Povățuiri din Sfântul Munte: Părintele Simeon şi ucenicul său, Isaia, de la Kavsokalivia

Din câte îmi amintesc, era în anul 1983 când am trecut ca închinător pe la Schitul Kavsokaliviei. Scopul meu era să ajung, în cel mai scurt timp, la Schitul românesc al Cinstitului Înaintemergător, care se află la o distanţă de patru ore de mers pe jos de Kavsokalivia. Căutând cărarea care duce la Schitul Prodromului, am intrat într-una dintre casele schitului de la Kavsokalivia. Acolo am întâlnit doi asceţi. I-am întrebat cum se numesc şi am aflat: părintele Simeon, care era stareţul Chiliei şi care provenea din Asia Mică, din Vurla, şi venise la Sfântul Munte în 1938. Era orb de zece ani şi în vârstă de mai bine de 85 de ani. Pe chip se vedea că este un om fericit şi mulţumit. Din cele din jur se vedea la el harisma înstrăinării, a sărăciei, a rugăciunii. Lângă el se afla monahul mai tânăr şi ucenic al său, părintele Isaia, în vârstă, pe atunci, de 62 de ani. M-au primit cu multă dragoste şi simplitate. Aşa cum făceam eu de obicei, am început întrebările, la care îmi răspundea părintele Isaia:

– Părinte Isaia, spuneţi-mi ceva despre Stareţul dumneavoastră!

– Cel pe care îl vedeţi orb este Stareţul meu, pe care îl slujesc aici de mai bine de patruzeci de ani. În toată viaţa a umblat desculţ. Nu l-a interesat nimic legat de viaţa prezentă, pentru că a avut inima robită de cele cereşti şi veşnice. Are, într-o foarte mare măsură, harisma pomenirii morţii şi a lepădării de sine. În ultimii ani, a suferit de o boală la ochi, de cataractă. Ar fi putut să iasă în lume şi să-şi facă operaţie la spital, dar a preferat să nu părăsească Sfântul Munte şi să-şi piardă astfel vederea ochilor celor trupeşti. Odată, fără să aibă vreo vină personală, a suferit o ispită în timpul nopţii. S-a tulburat şi s-a dus la duhovnicul său plângând. Acela i-a dat canon să nu se împărtăşească patruzeci de zile. Ştia că este puternic, de aceea i-a dat un canon aşa de greu şi, prin aceasta, a căutat să sporească într-însul lepădarea de sine, ascultarea şi frica lui Dumnezeu.

Aşa cum mi-a spus el însuşi, niciodată nu a mai părăsit Sfântul Munte pentru a merge în lume. O singură dată a plecat la Larisa pentru a-şi vedea sora, care era acolo căsătorită. A rămas în total trei zile. Ziua stătea ascuns sub un pod unde zicea rugăciunea lui Iisus, iar nopţile se întorcea acasă, unde se odihnea şi se ruga.

Stareţul stareţului meu se numea Daniil şi a vrut să-l facă preot pe părintele Simeon. S-a dus şi l-a întrebat astfel pe faimosul duhovnic, părintele Sava, de la Katunakia. Acela i-a spus: „Nu-l face preot, pentru că preotul se pocăieşte cu greu!”. Într-adevăr, nu l-a mai făcut preot. Acest părinte Daniil, îmi povesteşte părintele meu Simeon, când mergea la Kyriaconul Schitului, înainte de dumnezeiasca Euharistie, vărsa pe podeaua bisericii şuvoi de lacrimi. Această harismă a sa, care e atât de rară astăzi, a primit-o de la Dumnezeu pentru multa sa lepădare de sine şi smerenie.

Într-o zi, părintele Simeon s-a pregătit să spele hainele Stareţului său fără să ia binecuvântare. Atunci acela, pentru a-l învăţa desăvârşita tăiere a voii, l-a pus să meargă până la malul mării şi să aducă de acolo, în spate, un sac plin de nisip.

Când părintele Simeon s-a dus la o mănăstire aghioritică, întorcându-se, mi-a istorisit următoarea întâmplare îngrozitoare. Acolo, la acea mănăstire, trăia un monah convertit la ortodoxie, care înainte îmbrăţişase iudaismul. Acum, ca monah ortodox, a suferit o ispită demonică îngrozitoare şi s-a apropiat, influenţat de demoni, de diaconul mănăstirii, ţinând în mână un cuţit, şi i-a spus diaconului: „Ori te lepezi de Hristos, ori te înjunghii aici pe loc!”. Din nefericire, diaconul s-a lepădat de Hristos. Monahul acela, ca turbat, i-a înfipt cuţitul în inimă şi l-a omorât. Înainte de a pleca, a pus mâna dreaptă a diaconului pe cuţit, ca şi cum s-ar fi sinucis.

Într-o zi, prin îngăduinţa lui Dumnezeu, diaconul mort s-a înfăţişat înaintea celorlalţi monahi ai mănăstirii şi a spus monahului iudeu: „Vino aici! Cine ridică sabia de sabie va pieri! Haide cu mine în iad împreună, că acolo-i locul nostru!”. Şi îndată s-a deschis pământul în faţa ochilor tuturor celorlalţi monahi şi i-a înghiţit pe amândoi.

Altă dată, îmi povesteşte părintele Isaia, la Kavsokalivia era un monah care avea puteri fizice neobişnuite. Putea să ducă în spate bucăţi mari de marmură de la malul mării până sus-sus, la schitul nostru. Din pricina aceasta însă a căzut în mândrie şi la un moment dat a început să strige diavolului: „Unde eşti, diavole, ca să ne luptăm împreună şi să vezi ce puteri am eu!?”. În acea clipă dracul nu i s-a arătat, evident, din grija lui Dumnezeu, ca monahul să nu se mândrească şi mai mult şi să se întărească în rătăcirea lui. Dar, după câteva zile, diavolul a trecut prin faţa lui ca o umbră. L-a strâns puternic pe monah şi acela în două zile a murit.

Cei doi preacuvioşi părinţi de la Kavsokalivia, stareţ şi ucenic, au adormit somnul cel de veci cu câţiva ani înainte şi se odihnesc acum în sânurile împărăţiei cerurilor. Veşnica lor pomenire! S-avem parte de sfintele lor rugăciuni!

Sursa: Monah Damaschin Grigoriatul, „Povățuiri din Sfântul Munte. Convorbiri cu părinți athoniți contemporani”, pp. 111-114, Editura Sfântul Nectarie, Arad, 2009.

Mulțumim Părintelui Ierom. Agapie Corbu (Editura Sfântul Nectarie) pentru îngăduința de prelua textul pe Blogul Sfântul Munte Athos.

 

Chiliile de la Sfânta Ana Mică [Patericul Sfântului Munte, Monahul Andrei Aghioritul]

Marii dascăli ai Pustiei

Acolo, la Schitul Sfintei Ana Mici, pe la sfârşitul secolului al XV-lea, au trăit doi mari luminători şi Părinţi duhovniceşti, Sfântul Dionisie Retorul şi ucenicul său, Sfântul Mitrofan Duhovnicul.

Sfântul Dionisie a fost ieromonah, retor, dascăl şi duhovnic şi venea de la Mănăstirea Studion¹. Nu avem multe date despre originea sa şi nici nu cunoaştem când a venit în Sfântul Munte; ştim numai că a fost un părinte neptic, plin de harul lui Dumnezeu şi dascăl al vieţuirii în nevoinţă, pentru că împreună cu ucenicul său sunt probabil printre primii dintre cei care s-au sălăşluit în zona aceasta a Sfintei Ana Mici. Cunoaştem, de asemenea, că a adormit în anul 1606; ne este necunoscut locul unde a adormit. Sfântul Mitrofan, după cum am spus, a fost un duhovnic virtuos, simplu şi înţelept şi, pentru că în anii întunecaţi ai stăpânirii turceşti creştinii din toată Grecia au avut multe rele de îndurat, întâi-stătătorii din zona Peninsulei Chalcidice cereau din vreme în vreme de la Protosul Sfântului Munte să le trimită câte un duhovnic şi mărturisitor puternic, îmbunătăţit duhovniceşte şi cu darul deosebirii duhurilor ca să-i ajute pe creştinii greu încercaţi.

Protosul Sfântului Munte, asupra căruia se făceau adesea presiuni de către toate satele din Peninsula Chalcidică şi nu ştia ce să facă, a cerut părerea şi sfatul Sfântului Dionisie Retorul, care se nevoia într-o Peşteră în Pustia Atonului, al cărui chip şi renume de ascet erau răspândite în tot Sfântul Munte. Sfântul Dionisie, întrucât cunoştea puterea, pregătirea şi discernământul duhovnicesc ale Sfântului Mitrofan, ucenicul şi dimpreună nevoitorul său, a recomandat Protosului Sfântului Munte ca pe cel mai potrivit pentru această slujire pe Sfântul Mitrofan, care plin de bunăvoinţă a acceptat şi, prin harul şi puterea dumnezeiască cu care era înzestrat de Atotbunul Dumnezeu, a adus preţioase foloase şi i-a ajutat mult pe creştinii din toată Peninsula Chalcidică. Locul şederii sale a fost Isvoros – astăzi Stratoni –, căruia Sfântul Mitrofan i-a dat numele de „Satul Mare”.

Pe durata acestei călătorii apostolice şi misionare, „Dumnezeu a lucrat” multe semne şi minuni. Una dintre ele este vedenia înfricoşătoare de care a avut parte un ţăran evlavios, Dimitrie, pe care a descris-o Sfântul Mitrofan însuşi într-o limba greacă puristă, la porunca şi îndemnul Stareţului său, Sfântul Dionisie. Aici, pentru o mai bună înţelegere, o vom reda mai liber şi mai pe scurt în dialectul vorbit:

„În sătucul Isvoros, aproape de Minele de astăzi Bodosákis, la 1520 trăia evlaviosul Dimitrie, lucrător la acea mină. Dintre membrii familiei sale supravieţuiseră soţia şi un băieţel, care la vârsta de 12 ani a murit şi acesta, asemenea celorlalţi trei copii pe care-i pierduse mai înainte.

Băieţelul acesta, pentru că era singurul lor copil şi, totodată, deosebit de înţelept, cumpătat şi ascultător, era foarte iubit de părinţi. Dar Atotbunul Dumnezeu, Care are putere asupra morţii şi vieţii şi ale Cărui judecăţi sunt un abis de necuprins, a voit să-i ia sufletul înainte de vreme. Astfel, s-a îmbolnăvit foarte grav şi în cincisprezece zile a murit.

Acest lucru i-a întristat atât de mult pe părinţii copilului, că plângeau fără să-şi afle mângâiere şi, mai mult, tatăl său Dimitrie a căzut de atâta durere bolnav la pat şi nu a vrut nici să mănânce, nici să bea nimic vreme de cincisprezece zile.

Dimitrie, aflându-se în starea aceasta, în cea de-a cincisprezecea zi a leşinat, părând să fi murit. Atunci femeia şi soacra sa au început să plângă şi să se tânguiască. S-au adunat vecinii şi rudele şi, în timp ce plângeau cu toţii nemângâiaţi moartea lui Dimitrie, au început să pregătească, după obicei, coliva, giulgiurile, tămâia, lumânările şi tot ce este socotit de trebuinţă pentru înmormântare. Pe când îl schimbau, au observat că, în timp ce extremităţile împreună cu trupul erau necrozate şi reci, pieptul şi inima îi erau calde încă, iar pulsul nu încetase să bată, chiar dacă era foarte rar şi slab. Astfel au hotărât să nu-l îngroape până ce nu va fi necrozat întreg corpul. Au trecut multe ceasuri, se apropia miezul nopţii şi starea lui Dimitrie continua să fie la fel. Toţi picoteau de somn şi s-au retras pentru puţină vreme să se odihnească. În dimineaţa zilei următoare Dimitrie a oftat adânc şi s-a ridicat din pat. Cei care se aflau în jurul său, îngreuiaţi de somn, cum au auzit oftatul s-au trezit şi l-au văzut pe Dimitrie revenind la viaţă: s-au minunat şi s-au bucurat cu toţii – cel mai mult femeia şi soacra sa, care l-au întrebat ce se petrecuse. Dimitrie, şezând pe pat, şi-a pus mâna la frunte şi privea în jos. Era frământat de ceva şi cu gândurile în altă parte. Timp de trei zile nici n-a mâncat, nici n-a băut, nici n-a vorbit. Femeia sa a văzut din casă afară pe drum copii de vârsta băieţelului ei, jucându-se; şi-a amintit de copilul ei şi a început să plângă fără alinare cu lacrimi amare. Când a văzut-o Dimitrie, a dezlegat tăcerea: «De ce plângi şi te baţi în piept, femeia mea, fără să ştii ce faci şi ce spui? Copilul nostru n-a murit, aşa cum am crezut înainte, nici nu s-a prăpădit, nici n-a putrezit în mormânt, ci trăieşte şi este într-un loc luminat, înalt şi frumos, într-o lumină de negrăit, care nu seamănă şi nu se compară cu luminile acestei lumi. Măcar de ne-am învrednici şi noi să mergem în acel loc unde se află copiii noştri, să trăim acea viaţă fericită, în care nu există întristare, durere şi suspin, ci Lumina cea veşnică şi viaţă fără de sfârşit!» Femeia sa, de multa întristare, n-a dat nici o atenţie cuvintelor soţului ei. Bătrâna ei mamă însă, de cum a auzit aceste cuvinte, l-a întrebat pe ginerele ei:

– Dimitrie, fiul meu, de unde ştii că trăieşte copilul tău şi se află, aşa cum zici tu, în viaţa fericită?

– Am văzut cu ochii mei în ce loc vesel şi luminos se află copiii noştri!

– Spune-mi, Dimitrie, cele pe care le-ai văzut şi auzit şi să nu-mi ascunzi nimic!

Dimitrie le descoperă vedenia

«Pe când zăceam la pat bolnav şi dormeam, am văzut dintr-o dată în faţa mea un bărbat îmbrăcat în veşminte strălucitoare asemenea unui fulger, a cărui frumuseţe era de negrăit. Îmbrăcămintea lui ţesută din aur, în nenumărate culori, sclipea de strălucire şi o lumină foarte dulce răspândea linişte şi bucurie cerească. Din clipa în care l-am văzut orice gând şi cuvânt despre lucrurile acestei vieţi au dispărut din mintea şi amintirea mea şi atenţia mi-a fost atrasă cu totul de el.

În timp ce eram răpit de înfăţişarea sa, mi s-a părut că m-am desprins de cele pământeşti şi am ajuns în braţele sale. M-a luat şi am zburat la ceruri împreună. În urcarea noastră mi s-a părut că am trecut şapte rânduri de ceruri. Aceste rânduri se vedeau în timp ce le străbăteam de jos în sus.

Urcând, am întâlnit lumină şi ceaţă; când am ajuns mai sus, am văzut o lumină strălucitoare şi un pământ frumos şi minunat, neted şi curat, cu lumini şi feluriţi copaci înfloriţi, a căror mireasmă şi frumuseţe limba omenească nu le poate descrie.

După ce am străbătut acel pământ frumos, ne-am aflat în faţa a două uşi de fier bine zăvorâte. Uşa cea din dreapta era păzită de tineri frumoşi, îmbrăcaţi în alb, iar cea din stânga de bărbaţi negri, înfricoşători la înfăţişare. Cum am ajuns în faţa acelor porţi, Îngerul meu însoţitor mi-a spus să mă aplec şi să mă închin; eu m-am aplecat şi m-am închinat. Pe când eram încă aplecat la pământ, am auzit un glas de departe: ‘De ce l-ai adus pe acesta aici? Nu ţi-am spus să-l aduci pe el, ci pe vecinul său, Nicolae. Acesta trebuie să mai trăiască încă pe pământ.’

După aceea, însoţitorul meu m-a luat deîndată şi am pornit-o spre răsărit. Am ajuns pe o câmpie înflorită şi nemărginită, cu pomi foarte frumoşi de diferite feluri. La umbra fiecărui pom se afla şi un om. Cu toţii erau de aceeaşi vârstă, dar feţele unora erau luminoase şi frumoase şi străluceau de bucurie, ale altora încruntate şi puţin întunecate, iar ale altora cu totul negre şi întunecate: fiecare dintre ei avea semnele vădite ale faptelor bune sau rele pe care le săvârşiseră în viața asta și, mai mult de atât, fiecare se cunoștea cu celălalt.

Când am străbătut acea frumoasă câmpie, am privit în dreapta și în stânga; i-am văzut pe mulți pe care îi cunoscusem în viața aceasta și care muriseră de multă vreme. Am recunoscut, de asemenea, și multe femei. Am văzut acolo și o femeie desfrânată, care vădea prin înfățișarea sa ce viață a dus aici pe pământ, am văzut și mulți alți răufăcători, care în viața aceasta au fost condamnați la spânzurătoare, și alții care au făcut diferite păcate, cu semnele evidente ale faptelor lor rele, dar și ale celor bune. Am văzut că în locul acela se aflau și mulți prieteni și rude de-ale noastre.

