea într-o chilie, împlinindu-şi datoria ascultării lui şi, din când în când, cineva îi aducea mâncare. Mulţi şerpi veneau la locul lui de muncă şi-i făceau munca foarte grea. Trebuia să-i ia în mână şi să-i arunce. Odată, un şarpe mare i-a făcut o aşa problemă, că l-a apucat şi l-a legat în jurul mijlocului, ca pe o curea, şi a continuat să muncească. În acel moment, călugărul care-i adusese mâncare a intrat în chilia lui. Când a văzut şarpele legat în jurul mijlocului, s-a speriat foarte tare şi i-a spus să-l arunce afară, ca să nu fie rănit de el. Atunci bătrânul a repetat cuvintele lui Hristos: «Vă dau putere să călcaţi peste şerpi şi peste scorpii şi toată puterea vrăjmaşului nu va putea face nimic ca să vă rănească» (Luca 10, 19), şi: «Şerpi vor lua în mână şi chiar ceva dătător de moarte de vor lua, nu-i va vătăma» (Marcu 16, 18).
Părintele Irinarh din Schitul românesc Prodromu s-a născut în Mileşti din judeţul Dolj. Un om învăţat, care vorbea multe limbi. El era smerit, tăcut şi răbdător. Munca vieţii sale a fost una a unei mari aspiraţii şi unică în felul ei, conţinând 20 de volume mari, intitulate «Istoria Sfântului Munte», în total 10.000 de pagini.
Monahul Isaia de la Prodromu, de asemenea român, s-a născut la Aninoasa. Chiar dacă avea o educaţie limitată, a devenit un înţelept învăţător şi îndrumător duhovnicesc al practicii virtuţilor. Multe suflete, călugări şi credincioşi ce trăiau în lume, au găsit lângă el pocăinţă şi renaştere duhovnicească. A fost ascet şi chiar dăruit cu iscusinţa de a predica, aducând suflete pierdute la Hristos.
Diferitele harisme ale lui Hagi Gheorghe au fost evidente încă de când era începător. Harul lui Dumnezeu l-a vizitat la o vârstă foarte tânără. Odată, în timpul iernii, în timp ce toţi făceau rânduiala rugăciunii în amurg, a auzit vocea părintelui său, spunându-i:
– Călugării mei, salvaţi-mă!
Hagi Gheorghe a alergat şi a spus fratelui mai mare, care l-a certat, spunându-i:
– Pleacă cu înţelegerile tale greşite, continuă-ţi rugăciunea şi nu da atenţie.
Hagi Gheorghe, care ca începător era cunoscut cu numele de Gavriil, s-a supus. Apoi a auzit din nou vocea chinuită a părintelui său, spunându-i:
– Călugării mei, salvaţi-mă! Sunt lângă aşezarea Crucii, lângă Zigos, înainte de Kerasia şi sunt în pericol. Ajutaţi-mă!
Hagi Gheorghe a mers din nou la acel frate şi i-a spus:
– Părintele nostru este în pericol lângă Crucea.
Fratele l-a certat din nou.
– Eşti aşa de mult înşelat, încât poţi auzi vocea părintelui nostru din locul Crucii, care e la două ore distanţă?
Apoi, începătorul Gavriil l-a rugat pe el:
– Părinţilor, rugaţi-vă cu şiragul de metanii o dată, făcându-vă cruce şi veţi afla.
Şi, într-adevăr, de îndată ce au început să spună rugăciunea lui Iisus şi şi-au făcut semnul Crucii de două ori, au auzit strigătul disperat al părintelui lor. Imediat toţi au înfăşurat în jurul picioarelor vergele cu funii, ca să poată merge pe zăpadă, şi au plecat. Le-a luat aproape jumătate de zi să meargă de la Kafsokalivia până la locul Crucii. În unele locuri zăpada ajunsese la un metru înălţime.
Părintele lor Neofit, mergând de la Sfânta Ana la Kerasia, a obosit şi a căzut în zăpadă, neputând să se mişte. Când călugării l-au găsit, era aşa de adânc căzut în zăpadă, că de-abia putea să respire. L-au dus la Kerasia, unde i s-a dat primul ajutor, şi apoi au pornit spre Kafsokalivia. Este o realitate faptul că ceea ce l-a salvat pe părintele Neofit a fost rugăciunea fratelui Gavriil.
