Povățuiri din Sfântul Munte: Părintele Hristodul Katunakiotul – Coliba Sfântului Gherasim (1894-1982)

O figură deosebită între părinţii athoniţi, a cărui vieţuire a acoperit mai bine de şaizeci de ani de nevoinţă într-una din cele mai dificile zone ale Sfântului Munte, Katunakia, a fost fericitul întru adormire părinte Hristodul. Pe când încă era în viaţă, era pentru mulţi părinţi şi fraţi un izvor de odihnă duhovnicească şi un experimentat învăţător al virtuţilor, mai cu seamă al rugăciunii minţii. Părintele Hristodul s-a născut în 1894 în Lamia. A rămas orfan la vârsta de 10 ani de tată. Apoi s-a mutat definitiv în Halkida, unde a învăţat şi meşteşugul de pantofar. Mama sa l-a povăţuit în frica lui Dumnezeu, l-a învăţat primele elemente ale credinţei şi i-a insuflat evlavie. Mai târziu, i-a dat cu multă bucurie binecuvântarea ei pentru a îmbrăţişa viaţa monahală. Dragostea ei pentru Dumnezeu a condus-o apoi şi pe ea la urmarea vieţii în care intrase fiul ei. Astfel, şi-a transformat casa în mănăstire, a devenit schivnică, cu numele de Magdalena, şi aşa, preţ de cincisprezece ani, a vieţuit călugăreşte, urcând treaptă cu treaptă suişul duhovnicesc către desăvârşire, şi a plecat către Domnul împodobită de slava nevoinţelor ei ascetice şi a virtuţilor dobândite.

Aşadar, la vârsta de 30 de ani, tânărul Christos, aşa cum se numea părintele Hristodul din botez, atras de viaţa călugărească, plin de dor dumnezeiesc, vine la Sfântul Munte al Athonului, în acest stadion atletic al filosofiei monahale, pentru a se rândui pe sine în cetele celor care luptă împotriva vrăjmaşilor celor nevăzuţi, dar şi împotriva patimilor. Este chemat aici de către Egumeniţa Sfântului Munte, Stăpâna noastră de Dumnezeu Născătoarea. O, ce cinste înaltă! Ce mare răspundere! Pururea Fecioara a lăsat Sfântului Munte o mulţime de făgăduinţe care ne dau curaj.

Noul ostaş al lui Hristos, robit de dragostea iubirii dumnezeieşti, ca un cerb însetat, cercetează schituri, chinovii, obşti numeroase, dar, ca un iubitor de pustie, vine în cele din urmă şi se ascunde în Katunakia cea sihăstrească şi lipsită de mângâiere.

Aici, la Katunakia, locul produce vizitatorului obişnuit numai melancolie şi tulburarea gândurilor. Nimic mângâietor nu-ţi oferă natura înconjurătoare. Se văd peste tot numai stânci de granit, pietre căzute, prăpăstii care se cască şi îngrozesc sufletul, pomii şi verdeaţa sunt aproape inexistente. Toată natura împreună cu locuinţele ascetice ale pustnicilor cântă în tăcere un cântec tainic despre veşnicie. Sălbăticimea locului dă înapoi însă înaintea puterii iubirii dumnezeieşti şi se transformă într-o locuinţă veselă pentru monahii iubitori de nevoinţă. Aici harul lui Dumnezeu l-a chemat şi pe robul lui Dumnezeu Hristos, ca să se înroleze în ceata monahicească, fără să caute numai cele ale sale, ci şi ale celuilalt.

Astfel că Hristos a venit lângă marele părinte trezvitor al vremurilor mai din urmă, Gheron Calinic, şi aici şi-a început viaţa sa monahală ca simplu frate. Părintele Calinic a început să-l povăţuiască cu multă răspundere şi într-un mod foarte plin de înţelepciune către limanul împărăţiei lui Dumnezeu. Fratele îi face ascultare întru toate şi voia lui întreagă şi-o pune la picioarele Bătrânului cu o uimitoare răbdare, exersându-se treptat în lucrarea minunată a rugăciunii minţii şi, în acelaşi timp, a ascultării.

Aici, la Katunakia, nu există nici un fel de mângâiere omenească. Până şi un izvor de apă rece lipseşte. Pesmetul zilnic de la masa părinţilor iarăşi este şi acesta cu măsură. Alte nevoinţe la care se supune părintele, mâncarea puţină şi uscată, osteneala multă sunt deja şi partea tânărului frate venit aici. În ciuda dificultăţilor, el este hotărât să moară pentru Hristos. Bucuriile cereşti pe care le capătă, prin binecuvântarea ascultării şi prin rugăciunile Stareţului său, i-au înălţat mintea către cele dumnezeieşti. Cuvintele pe care le-a auzit la cateheza rostită de părintele său la slujba tunderii întru schima cea mare, cum că viaţa cea monahicească este răstignire şi moarte, au devenit de la începutul vieţii sale o trăire şi o experienţă zilnică. Aşa se face că rabdă toată întristarea şi strâmtorarea vieţii celei singuratice pentru împărăţia cerurilor şi rămâne credincios făgăduinţei sale: „Aşa, Dumnezeu ajutându-mi, cinstite părinte!”.

Ne spunea că mulţi au venit lângă părintele Calinic pentru a rămâne, dar au plecat repede. Îi asupreau gândurile de deznădăjduire din cauza asprimii vieţii ascetice de aici. Stareţul său, părintele Calinic, era un om ascetic şi îl povăţuia în moduri neobişnuite pentru a-i tăia voile omului celui vechi şi a le înălţa către vieţuirea îngerească cea după Hristos. De exemplu, l-a trimis cu o scrisoare la Karyes pe jos, lucru care înseamnă aproximativ zece ore de mers. În dimineaţa următoare trebuia să se întoarcă cu un rucsac plin de cumpărături, în greutate de 30-40 de kilograme, în spate. Nu îl lăsa să citească multe cărţi, chiar dacă erau duhovniceşti. „Ce-ţi trebuie să citeşti atâtea cărţi dacă nu le şi împlineşti?” îi spunea. Au trăit împreună şapte ani. În acest răstimp, s-a exersat şi a fost învăţat în practica ştiinţei îndumnezeirii. Şi părintele Hristodul, cum se cheamă după călugărie, s-a învrednicit, după sfânta adormire a Stareţului său, să înjghebeze şi o obşte frumoasă şi aleasă. În 1930, la puţine luni după adormirea trezvitorului părinte Calinic, Maica Domnului i-a trimis primul ucenic, pe care la tundere l-a numit monahul Calinic, în cinstea neuitatului său Stareţ.

Acesta urma să fie sprijinul şi mângâierea părintelui Hristodul până la sfârşitul vieţii sale. Preţ de cincizeci şi doi de ani, a rămas ucenic ascultător acest tânăr Calinic şi l-a slujit neobosit şi fără murmur pe Stareţul său, părintele Hristodul. La două luni după părintele Calinic cel tânăr, a venit la aceeaşi chilie pentru a se călugări şi tatăl lui după trup. Astfel, cei doi, tatăl şi fiul, au devenit fraţi duhovniceşti şi ucenici ai Bătrânului Hristodul. Tatăl său, cu numele de Iosif, s-a nevoit vreme de douăzeci şi doi de ani şi a adormit în Domnul în 1953. În cele din urmă, a venit ca să se călugărească aici şi fratele mai tânăr al lui Calinic, monahul Gherasim.

Răstimpul ultimelor zile ale vieţii pământeşti a părintelui Hristodul a fost foarte dureros. Suferea de hidropizie şi lichidele, din cauza bolii de ficat de care suferea, se vărsau în întregul său organism, în torace şi în abdomen. În partea de jos a trupului i se deschiseră două răni, din care lichidele şi umorile curgeau ca nişte izvoare. În plus, din răbdarea pe care o făcea pe patul său de lemn, spatele i s-a umplut de răni, astfel încât orice mişcare a trupului, pentru trebuinţe fireşti,îi producea dureri înfricoşate. De asemenea, suferea cu răbdare martiriul acestei boli şi spunea: „Bolile sunt baia curăţitoare a sufletului nostru”. Iar către călugării săi spunea: „Îl rog pe Sfântul meu Înger păzitor să mă ia. Vă rog să mă iertaţi dacă v-am stânjenit sau v-am împovărat vreodată cu ceva. Nu sunt bun de nimic, sunt un om netrebnic. Trebuie să plec din lumea aceasta ca să vă liniştiţi şi voi, să vă puteţi vedea de treburile voastre. Mai faceţi şi vreun komboschini (1) şi pentru mine! Sunt gol de fapte bune, nu m-am îngrijit de sufletul meu, vai mie! Sunt izgonit dintre oameni şi din tovărăşia lor. Rugaţi-vă să scap de vămi. Acolo îmi vor spune multe minciuni. Om sunt. Mă spovedesc, dar Tu eşti puternic, Doamne, ca să mă scapi! Nu am alte puteri să mă împotrivesc atacurilor demonului. Îl rog pe Dumnezeu să mă ia, dacă asta este voia Lui. Eu sunt om nefericit şi nevrednic de mila dumnezeiască. Sunt nevrednic să mă slujiţi. Dumnezeu mi-a trimis îngeri ca să mă slujească! De-ar veni îngerul să mă ia, ca să plec şi să nu vă mai chinuiesc! Când mor, să mă luaţi şi să mă aruncaţi în pământ, ca să mi se strice acolo trupul şi să nu vă întinez cu mirosul greu al trupului meu…”

Trăia harul pocăinţei foarte intens şi aceasta se vede din dorinţa pe care o avea la începutul fiecărui Post Mare de a face spovedanie generală. Avea neîncetată pomenire a morţii, frica de chinuri, inima înfrântă şi zdrobită şi în ochi lacrimi. Astfel a fost dăruit de Dumnezeu cu multe virtuţi şi prin aceasta lumina şi întărea sufletele noastre, ale tuturor celor care l-am cunoscut. Avea mai ales harisma învăţăturii. Fiecare frate sau închinător care trecea pe la Coliba lui era sfătuit de părintele Hristodul cu cuvinte simple, înţelepte şi patristice pentru mântuirea sufletului său.

Pe monahii din chinovia sa îi sfătuia astfel: „S-aveţi dragoste! Cine pune mai întâi metanie la celălalt este mai câştigat. Să vă feriţi de scandaluri, de certuri! Este un mare rău ca cineva să devină pricină de scandal. Rugăciunea este o obişnuinţă bună. Vine înlăuntrul nostru Hristos fără să ne dăm seama. Nu vă întristaţi dacă uneori mintea fuge de la rugăciune. Voi s-o spuneţi, pentru că o aude Dumnezeu şi demonii sunt izgoniţi. Nu vă părăsiţi canonul de rugăciune şi al metaniilor. Canonul este paznicul sufletului pentru întreaga zi de către orice ispită. Cinstita Cruce învie morţii, tămăduieşte bolile. Să faceţi cruce, aşadar, pe orice lucru pe care îl folosiţi. Oriunde mergeţi, faceţi mai întâi cele duhovniceşti ale voastre şi toate celelalte le va împlini Stăpâna de Dumnezeu Născătoare. Când lucraţi în ascultare şi cu binecuvântare în vremea slujbei, munca aceasta vi se socoteşte ca rugăciune. Osteneala voastră este metanii, atunci când nu puteţi să le faceţi.

Scopul monahului este să părăsească gândurile lumeşti şi să-şi cureţe mintea de imaginaţii şi gânduri.”

– Cum s-ajungem, părinte, la această stare în care monahul este „minte văzătoare de Dumnezeu”?

– Cu simplitatea vieţii şi prin lucrarea rugăciunii minţii, care este o sabie împotriva diavolului. Nu neglijaţi să lucraţi poruncile lui Dumnezeu. Tot ce faceţi aici, faceţi pentru veşnicia sufletului vostru. Dacă am şti noi câte bunătăţi pregăteşte Dumnezeu pentru aleşii Săi, monahi şi monahii. Un picior al nostru să fie în ascultare şi celălalt înaintea înfricoşatului Scaun de Judecată al Stăpânului Hristos. Toţi avem patimi, pentru că am venit din lume obişnuiţi cu rele. De aceea, trebuie să le smulgem din rădăcină, aşa cum ne învaţă avva Dorotei. Pe cât creşte omul, pe atât cresc şi patimile. Fiţi atenţi la gândurile voastre! Nu le lăsaţi să intre în minte, şi de acolo în inimă! O consimţire cu gândurile cele păcătoase se spală cu 50 de metanii. Sufletul nostru este nobil şi are ca tron inima, iar ca ochi, mintea, şi se află răspândit în întregul nostru trup. Dumnezeu nu vrea în cer oameni cu întinăciuni. Trebuie să ne curăţim de patimi, de gândurile cele rele. La aceasta ne ajută liniştirea, isihia. Rămâneţi aici pentru scopul pentru care am venit, adică pentru mântuirea noastră. N-am venit singuri, ne-a adus Dumnezeu, nu numai pe monahi, ci în general, pe toţi slujitorii săi din ortodoxie. Să păzim aşadar credinţa, această comoară sfântă şi duhovnicească! Omul să facă puţinul pe care poate şi-l are la îndemână, iar restul şi cele mari le va da Dumnezeu.

Despre dumnezeiasca Euharistie învăţa: „Sfânta Împărtăşanie îl linişteşte pe om în întregime. Cine este însă tulburat înseamnă că are o oarecare piedică, un anume păcat înlăuntrul său şi nu trebuie să se împărtăşească. Cine merge cu pace şi cu bucurie la Sfântul Potir acesta este în regulă. Sfânta şi dumnezeiasca Euharistie trebuie primită cu binecuvântarea duhovnicului şi în mod corespunzător dorinţei pe care o are omul.

Virtutea, spunea, se aseamănă cu un petic vechi. Adună Dumnezeu toate petecele la un loc şi le coase cu harul Lui transformându-le într-o haină nouă. Aici în linişte în viaţa călugărească omul se schimbă duhovniceşte şi încet-încet dobândeşte virtuţile care cu harul lui Dumnezeu nasc omul duhovnicesc.

Sursa: Monah Damaschin Grigoriatul, „Povățuiri din Sfântul Munte. Convorbiri cu părinți athoniți contemporani”, pp. 83-89, Editura Sfântul Nectarie, Arad, 2009.
Foto sus : Cuviosul Hristodul (centru), alăturii de părinții Calinic și Gherasim.
Foto jos : Cuvioșii Părinți Hristodul (stg.) și Calinic (dr.) de la Katounakia.

Mulțumim Părintelui Ierom. Agapie Corbu (Editura Sfântul Nectarie) pentru îngăduința de prelua textul pe Blogul Sfântul Munte Athos.

---

(1). Expresie aghiorită prin care se cere cuiva rugăciunea.

Scurtă istorie a Rugăciunii lui Iisus

Când Mântuitorul Iisus Hristos S-a întrupat acum mai bine de 2000 de ani, poporul lui Israel dezvoltase deja o evlavie profundă pentru numele sfânt al lui Dumnezeu. Acest nume, pe care Dumnezeu l-a revelat lui Moise, a ajuns să fie socotit de evrei drept inefabil, atât de sfânt încât nu putea fi pronunțat nici măcar în rugăciune. În locul său, evreii au adoptat numele Adonai, „Domnul”; însă, cu timpul, chiar și acesta a părut îndrăzneț și astfel a devenit un obicei ca, în ebraică, Dumnezeu să fie numit Ha Shem, care înseamnă „Numele”. Pe timpul lui Iisus, numele adevărat al lui Dumnezeu era rostit cu voce tare numai o dată pe an, de Yom Kippur, „Ziua Ispășirii”, când marele preot intra în Sfânta Sfintelor din Templul din Ierusalim, iar aici, de unul singur, pronunța sfântul nume.

Niciodată nu a fost atașată de numele lui Iisus vreo interdicție. Cum oare s-ar fi putut face una ca aceasta? Numele Său a fost rostit probabil de mii de ori atunci când a pășit pe pământ. Mai mult, în forma sa ebraică, Yeshua (Joshua în engleză), era un nume obișnuit. Chiar dacă primii creștini ar fi dorit să interzică cuiva să rostească numele lui Iisus, cum ar fi putut să o facă?

Cu toate acestea, evlavia față de numele lui Iisus datează din perioada apostolică. În Evanghelia după Ioan, Iisus Însuși îi încurajează pe ucenicii Săi să se sprijine pe puterea numelui Său: „Orice veți cere de la Tatăl în numele Meu El vă va da” (Ioan 16, 23). Nu după mult timp, Sfântul Pavel scria în epistola sa către Filipeni: „Ca întru numele lui Iisus tot genunchiul să se plece, al celor cerești, și al celor pământești, și al celor de dedesubt” (Filipeni 2, 10).

În jurul anului 150, un mistic creștin, pe nume Herma, a așternut pe hârtie mai multe vedenii pe care le experiase; această carte este cunoscută sub numele de Păstorul. Într-una din aceste vedenii, un înger l-a asigurat pe Herma: „Nimeni nu va intra în Împărăția lui Dumnezeu dacă nu primește numele Fiului Său”. Ulterior, îngerul îi spune lui Herma: „Numele Fiului lui Dumnezeu este mare și mai presus de înțelegere și susține întreaga lume”.

Observăm aici că, deja în secolul al II-lea, creștinii dezvoltau o teologie a puterii numelui lui Iisus. Dacă, așa cum credeau unii, Rugăciunea lui Iisus datează din timpul lui Hristos, atunci aceste rânduri din Păstorul fac dovada unei evlavii religioase care exista în acea perioadă. Dar dacă Rugăciunea lui Iisus aparține unei perioade târzii, atunci am găsit unul dintre cei mai timpurii precursori ai săi.

La aproape un secol după Herma, influentul teolog Origen (cca 185-254) a scris despre puterea numelui lui Iisus de a liniști cugetele și sufletele tulburate și de a schimba inimile: „Numele lui Iisus poate să înlăture confuziile din mințile oamenilor, să alunge demonii și, de asemenea, să alunge bolile; poate naște o minunată smerenie a duhului și o deplină schimbare a caracterului, și omenitate, și bunătate, și blândețe, în acei oameni care nu se prefac că sunt creștini”.

În cartea sa, Despre Duhul Sfânt, Sfântul Ambrozie (cca 337-397), episcopul Milanului și părintele duhovnicesc al Fericitului Augustin, a scris că, atunci când Hristos a venit în lume „a răspândit pretutindeni, la toate făpturile, acel Nume dumnezeiesc al Său, fără a fi împlinit de vreo adăugare (căci deplinătatea nu primește vreo micșorare), ci împlinind locurile pustii pentru ca Numele Său să fie minunat în toată lumea. Așadar, revărsarea Numelui Său semnifică un fel de belșug abundent de haruri și o abundență de bunuri cerești, fiindcă tot ceea ce este revărsat curge din abundență”.

Între timp, Fericitul Augustin (354-430), spune în epistola sa către Proba că primise vești potrivit cărora monahii și pustnicii din deșertul egiptean „rostesc rugăciuni foarte frecvent însă acestea sunt foarte scurte”. Aproape cu siguranță, una dintre aceste scurte rugăciuni era Rugăciunea lui Iisus, așa cum o știm astăzi.

Rugăciunea lui Iisus, așadar, pare să fi apărut din încrederea profundă a primilor creștini în puterea sfântului nume al lui Dumnezeu care și-a găsit calea în practica monahală de a rosti rugăciuni scurte în decursul unei zile.

Rugăciunea născută din gingășie

Deșertul Sinai este un loc aspru, arid, care cu greu poate fi socotit un mediu ce poate rodi sentimente de afecțiune. Totuși, Arhimandritul ortodox Lev Gillet (1893-1980), scriind despre spiritualitatea monahilor Mănăstirii Sfânta Ecaterina din secolul al V-lea, descrie viața lor religioasă ca fiind „pătrunsă de gingășie”. Și care este izvorul acestor sentimente de bunătate? Evlavia monahilor pentru numele lui Iisus. Ioan, un monah din secolul al VI-lea, care a trăit în Gaza din Palestina (mai bine cunoscut pentru prietenia și corespondența cu prietenul său monah, Varsanufie), mărturisește încrederea pe care monahii din Sinai o aveau în numele lui Iisus, atunci când scrie că marii sfinți pot lupta împotriva diavolului și ispitelor sale, însă „cei care sunt slabi nu pot decât să caute adăpost în numele lui Iisus”.

În timpul călătoriilor noastre, Părintele Ioan și cu mine am auzit monahi referindu-se la „tăcere”, „atenție” și „trezvie” ca fiind esențiale pentru liniștirea patimilor și izgonirea gândurilor zilnice care răspândesc mintea pentru a fi mai aproape de Dumnezeu. „În această liniște”, spune în Filocalie Isihie al Ierusalimului, cunoscut, de asemenea, ca Isihie Presbiterul (un monah și preot din secolul al V-lea), „inima inspiră și Îl cheamă, neîncetat și fără oprire, numai pe Iisus Hristos, Care este Fiul lui Dumnezeu, și El Însuși Dumnezeu”. Dacă această afirmație vă aduce aminte de ceea ce ați aflat deja despre dorința monahilor de a spune neîncetat Rugăciunea lui Iisus, atunci nu vă va surprinde faptul că Isihie este primul autor atestat în documente care se referă explicit la Rugăciunea lui Iisus. El spune: „Prin stăruința în Rugăciunea lui Iisus… intelectul, eliberat de orice imagine, se bucură de o deplină liniște”.

Cu toții dorim să avem pacea inimii și a minții, iar atunci când Iisus potolește durerea și răcorește o inimă tulburată, cel care a fost astfel binecuvântat simte o atât de mare bucurie și recunoștință încât va dori ca niciodată să nu fie despărțit de Hristos. „Doar Iisus Hristos, Cel ce unește ceea ce este separat și nimeni altcineva”, ne încredințează Isihie, „poate dărui inimii tale o trainică pace de la patimile tale”.

O schimbare și o deșteptare

Sfântul monah Grigorie Sinaitul a fost cel care a redeșteptat practica Rugăciunii lui Iisus în mănăstirile și sihăstriile Muntelui Athos. Nu a fost ușor: atunci când a sosit în Sfântul Munte, în jurul anului 1300, el nu a găsit decât numai trei monahi – Isaia, Cornelie și Macarie – care se nevoiau cu rugăciunea contemplativă. Cu toate acestea, datorită lui Grigorie și acestor trei monahi contemplativi, Rugăciunea lui Iisus a prins rădăcini în Athos și, începând de atunci, monahii din Sfântul Munte au răspândit Rugăciunea în toată lumea ortodoxă.

Motivul pentru care Mănăstirea Sfânta Ecaterina de pe Muntele Sinai și-a pierdut influența în răspândirea acestei practici este dificil de identificat însă, cel mai probabil, izolarea fizică a mănăstirii a avut și ea un rol. Pe la sfârșitul secolului al XIII-lea, Peninsula Sinai și toată Țara Sfântă se aflau deja sub ocupație musulmană – ultimii cruciați fiind alungați din regiune în 1291. Pelerinii care doreau să viziteze Sfânta Ecaterina, ca de altfel și monahii din acea mănăstire care doreau să călătorească peste granițe la alte mănăstiri, trebuiau să ia în considerare riscurile unei astfel de călătorii. Dacă cineva era capturat pe drum de bandiți sau negustori de sclavi, acela nu avea să-și mai revadă vreodată căminul. Și, prin urmare, monahii Mănăstirii Sfânta Ecaterina s-au găsit ei înșiși în multe privințe separați de lumea creștină.

Între timp, în Muntele Athos, Sfântul Grigorie făcea cunoscută comunității monahale athonite o nouă formă de rugăciune mistică. Avem tendința de a considera misticismul ca fiind ceva din altă lume, un lucru potrivit marilor sfinți, însă nu și oamenilor obișnuiți. Grigorie ar fi pus la îndoială această afirmație. El considera că experiențele mistice sunt dreptul din naștere al tuturor creștinilor, un dar al Duhului Sfânt revărsat la botez, dar care zace în stare de așteptare până în momentul în care ceva îl deșteaptă. Dorința de a fi mai aproape de Dumnezeu, a trăi o viață mai puțin lumească, va deștepta darul mistic, și practica Rugăciunii lui Iisus îl va ajuta de-a lungul drumului pe novice.

Grigorie a recunoscut că este nevoie de practică pentru a reuși să izgonești toate distragerile și pentru a te centra cu totul pe unirea cu Hristos. El recomanda recitarea Rugăciunii lui Iisus la începutul zilei, șezând (pentru a fi mai convenabil) și ținând capul aplecat pentru a feri ochii să caute lucruri intersante sau care distrag. El sfătuia ca rugăciunea să fie rostită domol, concentrându-ne pe semnificația fiecărui cuvânt. Cu timpul, creștinul va putea spune împreună cu Sfântul Pavel: „Nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăiește în mine” (Galateni 2, 20).