Și pe când mergeam cu Îngerul care mă însoțea prin acea câmpie încântătoare și înflorită, în timp ce admiram frumoasele privelişti, livezile răcoritoare, pomii foarte înalți și alte lucruri minunate și mai presus de cuvânt, am văzut patru copilași în veșminte sclipitoare și foarte frumoși, care străluceau ca soarele. M-am oprit minunându-mă de acele locuri paradisiace şi uitându-mă cu nesaț la acei dulci copilași. Atunci Îngerul însoțitor mi-a spus: ‘Frate, cunoști acești frumoși copilași? Oare nu știi ai cui sunt?‘ Atunci m-am dus mai aproape, m-am uitat la ei cu atenție și am văzut că acei copilași erau ai noștri. I-am văzut pe cei trei care au murit cu câţiva ani mai înainte și pe cel din urmă, de 12 ani, între ei. I-am spus Îngerului: ‘Da, domnul meu, sunt copiii mei!‘ Bucuria mea era de nedescris, pentru că i-am aflat pe copiii noștri în mijlocul unei asemenea desfătări, slave și străluciri. L-am rugat pe Îngerul meu însoțitor să-mi îngăduie să rămân alături de copiii mei pentru totdeauna, să le împărtășesc bucuria și să nu mă despart de ei niciodată. Dar îngerul mi-a spus că nu a venit încă vremea pentru mine și m-a luat deîndată din acel loc.

Pe când plecam din acea câmpie frumoasă cu flori bine-mirositoare, cu lumina ei cerească și cu strălucire veșnică, l-am întrebat: ‘Domnul meu, acest loc frumos este Raiul lui Dumnezeu, Împărăția Cerurilor, despre care se vorbește?‘ Acela mi-a răspuns: ‘Acest loc nu este nici Raiul, nici Împărăția lui Dumnezeu, ci este ceea ce Sfânta Scriptură numește pământul celor blânzi și locul de odihnă al sufletelor creștinilor drepți și ortodocși, unde Atotbunul Dumnezeu a rânduit să se odihnească sufletele până la cea de-a Doua Venire a lui Hristos, a Domnului nostru Iisus Hristos, Dreptul Judecător, Care va veni să judece lumea. Pe când Împărăția Cerurilor și bunătățile veșnice, de care se vor bucura Drepții, precum și chinurile și pedepsele veșnice menite păcătoșilor care nu s-au pocăit, sunt acolo unde ai văzut cele două porți închise și pecetluite: cea de aur și luminată duce la Împărăția lui Dumnezeu și cea de fier și arzândă duce la iadul pregătit pentru demoni și uneltele lor, adică pentru oamenii răi și nepocăiți.‘ Atunci l-am întrebat pe înger: ‘Acum, domnul meu, cine se află în Împărăția Cerurilor și cine în iad?‘ Iar el mi-a răspuns: ‘Acum nimeni nu merge în Împărăția Cerurilor sau în iad, ci Drepții se desfată de o parte din bunătățile veșnice, în locul rânduit de Dumnezeu, iar păcătoșii suferă o parte a pedepselor și, așa cum am spus, Drepții și păcătoșii vor avea parte de primirea desăvârșită a bunătăților sau a pedepselor veșnice după a Doua Venire în slavă a Domnului, care va avea loc atunci. Sau răsplată veșnică sau pedeapsă veșnică. Însă sufletele marilor Sfinți,‘ a continuat să-mi spună călăuza mea, ‘se află de pe acum într-un loc mult mai înalt, mai frumos și luminos decât cel de aici, acolo unde există o lumină nesfârşită și mult mai strălucitoare, ale cărei raze și luciri ajung până aici și luminează locul acesta.‘

În timp ce îngerul care mă călăuzea îmi spunea acestea, am început să ne îndreptăm spre miazăzi. Am părăsit acel loc luminos și strălucitor și am ajuns într-un loc întunecat și acoperit de mucegai și putreziciune, din care ieșeau multă necurăție și mirosuri urâte. Acolo am văzut o mare mulțime de oameni cu chipuri arse de soare și întristate. Am întrebat-o pe călăuza mea ce fel de oameni erau aceia și mi-a răspuns: ‘Cei de aici sunt cei care nu au crezut în Stăpânul Hristos.‘

Am mers mai departe și am întâlnit un loc și mai întunecat și murdar; aici se afla o mulțime care părea asemenea unor pitici și copii foarte mici, și viermi care forfoteau într-o grămadă de excremente. Am întrebat-o pe călăuza mea ce fel de oameni sunt aceștia și mi-a spus că toți sunt ereticii și oamenii care au răspândit învățături rele. Acolo i-am recunoscut și pe mulţi alții, pe care îi știam din viața aceasta, și care aveau fețe foarte întunecate.

Când am ieșit de acolo, am trecut prin alte asemenea locuri întunecate și necurate, pline de oameni de toate religiile, adepți ai ereziilor, atei, idololatri și popoare de diferite etnii. La întrebarea mea dacă acesta este iadul, călăuza mi-a răspuns: ‘Așa cum ți-am spus și mai devreme, cele pe care le-ai văzut nu sunt nici iadul, nici Raiul, ci toate acestea sunt provizorii, până la cea de-a Doua Venire. Trebuie să știi ceva: iadul este unul, dar chinurile și pedepsele sunt multe și diferite, după cum Împărăția Cerurilor este una, dar și acolo există diferite sălașuri și desfătări pentru Drepți, potrivit cu virtuțile și jertfa adusă de fiecare în viața aceasta, după cum spune și Stăpânul Hristos în Sfânta Sa Evanghelie: În casa Tatălui Meu multe sălașuri sunt (In. 14, 2)‘. Chiar atunci când călăuza îmi spunea acestea, am auzit venind din adânc, de foarte jos, un glas îngrozitor și tunător de șarpe urlând și de fiară sălbatică, cu o necurăție și un miros de nesuportat. M-am speriat atât de mult de acest glas, încât am încercat să mă ascund în brațele călăuzei mele. Tremurând de frică, l-am întrebat: ‘Ce glas este acesta, domnul meu, și de unde vin această murdărie şi miros de nesuportat?‘ El mi-a răspuns: ‘Cel care strigă și urlă este iadul atotmâncător, care-i primește în sine pe toți necredincioșii și, prin urmare, pe păcătoșii batjocoritori, care nu au crezut în Hristos și nu s-au pocăit niciodată de răul făcut în viața lor. Indiferent care dintre ei moare, este înghițit de iad, iar acesta îi varsă în locurile de pedeapsă pe care le-ai văzut, fără să se sature niciodată.‘

Deîndată am auzit un alt glas care venea de sus: ‘De ce strigi, plângi şi te întristezi? Aşteaptă puţin şi te vei sătura de arhierei nevrednici, preoţi, monahi şi creştini nepăsători şi dispreţuitori ai virtuţii, dar cu râvnă faţă de viciu.‘

Şi în timp ce acest glas înfricoşător mai şuiera în urechile mele, m-am trezit în casa mea, mi-am văzut trupul mort, urât şi îngheţat şi nu am vrut să intru în el, dar călăuza mea m-a pus cu forţa, fără voia mea, şi am simţit o durere ascuţită şi cum îmi tremură toţi nervii, articulaţiile şi oasele». Femeia lui Dimitrie şi soacra lui, cum au auzit acestea, au rămas înmărmurite.

Toate acestea s-au răspândit din gură în gură nu doar în Isvoros, ci în toată Peninsula Chalcidică. Au ajuns şi la urechile Sfântului Mitrofan, care s-a dus acasă la Dimitrie şi de la el s-a încredinţat de adevărul acestei vedenii dumnezeieşti, pe care Dimitrie a istorisit-o de două sau de trei ori Sfântului întocmai, aşa cum ne-a înfăţişat-o şi nouă Sfântul Mitrofan însuşi. Vedenia aceasta a lui Dimitrie a fost adeverită şi de faptul că spusele glasului dumnezeiesc adresate Îngerului său călăuzitor «nu ţi-am spus să-l aduci pe el, ci pe vecinul său Nicolae», s-au împlinit. La două zile după vedenie, vecinul său Nicolae, cu toate că era sănătos, a murit şi pregătirile pentru înmormântarea lui Dimitrie s-au folosit pentru îngropăciunea lui Nicolae.

Unii arhierei şi preoţi, din pizma diavolului, s-au pornit să defăimeze vedenia aceasta ca fiind neadevărată. Au încercat să semene necredinţa şi îndoiala sub pretextul că glasul pe care l-a auzit Dimitrie de sus spunând iadului că se va sătura de arhierei, preoţi şi monahi nepăsători şi trândavi faţă de îndatoririle şi obligaţiile lor nu era de la Dumnezeu, fiindcă, dacă ar fi fost adevărat, nu ar fi vorbit de preoţi şi monahi, ci de oameni necredincioşi, fără evlavie şi păcătoşi!

– Oameni sărmani, în orice clasă v-aţi afla, orice rang şi demnitate aţi purta, «de ce căutaţi să vă dezvinovăţiţi de păcatele pe care le faceţi?» «[Popor] tare de cerbice şi cu inima netăiată împrejur», «pentru ce iubiţi deşertăciunea şi căutaţi minciuna?» «Pentru ce vă place să vă îndreptăţiţi şi să vă ascundeţi în spatele degetului vostru?»

Acestea le-a spus Sfântul Mitrofan şi a adăugat:

– Fraţii mei, noi clericii care ne-am pus în slujba Domnului, suntem datori să cunoaştem bine că trebuie să fim pildă şi model de vieţuire virtuoasă, lumină şi călăuze ale oamenilor, după cum spune şi Domnul nostru: «Voi sunteţi lumina lumii, voi sunteţi sarea pământului» (Mt. 5, 14 şi 13), şi fiind astfel, s-ar cuveni în asemenea împrejurări să răspândim mai multă lumină şi să nu întunecăm şi mai tare aceste lucruri simple şi dumnezeieşti pe care Dumnezeu le descoperă ca să ne îndreptăm pe noi şi să îndreptăm şi lumea cuprinsă de întunericul şi neştiinţa asupra Legii dumnezeieşti şi a poruncilor lui Dumnezeu. În loc să fim pilda cea bună şi să ne arătăm lucrători vrednici de chemarea noastră şi buni iconomi, dăruind harul pe care ni l-a dat Dumnezeu, prin cuvintele şi prin faptele noastre bune şi prin vieţuirea noastră curată, noi suntem pentru credincioşi piedică în calea binelui, pricină de sminteală şi pildă rea prin necredinţa şi îndoiala transmise poporului credincios şi simplu, vătămând în felul acesta sufletele pentru care Hristos S-a jertfit pe Cruce şi Şi-a dat sufletul «ca preţ de răscumpărare pentru -mulţi». În loc să încercăm cu orice preţ să aducem folos aproapelui, noi îl vătămăm în tot chipul prin aceea că declarăm şi mărturisim în faţa tuturor că vedeniile care ne aduc deşteptarea, frica de Dumnezeu, pocăinţa şi cunoaşterea de sine nu sunt adevărate. Într-adevăr, pentru ce spunem că n-au fost aievea? Oare pentru că dau pe faţă faptele rele ale fiecăruia dintre noi şi vădesc pedepsele care ne aşteaptă, sau dreapta plată şi răsplată pe care le vor lua de la Dreptul Judecător cei care s-au nevoit în bine şi virtute? Trebuie să ştim că oricare ar fi aceştia, oameni simpli sau preoţi, arhierei, patriarhi, împăraţi, generali sau soldaţi, toţi vor fi judecaţi la fel şi în mod drept de către nepărtinitorul Judecător, Dumnezeu.

Să ne trezim, fraţilor, să ne venim în fire cât mai este vreme, fiindcă pentru fiecare dintre noi clopotul primejdiei bate din clipă în clipă şi nu ştim când va veni şi sfârşitul nostru. Să încercăm să-i urmăm pe cei ce lucrează binele, virtutea, dreptatea, ca să ajungem şi noi lumină de mântuire, pildă de virtute şi dreptate pentru fraţii noştri creştini, după cum ne porunceşte Domnul nostru: «Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, încât să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri» (Mt. 5,16). Ca să luăm şi noi dreapta răsplătire şi să trăim veşnic cu Dumnezeu în Împărăţia Cerurilor. Amin.”

Ne este necunoscut, de asemenea, locul unde au adormit aceşti sfinţi părinţi Dionisie Retorul şi Mitrofan şi până astăzi sfintele lor moaşte nu s-au aflat.

În zilele noastre (1956), preacuviosul imnograf al Bisericii celei Mari a lui Hristos, părintele Gherasim de la Sfânta Ana Mică dimpreună cu obştea sa evlavioasă, după multă trudă şi nevoinţă, în urma arătării şi descoperirii acestor Sfinţi, a izbutit să se îngrijească de Peştera în care cei doi Sfinţi şi-au petrecut viaţa lor de nevoinţă, unde a ridicat în cinstea lor o frumoasă biserică. Biserica aceasta are drept acoperiş stânca ce acoperă Peştera şi dintr-un loc picură fără încetare agheasmă, pe care părinţii o adună şi o dau pelerinilor evlavioşi spre sfinţire. La pomenirea lor din fiecare an (9 iulie) se face priveghere de toată noaptea, la care vin mulţi monahi şi evlavioşi pelerini creştini.

În zona în care se află Peştera mulţi monahi şi pelerini evlavioşi, precum şi autorul însuşi, au simţit de-a lungul vremii o mireasmă dumnezeiască şi aceasta ne face să credem că în apropierea Peşterii trebuie să se găsească sfintele moaşte ale acestor binecuvântaţi Părinţi.

Lucrarea de minuni făcătoare a Proniei dumnezeieşti

La Peştera de nevoitori a Sfinţilor Părinţi Dionisie Retorul şi Mitrofan, părintele Gherasim dimpreună cu obştea s-au îngrijit în anul 1958 ca la pomenirea lor de peste an (9 iulie) să cumpere peşte pentru treizeci-patruzeci de persoane.

La privegherea panegirică a acestor Sfinţi Părinţi, fiindcă are loc după praznicul Sfântului Atanasie Atonitul la Marea Lavră (5 iulie), au venit şi au slujit doi arhierei, Constantin de Kozana şi Antonie de Xanthi, care au fost însoţiţi de mulţi alţi pelerini, laici şi monahi, în număr de peste o sută de persoane.

Bucătarul, părintele Damaschin de la obştea Danieléilor, văzând venirea neaşteptată şi în număr mare a pelerinilor, s-a aflat într-o postură neplăcută, pentru că nu ştia în ce mod să administreze situaţia, şi l-a întrebat pe părintele Gherasim ce-ar trebui să facă.

Părintele Gherasim, plin la rândul lui de grijă şi nelinişte, i-a spus: „Părinte, numărul pelerinilor noştri este de peste o sută. Ce-o să ne facem acum? Ce-o să le dăm să mănânce, cum o s-o scoatem la capăt?”

Bucătarul i-a răspuns: „Părinte Gherasim, peştii sunt pentru treizeci, cel mult patruzeci de persoane. Ce-o să facem cu restul? Avem doi arhierei şi o să ne facem de râs. Ce spui să facem, părinte?” Părintele Gherasim nu ştia ce să spună, uitându-se la el gânditor şi încurcat. Însă pentru că părintele Damaschin era un om cu o credinţă mare şi cu încredere în Dumnezeu şi în Sfinţii prăznuiţi, a continuat cu toată simplitatea ce-l caracteriza astfel: „Părinte Gherasim, să avem credinţă în Dumnezeu, în Preasfânta noastră Maică şi în Sfinţii pe care îi sărbătorim şi ei o să se îngrijească de toate. Noi nu mai putem face nimic. (Discuţia aceasta avea loc la priveghere, iar dimineaţa trebuia să se aşeze masa pentru toţi care au stat la priveghere şi pentru alte persoane care aveau să mai vină între timp.)

Astfel, părintele Damaschin l-a asigurat pe părintele Stareţ Gherasim că Dumnezeu va purta de grijă în aşa fel, încât nimeni să nu fie mâhnit. Şi spunând aceasta, a luat deîndată candela de la icoana Sfinţilor prăznuiţi Dionisie şi Mitrofan, şi a pus tot untdelemnul din ea în tava uriaşă unde se preparau peştii.

Minunea Sfinţilor Părinţi

Când s-a apropiat ceasul să împartă peştii în porţii, părintele Damaschin, spunând fără oprire rugăciunea „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă şi mă ajută în ceasul acesta!” şi rugându-se Sfinţilor prăznuiţi, a început să dea porţiile la diaconii – ospătari – care slujeau la trapeză.