Marele Hagi Gheorghe avea de asemenea un dar cu fiarele sălbatice. Când era începător la Chilia Sfântul Gheorghe din Kafsokalivia, un porc mistreţ îi distrugea grădina de legume. Părintele Neofit i-a poruncit începătorului Gavriil să lege porcul sălbatic cu cureaua şi să-l aducă la el. Şi a cerut de asemenea să-i facă un coteţ în grajd. Când începătorul l-a adus, el i-a spus porcului: «Când ţi-e foame, vino aici şi călugării te vor hrăni, dar nu distruge grădina de legume». Astfel, porcul avea coteţ şi hrană. Când îi era foame, venea la grajd pentru mâncare.
Să spunem o poveste asemănătoare.
Pe când Hagi Gheorghe era mai marele unui grup de călugări, un porc mistreţ distrugea grădina de legume. El le-a spus ucenicilor săi să-l anunţe dacă văd animalul din nou. Într-o noapte, fiara a intrat în grădină prin gard. Când părintele l-a văzut, i-a poruncit să rămână nemişcat. Apoi l-a luat de urechi şi l-a dus, acum blând ca un miel, la grajduri. Acolo i-a dat poruncă să stea trei ore fără să mănânce. După ce a trecut timpul, l-a lăsat să plece, spunându-i: «Animal binecuvântat, nu-i destul Athosul pentru tine? De ce vii şi distrugi cele câteva legume pe care le cultivăm ca să ne hrănim? Du-te şi să nu te mai întorci, pentru că dacă te vei întoarce îţi voi dubla pedeapsa». Şi, cu adevărat, de atunci mistreţul nu s-a mai întors.
Mulţi greci şi ruşi mergeau să fie sfătuiţi de luminatul de Dumnezeu om, Hagi Gheorghe. Odată i-a scris Ţarului, sfătuindu-l să nu treacă în caleaşcă pe un anumit pod într-o anumită zi. Ţarul i-a ignorat sfatul. Dar cu şase luni mai târziu, când necazul s-a întâmplat, şi-a adus aminte ce i-a spus părintele, şi de atunci înainte l-a cinstit pe el mult.
Când Hagi Gheorghe a fost exilat la Constantinopol, prezenţa sa harismatică a dat mângâiere dumnezeiască creştinilor, necredincioşilor şi chiar turcilor. Harul lui Dumnezeu, prin vasul curăţit de viaţa ascetică, lucra minuni. Chiar şi cureaua lui Hagi Gheorghe făcea minuni. Bolnavii care o purtau se vindecau. Femeile aflate în pericol în timpul naşterii li se dădea naştere fără primejdie, iar cei posedaţi de demoni erau eliberaţi. Mulţi turci, suferind de diferite boli, erau binecuvântaţi şi vindecaţi de sfântul ocrotitor şi doctor al oamenilor. Respectat de toţi, el era numit «bizim-baba», care în turceşte înseamnă «tatăl nostru».
Cuviosul părinte Gherasim Imnograful mi-a spus multe lucruri despre sufletul simplu şi înzestrat al luptătorului duhovnicesc Petru, sau Micul Petru, cum era cunoscut. Acest Petru era unul dintre Daniilei şi era, de asemenea, unul dintre cei mai bătrâni şi înţelepţi părinţi ai timpului său.
Părintele ascet P. hotărâse să intre sub ascultarea pustnicului Petru. Dar când se pregătea să meargă la Karulia să se alăture pustnicului, însuşi părintele, după multe ore de mers de la Karulia la Filotei, a venit la el şi i-a spus că nu-l poate primi în ascultarea sa, deoarece a fost înştiinţat că părintele P. va muri curând. Şi, într-adevăr, de sărbătoarea Sfântului Petru Atonitul, 11 Iunie, mulţi părinţi au venit la chilia Părintelui P. să-i ureze la mulţi ani de ziua sa. După ce le-a dat nişte dulceţuri şi apă, s-a aşezat pe un scăunel şi şi-a dat duhul în pace, în timp ce ceilalţi pustnici se bucurau de aceste dulceţuri.
Părintele Teofilact a fost unul din călugării sfinţi de la Schitul Sfântul Vasile. Se spune despre el că, odată, o căprioară, fiind rănită la picior, a venit lângă chilia lui şi s-a întins jos. Părintele s-a apropiat de ea şi i-a vorbit blând, ca şi cum ar fi fost om.
– Stai ca să-ţi pot bandaja piciorul şi te vei face bine.
Căprioara s-a supus şi a rămas tăcută. Ca un bun doctor ortopedic, părintele, cu dragoste pentru creaturile naturii şi cu o inimă compătimitoare, a luat două nuiele şi o bucată de cârpă şi a făcut o atelă pentru piciorul rupt al nefericitului animal. Apoi, a mângâiat-o blând şi i-a spus:
– Du-te, draga mea, cu binecuvântarea Maicii Domnului şi vino peste 30 sau 40 de zile ca să-ţi iau atela!