Iisus Hristos și Fecioara Maria

Unul dintre pustnicii pe care Grigorie i-a întâlnit în Athos este Sfântul Maxim din Capsocalivia († 1365). Despre acesta se dusese pretutindeni faima că putea citi inimile, putea dezvălui celor care veneau la el cele mai adânci taine și păcatele pe care se temeau să le mărturisească. Atât de mulți pelerini se străduiau să ajungă în îndepărtatul Munte Athos și apoi în sălbăticia unde se afla coliba lui Maxim, încât el a socotit de cuviință să se retragă din nou și din nou, tot mai adânc în pădure, pentru a regăsi singurătatea pe care o căuta. De fiecare dată când se muta el își ardea vechea colibă, de aici primindu-și supranumele – Kapsokalyvia înseamnă în greacă „colibă arsă”. Dar nu era vreun loc în care Maxim să se poată ascunde. Întotdeauna pelerinii îl găseau. Au reușit să ajungă la el chiar și trimișii împăraților bizantini Ioan IV Cantacuzino și Ioan V Paleologul, care au cerut și ei sfatul sfântului.

Sfântul Grigorie l-a vizitat, de asemenea, pe Sfântul Maxim și probabil, Grigorie fiind la rândul său monah, Maxim nu s-a supărat. Sfântul Maxim Cavsocalivitul rostea și el Rugăciunea lui Iisus însă o dusese într-o nouă direcție: stând înaintea icoanei Sfintei Fecioare Maria, el repeta o rugăciune în care invoca numele lui Iisus și al Mariei. Nu știm ce zicea în rugăciunea sa; probabil că era o alcătuire proprie. Ceea ce făcea Maxim era deosebit.

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

Pe tărâmurile slave

Cam în aceeași perioadă în care Grigorie reînsuflețea practica Rugăciunii lui Iisus, iar Maxim introducea o variație personală la formula clasică, Sfântul Calist al II-lea, Patriarhul Constantinopolului, scria un manual pentru ortodocșii creștini care făcea din Rugăciunea lui Iisus centrul vieții lor duhovnicești. Cunoscută prin numele aparte de Centurii, cartea lui Calist era menită monahilor, însă Arhimandritul Lev Gillet, care s-a adâncit în această lucrare aproape uitată în secolul al XX-lea, a socotit că, prin anumite adaptări, orice creștin ar putea urma și s-ar putea folosi de manualul Sfântului Calist.

Întrebuințând metoda lui Calist ca punct de plecare, creștinul care tânjește să-și adâncească viața duhovnicească pune credința în acțiune prin fapte de milostenie: citește Sfintele Scripturi zilnic; participă la slujbele bisericești; primește Sfânta Împărtășanie cu vrednicie, evlavie și smerenie; face priveghere de toată noaptea la sfinte sărbători importante precum Paștele și Crăciunul; postește cu legume, pâine și apă în fiecare zi de miercuri și vineri. Toate aceste fapte, spune Părintele Lev, sunt menite să sprijine, să întărească actul principal: rostirea Rugăciunii lui Iisus pentru a-L iubi pe Iisus mai profund.

Între timp, din Muntele Athos, Rugăciunea lui Iisus se răspândea pe tărâmurile slave. Un monah rus din Athos, Sfântul Nil Sorsky (1433-1508), a învățat cum să rostească această rugăciune și atunci când s-a întors acasă, a introdus-o în mănăstirile de pe râul Volga. Un manual pentru instruirea novicilor redactat în Mănăstirea Sfânta Treime explică cum pot fi inițiați în Rugăciunea lui Iisus. În Ucraina și Rusia a apărut obiceiul de a zice Rugăciunea lui Iisus, trecând cu degetele în același timp peste nodurile sau mărgelele unei funii de rugăciune [metanier].

Înapoi în Sfântul Munte

În secolul al XVIII-lea era un monah care trăia în Muntele Athos, pe nume Nicodim; avea să devină cunoscut sub numele de Nicodim Aghioritul (cca 1749-1809). În perioada în care s-a nevoit în Sfântul Munte și-a instruit ucenicii să folosească o tehnică de rugăciune prin care, credea el, intelectul poate fi adus în inimă.

Acestea sunt învățăturile Sfântului Nicodim către călugări: în fiecare seară găsește un loc întunecat, liniștit unde să nu fii tulburat timp de o oră. Așezat pe un scaun, apleacă-ți capul până ce barba se odihnește pe piept. Înainte de a începe să te rogi, ține-ți respirația puțin; apoi, cu o voce slabă începe să rostești Rugăciunea lui Iisus. Nu lăsa ca mintea să colinde sau să fie distrasă, ci păstreaz-o acordată la cuvintele rugăciunii până ce rugăciunea devine centrul minții, al inimii și al sufletului. „Pune în mișcare voința sufletului”, spune Nicodim. „Sufletul trebuie să zică această rugăciune cu toată voința sa, cu toată tăria sa și cu toată iubirea sa”. Desigur, acesta era un sfat adresat monahilor novici. Pe când ne aflam în Athos, colegii mei și cu mine – creștini mireni – am fost avertizați de mai mulți monahi și preoți să nu ne plecăm capul și să nu ne ținem respirația fără îndrumare; acest fel de a rosti Rugăciunea lui Iisus, ne-au spus ei, necesită îndrumare din partea unui povățuitor duhovnicesc și nu ar trebui să o spunem de capul nostru.

Scopul monahilor care practicau – și care încă practică – Rugăciunea lui Iisus în acest chip este de a se separa de tot ceea ce este lumesc: confort, faimă, succes, avere, ambiție, căsătorie, familie. O rostire disciplinată a Rugăciunii lui Iisus ușurează lepădarea de aceste lucruri. Însă ce se întâmplă cu aceia dintre noi care trăim în lume și care nu putem renunța la îndatoririle noastre? Pentru noi, Rugăciunea lui Iisus ne poate feri de a deveni prea atașați de lucrurile lumii, de la a face idoli din cariera, salariul, mașina noastră și alte simboluri ale statutului nostru social. Practica Rugăciunii lui Iisus ne ușurează detașarea de dorințele și neliniștile lumii care ne pot distrage de la adâncirea vieții noastre duhovnicești. Aceasta vrea să spună Sfântul episcop rus din secolul al XIX-lea, Teofan Govorov (Zăvorâtul, 1815-1894), atunci când scrie: „Scopul practicii (Rugăciunii lui Iisus) constă în dobândirea obiceiului de a păstra mintea în trezvie înlăuntrul inimii”. Către aceasta putem aspira cu toții, prin harul lui Dumnezeu și folosindu-ne de Rugăciunea lui Iisus.

Pelerinul rus

În Rusia secolului al XIX-lea, Rugăciunea lui Iisus a inspirat scrierea unei cărți care va deveni un titlu clasic al literaturii mistice, Pelerinul rus. Cartea în sine este un fel de taină: este scrisă la persoana întâi însă nimeni nu știe dacă este o lucrare de ficțiune sau chiar o relatare autobiografică despre un mistic rătăcitor ce devine un rugător iscusit al Rugăciunii lui Iisus. Pelerinul ne spune cum un stareț l-a învățat să se roage neîncetat cu Rugăciunea lui Iisus, cum aceasta i-a transformat viața și l-a ajutat să îndure orice necaz sau pătimire.

Cea mai interesantă parte a cărții este cea în care pelerinul descrie ce trăiește el atunci când se roagă:

Uneori (atunci când zice Rugăciunea lui Iisus), inima mea părea de parcă revărsa de bucurie, atât de ușoară era, atât de plină de libertate și de alinare. Uneori simțeam iubire pentru Iisus Hristos și toate făpturile lui Dumnezeu… Uneori, prin chemarea numelui lui Iisus, eram covârșit de fericire și de atunci am înțeles înțelesul acestor cuvinte: „Împărăția lui Dumnezeu este înăuntrul vostru”.

Rugăciunea lui Iisus și Pelerinul rus joacă un rol important în romanul lui J.D. Salinger, Franny și Zooey. Franny, o studentă aflată în toiul unei crize existențiale, citește Pelerinul rus și încearcă să se roage fără încetare. În timpul prânzului cu prietenul său ea încearcă să-i explice ce face însă el nu o aude; el este captivat de masa sa, de meciul de fotbal la care va participa după prânz, de petrecerea de după joc. Când prânzul se sfârșește prietenul iese afară să cheme un taxi. Franny rămâne la masă recitând fără oprire Rugăciunea lui Iisus. Ea descoperise un mărgăritar de mare preț în timp ce mintea prietenului ei este axată în întregime pe găsirea unui taxi.

Mulțumită în mare parte Pelerinului rus, care a fost tradusă în multe limbi, Rugăciunea lui Iisus a devenit cunoscută în Europa Apuseană și în Statele Unite, unde o mână de catolici și protestanți au încercat să o practice. Autoarea engleză Evelyn Underhill (1875-1941), care a fost deosebit de interesată de domeniul misticismului, a îmbrățișat Rugăciunea lui Iisus: „Acest meșteșug este atât de simplu”, scrie ea, „încât poate fi întrebuințat de cel mai umil dintre credincioși și totuși atât de puternic, încât îi poate introduce pe cei care o rostesc cu credincioșie în cele mai adânci taine ale vieții contemplative”. În mod curios totuși Rugăciunea lui Iisus este încă în mare necunoscută și nu foarte mult practicată în Apus. Nădăjduim că această carte va ajuta ca Rugăciunea lui Iisus să devină cunoscută și iubită în toată lumea apuseană.

Lasă rugăciunea să-și facă lucrarea

În 1963, un monah ortodox pe care l-am menționat anterior în acest capitol, Arhimandritul Lev Gillet, a publicat ceea ce trebuie să fie cea mai bună lucrare modernă despre Rugăciunea lui Iisus, intitulată simplu The Jesus Prayer (Rugăciunea lui Iisus). Părintele Lev a fost inițial un catolic francez evlavios care a îmbrățișat monahismul benedectin. Student în creștinismul răsăritean, Părintele a explorat Ortodoxia și în cele din urmă s-a convertit, devenind creștin ortodox.

Printre prietenii lui Gillet se numărau catolici, anglicani, calviniști, penticostali și quakeri și pe toți îi îndemna să rostească Rugăciunea lui Iisus. Nu ar fi ceva exagerat dacă am afirma că Părintele Lev a făcut din a aduce Rugăciunea lui Iisus în bisericile Apusului o misiune personală.

În cartea sa, Părintele Lev insistă că nu sunt necesare pregătiri elaborate pentru a începe rostirea acestei rugăciuni, potolește-ți mintea neobosită, cere ajutorul Duhului Sfânt și apoi începe să repeți rugăciunea. Singurul său avertisment este simplu: nu încerca să te forțezi să ai o experiență „mistică” sau să îți provoci o stare emoțională falsă. Lasă rugăciunea să lucreze singură. „Începând să rostești numele șlui Iisusț cu evlavie fierbinte”, scrie el, „tot ceea ce trebuie să facem este să ne atașăm de el, să ne agățăm de el și să îl repetăm domol, ușor și în tăcere”.

Nu te grăbi în repetarea rugăciunii, îndeamnă Părintele Lev. Și nu o zi prea repede. Dacă obosești nu te mai ruga. Dar chiar și atunci când nu te rogi, indiferent de orice altceva faci, încearcă să fii atent la dorința de a rămâne întotdeauna în prezența lui Iisus. Sfânta Scriptură caracterizează această stare astfel: „Dormeam, dar inima-mi veghea” (Cântarea Cântărilor 5, 2).

Care sunt urmările rostirii neîncetate a numelui lui Iisus? Părintele Lev ne încredințează: „Numele lui Iisus este un mijloc concret și puternic de a-i transfigura pe oameni în realitatea lor cea mai profundă și dumnezeiască”. El ne îndeamnă să spunem rugăciunea în tăcere în timp ce mergem la serviciu, în timp ce mergem pe stradă, chemând numele lui Iisus peste fiecare om pe care îl vedem și încercând mereu să ne purtăm într-un mod care să sugereze oamenilor din jurul nostru că noi încercăm să trăim pentru Hristos.

Pelerinajul pe care l-am făcut împreună cu Părintele John, căutarea noastră de a afla tainele Rugăciunii lui Iisus, a fost călăuzită de toți acești bărbați și femei sfinte care au experiat puterea duhovnicească, de viață schimbătoare a rugăciunii. Scrierile lor despre Rugăciunea lui Iisus au fost manuale mistice care ne-au îngăduit să pășim pe urmele sfinților.

Sursa: Norris J. Chumley, Tainele Rugăciunii lui Iisus. Trăind prezenţa lui Dumnezeu: pelerinaj în inima unei străvechi spiritualităţi, traducere de Dragoş Dâscă, Editura „Doxologia“, Iaşi 2012 via pemptousia.ro

Cartea poate fi achizionată online de la linkul: goo.gl/RPSCz7

Cap. XLII: Despre ascultare [Patericul athonit, Ioannikios Kotsonis]

În aceeaşi noapte în care a fost tuns monah, dreptul Acachie din Kafsokalivia a visat că ţinea o lumânare a cărei lumini era aşa de strălucitoare, încât lumina întreaga zonă. Acest sfânt a trudit mai ales la acel fel de smerenie care e născută din ascultarea deplină. El, cu bucurie şi râvnă îi asculta pe toţi, atât pe egumen, cât şi pe fraţi, împlinind sarcinile grele şi uşoare care-i erau încredinţate.

Pustnicul Damaschin mi-a spus că în Sfântul Schit din Kafsokalivia trăia părintele Grigorie (Karatos), în Chilia «Intrării în Biserică a Maicii Domnului». El avea sub ascultare un monah, care a căzut grav bolnav şi era pe moarte.
– Părinte, a spus el chiar înainte de a muri, unii m-au întrebat de ce nu mi-am împlinit ascultarea aşa cum mi-a fost încredinţată.
– Spune-le, fiul meu, că în locul tău eu voi fi răspunzător pentru împlinirea ei, i-a spus părintele.
Atunci monahul a zâmbit şi şi-a dat duhul.

Un pustnic mai în vârstă spunea:
– Dintre virtuţile unui monah prima este ascultarea. Cea din mijloc e ascultarea şi ultima e tot ascultarea şi «Doamne, miluieşte…».
Şi iarăşi a spus:
– Ţi-ai găsit un părinte? Ai găsit raiul. Ascultarea e calea cea mai inteligentă şi mai scurtă de a-L găsi pe Dumnezeu. De la început, încearcă să găseşti în ea un gust dulce. Apoi continuă cu curaj şi pe cale vei aduna în sacul tău binecuvântările lui Dumnezeu.

Când părintele doctor Spiridon Kambanos, călugăr la Marea Lavră, l-a primit ca începător pe părintele doctor Pavel Pavlidis, i-a spus:
– Ia o bucată de hârtie, un stilou şi scrie: Viaţa călugărească este «Să fie binecuvântat» şi «Binecuvintează».

Părintele Damaschin din pustia Sfântului Vasile mi-a povestit despre binecuvântatul părinte Gherasim, care a trăit trei ani pe vârful muntelui Carmel, într-un paraclis al Profetului Ilie, mai sus de pustia Sfântului Vasile şi lângă Kerasia. Cu el avea un împreună nevoitor, părintele Calinic şi ucenicul său Isaac. La început, Isaac era neascultător şi certăreţ. Într-o zi, părintele l-a chemat şi i-a spus:
– Fiule, du-te şi caută alt loc. Până acum nu ai făcut nimic altceva decât te-ai certat.
Isaac s-a pocăit şi a început să suspine cu remuşcare. A plecat într-un loc pustiu şi a plâns toată ziua. De atunci înainte s-a schimbat complet. A devenit un ucenic evlavios. Se spune de asemenea că, după adormirea sa, trupul lui a răspândit mireasmă.
«Binecuvântată obşte, binecuvântată obşte!», acestea erau cuvintele pe care le spunea totdeauna monahul Iacob, Luminătorul de la Dionisiu, dar mai ales când s-a apropiat de moartea sa. El era mândria Athosului; un atlet al rugăciunii, un luptător pentru sfânta ascultare şi un exemplu de urmat în viaţa de obşte. El era absolvent al Institutului Politehnic din Atena, dar s-a remarcat şi a primit daruri în şcoala virtuţii, care se numeşte obşte.

Egumenul mănăstirii bulgare Zografu a fost un om sfânt. El avea o înfăţişare îngerească. 40 de ani părintele său nu l-a chemat niciodată pe nume. I-a luat 20 de ani ca să scrie o carte, şi când i-a prezentat-o părintelui său, acela l-a încercat în continuare, spunându-i cu un ton aspru al vocii: «E tocmai bună de ars». Părintele i-a luat-o, dar nu a ars-o, pentru că după moartea lui a fost găsită printre lucrurile sale.

Printre scrierile vrednicului de pomenire părinte Gavriil Dionisiatul a fost găsită următoarea:
«În anul 1810, când era egumen al Mănăstirii Dionisiu evlaviosul ieromonah Chiril, un frate pe nume Evdochim, care dorea să fie martir pentru Hristos, insista la părintele său să-i permită a merge la Constantinopol, ca să moară acolo ca mucenic. Egumenul, cunoscând caracterul neserios al călugărului, nu i-a dat binecuvântarea sa.
Evdochim a găsit pe un alt frate din mănăstire, numit Bonifatie, care avea aceleaşi păreri ca şi el şi au plecat împreună la Constantinopol, unde Îl predicau în public pe Hristos şi-l numeau pe Mahomed profet mincinos. Pentru aceasta, au fost aduşi în faţa judecătorului şi torturaţi, aşa cum făceau turcii de obicei. Nefiind în stare să îndure torturile, s-au lepădat de credinţa în Hristos şi amândoi au devenit musulmani, ca să-şi salveze viaţa aceasta trecătoare.
Câţiva ani mai târziu, Evdochim şi-a revenit în simţiri şi s-a întors la mănăstirea sa, unde a fost primit şi i s-a dat un canon pe care l-a împlinit cu pocăinţă. Apoi, după un timp, crezându-se destul de curajos, a dorit din nou să-şi verse sângele, ca să-şi spele păcatul lepădării. El l-a implorat pe egumenul Ştefan să-i dea voie să meargă direct la Constantinopol, ca să nimicească lepădarea sa prin mărturisirea lui Hristos şi moartea pentru El.
Egumenul l-a mustrat foarte aspru, spunându-i că ar trebui să rămână în rugăciune şi pocăinţă, şi ar fi deajuns ca să primească iertarea de la Dumnezeu. Evdochim a continuat să insiste, iar în cele din urmă egumenul a decis să trimită un frate tânăr, numit Iosif, ca să-l însoţească pe Evdochim la Constantinopol. Iosif era pictor şi foarte drept; el avea mintea unei persoane mai în vârstă.
– Te rog, însoţeşte-l pe frate, din dragoste, la Constantinopol, sprijinindu-l ca martor la martiriul său, pe care-l doreşte atât de mult.
Ca un bun călugăr în ascultare, binecuvântatul Iosif i-a făcut o plecăciune egumenului şi i-a spus:
– Binecuvintează, părinte, şi fie ca harul lui Dumnezeu să-mi dea putere mie, celui nevrednic.
De îndată ce au sosit în oraş, Evdochim s-a prezentat la curte, spunând tuturor că a greşit când a renunţat la credinţa sa şi a criticat religia islamică, proclamând credinţa în Hristos ca singura adevărată. Din acest motiv, judecătorul i-a poruncit să ţină în mâini cărbuni aprinşi, pentru a testa adevărul declaraţiei sale.
Nefericitul Evdochim şi-a pierdut din nou curajul şi a refuzat să facă aceasta şi, sub ameninţările judecătorului că va fi spânzurat dacă insistă asupra declaraţiei sale, s-a lepădat de credinţă din nou şi l-a acuzat pe Iosif, care era în auditoriu, că l-a silit să facă declaraţia aceasta. Apoi, judecătorul s-a întors către Iosif şi i-a spus că dacă refuză să se lepede de credinţa sa şi să devină musulman, va fi ucis, pentru că a încercat să schimbe credinţa unui musulman.
La acestea, vrednicul de pomenire a răspuns că Evdochim însuşi a dorit să devină martir pentru Hristos şi că el l-a însoţit numai din dragoste frăţească. Dar să se lepede de Hristos, singurul Dumnezeu adevărat, şi să devină musulman, nu va face niciodată, chiar de-ar fi să moară de o sută de ori.
După aceasta, Evdochim a fost eliberat şi lăudat de turci, iar Iosif a fost închis. Peste câteva zile a fost condus din nou în faţa judecătorului, unde a repetat din nou mărturisirea lui Hristos. I s-a spus atunci că, dacă continuă să insiste asupra părerilor sale, va fi torturat şi decapitat, iar dacă se va răzgândi, va fi răsplătit cu multe onoruri şi bogăţie. La aceste ameninţări, binecuvântatul Iosif nu a fost tulburat deloc, ci a declarat hotărât credinţa în Hristos. În închisoare a îndurat cu mare putere torturi, iar în cele din urmă a fost decapitat, primind de la Hristos cununa slavei de martir.
Iar vrednicul de milă, Evdochim, rămânând un scurt timp în acea falsă poziţie şi neputând să îndure mustrările conştiinţei sale, pentru comportamentul şi trădarea fratelui său, s-a întors la mănăstire, rugându-se ca ei să aibă milă de mântuirea lui.
După ce au auzit povestea acestei întâmplări, egumenul şi fraţii nu i-au dat voie să intre în mănăstire, dar din milă i-au impus un canon pentru restul vieţii, ca să stea la mică distanţă de mănăstire, lângă un izvor, într-o chilie mică, unde să-şi plângă marile sale păcate, iar înaintea morţii sale i se va permite să primească Sfintele Taine.
Sub acest canon a trăit sărmanul de el aproape 30 de ani, postind, lucrând şi plângându-şi cumplita cădere. Părinţii cei mai bătrâni, ce au supravieţuit veacului acesta, îşi amintesc că venea până la drumul ce duce spre mare, pentru a lua pâine şi mâncare de post. Despre marile sale nevoinţe mărturisesc prispele ce s-au păstrat până astăzi, lucrate numai de mâinile sale, în acea văgăună prăpăstioasă şi stâncoasă, precum şi cei câţiva măslini şi alţi copaci sădiţi de el, ce poartă denumirea de «Evdokimos» sau «La Evdokimos».
La ostenelile trupeşti mai adăuga şi lacrimile nesecate, după cum au constatat duhovnicii mănăstirii care l-au vizitat.
Iar Preabunul Dumnezeu, nevoind moartea păcătosului şi văzându-i întoarcerea prin pocăinţă adevărată, a primit şi a iertat făptura Sa, înştiinţându-l pe acesta printr-o vedenie şi îndemnându-l să se ducă la mănăstire, să ceară să se împărtăşească cu Sfintele Taine şi să fie pregătit pentru cea din urmă clipă din viaţa sa.
El a venit la biserică prin întuneric, a bătut la poartă şi a întrebat de egumenul Evloghie. I-a spus despre vedenie şi cu lacrimi a cerut iertare şi să primească Sfintele Taine. După ce s-a împărtăşit, a refuzat să intre în mănăstire, chiar dacă egumenul i-a dat binecuvântare să facă lucrul acesta. În schimb, s-a întors spre răsărit, şi-a încrucişat mâinile pe piept şi acolo, lângă intrarea în mănăstire, înainte de zorii zilei şi-a dat duhul, rămânând un exemplu pentru noi toţi, că putem evita blestemata mândrie a neascultării, care a pricinuit căderea omului încă de la început.
Din cauza neascultării au căzut din cer în iad şi unii dintre îngerii netrupeşti. Dimpotrivă, smerenia şi ascultarea l-au făcut pe binecuvântatul monah Iosif să se alăture cetei sfinţilor din cer.
Neascultarea e un mare păcat, dar pocăinţa e admirabilă. Treizeci de ani, Evdochim şi-a petrecut viaţa la o mică distanţă de mănăstire, de unde putea asculta clopotele şi cântările de seară, privind biserica luminată la ceasuri şi privegheri, ştiind că fraţii săi mergeau la slujbe şi primeau Sfânta Împărtăşanie în timpul Liturghiilor. Ca un alt Adam, izgonit din rai şi singur pe marginea prăpăstiei, el avea numai păcatele ca însoţitori.
Fie ca Dumnezeu să o cruţe pe creatura Sa şi să-i dea pace. «Am păcătuit înaintea Ta, Părinte, şi nădăjduim să aflăm mântuire prin mila Ta».