A împărţit peştele în porţii şi acestea au depăşit numărul patruzeci, cinzeci, şaizeci, optzeci, o sută… şi tava părea să nu se golească, astfel că au mâncat mai mult de o sută de oameni la amiază şi seara şi la sfârşit au rămas peşti şi pentru ziua următoare!

Părintele stareţ Gherasim cu obştea sa, părintele Damaschin şi ceilalţi părinţi, care ştiau câţi peşti au cumpărat pentru praznic, când au văzut că nu doar au ajuns, dar au şi prisosit pentru ziua următoare, au făcut o rugăciune specială pentru a-L slăvi pe Dumnezeu şi a mulţumi Sfinţilor pentru negrăita minune. Şi aici s-a împlinit spusa evanghelică: „Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă” şi „ştie doar Tatăl vostru Cel ceresc că aveţi nevoie de ele” (Mt. 6, 33 şi 32) şi „înainte de a le cere pe acestea vi se vor da”.

Visele îl înşală pe om

Părintele Neofit, pro-egumen al Mănăstirii Dohiariu, care se retrăsese în căutarea isihiei la Sihăstria Sfinţii Arhangheli în anul 1880, într-o seară a avut un vis, în care i s-a arătat Sfântul Vasile cel Mare şi l-a sfătuit să se închine degetului mare de la piciorul lui, iar acesta s-a închinat.

După ce părintele Neofit a avut acest vis, a început să se înfumureze la gândul că l-a văzut pe Sfântul Vasile şi că s-a învrednicit să se închine degetului acestuia. Multă vreme i-a fost chinuită mintea cu acest vis, multe ore consacra zilnic acestui gând, care-l împiedica de la rugăciunea „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă!” şi, în general, de la toate rugăciunile sale.

După multă vreme a hotărât să ceară sfatul unui duhovnic vestit pe atunci pentru virtutea şi nevoinţa sa – părintele Grigorie –, care se retrăsese şi el în căutarea liniştii la acelaşi Schit, la câţiva paşi mai sus de el, la Coliba numită Adormirea Maicii Domnului.

La această nelămurire a fostului egumen Neofit, părintele duhovnic Grigorie i-a spus: „Părinte şi frate, te-ai închinat unui mare diavol şi nu Sfântului Vasile [cel Mare]. Te rog de aici înainte să nu mai dai nici o atenţie viselor, din cauza cărora oricine poate uşor să fie înşelat, ajungând să se închine diavolului în loc să se închine lui Dumnezeu.” După acest sfat al duhovnicului, părintele fost egumen Neofit şi-a aflat liniştea şi n-a mai fost stânjenit de demoni.

Nu trebuie, aşadar, să dăm importanţă viselor: numai duhovnicul şi mărturisitorul nostru este în măsură să ne spună dacă sunt adevărate şi lui trebuie să i le mărturisim deîndată, pentru a ne elibera de rătăcirea pe care o pot ascunde.

Pustnici nevăzuţi

O mare zonă a Sfântului Munte Athos, care se întinde de la Sfânta Ana Mică până la Schitul „Glossias” şi este plină de copaci şi păduri dese, se numeşte „Pustia Atonului”. Acolo, din vreme în vreme, unor foarte puţini locuitori ai acestei regiuni li se descoperă asceţi cuvioşi la înfăţişare, costelivi şi goi trupeşte, dar acoperiţi de harul lui Dumnezeu.

Astfel, într-un periodic aghiorit, care a circulat între anii 1930-1938 cu titlul Biblioteca aghiorită, doctorul Spiridon sau Atanasie Kampanáos, monah şi frate al Sfintei Mănăstiri a Marii Lavre, scria despre monahii nevăzuţi, goi şi fără sălaş că „ochiul care le cârmuieşte pe toate cunoaşte multe lucruri” şi „ce-aş putea să spun despre cei fără sălaş, care stau în ape reci? [Numai] ochiul care le cârmuieşte pe toate le cunoaşte vieţuirea”.

Părintele Gherasim Menághias, care a fost mai întâi chimist, apoi a ajuns monah sihastru şi s-a sălăşluit în Pustia Sfântului Vasile, fiind legat printr-o prietenie frăţească de doctorul Lavrei Atanasie Kampanáos, atunci când a văzut publicându-se aceste lucruri în periodicul Biblioteca aghiorită i-a atras atenţia şi i-a sugerat să nu publice şi să scrie lucruri neprobate, care, probabil, vor provoca suspiciuni şi ironii în detrimentul vieţii monahale din Sfântul Munte.

La aceste observaţii, doctorul şi părintele Atanasie a răspuns, după obicei, cu aceste cuvinte: „Scumpul meu om şi dragul meu frate, nu pot să nu scriu şi să nu public spusele omului care, venind la mine [din partea pustnicilor nevăzuţi], mi-a făcut cunoscut «că mă voi îmbolnăvi şi voi muri».”

Acel om era Bătrânul-Antonie, de la [Coliba] Sfântul Petru. Acei pustnici nevăzuți i-au spus acestui om: „Să te duci să-i spui acelui doctor că nu peste multă vreme se va îmbolnăvi și va muri și de aceea trebuie să se pregătească.” Iar Bătrânul-Antonie, după ce i-a transmis doctorului cuvintele pustnicilor nevăzuți, i-a arătat şi o cruce de lemn, pe care i-au dat-o acei nevoitori. Pe cruce erau încrustate literele „Macarie Ieromonahul”.

Acestea le-a scris părintele Atanasie ca răspuns chimistului Gherasim Monahul de la Schitul Sfântul Vasile și apoi, la puțină vreme, s-a îmbolnăvit și, fără a avea vreo boală grea, a adormit somnul cel de veci, după ce mai întâi a descoperit și a publicat faptul că există și trăiesc din loc în loc, în Pustia Athosului, acești sfinți asceți și monahi eremiți spre slava lui Dumnezeu și folosul sufletesc al monahilor din Sfântul Munte.

O altă arătare a pustnicilor nevăzuți

Un pelerin care urca pe drumul abrupt de la țărmul Sfintei Ana Mici s-a întâlnit cu astfel de Sfinți, după ce se rătăcise prin pădure, și, la dorinţa lui de a-i urma, aceia i-au spus: „Tu, frate, ești menit pentru Schitul Mănăstirii Xenofont” și i-au arătat drumul spre a se duce la părintele duhovnic Sava, care-i va spune ce are de făcut. Pelerinului, după ce s-a îndepărtat puţin de ei, i-a părut rău că i-a părăsit și că a lăsat să-i scape asemenea Sfinți. S-a întors și i-a căutat mult timp, dar nu i-a mai găsit nicăieri. Atunci s-a dus la părintele Sava și i-a povestit totul. Părintele Sava i-a spus: „Tu, fiul meu, nu ești pregătit să-i urmezi, dar probabil că te îndoiai că ar exista astăzi în Sfântul Munte asemenea Sfinți și de aceea ți i-a arătat Dumnezeu. Tu o să te închinoviezi la Schitul Mănăstirii Xenofont.” Şi într-adevăr, aşa s-a întâmplat, pentru că acest frate a fost tuns în monahism la Schitul Mănăstirii Xenofont.

Acest fapt mi-a fost povestit de părintele duhovnic Acachie din Kapsála, om sporit duhovnicește și iubitor de adevăr, care l-a cunoscut pe cel ce i-a întâlnit pe pustnicii nevăzuți şi de la care a căutat să afle toate amănuntele despre această întâmplare.

Notă:

1 Din Constantinopol (n. trad.).

Sursa: Patericul Sfântului Munte, Monahul Andrei Aghioritul, Editura Sophia, 2013, pp. 157-170 / Foto credit Vasile Cătălin Tudora (foto sus), restul fiind din arhiva blogului

Fragmentul de față apare pe Blogul Sfântul Munte Athos cu îngăduința editorului cărții, d-na Mihaela Voicu, căreia îi mulțumim.

Se va prelua doar cu precizarea sursei Blogul Sfântul Munte Athos

Marea Lavră [Patericul Sfântului Munte, Monahul Andrei Aghioritul]

Continuându-ne drumul spre răsărit prin Vigla, după aproximativ o oră ajungem la cea mai mare Mănăstire ca ansamblu arhitectural din Sfântul Munte – Marea Lavră –, pe care a zidit-o la 963, cu ajutorul împăraţilor Nichifor Fokás şi Ioan Tsimiskis, Sfântul Atanasie Atonitul.

Mănăstirea Marii Lavre, asemenea unui leviatan de veghe, domină întreaga zonă. Locul este fermecător şi, cu cât te apropii de această Mănăstire, cu atât ai impresia că intri în Cetatea lui Dumnezeu.

În biografia Sfântului Atanasie se aminteşte că planurile şi dimensiunile Mănăstirii au fost date de Stăpâna noastră, Născătoarea de Dumnezeu, care ea însăşi i s-a arătat Sfântului Atanasie şi, în felul acesta, s-a născut o cetate adevărată.

Mediul şi atmosfera create de locuitorii acestui oraş, adică de monahii evlavioşi, te cuceresc. Monahii sunt gata în orice clipă să-ţi arate odoarele duhovniceşti, sfintele moaşte, ofrandele sfinte de preţ, biblioteca uriaşă, frumoasa biserică centrală, icoanele făcătoare de minuni, mormintele patriarhilor şi arhiereilor care ca fraţi ai Mănăstirii şi simpli monahi au adormit întru somnul cel de veci. Oricine poate vedea chiparoşii seculari sădiţi de Sfântul Atanasie, crucea purtată de el, care cântăreşte mai mult de 3 kilograme, trapeza obştii monahale şi toate cele vrednice de văzut ale Mănăstirii, ce nasc un sentiment religios înalt, stârnesc uimirea, pocăinţa şi evlavia faţă de ctitori, donatori şi monahii continuatori, care prin jertfa lor au păstrat şi continuă sfânta tradiţie a vieţii şi a modului de vieţuire monahale.

Nimeni nu poate şti câţi arhierei, preoţi, diaconi şi evlavioşi monahi şi-au dat ultima suflare în Mănăstirea aceasta, fiindcă cei vechi nu ţineau catastife şi monahologii¹ sau certificate de deces, pentru a cunoaşte exact numărul celor care, nevoindu-se şi încercându-se aspru în ascultarea şi în războiul împotriva vrăjmaşului şi potrivnicului nostru de obşte satana şi rugându-se pentru mântuirea sufletului lor şi a întregii omeniri, au trecut prin Mănăstirea aceasta. Mari şi înţelepţi dascăli şi părinţi de neam. (Se spune că mai mult de 36 de patriarhi, 144 de arhierei şi 164 de egumeni au adormit întru somnul cel fericit în această Mănăstire!)

Din anumite vedenii minunate, pe care în decursul timpului Dumnezeu le-a descoperit aici, putem înţelege evlavia şi frica de Dumnezeu a monahilor acestei Mănăstiri.

1. La această Mănăstire, Clement, ucenicul Sfântului Grigorie Sinaitul, adeseori, când monahii Lavrei cântau cu evlavie „Ceea ce eşti mai cinstită…”, vedea cum se pogora din cer un „Nor strălucitor…”, care se aşeza peste biserică, şi când se încheia „Ceea ce eşti mai cinstită…” se ridica din nou la cer.

Clement s-a născut şi a crescut în Bulgaria, fiind de meserie păstor, dar era curat şi nevinovat la suflet şi vedea adesea această arătare minunată.

2. Sfântul Ioan Cucuzel, cel cu glas de înger, cânta cu atâta evlavie, străpungere a inimii şi armonie, încât la o priveghere a Imnului Acatist, după ce a cântat troparele şi canoanele Maicii Domnului, l-a furat în strană un somn uşor în care i s-a arătat Preasfânta Născătoare de Dumnezeu asemenea unei Împărătese cu diademă şi aleasă strălucire şi i-a zis: „Bucură-te, Ioane, copilul meu; cântă-mi, iar eu nu o să te las!” şi i-a pus în mâna dreaptă o monedă de aur. Cucuzel s-a trezit deîndată plin de tărie, bucurie şi veselie şi ţinând în mâna dreaptă o monedă de aur, pe care a aşezat-o la icoana Preasfintei care până astăzi se numeşte Preasfânta „Cucuzéliţa”. De-a lungul vremii s-au săvârşit multe minuni prin mijlocirea acestei monede.

Altă dată Preasfânta i s-a arătat lui Cucuzel în somn, i-a vindecat piciorul care putrezise din cauza statului în picioare şi i-a spus: „De acum vei fi sănătos.”

Sfântul Ioan Cucuzel a construit o Cathisma² în apropierea Mănăstirii, cu o biserică închinată Arhanghelilor, unde stătea şase zile pe săptămână, iar în duminicile şi sărbătorile mari mergea la Marea Lavră cu multă zdrobire a inimii şi evlavie.

La Cathisma aceasta şi-a cunoscut de mai înainte sfârşitul, a adormit şi a fost îngropat acolo. (Mai multe detalii despre viaţa sfântului acestuia puteţi afla din Sinaxarul lui Matei Langhís, la 1 octombrie).

Preasfânta i-a dat un bănuţ de aur şi Sfântului Grigorie Domesticul, fiindcă şi el cânta alături de Cucuzel cu multă evlavie şi străpungere a inimii, ca psalt, în partea stângă (Soborul lor se prăznuieşte la 1 octombrie).

Sfântul Munte este moştenirea Preasfintei

Doamna noastră de Dumnezeu Născătoarea, atunci când s-a arătat mai întâi Sfântului Petru (655-681), eremitul de pe Muntele Atonului, şi apoi, după patru-cinci secole, lui Nicolae, egumenul Marii Lavre, atât unuia, cât şi celuilalt le-a spus: „Sălăşluirea şi odihna voastră în Dumnezeu nu este altundeva decât în Muntele Atonului, pe care l-am primit de la Fiul şi Dumnezeul meu spre a fi moştenirea mea. Şi aceia care vor să se îndepărteze de grijile şi tulburările lumeşti să vină şi să lucreze în grădina aceasta, ca să cultive virtutea, curăţia inimii şi nevinovăţia sufletului, care de acum înainte se va numi «Sfântul Munte».

Şi făgăduiesc cu adevărat să iubesc, să ajut şi să-i ocrotesc pe cei care cu inimă fără de vicleşug vor veni să-I slujească lui Dumnezeu din tot sufletul, să se roage neîncetat pentru ei, să mijlocească în faţa lui Dumnezeu pentru Biserica Lui şi pentru toată lumea, pe care Domnul să o lumineze şi să ajungă turma adevărată şi nevinovată a lui Hristos, Dumnezeul nostru.

Prin mila şi harul Fiului lui Dumnezeu, muntele se va umple dintr-o margine până în cealaltă de monahi evlavioşi şi ortodocşi. Pentru aceea duhul meu se bucură şi se veseleşte, fiindcă toţi aceştia vor cânta, binecuvânta şi slăvi preacinstitul nume şi de mare cuviinţă al Sfintei Treimi. Prin aceşti monahi, prin semnele şi minunile pe care le vor săvârşi, prin viaţa lor curată şi sfântă se va slăvi şi preamări în toate zările, spre răsărit şi apus, spre miazăzi şi miazănoapte numele lui Dumnezeu în toată lumea!

Din întristarea, suferinţele, ispitele, smintelile şi lipsurile pe care le vor îndura aceşti monahi lumea va învăţa să fie răbdătoare în clipele grele ale vieţii ei!

Pentru acestea toate, pe care monahii şi, prin mijlocirea lor, întreaga lume le vor îndura, mă voi ruga Fiului şi Dumnezeului meu să ierte lipsurile pe care se va întâmpla să le aibă şi să-i învrednicească să aibă parte de harisme dumnezeieşti şi cereşti. Mă voi ruga să le dăruiască pocăinţă sinceră şi luminare, pentru a putea da răspuns bun în ziua aceea mare şi de netăgăduit a celei de-a Doua Veniri şi la dreapta Judecată viitoare să aibă parte de nemărginită milă. Dar şi în viaţa de acum vor primi din partea mea mult ajutor, fiindcă le voi uşura suferinţele, ostenelile, întristările şi voi alunga ispitele trupeşti şi sufleteşti pe care vrăjmaşul şi vicleanul diavol şi potrivnicul neamului omenesc le aduce.”