După timpul dat, căprioara s-a întors la părintele Teofilact care, îndepărtând atela, a găsit piciorul complet vindecat.
Sfârşitul acestui om a fost unul sfânt. În timpul ultimelor sale clipe faţa lui strălucea ca a unui înger. Faţa lui era la fel de strălucitoare ca luna plină.
Binecunoscutul şi harismaticul părinte duhovnicesc katunakian, Ignatie, a fost vizitat de călugărul H., care era foarte tulburat de atacul fioros al diavolului. Aceasta era în anul 1922.
– Părinte sfinte, binecuvintează!
Şi părintele duhovnicesc, ca şi cum ar vorbi de a treia persoană care nu era acolo, i-a spus amănunţit despre ispitele lui, şi în loc să-i răspundă cu binecuvântare, i-a spus cu dragoste părintească:
– Micule Hrisant (l-a numit aşa datorită bogatei sale dragoste), nu fi intimidat, nu te teme de cei ce pot omorî trupul, dar nu pot omorî sufletul.
De un timp fiind orb, părintele Ignatie putea să vadă cu ochii duhovniceşti, şi «antenele» sufletului receptau multe bucurii. El era înştiinţat de Duhul Sfânt despre multe lucruri.
Un ascet contemporan spunea:
– Gândeşte-te la un şarpe care stă sub o stâncă toată iarna şi primăvara, iar când vrea să se încălzească la soare, noi îl omorâm. Gândeşte-te cum ar fi dacă Dumnezeu te-ar fi făcut măgar (El e Stăpân, El poate face orice doreşte), şi după ce ai fi fost încărcat cu lucruri, stăpânul tău s-ar aşeza şi el, te-ar băga într-o groapă şi te-ar lovi. Ţi-ar fi plăcut aceasta? Dacă ai examina acestea, ai lua toate poverile măgarului asupra ta şi I-ai mulţumi lui Dumnezeu că te-a făcut om şi ţi-a dat posibilitatea să câştigi raiul, de vreme ce este rai şi iad numai pentru oameni, nu şi pentru animale. Când iubeşti animalele, ele simt aceasta şi te văd ca pe prietenul lor. Înainte de căderea omului, animalele şi oamenii erau prieteni buni. Adam era clarvăzător. El putea să vadă duhovniceşte. Putea să prevadă toate nevoile animalelor şi să le ajute. Vulturul mânca numai animale moarte, dar după ce s-a sălbăticit a început să mănânce numai vii. Toate animalele erau blânde şi s-au sălbăticit numai după căderea omului.
Părintele Avacum, ce umbla desculţ, avea o memorie fenomenală. De asemenea, el era o expresie creştină vie a darurilor Sfântului Duh. Chiar dacă avea puţină educaţie, cu toate acestea, avea o cunoaştere uimitoare a Scripturilor. Memorase atât Noul, cât şi Vechiul Testament, rând cu rând, şi putea interpreta fiecare verset. Ore întregi, acest bătrân, cu ochii strălucind de bucurie şi plăcere, recita şi interpreta constant cuvintele lui Dumnezeu, ori în picioare, ori stând jos pe pământ, ori cu şiragul de metanii, ori cu mica lui lampă în mâini.
Părintele Gherontie, care era în ascultare şi a plecat la Metocul de la Kalamitsion, cum i s-a spus să facă, era un adevărat îngrijitor şi ocrotitor iubitor al animalelor. În fiecare după amiază, animalele veneau la Kalamitsion ca să-şi stingă setea în apa proaspătă de acolo. Şi de îndată ce auzeau vocea lui spunând «Veniţi, veniţi», ele se apropiau de părintele Gherontie, îşi frecau capul de pieptul lui şi apoi plecau.
Dacă lipsea vreun animal dintre cele ce se înghesuiau în jurul lui, părintele Gherontie se ruga Sfântului Modest şi apoi ieşea să-l găsească. De asemenea, dacă unul dintre ele era bolnav, se ruga aceluiaşi sfânt şi animalul se vindeca.
În timpul acelor ani, măcelari din Salonic cumpărau animalele mănăstirii şi toate veniturile din vânzare erau date de mănăstire ca ajutor pentru şcolile înrobite ale naţiunii.