Părintele Efrem din Katunakia, care avea multă învăţătură şi experienţă despre teologie, adesea dădea sfaturi despre iubitul subiect al binecunoscutei ascultări:
„Numai diavolul ştie totul despre importanţa unui stareţ şi despre puterile ce-i sunt date lui. Dacă părintele tău îţi spune să mergi pe lună, du-te. Nu contează cum e părintele. Nu trebuie să aibă importanţă pentru noi. Singurul lucru important e ascultarea. Ai ascultat? Dacă da, vei merge în Rai.
Poţi să primeşti Sfânta Împărtăşanie de zece ori pe zi, sau să te rogi cu rugăciunea minţii sau să mergi la priveghere şi să posteşti tot timpul. Nu e destul. Trebuie să fii ascultător. Te supui? Vei vedea Raiul. Nu te supui? Vei merge în iad. Nu e cale de mijloc. Adam nu s-a supus şi a fost scos afară din rai. Nu e nimic altceva între acestea. Aceasta e singura cale. Proorocul Ilie Îl avea pe Dumnezeu. Elisei îl avea pe proorocul Ilie ca îndrumător. Proorocul Ilie, înainte de a pleca din această viaţă, l-a avut pe Ghezi sub ascultare. El, care a fost ascultător, a fost de folos în vindecarea lui Neeman de lepră. Şi astfel se exprimau şi călugării, cu puţine cuvinte: «Ascultarea înseamnă viaţă, neascultarea înseamnă moarte». Prin ascultare câştigi tot. Nu încercăm să spunem că toate celelalte nu contează. Te pot folosi, dar într-un mod secundar.
Singura fiinţă pe care am iubit-o vreodată şi de care îmi era frică era părintele Iosif. Câteodată, părintele spunea ceva ce în aparenţă părea greşit. Dar trebuie să împlineşti ascultarea. Ascultare deplină. Lângă părintele am trăit roadele unei ascultări depline. Când îi eram ascultător, nu-mi era frică nici de Dumnezeu. Şi ce spunea părintele? «Eşti iertat. Să fii binecuvântat».
Erau doi bătrâni care trăiau lângă noi şi aveau un ajutor. El fusese căsătorit, dar fiindcă era posedat de demoni, soţia lui a divorţat de el, iar el a plecat la Sfântul Munte. A mers la cei doi bătrâni şi ei i-au spus: «Dacă ai grijă de noi, vei moşteni tot ce avem, micuţa noastră locuinţă şi bisericuţa din ea». «Accept», a răspuns el.
El era foarte ascultător; strângea sare din ocnele de sare şi o schimba pe cartofi, ceapă şi fasole. De asemenea, lucra lucruri de mână. Pleca pe întuneric şi venea pe întuneric. Îi judecam pe bătrâni, spunând: «Dacă se îmbolnăveşte tânărul de o asemenea muncă grea, cine va avea grijă de voi?». În ciuda tuturor, nu i s-a întâmplat nimic; el era ascultător şi continua să aibă grijă de bătrâni. Dar când cineva din Statele Unite i-a trimis o sută de dolari, a păstrat banii, fără să-i întrebe pe bătrâni. De atunci înainte a început să facă aşa cum dorea el. Chiar şi demonul din el a devenit tulburat. Când cineva îşi urmează propria voie e egal cu neascultarea. Asemenea lucruri s-au întâmplat de multe ori.
Binecuvântat e monahul din ascultare, care îl iubeşte pe părintele său, aşa cum îl iubeşte acela pe el. Dacă aceasta ar fi peste tot, toţi ar deveni sfinţi. E ca şi cu bătrânul care i-a spus ucenicului lui: «Cum mă vezi pe mine?». «Ca pe un înger», i-a răspuns el. «Va veni un timp când mă vei vedea ca pe un demon», a spus bătrânul.
Nu că bătrânul e un demon. De fapt, ispita vine şi-ţi aduce gânduri împotriva bătrânului; aşa cum mi s-a întâmplat şi mie odată, când n-am putut sluji Liturghia, deoarece am vorbit împotriva lui. Nu judeca pe nimeni, nici pe vecinul tău, nici pe altă persoană. Nu-ţi poţi imagina cât de repede harul lui Dumnezeu se depărtează de tine.

Părintele Ahile de la Sfânta Ana, simplu şi bun la inimă, printre alte multe lucruri ne-a spus şi despre o experienţă personală pe care o avusese. Înaintea morţii sale, propriul său tată, care a trăit până la o vârstă bogată şi înaintată, a venit să stea cu el şi să fie îngrijit. Cu un an înainte de a muri, tatăl său a fost tuns monah de fiul său. Când se apropia timpul plecării tatălui său, părintele Ahile a intrat în camera lui şi a observat că era supărat.
– Tată, de ce eşti aşa tulburat? a întrebat el.
– Fiindcă au venit diavolii, ameninţându-mă, spunând că-mi vor lua sufletul.
– Dacă vin din nou, i-a spus Ahile tatălui său, spune-le: «Ce vreţi de la mine? Sunt sub ascultarea unui părinte. Sunt numai un călugăr sub ascultare».
În ziua următoare, demonii au venit din nou la el. Aşa că el a spus: «Ce vreţi de la mine? Sunt sub ascultarea unui părinte». Demonii au dispărut imediat.

Un ascet ascultător în vârstă şi cu discernământ, care avusese grijă de trei părinţi bătrâni, spunea:
– Ascultarea îţi va aduce de toate. Ascultarea Îl câştigă pe Însuşi Dumnezeu.

Părinţii aghioriţi spun:
– Ascultarea este viaţă; neascultarea este moarte.

În Chilia «Intrării în Biserică a Maicii Domnului», ce aparţine de unul din schiturile Mănăstirii Xenofont, trăia cu mulţi ani în urmă un călugăr foarte simplu, bun şi amabil, pe nume Teofilact.
Când de sărbătoarea «Teofaniei» a auzit: «Azi apele sunt sfinţite», l-a întrebat pe părintele său, Grigorie:
– Părinte, cum se întâmplă? Sunt toate apele sfinţite? Chiar apele mării?
– Desigur, fiul meu. Harul nevăzut, atotcreator, acţionează asupra tuturor vieţuitoarelor şi a celor fără de viaţă, lucruri văzute şi nevăzute, şi sfinţeşte toată materia, cu scopul sfinţirii omului. Şi prin această apă sfinţită, toţi credincioşii Bisericii sunt sfinţiţi. Aşa că apele mării sunt sfinţite şi devin luminătoare. De fapt, dacă vrei să fii martor la aceasta, coboară-te până la mare şi vei afla apa proaspătă şi azi poţi să o bei.
Astfel i-a vorbit părintele evlaviosului călugăr, care, cu o ascultare fără murmur, a mers cu un vas de la schit până la mare. El a gustat apa şi a aflat-o într-adevăr foarte proaspătă; şi-a umplut vasul şi s-a întors la părintele său plin de bucurie.
Împreună cu părintele său au ţinut aceasta în taină timp de 35 de ani. În fiecare an, părintele Teofilact se cobora până la mare şi lua, ca binecuvântare, apă proaspătă, de băut. Şi aceasta a continuat trei ani după moartea părintelui său, până când a fost silit să descopere această minune celorlalţi părinţi din schit, prin propria sa simplitate şi ascultare. Ei au reacţionat cu îndoială, puţină credinţă şi gândire raţională şi apoi l-au convins pe el să meargă şi să le aducă nişte apă ca să bea. Părintele Teofilact a plecat bucuros. Când s-a întors cu vasul, era umplut, de această dată, numai cu apă sărată de mare.

Un pelerin l-a întrebat odată pe un pustnic:
– E posibil pentru un mirean să fie ascultător, de vreme ce nu e călugăr? Un călugăr îl are pe stareţul său. Dar un mirean?
El i-a răspuns:
– Să spunem că toţi avem acelaşi duhovnic. Acela e cel căruia ne supunem. Dacă lucrezi undeva şi ai un superior, un director sau un director adjunct, trebuie să te supui; nu e altă cale. Părintelui tău duhovnicesc te supui duhovniceşte. Să te supui supraveghetorului tău la muncă e obligatoriu. Nu poţi să faci altceva decât să te supui. Dacă eşti soldat în armată, te supui sergentului tău. Nu poţi refuza. Nu poţi să spui: «Nu, nu merg acolo». Te supui din necesitate. Când îl întrebi pe duhovnicul tău «Ce să fac?», şi el îţi spune «Fă aceasta, fiul meu», trebuie s-o faci. Fiecare persoană are un părinte duhovnic. Părinţii aveau un îndrumător şi un egumen. Tu îl ai pe părintele tău duhovnicesc. E acelaşi lucru. Trebuie să fii sfătuit de el şi să te supui. Iar duhovnicii nu sunt… oameni obişnuiţi. Duhovnicul nu este un om comun. Nu. Dacă a spus duhovnicul un lucru, asta înseamnă că l-a spus Dumnezeu Însuşi. Iar dacă te-a iertat duhovnicul, înseamnă că Dumnezeu te-a iertat.
Să luăm următorul exemplu. Să zicem că ai făcut ceva şi din această pricină duhovnicul îţi interzice să te împărtăşeşti o lună. Te-ai putea oare împărtăşi mai devreme de o lună? Sigur că nu, fiindcă eşti legat. Şi nu te împărtăşeşte nici alt preot, ştiind că eşti legat. Nici tu nu poţi încălca porunca duhovnicului tău, ducându-te să te împărtăşeşti înainte de trecerea lunii. Ci, abia după aceea te vei putea împărtăşi. Duhovnicul are putere mare. «…şi oricâte veţi lega pe pământ, vor fi legate şi în cer, iar oricâte veţi dezlega pe pământ, vor fi dezlegate şi în cer». Dacă ţi-a spus duhovnicul «Doamne, iartă-l!», înseamnă că Dumnezeu te-a iertat. Iar dacă nu te-a iertat duhovnicul, nici Dumnezeu nu te-a iertat, căci duhovnicul este reprezentantul Său.
În Schitul Sfânta Ana Mică trăia un părinte cu ucenicul său. Era una din sărbătorile Maicii Domnului. Ucenicul i-a spus:
– Părinte, ar trebui să merg să pescuiesc, pentru că e zi de sărbătoare şi ce-o să avem la cină?
– Fiul meu, i-a răspuns bătrânul, iată vecinii noştri sunt pescari. Dacă Maica Domnului vrea să avem peşte la cină, vecinii noştri ne vor aduce. De vreme ce nu ne-au adus, Maica Domnului nu doreşte să avem peşte.
– Dar, părinte, ar trebui să avem peşte.
– Nu, nu vreau, a spus părintele.
– Voi merge să pescuiesc, a spus ucenicul şi a plecat.
Imediat, părintele s-a gândit că ucenicul său poate avea o mare ispită şi să cadă în mare, din pricina neascultării. Aşa că a mers în camera lui şi a început să se roage cu şiragul de metanii, pentru ucenicul său. Între timp, monahul a ajuns la mare şi a aruncat undiţa. Imediat a simţit că s-a prins ceva de capătul ei. A tras cu putere şi deodată a ieşit din apă un trup negru, foarte negru, cu ochi sălbatici, gata să-l atace pe monah. Dar o putere nevăzută părea să-l ţină pe loc (bătrânul se ruga pentru ucenicul său).
Monahul a fugit îngrozit, cu satana urmărindu-l îndeaproape tot drumul, de pe ţărm până la Sfânta Ana, prin curte, până aproape de uşa chiliei sale. Când a deschis uşa să intre, diavolul i-a spus: «Monahule, ce pot să-ţi fac, de vreme ce părintele tău se roagă cu şiragul de metanii pentru tine? Altfel te-aş fi aruncat în mare şi te-aş fi înecat».
Iată ce poate face neascultarea!

Un monah mai în vârstă spunea:
– Ne lipseşte smerenia. De aceea suntem chinuiţi şi chinuim şi noi pe alţii. Suferim până devenim smeriţi.

De trei ori fericitul bătrân H. de la Sfânta Ana a făcut multă ascultare la duhovnicul său, care l-a ţinut timp de 18 ani paraclisier la Kyriakon! În acei ani, creştinii erau foarte evlavioşi şi avea de la 3 până la 4 Privegheri pe săptămână. Şi acest vrednic de pomenire, întotdeauna desculţ, îşi împlinea îndatoririle sale cu multă grijă. Din cauza muncii grele şi a faptului că trebuia să stea în picioare tot timpul, a plecat din această lume ca un martir, bucuros şi în pace.

Părintele Serafim din Dimitriada a fost un exemplu de monah ascultător pentru părintele său cipriot, Onufrie, de la Sfânta Ana.
Virtutea părintelui Serafim a ajuns înălţimile părintelui său duhovnicesc. Pentru orice i se cerea de ceilalţi părinţi ai schitului să facă, el răspundea întotdeauna «să fie binecuvântat». El avea o ascultare desăvârşită.
Odată, părintele Mina i-a spus:
– Frate, fă dragoste şi du-te la arsana să iei peşte, că avem mare nevoie.
Părintele Serafim s-a supus şi a plecat imediat spre mare. Pescarii însă, neavând peşte, fără ca el să-şi dea seama, i-au pus în desagă*, în loc de peşte, pietre din mare! El le-a cărat la chilie. L-a chemat pe părintele Mina să-i aducă un vas albastru să pună peştele, pentru că sacul lui era foarte greu.
L-a golit în vas şi cu mare uimire au văzut că erau pietricele. Atunci părintele Mina i-a spus:
– Vezi aceasta? Neascultarea ta a schimbat peştele în pietricele.
El l-a crezut şi a început să plângă, cerându-şi iertare.
Părintele Serafim era neînvăţat, dar cu răbdare a practicat caligrafia şi una din lucrările sale de caligrafie, o poezie, e păstrată până astăzi. A avut moartea unui om drept.
În Chilia Sfântului Ioan Botezătorul de la Schitul Sfânta Ana trăia părintele Grigorie, care niciodată nu a fost neascultător. Ca să-l ajute să sporească pe calea nepătimirii, părintele său îl mustra în faţa celorlalţi, în timp ce erau în biserica principală, spunându-i:
– Pleacă de aici.
Şi el, plin de bucurie, cădea la pământ în prezenţa tuturor, atât a părinţilor, cât şi a vizitatorilor şi spunea:
– Aceste picioare mă vor conduce spre Rai!
După plecarea din această lume trecătoare a părintelui său, el, care dorise atât de mult isihia, a mers la Chilia «Adormirii Maicii Domnului» de la Sfânta Ana Mică.
*Desaga (ντορβάς) este traistă formată din două părţi care se poartă pe umeri sau pe şa.

Părintele Azaria se plângea şi plângea de câte ori era neascultător. Când era întrebat despre tristeţea sa, el răspundea:
– Un călugăr din ascultare este sub binecuvântarea şi apărarea părintelui său. Chiar şi în absenţa lui, binecuvântările îl ocrotesc de multe rele. Un călugăr neascultător seamănă cu o barcă prea încărcată, care e lovită de valuri şi până la urmă e scufundată de ele.

Părintele Grigorie de la Sfânta Ana, care dorea isihia, a plecat la Schitul Sfânta Ana Mică, dându-i Chilia Sfântului Înaintemergător părintelui Averchie. Ultimul era originar din Bulgaria şi învăţase cu mare entuziasm să vorbească greaca.
Părintele Averchie a fost întocmai ca părintele său şi ca părintele Mina din Mavrovunio. Nici un cuvânt fără rost nu ieşea din gura sa. El câştiga bani vânzând lămâi şi portocale cultivate în grădina sa, şi astfel îşi cumpăra rezerva anuală de grâu. Întotdeauna îi lua înăuntru pe vizitatorii săi. De fiecare dată când un străin bătea la uşa lui, îi deschidea şi-i oferea 4 sau 5 smochine, pe o scândură de lemn, împreună cu nişte apă, într-o cană de lemn. Apoi imediat se apleca şi pleca, ca să nu piardă prin vorbă legătura cu Dumnezeu.
Când un lucru obştesc trebuia făcut în schit, el era primul care ţinea o funie în mâinile sale, ca să poată fi ascultător cu dragoste, iar ceilalţi părinţi ai bisericii îi spuneau:
– Părinte, eşti bătrân. În fiecare zi este Liturghie şi tu nu mănânci nimic altceva decât pâine şi apă. Ce se va întâmpla cu tine? Trebuie să te gândeşti şi la trupul tău, ca să poţi sluji până la sfârşitul vieţii!
Iar el, foarte serios şi cu lacrimi în ochi, răspundea:
– Părinţilor, acum trebuie să stau treaz în ascultare, că sunt bătrân, ca să nu fiu prins în neascultare în clipa morţii, şi astfel să-mi pierd sufletul!
Rareori mergea la Karyes şi-i sfătuia pe toţi să nu se depărteze deseori de schit.
– Nu e bine pentru călugăr să plece des din schit, pentru că există pericolul pierderii cursului practic al virtuţii, care ridică monahul la înălţimile unei lupte interioare ce-l face nepătimitor.
Mulţi se spovedeau la el, pentru că ştiau că ascultarea lui era ireproşabilă, că niciodată nu-şi avea voia proprie şi că sfatul lui era liber de orice gânduri rele. El slujea Liturghia desculţ, vara şi iarna, fiind ca părintele Ilarion Isihastul, care trăia mai sus de Dionisiu în săraca aşezare a Înaintemergătorului.

Cu mulţi ani în urmă, în una din mănăstirile atonite nu era nici un sicriu, aşa că unul dintre părinţi, care era tâmplar, a făcut unul ca să fie folosit de toţi părinţii, în care puteau fi căraţi până la cimitir când mureau. De îndată ce a fost terminat, a fost dus în biserica principală. Toţi au auzit de el şi au venit să-l vadă. Apoi, «dikaiosul» a spus:
– Mă întreb cine va fi primul care va fi cărat în el de la biserică la cimitir?
Toţi şi-au pierdut curajul, cu excepţia unui tânăr care i-a spus părintelui său:
– Părinte, am binecuvântarea să merg eu primul?
Şi părintele i-a spus:
– Da! ştiind că tânărul ajunsese la înălţimi de virtute.
Părinţii au crezut că tânărul glumise. Dar el a început cu lacrimi de pocăinţă să se pregătească pentru moarte. Părintele său a cunoscut aceasta. Exact cu 40 de zile mai târziu clopotele au bătut. Când au auzit toţi de la schit se întrebau unul pe altul cine plecase, şi când au aflat, au spus:
– O, ce hoţ! Ascultându-şi părintele, care i-a dat binecuvântare să plece primul, a părăsit această viaţă trecătoare pentru cea veşnică. Astfel a furat raiul prin ascultare!
Şi ei, plini de bucurie, l-au urmat până la mormânt, minunându-se că până astăzi ascultării depline nu îi este frică de moarte, dar dăruieşte celor ce o au, trecere fără frică de la pământ la cer! Şi toţi l-au binecuvântat pe tânărul monah şi pe părinţii săi, care au devenit exemple strălucitoare de urmat pentru toţi monahii.

În 1922, unul din părinţii de la Sfânta Ana l-a adus pe tatăl său natural, Ioan, la schit. După un timp, bătrânul a fost tuns monah şi i s-a dat numele Ioachim. Fiul său, călugărul Antonie, i-a spus lui:
– De vreme ce nu poţi să citeşti, poţi să-ţi foloseşti degetele ca să spui Rugăciunea lui Iisus.
Arătând spre mâna tatălui său, a adăugat:
– De vreme ce păcătuim cu aceste mâini, trebuie să ne folosim degetele, să spunem această mică rugăciune, ca să ne mântuim.
Părintele Ioachim s-a supus desăvârşit şi se ruga după cum a fost învăţat. Lui i-au fost dăruite lacrimi neîncetate cu rugăciunea sa şi a devenit atât de smerit, încât de fiecare dată când vedea călugări tineri le săruta picioarele!
Părinţii schitului au vrut să încerce dacă lacrimile sale erau cu adevărat din umilinţă sau dacă avea o voinţă proprie, aşa că într-o zi i-au spus:
– Părinte Ioachim, când treci pe lângă cimitir, ar trebui să spui: «Părinţilor, binecuvântaţi». Şi bătrânul Ioachim, un adevărat fiu al ascultării, când trecea pe lângă cimitir, se oprea la intrare şi spunea: «Părinţilor, binecuvântaţi».
Chiar atunci, oasele celor răposaţi au scârţâit şi el a auzit o voce, spunând: «Domnul, bătrâne Ioachim». Şi părinţii care erau cu el au spus:
– Vai de noi, care am venit aici de tineri, dar nu ne-au fost dăruite încă asemenea daruri!

Părintele Nicanor, duhovnicul mănăstirii sârbeşti Hilandar, ne spunea despre părintele Miron că de 56 de ani nu a părăsit niciodată împrejmuirea mănăstirii. Când părintele său l-a făcut călugăr, i-a dat o cruce din lemn şi i-a spus:
– De acum înainte această cruce e tot ce ai. Vei fi înmormântat cu ea. Ai grijă să nu o pierzi.
20 de ani mai târziu, părintele Miron a căzut grav bolnav. Călugărul ce-l îngrijea la infirmerie se întreba de ce el refuza cu putere să-şi deschidă cămaşa, pentru ca pieptul lui să fie frecţionat cu alcool. După ce i s-a cerut de multe ori, în final a renunţat şi a permis tratamentul. Când i-a deschis cămaşa, infirmierul a văzut mirat cum crucea de lemn fusese cusută de pielea părintelui Miron şi că era întipărită în carnea lui. Imediat, el a plecat şi i-a spus părintelui său duhovnicesc, iar acesta i-a răspuns: «Hai să mergem şi să vedem dacă nu e o înşelare duhovnicească. Ia un brici şi taie cu atenţie carnea, ca să scoţi crucea».
Infirmierul i-a comunicat părintelui Miron porunca părintelui duhovnicesc, iar acesta s-a supus bucuros, oferind imediat trupul său, fără nici o şovăială. Din cauza ascultării, părintele infirmier nu l-a tăiat, pentru că el era sigur acum că părintele Miron şi-a luat această nevoinţă cu un duh de smerenie, din dragoste curată pentru Hristos.

– Când ai devenit călugăr, şi ce te-a făcut să iei această hotărâre?
– Eu, fiul meu, am dorit să fiu călugăr de când eram foarte tânăr, dar părinţii mei nu m-au lăsat, ci m-au căsătorit. Am avut doi copii şi în 1955, la vârsta de 66 de ani, am venit ca să fiu călugăr, întâi la Mănăstirea Grigoriu, ne-a spus un călugăr dionisiatan.
– Şi ai avut curaj să-ţi părăseşti familia?
– O, fiul meu! Am fost ars de dorinţă dumnezeiască, de dragostea mea pentru Hristos, pentru viaţa de mănăstire. Aşa că mi-am părăsit soţia, copiii, tot ce aveam, nurorile, nepoţii, şi am venit să-i ofer lui Dumnezeu bătrâneţea mea, de vreme ce nu mi s-a permis aceasta în tinereţe.
– Ai stat în Mănăstirea Grigoriu mult timp?
– Am stat acolo 8 luni. Apoi, pentru un motiv anume, am plecat şi am venit la Dionisiu. Dar Visarion, egumenul de la Grigoriu, era un egumen bun. El m-a învăţat cum să-mi împlinesc regula de ascultare. Trei şiraguri de metanii pentru Iisus, unul pentru Maica Domnului şi iarăşi la fel, până am împlinit 12 în total. Acum fac unul şi pentru Sfântul Ioan Botezătorul, Sfântul Nifon şi, după aceea, cât de multe vreau. Mi-a dat, de asemenea, un meşteşug de ascultare, de vreme ce eram bun la construcţii. Mi-a plăcut ascultarea. De fiecare dată când mi se cerea să merg, spuneam «binecuvintează». Când am venit prima dată aici, mi-au spus numai două lucruri: «Să fii binecuvântat» şi «Binecuvintează». Eram foarte fericit să fac bine pentru ceilalţi.
– Cum altfel, noi, călugării din chinovii, am putea progresa în virtute?
– Ei bine, încă nu ştii? N-ai învăţat? Ascultă! Ascultare şi dragoste. Ascultarea îţi dă pace, bucurie şi dorinţă pentru Hristos. Iar milostenia e de asemeni un lucru mare. Prin aceste lucruri intri în rai. Dumnezeu îţi iartă toate păcatele. Înţelegi? Mândria e un lucru rău. Cât de mult nu-i place lui Dumnezeu! Nu ca fariseul: «Eu dau şi dau». În final, cel ce-şi bătea pieptul a câştigat răsplată.
– Părinte, ce să fac ca să mă mântuiesc? l-a întrebat un pelerin mirean.
– Ascultă-ţi părintele duhovnic şi fii smerit. O persoană suferă adesea din cauza sa, a adăugat, referindu-se la mândrie.