Cu aceste făgăduinţe şi dumnezeieşti chezăşii ale Preasfintei, Sfântul Munte, din vremea primilor monahi ai lui şi până astăzi, a fost păzit şi îşi continuă viaţa sfântă şi lucrarea duhovnicească, cu toate că locuitorii săi monahi au fost încercaţi crud de-a lungul vremilor şi până astăzi sunt supuşi la diferite ispite, văzute şi nevăzute. Cu ajutorul lui Dumnezeu şi sub acoperământul Născătoarei de Dumnezeu îşi va continua lupta sfântă spre păstrarea credinţei, limbii şi tradiţiilor naţional-religioase ale Creştinismului neatinse şi neştirbite, aşa cum dintru început ni le-au lăsat Sfinţii Părinţi ai celor şapte Sfinte Sinoade Ecumenice ale Sfintei noastre Biserici.

Preasfânta tămâie

Bătrânul-Teofil, frate al acestei Mănăstiri, într-o convorbire duhovnicească avută împreună acum aproape 40 de ani, mi-a spus următoarele: „Frate şi părinte Andrei, pentru că şi tu eşti frate care aparţii³ de Sfânta Mănăstire Marea Lavră şi aici ai depus metanie⁴ şi prin urmare, ca frate în duh al meu ce eşti, îţi spun că întotdeauna trebuie să fim cu băgare de seamă şi cu mintea trează. Rugăciunea trebuie să fie unită cu ascultarea asemenea a două surori, precum sunt aripile păsărilor, pentru ca omul să poată avea parte de sporire duhovnicească şi să zboare cu mintea de la cele pământeşti la cele cereşti.

De aceea fii cu luare-aminte, mi-a spus, ca atunci când mergi la biserică spre a te ruga sau psalmodia:

a) să nu iei niciodată tonuri înalte, nici să cânţi în neorânduială, şi

b) când intri în biserică spre a te ruga, va trebui să laşi în afara bisericii tot gândul, toată grija şi preocuparea ce te abat şi te îndepărtează de rugăciune, dacă vrei ca Dumnezeu să primească rugăciunea şi cântarea ta, să ai plată veşnică şi să nu fii osândit; căci în loc să te foloseşti de rugăciunea ta, te vei vătăma din cauza nepurtării de grijă. Şi ca să fii încredinţat că cele pe care ţi le spun sunt adevărate, ascultă ce mi-a povestit Bătrânul-Cornel, care şi acesta, la rândul lui, le-a auzit de la un Stareţ foarte îmbunătăţit duhovniceşte de la Mănăstirea noastră, părintele Iliodor, care a trăit acum aproape 150 de ani.

Părintele, fost egumen al Mănăstirii, îl slujea pe Nicolae, egumenul de atunci al Mănăstirii, pe vremea când aceasta încă era chinovială. La o priveghere de toată noaptea se afla în altar şi pregătea cădelniţele, ca preoţii şi diaconii să tămâieze, când avea să înceapă cântarea a IX-a, la care se cântă «Ceea ce eşti mai cinstită…».

Din locul acela din altar Bătrânul-Iliodor vedea cu ochii sufletului în fiecare zi, când psaltul începea «Să lăudăm, bine să cuvântăm şi să ne închinăm Domnului…», o femeie îmbrăcată în negru, plină de măreţie, însoţită de doi îngeri cu cădelniţe cu totul de aur în mâini, cum tămâia întreaga biserică. Trecea pe la stranele monahilor şi tămâia până ce se sfârşea «Ceea ce eşti mai cinstită…» şi cântarea a IX-a.

Într-o zi psaltul a luat la catavasii un ton foarte înalt şi atunci această femeie, care nu era alta decât Purtătoarea de grijă⁵ şi Ocrotitoarea monahilor şi a Muntelui cu nume Sfânt, Doamna şi Stăpâna noastră de Dumnezeu Născătoarea şi Pururea-Fecioara Maria, nu s-a arătat să tămâieze, ca în fiecare zi, pentru că sunetele înalte alungă cuvioşenia şi evlavia.

Într-o altă zi, la privegherea de după pavecerniţă, acest binecuvântat Iliodor o vede pe Preasfânta tămâind întreaga biserică. Mergea la stranele în care nu stătea nimeni şi tămâia, în timp ce în dreptul stranelor în care se aflau monahi nu tămâia. Lucrul acesta i-a stârnit curiozitatea părintelui Iliodor, şi în sinea sa era nedumerit şi se întreba de ce oare nu tămâia şi stranele în care se aflau monahi, ci numai pe cele unde nu stătea nimeni?

Cu lacrimi în ochi, acest virtuos monah s-a rugat la Preasfânta să-i dezlege nelămurirea. Astfel, după trei zile de rugăciune, Preasfânta i s-a arătat în somn şi i-a spus:

«Află, Iliodore, că tămâiez stranele care sunt goale pentru că monahii care stau în ele şi urmăresc sfintele rugăciuni şi slujbe se află în slujba şi ascultarea Mănăstirii, dar acolo unde se află în ascultare şi lucrează au mintea neîntrerupt la rugăciunea comună care se face în biserică de către fraţi şi aşa, de acolo de unde se află, se roagă şi aceia împreună [cu cei din biserică]. Aceştia sunt cei pe care preoţii îi pomenesc şi spun în rugăciunilor lor: ΄şi pentru părinţii şi fraţii noştri care lipsesc din binecuvântate pricini…΄; pe aceştia îi văd cu mintea ca fiind prezenţi şi îi tămâiez ca şi cum s-ar afla în stranele lor. Ei au plată îndoită. În timp ce mulţi dintre monahii care sunt cu trupul în stranele lor nu se roagă cu mintea dimpreună cu ceilalţi fraţi, ci uneori flecăresc între ei, alteori se gândesc la lucruri fără nici o legătură cu rugăciunea, câteodată osândesc, altădată pizmuiesc pe cei ce cântă şi Îi înalţă slavoslovii Celui Preaînalt şi, în loc să slăvească şi ei laolaltă cu aceia preacinstitul şi de mare cuviinţă numele Său, fac pe dos, îşi acuză fraţii, iar de multe ori chiar cugetă lucruri viclene şi păcătoase. Aceşti monahi, chiar dacă se află la locurile lor, nu sunt socotiţi ca prezenţi, ci ca absenţi şi, fiindcă nu se roagă curat, nu merită să fie tămâiaţi, pentru că tămâia înseamnă harul Preasfântului Duh, care însă nu locuieşte în aceşti oameni, pentru că îşi întoarce faţa de la ei.

De aceea, va trebui ca cele pe care le-ai văzut şi ţi le-am spus să le faci cunoscute tuturor monahilor şi creştinilor şi să le aşterni pe hârtie, ca toţi să ştie că atunci când intră în biserică, ca şi întotdeauna când se roagă, se cuvine să aibă mintea şi inima îndreptate numai spre Dumnezeu, pe Care suntem datori să-L slăvim şi Căruia trebuie să-I mulţumim pentru cele bune dăruite nouă, dar şi pentru cele rele care, din îngăduinţă dumnezeiască, ni se întâmplă. Avem datoria ca pentru toate acestea să-I mulţumim lui Dumnezeu şi să-L slăvim în biserica Sa, precum spune şi Duhul Sfânt în dumnezeiasca Scriptură: ΄în Biserica Sa – a lui Dumnezeu – tot omul va spune: slavă!΄

Este un mare păcat şi de neiertat să vorbim în biserică în timpul rugăciunii, pentru că astfel Îl dispreţuim pe Dumnezeu în faţă şi întristăm Duhul Sfânt, iar aceasta este aproape totuna cu hula împotriva Duhului Sfânt – păcatul care nu se iartă ΄nici în veacul acesta, nici în cel ce va să fie΄ (Mt. 12, 32). De aceea, ar fi mai bine ca oamenii ăştia să nu se ducă la biserică, decât să meargă, să nesocotească porunca lui Dumnezeu şi să ajungă pricină de sminteală în biserica Sa».”

Preasfânta slujea la trapeză

Acelaşi părinte Teofil mi-a spus că un alt asemenea părinte duhovnic şi văzător cu duhul de la Mănăstirea Lavrei i-a povestit cum, la Praznicele Domneşti şi la cele închinate Maicii Domnului, o văzuse adeseori pe Stăpâna şi de Dumnezeu Născătoarea împreună cu alţi doi Sfinţi, Sfântul Ioan Teologul şi Sfântul Atanasie Atonitul, pe care îi numea „Cuvioşi Stareţi”; Stăpâna şi de Dumnezeu Născătoarea cu o faţă veselă dădea porunci privitor la cum să se slujească la masa de obşte, unde toţi fraţii mâncau laolaltă cu cei aflaţi la praznic, pe când cei doi Sfinţi cu multă cuviinţă şi ascultare alergau şi împlineau poruncile Preasfintei.

Agheasma Sfântului Atanasie

Când Sfântul Atanasie a început să zidească Mănăstirea Lavrei, după câteva luni bunurile necesare, alimentele şi celelalte materiale au început să se împuţineze. Nu avea bani să-i plătească pe maiştri şi pe muncitori. Nu avea ce să le gătească. Atunci, deznădăjduit, a abandonat lucrarea şi a plecat spre Karyés, capitala [Sfântului Munte], ca să vadă ce poate face.

După două ore de mers i s-a arătat pe drum o femeie maiestuoasă, care l-a întrebat pe un ton auster:

„Ava Atanasie, unde te duci? De ce-ai lăsat lucrarea pe care ai început-o? Întoarce-te şi continuă lucrarea ta sfântă şi bineplăcută lui Dumnezeu.”

Sfântul Atanasie, cuprins de uimire ca urmare a luminii răspândite de înfăţişarea ei, a privit-o cu respect şi teamă şi, la rândul său, a întrebat-o:

„Cine eşti tu, Doamna mea? De unde mă cunoşti? Cum de-mi ştii numele şi-mi porunceşti să mă întorc înapoi? Şi cu ce anume şi în ce chip voi continua ridicarea Mănăstirii, de vreme ce s-au terminat toate materialele de trebuinţă pentru acest scop?”

Atunci femeia i-a spus că este Maica Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi că trebuie să se întoarcă spre a isprăvi ce a început. I-a mai spus de asemenea că va afla toate magaziile pline, vistieriile înţesate de bani şi tot ceea ce va avea nevoie pentru a încheia zidirea Mănăstirii.

Sfântul Atanasie, pentru a se asigura că toate cele pe care i le-a spus acea femeie sunt adevărate, a cerut un semn. Atunci Stăpâna noastră de Dumnezeu Născătoarea i-a spus Sfântului Atanasie să lovească cu toiagul piatra care se afla în faţa lor. Într-adevăr, când a lovit, a ţâşnit un şuvoi bogat de apă, foarte plăcut la gust şi vindecător de felurite boli. Apa aceasta până astăzi se numeşte „agheasma Sfântului Atanasie” şi lumea care trece pe acolo bea şi-i simte minunatul gust. Sfântul Atanasie, crezând în cuvintele Maicii lui Dumnezeu, s-a întors înapoi şi a aflat, după cum i-a spus Preasfânta, toate magaziile şi vistieriile pline de bani şi toate cele necesare, şi până la încheierea întregii lucrări nu i-a lipsit nimic, după făgăduinţa nemincinoasă a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi Pururea Fecioarei Maria.

Acestea şi altele asemenea mi-a spus acel fericit Stareţ Teofil, pe care Domnul nostru Iisus Hristos l-a luat acum în sălaşurile Sale cereşti şi dumnezeieşti spre a se bucura veşnic dimpreună cu Dumnezeu şi cu toţi Sfinţii. Veşnica lui pomenire!

Dacă cineva ar vrea să enumere lucrările făcătoare de minuni pe care de-a lungul vremilor harul lui Dumnezeu le-a înfăptuit în această Sfântă Mănăstire a Marii Lavre, nu-i va ajunge întreaga viaţă să le povestească, fiind nevoie să se scrie nenumărate tomuri de cărţi.

Pentapole-le⁶ dimprejurul Marii Lavre

În jurul Mănăstirii Lavrei, în locuri magice şi retrase, au fost construite cinci Cathisme, fiecare cu biserica proprie. Se numesc Cáthisma, pentru că aici se sălăşluiau fraţii Mănăstirii care îşi -afierosiseră întreaga viaţă în slujba şi ascultările Mănăstirii, şi când, la o vârstă înaintată, nu mai puteau oferi un ajutor real Mănăstirii şi ascultărilor ei, atunci, cu îngăduinţa Mănăstirii, se retrăgeau căutându-şi liniştea la una din aceste cinci case, rugându-se ziua şi noaptea pentru ei înşişi şi pentru fraţii Mănăstirii. Mănăstirea era cea care le asigura alimentele necesare.

Acest lucru a fost statornicit de părinţi aproape la toate Mănăstirile, după modelul înfloritoarei Pentapole, unde a locuit Lot, nepotul patriarhului Avraam, despre care Sfânta Scriptură spune: „nu voi pierde cetatea pentru cei cinci”, adică nu avea să distrugă frumoasa şi prospera cetate a Sodomei şi Gomorei – Marea Moartă de astăzi – dacă se vor fi aflat cinci oameni buni şi virtuoşi în Pentapole. Astfel şi la Marea Lavră, precum şi în cazul fiecărei Mănăstiri şi al fiecărui aşezământ sfânt, dacă există cinci oameni înaintaţi în virtute care se roagă pentru ea, nu va fi nimicită niciodată de lucrarea şi uneltirile satanei.

Câţi stareţi, monahi sfinţi şi cuvioşi, câţi preoţi, ieromonahi, arhierei şi patriarhi şi-au dat ultima suflare la aceste Cathisme! Câte taine şi descoperiri ale lui Dumnezeu nu au văzut aceşti binecuvântaţi, care s-au învrednicit să aibă parte de această fericită liniştire a virtuţii şi trezviei!

Rătăcirea Bătrânului-Haralamb

Dumnezeiescul Apostol Pavel spune: [nimeni] „să nu cugete despre sine mai mult decât trebuie să cugete, ci să cugete fiecare spre a fi înţelept, precum Dumnezeu i-a împărţit măsura credinţei” (Rm. 12, 3), adică nu trebuie să gândim despre noi înşine mai multe lucruri decât cele pe care Dumnezeu ni le-a hărăzit, ci ne vom acoperi neajunsurile cu ajutorul credinţei.

Întrucât mulţi au crezut că pot să facă mai multă asceză şi să ajungă mai virtuoşi decât alţi părinţi şi creştini, au avut de înfruntat şi suferit războiul şi săgeţile aprinse ale celui viclean.

Cei care cu îngăduinţa şi binecuvântarea stareţului sau a duhovnicului lor au stăruit mai mult în rugăciune, post şi asceză, prin harul lui Dumnezeu, au înaintat în smerenie, s-au arătat mari lucrători ai ascultării, au ajuns pilde de desăvârşire şi călăuze nemincinoase ale celorlalţi.

Aceia însă care au încercat prin voia lor să se arate deasupra celorlalţi, dintr-un duh al egoismului, au căzut în blestemata mândrie şi în multe alte ispite, într-atât încât mulţi dintre ei s-au pierdut ori s-au rătăcit de la adevăratul drum al virtuţii şi au ajuns o jucărie în mâinile diavolului.

Astfel, potrivit istorisirii a doi stareţi virtuoşi şi sfinţi din Kavsokalivia, Bătrânul-Ieroteu şi părintele Timotei de la Coliba Adormirea Maicii Domnului, acolo unde se află şi Peştera Sfântului Acachie cel Nou, la o Colibă mai sus de a lor, Sfântul Haralamb, trăia Bătrânul-Auxentie, care-l avea ca ucenic pe părintele Haralamb.

Părintele Haralamb, de îndată ce Stareţul său a murit, a hotărât să ajungă deasupra celorlalţi – ceea ce nu era decât un gând de la diavolul pentru a-l duce în rătăcire de la drumul virtuţii, aşa cum l-au însemnat şi l-au statornicit Stareţii săi. Voia să facă mai multă înfrânare, post şi rugăciune decât făcuse Stareţul său, care fusese neîndoielnic un monah virtuos şi sfânt.

Bătrânul-Haralamb şi-a luat un sac de posmagi şi puţină apă, s-a închis în Coliba sa şi a hotărât să nu iasă afară decât după ce va trece cel puţin o lună.

N-a făcut nimănui cunoscută această hotărâre, nici nu s-a sfătuit cu cei din vecinătatea lui, care erau monahi buni, virtuoşi şi mai căliţi în viaţa duhovnicească.

Aşadar, Bătrânul-Haralamb s-a închis de bunăvoie în Coliba sa şi s-a dedat rugăciunii, metaniilor şi privegherilor, astfel că monahii din împrejurimi l-au „pierdut” pur şi simplu. Însă ce s-a întâmplat de părintele Haralamb s-a făcut nevăzut?

Vecinul său, părintele Dionisie, de la Coliba Sfântul Acachie, pentru că trecuse mai mult de o lună de când nu-l mai văzuse pe Bătrânul-Haralamb, a pornit înspre Coliba lui, să vadă dacă nu cumva e bolnav.