Părintele Gherontie era supus şi grijuliu, ca să nu calce ascultarea părintelui său. El era admirat pentru aceasta de toţi fraţii. Într-o zi, fraţii l-au întrebat cum a devenit aşa blând şi supus şi el le-a spus:
– Când eram în lume, eram tulburat de toate: capre, oi şi vite. Eram supărat, ţipam şi le loveam fără nici un motiv. Când am venit aici, am auzit în una dintre povestiri despre Varlaam, că în timp ce lovea un animal, Dumnezeu l-a făcut pe animal să vorbească: «Ce ţi-am făcut, că mă loveşti?». De atunci, o mare schimbare a avut loc în mine şi am hotărât să am grijă cu plăcere de animale. Ca urmare, animalele se supun cu bucurie şi vin aproape de mine, de îndată ce le chem. Urmând această schimbare a minţii, pacea a venit asupra mea, împreună cu blândeţea în sufletul meu. Iarna sunt foarte trist, pentru că nu sunt grajduri, numai câteva colibe de paie unde trăiesc ele. Dimineaţa merg prin frig să caute mâncare şi seara, ele sunt fericite să se întoarcă în acele colibe de paie.
Părinţii din Dionisiu ne-au povestit despre părintele Isaac. Înaintea umilinţei şi a felului lui simplu de a fi, chiar şi fiarele se plecau. El era brutarul mănăstirii şi în brutărie ţinea un şarpe de un metru şi jumătate, pe care l-a numit Elafiatis. Bătrânul pregătea aluaturi moi, pentru ca şarpele să mănânce. După ce mânca, reptila dormea pe salteaua părintelui. În schimb, el gonea şoarecii din brutărie. Cât timp a trăit bătrânul, şarpele a stat acolo. Când alt călugăr a luat ascultarea, şarpele a dispărut.
Odată, părintele Teofilact a văzut duhurile rele lustruind pantofii unui monah. Mai târziu, acest monah a renunţat la schima monahală şi s-a întors în lume.
Altădată, a spus că a văzut demoni bătându-şi joc de călugării care-şi neglijau îndatoririle duhovniceşti şi-şi petreceau timpul în câştiguri materiale.
Un monah, care încă trăieşte, spunea că a văzut monahi care au căzut în ispita negoţului şi au uitat de sufletele lor.
Maica Timoteia, stareţa de la Makrimallis Pahnon, din Euboia, mi-a povestit despre părintele Avimelech, care i-a spus:
– Ţine minte că în viitor un preot îţi va propune să fii stareţă într-o mănăstire. Dar să nu accepţi. Nu va fi spre folosul tău.
Şi, într-adevăr, prezicerea lui s-a împlinit.
Altădată i-a spus:
– Una dintre călugăriţele tale se gândeşte să plece din mănăstire. Ai grijă şi n-o lăsa să plece, că va fi vătămată.
Acestea i le-a mărturisit ei şi o călugăriţă, ce avea gânduri de a pleca.
Cel mai drept ieromonah, Atanasie, un călugăr idioritmic de la Iviru, trăia în mănăstirea sa de metanie ca un ascet simplu, întotdeauna îmbrăcat ieftin, fără şosete, cumpătat, mâncând nu mai mult decât o mâncare simplă pe care o găsea în holul comun de la stăreţie. El trăia în două camere cu pânze de păianjen, pereţi afumaţi plini cu inscripţiile a variate versete din Scripturi şi cuvinte filosofice. Era cu adevărat un filosof a cărui minte zbura spre mari înălţimi duhovniceşti. Cunoştea multe limbi. Fusese educat în străinătate şi era înţelept şi echilibrat atât în scris, cât şi la vorbă. Dar era mai ales un bărbat ortodox cu o adâncime şi o experienţă duhovnicească, câştigând prin eforturile sale monahale o viaţă de pocăinţă, mistică, în Hristos.
A fost tuns monah la vârsta de 16 ani şi după aceea a început să slujească Biserica. A plecat în Rusia, Constantinopol şi Salonic, ca învăţător. Pentru o perioadă a lucrat ca preot slujitor la Neapoli, Italia, şi apoi în Tripolidida, patriarhia Alexandriei, unde plănuise să-l facă episcop. După ce a vizitat Ţara Sfântă, în 1938, a venit la Mănăstirea Iviru de pe Sfântul Munte, unde a încetat să mai slujească ca preot şi trăia ca un monah simplu, cum mulţi alţii au făcut în trecut după ce au venit la Muntele Athos. Smerenia şi căinţa sa erau permanente, fără întrerupere.
Îşi spunea lui însuşi: «Nici o altă persoană, vreodată, n-a păcătuit ca tine şi nu este altă nădejde pentru tine, decât nădejdea care vine din partea pierzării». Sute de suflete au găsit sfat, mângâiere şi ajutor din cuvintele sale, pline de har, întăritoare, pline de căinţă, pe care le vărsa ca dintr-o fântână nesecată. Cât de bine mi-l amintesc aici, în camera de primire a mănăstirii!