Un ascet spunea:
– Nu e o idee bună să-ţi schimbi îndrumătorul duhovnicesc. Gândeşte-te la o clădire în construcţie, când sunt schimbări permanente de ingineri şi constructori. Rezultatele nu vor fi bune. Îndrumătorul duhovnicesc, ca un înţelept, trebuie să fie liber să ia hotărâri, nu să urmeze linia celorlalţi.
De asemenea a mai spus:
– Nu voi da niciodată o prescripţie de la distanţă. Nu se poate vindeca de (la) departe.

Un părinte a spus:
– Vrei să fii monah bun în ascultare şi, ca rezultat a 10 până la 15 ani de asemenea ascultare, să devii ascultător cu discernământ? Respectă ce spune Sfântul Ioan Scărarul. El povesteşte despre un bătrân care a mers la un începător şi, de asemenea, la unul care fusese monah de 15 ani. El i-a spus primului: «Cântă». «Binecuvintează. Voi cânta». Şi el a cântat. Atunci i-a spus celuilalt călugăr să cânte. Ultimul, care era monah de mulţi ani, a spus: «Binecuvintează. Eu nu vreau să cânt».
Amândoi au făcut bine. Refuzul celui de-al doilea monah de a cânta nu a fost o neascultare. Dar era o neascultare pentru primul dacă refuza, pentru că el era încă începător. Nu există altă cale, trebuie să treci prin ascultarea fără cârteală. Nu e nimic altceva decât «Binecuvintează». După 15 ani, ascultarea fără cârteală te conduce spre ascultarea cu discernământ.
Să nu crezi că un părinte duhovnicesc nu-i iubeşte pe fiii săi. Ar fi minunat dacă fiii l-ar iubi pe părinte, aşa cum îi iubeşte el pe ei.

Cineva, care s-a luptat pentru duhovnicie şi virtute, a spus:
– Un monah, de dragul ascultării, trebuie să moară de multe ori într-o zi.

Odată, un părinte, ca să-l elibereze pe ucenicul său care era legat de lucruri materiale, i-a poruncit să-şi distrugă ceasul din aur de tencuială. Acel monah îşi iubea ceasul ca pe un idol. Era un dar de la tatăl său. După o mare luptă interioară, a triumfat asupra ego-ului sinelui şi a dragostei iraţionale pentru idol şi s-a supus. Astfel a devenit fericit şi liber.

Un călugăr evlavios dintr-un schit se ruga Maicii Domnului să rămână ucenic pentru tot restul vieţii sale pământeşti. Îi era frică de autoritatea ce o presupune un îndrumător duhovnicesc. El spunea: «Sunt un păcătos».
Puţini au fost atât de buni şi darnici ca el, harnici şi neobosiţi în ascultare, muncitori pentru îndatoririle obşteşti. Deşi era slab la trup, munca lui era egală cu a altor zece. Se supunea părintelui său, ca şi cum era un sfânt.

Părintele Iosif, Locuitorul din peşteră, spunea:
– Dacă un monah nu înţelege bine de la început sensul ascultării şi al rugăciunii neîncetate, plângi pentru el. Pentru că, dacă nu înţelege aceasta, este ca şi cum s-ar fi născut orb şi ar fi rămas orb. Venirea la Sfântul Munte nu valorează nici cât biletele pe care le-a plătit să ajungă aici. Un călugăr neascultător devine fiul diavolului. Cel ce-şi amestecă voia sa cu a părintelui său e ca un om ce face adulter. Din această cauză suferă ispite.

Sfântul Siluan spunea:
Odată, în 1932, un călugăr de la Sfântul Pantelimon, din Vechiul Russikon, m-a vizitat. L-am întrebat:
– Ce mai faci?
Iar el, cu o faţă veselă, mi-a răspuns:
– Simt o mare bucurie.
– Şi de ce eşti aşa de bucuros?
– Toţi fraţii mă iubesc.
– Dar de ce?
– Pentru că-i ascult pe toţi. Când mă trimit undeva, eu spun «Binecuvintează».

Era un călugăr care-şi putea împlini ascultarea şi în acelaşi timp să spună rugăciunea lui Iisus şi să verse lacrimi pentru întreaga lume. Egumenul i-a spus că i s-a dăruit această binecuvântare pentru ascultarea lui.

Un ascet spunea:
– Ascultarea nu trebuie făcută cu supărare şi cu forţa. Nici un stareţ şi nici o stareţă nu e un Diocleţian, care spune tot timpul numai «Nu». Trebuie să le fim recunoscători, pentru că ne ocrotesc pe noi. N-ar trebui să fie reacţii negative împotriva lor, nici neascultare.

Un ascet în vârstă a fost întrebat:
– Este nădejde ca să se vindece o boală mai veche a sufletului?
– Este, atunci când faci ascultare şi începi cu privegherea. Într-o săptămână, ţi-ai redobândit sănătatea. «Ascultarea îl mântuieşte pe cel ce face ascultare, iar toate celelalte cad pe capul egumenului.

Monahul român Enoh îl sfătuia pe un monah începător:
– Supune-te părintelui tău şi fii smerit. Omul suferă din cauza gândurilor sale.
Se referea la aroganţă, care vine din încrederea prea mare în propriile gânduri şi în raţionalism.
Un experimentat truditor al duhului şi virtuţii l-a sfătuit pe un tânăr monah în felul următor:
– Un călugăr ascultător îşi curăţă inima cu lacrimi. El poate ajunge la o stare când are lacrimi de bucurie şi de fericire şi sufletul său tânjeşte după isihie. Îndrumătorul său duhovnicesc ştie că este eliberat de «De ce?» şi «De ce în felul acesta şi nu altfel?». El îi vede setea pentru toate acestea şi se roagă Atotmilostivului Dumnezeu să-i lumineze mintea, să-i dea putere sufletului şi minţii, tot ce este folositor unui monah.

Binecunoscutul părinte duhovnicesc Grigorie plângea de fiecare dată când se gândea la unul din ucenicii săi, părintele Cosma.
– Plâng de bucurie, fiindcă niciodată nu m-a dezamăgit, spunea el.

Am luat următoarele rânduri din jurnalul meu, cu data de 10 octombrie 1968:
„Am părăsit grupul de călugări de la Schitul Sfânta Ana la apus şi am plecat prin pustie spre Katunakia. Trebuia să-mi completez informaţiile despre viaţa părintelui Calinic Isihastul, pentru cartea «Figuri Aghiorite Contemporane». Deşi sălbatică, pustia e dulce. Aceasta e datorită liniştii şi tăcerii ce predomină acolo. Stâncile şi râpele au fost acoperite cu câţiva copaci şi de asemenea erau acolo tufişuri, flori sălbatice şi păsări de tot felul. Te întrebi de unde vine acel cântec al păsărilor, aceşti copii mângâietori ai pustiului, care seamănă cu monahii ce trăiesc ca şi cum ar fi cetăţeni ai cerului.
Am mers la părintele isihast, ieromonahul Efrem, pe care l-am cunoscut de mulţi ani. Când m-a văzut pe geamul atelierului său, m-a întâmpinat cu o faţă luminoasă, familiară şi cu multă dragoste, care-l făcea pregătit de a discuta smerit cu oricine şi de a împărtăşi din experienţa sa valoroasă pe care a strâns-o în timp. Lucra peceţi. Căminul vechi de lângă el era aprins. Ţinea apa la fiert, ca să înmoaie lemnul şi să poată sculpta literele IS-HS NI-KA şi partea pentru Maica Domnului şi pentru sfinţi. De asemenea, el avea în grijă doi călugări bătrâni, pe care-i slujea cu răbdare neîntrecută şi cu ascultare binecuvântată, virtuţi care l-au făcut capabil de a trata bolile bătrâneţii, precum greutatea de a auzi, problemele de urinare, ameţeala şi altele. Nu e nevoie de alte lecţii despre o inimă bună şi iubitoare, decât cele demonstrate de pilda lui. El putea întări un suflet slab şi atrofiat cu cuvintele sale ziditoare. Mi-a vorbit despre subiectul său preferat, ascultarea.
– Fii atent la părintele tău, fiule. Dacă te îndepărtezi de el, vei fi ca un şchiop care-şi poate folosi numai un picior. Nu contează ce-ţi vor spune alţii despre părintele tău, el trebuie să fie pentru tine ca Hristos.
Mi-a dat multe exemple. Printre altele, mi-a amintit şi de fratele lui în Hristos, Procopie, care, înşelat de diavol, a fost plecat o lună. I-am cerut să-mi spună ceva despre pericolele egoismului, indiferenţei, rutinei în timpul Sfintei Liturghii şi despre valoarea evlaviei.
– Am venit la Sfântul Munte unde am găsit părinţi simpli, buni, luptându-se. Căutam un îndrumător, pentru că ştiam că sufletul meu tânjea după mai mult. Dar, a continuat el, ascultarea părintelui meu era deasupra tuturor. A fost un timp când mi-au fost dăruite lacrimi. Plângeam peste tot – la muncă, în pat, mergând, rugându-mă – peste tot. Nu-mi puteam opri pocăinţa. Cât de strâmtă e poarta şi cărarea plină de suferinţă! Domnul a spus: «Luaţi jugul Meu şi învăţaţi de la Mine…» şi: «Jugul Meu este uşor şi povara Mea este uşoară».
– Părinte, de ce Domnul spune pe de o parte că este suferinţă şi pe de altă parte că jugul Său este uşor?
– Pentru că totul depinde de intenţii. Uneori crucea noastră e grea, insuportabilă, alteori e dulce şi uşoară. Ai un părinte duhovnicesc? Dacă da, eşti înarmat împotriva diavolului. Dacă nu ai un părinte, eşti dezarmat. Consideră-l pe părintele tău un sfânt, indiferent cine ar fi. Dar adu-ţi aminte că este şi el om. Să nu fii uimit că are slăbiciuni. Cu toate acestea, părintele tău este ca Însuşi Hristos“.

Călugărul Dorotei de la Noul Schit a venit odată la duhovnicul său şi i-a spus că se gândea să-l părăsească pe părintele său.
– Nu-l mai pot suporta. Vreau să plec de aici.
– Părinte Dorotei, a spus duhovnicul, în Noul Schit eşti numai în ascultarea părintelui tău. Oriunde te vei duce în altă parte, vei fi sub ascultarea mai multora.

Un părinte spunea:
– Un călugăr din ascultare este slăvit prin crucea ascultării aşa cum a fost slăvit Domnul, Care S-a supus morţii.

Sursă: Patericul atonit – Arhim. Ioannikios Kotsonis, Editura Bunavestire, Bacău, 2000, Traducere de Anca Dobrin şi Maria Ciobanu

Cap. XXXV: Despre credinţă [Patericul athonit, Ioannikios Kotsonis]

Dreptul mucenic Iacov, care s-a nevoit în Dohiariu şi în Schitul Iviru, a fost binecuvântat cu harisma profeţiei şi alte daruri divine. El a predicat pocăinţa şi Evanghelia creştinilor înrobiţi, în timpul ocupaţiei turceşti. A început în Salonic şi a ajuns în Nafpaktos. După ce a fost capturat, a fost adus înaintea sultanului Salim, unde L-a mărturisit pe Hristos, Dumnezeu Adevărat. A fost condamnat şi spânzurat cu cei doi ucenici ai săi, diaconul Iacov şi monahul Dionisie.

Dreptul mucenic Ghedeon Karakalinul a trăit în timpul ocupaţiei turceşti. Când era încă copil tânăr el a fost silit să-şi lepede credinţa sa. Mai târziu, a venit la Sfântul Munte şi a devenit monah. Cât a stat, el a dorit să aibă moarte de martir, aşa că a plecat spre Valestino şi Târnovo unde a mărturisit credinţa cu mult curaj şi râvnă. El a fost dezmembrat cu încetul şi, astfel, rugându-se, şi-a dat duhul său.

Un tânăr cu o viaţă dezordonată i-a spus unui monah bătrân:
– Nu cred că există Dumnezeu!
– Vino lângă mine, a spus monahul. Nu ştii că greierul pe care-l auzi cântând acum vorbeşte despre Dumnezeu? Nu vezi blana pisicii mele cum este? Nici chiar regina Frederika n-a avut o haină ca aceasta.
Tânărul a fost mişcat de cuvintele părintelui. Greutatea necredinţei sale dispăru.

Marele rugător şi pustnic isihast Calinic din Katunakia, în timpul răposării sale, după ce a petrecut o viaţă în nevoinţă şi sudoare, a spus:
– Îţi mulţumesc, Doamne, că, chiar dacă n-am făcut nimic în viaţă, mor ortodox.

Odată, câţiva călugări au pus nişte afişe ce spuneau că regele Gheorghe al II-lea aparţinea unei loji masonice. Printre ei era şi ascetul Petru Hosiopetritul. Poliţia l-a prins şi l-a exilat la Spinaloga, unde a propovăduit prin exemplul său şi învăţături simple, care au folosit multe suflete.

Un ascet spunea acestea:
Mulţi studenţi de la Universitate vin şi vizitează acest loc. Odată au venit zece şi mi-au cerut să fac o minune. Ei erau foarte insistenţi. Mă gândeam cum să pun înţelegere în capul acelor tineri. Aşa că le-am spus:
– Bine, staţi în rând ca să vă pot tăia capetele. Apoi voi face minunea: vă voi pune capetele la loc. Dar păstraţi distanţa între voi, pentru că există pericolul să se amestece capetele voastre cu trupurile. Sunteţi pregătiţi? Sunteţi nerăbdători să vedeţi minunea? Ei au reacţionat imediat:
– Nu, nu! Nu ne folosi pe noi, părinte! au spus toţi deodată.

Era un duhovnic la Sfânta Ana, care se numea Nicandru. El mergea la toate slujbele, era blând şi plăcut ca duhovnic. Era mai ales cunoscut pentru că păstra vechile Tradiţii Ortodoxe ale schitului.

Despre subiectul materialelor radioactive, un monah vârstnic spunea:
– Acum ştim şi despre radioactivitate. Ce pot să spun? Dacă otrava ar fi conţinută doar de un singur lucru, am putea spune: nu-l atinge. Acum ea este peste tot. Nu putem face nimic. Noi, cei de pe Sfântul Munte, întâi binecuvântăm totul cu semnul Sfintei Cruci şi apoi mâncăm. De ce să ne temem? Nu spune undeva Hristos că cei credincioşi, chiar de vor mânca ceva de moarte, nu vor fi vătămaţi? Nu vă îngrijoraţi. Oamenii din lume au pierdut înţelesul vieţii. Ei trebuie să-l găsească. Necredinţa e dăunătoare. De aici încep toate necazurile.

Un părinte spunea:
– Mulţi sfinţi ar fi dorit să trăiască şi să lupte în timpurile noastre.

Enoh, un ascet român, a trăit într-o casă părăsită din Karyes. Autorităţile atonite l-au anunţat că trebuie să se mute în altă parte, deoarece era prea periculos să continue să trăiască în acel loc. Pentru o clipă, el a stat în faţa funcţionarului care adusese ordinul, gândindu-se adânc, apoi a spus într-un mod simplu:
– Eu sunt slujitorul lui Dumnezeu. Dacă El vrea ca această casă să se dărâme, aşa va fi. Dacă nu vrea, nu va fi aşa.
El nu s-a mutat şi nimic nu s-a întâmplat.
Într-un mod asemănător i-a răspuns şi diaconului Atanasie, când a fost la Salonic pentru un tratament medical, iar diaconul l-a găzduit în casa sa:
– Părinte, hai să ieşim din apartament.
– De ce? a întrebat el.
– Pentru că există pericolul ca această clădire să cadă şi să ne ucidă. Este cutremur.
– O, Enoh e slujitorul lui Dumnezeu! Dacă Dumnezeu vrea ca această casă să cadă, aşa va fi. Dacă nu, nu.
Şi el a stat acolo.
Diaconul Atanasie a spus că părintele Enoh a mers la Salonic în haine zdrenţuite. Hainele lui atârnau în dreapta şi-n stânga şi erau ţinute la un loc cu un ac de siguranţă. Era amuzant să-l vezi trecând străzile cu trafic.
– Hai, părinte, grăbeşte-te! strigau oamenii.
– De ce? întreba el. Lasă-i să aştepte un pic. Sunt bătrân şi nu pot fugi.
Şi el făcea semn cu mâna dreaptă să se oprească maşinile.
Doctorii din Salonic ne-au povestit mai târziu ce le-a spus lor:
– Ei (fraţii atoniţi) mi-au spus să fac operaţie, dar eu refuz, pentru că orice călugăr care e mai bătrân de 65 de ani nu supravieţuieşte unei operaţii, şi eu vreau să mor pe Munte, locul meu de pocăinţă. Dacă-mi puteţi da nişte medicamente, le voi lua, dar am aproape 80 de ani şi nu vreau să fiu operat departe de Muntele Athos. Eu vreau să mor în Grădina Maicii Domnului.

Sursă: Patericul atonit – Arhim. Ioannikios Kotsonis, Editura Bunavestire, Bacău, 2000, Traducere de Anca Dobrin şi Maria Ciobanu

Cap. XXXI: Despre vedeniile şi apariţiile dumnezeieşti [Patericul athonit, Ioannikios Kotsonis]

De-a lungul secolelor, oameni cu poziţie socială şi politică înaltă, precum regi, regine, prinţi şi nobili au intrat în viaţa monahală plini de nădejde.
Dreptul Pavel de la Xeropotamu a fost un asemenea exemplu. El a fost fiul regelui Mihail Kouropalatinul. Neputând să îndure nedreptatea şi dezordinea omenească a timpului său, el a renunţat la succesiunea la tron şi a devenit călugăr. Înaintea naşterii lui, mama sa, vrednica Procopia, a avut o vedenie în legătură cu el. Ea a văzut că a născut un miel pe o grămadă de grâu. Curând după naştere, mielul a fost atacat de doi lei a căror forţă a copleşit-o, ţinând în mână Sfânta Cruce, care i-a ucis.
Cei doi lei reprezintă pe satana şi lumea, ce a fost învinsă de sfânt, blândul, dar curajosul miel al lui Hristos, ce a hrănit multe suflete cu cuvintele sale dulci, ca şi cum ar fi avut grămezi de grâu duhovniceşti şi pâine de har.

Când Sfântul Grigorie Sinaitul a părăsit Sfântul Munte, Marcu cel simplu s-a pregătit să-l urmeze. El aproape plecase de pe Sfântul Munte când a auzit o voce şi s-a întors să vadă cine-l strigă. Apoi a văzut un lucru ciudat şi minunat. Munţii erau înconjuraţi cu ziduri înalte de cetate şi turnuri mari, crenelate de la un capăt la altul. Înăuntrul zidurilor erau palate înalte, frumoase, din aur, unde regina cerului, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, şedea înconjurată de o mulţime fără număr de îngeri, arhangheli şi călugări, care-i cântau laude necontenit.

Sfântul părinte rus Antonie, din Mănăstirea Esfigmenu, a ajuns să fie cunoscut în jurul anului 1012. El a întâlnit călugări de la Muntele Athos pe când era în Constantinopol şi a fost impresionat de evlavia şi virtutea lor. Când a văzut înălţimea eforturilor lor ascetice, el a venit în Munte şi a intrat sub ascultarea egumenului de la Esfigmenu. Acolo a stat ca începător trei ani, înainte de a fi tuns monah. Stareţul Sfântului Antonie a avut o vedenie în care el a fost îndemnat să-şi trimită ucenicul înapoi în Rusia, ca să introducă viaţa monahală şi acolo, pentru folosul sufletelor, deoarece în acel pământ întins, unde creştinismul de abia pătrunsese, viaţa monahală era necunoscută încă. Şi, într-adevăr, Sfântul Antonie a înfiinţat o mănăstire în Kiev, împreună cu dreptul Teodosie, care a fost egumen.

În naosul bisericii de la schitul din Kafsokalivia există o pictură murală a sfinţilor părinţi care s-au nevoit în zonă, îngenunchiaţi în faţa tronului Sfintei Treimi, rugându-se pentru toţi călugării aghioriţi. Pictorul care a pictat această scenă s-a inspirat din vedenia Sfântului Acachie, care l-a văzut pe Sfântul Maxim Kafsokalivitul în timpul Liturghiei tămâind în Kiriakon, îmbrăcat în veşminte preoţeşti şi urmat de patruzeci de părinţi sfinţi.

Când Sfântul Dionisie de la Muntele Olimp se nevoia în Muntele Athos, şi-şi construia un paraclis, o cunoştinţă de-a sa l-a vizitat. Acel călugăr, în timp ce se apropia de locuinţa prietenului său, a văzut alţi doi oameni, care-l ajutau pe dreptul Dionisie la căratul pietrelor, până la locul unde sfântul zidea biserica. Când l-a salutat pe sfânt, ceilalţi doi bărbaţi au dispărut şi numai Sfântul Dionisie era acolo, şezând singur. Uimit, monahul ce-l vizita a întrebat cine erau ceilalţi doi şi unde au plecat. Dar sfântul a răspuns că nu a fost nimeni acolo, decât Dumnezeu. El şi-a dat seama că Domnul a trimis îngeri ce semănau cu bărbaţi, ca să-l ajute şi să-l ocrotească, iar el a preamărit pe Dumnezeu pentru purtarea Sa de grijă şi călăuzirea dumnezeiască.

Viaţa sfântului părinte Cosma Zografitul, care era de origine bulgară, a fost plină de multe revelaţii sfinte. El a venit pe Munte în 1280 şi a trăit în Mănăstirea Zografu un timp scurt, înainte de a se muta la viaţa isihastă în pustia din apropiere. Lui i-a fost dat darul clarviziunii şi înainte-vederii. Într-o vedenie, a văzut sufletul egumenului de la Hilandar chinuit de diavoli. De asemenea, el a văzut pe Născătoarea de Dumnezeu, în ziua de Bunavestire, slujind în biserică şi la trapeză.
Odată, când părintele Cosma a dorit să mănânce peşte, un vultur a smuls unul de la un pescar numit Hristofor şi i l-a adus sfântului. Sfântul Cosma a suferit, de asemenea, mult din cauza atacurilor demonilor.
În timp ce părinţii cântau la înmormântarea lui, toate animalele din regiunea apropiată s-au strâns, atât cele de pe pământ, cât şi cele din aer, şi toate au plâns, fiecare cu plânsul ei, în felul ei, ca şi cum ar fi vrut să-şi ia rămas bun, pentru ultima oară, de la nevoitorul plin de har.
Trebuie să amintim că osemintele sale n-au fost găsite când a fost deschis mormântul său.

În Marea Lavră s-a nevoit mult evlaviosul Grigorie Domestikos. În timpul Vecerniei din ajunul Teofaniei*, după ce a cântat: «Întru tine se bucură…», el a adormit pentru scurt timp şi a văzut pe Preasfânta Născătoare de Dumnezeu stând acolo şi spunându-i:
– Am primit cântarea ta, Domestikos, şi îţi mulţumesc foarte mult.
Tot atunci ea i-a dat o monedă de aur, care este atârnată pe icoana ei până astăzi.
* Botezul Domnului nostru Iisus Hristos (6 ianuarie).

Odată, când dreptul Eftimie, ctitorul Mănăstirii Iviron, era preot slujitor la sărbătoarea «Schimbării la Faţă» şi slujea pe vârful Muntelui Athos, toţi cei ce erau acolo au fost acoperiţi de o lumină cerească, ce i-a făcut să cadă la pământ, nefiind în stare să suporte acea strălucire.

Binecunoscutul părinte M. de la Sfânta Ana l-a trimis odată pe un ucenic cu un comision. Când trecea pe lângă biserica principală a schitului, călugărul a văzut o femeie în vârstă măturând biserica şi curtea de afară. Nu era nimeni altcineva decât Sfânta Ana, mama Născătoarei de Dumnezeu.