Când a ajuns în faţa Colibei, a strigat: „Frate Haralamb!”, dar nu a primit nici un răspuns. S-a dus mai aproape de uşă, a spus „Pentru rugăciunile…”, dar din nou nu a primit nici un răspuns. Atunci a împins uşa şi a intrat.

Uşa era de fapt deschisă, iar părintele Haralamb în pat, învelit într-un colţ, tremura ca un peşte scos din apă.

Părintele Haralamb nu vorbea, ci continua să tremure, fără să poată scoate o vorbă. Atunci părintele Dionisie s-a apropiat mai mult şi i-a spus: „Părinte Haralamb, eu sunt fratele Dionisie, prietenul tău. Ce ţi s-a întâmplat? De ce nu vorbeşti?” I-a dat să bea pu-ţină apă şi să mănânce niște posmagi, dar acela speriat l-a privit ca pierdut, fără să spună nimic. După o clipă, ca şi cum şi-ar fi venit în fire, a sărit brusc, l-a îmbrăţişat şi i-a spus: „Frate, scapă-mă!” A început să plângă şi să-i spună îngrozit: „Au venit demonii să mă sugrume!”

Părintele Dionisie i-a dat curaj şi i-a spus: „Şi acum, te rog, spune-mi în amănunt ce ţi s-a întâmplat şi de ce eşti atât de speriat.”

Satana îl hrănea cu gândurile lui

Monahul Haralamb şi-a recăpătat curajul şi a început să-i spună prietenului şi fratelui său, Bătrânul-Dionisie: „Frate, am cumpănit în sinea mea să ajung mai bun decât ceilalţi părinţi şi decât voi. Să ajung zăvorât şi postitor. Am luat puţini posmagi, cu care am petrecut o săptămână. Când posmagii s-au terminat, am hotărât să ies şi să iau alţii, ca să continui această nevoinţă foarte aspră, fără să mai mănânc nimic altceva. Cum am deschis uşa, am găsit un sac plin de posmagi. Cu multă bucurie şi mulţumire l-am luat şi mi-am spus: «Se pare că lui Dumnezeu Îi sunt plăcute postul, rugăciunea şi, în general, viaţa asta pe care o duc» şi am început în sinea mea să mă semeţesc. Am închis uşa şi am continuat cu şi mai multă râvnă rugăciunea şi privegherea.

A trecut aşa o lună şi lucrurile au mers bine până ieri, când, aproape de miezul nopţii, după săvârşirea metaniilor şi a rugăciunii minţii, am început să fac Acatistul Maicii Domnului în faţa icoanei sale. Eram chiar la icosul care spune: «Zid eşti fecioarelor şi tuturor celor ce aleargă la tine, Născătoare de Dumnezeu Fecioară, pentru că Făcătorul Cerului şi al Pământului te-a gătit pe tine, Preacurată, sălăşluindu-Se în pântecele tău şi învăţându-i pe toţi să-ţi cânte ție…» În acel moment am auzit nişte bătăi în uşă, am ieşit şi am văzut un bătrân cu barbă albă, un pic şchiop, care mi s-a părut foarte sălbatic.

L-am întrebat cine e şi ce caută. Acesta mi-a spus: «Fiul meu, eu sunt duhovnic la Sfânta Ana şi am auzit de nevoinţele tale. După cum vezi, sunt şchiop. Şi pentru că îi iubesc mult pe cei care se nevoiesc în ascuns şi după voia lor, ca să-i slăvească D… acesta în văzul tuturor (nu a spus cuvântul Dumnezeu), am venit cu multă trudă să-ţi aduc posmagii ăştia, şi când se vor termina, ia acest coşuleţ: înăuntru sunt o sută de lire, ca să cumperi posmagi şi să nu ieşi din Coliba ta.»

Când a întins mâna ca să-mi dea coşuleţul cu banii, i-am văzut unghiile roşii, foarte mari şi răsucite într-atât de mult, că-i ajungeau până la cot. M-am speriat şi i-am spus: «Dacă vrei să te cred, fă-ţi semnul crucii şi vino înăuntru să citeşti tu mai departe Acatistul Maicii Domnului.» La auzul acestor cuvinte, cu mânie şi furie mi-a spus: «Mie mi-a fost milă de tine şi am venit până aici ca să te ajut să continui buna ta nevoinţă, iar tu nu mă crezi şi-mi ceri să spun ăsteia… care ne-a pârjolit, asemenea cuvinte? Niciodată!» Deîndată a avut loc un cutremur. S-au auzit un asemenea bubuit şi zgomot asurzitor, încât am crezut că s-a năruit Coliba. Toată casa s-a umplut de fum şi de o miasmă nesuferită şi stareţul s-a făcut nevăzut.

De frică mi-am pierdut simţirea, am căzut jos leşinat şi nu ştiu câte ceasuri am rămas inconştient. Când mi-am revenit, m-am târât până aici şi de-o zi şi o noapte stau tremurând, aşa cum mă vezi. Dacă nu ai fi venit, aş fi murit de frică. Te rog, ajută-mă! Nu mai pot să stau singur. Mi-e teamă ca nu cumva demonii să se întoarcă şi să mă sugrume. Preasfânta mea [Fecioară], nu mai fac asemenea lucruri!”

Părintele Dionisie, după ce l-a îmbărbătat o vreme pe Bătrânul-Haralamb, l-a dus la părintele duhovnic Simeon, care s-a rugat pentru el şi de acolo l-a luat la el acasă, la Sfântul Acachie, unde a rămas o săptămână, fără a se opri din tremurat de pe urma spaimei. Şi spunea neîntrerupt: „Este groaznic să-i vezi pe demoni!”

După multe zile, când şi-a revenit şi s-a liniştit, l-a luat părintele Dionisie dimpreună cu alţi părinţi şi l-au dus la Kyriakón⁷, unde, în prezenţa tuturor părinţilor Schitului, şi-a povestit păţania şi a cerut cu multă smerenie iertare de la toţi.

De atunci, prin harul lui Dumnezeu, a urmat rânduiala pe care o ţineau toţi Părinţii. Nu făcea nimic, nici măcar o metanie, până nu-i întreba mai întâi pe ceilalţi părinţi şi până nu se sfătuia cu duhovnicul; aşa şi-a aflat liniştirea în faţa tuturor ispitelor satanice şi la o vârstă foarte înaintată şi-a încheiat viaţa aceasta pământească şi trecătoare, cu nădejdea desfătării de bunătăţile cele veşnice.

Bătrânul-Hermolae

Marea Lavră, care are o suprafaţă foarte întinsă cu păduri şi ape îmbelşugate, este supusă la cheltuieli uriaşe pentru nevoile zilnice ale Mănăstirii şi ale obştii atât de numeroase:

Mai întâi, pentru hrană, îmbrăcăminte, asistenţă medicală şi toate celelalte nevoi ale obştii. În al doilea rând, pentru întreţinerea şi reparaţia clădirilor, bisericilor şi a dependinţelor şi, în al treilea rând, pentru găzduirea numărului mare de vizitatori şi pelerini de tot felul, pentru colecte şi alte binefaceri, precum şi pentru cheltuieli neprevăzute.

Pentru acoperirea tuturor acestor cheltuieli, precum şi a altora, în general, de foarte mulţi ani Mănăstirea ţinea, hrănea şi vindea iezi de parte bărbătească, pe care îi cumpăra de mici, îi creştea cu ajutorul unui păstor şi apoi îi vindea.

În acest scop avea păstori anume plătiţi, care erau păstori de ţapi⁸.

Acestor păstori, care uneori erau doi, alteori trei, în funcţie de numărul de animale ce trebuiau îngrijite – care de multe ori depăşea cinci sute – li se dădeau iezi, viţei şi hemioni, pentru că aceste animale aveau nevoie de oameni puternici şi pricepuţi.

Ca supraveghetor al acestor păstori de capre Mănăstirea Lavrei l-a numit în urmă cu şaizeci de ani pe monahul Hermolae. Părintele Hermolae avea braţe puternice, fiind un monah lipsit de răutate, simplu şi atât de bun, încât punea interesul Mănăstirii deasupra persoanei sale.

Vorbea puţin şi avea puţină ştiinţă de carte, dar era înzestrat cu multă înţelepciune. Ştia să se înfrâneze de la toate şi se pusese cu dăruire în slujba Mănăstirii Sfântului Atanasie, de vreme ce cu o credinţă de nezdruncinat în Dumnezeu şi în Stăpâna noastră de Dumnezeu Născătoarea a primit cu multă râvnă şi cu o ascultare fără margini să se ducă acolo unde Sinaxa Bătrânilor şi înainte-stătătorii Mănăstirii au socotit că este priceput să-şi aducă serviciile, în sfântul său loc de pocăinţă.⁹

Lavra nu va găsi un căprar mai bun

Între păstori, mai-marele căprarilor – arhicăprarul – era un om aspru, necioplit şi ignorant, dar foarte capabil şi de neînlocuit în ceea ce priveşte meseria de păstor. Pe Bătrânul-Hermolae l-au numit supraveghetor al acestuia şi, deşi ca păstor ce era, arhicăprarul ar fi trebuit să facă ascultare de supraveghetorul său, părintele Hermolae, de cele mai multe ori părintele Hermolae făcea ascultare de acest păstor, care se purta foarte aspru cu el şi adesea îl scotea să doarmă afară din stână, lăsându-l întreaga noapte în zăpadă şi în gerul ascuţit al Atonului. Astfel, Bătrânul-Hermolae a dat dovadă de o răbdare de neînchipuit în faţa încercărilor cumplite şi nemiloase venite din partea acestui căprar.

Ceilalţi părinţi, care cunoşteau martiriul şi dispreţul pe care i-l arăta căprarul, îl îndemnau să aducă la cunoştinţa Mănăstirii purtarea acestui păstor, ca să-l alunge, dar părintele Hermolae, care, după cum am mai spus, punea deasupra sa interesul Mănăstirii şi, într-un anume fel, se obişnuise cu arţăgoşenia căprarului, le răspundea părinţilor astfel: „Mănăstirea nu trebuie să-l alunge pe acest păstor, pentru că un căprar mai bun decât acesta nu va găsi.” Şi cu o răbdare ne neînchipuit avea grijă ca toate să meargă bine.

Însă diavolul, vrăjmaşul care luptă împotriva monahilor şi, în general, a tuturor oamenilor, dacă nu l-a putut birui pe Bătrânul-Hermolae, atletul răbdării şi al ascultării, cu ajutorul căprarului, s-a apucat el însuşi să-l lovească direct în faţă, în chip satanic.

Astfel, într-o zi când se duceau în pădurea Atonului, i s-a arătat, mergând înaintea lui. Şi tot drumul îi vorbea atotvicleanul fără încetare, îi spunea diferite poveşti şi îl întreba diferite lucruri la întâmplare. Şi cerea să-i răspundă la toate şi fără întârziere. Adică urmărea cu viclenia sa să-l ţină mereu ocupat, astfel încât părintele Hermolae să-şi întrerupă şi să nu mai apuce să-şi spună rugăciunea minţii, pe care toţi monahii şi creştinii care-şi doresc mântuirea sufletului, înaintarea şi sporirea duhovnicească ar trebui să o spună neîncetat: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă!”

Minuni aparente ale diavolului

După ce satana a reuşit în felul acesta să-l facă pe Bătrânul-Hermolae să nu-şi mai spună rugăciunea, a început să sară pe stâncile abrupte de acolo. Sărea (având chip de monah, aşa cum am spus) de pe o stâncă pe alta, chiar dacă distanţa dintre ele era mai mare de 10-20 de metri, şi se întorcea iarăşi înapoi şi-i spunea părintelui Hermolae: „Nu vezi ce fac eu? Că sar de pe o stâncă pe alta? Haide, sari şi tu, dacă socoteşti că eşti virtuos. Sari şi tu ca mine!”

Bătrânul-Hermolae, în smerenia lui şi cu conştiinţa păcătoşeniei, n-a dat crezare cuvintelor presupusului monah, cum că este virtuos, ceea ce demonul urmărea ca să-l facă să cadă pradă mândriei şi să-l arunce cu uşurinţă jos între stânci. S-a speriat când l-a văzut pe monahul cu pricina cum sare cu atâta uşurinţă de pe o stâncă pe alta şi, tresărind, a început să spună din nou cu toată puterea sa: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă! Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, ajută-mi în ceasul acesta!” Pe dată arătarea drăcească s-a făcut nevăzută de la faţa sa şi de atunci nu l-a mai ispitit în felul acela.

Bătrânul-Hermolae era foarte milostiv şi îl durea sufletul pentru toţi fraţii, că ar fi fost în stare să-şi dea şi pâinea de la gură pe care o primea de la Mănăstire. Dacă se afla cineva flămând, nu pregeta să i-o dea, iar el rămânea nemâncat.

Preabunul Dumnezeu, răsplătind răbdarea acestui monah, i-a dat milele Sale cele bogate și, ca plată pentru nevoințele și suferințele venite de pe urma ascultării și a lepădării de sine, i-a dăruit încă din viața aceasta putința de a lucra minuni.

Pentru că părintele Damaschin, care vieţuia de pe vremea aceea acolo și care până astăzi locuiește la Coliba de nevoitori Intrarea în Biserică a Născătoarei de Dumnezeu, în Pustia Sfântului Vasile, a avut nobila bunăvoință și dorinţă de a-mi povesti toate cele pe care le-am scris mai sus, mi-a istorisit și următoarea minune care s-a petrecut cu el, prin mijlocirea Bătrânului-Hermolae:

„Într-un timp părintele Damaschin suferea cumplit de pe urma unor dureri puternice în tot trupul, dar mai ales de stomac. În acele momente de durere s-a întâmplat să treacă pe la el Bătrânul-Hermolae, care, de îndată ce l-a văzut zvârcolindu-se de durere, a luat niște vată, a înmuiat-o în candela Preasfintei și a însemnat cu semnul crucii fruntea și mâinile părintelui Damaschin. Neîntârziat acele dureri crâncene, de pe urma cărora credea că-și va da duhul, au încetat.”

„De asemenea, când, după cuviosul sfârșit al părintelui Hermolae, i s-a făcut mutarea osemintelor, din ele ieșea o mireasmă de negrăit.” Toate acestea mi le-a mărturisit Bătrânul-Damaschin.

Așa îi răsplătește Preabunul Dumnezeu pe lucrătorii ascultării, răbdării, smereniei și dragostei. Dumnezeul milei, îndurărilor și al iubirii de oameni, Căruia I se cuvine toată slava, cinstea și închinăciunea, Tatălui, Fiului și Sfântului Duh. Treime Sfântă, slavă Ție!

Sfântul Ioan Cucuzel

Una dintre cele mai înverşunate patimi care îi stăpânește pe psalți este invidia cea stricătoare de suflet. Îmboldiţi de această aprigă patimă a invidiei, odată nişte psalţi, nu mireni, ci monahi, au săvârşit în Sfântul Munte o greşeală cumplită în detrimentul delegatului Sfintei Mănăstiri a Marii Lavre la Sfânta Comunitate, care era Sfântul Ioan Cucuzel.

Sfântul Ioan Cucuzel, pe lângă alte harisme cu care era înzestrat de Dumnezeu, avea o voce de înger şi era un cunoscător desăvârşit al artei muzicale.

La sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului, când prăznuieşte biserica Protatonului, Sfânta Comunitate, la privegherea panegirică cu ocazia acestei sărbători (15 august), i-a oferit lui Cucuzel onoarea de a conduce strana din dreapta a acestei biserici ca protopsalt.

Faptul acesta, că a fost preferat un psalt străin de la Lavra şi nu din Karyés, în loc să-i bucure pe psalţi, care pe atunci se aflau într-un număr foarte mare, fiindcă li s-ar fi dat ocazia să asculte un ieropsalt strălucit, din zavistia diavolului, l-au resimţit ca pe-o insultă. Astfel, au dat ascultare glasului patimii şi, pentru a-l umili pe acest om sfânt, au pus în lumânarea lui Ioan, în loc de fitil, o coadă mare de ridiche.

I-au dat Sfântului Ioan lumânarea cu coada de ridiche în ultima clipă, chiar înainte de începerea anixandarelor, şi când a încercat să o aprindă, cum era firesc, nu doar că nu se aprindea, dar a provocat cu trosnetul ei o pauză serioasă în cântare şi râsul celor din biserica Protatonului.

Răufăcătorii nu au respectat nici sfinţenia locului, nici ora menită rugăciunii, când aveau să-L slăvească pe Dumnezeu şi s-o cinstească pe Maica Domnului şi Doamna Sfântului Munte.