Acest părinte vrednic de pomenire accentua insistent că numai îndrumarea ascetică practică produce creştini maturi, persoane duhovniceşti adevărate. De asemenea, arăta pericolele pe care le au de înfruntat ieromonahii care trăiesc şi muncesc în lume.
De câte ori Dumnezeu îi da ocazia să-i ajute pe fraţi, părintele P. spunea cu o voce compătimitoare şi cu bucurie: «Slavă lui Dumnezeu!». Avea harisma de a mângâia pe acei călugări şi mireni din lume care sufereau, erau trişti, disperaţi, ori aveau ispite. După ce erau sfătuiţi de el, ei plecau fericiţi, mângâiaţi şi uşori, cu nădejdea reînnoită. Într-adevăr, mare e darul mângâierii unui suflet şi al alungării neliniştii şi fricii.
Un alt mângâietor asemănător, care a primit putere şi luminare de sus, de la Preaiubitorul şi Preasfântul Mângâietor, Duhul Adevărului, este binecunoscutul ieromonah kafsokalivitean, părintele Porfirie, pe care l-am întâlnit. Lângă el, nenumărate suflete au găsit sfat şi luminare, răbdare şi vindecare. După ce a venit la Sfântul Munte, s-a curăţit pe sine şi a lucrat virtutea, fiind în aspra ascultare a părinţilor de la Chilia Sfântului Gheorghe din Kafsokalivia, trăind în rugăciune neîncetată.
Ca urmare a bolii sale, care a apărut la o vârstă foarte tânără, a plecat să locuiască în lume, ca stareţ contemporan. «Nu simt că spun ceva important – spunea cuiva. Eu spun numai ce mă luminează Dumnezeu să spun». Dar, într-adevăr, avea harisma înţelepciunii, cunoaşterii, previziunii şi prezicerii, cum a fost dovedit în nenumărate cazuri de călugării, preoţii şi credincioşii care au căutat ajutorul lui.
L-am întâlnit pe isihastul sârb Gheorghe pe când era bibliotecar la Mănăstirea Sfântul Pantelimon (Russikon) şi mai târziu când era pustnic în Paleomonastiron. Avea grad academic şi cunoştea multe limbi. Părintele meu îl respecta mult, pentru că era silitor în rugăciunea minţii şi în trezvie. Îl vedeai adesea cu băţul lui ascetic şi şiragul de metanii, cu capul plecat în jos, întotdeauna rugându-se.
Părintele meu şi eu aveam o dorinţă fierbinte de a-l întâlni, şi care s-a împlinit printr-un mesaj dumnezeiesc pe care el l-a confirmat, când l-am întâlnit, chiar dacă nu fusese anunţat dinainte de vizita noastră. Printre alte lucruri avea şi darul înţelepciunii. Ne spunea nouă:
– Viaţa duhovnicească este o necontenită rămânere în Dumnezeu. Adică «Rămâneţi în Mine şi Eu în voi…» (Ioan 15, 4). Nimeni nu se poate socoti teolog fără Teologia apofatică. Dogmele Bisericii noastre şi adevărurile dogmatice trebuie să fie trăite şi să devină experienţe. De aceea, trebuie să facem un Paşte personal, o trecere, pentru a le dobândi. NULLA CUPIDO IGNOTI = Nici o dorinţă a ceea ce e necunoscut*. Dacă nu-L cunoaştem pe Dumnezeu, nu-L vom dobândi. Vederea lui Dumnezeu** înseamnă şi cunoaşterea Sa. Cel ce Îl vede pe Dumnezeu vede şi lucrurile lui Dumnezeu… Fiinţa lui Dumnezeu este neîmpărtăşibilă***, dar energiile Sale sunt împărtăşite. Este accesibilă slava, strălucirea provenită din Fiinţa lui Dumnezeu. Luminaţi prin reflectare, cunoaştem persoane, cunoaştem cele dificile ale Sfintei Scripturi, primim informaţii, în fine, le cunoaştem pe toate… Ideile lumeşti, ale lumii în general, risipesc concentrarea, făcându-ne extrovertiţi, adică oameni vechi. Cine poate descrie bucuria Sfintei Împărtăşanii? «Hristos a Înviat!» este o nespusă bucurie în existenţa noastră… Iar cea mai bună rugăciune este «Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă».
*În sensul că nu ne dorim ceea ce nu cunoaştem [Nota editorului].
**În original «θεοπτία», referire la felul în care sihaştrii Îl vedeau, Îl priveau pe Dumnezeu cu mintea (η νοερά θεά του Θεού) [Nota editorului].)