Mult respectatul cărturar şi călugăr Teoclit Dionisiatul mi-a spus că, odată, a mers să-l întâlnească pe pustnicul rus Tihon, un suflet minunat cu o înfăţişare biblică. Pe când se apropia de chilia lui, a auzit un cântec dumnezeiesc. El a crezut că se săvârşea Liturghia şi a aşteptat în afara chiliei până când s-a terminat. Când a intrat, el l-a găsit pe părintele Tihon singur, împărtăşindu-se în acel moment cu Dumnezeieştile Taine. El întotdeauna lua Sfintele Taine [uscate], pe care le păstra de-a lungul anului şi din care se împărtăşea. Părintele Teoclit s-a mirat de cântecul pe care-l auzise mai devreme.
Cu puţin înainte ca părintele Tihon să adoarmă, binecuvântatul ucenic al pustnicului era respectatul părinte Paisie. Era în ajunul Praznicului Naşterii Maicii Domnului, pe 8 septembrie. Părintele Paisie l-a vizitat în chilia lui.
– Tu eşti, Sfinte Serafim? a întrebat părintele Tihon, care era aproape pe moarte.
– Ce spui părinte? Nu înţeleg.
– Ei bine, a spus el, cu puţin timp în urmă a fost aici Sfântul Serafim de Sarov cu Maica Domnului şi vorbeau împreună.
– Ce ţi-a spus Maica Domnului? a întrebat Părintele Paisie.
– Mi-a spus că mă va lua după ziua Praznicului ei.
Şi, într-adevăr, aşa s-a întâmplat. Pe 10 septembrie, după două zile de la Praznic, părintele Tihon a adormit în pace, ţinând în mână crucea. Înainte de a răposa, părintele Paisie i-a dat nişte busuioc ca să miroasă.
– Nu miroase minunat, părinte?
– Da, fiul meu, dar mireasma Raiului e cu mult mai frumoasă decât aceasta!

Când slăvitul părinte rus Siluan Athonitul era începător şi trecea prin martiriul atacurilor demonilor, a ajuns într-o zi în aşa o stare de deznădejde, încât a spus: «Dumnezeu e nemilos!». De îndată ce a avut acest gând, el s-a simţit complet abandonat şi sufletul său a fost aruncat în întunericul unui chin îngrozitor. La puţin timp după aceea, el s-a dus la Vecernie în biserica Sfântului Prooroc Ilie, care e lângă moara de la Sfântul Pantelimon. Acolo el l-a privit pe Hristos ieşind din icoana din partea dreaptă a iconostasului. Înfăţişarea Lui era nespus de frumoasă, iar sufletul şi trupul Sfântului Siluan au fost umplute de focul harului Sfântului Duh (Luca 12, 49).
El a căzut pe pământ, pentru că nu a putut îndura această vedenie. Curând după aceea, Domnul a dispărut din vederea lui. După cum ne-a spus sfântul mai târziu, el nu a putut să spună în ce stare era în momentul vedeniei, «dacă era în trup sau nu», când a auzit «cuvinte de nespus» venite de sus (II Corinteni 12, 22). În acel moment, faţa senină a lui Hristos, Care le iartă pe toate, plină de umilinţă şi bucurie, a apropiat de El întreaga fiinţă a Sfântului Siluan, a cărui suflet a fost scos din captivitatea lumii acesteia, prin prezenţa lui Dumnezeu şi a dragostei Lui divine.

Urmând acestei arătări a lui Dumnezeu, în care el a devenit familiar cu lumina adevăratei stări veşnice, Sfântul Siluan a cunoscut realitatea Praznicului Învierii: totul era frumos, lumea era minunată, oamenii plăcuţi, natura frumoasă, trupul plin de lumină, cuvântul lui Dumnezeu dulce, privegherile dorite şi sufletul milostiv pentru toată lumea.

Odată un călugăr bun şi evlavios a văzut-o pe Maica Domnului măturând Mănăstirea Lavra. Curând după aceea sultanul a poruncit armatei să se retragă din Muntele Athos. Era în 1928.

Un chip nevoitor, binecuvântat, a fost părintele Evloghie de la Mănăstirea Faneromenu. El nu era aspru cu ceilalţi, dar cu sine era neîndurător. A mâncat fără ulei treisprezece ani, urmând rânduiala lui Hagi Gheorghe. În timp ce slujea la bucătărie, la hramul de la Chilia Sfânta Treime, el a văzut doi demoni şezând pe farfuriile murdare şi lingând resturile de la mâncare, căci fiind sărbătoare puseseră şi carne. După aceasta, bătrânul Hagi Gheorghe, care întotdeauna postea, a dat diferite sfaturi ucenicilor săi. Şi ca să-i convingă de gravitatea neascultării lor, el i-a făcut pe demoni să stea până i-a chemat pe toţi ca să-i vadă. Ei i-au văzut şi s-au minunat. Tremurând de frică, au cerut iertare de la adevăratul ucenic a lui Hristos, marele Hagi Gheorghe.

În anul 1894 trăia la Mănăstirea Dionisiu un mare părinte numit Iacov. El era un om al virtuţii, ascezei şi dreptăţii.
Odată, pe când era treaz, în intervalul obişnuit dintre ceasuri şi Sfânta Liturghie el a crezut că se află în curte, în spatele sfântului altar al bisericii. El i-a văzut pe toţi cei o sută de fraţi din mănăstire ca şi cum ei erau un snop de grâu strâns. De asemenea, l-a văzut pe Sfântul Ioan Botezătorul, ocrotitorul şi patronul mănăstirii, ieşind din biserică şi ţinând în mână o unealtă de vânturat. Acolo l-a văzut pe dumnezeiescul Botezător vânturând călugării mănăstirii în aer, ca şi cum ar fi fost un snop de grâu.
Unii dintre ei au căzut pe pământ, iar alţii, ca pleava, au fost măturaţi de vânt înspre mare. La vederea acestora, bătrânul cu inimă bună a plâns. Când s-a terminat vânturatul, acei monahi care au adus roadă s-au plecat înaintea Sfântului Înaintemergător şi au reintrat în biserică.

Un pustnic i-a spus acestea unui frate:
– Fratele meu şi părintele meu, nu ştiu cum, dar eu, cel nevrednic, am fost onorat să primesc Sfânta Împărtăşanie de la un înger al Domnului. Întâi am văzut o lumină, apoi un înger a venit ţinând în mână Sfintele Daruri. Cum s-a întâmplat, nu ştiu!

Este un metoc al Mănăstirii Dionisiu în Halkidiki, numit Vozina. Între 1919–1920, bătrânul Nifon a fost econom al mănăstirii, iar ajutorul său a fost părintele Lazăr. Într-o zi, a venit un sătean cu un măgar, ce căra două burdufuri din piele de capră pline cu ulei, având fiecare cantitatea de 80 oca şi le-a dat părinţilor.
– Tatăl meu, a spus săteanul, a murit cu o lună în urmă. De trei ori l-am visat într-un rând. El îmi tot spune: «Fiul meu, Yannis, umple două burdufuri din piele de capră cu ulei şi du-le economului de la Dionisiu. De asemenea, dă-i acel măslin mare care e la capătul proprietăţii noastre, deoarece l-am luat de la mănăstire, căreia îi aparţine. Fă aceasta fără întârziere, ca sufletul meu să-şi găsească odihna, fiindcă sunt chinuit mult».

Isihastul Iosif, care a adormit în pace în 1959, ne-a spus despre o vedenie pe care a avut-o la începutul vieţii sale ascetice. S-a întâmplat când spunea dulcea rugăciune a lui Iisus:
– În timp ce eram cufundat în rugăciune, fiind atent la cuvintele rugăciunii, deodată am fost înconjurat de lumină şi întregul loc s-a umplut de lumină. Deodată au apărut în jur trei copii de şase sau opt ani, asemănători la înfăţişare şi vârstă. Ei erau fermecători şi frumoşi, încât, privindu-i, a fost captivată întreaga mea fiinţă. Ei veneau spre mine ritmic, împreună, ca şi când era numai unul. Ei cântau «Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi şi îmbrăcat. Aliluia». Când au venit aşa de aproape, încât aş fi putut să-i ating, ceea ce am şi încercat să fac, ei s-au întors fără să se uite în spatele lor, cântând continuu acelaşi imn. Ei m-au binecuvântat cu semnul Sfintei Cruci, cum binecuvintează preotul!

Cinstitul isihast din Katunakia, părintele Efrem, ne-a spus că, făcând multe rugăciuni cu lacrimi, a fost asigurat că atât părintele Nechifor, cât şi primul său stareţ, Efrem, amândoi răposaţi, au fost mântuiţi.

Un bătrân spunea:
– Călugării nu cred uşor în vedenii.

Sursă: Patericul atonit – Arhim. Ioannikios Kotsonis, Editura Bunavestire, Bacău, 2000, Traducere de Anca Dobrin şi Maria Ciobanu

Sihăstriile de la Sfântul Vasile [Patericul Sfântului Munte, Monahul Andrei Aghioritul]

Sihăstriile vechiului Schit

Acest Schit, după cum vom vedea mai departe în cartea de faţă, a fost întemeiat de anahoreţi de la foarte vechiul Schit Sfântul Vasile, care erau originari din Cezareea, patria Sfântului. În ultima vreme, când am locuit la Chiliile din Kerasiá, am cunoscut la Sihăstriile de la Karúlia, Katunákia şi Sfântul Vasile, părinţi cu duh ascetic, înfrânaţi, smeriţi, sporiţi în nevoinţă, cu o desăvârşită lepădare de sine şi afierosiţi studiului Sfintei Scripturi şi al scrierilor Sfinţilor Părinţi, a căror principală grijă în viaţă era cum să-şi cureţe grădina inimii de gândurile viclene şi păcătoase. Iar când, cu ajutorul lui Dumnezeu, reuşeau să se desprindă de neputinţele omeneşti, atunci mulţi dintre ei înaintau crescând şi sporind duhovniceşte în rugăciunea minţii, ajungând pe culmile virtuţii mai înalte şi la luminare dumnezeiască.

„Sărmanul” Efrem – Efrem „Sirul”

În decursul călătoriei noastre duhovniceşti în partea de sus a zonei Katunákia, am cunoscut [părinţi] sihaştri şi eremiţi virtuoşi, asemenea monahului Efrem, „sărmanul de el”. Acest binecuvântat monah, originar din Tesalia, s-a călugărit la maturitate, dar avea o conştiinţă creştină sporită şi cu dreaptă socotinţă, pentru că toate milosteniile şi ajutoarele pe care le primea de la Mănăstirile pe unde trecea, pesmet, orez, zahăr sau diferite soiuri de zarzavaturi, le ducea ca alimente altor eremiţi bolnavi sau în vârstă şi invalizi. Îi ajuta pe toţi fără deosebire, cu o dragoste frăţească creştină adevărată.

Acest monah obişnuia să-şi plângă de milă şi, când îl întrebau: „Ce faci, părinte Efrem? Cum merge sporul duhovnicesc? Înaintăm sau batem pasul pe loc la probele călugăriei?”, acesta răspundea mereu la fel: „Ce să fac, sărmanul de mine? Numai păcate fac, părinţilor.” Şi fiindcă întotdeauna dădea acelaşi răspuns, Stareţul meu, care-l iubea asemenea oricăruia dintre fraţii nevoitori, ca să-l încerce dacă spunea aceasta dintr-o smerenie adevărată sau dintr-o simplă obişnuinţă, într-o zi, la o adunare de sărbătoare, după dumnezeiasca Liturghie, când erau de faţă toţi părinţii, în jur de treizeci de monahi şi preoţi, la arhondaric, pentru trataţia obişnuită¹, l-a strigat în faţa tuturor pe părintele Efrem, care stătea stingher la intrarea în încăpere: „Haide şi tu, sărmanul de tine, înăuntru. De ce stai la uşă?” Binecuvântatul a intrat înăuntru, dar de ruşine se făcuse roşu cu totul.

Într-o altă zi, părintele Efrem a venit la Chilia noastră în Kerasiá, unde ne vizita periodic, fiindcă ne iubea şi adeseori se sfătuia cu Stareţul în privinţa unor chestiuni duhovniceşti dificile. Atunci Stareţul meu l-a întrebat pe părintele Efrem:

– Frate, cum ţi s-a părut ieri că te-am strigat în faţa tuturor „sărmanul de tine”?

– Ce să-ţi spun, cinstite Stareţ Ioachim… Am simţit atâta ruşine şi ofensă, încât mi-am muşcat limba ca să nu mă port şi să-ţi răspund urât. Dacă nu te-aş fi iubit şi respectat, cu siguranţă că te-aş fi ocărât.

Iar Stareţul Ioachim i-a răspuns:

– Vezi, frate, cât de uşor se poate cineva ocărî şi umili pe sine şi cât de greu şi de neiertat este să te ocărască şi să te insulte altcineva? De aceea, dragul meu părinte Efrem, trebuie să fim gata şi să ne bucurăm când ne umilesc şi ne ocărăsc alţii, pentru că atunci avem parte de răsplată, când îndurăm cuvintele jignitoare ale celorlalţi, fiind îndeajuns numai ca acestea să nu corespundă realităţii şi să nu fie adevărate. Atunci, dacă le îndurăm de dragul lui Hristos, vom avea răsplată veşnică de la Stăpânul Hristos, Dătătorul de răsplată, aşa cum ne spune El Însuşi în Fericiri: „Fericiţi veţi fi voi când vă vor ocărî şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind din pricina Mea” (Mt. 5, 11).

Părintele Efrem a plecat de la Chilia noastră foarte recunoscător pentru pilda care-l învaţă pe monah să ajungă la smerenie, temeiul tuturor virtuţilor. Şi de atunci i-a rămas numele „sărmanul de el”, şi acela se simţea bucuros în sinea lui să audă acest lucru de la toţi monahii.

Aşa îl deosebeam pe părintele Efrem „sărmanul de el”, de un altul la fel de iubit frate monah al nostru Efrem, stareţul lui Iosif Frankiskou, de la Sfântul Vasile, pe care, fiindcă era uscat şi slab la trup din cauza multei nevoinţe, dar puternic sufleteşte şi cu mult duh, îl numiserăm Efrem „Sirul”. Erau amândoi la fel de buni şi virtuoşi, veneau regulat la Chilia noastră şi îi aprovizionam cu diferite legume şi fructe.

Monahi buni şi sporiţi în virtute la Sihăstria Sfântului Vasile au fost şi Bătrânul-Heruvim, Bătrânul-Iosif şi Bătrânul-Vartolomeu, care era şi preot, dimpreună cu obştea lor. Toţi aceştia se luptau pentru mântuirea sufletului şi, cu harul lui Dumnezeu, au ajuns pilde vii de virtute şi sporire duhovnicească, cu însemnate izbânzi în lupta pentru câştigarea rugăciunii minţii; şi au lăsat, cei mai mulţi dintre ei, urmaşi care se mai afierosesc cu totul cultivării rugăciunii ce pogoară mintea în inimă, prin rostirea neîncetată a ei, prin nevoinţa în smerenia cea de Dumnezeu dăruită, în ascultare şi în tot felul de virtute.

Bătrânul-Natanail

Din istorisirile aceluiaşi preacuvios şi drag mie Stareţ Damaschin, la o xerokalýva din Pustia Sfântului Vasile se nevoia în asceză Bătrânul-Natanail, care avea doi monahi ucenici. Unul se numea Antonie, iar celălalt Atanasie.

Aceşti ucenici, pentru că în zona în care se afla Coliba lor nu se putea cultiva nimic, nici măcar o mică grădină, nu puteau să-şi câştige cele necesare traiului. Nu aveau nici o rucodelie şi, prin urmare, în cea mai mare parte a timpului erau plecaţi să muncească spre a supravieţui şi spre a aduna cele necesare pentru Stareţul lor. Îi stăpânea o oarecare nepăsare şi dispreţ faţă de Stareţul lor, încât o dată au trecut mai mult de şase luni până să se reîntoarcă la Coliba lor. În acea perioadă Stareţul Natanail s-a îmbolnăvit şi, fiindcă nu era nimeni care să-i poarte de grijă, a venit un monah necunoscut, care l-a slujit cu toată râvna pe bolnavul Stareţ.

Bătrânul-Natanail, înzestrat cu harisma răbdării, smereniei şi a rugăciunii neîncetate, îl privea pe necunoscutul monah ca pe un Înger al Domnului.

După o vreme, când și-au amintit ucenicii să se întoarcă la Coliba cea săracă şi au bătut la ușă și au intrat înăuntru, au văzut un monah străin care pleca. Atunci Bătrânul-Nathanail le-a spus: „Ar fi fost mai bine, fraților, dacă n-ați fi venit, pentru că ați ajuns pricina pentru care a plecat Îngerul Domnului, pe care El îl trimisese ca să-mi slujească.”

De îndată ce a spus aceste cuvinte, Bătrânul-Natanail și-a dat fericitul suflet, fără îndoială în mâinile Îngerului Domnului, care l-a slujit, și ale Dumnezeului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

Bătrânul-Isaia

Bătrânul-Isaia, care a rămas puțini ani la Schitul Sfântul Vasile și apoi a cumpărat Chilia Cinstitul Înainte-Mergător din Kerasiá, era cultivat, pentru că fusese student, vreme de doi ani, la Facultatea de Medicină. Pe vremea aceea (acum 60 de ani) în Sfântul Munte nu se aflau mulți monahi cu școală, așa cum, prin harul lui Dumnezeu, sunt acum, adică absolvenți ai Facultăților de teologie, litere, istorie, stomatologie, fizică, matematică, chimie, oameni de știință, şi de aceea în acea epocă cel care urmase chiar și pentru puţină vreme cursuri la Universitate era socotit foarte instruit.

Părintele Isaia, un mare nevoitor, înfrânat și îmbunătăţit în virtute s-a afierosit rugăciunii minții cu multă râvnă și prin lepădarea de sine, dar fără fericita ascultare față de vreun Stareț. Însă o condiție necesară și esențială pentru dobândirea acestei virtuți a rugăciunii minții este ascultarea de un stareţ și lepădarea de voia proprie, fiindcă fără acestea și fără spovedania sinceră este foarte dificil să sporeşti în această virtute duhovnicească.

Astfel, după multă vreme, a început să scrie o carte, în care trata diferite teme duhovnicești, dar se pare că amesteca, cum se va vedea în continuare din relatarea noastră, lucruri zelotiste, extremiste şi fanatice – aşa cum mi s-a spus – cu râvna faţă de adevărata virtute.

Din clipa în care s-a apucat de scrierea acestei cărţi a început să aibă diferite coşmaruri şi vedenii, mai întâi în somn, apoi şi treaz fiind: i se părea că vede când pe „Hristos”, când pe „Preasfânta”, iar alteori pe diferiţi „Sfinţi”, lucruri care în loc să-l bucure şi să-i dea linişte, îl răscoleau – mai ales noaptea –, când nu-şi mai găsea liniştea să se roage. Dacă aceste lucruri ar fi fost adevărate, ar fi trebuit să-i aducă desfătare, mulţumire şi pace sufletească. Însă bietul de el era cu totul răvăşit.

Rătăcirea ascunsă a fanatismului

Această stare, în loc să se îmbunătăţească, cu trecerea timpului, se înrăutăţea. Atunci s-a hotărât să meargă să ceară sfatului Stareţului neptic şi plin de discernământ duhovnicesc Daniil al Danieleilor, care se retrăsese la Katunákia.

Părintele Stareţ Daniil l-a primit cu multă dragoste pe părintele Isaia şi, după ce a aflat cele ce se petreceau cu el, ca un duhovnic încercat, a cerut să-i dea cartea pe care o scrisese ca s-o cerceteze. Părintele Isaia cu multă satisfacţie, bucurie şi fără ezitare i-a dat preacuviosului Stareţ manuscrisul cărţii.

Acesta, după ce a cercetat cu atenţie textul, l-a chemat după o lună la Sihăstria sa pe părintele Isaia şi, cu multă bunătate, dragoste duhovnicească şi smerenie i-a spus: „Dragul meu părinte, am cercetat cu luare-aminte şi am parcurs toate temele pe care le tratezi atât de amănunţit în această scriere. Am găsit că este o lucrare minunată din toate punctele de vedere, scrisă cu multă artă şi ştiinţă. Dar te rog fierbinte, mai întâi pentru liniştea, seninătatea şi folosul tău şi apoi pentru pacea şi mântuirea sufletească a celorlalţi, care se vor întâmpla să o citească, să faci un foc bun în cuptor şi s-o arunci în el ca să ardă şi să dispară de pe faţa pământului. Dacă vrei să mă asculţi, numai aşa te vei putea slobozi de închipuirile satanei care te bântuie, de coşmaruri şi vedenii mincinoase, cu care demonii vor să te înşele, prin mijlocirea chipurilor lui Hristos, ale Preasfintei şi Sfinţilor, ca să-ţi ducă în rătăcire mintea şi să te facă robul lor.”

Acestea vrednicul de pomenire Stareţ Daniil i le-a spus într-un chip blând, ca să nu-l mâhnească pe fratele care, însufleţit de-o râvnă peste măsură, a ajuns la opinii extremiste, ce i-au îngăduit satanei să-i tulbure mintea si să-l ducă într-o rătăcire pierzătoare de suflet şi nimicitoare.

Părintele Isaia a primit cu multă smerenie părerea înţeleptului Stareţ şi a ars cartea în cuptor. Din clipa în care a fost arsă cauza, adică vătămătoarea carte, au încetat dintr-odată şi vedeniile rătăcitoare şi înşelătoare ale demonului. Şi aşa s-a eliberat acest frate de ispitele şi tulburările acestea. Şi, de vreme ce şi-a aflat seninătatea sufletească şi pacea gândurilor, s-a arătat recunoscător Stareţului Daniil.

Bătrânul-Heruvim

Preacuviosul meu Stareţ Andrei, fost egumen la Mănăstirea Sfântul Pavel, mi-a povestit despre viaţa Bătrânului-Heruvim din Pustia Sfântului Vasile, care s-a nevoit din anii tinereţii cu multă înfrânare, post şi în tot felul de privaţiuni. Se silea pe sine spre toată virtutea pentru Împărăţia Cerurilor şi, cu toate că se afla pe pământ, mintea şi cugetul se găseau întotdeauna la cele cereşti.

Foarte adesea, în conversaţiile sale cu ceilalţi părinţi şi fraţi sihaştri sau cu cei care au avut ocazia să-l viziteze, nu se auzea din gura sa decât rugăciune, nu vorbea decât despre rânduieli liturgice şi lucrări făcătoare de minuni ale Sfinţilor Îngeri, minuni ale Preasfintei, mijlociri şi ajutorări din partea multor Sfinţi, despre mântuirea neamului omenesc şi despre prezenţa lucrătoare a Proniei dumnezeieşti asupra monahilor din Sfântul Munte şi din întreaga lume. Cu toate că acesta nu ieşea niciodată din Pustie, prorocea şi avea preştiinţa multor lucruri, prezicând ce avea să se petreacă în lume şi tâlcuind vedeniile dumnezeieşti.

La bătrâneţile sale, când nu putea să meargă nici până la Chiliile din Kerasiá, într-o iarnă foarte grea a rămas fără alimente şi pentru mai multe zile nu a avut ce să mănânce.

Fostul egumen Andrei, care cunoştea situaţia, cu toată iarna, mânat de simţământul iubirii de fraţi, tânăr pe-atunci (1938), s-a dus la Sfântul Pavel, Mănăstirea sa de metanie, a umplut un sac cu diferite alimente, le-a dus la Schitul Sfântul Vasile şi i le-a dat Bătrânului-Heruvim.

Bătârnul-Heruvim a luat sacul cu alimente şi a mulţumit din suflet Celui Preaînalt, Care întotdeauna poartă de grijă în Pronia Sa de cele de trebuinţă. I-a mulţumit şi părintelui Andrei, spunându-i: „Frate şi părinte Andrei, îţi mulţumesc din străfundul sufletului meu pentru bunătatea pe care mi-ai arătat-o aducându-mi merinde şi mă rog Domnului nostru Iisus Hristos să trimită atâţia sfinţi Îngeri să-ţi ia sufletul şi să ţi-l ducă în Împărăţia Cerurilor, câţi paşi ai făcut ca să-mi aduci aceste merinde.”

Astfel, când cu un frate, când cu altul, Pronia dumnezeiască se îngrijeşte ca lucrătorilor virtuţii să nu le lipsească bunurile necesare pentru întreţinerea lor, în acord cu porunca din Sfânta Evanghelie, unde Domnul nostru spune: „Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă” (Mt. 6, 33).

În felul acesta dumnezeiesc al Proniei nici Bătrânul-Heruvim nu a fost lipsit de bunurile necesare, până ce şi-a dat sfântul său suflet.