[Sfântul] Ioan Cucuzel a socotit acest fapt ca pricină de sminteală şi, pentru a nu lăsa loc mâniei, [s-a ridicat şi] a plecat la Mănăstirea sa şi nu a mai acceptat niciodată să cânte în Karyés şi, cu atât mai mult, la biserica Protatonului.

Note:

1 Cataloagele în care se ţine evidenţa monahilor închinoviaţi în fiecare Mănăstire (n. trad.).

2 Pentru detalii, vezi studiul introductiv (n. trad.).

3 Monahul ἐξαρτηµατικός este cel care aparține de o anumită Mănăstire, dar este trimis să locuiască și să slujească, îndeplinind diferite sarcini (d.ex., la un Schit, Chilie sau Metoc care aparține de Mănăstire, sau în cadrul unor instituții administrative, precum Sfânta Comunitate sau Sfânta Intendență în cadrul Sfântului Munte) în afara Mănăstirii sale de metanie (n. trad.).

4 Făgăduinţa de a fi monah sau voturile monahale (n. trad.).

5 Ἔφορος – intendent, purtător de grijă (n. trad.).

6 Scil. cele cinci oraşe (n. trad.).

7 Biserica centrală a unui Schit, unde monahii se adună duminica şi la marile sărbători pentru săvârşirea slujbelor şi, în special, a dumnezeieştii Liturghii (n. trad.).

8 Traghiári (τράγος = ţap) – păstor de ţapi, semnificant absent din vocabularul limbii române (n. trad.).

9 Mănăstirea este socotită prin excelenţă ca loc de pocăinţă; prin urmare, după sfintele canoane, cel care intră în Mănăstire trebuie să renunţe la orice funcţie, atât civilă, cât şi eclesiastică, dobândită anterior, limitându-se la calitatea de monah (n. trad.).

Sursa: Patericul Sfântului Munte, Monahul Andrei Aghioritul, Editura Sophia, 2013, pp. 96-112 / Foto credit Laurențiu Dumitru

Fragmentul de față apare pe Blogul Sfântul Munte Athos cu îngăduința editorului cărții, d-na Mihaela Voicu, căreia îi mulțumim.

Se va prelua doar cu precizarea sursei Blogul Sfântul Munte Athos

Cap. XIII: Despre virtutea discernământului gândurilor şi a stărilor duhovniceşti [Patericul athonit, Ioannikios Kotsonis]

Renumitul isihast şi duhovnic, părintele Grigorie, a locuit în Schitul Sfânta Ana Mică înaintea părintelui Sava. Era într-o neîncetată rugăciune şi tăcere. Vorbea numai când era necesar şi toţi se minunau de darul lui dumnezeiesc, al vorbirii inspirate. A devenit sprijinul şi întărirea călugărilor, al pustnicilor şi al pelerinilor.
Datorită discernământului acestui preaînţelept părinte duhovnicesc, căpitanul Giorgaki, şeful unei bande de tâlhari, a fost îndrumat spre pocăinţă. Pentru a ajunge la acest lucru, părintele a folosit o admirabilă stratagemă. A pretins că şi el fusese vinovat de multe crime, care erau chiar mai mari decât ale banditului. Prin acest şiretlic, el a câştigat încrederea cumplitului Giorgaki. Şi astfel l-a îmblânzit şi l-a adus aproape de o schimbare completă a inimii. De asemenea, i-a promis banditului că-l va împărtăşi în fiecare zi, cu o singură condiţie: să ţină post amândoi timp de 40 de zile. Giorgaki a fost de acord.
Totuşi, părintele Grigorie nu i-a dat Sfânta Împărtăşanie propriu-zisă, ci doar pâine şi vin obişnuit, până când nu au trecut cele 40 de zile de pocăinţă. Apoi l-a împărtăşit cu adevărat.

Părintele Gavriil, egumenul Mănăstirii Dionisiu, mi-a povestit următoarele:
– Cu peste 50 de ani în urmă, pe lângă Karyes (în Schitul Kutlumuş), a trăit un părinte duhovnic tare simplu şi cu puţină educaţie, dar cu mintea curăţită şi aplecată spre învăţătura lui Hristos. Ascultarea lui era să tricoteze ciorapi pentru paznicii civili ai Muntelui Athos şi pentru oamenii de la munte, din Rumeli şi Epir. Când venea la târgul de sâmbăta din Karyes să vândă produsele sale, stătea sub porticul cimitirului, lângă drum, ţinând în mâna dreaptă metaniile şi în stânga lucrurile de vânzare. Cu ochii plecaţi, el rostea neîncetat rugăciunea lui Iisus: «Doamne Iisuse, miluieşte-ne». Dacă cineva îl tachina, spunându-i: «Ridică ochii şi uită-te după cumpărători», el îi răspundea: «Cât timp mă văd ei pe mine, nu este necesar ca să mă uit eu după ei».
Acest om avea un astfel de discernământ, încât îşi dădea seama la spovedanie de problema majoră a persoanei care se spovedea şi apoi îl sfătuia pentru îndreptare.
Auzind despre el Patriarhul Ecumenic, Ioachim al III-lea, care în acel timp era în Muntele Athos, a venit la Karyes să-l întâlnească. El s-a apropiat de părinte şi l-a rugat ca după amiază să meargă împreună la chilie pentru a-l spovedi.
– Chilia mea este prea mică, Preasfinţia ta, pentru a primi un Patriarh, a răspuns părintele.
– Nu contează că e mică, a replicat Patriarhul.
– Dar e prea joasă pentru a intra în ea, Preasfinţia ta!
– Mă voi apleca să intru, a insistat marele Patriarh.
– Din nefericire, nu vă plecaţi! a spus părintele. Dacă aţi fi plecat capul, aţi fi putut fi Patriarh demult!
El se referea la faptul că Patriarhul a fost arogant şi a avut o atitudine care nu era dispusă să cedeze. De multe ori Patriarhul spunea despre acest incident:
– Cât timp voi trăi, nu voi uita discuţia cu acel părinte, un om simplu, dar de un mare discernământ.

La acelaşi părinte duhovnicesc a venit un părinte să se plângă de tânărul călugăr pe care-l avea sub ascultare care, deşi avea numai pravila şi totul era uşor pentru el, nefiind împovărat cu multă muncă, totuşi era copleşit de multe gânduri de nelinişte, fiind în pericol de a cădea pradă unei confuzii duhovniceşti din cauza deprimării. Părintele care era răspunzător pentru el a venit la părintele Gavriil, pentru a se sfătui cum să-l ajute pe tânăr.
– Căsătoreşte-l, i-a răspuns părintele Gavriil.
Auzind aceasta, părintele a rămas uimit şi s-a uitat la el cu mirare, necrezându-şi urechilor.
– Pune-l să muncească! i-a repetat bătrânul. Oamenii tineri pot fi smeriţi şi pot fi liniştiţi numai prin muncă regulată. Pentru un călugăr, rugăciunea singură, fără muncă, este la fel ca munca fără rugăciune. Căsătoreşte-l cu munca sa.

– Ori de câte ori apar ispite şi necazuri, apare şi cununa victoriei, spunea părintele Grigorie ieromonahului Ioachim Spetsieris. Şi apoi adăuga:
– Dacă s-ar găsi o mănăstire numai cu îngeri şi tu ai fi frate în acea mănăstire, tot n-ai fi mântuit, căci nimeni nu te-ar necăji şi ai duce o viaţă uşoară. Pentru această situaţie se potriveşte următorul verset: «Ţi-ai primit cele bune în viaţa ta»*
Odată, ieromonahul Ioachim Spetsieres i-a spus părintelui Grigorie:
– Părinte, pierd bătălia în lupta cu ispitele trupeşti. Nu mă pot odihni nici ziua, nici noaptea!
– Nu deznădăjdui. Acesta este semn că izbăvirea este aproape. Nu te teme, Hristosul nostru nu ne lasă să fim ispitiţi mai mult decât putem noi îndura.
Şi curând după ce l-a binecuvântat, a fost eliberat de ispită.
(*Acestea sunt cuvintele cu care Avraam se adresează omului bogat ajuns în iad, care se găsesc la Luca (16, 20–25).).

Un bătrân a spus că Hagi Gheorghe, care la rândul lui a fost la început frate, îi înţelegea pe călugării în ascultare. El era grijuliu în a-i ajuta să se îndrepte şi-i povăţuia cu mult discernământ.

Un pustnic a spus:
– Dacă-ţi plăteşti toate datoriile în această viaţă, poţi fi mântuit. Însă, dacă eşti lovit în cap de multe ori, vei primi chiar şi ceva în plus. Pentru oamenii care sunt bătuţi pe nedrept există o răsplată. Aceasta înseamnă că, de multe ori, Dumnezeu permite ca cei care duc o viaţă bună să fie greu loviţi. De ce este aşa? Lăsaţi-mă să vă dau un exemplu.
Există o familie fericită în care toţi sunt buni: tatăl, mama şi copiii. Ei se duc la biserică şi se împărtăşesc regulat. Deodată, un beţiv sau un nebun îl ucide pe tatăl cel bun, fără nici un motiv. Din această cauză, mulţi dintre cei care sunt depărtaţi de Dumnezeu vor spune: «Uitaţi-vă la el! Vedeţi? El mergea la biserică şi uite ce i s-a întâmplat!».
Câtă obrăznicie! Dumnezeu îngăduie suferinţa celor nevinovaţi pentru a da o a doua şansă celor nepocăiţi, astfel ca ei să poată fi aduşi pe calea pocăinţei, văzând suferinţa celui nevinovat, şi astfel să fie precum tâlharul cel bun care a fost răstignit pe cruce de-a dreapta lui Hristos.
Ce observăm la cei doi tâlhari între care a fost răstignit Hristos? Unul L-a defăimat pe Hristos, spunându-i:
– Dacă eşti Tu Hristosul, mântuieşte-Te pe Tine şi pe noi.
Dar celălalt, certându-l, i-a zis:
– Nu te temi tu de Dumnezeu, de vreme ce eşti în aceeaşi osândă? Noi, după dreptate primim ce ni se cuvine după faptele noastre, dar Acesta nici un rău n-a făcut (Luca 23, 39–41).
De aceea, Dumnezeu îngăduie ca unii oameni nevinovaţi să sufere, ca să fie spre folosul celor răzvrătiţi, chiar dacă cei care suferă sunt cu adevărat iubiţi de Dumnezeu. Cred că în Rai, Dumnezeu le va spune: «Iată, acest lăcaş este pentru tine, sau îţi poţi alege oricare îţi place!».
Înţelegeţi? Aşa este. Dacă cerem justificări pentru ce ni se întâmplă, putem pierde totul. Ne pierdem liniştea minţii şi răsplata.

Unul dintre părinţii cei mai luminaţi şi cu mult discernământ ai Muntelui Athos a fost părintele Daniil, care a construit pentru părinţii aghioriţi o sfântă sihăstrie în pustia Katunakiei. Acolo, călugării aflaţi sub ascultarea sa au fost numiţi după numele lui «Daniilei» – din cauza personalităţii deosebite şi harismatice a Bătrânului lor.
El a devenit vestit ca un înţelept îndrumător duhovnicesc a multor călugări vieţuitori în obşte, pustnici şi mireni, pentru virtuţile şi educaţia sa, provenite din experienţă. Inspirat de Duhul Sfânt, el era în special capabil să discearnă orice capcană întinsă din partea dreaptă* de către duhurile răutăţii, în războiul pornit de satana. Aceste ispite din partea dreaptă includ toate acţiunile unei persoane care arată virtuţi false, exagerări, înşelări, lucruri făcute fără binecuvântare, laudă de sine şi slavă deşartă. Toate aceste lucruri duc la o mândrie satanică.
Unul dintre aceşti fraţi, care a fost înşelat de satana, a fost părintele Damaschin Konstamonitul. El s-a gândit că ar putea deveni un zăvorât, ca unul dintre marii asceţi, dar fără să ceară binecuvântarea stareţului său. S-a hotărât să nu iasă deloc din mănăstire. Ieşea din chilia sa doar pentru a merge la biserică şi la trapeză şi îşi îndeplinea ascultările încredinţate lui. Şi-a petrecut 10 ani din viaţă gândind că era un zăvorât, dar plin cu o astfel de mândrie.
Între timp, datorită faptului că se credea atât de virtuos, mândria lui creştea împreună cu dispreţul pentru ceilalţi, cu clevetirea şi cu disputele şi certurile cu ceilalţi călugări. Datorită faptului că problema nu se îndrepta, stareţul a trimis după preacuviosul părinte Daniil, care a venit din toată inima, bucuros întotdeauna să ajute.
Părintele Daniil, cel plin de discernământ, l-a chemat la el pe înşelatul Damaschin şi, cu blândeţe, cum îi era caracteristic lui, a discutat cu el şi încetişor l-a făcut să-şi vină în fire şi l-a adus la pocăinţă. Părintele Daniil a folosit exemple din Vechiul şi Noul Testament, de la Moise, de la israeliţi şi de la Sfinţii Părinţi şi i-a spus:
– Frate, fii atent, de acum înainte să nu te mai încrezi în tine însuţi şi gândurilor tale, ci repetă acel înţelept cuvânt al Avvei Dorotei: «Blestemate fie gândurile tale şi cunoaşterea numai prin tine însuţi».
(*Ispite venind din partea dreaptă: este o expresie întâlnită în monahismul ortodox şi care se referă la toate încercările celui rău de a înşela pe cineva şi a-l face să creadă că are virtuţi pe care de fapt nu le are.)

Bătrânii de la Muntele Athos spun:
– Nu locul te mântuieşte, ci felul [în care vieţuieşti].

Un părinte spunea:
– Ar trebui să fim mai degrabă fericiţi decât trişti, când oamenii se poartă urât cu noi, pe nedrept. Nu trebuie să încercăm să fim crezuţi de oameni, chiar dacă noi avem dreptate. De vreme ce Dumnezeu e drept şi noi ne silim numai pentru viaţa care va veni, nu are nici un sens să încercăm ca să avem înţelegerea celorlalţi, sau să fim trataţi bine, sau să fim recunoscuţi pentru valoarea noastră şi să nu fim trataţi nedrept, şi aşa mai departe. Dacă noi vom urma acea cale în viaţă, ne vom da seama că drumul pe care mergem acum nu duce la Rai.

Un pustnic simplu şi neînvăţat mi-a spus:
– Cei care sunt prea deştepţi sunt repede prinşi în mreaja satanei, deoarece sunt plini de egoism, binecuvântatul meu părinte. Ei sunt precum crabii prinşi într-o plasă de pescuit.

Cu câtva timp în urmă am întâlnit un călugăr dintr-o mănăstire, care vorbea într-un mod minunat de expresiv. El vorbea despre frica de Dumnezeu, despre evlavie şi despre logica omenească. Niciodată până atunci în viaţa mea n-am întâlnit pe cineva care să se poată exprima atât de viu. Cuvintele lui erau ca un izvor de apă ţâşnitoare. Vorbirea lui era precisă, curată, fierbinte şi însoţită de gesturi spontane şi încântătoare. El spunea lucruri ca de exemplu:
– Cine este plin de respect are frică de Dumnezeu. Cel care are frică de Dumnezeu este şi smerit. Dumnezeu îi păzeşte pe cei smeriţi. Numai cel smerit are şi o gândire logică. Cel arogant nu poate gândi logic. Şi cel care nu are grijă de sufletul său, fie devine brutal şi se preface într-o fiară, fie se umple cu înşelarea de sine.

– Ce este monahismul?
– Muncă grea, a răspuns un părinte experimentat.
– Într-adevăr, a spus un ascet contemporan către un nou ostaş al lui Hristos. Dacă vrei să reuşeşti în chemarea monahală, îţi spun un singur lucru, fiul meu: Să fii sigur că iubeşti munca fizică.

Marele sihastru Hariton* duhovnicul, de fiecare dată când primea un oaspete, lucru pe care îl făcea cu multă dragoste şi bunătate, obişnuia să spună:
– În vremea aceea Hristos a început să lucreze şi să vorbească.
Părintele evita vorbăria nefolositoare şi cleveteala, privindu-le ca pricină a nenumărate boli.
(*Am scris o biografie a acestui minunat sihastru al Athosului)

Un cuvios călugăr de la Noul Schit spunea:
– La fiecare Paşti, când spunem «Hristos a Înviat», noi ne aducem aminte de strigarea îngerului în faţa mormântului gol al lui Hristos. Cei care părăsesc biserica imediat după ce s-a cântat «Hristos a Înviat» nu sunt creştini. Cei care rămân şi la Sfânta Liturghie sunt creştini.

Părintele Grigorie de la Schitul Xenofont, un călugăr care are peste 100 de ani, ne-a spus:
– Când eram călugări începători îl rugam pe părintele nostru duhovnic să ne citească o rugăciune în biserică, pentru patima noastră de a vorbi în deşert.