***În original «αμέθεκτος», în sensul de «la care nu mai participă nimeni» [Nota editorului].
Adesea, când aghioriţii vor să descrie drumul corect şi plin de succes urmat de un călugăr spre mântuire şi perfecţiune, ei spun: «Acest om a văzut un iepure!».
Părintele Gavriil, egumenul de la Dionisiu, a lăsat în urma sa reputaţia unui om iscusit şi credincios. El era un om care avea atât talente duhovniceşti, cât şi de conducere. De multe ori am descoperit discernământul şi grija pe care părintele duhovnicesc le avea. Relaţiile publice cu autorităţile guvernamentale erau fără reproş, şi el punea tradiţiile Sfântului Munte deasupra tuturor.
În timpul privegherilor de toată noaptea şi a altor slujbe sfinte, el stătea în strana sa ca un stâlp neclintit. Întotdeauna intra în biserică primul şi ieşea ultimul.
Cum poate cineva să descrie pocăinţa şi tristeţea lui voioasă? Stilul său unic de a citi Psaltirea şi prochimenele erau cea mai vie expresie a plângerii fericite a Bisericii Ortodoxe, care pătrunde adânc cultul nostru. Încă îi aud vocea sa şi sunt cutremurat până în adâncurile fiinţei mele.
Odată m-a ţinut de mână şi m-a dus la trapeza mănăstirii, unde sunt picturi murale minunate, mi l-a arătat pe Sfântul Ioan Scărarul şi mi-a spus:
– Pe acesta trebuie să-l imiţi, fiul meu; urmează-i exemplul lui sfânt.
Binecunoscutul monah român Nectarie, un nou Cucuzel, profesor de muzică, care a fost privighetoarea Sfântului Munte, cânta ca un înger în trup.
Ucenicii lui spuneau despre viaţa lui dreaptă: «Nu l-am văzut niciodată râzând sau glumind. Întotdeauna privea în jos. De multe ori, în timpul zilei, putea fi găsit plângând ori oftând. Trudea la rugăciunea minţii!».
Traducător de muzică din greceşte în româneşte, nu a fost numai un om cu o voce îngerească, el a fost, de asemenea, un om cu virtute îngerească.
Sursă: Patericul atonit – Arhim. Ioannikios Kotsonis, Editura Bunavestire, Bacău, 2000, Traducere de Anca Dobrin şi Maria Ciobanu
Cap. XXXIX: Despre fericita nebunie pentru Hristos, care naşte deplina smerenie şi care aduce Duh dumnezeiesc şi Har ceresc [Patericul athonit, Ioannikios Kotsonis]
Cei ce au fost «nebuni pentru Hristos» erau înţelepţi pentru Dumnezeu şi nebuni din punctul de vedere al lumii. Ei erau de fapt (deşi în taină) sfinţi, însă pentru lume păreau dezechilibraţi. Cu sfintele lor ciudăţenii şi cu teatrul lor au reuşit să ridiculizeze «sluţenia» firii umane decăzute şi mai ales blestemata mândrie a omului, care e sursa tuturor relelor. Metoda «nebunilor pentru Hristos» pune sfârşit dragostei egoiste şi atacă mândria umană. Mulţi sunt «nebunii pentru Hristos» care au trăit în Sfântul Munte şi care au rămas necunoscuţi nouă, însă Dumnezeu i-a cunoscut pe ei. Ascunşi lumii, ei erau văzuţi de îngeri.
Dreptul Maxim Kafsokalivitul* a venit în pustia Sfântului Munte în 1320. Pe atunci, într-adevăr, acest loc era cu totul neumblat. De vreme ce acest binecuvântat n-a dorit ca virtuţile sale să fie cunoscute, împlinind porunca «Tu însă, când te rogi, intră în camera ta şi, închizând uşa, roagă-te Tatălui tău, Care este în ascuns. Şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie» (Matei 6, 6), a folosit metoda binecuvântată de a fi «nebun pentru Hristos» aşa încât, printr-o nimicire deliberată a sinelui, să fie condus spre smerenie, sfinţenie şi dreptate deplină.
Întotdeauna când rostea rugăciunea minţii şi ajungea la mari înălţimi a prezenţei lui Dumnezeu, el îşi ardea coliba până la temelii şi-şi construia alta, din ramuri, ca să o ardă şi pe aceasta. Din acest motiv, el era poreclit Kafsokalivites (cel ce arde coliba). Oamenii care nu-l cunoşteau erau convinşi că era nebun şi înşelat.
Fiind «nebun pentru Hristos», el nu avea nimic. Nu avea nici haine, nici unelte, nici măcar un ac. Într-adevăr, el trăia ca păsările cerului, fără nici o grijă, dedicându-şi tot timpul Domnului şi Dumnezeului său.