Aceasta să ne fie nouă tuturor şi lumii întregi spre învăţătură, ca să înţelegem cum Pronia dumnezeiască se îngrijeşte de toţi oamenii şi de mântuirea sufletului nostru, şi nu soarta sau destinul, în care credeau idololatrii şi în care până astăzi mulţi oameni nefericiţi mai cred.

Stareţul Barnaba cel Bătrân

Unul dintre cei mai mari Stareţi ai rugăciunii minţii, dascăl atât al vederii duhovniceşti, cât și al lucrării acestei rugăciuni, care s-a mutat mai înainte la viaţa de veci, a fost Stareţul Barnaba cel Bătrân, care se trăgea din Aivali sau, după alţii, din Bogaziá (Asia Mică).

Acest fericit Stareţ s-a arătat în vremurile acestea mai de pe urmă asemenea unei dulci licăriri care a luminat în aceşti ani de beznă şi a pâlpâit pentru o clipă, iar apoi s-a stins şi a dispărut.

Aşadar, acest binecuvântat [părinte] a trăit acum şaptezeci de ani şi a fost egumen, călăuză neamăgită şi îndrumător al virtuţii practice şi contemplative la Schitul Sfântul Vasile.

Citim în Istoria Lausiacă, în Everghetinos şi în Pateric despre vieţile acelor fericiţi ava din Egipt, din Tebaida, din Tavenne şi din alte părţi şi ne minunăm de vieţuirea acelor părinţi vrednici de pomenire şi de virtuţile care le împodobeau sufletul. Ne minunăm de dragostea şi unitatea de cuget care exista între ei, de respectul şi preţuirea pe care le nutreau unul pentru celălalt, de sărăcia de bunăvoie şi lipsirea desăvârşită de cele necesare traiului. Asceza şi întrecerea dintre ei în privinţa înfrânării, tăcerii, rugăciunii şi privegherii mergeau până acolo încât nu credem că există om care să nu râvnească la acea fericită şi îngerească viaţă a părinţilor din Pustia şi din Schiturile Muntelui Nitria şi din alte părţi. Cercetăm izbânzile, strădania şi luptele monahilor de atunci prezentate în diferite scrieri ale lor şi se naşte în noi întrebarea: există oare, în aceste zile crunte în care trăim, părinţi sporiţi în virtute, cu o vieţuire asemenea acelor părinţi şi asceţi de demult?

Aşadar, după cum acei vrednici de pomenire părinţi au cultivat pomul virtuţii, ce a adus monahismului şi întregii lumi pilde de lupte [duhovniceşti], de bunătăţi, fapte şi trăiri ale unei vieţi curate, la fel şi acest fericit Stareţ Barnaba, prin pilda luminoasă a vieţii sale, prin dragostea faţă de toţi şi prin tot şirul de virtuţi, i-a făcut pe părinţii nevoitori dimpreună cu el la Schitul Sfântul Vasile să-l imite în luptele sale duhovniceşti şi în încercările vieţii monahale ale acelor vremuri.

La întrebarea de mai înainte ne răspunde şi fericitul stareţ Barnaba, cu fapta, prin viaţa sa virtuoasă şi prin pilda pe care ne-a lăsat-o.

Dacă ar cunoaşte cineva dintre părinţii de astăzi virtutea şi viaţa duhovnicească a părinţilor de la Schitul Sfântul Vasile de pe Aton, pe care monahul Barnaba, aflat deja la vârsta bătrâneţii, îi conducea ca egumen acum şaptezeci de ani, ar vedea o imagine fidelă şi neschimbată a vieţii şi vieţuirii ascetice pe care o trăiau monahii din Pustia Tebaidei şi a Iordanului, şi ar descoperi o copie autentică a acelor fericiţi. Dar putem spune cu certitudine că în multe privinţe stareţul Barnaba îi depăşea. Şi nu exagerăm, pentru că cel care are mulţi aliaţi în luptă poate învinge uşor. Pe când cel care luptă de unul singur, fără nici un sprijin sau ajutor omenesc, opunându-se unor duşmani mulţi la număr şi bine înarmaţi, şi reuşind să-i biruie, mult mai vrednic se face de laude, onoruri şi cununi, după socotinţa noastră, decât cel care are de partea sa o întreagă oaste.

Aşadar, pe drept acei Părinţi ai monahismului de demult, din primele veacuri, au spus că „cel mai bun dintre noi este acel părinte care se arată încercat şi nepătat acolo unde virtutea lipseşte”.

Şi au spus Părinţii aceasta fiindcă au prevăzut că în vremurile de pe urmă va răsări şi se va ridica o mulţime de ispite. Nu pentru că vremurile sunt de vină – căci vremurile nu se schimbă, ci rămân întotdeauna aceleaşi, după cum le-a creat Dumnezeu –, ci pentru că ne-a slăbit credinţa, iar râvna noastră pentru virtute şi pentru urmarea binelui aproape că s-a stins. Şi, ca urmare a acestora, vin nepăsarea şi lenea, din care se nasc îndoiala şi necredinţa. Cert este că rămânem surprinşi şi ne îndoim când citim în Sfânta Scriptură şi în scrierile Părinţilor despre măreţia vieţii duhovniceşti şi izbânzile vieţuirii virtuoase ale acelor nevoitori de demult. Şi ca pildă de înfrânare să ne amintim cum nişte pelerini evlavioşi au dus la Schitul Tebaidei struguri şi i-au lăsat la uşa Kyriakón-ului (biserica centrală a Schitului), dar nimeni dintre părinţi n-a gustat din ei, astfel încât strugurii s-au întors neatinşi la cel care îi adusese. Iar Sfântul Macarie, prezbiterul² acestui Schit, s-a minunat chiar de acest lucru, de întrecerea dintre părinţi în ce priveşte înfrânarea.

La fel, când Stareții ieșeau de la sinaxa duhovnicească a vecerniei și a dumnezeieștii Liturghii, cel mai în vârstă dintre toți și întâi-stătătorul Schitului punea degetul la gură și le spunea celorlalți părinți: „Să fugim, fraților, să fugim!” Iar la întrebarea monahilor: „Unde să fugim, ava? De ce anume să fugim, ava?”, acesta punea iar degetul la buze și striga: „De aceasta să fugim, fraților!”, arătându-le că trebuie să evite discuțiile dintre ei și în tăcere să meargă fiecare la Chilia lui, pentru că, după cuvântul Scripturii, „cel ce vorbește mult nu va putea fugi de păcat, dar cel zgârcit la vorbă va ajunge să fie înțelept” (Pild. 19).

Să facem acum o comparație cu starea duhovnicească și viețuirea virtuoasă de la Schitul Sfântul Vasile, unde în urmă cu șaptezeci de ani acest minunat părinte Barnaba, după chipul părinților Tebaidei, ca prezbiter al Schitului, a hotărât să se facă această rânduială de rugăciune: La sinaxele de obște ale tuturor sărbătorilor și privegherilor, atunci când la Kyriakón-ul Schitului se adunau toți monahii spre a se ruga împreună, părintele Barnaba spunea: „Pentru rugăciunile Sfinților Părinților noștri, Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-ne pe noi!” și la cuvântul „Amin” se așezau cu toții în strane, purtând rasă și camilafcă, cu șiragul de mătănii în -mâini, cu luminile stinse și cu lumina candelelor mică şi palidă, pentru ca biserica să nu fie foarte luminată, și spuneau cu toții în smerenie şi cu glas scăzut rugăciunea „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă!”. Aceasta continua întreaga noapte și în zori prezbiterul Barnaba spunea din nou „Pentru rugăciunile…” și, odată cu „Amin”, ieșeau toți din Kyriakón, iar părintele Barnaba își ducea degetul la gură și, fără a spune ceva, înțelegeau cu toții că trebuie să se ducă fiecare la Chilia sa în tăcere, pentru a se odihni un pic, iar după rugăciunea individuală – canonul – fiecare să se apuce de rucodelia sa.

La vremea cuvenită, prezbiterul Barnaba trecea pe la Coliba fiecărui nevoitor, supraveghindu-i pe frați, dacă respectă tipicul și rânduiala neschimbate, așa cum le-au transmis Părinții, și, după sfaturile și îndrumările duhovnicești potrivite fiecăruia, îi mângâia, încuraja și întărea pe frați ca să înainteze în luptele duhovnicești.

Se îngrijea cu precădere de frații care se afieroseau de bunăvoie și cu binecuvântarea egumenului cultivării rugăciunii minții, cercetându-i cu toată atenția, ca nu cumva vreunul dintre ei să cadă în plasele satanei, urmând calea rătăcirii.

Rânduiala de nevoință a părintelui Barnaba era următoarea: în toate zilele săptămânii să se mănânce o dată pe zi mâncare uscată³, iar sâmbăta, duminica şi la praznicele împărătești, ale Maicii Domnului și în cinstea tuturor Sfinților, pentru care în Ceaslov se dă dezlegare la vin și untdelemn, să se mănânce de două ori pe zi, săvârşindu-se totodată și dumnezeiasca Liturghie.

La Colibele părinților nu trebuia să existe nimic de prisos și fără de folos, în afară de cele neapărat necesare: acoperămintele de pat, hainele, o sticlă cu untdelemn și una cu oțet, un sac de posmagi și vasele de trebuință.

Pentru că părintele Barnaba era foarte riguros în respectarea acestui canon de nevoinţă, s-a întâmplat o dată ceva pe cât de plin de umor, pe atât de serios: trecând pe la frați să-i cerceteze și intrând într-una dintre Colibe, a văzut trei sticle și atunci cu asprime l-a întrebat pe fratele: „Frate, o sticlă pentru untdelemn, cealaltă pentru oțet. A treia la ce folosește?”

Fratele nu a avut nimic de spus pentru a se dezvinovăți și a rămas fără grai. Atunci părintele Barnaba a luat cea de-a treia sticlă și a spart-o de stânci. Astfel, prin gestul acesta mustrător, părintele Barnaba i-a amintit fratelui acea întâmplare petrecută la Schitul din Tebaida Egiptului: „Dacă vrei supă, du-te la Alexandria”, cu alte cuvinte îi spunea că: „Dacă vrei sticle, butoaie și bună-petrecere, du-te altundeva, la o Mănăstire de obște unde au magazii și nu sta aici ca să desființezi Canonul și rânduiala Pustiei.”

Vestea acestui eremit virtuos s-a răspândit în tot Sfântul Munte și frații alergau să se aşeze sub ascultarea şi îndrumarea lui pe calea virtuții și a rugăciunii minții.

Prezbiterul Barnaba îi supunea unei încercări duhovnicești pe frații care voiau să rămână alături de el. Iată un astfel de exemplu:

Pe un monah de la Mănăstirea Sfântul Pavel, care s-a dus cu dorinţa de a deveni ucenic al Starețului, Bătrânul-Barnaba l-a întrebat cum îl vedeau ceilalți frați de la Mănăstirea sa. Acela i-a răspuns Starețului că toți părinții Mănăstirii Sfântului Pavel îl socoteau virtuos, evlavios și sfânt!

Înfumurarea monahului

Bătrânul-Barnaba a oftat adânc și i-a spus fratelui: „Frate, nu stai deloc bine. Suferi de o cumplită rătăcire diavolească și ești într-ascuns cuprins de înfumurare – mândrie. Dacă vrei să te îndrepți și să scapi de rătăcirea asta, ascultă-mă cu atenție: Cât mâncai și cât beai la Mănăstirea ta?” Monahul i-a răspuns: „Părinte Stareț, la Mănăstire m-am înfrânat mult și de aceea frații mă luau drept sfânt.”

Atunci Bătrânul-Barnaba i-a spus monahului Natanail: „Te vei duce la Mănăstirea ta, o să stai la masa de obște și o să mănânci toată porția de mâncare și o să bei toată partea ta de vin ‒ aceasta este ascultarea ta ‒ și când o să isprăveşti de mâncat și băut, o să ceri să mănânci și să bei și o a doua și o a treia porție.”

Monahul Natanail a primit cu bucurie sfatul și, după ce a cerut binecuvântarea şi rugăciunea Bătrânului Stareț Barnaba, s-a dus la Mănăstirea sa, la Sfântul Pavel, și a făcut după porunca ce i-a fost dată tot ce i s-a spus.

Dar, pentru că nu era obișnuit să mănânce și să bea mult şi repede, multa mâncare şi băutură i-au provocat o așa amețeală, încât, de îndată ce a ieșit de la masa de obște a Mănăstirii la aerul de afară, a căzut leșinat sub privirea tuturor fraților Mănăstirii. Văzând părinții starea în care a ajuns şi aflând cât a mâncat și cât a băut, au crezut că a fost demonizat și s-au întristat atât de mult, încât au început să facă toți împreună rugăciuni ca Dumnezeu să Se milostivească de el.

După aceea, fratele Natanail, rușinându-se foarte tare, s-a întors la Starețul Barnaba şi i-a povestit toată întâmplarea de la Sfântul Pavel.

Atunci înțeleptul și sporitul în virtute Stareț Barnaba cu bucurie i-a spus monahului Natanail: „Acum, frate, ești bine” și, după ce l-a tămăduit în felul acesta sufletește, l-a pus să stea la cea din urmă Colibă a Schitului.

Monahul Natanail se retrăsese acolo sub supravegherea, ocrotirea și îndrumarea duhovnicească a prezviterului, care, pentru a-i da o ocupație și a se nevoi cu trupul, l-a pus să cultive o mică grădină, unde răsădise ceapă, usturoi și alte zarzavaturi.

Când ceapa și usturoiul au început să crească cumva și monahul Natanail să se bucure [de ele], atunci s-a dus Bătrânul-Barnaba și, ca și cum ar fi avut de gând să le plivească, s-a apucat să le smulgă și să le arunce din grădină. După ce a smuls și ultima plantă, l-a întrebat pe părintele Natanail, îngrijitorul lor: „Cum ți se pare, frate? Te-ai întristat pentru pierderea cepei și a usturoiului? Sau ai cârtit și m-ai judecat că le-am smuls? Cum te simți, frate?”

Monahul Natanail i-a răspuns Starețului: „Precuvioase părinte Stareț, nici nu m-am întristat, nici nu m-am tulburat și nici nu te-am judecat, dar mi-am spus în sinea mea că, dacă Starețul găsește că așa este cuvenit, cu siguranță că a făcut mai bine decât aș fi făcut eu. Așa te-a luminat Dumnezeu să faci, să fie binecuvântat!”

Răsplata pentru ascultare

Monahul Natanail, pentru lepădarea de sine și ascultarea față de Starețul Barnaba prin lucrarea poruncilor lui, a ajuns la o asemenea culme a virtuţii, încât de multe ori era răpit cu mintea la cele cereşti. În urma acestor stări Dumnezeu l-a învrednicit să-I cunoască tainele. Căci la una din privegherile părinților Schitului la Coliba Intrarea în Biserică a Maicii Domnului, aflată mai jos de Kyriakón, în clipa în care se citeau cei șase psalmi ai utreniei, părintele Natanail a fost „răpit cu mintea” și a rămas nemișcat în strană, fiind în această stare până la cântarea a noua, când părinții intonau „Ceea ce ești mai cinstită decât Heruvimii…”, moment în care și-a revenit în sine, a făcut semnul crucii și a spus: „Slavă Ție, Doamne, că ai venit la mine!” Aceasta este răsplata adevăratei ascultări, pe care Dumnezeu o încununează cu harisme și daruri duhovnicești.

Aici ar trebui să amintim că părintele Barnaba în cea mai mare parte a timpului nu avea o casă a sa proprie, și pentru multă vreme a locuit la o Colibă la Katunákia, acolo unde vieţuia cunoscutul părinte sihastru Gherasim, care a stat trei ani nevoindu-se și căutându-și liniștea pe culmea așa-numitului Aton Mic (Muntele Carmel), iar Bătrânul-Barnaba era ucenic al lui.

Se spune despre părintele Barnaba că a avut un ucenic pe nume Ioasaf și odată, când urma să înceapă Postul Mare, întâmplându-se să le rămână la Colibă un sac de făină, i-a spus ucenicului său Ioasaf: „Ia sacul acesta de făină și du-te jos la stânci să-l arunci, pentru că acum începe Postul Mare și nu mai avem nevoie de el.”

Ucenicul s-a supus poruncii Starețului, a luat sacul cu făină, s-a dus la stânci, l-a tăiat cu un cuțit și a împrăştiat făina pe stânci.

Mulți au socotit această faptă ca necugetată și au spus că ar fi trebuit să dea făina la alți monahi săraci, de vreme ce el și obștea nu aveau să o mănânce.

Alți părinți au spus cu discernământ: „Noi nu putem judeca și cântări faptele și lucrările unor bărbați atât de mari și sporiți în virtute, pentru că numai ei, care au ajuns pe culmile virtuţii și sfințeniei, precum acest eremit și ascet Barnaba cel Bătrân, sunt în măsură să înțeleagă rațiunea și sensul acestei virtuți. Căci în Everghetinos citim despre acel Stareț care împletea coșuri și saci de nuiele și apoi le arunca în râu, ca să li se piardă urma.”

E cu putință să fi făcut această faptă, precum și altele asemenea, cu un anume scop, fiindcă se răspândise vestea că este un părinte neptic, care a ajuns la vederea duhovnicească și, fiind un lucrător al rugăciunii minții, săvârşea în aparență fapte ciudate și înverşunate, spre a fi judecat ca necugetat, lipsit de virtute și sfinţenie şi a se împrăştia acest zvon.

Însă cel care va cerceta lucrarea sub formă de scrisoare, pe care o vom reproduce în continuare, va constata și se va convinge că acest binecuvântat eremit, datorită cugetului său smerit, evita cu orice preţ lauda de la oameni și căuta numai slava de la Dumnezeu, Cel care cunoaște faptele bune, după spusa evanghelică: „să nu știe stânga ta ce face dreapta ta” (Mt. 6, 3).

Fericitul său sfârșit

Acest binecuvântat eremit, la sfârșitul vieții, a dorit să se închine la Locurile Sfinte. Acolo s-a închinat și la Mănăstirea cu viață de obște a Sfântului Sava cel Sfințit. A rămas aici pentru destulă vreme și, fiindcă viețuirea lui era pe cât cu putință de ascetică, întru multă înfrânare și rigoare în ce privește viața duhovnicească, a început să vorbească [fraţilor] despre rugăciunea minții. Unii, mai slabi la cuget, l-au socotit a se afla în rătăcire, l-au defăimat în fața patriarhului și acela, binecuvântatul, fără cercetare, a dat poruncă să-l închidă în turnul Mănăstirii ca pe un rătăcit.

Patriarhul, după ce l-a închis în turn, le-a interzis monahilor să comunice cu el, pentru a nu fi vătămați și duși în rătăcire de învățătura sa greşită. (Și câte nu face ignoranța în viața duhovnicească!)

S-a întâmplat atunci să treacă pe la Ierusalim în pelerinaj un duhovnic aghiorit, părintele Mina, pe care patriarhul l-a întrebat dacă îl cunoaște pe Barnaba și dacă are mulți ucenici în Sfântul Munte. Când a fost înștiințat de părintele Mina că Bătrânul-Barnaba are foarte mulți ucenici în Sfântul Munte, s-a întristat foarte tare și i-a spus duhovnicului să aducă la cunoștința tuturor părinților aghioriți că trebuie să se îndepărteze de învățătura lui Barnaba și să nu-i asculte sfaturile, pentru că este un rătăcit.

Fericitul Barnaba a aflat de la frații Mănăstirii despre actele și poruncile pe care le dădea patriarhul în detrimentul său și l-a rugat pe un frate, pe cel care îi aducea mâncarea, să-i transmită patriarhului că-l roagă fierbinte să aibă bunăvoinţa de a merge până la el, pentru că are ceva foarte important să-i comunice și este foarte urgent să discute cu el în particular.

Patriarhul, mai mult din curiozitate, s-a lăsat înduplecat și s-a dus în turnul Mănăstirii de la Sfântul Sava, să-l vadă și să-l asculte pe Bătrânul-Barnaba. Nimeni nu știe ce i-a spus sau descoperit fericitul Stareț patriarhului. Însă este cunoscut tuturor că, după discuția avută cu patriarhul, s-a petrecut o aşa schimbare şi transformare, încât a ieşit ruşinat din turn şi a strigat cu toată puterea, ca să audă toţi: „Lăsaţi-l liber pe acest om, pentru că este sfânt şi ales al lui Dumnezeu! Vas de cinste. Pentru rugăciunile şi mijlocirile acestor oameni sfinţi lumea aceasta păcătoasă mai stă în picioare şi n-a fost nimicită!”

Când părinţii l-au scos pe Bătrânul-Barnaba din turn, a cerut să rămână şi a rămas până la sfârşitul vieţii sale la Mănăstirea Sfântului Sava, unde a avut parte de un sfârşit cuvios.

Toate acestea ne-au fost aduse la cunoştinţă de un părinte îmbunătăţit duhovniceşte, care ne-a asigurat el însuşi că întru mărturia vieţii virtuoase a fericitului Barnaba osemintele sale răspândeau o mireasmă negrăită, spre slava lui Dumnezeu, a Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh.

În afară de acest cuvios aghiorit Barnaba de la Schitul Sfântul Vasile, la Mănăstirea Sfântului Sava a existat încă un monah virtuos cu numele Barnaba, care în 1905 şi-a aflat sfârşitul în Coliba sa de piatră, zidită în pripă, când aceasta s-a dărâmat în urma unui seism.

Note:

1 După terminarea dumnezeieştii Liturghii, în special în duminici şi sărbători, înainte de a merge la trapeză, se oferă tuturor celor prezenţi în arhondaricul Mănăstirii, Schitului, Colibei sau Chiliei respective o trataţie care conţine cafea, ceai, rachiu sau lichior, biscuiţi şi dulciuri (n. trad.).

2 Cel mai în vârstă dintre toți părinții Schitului (n. trad.).

3 Mâncare negătită și fără untdelemn sau altă grăsime (n. trad.).

Sursa: Patericul Sfântului Munte, Monahul Andrei Aghioritul, Editura Sophia, 2013, pp. 219-233 / Foto 1 (sus): Chilia lui Gheron Iosif Isihastul de la Sihăstria Sfântului Vasile, restul imaginilor sunt preluate din arhiva blogului

Fragmentul de față apare pe Blogul Sfântul Munte Athos cu îngăduința editorului cărții, d-na Mihaela Voicu, căreia îi mulțumim.

Se va prelua doar cu precizarea sursei Blogul Sfântul Munte Athos

Viaţa Sfântului Cuvios Nicodim de la Tismana (26 decembrie), egumen al Mănăstirii Hilandar de la Muntele Athos [text şi documentar]

Sfântul preacuviosul Părintele nostru Nicodim cel sfinţit era de neam macedo-român, născut din părinţi binecredincioşi la Prilep, în sudul Serbiei, în anul 1320, fiind înrudit cu familia despotului Lazăr şi a domnului Ţării Româneşti, Nicolae Alexandru Basarab. După ce învaţă carte în patria sa, este chemat de Hristos la nevoinţa vieţii monahale în Mănăstirea Hilandar din Muntele Athos, unde primeşte îngerescul chip, ajungând mai târziu egumen al acestei lavre şi chiar proto-epistat în conducerea Sfântului Munte.

Ajungând la Athos, în muntele Maicii Domnului, Cuviosul Nicodim s-a nevoit mai întâi în obşte, apoi singur într-o peşteră în preajma Mănăstirii Hilandar, răbdând grele ispite de la diavol. Însă, fiind umbrit de darul lui Hristos, în puţină vreme s-a curăţit de patimi, a deprins lucrarea cea dumnezeiască a sfintei rugăciuni şi s-a învrednicit de darul mai înainte-vederii şi al facerii de minuni, ajungând vestit în tot Muntele. Ca egumen al Mănăstirii Hilandar (v. foto), Cuviosul Nicodim a adunat în obştea sa până la o sută de călugări atoniţi, greci, sârbi, macedoneni, români şi bulgari, deprinzându-i pe toţi frica de Dumnezeu şi hrănindu-i cu învăţăturile Sfintei Scripturi. Căci era dascăl iscusit al rugăciunii lui Iisus, adânc teolog şi părinte duhovnicesc pentru mulţi. Pentru aceea nu puţini sihaştri, călugări de chinovii şi egumeni veneau la el pentru sfat şi cuvânt de folos.