De asemenea, el a mai spus:
– Un călugăr fără o regulă de ascultare nu este călugăr.

– Călugării care trăiesc în viaţa idioritmică* nu pot fi corectaţi – obişnuia să spună cuviosul părinte Teofil Lavriotul, dorind să ne arate astfel toate neajunsurile unor astfel de mănăstiri.
(*În felul de vieţuire idioritmic, fiecare călugăr este de sine, având propriile reguli de muncă, post şi rugăciune şi nu este, de obicei, sub ascultarea unui Bătrân. Spre deosebire, în viaţa cenobitică, călugării urmăresc o regulă de viaţă comună şi toţi sunt îndrumaţi de acelaşi părinte duhovnic)

Minunatul călugăr Teofilact de la Kafsokalivia a spus unui tânăr începător:
– Dacă doreşti să devii un călugăr bun, aminteşte-ţi toată viaţa de acest lucru: Dă slavă lui Dumnezeu pentru că ai fost lipsit de toate bunurile personale la care te-ai fi putut aştepta. Foloseşte un pat de lemn pe care să dormi, iar de Paşti mănâncă o sardea şi câteva verdeţuri cu o lingură de ulei. Un călugăr nu are nici un drept în viaţa aceasta, astfel încât să poată fi liber. Pe câţi i-a distrus diavolul prin ispita de a avea cât mai multe bunuri personale!

Un bătrân a spus:
– Cu cât o persoană este mai înduhovnicită, cu atât mai puţine bunuri îşi doreşte în viaţă.

Am întrebat un părinte câţi ani a stat în Muntele Athos şi ne-a spus:
– Am fost aici mulţi ani, dar n-am sporit deloc. Şacalii care trăiesc în sălbăticie rămân întotdeauna şacali.

Un pustnic bătrân a spus:
– Un om cu frica lui Dumnezeu îi respectă pe toţi. Părintele meu se închina cu respect chiar şi celui mai nebăgat în seamă şi nevrednic om.

Un părinte a spus:
– Oamenii s-au îndepărtat de părinţii lor duhovnici şi s-au pierdut în gânduri şi tot felul de patimi, astfel că ei sfârşesc prin a se mărturisi unui psihiatru, care-i îndoapă cu pastile, pentru a uita de problemele lor. La scurt timp după asta, aceleaşi probleme ies din nou la suprafaţă şi totul se repetă. Dacă o persoană are grijă de starea sa interioară, poate dormi ca un bebeluş şi n-are nevoie de pastile şi nici de orice altceva.
– Vieţuirea în pustie nu rezolvă nimic de la sine, ci doar dacă eu, fiind în pustie, mi-am părăsit şi patimile. Sau, altfel spus, acel loc nu este un pustiu când îl adaptez după mine, în loc să mă adaptez eu pentru a trăi într-un loc pustiu.

Un bătrân a spus:
– Dumnezeu nu predestinează, dar El cunoaşte dinainte.

Un bătrân a spus:
– Când îţi spui părerea celorlalţi, fă-o în aşa fel încât ei să se folosească de ea. Dacă va avea ca urmare cleveteala, fă-o doar cu Dumnezeu. Nimeni nu poate să obosească când vorbeşte cu El, pentru că rugăciunea e odihnitoare. De multe ori ne rugăm pentru cineva care este bolnav. Şi alţii, de asemenea, se roagă pentru el, dar, în ciuda acestui lucru, persoana aceea moare. Cei care s-au rugat pentru el se întreabă de ce Dumnezeu nu le-a ascultat rugăciunile. Ei nu realizează că Dumnezeu le-a ascultat rugăciunile, dar El ştie ce este mai bine. Noi nu ştim care ar fi fost sfârşitul acelei persoane dacă ar fi trăit. Noi trebuie să-I dăm slavă lui Dumnezeu pentru toate.

Un călugăr bătrân spunea:
– Pentru călugări râpele devin palate, iar cerul care este deasupra lor acoperiş. Pământul le este saltea, iar nucile şi verdeţurile sălbatice hrana lor. Fiarele sălbatice sunt vecinii lor, iar peşterile devin odăi împărăteşti.
– Părinte, este greu să devii călugăr? l-am întrebat noi pe un călugăr înţelept.
– Nu este greu. Când te-ai uitat cu totul pe tine, atunci îţi dai seama că aceasta este cea mai uşoară sarcină de purtat.

Un bătrân a spus:
– Pentru ca cineva să obţină ajutor trebuie să aibă urechile sale larg deschise, pentru a putea primi semnalele de la o altă persoană. Când inima cuiva nu este receptivă, mai întâi el trebuie să-L roage pe Dumnezeu ca să i-o deschidă, astfel încât cuvântul lui Dumnezeu să poată fi primit.
– Apropiaţi-i pe aceşti oameni îndepărtaţi de Dumnezeu printr-un mod simplu, cu smerenie şi cu dragoste adevărată. Faceţi-vă că nu vedeţi multe din lucrurile rele ale acestora şi corectaţi numai ce este absolut necesar, datorită faptului că oamenii sunt plictisiţi şi împovăraţi cu viaţa şi nu le place când sunt corectaţi de altcineva, nu contează cât de bine intenţionat.

– Preoţia este dăruită ca o manifestare a dragostei lui Dumnezeu pentru omenire, a spus ieromonahul ivirit Atanasie. Dumnezeu ne iubeşte şi ne face preoţii Lui. Un preot slujitor îşi împrumută vocea şi mâinile lui Dumnezeu, pentru a săvârşi Sfintele Lui Taine.
– Un preot este curăţit de Harul lui Dumnezeu când se îmbracă în veşminte, afară de cazul când la acesta se găseşte o lipsă de moralitate, o atitudine de răzbunare sau o lăcomie după bani.
– Cei care se ostenesc pentru cuvântul lui Dumnezeu ar trebui mai întâi să fie pregătiţi prin asceză.
Părintele Avacum, cel desculţ, spunea tuturor părinţilor duhovniceşti:
– A sfătui este un lucru sfânt, pentru că atunci se întâlnesc două minţi în iubire şi smerenie.
El sublinia mai ales că orice sfătuire se cuvine a fi făcută cu multă dragoste, smerenie, îngăduinţă şi pace, şi nu contează la ce oră din zi o persoană ar putea veni să ceară ajutor.
– Călugării, insista el, se cuvine să primească pe toţi cu un zâmbet, astfel încât vizitatorii să plece mulţumiţi şi să-L slăvească pe Dumnezeu.

Un bătrân spunea:
– Nu trebuie să-L punem pe Dumnezeu într-o situaţie dificilă. El este dragoste deplină. Lui Dumnezeu nu-I place să ne vadă trişti. Ce face atunci Dumnezeu? Când suntem dăruiţi cu harul Lui din belşug, noi ne lăudăm. Dacă nu ni se dă acest har suntem trişti, nefericiţi, chiar disperaţi. Curând după ce încercăm să punem început bun, obosim. Chiar dacă mergem pe de-a lături, aceasta poate fi o experienţă bună pentru noi, deoarece ea este doar ca să ne smerească. Câteodată Dumnezeu Îşi retrage harul de la noi. Acesta este de fapt felul în care se smereşte un om. Când îi este dat înapoi harul lui Dumnezeu, omul vede că a crescut în cunoaşterea de sine şi realizează că nu se poate bizui pe el însuşi, ci că are nevoie de ajutorul lui Dumnezeu. Este exact ca un bebeluş. De îndată ce este în stare să ţină mâna mamei sale, el încearcă să meargă. Face paşi mari şi gândeşte că-i face foarte bine, închipuindu-şi că merge doar pe picioarele lui. Dacă continuă, copilul devine dependent, pentru că dacă noi îi ţinem mâna tot timpul, el are o falsă siguranţă şi apoi cade de-a berbeleacul, când de fapt se aşteaptă să meargă singur.
Uneori diavolul reuşeşte să ne folosească, ca să-l ispitim pe fratele nostru. Când ne rugăm lui Dumnezeu să ne dăruiască dragoste, atunci Dumnezeu poate îngădui ca un frate să se îmbolnăvească, şi astfel să avem ocazia să ne arătăm dragostea noastră, când fratele bolnav cere ajutor. Cel bolnav poate să-ţi ceară: «Adu-mi nişte ceai, adu-mi asta, adu-mi cealaltă…». În felul acesta Dumnezeu va pune la încercare şi dragostea şi răbdarea ta. Câteodată Dumnezeu Îşi retrage harul de la mai-marii noştri şi atunci ei ne vorbesc mai aspru. Prin aceasta ne pune la încercare, pentru a vedea dacă noi judecăm sau nu, noi care I-am cerut mai înainte să ne dăruiască virtutea de a nu judeca.

Un bătrân părinte contemporan, plin de discernământ, spunea:
– Nu vorbim în numele libertăţii atunci când spunem celorlalţi că orice este îngăduit. Aceasta este robie. Numai prin ispite poate cineva spori. Iată un exemplu: Avem un copac tânăr şi purtăm grijă de el. Îl fixăm cu o aţă de un băţ; nu folosim sârmă, pentru că asta i-ar face rău. Facem şi o mică îngrăditură în jurul lui. Acesta este singurul mod de a avea grijă de el. Iată un alt caz, al unui copil mic. Noi îi restrângem libertatea încă de la zămislirea lui, deoarece pentru nouă luni el trăieşte în captivitatea pântecelui mamei sale. După naştere este înfăşat în scutece. Când mai creşte puţin, punem în jurul lui un mic gărduleţ şi aşa mai departe. Aceste restricţii sunt necesare până când copilul devine ceva mai mare. Aparent el n-are libertate, dar fără o ocrotire, copilul ar fi putut să nu trăiască sau să nu crească.

Părintele Avacum Lavriotul, cel plin de har, spunea:
– Bucuria vine din legătura şi unirea cuiva cu Dumnezeu. Omenirea a fost creată să fie fericită şi nu tristă. Când te bucuri de lucruri rele, cu siguranţă vei plăti pentru această plăcere pe care ai avut-o. Dar bucuria lui Dumnezeu nu cere nici o răsplată. De exemplu, eu, care nu am nimic în lumea asta, nu pot plăti pentru fericirea pe care o am. Nu sunt singurul care afirm acest adevăr. Fraţii mei călugări, care nu au nimic altceva decât pe Dumnezeu, sunt plini de bucurie. M-am golit pe mine însumi de dragul lui Hristos. Eu nu am nimic decât pe Domnul meu şi bucuria. Sărăcia este minunată, pentru că aduce libertate. Omul trebuie să se golească pe sine însuşi pentru a face loc lui Hristos să intre în inima sa. Când Dumnezeu este cu mine, am şi fericire. În fiecare peşteră locuită de vreun pustnic vei găsi bucurie duhovnicească.

Un sihastru bătrân a spus unui grup de preoţi care l-au vizitat:
– Pentru a avea timp de rugăciune, cineva nu trebuie să-şi piardă timpul cu lucrul de care ar putea avea grijă altcineva. De exemplu: un doctor nu se va ocupa cu bandajarea, pentru că o asistentă poate face asta. Medicul are grijă de lucruri mai serioase, cum ar fi examinarea unui pacient sau realizarea unei operaţii. Dacă îşi pierde timpul cu lucruri minore, el nu va mai avea timp pentru cele importante şi nimeni nu va beneficia de cunoştinţele sale medicale. Acest lucru se aplică şi la voi. Rugaţi-vă pentru credincioşii voştri şi subliniaţi numele celor care sunt în mai mari nevoi decât alţii. Ajută ca să ştii care este problema particulară a fiecărei persoane, astfel încât să te poţi ruga mai bine pentru fiecare caz în parte.

Un bătrân pustnic l-a sfătuit pe un preot în felul următor:
– Încearcă cât poţi tu de mult ca să te desăvârşeşti şi să ajungi un preot mai bun. Atunci vei vedea că enoriaşii tăi îţi vor urma exemplul fără ca tu să le mai spui altceva. Astfel vei vedea că trudind pentru desăvârşirea ta, devii un exemplu tăcut pentru alţii.

Tot acest pustnic a spus:
– Trebuie ca treptat să facem pe celălalt să aibă gânduri bune. Apoi totul va fi bine. O persoană care nu are gânduri bune este sub influenţă demonică. Noi trebuie să deschidem întrerupătorul potrivit. Când avem totul pe aceeaşi lungime de undă, atunci putem beneficia de ascultare, de vreme ce întrerupătorul potrivit este deschis. Tinerii care-şi încep o viaţă duhovnicească trebuie să-şi îndrepte atenţia spre cauzele principale ale păcatului şi trebuie totdeauna să încerce să aibă gânduri bune.
Odată, un pustnic bătrân a plecat la oraş cu nişte treburi şi când s-a întors la schit ceilalţi fraţi l-au întrebat ce a văzut în oraş. El a răspuns că n-a văzut nici un om, doar copaci sălbatici.
În zilele noastre, oamenii doresc să devină sfinţi fără nici un efort şi câţiva dintre ei spun:
«Toate învăţăturile teologice trebuiesc trecute prin sita patristică».
De fapt, se cuvine să cernem totul prin învăţăturile părinţilor şi să aruncăm tot ce înseamnă gunoi. Trebuie să cercetăm în conformitate cu părinţii. Voi demonstra cu un exemplu: Avem trei metale: aramă, bronz şi aur. Aceste metale sunt de calitate diferită. Avem aur de 12 carate şi de 24 carate. Noi îl alegem pe cel de 24 carate. De asemeni, avem nevoie şi de metale mai ieftine, dar să alegem aurul.

Un călugăr care locuia în Chilia Sfânta Treime de la Schitul Sfânta Ana a fost ispitit de demonul trândăviei până aproape a deznădăjduit. Într-o zi, în descurajarea sa, a spus:
– Voi urca dealul până în vârf, mă voi aşeza pe cea mai înaltă stâncă, îmi voi legăna picioarele şi voi aştepta să treacă timpul.
Era în ajunul sărbătorii Sfântului Ioan Botezătorul, hramul Mănăstirii Dionisiu. A urcat până în vârful unei stânci, s-a aşezat jos şi a început să-şi legene picioarele, în timp ce murmura şi rugăciunea lui Iisus, dar nu tot timpul bineînţeles, ci când şi când, de vreme ce era plin de trândăvie demonică. Când el stătea în acea poziţie leneşă, un batalion de diavoli a trecut pe acolo, având ca ţintă Mănăstirea Dionisiu, ca să ispitească pe călugării din mănăstire. Unul dintre demoni a spus celorlalţi: «Am să-mi bat joc de acel trup pe jumătate mort, îmbrăcat în negru, care stă acolo sus». «Nu te duce, o să te ardă», i-au spus ceilalţi demoni. Dar acel demon s-a dus oricum şi a apărut ca un călugăr înaintea acelui începător şi i-a zis:
– Ce faci aici?
– Hm, mai nimic, a răspuns călugărul tânăr. Sunt leneş şi nu sunt în stare să-I ofer nimic Domnului meu, în afară de a sta aici şi de a-mi legăna picioarele.
Auzind aceste cuvinte smerite, demonul l-a părăsit imediat şi s-a întors să se alăture grupului său. Această întâmplare este povestită de părinţi, care îi sfătuiesc pe tinerii începători care au dificultăţi să-şi ţină regula de ascultare.

Un pustnic bătrân spunea:
– Mintea şi inima cuiva nu pot fi curăţate, atâta timp cât ele sunt îndreptate spre lume şi problemele ei.

Un pustnic katunakiatan, pe care îl chema Rafail, îşi repeta mereu:
– Toate câte sunt pe pământ sunt trecătoare, dar toate câte sunt deasupra sunt pentru veşnicie.

Spunea un părinte:
– Lumea este pentru monah ca un cărbunar!*
(*În sensul că îl murdăreşte sufleteşte ca un cărbunar).

Alt bătrân spunea:
– Faptul că monahismul înfloreşte în zilele noastre e un indiciu că Dumnezeu pregăteşte ceva deosebit pentru lume. Lumea întreagă se află în criză. Oamenii sunt însetaţi după lucruri duhovniceşti.

Un bătrân spunea ucenicilor săi:
– Când venim la mănăstire să ne facem călugări, trebuie să lăsăm lumea în spatele nostru, împreună cu obiceiurile, confortul şi luxul ei.

Un bătrân a spus:
– Viaţa duhovnicească a unui călugăr începe atunci când el se îndepărtează de toate lucrurile văzute şi nevăzute şi se îndreaptă cu totul spre Dumnezeu.
Mai spunea:
– Când eram în lume, toată lumea mă striga «călugăre», aşa că mi-am zis: Dacă tot eşti călugăr, ce mai cauţi în lume?