(*Se află sub tipar o biografie a Sfântului Maxim, cu titlul «Kafsokalivitul», la Editura Sfintei Sihăstrii «Sfântul Grigorie Palama», Kufalia, Salonic.)
Kesarie Daponte ne spune că în anul 1768 a adormit în Domnul un monah numit Fotie, ce era «nebun pentru Hristos». Fotie nu avea nimic, nici măcar un loc al său, mergea desculţ şi avea numai hainele din spatele său. El se prefăcea că e nebun şi făcea lucruri nebuneşti: îşi tăia părul şi barba, purta cununi de flori pe cap, papură legată în jurul mijlocului său şi o sabie şi un ciocan din lemn. În acelaşi timp spunea lucruri înţelepte şi prezicătoare. Făcea linguri din lemn şi le vindea foarte ieftin. Dacă cineva încerca să-i dea mai mulţi bani, el refuza. Adesea trăia din milostenia celorlalţi. Locuia în trunchiul unui platan. El se ruga mereu: «O, Fecioară, Născătoare de Dumnezeu, ne închinăm ţie…».
Mulţi l-au întrebat dacă a văzut-o pe Maica Domnului, iar el le răspundea fără ezitare: «Am văzut-o de multe ori pe Portăriţa», chiar dacă el nu a fost niciodată la mănăstirea unde era păstrată Portăriţa.
Dreptul Sava, «nebunul pentru Hristos», se crede că e Sfântul Evdokim de la Mănăstirea Vatoped. El ducea o viaţă îngerească şi era ca o fiinţă netrupească. În pustie mânca verdeţuri sălbatice; când era în oraşe sau sate, mânca ce primea milostenie de la alţii. Nu avea chilie în care să locuiască, nici saltea, nici haine, nici prieteni sau cunoştinţe. Purta numai nişte zdrenţe, ca să-i acopere părţile intime. Deviza sa era Apostolul: «Noi suntem nebuni pentru Hristos… Până în ceasul de acum flămânzim şi însetăm; suntem goi şi suntem pălmuiţi şi pribegim… Am ajuns ca gunoiul lumii, ca măturătura tuturor, până astăzi» (I Corinteni 4, 10–11 şi 13).
Odată, pe când era într-un oraş din Cipru, pe unde mergea aproape gol, ca un nebun hoinar, o femeie care l-a văzut i-a strigat: «Ce trup frumos are bărbatul acesta!». Şi sfântul, pe de o parte ca să elimine gândul trupesc, iar pe de altă parte ca să o înveţe o lecţie despre negrija asupra lucrurilor zadarnice a cărnii, a sărit într-un loc cu gunoi, viermi şi noroi. Când a ieşit, era tot negru, acoperit cu murdărie. Întâmplarea i-a impresionat pe mulţi, mai ales pe femeia ce a provocat aceasta, care a fost condusă spre o pocăinţă adâncă, cu lacrimi.
Dionisie, «nebunul pentru Hristos» din Schitul Kafsokalivia, a trăit între 1814 şi 1880. În Marea şi Sfânta Vineri el se ruga în taină, în întuneric, lângă uşa bisericii principale a mănăstirii. El a crezut că nimeni nu putea să-l vadă acolo şi s-a adâncit cu totul în rugăciune, iar curând a căzut în extaz, părând a fi netrupesc.
Nişte părinţi care au văzut aceasta şi şi-au dat seama de ceea ce se întâmplă au spus unul către altul:
– L-ai văzut pe «nebun»?
– Da. Luaţi aminte unde este el acum!
Numai cei ce erau duhovniceşti au putut simţi treapta la care a ajuns sufletul «nebunului», urcând scara dulcii rugăciuni a minţii.
Când a revenit în simţuri şi şi-a dat seama că ceilalţi l-au observat, a început să se comporte ca un nebun, astfel ca ei să-l creadă nesănătos. Într-adevăr, acesta era planul lui Dionisie, calea «nebunului pentru Hristos». El îşi ascundea virtuţile de cei mai mulţi oameni. Numai la puţine persoane şi-a deschis inima şi a vorbit despre diferite subiecte duhovniceşti. Pentru cei mai mulţi călugări şi oameni mireni, el era un om nebun, înapoiat.