Pentru cinstea de care se bucura peste tot, la rugămintea cneazului Lazăr, Cuviosul Nicodim a mijlocit la Constantinopol, împreună cu ucenicii săi Isaia şi Partenie, împăcarea Bisericii Ortodoxe Sârbe cu Patriarhia ecumenică. Deci, văzând patriarhul şi împăratul smerenia şi înţelepciunea cuviosului şi cucerindu-se de sfinţenia vieţii sale, îndată a ridicat anatema dată asupra Bisericii Sârbe, spre lauda lui Hristos şi bucuria creştinilor. Aşa înţelegea el să împlinească Evanghelia şi să ajute la mântuirea semenilor săi.

În urma unei descoperiri dumnezeieşti, Sfântul Nicodim vine din Muntele Athos cu mai mulţi ucenici în sudul Dunării, aproape de Vidin, unde întemeiază două mici aşezări monahale: Vratna şi Mănăstiriţa.

Iar în anul 1364 trece în Ţara Românească şi se aşează pe valea râului Vodiţa, unde exista o mică sihăstrie întemeiată de călugări vlahi. Aici, Cuviosul Nicodim, cu ajutorul domnitorilor Vlaicu Vodă (1364-1377) şi Radu (1377-1384) şi a sihaştrilor din partea locului, zideşte chilii şi biserică de piatră cu hramul Sfântul Antonie cel Mare, pe care o sfinţeşte în anul 1369. Mănăstirea Vodiţa a fost înzestrată apoi cu danii şi întărită prin hrisov domnesc ca „după moartea lui chir Nicodim să nu fie volnic a pune în locul acela stareţ nici domnul, nici arhiereul, nici alt careva; ci cum va zice chir Nicodim şi cum va aşeza, aşa să ţină călugării care sunt acolo şi ei singuri să-şi pună stareţ”.

Pe valea pârâului Tismana, unde se nevoiau încă de la începutul secolului XIV mai mulţi sihaştri în jurul unei mici biserici de lemn cu hramul Adormirea Maicii Domnului, Cuviosul Nicodim a înălţat, de asemenea, la locul numit „Cascade”, Mănăstirea voievodală Tismana, cu acelaşi hram, cu ajutorul domnitorului Ţării Româneşti Radu I şi Dan I, între anii 1377-1378. Aici, marele stareţ formează o obşte renumită de zeci de călugări, ajută la menţinerea în continuare a vieţii isihaste pe valea Tismanei şi pune rânduiala călugărească de chinovie, după tradiţia Muntelui Athos. Apoi, adunând în jurul său câţiva călugări minuaţi, a întemeiat la Mănăstirea Tismana o vestită şcoală de caligrafi şi copişti de cărţi bisericeşti, renumită în toată peninsula Balcanică. De aici Cuviosul Nicodim conducea toate mănăstirile organizate de el şi întreţinea corespondenţă cu egumeni şi ucenici din Athos, din Serbia şi din Ţara Românească, precum şi cu patriarhul Eftimie al Tîrnovei, dovedindu-se un mare teolog şi părinte duhovnicesc.

Sfântul Nicodim, luând de la Dumnezeu darul facerii de minuni şi putere asupra duhurilor necurate, a făcut multe şi nenumărate minuni, cât a trăit în viaţă, izgonind diavolii din oameni şi tămăduind toată boala şi toată neputinţa. Se zice că a intrat şi în foc şi a ieşit nevătămat, încât nici chiar de haine şi nici de părul capului nu s-a atins focul. Apoi a făcut alte minuni şi nespuse lucruri cu puterea lui Hristos.

La bătrâneţe, Sfântul Nicodim încredinţează grija celor două mănăstiri, Vodiţa şi Tismana, ucenicului său, ieromonahul Agaton, iar el se retrage la mai aspră nevoinţă în peştera de deasupra mănăstirii, ce se păstrează până astăzi. Acolo se nevoia cuviosul toată săptămâna în post, în priveghere de toată noaptea şi în neîncetată rugăciune. Numai Duminica şi la praznice cobora din peşteră în Mănăstirea Tismana şi săvârşea Sfânta Liturghie. Apoi vindeca pe cei bolnavi care veneau la dânsul, mânca la trapeză cu părinţii, sfătuia şi mângâia pe toţi cu cuvinte de folos şi se urca din nou la peşteră.

Numele Sfântului Nicodim de la Tismana se făcuse cunoscut până dincolo de hotarele Ţării Româneşti, pentru sfinţenia vieţii sale şi darul vindecării a tot felul de boli. În tradiţia mănăstirii se spune că unii bolnavi se vindecau numai cât ajungeau la Tismana. Alţii se tămăduiau cu rugăciunea şi binecuvântarea Cuviosului, s-au numai cât se atingeau de rasa lui. Printre cei vindecaţi de Sfântul Nicodim se numără şi fiica regelui Sigismund, care era bolnavă de epilepsie.

La sfârşitul secolului al XIV-lea, Sfântul Nicodim, împreună cu câţiva ucenici, întemeiază pe valea Jiului Mănăstirea Vişina, cu hramul Sfânta Treime, în locul unei sihăstrii mai vechi. Iar în anul 1400 întemeiază Mănăstirea Prislop, numită şi Silvaşul de Sus, în ţinutul Hunedoarei, cu acelaşi hram, fiind ajutat de domnitorul Mircea cel Bătrân. În această mănăstire s-a nevoit Cuviosul câţiva ani, unde a şi scris cu mâna sa un Evangheliar slavon (1404-1405), care se păstrează până astăzi.

Ajungând la adânci bătrâneţi cu sfinţenie, Sfântul Nicodim de la Tismana s-a mutat din această viaţă vremelnică, la viaţa cerească şi nepieritoare, în ziua de douăzeci şi şase decembrie, anul mînturii 1406, fiind plâns de toţi ucenicii săi. Sfintele sale moaşte s-au îngropat cu multă plângere în biserica Mănăstirii Tismana, în mormântul dinainte pregătit, cum se vede până astăzi, unde se face în tot anul prăznuirea lui. După ce Dumnezeu i-a proslăvit moaştele cu mireasmă dumnezeiască de bun miros şi cu dar izvorâtor de mir şi cu facere de minuni, au fost scoase şi puse în raclă, fiind aşezate cu cinste în biserica zidită de el, ca şi moaştele Sfântului Grigorie Decapolitul, în Sfânta Mănăstire Bistriţa.

După trecere de mulţi ani, un domn al Ţării Româneşti, a voit să ridice din Mănăstirea Tismana moaştele Sfântului Nicodim şi să le ducă în oraşul Bucureşti. Dar, nefiind voia sfântului să se înstrăineze moaştele din locaşul său, a făcut minune, încât a părăsit domnul acela lucrul neplăcut sfântului. După aceea s-a arătat în vedenie unuia din călugări, poruncindu-i să spună egumenului ca să-i ascundă moaştele şi numai un deget să-i ia de la mâna pentru evlavia locuitorilor. În acest chip s-a arătat Sfântul Nicodim şi egumenului, poruncindu-i, asemenea, să-i facă precum îi spusese şi fratelui aceluia. Încredinţându-se egumenul, a luat un deget de la mâna sfântului şi mir de la moaştele sale şi au fost puse într-un vas de cositor, împreună cu o cruce mare de plumb, pe care o purta sfântul la grumaz; şi se află în sfânta Mănăstire Tismana până în ziua de astăzi, ca podoabe duhovniceşti cinstite şi de mare preţ. Însă din sfântul mir nu este îngăduit nimănui a lua măcar cât de puţin, fără numai vasul a-l săruta şi a se umple de bunămireasmă duhovnicească.

În acest chip fiind ascunderea moaştelor sfântului, multă vreme se ştia taina numai de către egumen şi de unul din fraţii mănăstirii. Mai pe urmă, din pricina multor răzmeriţe şi robii, au rămas moaştele sfântului tăinuite de tot şi neştiute de nimeni, până în ziua de astăzi. Poate că aşa a fost voia sfântului, cu toate că se găsesc cele mai susnumite sfinte odoare, spre mângâierea părinţilor mănăstirii şi a celorlalţi locuitori creştini, prin care şi acum se fac multe şi nenumărate minuni. Duhurile cele necurate din oameni se izgonesc cu chemarea numelui sfântului şi vindecări de multe feluri de boli se dăruiesc celor ce năzuiesc şi aleargă cu credinţă la ajutorul lui. Şi ţara aceasta, cu rugăciunile şi cu ajutorul Sfântului Nicodim, de multe nevoi se păzeşte şi se izbăveşte. Apoi şi Sfânta Mănăstire Tismana, care are în sine comoară de mare preţ a sfintelor sale moaşte, de multe primejdii şi bântuieli ale văzuţilor şi nevăzuţilor vrăjmaşi este păzită şi apărată totdeauna cu grabnică şi călduroasă folosinţa sa. Pentru ale cărui rugăciuni, Hristoase, Dumnezeule, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

Text: Doxologia

Vezi si linkurile externe:
Acatistul Sfântului Cuviosului Nicodim de la Tismana
Paraclisul Sfântului Cuviosului Nicodim de la Tismana

***
Tismana, Sfântul Nicodim, Universul Credinţei, TVR, Televiziunea Română

Rugăciunea la Sfântul Munte ieri și astăzi, Arhim. Emilianos Simonopetritul

Arhimandritul Emilianos Simonopetritul

Nimeni nu e nestiutor cu privire la faptul ca rugaciunea e, intr-adevar, o nevoie primordiala a fiecarui suflet, e un pom al vietii, care hraneste omul si-l face nestricacios, fiindca ne face partasi ai Dumnezeului Cel vesnic si nestricacios. Asa cum nu exista om fara suflet, tot asa nu se poate concepe ca cineva este viu, in Hristos, fara rugaciune.

Rugaciunea mintii e o lucrare neincetata a cetelor ingeresti, painea, viata si limba acestor fapturi netrupesti, e o expresie a iubirii lor fata de Dumnezeu. Tot asa si monahii, care-i imita si se lupta in trup, traiesc vietuirea ingereasca, aprind dragostea lor dumnezeiasca prin neincetata rugaciune a mintii.

De aceea, iarasi si de multe ori, in decursul istoriei, vedem monahi care uita ceasuri si zile intregi sa manance, uita si de ei insisi, dedicati fiind privirii mintii atintite spre Domnul. De cate ori nu se batea la usa sfintilor sau nu canta cocosul, iar ei nu simteau nimic, fiindca mintea (nous) lor se gasea pe inaltimile comuniunii cu Dumnezeu. Pentru ei rugaciunea e lupta cea mai duhovniceasca, care devine o relatie cu Tatal si Creatorul lumii, e o incalzire a inimilor lor, un urcus la ceruri; e o imbratisare desfatata a monahului cu Mirele si Mantuitorul sufletelor noastre.

Biserica noastra traieste prin rugaciune; traieste prin rugaciunile copiilor ei. Desigur, exista multe feluri de rugaciune. Daca insa am vrea sa vedem care e rugaciunea prin excelenta a Bisericii care isi pastreaza necontenit vitalitatea „in toata vremea si in tot ceasul”, atunci va trebui sa ne adresam copiilor ei cu chip luminos care alcatuiesc vietuirea monahala. Fiindca, precum spune un Parinte al Bisericii, Sfantul Isaac Sirul, ea este „lauda Bisericii lui Hristos” si ea exprima Evanghelia intrupata si traita. Monahismul este tezaurul ei cel mai sfant, in care se pastreaza intacte dogmele, evlavia adevarata, cugetul martiric autentic, predania duhovniceasca nealterata, misiunea ei eficienta si mantuitoare. El continua cantecul ei fermecator prin care cheama si trezeste pe Hristos Iubitul ei si vaneaza porumbita cea cu totul luminoasa, Duhul Sfant, Care de la Tatal purcede (cf. In 15, 26).

Ca sa cunoastem cum anume isi pastreaza Biserica in monahism rugaciunea, aceasta voce dumnezeiasca a ei, nu e nevoie sa alergam departe spre Rasarit si Apus. Aici, in vecinatatea noastra, avem Sfantul Munte, depozitul sacru si purtator de Duh al predaniilor noastre, scandura azvarlita de Dumnezeu, prin care multi se mantuiesc necontenit din valurile pacatului si se umple imparatia lui Dumnezeu.

Cine nu cunoaste rugaciunea Sfantului Munte? Ea este alcatuita dintr-o mica fraza, din cateva cuvinte masurate. Prin rasunatorul strigat „Doamne” preamarim pe Dumnezeu, maretia Lui slavita, pe imparatul lui Israel, Facatorul a toata faptura vazuta si nevazuta, Cel de care tremura serafimii si heruvimii.

Prin preadulcea chemare si invocare „Iisuse” marturisim ca e de fata Hristos, Mantuitorul nostru, si-I multumim cu recunostinta ca ne-a cinstit cu viata vesnica. Cu cel de-al treilea cuvant „Hristoase” teologhisim, marturisim ca Hristos e insusi Fiul lui Dumnezeu si Dumnezeu. Nu ne-a mantuit un om, nici un inger, ci Iisus Hristos, adevaratul Dumnezeu.

In continuare, prin cererea intima „miluieste-ma” ne inchinam si cerem ca Dumnezeu sa ne fie milostiv, implinind cererile noastre mantuitoare, dorintele si nevoile inimilor noastre. Iar acel „pe mine”, ce dimensiuni are! Nu sunt numai eu insumi; sunt toti cei inscrisi ca cetateni in imparatia lui Hristos, in sfanta Biserica, sunt toti cei ce alcatuiesc madularele trupului Sau.

Si, in sfarsit, ca rugaciunea noastra sa fie mai deplina, incheiem prin cuvantul „pacatosul”, marturisind – fiindca toti suntem pacatosi -, precum au marturisit si toti sfintii, iar prin aceasta marturisire s-au facut fii ai luminii si ai zilei.

Din toate acestea intelegem ca rugaciunea cuprinde o doxologie, o euharistie, o teologhisire, o chemare si o marturisire. Ce sa mai spunem, asadar, iubitii mei, acum despre rugaciunea mintii, din moment ce in epoca noastra, slava Domnului, peste tot se vorbeste despre ea si se editeaza nenumarate carti despre „rugaciune”? Chiar si copiii stiu multe despre ea si o rostesc: cei mici si cei mari se mantuiesc prin ea. E bine acest lucru, chiar si pentru faptul ca in Rasarit religiile mincinoase si falsii lor „misionari” isi propun propria lor pretinsa rugaciune, care e insa psihica, mincinoasa si demonica. Suntem deci obligati sa ne descoperim comoara noastra cea adevarata, rugaciunea mintii, pomenirea Numelui dumnezeiesc.

De-a lungul veacurilor, Biserica, prin rugaciunea lui Iisus, pe de-o parte vorbeste cu Dumnezeu, iar pe de alta parte entuziasmeaza si indumnezeieste prin ea pe copiii sai. Rugaciunea mintii e un lucru care umple intreaga creatie si ajunge pana la noi, oamenii.

Ingaduiti-mi, inainte de a continua, sa va relatez despre un monah pe care l-am cunoscut si care – asa cum noi toti trecem prin destule greutati – a trecut, in manastirea lui, printr-o perioada extrem de critica. Zile grele! Vrajmasul cel rau ii aprindea creierul si puteri potrivnice voiau sa-l scoata afara din incinta bisericii si sa-l prefaca intr-un asa-zis cautator al adevarului. Sufletul lui mugea ca niste valuri dezlantuite si cauta izbavire din incercarile sale. Si-a adus aminte incetul cu incetul de aceasta rugaciune, dar ea se inalta neputincioasa, fiindca el nu credea in ea. Mediul in care traia nu-l ajuta deloc; dimpotriva, era mai degraba negativ. Cat de nenorocit devine omul atunci cand se confrunta cu asemenea probleme! Dar cine nu traverseaza asemenea zile infricosatoare, nopti intunecate, incercari tragice?

Asadar, monahul nostru nu stia ce sa mai faca. Plimbarea nu-i aducea nimic. Noaptea il sufoca. Si intr-o noapte, in sufocarea pe care o simtea, a deschis fereastra chiliei sale ca sa respire. Era intuneric – ca la ceasul al treilea din noapte. Cum era obosit, s-a sculat sa o inchida, doar s-ar putea odihni putin. Dar, desi in afara totul era in intuneric, dintr-o data in jurul lui s-a facut lumina! S-a plecat sa vada de unde vine aceasta lumina! Dar aceasta nu venea de nicaieri. Intunericul cel lipsit de subzistenta se facuse lumina si inima lui era si ea luminoasa. Cand a intrat in chilia sa, a vazut ca si aceasta se facuse lumina! S-a uitat sa vada daca nu cumva aceasta lumina era de la lampa, insa lampa cu petrol nu putea sa faca totul lumina!

La inceput inima lui nu era inca luminoasa, insa avea o nadejde; fara sa inteleaga, spre uimirea lui si in nadejdea pe care o avea, a iesit in curtea intunecata a manastirii, care de multe ori i se paruse un loc de osanda; a iesit in tacere, in noapte… Dar lucru ciudat! Toate erau limpezi! Nimic nu mai era ascuns in intuneric. Toate erau lumina, chiar si grinzile de lemn si ferestrele, biserica, pamantul pe care pasea, cerul, fantana care izvora neincetat… greierii, licuricii, pasarile de noapte: toate erau prezente acolo, toate! Stelele se pogorau, cerul se pleca, sau mai degraba toate – pamant si cer – pareau ca s-au facut un cer! Si toate cantau rugaciunea, toate spuneau rugaciunea lui Iisus. Si atunci inima i s-a deschis in chip ciudat si a inceput sa dantuiasca, a inceput si ea sa bata si sa participe fara voie la aceasta rugaciune, iar picioarele lui nu mai stiau ce sa faca.

N-a inteles nici macar cand anume a deschis usa si a intrat in biserica, cand „s-a imbracat”, nici cand un alt batran monah a venit, nici cand si-a inceput Liturghia, nici cand au venit si ceilalti monahi. Nu stia ce anume se petrecea. Pierduse simtul lucrurilor, stia numai ca se gasea in fata altarului, inaintea lui Dumnezeu Care statea de fata in chip nevazut si liturghisea. Si lovind corzile inimii si altarului, glasul sau rasuna in inalt la altarul cel mai presus de ceruri. Liturghia se desfasura, biserica se luminase ca de la niste candele preatainice. A sfarsit Evanghelia. Lumina nu mai era in jurul lui, dar se incuibase in inima lui. Toate se sfarsisera. insa cantecul ce incepuse in inima lui nu s-a mai sfarsit niciodata. Da, in extazul sau a vazut cum cerul si pamantul cantau rugaciunea lui Iisus si a inteles ca, atunci cand salta de rugaciune, monahul traieste si straluceste. E de ajuns numai sa inceteze a mai exista pentru sine insusi.

Pe drept cuvant spune Psalmistul ca Numele lui Dumnezeu ne da viata (cf. Ps 142, 11 ). Si ce frumos spune Sfantul Grigorie Sinaitul, intelepciunea e „focul veseliei, lumina bine inmiresmata, propovaduire a apostolilor, Evanghelia lui Dumnezeu, incredintarea inimii, cunoasterea lui Dumnezeu, veselia lui Iisus, bucuria sufletului, mila lui Dumnezeu, raza soarelui intelegator, harul lui Dumnezeu. Rugaciunea este Dumnezeu, Cel ce lucreaza totul in toate”.

Da, de-a lungul veacurilor, prin rugaciune, Biserica pe de-o parte vorbeste cu Dumnezeu, iar pe de alta parte entuziasmeaza si indumnezeieste prin ea pe copiii sai. Ecoul ei umple intreaga creatie si lucrarea ei contribuie la innoirea lumii.

Si acum deci, ce sa spunem despre minunatul dar al harului dumnezeiesc, pe care ni l-a dat noua? Ce sa spunem despre aceasta rugaciune, care e atat de mult cinstita la Sfantul Munte? Pentru aceasta sa talcuim intelesul rugaciunii, sa aruncam o privire asupra istoriei ei, sa vedem si cateva din conditiile duhovnicesti prealabile ei si cateva constrangeri sociale necesare pentru practicarea acestei rugaciuni.

1. In Vechiul Testament Dumnezeu cere de la israeliti sa sfinteasca Numele Sau. De exemplu, in Isaia se spune ca „pentru Mine sfintesc ei Numele Meu” (Is 29, 23). Cu opt sute de ani inainte de Hristos, Dumnezeu vorbeste prin prorocul Sau: imi vor da slava si Ma vor marturisi ca pe singurul sfant, chemand Numele Meu cel mai presus de lauda. Acest cuvant dumnezeiesc este rugaciunea, sfintirea, slava si inchinarea lui Dumnezeu.

De asemenea, Vechiul Testament spune ca in Numele Sau ne vom lauda (Sir 50, 20 ), ca ne vom marturisi Lui (Sir 51, 1 ), ne vom izbavi prin El (Sir 51, 3 ), ne vom mantui prin El (Ioil 3, 5 ), ne vom bucura intru El (Ps 88, 17 ), fiindca unde e Numele Domnului acolo e si prezenta Lui.

Iar in Noul Testament, Domnul ne cere sa ne facem cererile noastre spre Dumnezeu in Numele Lui, Care e Hristos (In 15, 16 ). Iar Apostolul Pavel, precum va amintiti, spune ca Dumnezeu I-a dat Fiului Sau un Nume care este mai presus de orice lume, ca intru Numele Lui sa se inchine Lui toti cei ce se roaga (Flp 2, 9-11 ). Iar rugaciunea noastra vrea sa fie neincetata (1 Tes 5, 17 ).

Vrand cu atat mai mult ca Numele lui Iisus sa fie in mintea si in inima noastra, parintele apostolic Herma spune ca trebuie sa ne rugam cu Numele lui Hristos, ca si cum l-am purta pe noi ca pe o haina, si sa nu o mai dam jos niciodata.

Sfantul Vasile cel Mare cunostea rugaciunea mintii si vorbea despre ea in aceleasi cuvinte pe care le folosim si astazi; spunea ca e rugaciunea universala a Bisericii. Iar Sfantul Ioan Hrisostom ne indeamna sa spunem: „Din zori si pana-n seara strigati: Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ne!”.

Sa ne aducem aminte acum de cativa Parinti ascetici, care nu accentueaza nimic altceva atat cat recomanda rugaciunea lui Iisus. Ne este foarte cunoscuta treimea Sfintilor Ioan Scararul cel deopotriva cu ingerii, Isaac Sirul care te inalta si Simeon Noul Teolog cel cufundat in Duhul. Ei analizeaza rugaciunea atat pentru cei ce vietuiesc in pustie, cat si pentru cei ce sunt in manastiri, precum si pentru cei ce se afla in lume.

Sa ne aducem aminte si de ceilalti „vulturi”, de cuviosul Nil [Evagrie] care umbla intru cele inalte, de cuviosii Varsanufie si Ioan cei plini de discernamant, de Diadoh al Foticeii cel minunat.

Ce sa mai spunem despre Grigorie Sinaitul, care a stramutat din partile Sinaiului rugaciunea, i-a dat din nou viata si a facut-o sa infloreasca la Sfantul Munte in secolul XIV? Cu siguranta rugaciunea lui Iisus exista si mai inainte in Munte; dar el a inconjurat pamant si cer, la Sfantul Munte si pretutindeni, ca sa o transmita si sa faca din ea o rugaciunea zilnica. Fireste, Sfantul Munte n-a fost lipsit nici inainte niciodata de atletii rugaciunii care la inceput traiau izolati, fiindca isihasmul era propus drept calea cea mai desavarsita a vietii duhovnicesti.

Si cine nu cunoaste pe faimosul Maxim Cavsocalivitul, pe marele Grigorie Palama, care a alcatuit foarte bine invatatura ortodoxa dogmatica si practica despre rugaciune, pe Sfintii Calist, Isidor, Filotei, patriarhii Constantinopolului, si pe multi altii ca, de pilda, Teolipt al Filadelfiei, Calist si Ignatie Xanthopol etc, care atat teoretic, cat si practic au trait, au aplicat si au scris despre rugaciune.

Si ce sa alegem din toate cate a scris si a trait Sfantul Nicodim Aghioritul, acest nou initiator tainic (mistagog) al oamenilor si al lumii in rugaciune si in cugetul patristic? Manualul si Filocalia sa sunt calauze clasice pentru intreaga lume.

2. Sa intram intr-o manastire si sa vedem ce relatie este intre rugaciune si viata monahilor, ca sa intelegem ce relatie poate sa fie intre ea si noi insine. Stim ca manastirea este o neincetata adunare (synaxis) a fratiei si a intregii Biserici sobornicesti. Nu ar fi nici o ratiunea pentru existenta manastirilor, daca ele n-ar fi cu adevarat o adunare de zi si noapte a Bisericii, care inseamna ca Hristos e prezent in spatiu si timp. De aceea, si centrul vietii monahale e viata liturgica de zi cu zi, si mai cu seama dumnezeiasca Liturghie. Acolo monahul se familiarizeaza si apoi isi asimileaza duhul martiric, ascetic si liturgic al Bisericii noastre. Textele liturgice il adapa si devin experientele sale personale.