Călugărul Mihail Lavriotul, infirmier la Lavra, a fost un exemplu pentru dăruirea şi slujirea sa. Slujea Sfânta Liturghie în toate amănuntele. Lucra oriunde şi oricând. Era palid şi avea o înfăţişare strălucitoare, ascetică.

Părintele pustnic Damaschin de la Sfântul Vasile ne-a povestit odată despre un călugăr de la Kafsokalivia, care a trăit cu mult timp în urmă. Îşi neglijase canonul* şi celelalte îndatoriri duhovniceşti. La sfârşitul vieţii sale trândave, el s-a îmbolnăvit şi în timp ce era pe moarte, sufletul lui nu voia să părăsească trupul, timp de mai multe zile. Aceasta se întâmpla în 1935–1936.
Doctorul, un călugăr cu mult discernământ, şi-a dat seama că aceasta i se întâmplă din cauză că fusese fără de grijă de-a lungul întregii sale vieţi. Atunci părintele Grigorie, duhovnicul călugărului muribund, a îngenunchiat şi s-a rugat fierbinte, plin de milă şi dragoste pentru cel care era sub ascultarea sa, făgăduind înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor că va continua el să împlinească regula călugărului până la completarea ei. Din momentul terminării acestei rugăciuni, călugărul a adormit în pace.
(*Canonul monahului sunt 100–300 de metanii şi 6–12 şiraguri de metanii cu rugăciunea lui Iisus în fiecare zi.)

Spunea un călugăr:
– În aceste zile, noi încercăm să obţinem sfinţenia cu foarte puţin efort.
Şi a spus din nou:
– Pe măsură ce ne trudim din greu, vom primi mai mult har.
Apoi a adăugat:
– Dumnezeu poate umple inimile noastre cu atât de multă fericire şi dragoste pentru El, încât noi să nu putem a fi în stare să o primim şi am fugi din mănăstiri, căutând izolare într-o peşteră. Şi mirenii, dacă ar experimenta o astfel de fericire, ar putea să-şi abandoneze responsabilităţile, familiile şi copiii şi să se ascundă de ei. De aceea, Dumnezeu, Care este cu totul iubire, nu ne umple în totalitate cu fericirea Sa.

Un părinte a spus:
– În aceste zile, oamenii sunt atât de stresaţi, încât nu vor găsi fericirea adevărată în petrecerile sau distracţiile lumeşti.
Şi, de asemenea, a spus:
– În timpurile noastre tradiţia a dispărut. Singurele noastre exemple ar trebui să fie toţi sfinţii.

Alt părinte a spus:
– Dacă părintele tău duhovnicesc arată semnele lepădării de sine, acceptă toate sfaturile lui. Dacă tu nu-i spui totul, el nu poate să-ţi dea sfatul potrivit pentru tine. Domnul spune: «Dacă un prooroc a fost înşelat, Eu am făcut-o, pentru că inima ta nu este dreaptă». Nu fi cu două feţe.

Spunea un bătrân:
– Nu pot să-ţi descriu, fiule, ce bucurie am simţit de fiecare dată când am fost nedreptăţit de către oameni. Simţeam că împărtăşesc nedreptatea pe care a suferit-o Mântuitorul.

A fost odată un călugăr într-o mănăstire care era neglijent. În ciuda acestui fapt, egumenul îl tolera, dorind mântuirea călugărului, zicând că Maica Domnului o să-l mântuiască, de vreme ce el n-a părăsit niciodată Grădina ei. Era evident că nădejdea egumenului se baza pe râvna şi evlavia de la început ale călugărului.

Muncind din greu, părintele Ignatie de la Dionisiu a transformat versantul stâncos al muntelui într-o adevărată grădină. O pădurice de măslini roditori. Totdeauna purta un topor la centură şi câteva unelte în traistă şi cu entuziasm a curăţat zona împădurită de pe versantul din faţa mănăstirii. A altoit toţi măslinii sălbatici. Datorită interesului şi râvnei lui pentru propăşirea mănăstirii, a lăsat în urma sa această moştenire. Este de asemenea vrednic de amintit că munca sa grea în crângul de măslini a fost totdeauna însoţită de o binecuvântată smerenie şi fapte de milostenie.
– Neglijenţa poate distruge oamenii evlavioşi! Un lucru îngrozitor! – a exclamat un bătrân ascet iscusit.
În Mănăstirea Sfântul Pavel am întâlnit un distins ieromonah şi duhovnic român, părintele Macarie, care spunea:
– Cei care pot să se roage cu inimă curată sunt cei care se ostenesc şi participă la Sfintele Taine.

Un călugăr evlavios a dat următorul sfat:
– Iubiţi pe toată lumea, dar să nu aveţi prietenii particulare cu nimeni.

Cunosc un părinte care nu-şi punea niciodată metaniile jos. Se ruga neîncetat, tot timpul şi oriunde mergea. Dumnezeu i-a dăruit o dorinţă nesfârşită pentru rugăciune.

Aceasta spunea vieţuitorul în obşte, ieromonahul S., cel cu barbă albă:
– Odată, erau 8000 de călugări în Muntele Athos şi, în ciuda tuturor dificultăţilor care existau atunci, muncii din greu şi a nevoinţelor ascetice fără de sfârşit, aveau de toate. Acum, călugării tineri au chiar şi maşini. Starea de nelinişte şi grija lor pentru bunuri materiale sunt ca o epidemie. Pe măsură ce au mai mult, pe atât de mare e necazul. E un cerc vicios. Cauza acestui lucru este păcatul, care distruge pe amândouă, şi trupul şi sufletul.

Un bătrân a spus:
– În timpurile noastre călugării se mântuiesc prin ispite, căci virtute* nu există. Cei care pot suferi toate ispitele diavolului, vor fi ca unii din părinţii de demult, cu condiţia să rabde până la sfârşitul vieţii. Aceasta înseamnă că răbdarea fără să te plângi este egală cu regula de rugăciune.
(*Prin aceasta voia să spună că nu mai există acele mari nevoinţe ale sfinţilor şi asceţilor din vechime.)

Un alt părinte ascet a spus:
– Răul este peste tot şi întunericul triumfă. El se aseamănă cu un câmp arat de curând, cu pământul său negru întors. Şi dacă plantezi în el, seminţele vor încolţi repede şi vom culege roadele la vremea recoltei.

Părintele isihast Iosif a spus:
– Principalul scop al diavolului este să ne atace credinţa. Dacă diavolul reuşeşte să facă o persoană să-şi lepede credinţa, atunci el transformă acea persoană într-un trădător!

Părintele Daniil şi cu mine am avut acelaşi părinte duhovnicesc. Numele lui era Averchie şi era ca un al doilea Pavel cel simplu. Era de la Chilia Sfântului Ioan Înaintemergătorul. El n-a părăsit niciodată Muntele Athos de când era băieţel, când a fost adus aici ascuns într-un coş acoperit cu cepe – în timpul când Grecia era sub ocupaţie turcească.
Părintele Averchie ne-a rugat pe amândoi ca să-i fim ucenici.
– Voi muri în curând, a spus el, şi cine va mai aprinde candela Sfântului Ioan?
– Maica Domnului o să vă trimită pe cineva, i-am răspuns, şi apoi, glumind, am adăugat: Noi suntem foarte dificili şi tu eşti aspru (de fapt era mai blând decât un mieluşel).
– Voi face o listă pe o bucată de hârtie cu virtuţile şi alta cu păcatele, şi fără să vă spun nimic, o să vi le arăt.
Ce suflet binecuvântat! A fost binecuvântat în două chipuri: întâi cu simplitate, şi-n al doilea, cu respect pentru libera voinţă a omului.

Acum câţiva ani în urmă, părintele Gherasim Imnograful, pentru care am avut un mare respect, mi-a spus:
– Sfântul Grigorie Palama spune că doar un singur lucru este imposibil la Dumnezeu: să se unească cu o persoană necurată. Asta nu se întâmplă niciodată.

Un ascet grec făcea mături, le ducea la mănăstirea rusă Sfântul Pantelimon şi le dădea la schimb pe pâine uscată. Astfel, prin această osteneală, îşi câştiga el pâinea cea de toate zilele.

L-am întâlnit în ultimele zile ale vieţii sale pe harismaticul părinte Simeon, care fusese sub ascultarea părintelui Sava până la sfârşitul vieţii acestui binecunoscut părinte. Părintele Simeon ne-a povestit multe despre acest părinte plin de virtuţi şi de discernământ şi, de asemenea, ne-a sfătuit:
– Să vă temeţi de păcat şi nu de diavol, căci acesta nu are nici o putere.

Un bătrân isihast, spunea:
– Un frate se supune cu evlavie, fără întrebări. Mai târziu raţionează, lucru care omoară ascultarea. Examinează prin ochii logicii.

Pustnicul Hristodul, care a fost sub ascultarea părintelui Calinic, cel plin de trezvie, obişnuia să ne spună de fiecare dată când îl vizitam la chilia sa:
– În zilele noastre trebuie neapărat să încercăm mai din greu să ajungem la răbdare. În trecut, sfinţii se osteneau din greu pentru această virtute. Noi nu suntem în stare să egalăm asceza lor, dar cel puţin trebuie să ne străduim să avem ceva răbdare, ascultare şi smerenie.

– Când am ajuns în Muntele Athos, am gândit că am ajuns la Dumnezeu. Dar, după ce l-am întâlnit pe părintele Daniil, mi-am dat seama cât de departe era Dumnezeu de mine – a spus A. Moraitidis, un scriitor care mai târziu a devenit monahul Andronic, ucenic al părintelui Daniil, cel plin de discernământ.

În 1968, împreună cu părintele Daniil, tovarăşul meu de nevoinţă, am plecat la Karulia, cea mai izolată pustie a Athosului, pentru a-l vedea pe minunatul părinte pustnic Zosima, care făcea coşuri. Cu sfinţia sa era ucenicul său, părintele Serafim, care cunoştea puţină greacă. Ne-a dus la paraclisul lor, închinat Sfântului Gheorghe. Şi în acea pustie ne-au fost oferite trei pasaje din Sfânta Scriptură, ca gustări duhovniceşti:
«Arătat-am numele Tău oamenilor pe care Mi i-ai dat Mie din lume. Ai Tăi erau şi Mie Mi i-ai dat…» (Ioan 17, 6). «Şi celor câţi L-au primit, le-a dat putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu…» (Ioan 1, 12). «…să păzească toate câte v-am poruncit vouă, şi iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului» (Matei 28, 20).
Părintele Serafim ne-a mai spus:
– Trăim timpuri grele. În curând va veni Antihristul; el va fi de origine evreiască.
L-am vizitat şi pe părintele Andrei, care era foarte sărac şi bolnav. Suferea de vertigo, dar era foarte răbdător. Iată două lucruri din cele ce ne-a spus:
Trebuie să punem în practică învăţăturile Sfintei Scripturi, nu doar să le citim.
În rugăciunile noastre, mintea şi inima trebuie să fie unite. Înfrânarea este o condiţie esenţială pentru rugăciunea curată. Nu judeca pe aproapele tău pentru nimic. Fă răbdare şi ascultare chiar şi faţă de cei care sunt mai tineri decât tine. Dacă ai 90 de ani, ascultă pe cineva care are 18.
Cu greu, dar cu bucurie, ne-a primit şi părintele Bartolomeu. Iată câteva din spusele lui:
De fiecare dată când avem lacrimi în timpul rugăciunii, suntem în legătură cu Dumnezeu.
Prin virtuţile noastre ne asemănăm lui Dumnezeu. Rugăciunea lui Iisus ne uneşte cu El.
Iată cum stau lucrurile, fraţilor: Vai mie, căci am pierdut binecuvântarea vieţii de obşte!
Ascultarea duce la smerenie, tristeţe, lacrimi, curăţire şi iluminare.
După ce ne-a tratat pe fiecare cu câte o smochină şi cu apă de ploaie din rezervorul său, ne-a povestit despre evlaviosul părinte Isaac Dionisiatul şi despre virtuţile sale.

Nu cu mult timp în urmă am avut o discuţie cu unul din părinţii unui schit despre răbdarea şi ascultarea catârilor folosiţi de călugări la transportul lucrurilor grele pe cărările abrupte şi stâncoase ale Athosului.
– Aceste animale sunt dascăli buni pentru noi, frate, mi-a spus. Nu se plâng niciodată şi întotdeauna aşteaptă cu răbdare şi fără cârteală să se supună.
Alt cuvios călugăr, care avea grijă de toate animalele mănăstirii, zicea:
– Catârii îşi fac datoria fără să se plângă. Cară încărcături grele de lemn, fie pe ploaie, fie pe frig. Dacă sunt hrăniţi sau nu, ei nu se plâng. Eu am fost învăţat de aceste nobile animale. În timp ce le hrăneam, deseori am plâns, comparând impoliteţea mea cu amabilitatea lor, neascultarea mea cu ascultarea lor.

Marele pustnic Daniil din Katunakia a îndreptat şi liniştit odată un frate care era deznădăjduit din cauza certurilor şi întâmplărilor supărătoare din mănăstire. El i-a spus fratelui: «Rabdă certurile, fiule; nimeni nu este perfect».

Un călugăr smerit mi-a spus:
– Am întrebat-o noi pe Maica Domnului, care este păzitoarea şi ocrotitoarea Muntelui, dacă este de acord cu construcţia de drumuri prin Athos, folosind maşini şi motoare, producând mult zgomot în acest centru monahal? Este oare posibil ca prin astfel de lucruri să ignorăm pe Născătoarea de Dumnezeu şi toate promisiunile ei pentru Sfântul Munte?

Un ascet contemporan a spus:
– În zilele acestea este multă făină pentru a face aluatul de pâine, dar nu şi drojdie, care o determină să crească.

O vorbă athonită sună cam aşa:
– Să fii precaut în aducerea unui străin în mănăstirea ta, aşa cum ai fi în adopţia unui animal rătăcit.

Un frate l-a întrebat pe părintele Auxentie Grigoritul, a cărei viaţă a fost împărţită între rugăciunea lui Iisus şi acatistele Maicii Domnului:
– Spune-mi, acum când voi fi hirotonit, la ce să fiu atent mai întâi?
– Să fii smerit şi să eviţi cearta.

Părintele Nicandru de la Konstamonitu a fost odată întrebat:
– Chiar dacă citim biografiile sfinţilor şi ale evlavioşilor călugări şi ne facem pravila, de ce nu devenim ca ei?
– Când un muncitor în metale doreşte să aplice un aliaj pe aramă, mai întâi curăţă arama şi apoi o pune în foc. Până ce rugina nu este îndepărtată, aliajul nu se lipeşte de aramă. Aceleaşi lucruri se întâmplă şi cu noi. Noi intrăm într-o mănăstire pentru a deveni călugări, dar rugina câştigată în lume este adusă cu noi. Astfel că, până nu este îndepărtată, harul lui Dumnezeu nu ne face să strălucim.

Stareţul de la Konstamonitu, Modest, spunea:
– Încearcă să nu priveşti la greşelile altor oameni.

În mod frecvent, călugării athoniţi spun:
– Nu contează locul unde trăieşti, ci felul cum trăieşti. Asta te va mântui.

– Părinte Gavriil, eu am o singură dorinţă în inimă: să vin să stau în Muntele Athos, i-a spus părintele Chiril unui renumit pustnic karuliot.
– Fii atent la ce am să-ţi spun. Într-adevăr, poţi să vii, dar acum, cât eşti în lume, du-te acasă, închide uşa casei tale, trage perdelele, posteşte, citeşte, roagă-te şi vei fi în Sfântul Munte.

– Când vorbea, cuvintele lui erau ca de foc şi faţa lui avea o culoare ca de ceară şi strălucitoare.
Astfel vorbea un contemporan al părintelui Nichifor despre el.
Părintele Nichifor a trăit în Mănăstirea Simonopetra. El spunea neîncetat Rugăciunea lui Iisus şi a acceptat hirotonirea doar pentru a fi sub ascultare, dar se ruga întotdeauna pentru a fi eliberat de alte responsabilităţi ale preoţiei. Rugăciunea i-a fost ascultată, fiind izbăvit când şi-a pierdut vederea.

Părintele G. era neîndurător cu cei leneşi. El îi sfătuia pe călugări să muncească, pentru a se asemăna asceţilor din vechime. Unii dintre ei făceau coşuri, alţii baloturi pe câmp, alţii ulei din seminţe, iar alţii culegeau flori pentru ceai.

Un părinte spunea:
– Mântuirea noastră nu e un lucru care ţine de şansă, ci doar de trudă asiduă. Împărăţia lui Dumnezeu vine la cei care se silesc [vezi Matei 11, 12 – Nota editorului].

Sursă: Patericul atonit – Arhim. Ioannikios Kotsonis, Editura Bunavestire, Bacău, 2000, Traducere de Anca Dobrin şi Maria Ciobanu