Un călugăr, care a rămas dintre ucenicii binecunoscutului ascet Hagi Gheorghe, a fost părintele şi duhovnicul Simeon, care era originar dintr-un ţinut de lângă Sparta. După ce grupul lui Hagi Gheorghe s-a împrăştiat, părintele Simeon a plecat ca să stea în Chilia Sfintei Treimi, ce aparţine de Iviru, deasupra Karyes. Un timp i-a învăţat limba greacă pe călugării ruşi de la Chilia Sfântul Ştefan, apoi s-a întors în satul său unde a slujit ca duhovnic şi preot de parohie. Dar avea o mare dorinţă de a fi «nebun pentru Hristos». El s-a retras într-o peşteră în afara satului, unde toată iarna se hrănea cu plante sălbatice, plante pe care le-a cules şi le-a uscat în vara precedentă. El nu mânca pâine. Dar cel mai important e faptul că se prefăcea a fi mut. El refuza să vorbească cu cineva. Unii ştiau că e evlavios şi că se ruga tot timpul, dar alţii credeau că e nebun.
El a murit singur, fără să se cunoască aceasta. Numai Părintele ceresc a cunoscut acest lucru: «Şi Tatăl ceresc, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie». Şi El a dăruit cununile slavei atletului tăcerii şi «nebunului pentru Hristos».
Un astfel de «nebun pentru Hristos» a fost şi Teofilact Kafsokalivitul. Vrednicul de pomenire părinte Mihail ne-a povestit despre el. Îl vizita în peştera Sfântului Nifon. Numai acolo părintele Teofilact îndepărta prefăcătoria nebuniei sale şi vorbea despre rugăciunea minţii, curăţirea patimilor şi alte subiecte asemănătoare. Când vizita schitul, se prefăcea că e surd şi mut. Îşi făcea faţa neagră cu mangal pisat pe un vas de cositor şi hoinărea ici şi colo, ca un tulburat mintal. A fost tuns monah în 1896. În 1924 a plecat la peştera Sfântului Nifon şi s-a nevoit patru ani, trăind numai cu pâine şi apă. Meşteşugul său era munca în lemn, iar suma luată pe lingurele, pieptenele şi pandantivele sculptate o dădea milostenie. Nu avea nimic. El i-a povestit părintelui Mihail despre multele vedenii pe care le-a avut, iar părintele Mihail, la rândul lui, ne-a povestit despre el cu mare admiraţie şi umilinţă.
Cuvioasa maică Casiana de la Sfânta Mănăstire a Maicii Domnului şi călugăriţele ei ne-au povestit despre minunata viaţă a părintelui Ilarion, care a trăit întâi în Schitul Sfânta Ana, 30 de ani fiind monah în ascultare, apoi a fost egumen la Sfântul Ştefan în Meteora. Mai târziu a fost preot slujitor la Mănăstirea Sfântul Gheorghe în Malessina. În 1962 a adormit în Domnul la Mănăstirea Damasta, unde a slujit ca preot în ultimii şapte ani ai vieţii sale. Acest binecuvântat ascet, al cărui frumos comportament nu s-a schimbat niciodată, a rămas ca pe Sfântul Munte, unde practicase toate virtuţile. Ceea ce avea era un sac, o lingură, o furculiţă, un cuţit, o cană, un vas pentru cafea, o oală de gătit din lut.
Oricând avea bani, el făcea milostenii, nepăstrând pentru el nici măcar o singură monedă. Practica, de asemenea, virtutea de a fi «nebun pentru Hristos». El căra întotdeauna sacul în spate, sac care era umplut cu pietre, ca să-şi chinuiască trupul. Astfel, el lucra ceea ce spune Apostolul: «Ci îmi chinuiesc trupul meu şi îl supun robiei…» (I Corinteni 9, 27). Singur avea grijă de el şi nu lăsa pe nimeni să-l ajute. Gătea o dată pe săptămână şi mânca cu două zile mai târziu mâncarea.
Odată, o călugăriţă, bine intenţionată, a încercat să-l slujească pe părintele, luându-i hainele, spălându-i-le şi călcându-i-le. Când le-a văzut curate şi aranjate, le-a aruncat pe pământ şi le-a călcat, zâmbind şi spunându-şi: «Ilarioane, tu care semeni cu un catâr, îmbracă-te acum, că ele sunt curate şi călcate!».
Odată, un general din armată, care l-a văzut mergând pe jos, l-a luat în maşina sa. Bătrânul nici n-a vorbit, nici nu a arătat o atenţie linguşitoare aceluia. Când spre bătrâneţe s-a îmbolnăvit, el a refuzat să consulte un medic. A adormit în pace, spunând rugăciunea lui Iisus tot timpul. «Dumnezeule, miluieşte-mă pe mine, păcătosul». El a avut multe descoperiri înainte de a se apropia sfârşitul său.
Sursă: Patericul atonit – Arhim. Ioannikios Kotsonis, Editura Bunavestire, Bacău, 2000, Traducere de Anca Dobrin şi Maria Ciobanu
Sfântul Munte Athos 