Monahii se aduna in biserica stiind ca nu sunt singuri ci impreuna cu toti ingerii si sfintii, slavind pe Dumnezeu si cinstind pe sfantul sau praznicul din ziua respectiva. Dumnezeiasca Euharistie si toate slujbele divine le ofera puternica senzatie ca Dumnezeu e prezent, iar ei se impartasesc de El tainic printr-o lucrare dumnezeiasca. Si pe cat de nevazut e Dumnezeu, pe atat de adevarata e comuniunea si desfatarea tainica de El.

Aceasta comuniune cu Dumnezeu in cult, care e primordiala, se continua in chilie si oriunde altundeva prin rugaciunea lui Iisus (euche). Fiindca rugaciunea lui Iisus (euche) nu este pur si simplu o rugaciune (proseuche). N-ar fi nici un motiv sa sedem toata ziua si sa vorbim cu Dumnezeu, daca ar fi numai aceasta, intrucat Dumnezeu aude pana si maruntaiele noastre atunci cand se misca.

Rugaciunea e un lucru bun, dar inca si mai buna e rugaciunea lui Iisus, care e o mancare a lui Hristos, Mielul lui Dumnezeu prezent in pomenirea si in chemarea dumnezeiescului, infricosatorului si preadulcelui Sau Nume. E si o bautura imbatatoare a harului, care il face pe om sa zboare. Hristos intreg e asimilat si ne gasim iradiind insusirile lui Dumnezeu, ca niste dumnezei indumnezeiti din Dumnezeu, aflati in chip tainic sub inraurirea luminarii si lucrarii dumnezeiesti.

Asa cum spun Sfintii Parinti, prin aceasta „liturghie” a mintii monahul „mananca pururea cu adevarat o mana duhovniceasca”. Aceasta e implinirea covarsitoare a „manei” pe care Dumnezeu a facut-o sa coboare in chip simbolic, ca prefigurare, asupra israelitilor, ca sa traiasca cu ea. O numeau „mana” (Is 16,14-15- 31), ceea ce inseamna „nu pricep ce lucru e acesta”. Iar Scriptura spune ca i-a dat un nume neinteles, ca sa inteleaga ca El era painea simbolica ce se pogora din cer. Asa si noi am putea spune: „Ce lucru mare e aceasta rugaciune! Pomenirea lui Iisus! Aceasta tainica impartasire de Hristos in fiecare clipa, ca atunci cand din cer cadea mana, iar poporul manca si se veselea”. Aceasta mana, asadar, e rugaciunea lui Iisus, care ne umple, ne hraneste si ne adapa din cer.

Prin urmare, conditia preliminara fundamentala a rugaciunii mintii e credinta ca ea nu este pur si simplu o rugaciune (proseuche), ci o adevarata impartasire de Dumnezeu si temelia indumnezeirii prin lucrarile dumnezeiesti ale neapropiatului Dumnezeu, Care prin ele coboara pana la noi si Se uneste cu noi pacatosii. Iar avand pe Dumnezeu, avem pe Tatal si pe Fiul impreuna prin Duhul Sfant. insusi Cuvantul intrupat, imparatul cerurilor, Care cu un singur deget poate tine intreaga faptura, e tinut de catre noi! Intra in noi, petrece si umbla in noi. Ca la Marea Tiberiadei, cand ucenicii au prins o multime de pesti, iar Ioan i-a spus lui Petru: „Domnul este!” (In 21, 7), asa si noi, cand aruncam navoadele rugaciunii, am putea repeta cu toata incredintarea: „Domnul este!”, fiindca Biserica noastra ne incredinteaza ca acolo e El. Iata! E de fata insusi Dumnezeu!

Ca sa se lumineze insa si sa straluceasca in rugaciune prin prezenta Domnului, credinciosul trebuie sa bage de seama ca viata lui sa fie pe masura vietii potrivite lui Dumnezeu. Din clipa in care il vrea pe Dumnezeu, trebuie sa vietuiasca in chip vrednic de Dumnezeu, sa urmareasca sa fuga de mizeria si soarta omeneasca, sa se intareasca prin puterea dumnezeiasca, sa se nevoiasca ascetic, sa se faca vas cuprinzator al harismelor dumnezeiesti. De asemenea, sa doreasca curatirea lui de orice pacat, incredintat fiind de cuvantul adevarului ca acest lucru poate fi realizat. Iar cu o vointa activa si cu bunavoirea lui Dumnezeu va putea ajunge si el la nepatimirea care e cu putinta, si, mai mult, va putea ajunge el insusi in intregime chip dumnezeiesc.

1. Atunci cand vrem sa ne dedicam rugaciunii lui Iisus, avem insa o problema. Suntem inchisi in preocuparile noastre, presati, obositi, dezamagiti, traim cu spaima, nu izbutim sa fim liberi de ganduri, de patimi, de tulburari. Ne ostenim numai ca sa putem dormi, iar ca sa ne veselim trebuie sa luam o chitara sau sa gasim o alta distractie. Asta nu e viata! Ne oboseste si nu ne lasa sa ne rugam cat si cum vrem.

De aceea, Parintii ne asigura ca numai cuvintele lui Dumnezeu racoresc sufletul, iar cuvantul lui Dumnezeu „intareste sufletul”, asa cum vinul intareste trupul. Cuvantul lui Dumnezeu e in Scriptura si la Sfintii Parinti. Cand studiem asemenea carti si mai cu seama cele ale Parintilor ascetici, cand suntem atenti la munca noastra, cand ne ostenim in viata, necrutandu-ne puterile si gandurile pentru indeplinirea obligatiilor cotidiene, atunci viata noastra e intr-un fel o asceza cotidiana, atunci aceasta asceza si studiul netezesc terenul sufletului, ca sa se faca in stare sa urce spre cele de sus. Ca sa te rogi, trebuie sa ai un element care e neaparat necesar sa-l cultivi. Asa cum suntem atenti la sanatatea trupului nostru, tot asa trebuie sa fim atenti si la sanatatea sufletului. E necesar sa fim bucurosi. Atunci cand obisnuim sa ne rugam, bucuria lui Hristos ne face sa ne bucuram inca si mai mult. Daca atunci cand te rogi, te necajesti, te simti oprimat, ceva in tine nu merge bine. Sa fim cu bagare de seama, fiindca adeseori caracterul omul influenteaza mult rugaciunea.

Iata ce frumos se spune despre Sfantul Sava de la Vatopedi care a suferit lucruri cumplite: se zice ca „era foarte vesel in intalniri si privirea lui era foarte dulce si plina de har”. In intalnirile lui zambetul lui era luminos, fata lui prea dulce si era in intregime plin de har. Cu atat mai mult era in intalnirea lui cu Dumnezeu, la rugaciune, cand era ca un soare luminos!

Un alt parinte ascetic, cuviosul Nil [Evagrie], noteaza foarte frumos: „Rugaciunea e un vlastar al bucuriei si al multumirii”. Vrei sa stii daca rugaciunea ta e adevarata si smerita? Observa daca produce bucurie si revarsa multumire in inima. Iar „atunci cand stand la rugaciune ajungi mai presus de orice alta bucurie, atunci ai gasit cu adevarat rugaciunea”.

Prin urmare, intrucat e comuniune cu Dumnezeu, rugaciunea e facatoare de bucurie. Desigur, avem de purtat si lupta noastra impotriva pacatului, impotriva patimilor. Dar nici acest lucru nu trebuie sa ne intristeze, fiindca ne-am predat lui Iisus Hristos, Viata noastra. Lupta e necesara, ca viata noastra sa fie binecuvantata. Daca vrem sa izbandim in ea, sa nu tinem in noi nici o amaraciune impotriva altuia, sa nu ne amestecam in viata nici unui om, sa nu silim pe nimeni, sa nu ranim pe nimeni, sa nu suparam pe nimeni, nici sa fim suparati pe altul. Relatiile noastre sociale sa fie firesti si simple. Sa simtim ca toti ceilalti si cu mine suntem unul si acelasi lucru, socotindu-ne „una cu toti”, desigur, fara sa ne schimbam cugetul sau viata si petrecerea noastra. Atunci rugaciunea e usoara. E de ajuns sa-L lasam pe Dumnezeu sa lucreze in noi, ca taranul care seamana si asteapta ploaia de la Dumnezeu.

Noi sa ne ducem lupta, sa pomenim numele lui Iisus – unii cu gura, altii cu mintea, altii cu mintea in inima, altii cum ii va inspira harul dumnezeiesc; iar cand acesta ii va vizita, atunci va straluci duhul lor si strigand vor intalni pe Dumnezeu – si Dumnezeu va trimite roua Hermonului in sufletul nostru si ne va face sa fim bucurosi si adevarati.

Negresit, merita sa ne dedicam mult timp, cat putem, ca sa punem in aplicare cuvantul patristic: „Sileste-te sa faci rugaciuni multe”, lasand toate pe seama Domnului. Dar chiar daca am spune numai o singura rugaciune, si acest lucru are o mare valoare. Cum spune Sfantul Isaac Sirul: „Orice rugaciune, pe care o aduci noaptea, sa fie mai de pret in ochii tai decat toate faptele zilei”. Fiindca rugaciunea devine inca si mai fecunda atunci cand o aducem in ceasurile noptii.

Lasa toate pe seama lui Dumnezeu, ne spune El insusi fiecaruia. Fa-ti lucrul tau si mintea ta sa fie la rugaciunea lui Iisus! Si alegeti o buna calauza, care sa te conduca spre Hristos. 2. Trebuie sa subliniem insa ca in viata duhovniceasca toate le lucreaza harul lui Dumnezeu si, prin urmare, putem sa fim linistiti.

Numele lui Iisus, rugaciunea mintii, zic Sfintii Parinti, e ca un flacon cu parfum, il deschizi, il inclini, iar mirul se revarsa si umple de buna-mireasma locul. Striga „Doamne Iisuse Hristoase” si buna-mireasma Duhului Sfant se va revarsa, vei primi „arvuna Duhului dumnezeiesc”. Fiindca „Duhul Sfant compatimeste impreuna cu noi” si „ne indeamna degraba spre rugaciunile duhovnicesti”. Mai mult, se roaga El in locul nostru, al celor ce uitam sa ne rugam, si ia asupra Sa lipsurile noastre, ne-curatiile noastre, saracia existentei noastre. Pentru ca fiecare dintre noi e un templu al lui Dumnezeu, si atunci cand ne rugam devenim slujitori sfintiti ai unei mari taine. De aceea foarte frumos spune un Parinte al Bisericii: „Ia o cadelnita sa tamaiezi, fiindca Hristos e aici in inima ta, atunci cand se inalta rugaciunea «Doamne, Iisuse Hristoase»”. Si iarasi altundeva scrie: „Atunci cand auzim o cadelnita, sa ne aducem aminte ca suntem un templu si sa simtim cu mintea ca tamaiem pe Hristos Care e in noi si asa sa ne inchinam acestui cort al Duhului Sfant”.

Ganditi-va, inauntrul nostru e imparatia lui Dumnezeu, salasul Lui, unde „marginim in trup pe Cel Netrupesc”. De aceea si in noi se savarseste o „adoratie a fapturilor ceresti”. Dobandim pe Dumnezeu, iar Dumnezeu e indisolubil legat de toti sfintii. impreuna cu El sunt toti sfintii, fratii nostri de lapte, care au baut de la sanul Duhului Sfant. Sunt fratii si prietenii nostri, care ne asteapta, ne iubesc si ne fac fericiti, precum spune pro-rocul Isaia: „Fericit cel ce are rudenii in Ierusalim” (Is 31, 9 ). intr-adevar, dobandim prieteni pe toti acesti sfinti care sunt impreuna cu Hristos, si-i avem impreuna cu noi si suntem fericiti, fiindca si acolo sus, in Ierusalimul de sus, in cer, exista prieteni ai nostri, rudenii ale noastre.

Va aduceti aminte ce spunea Hristos: .Adevarat va spun voua, sunt unii care stau aici, care nu vor gusta moartea, pana cand nu vor vedea imparatia lui Dumnezeu venind intru putere” (Mc 9, 1 ). Acest lucru se aplica si noua. Traim in putere imparatia cerurilor, daca facem rugaciunea lui Iisus. Atunci cand ne rugam, Duhul ne invredniceste sa-L intelegem pe Dumnezeu. Si sfintii ajung sa-L cunoasca pe Hristos, despre Care se spune ca nimeni nu-L vede si nimeni nu-L cunoaste. Si totusi! Prin rugaciune intelegem „continutul neinteles si preastralucitor al Dumnezeului nostru”, pentru ca harul Duhului Sfant face sa tasneasca orice izvor prin care ne invata frumusetea negraita a lui Dumnezeu. Si chiar daca ajungem acolo, rugaciunea lui Iisus ne va aduce din nou binecuvantare, mangaiere, multumire, iertare, mantuire, „dupa folos”; lucru pe care-I da Dumnezeu.

Daca nu ne-am desfatat de astfel de roade, acest lucru nu inseamna ca ceilalti n-au gustat din ele. Sfintii au avut de multe ori si vederi ale luminii dumnezeiesti. Dumnezeu insusi ni S-a aratat ca lumina! Desigur, Dumnezeu e ascuns si nu-L vede fiecare; de aceea se spune ca e dincolo de nori, dincolo de negura. Dumnezeu insusi e lumina, dar e nevazut pentru noi. Si totusi sunt cazuri in care atatia si atatia sfinti ne marturisesc ei insisi ca Dumnezeu li S-a aratat si i-a umplut de lumina dumnezeiasca, de propria Sa lumina.

Sa privim, iubitii mei, cateva semne din viata Sfantului Sava de Ia Vatopedi, despre care v-am vorbit mai inainte. Era plin de dorul dumnezeiesc. Si pe neasteptate pe cand se linistea si inima lui cauta pe Dumnezeu, Dumnezeu ii spune: „Sunt de fata!”. Vezi-Ma, Eu sunt!… Cat de maret si dumnezeiesc!… Si cum S-a aratat? in ce fel? Cum anume? „O lumina a curs pe neasteptate din cer”. O lumina care a acoperit tot ce era acolo si a intrat in el; mai intai a pus stapanire pe mintea lui, mai apoi pe simturile lui, iar dupa aceea pe toate madularele lui pe care le-a acoperit de lumina.

Si, in continuare, el insusi a fost atat de luminos, atat de inmiresmat, incat oamenii se revarsau cu miile sa-l miroase si sa se umple de mir, si au facut pe o scandura – „cu lemn si culori” – icoana lui, inca pe cand era in viata. Cu alte cuvinte, l-au proclamat si l-au cinstit ca sfant, fiindca vedeau sfintenia zugravita pe fata lui. Si Viata continua: „Bagati de seama ca acestea sunt taine ale Stapanului. Sunt insa adevarate. Dumnezeirea se arata in toata frumusetea, in toata slava si in toata desfatarea ei negraita pe care o are, si atunci cand lumina il scalda omul se schimba”. Poate vedea si pe Dumnezeu si poate face cele mai presus de ceruri, pe care ochiul nu le-a vazut.

Dupa care continua: „Ranit de sageata preadulce a Stapanului”, sfantul a grait catre Dumnezeu:

– Unde ramai si unde Te odihnesti? Arata-mi slava Ta „in chip cunoscut, ca sa Te vad” (Is 33, 13 ); vreau sa Te vad asa cum esti.
Si aude glasul:
– Dar, pe masura impartasirii de dumnezeire, ai fost in dumnezeit si tu si trupul tau impreuna. Nu ai nevoie sa-ti spun unde raman – Eu, Dumnezeu -, de vreme ce te-ai facut si tu dumnezeu, luand de la Mine lumina.

De cate ori, iubitii mei, chiar daca noi pacatosii n-am vazut-o inca, sfintii nostri au vazut lumina. Spunand rugaciunea lui Iisus, am putea spune unul catre celalalt: „Auzi? Hristos e de fata si vorbeste cu tine” (cf. In 11, 28). E de ajuns sa spui acest cuvant tainic. Acestea sunt izbanzile rugaciunii Sfantului Munte.

La sfarsit, sa vedem si cum e traita in Sfantul Munte rugaciunea. Un ascet athonit (nu-i spun numele, fiindca traieste) a spus: „Ah! douazeci si patru de ore din douazeci si patru nu-mi ajung ca sa ma rog!” Simtiti ce rugaciune face omul acesta? Intelegeti la ce inaltimi a ajuns? Intelegeti cata dulceata are, dat fiind ca ochii si inima lui sunt indreptate cu mintea in intregime spre Dumnezeu? Cine a incercat dulceata lui Dumnezeu, va spune si el ca si acela.

Da, exista rugaciune la Sfantul Munte, in manastiri si in afara de manastiri. Mari figuri au aparut in ultimii ani, cum sunt Daniil de la Katounakia (+1929), Calinic Isihastul (+ 1930) si atatia altii…

Un monah al nostru, care a adormit in Domnul acum cativa ani, parintele Arsenie cel binecuvantat, nu mai voia nici macar sa doarma; s-a atarnat cu funii de tavan si se sprijinea pe un baston, ca sa roage necontenit, asa cum faceau multi monahi.

Cand se ruga si facea metanii, isi lovea capul de dusumea si spunea: „Sunt pacatos si Dumnezeu nu va auzi rugaciunea mea; sa auda macar izbitura capului meu. Pacatul e atat de mare, incat rugaciunea nu iasa din gatul meu!” Si avea bucurie! Se ruga necontenit. Sa fi vazut fata lui! Daca ati fi vazut cum a murit, ati spune: „Cu adevarat, fericita este moartea cuviosului”.

Unui alt ascet din ultimii ani ii trebuiau ore intregi atunci cand savarsea dumnezeiasca Liturghie, fiindca il vizitau sfintii si slujeau impreuna cu el; de aceea zabovea si scotea afara calugarii, ca sa fie singur cu „oaspetii” sai iar ceilalti sa nu fie uimiti. Si cand sfarsea extazul, deschidea usa si zicea: „Sa continuam Liturghia!”

Un alt monah, rugandu-se intr-o noapte in timpul slujbei, mintea lui a fugit si a zburat deasupra marii, a strabatut munti si vai, a imbratisat omul, florile, pestii marii, muntii, insulele, pamantul si cerul, si a vazut si a auzit ca toate slavesc pe Dumnezeu. Din ceasul acela n-a mai putut sa se opreasca; si din ochii sai nu s-au mai oprit lacrimile. A vazut si spunea ca faptura neinsufletita varsa lacrimi inaltandu-si slava si doxologia spre Dumnezeu: „Si eu, care am suflet, sunt in pacat!”

La Sfantul Munte monahii isihasti nu au lipsit niciodata fara intrerupere pana astazi. Sa amintim aici si pe Sfantul Siluan (t 1938), a carui viata a fost o rugaciune necontenita si nestavilita.

In ultimii ani un alt ascet, batranul Iosif Isihastul (+ 1959), si-a dedicat viata rugaciunii launtrice, pe care a sorbit-o adanc, care facea taria lui si pe care a trait-o cu o traire de dulce desfatare a raiului. Fiii sai duhovnicesti sunt multi pana astazi.

Din Sfantul Munte rugaciunea mintii a fost transmisa pretutindeni. De aici Cuviosul Paisie Velicikovski (+ 1794) a transmis-o slavilor. Si tot de aici parintele Sofronie, athonit si el, a transmis-o Europei. Athosul a influentat si pe Sfantul Atanasie de la Meteore, pe Sfantul Dionisie din Olimp, care au insuflat pe multi altii. Acestia nu pot fi numarati! Simeon cel descult de la Filoteu, batranul Iacob Noul Mucenic, Sfantul Teona, colivazii… Rugaciunea lui Iisus a strabatut lumea intreaga. Astfel avem Munti Sfinti si in Rusia, in Serbia si in Romania! Oriunde ar merge cineva intalneste Sfantul Munte! Astazi avem si in Europa manastiri din athoniti, care nu fac altceva decat sa transmita dupa putinta rugaciunea mintii.

Epilog

Ce ar fi viata noastra, iubitii mei, fara aceasta rugaciune? Si ce ar fi lumea intreaga fara rugaciunea lui Iisus? O inima care n-are aceasta rugaciune, mi se pare ca se aseamana unei pungi de plastic, folosita o vreme pentru a purta felurite lucruri ici si colo, dar de indata ce se rupe e aruncata. Ceea ce da sens vietii noastre intregi si existentei noastre, fiindca il da pe Dumnezeu, e rugaciunea noastra.

Se spune ca sfarsitul lumii va veni cand oamenii vor inceta sa se mai roage. Dar e cu putinta ca ei sa inceteze sa se mai roage? Nu, fiindca intotdeauna vor exista oameni care-L iubesc pe Dumnezeu. Si cata vreme exista asemenea suflete, lumea nu va pieri. Rugaciunea neincetata o adapa tainic.

Din contra, candva lumea va fi innoita, si, asa cum pana acum geme si suspina (Rm 8, 22 ) impreuna cu omul din pricina stricaciunii firii, atunci se va face un pamant nou si ceruri noi (2 Ptr 3, 13 ), si lumea se va bucura de bucuria vesnica si de slava neamului omenesc in revarsarea luminii dumnezeiesti.

Sa ne rugam, sa avem mereu gata cadelnitele noastre tainice pentru ca, dupa cum spuneam, oriunde am merge, orice am face, prin rugaciunea lui Iisus in gura si inima noastra, ne facem numaidecat corturi ale lui Dumnezeu, devenim purtatori de Dumnezeu.

Spune undeva Solomon ca Dumnezeu, Lumina necreata, a ales ca salas al Sau soarele, lumina creata, dar l-a lasat! Nu era cu putinta ca soarele cel foarte mare si prealuminos sa fie salasul marelui Dumnezeu; deci a lasat soarele si a hotarat sa-si faca drept salas negura (cf. 3 Rg 8, 53 ), adica intunericul, nevederea.

Daca nu putem privi soarele, cum am putea privi Soarele vietii cel luminos si mai presus de orice zidire, pe Hristos? De aceea se ascunde El in nevedere, ca sa fim liberi sa credem si sa alegem pe Dumnezeu.

Cand a facut Templul, Solomon, marele barbat, dupa ce a strans aur, argint, pietre pretioase si orice lucru pretios exista in lume si a cheltuit mai multi bani decat a cheltuit vreodata un om pentru a face casa lui Dumnezeu, a spus: „Eu am gatit lui Dumnezeu o alta casa, ca sa locuiasca intr-un locas nou” (3 Rg 8, 53 ); i-a facut o casa noua ca sa locuiasca in ea Dumnezeu, iar aceasta e Biserica.

Iubitii mei, si noi avem casa noastra, in inima noastra. Adu-ceti-va aminte ce a spus Domnul cand s-a inaltat la ceruri? „Voi fi pururea impreuna cu voi” (Mt 28, 20 ). Atunci cand slujim dumnezeiasca Liturghie, ultimul act al liturghiei, inaltarea cinstitului potir, cand preotul spune: „Totdeauna, acum si pururea si in vecii vecilor”, ce inseamna oare? inseamna acest lucru: Eu, Hristos, Ma duc acolo de unde am venit, in intunericul Meu, in nevederea Mea, acum Ma veti pierde din ochi, dar sa va aduceti aminte ca sunt pururea inaintea voastra, sunt pururea intru voi. Raman neobservat acolo, in partea ascunsa a altarului, voi fi mancat de preoti, ca si tu sa Ma poti manca, atunci cand vrei!

Asadar, fratii mei, sa ne gatim cadelnite duhovnicesti, sa gatim arome in sufletele noastre, fiindca Dumnezeu n-a ales nici n-a iubit cerul, si nu si-a gasit placerea in templul lui Solomon, facut de acel barbat dumnezeiesc. L-a nimicit! De ce oare? Fiindca voia ca prin rugaciune casa Lui sa fie inima fiecaruia dintre noi.

Cuvintele Bătrânilor: Isihia

VI. Isihia

1. Bătrânul Iosif, supranumit Isihastul, îl invita pe unul din fiii săi duhovniceşti să vină în «pustiul» Muntelui Athos cu aceste cuvinte: “Vino acum, fiul meu preaiubit. Ar fi doar o zi în care noi am vorbi de Dumnezeu şi am face teologie împreună! Vino să te bucuri de ceea după ce tu ai nostalgie: vino să asculţi teologii tainici şi tăcuţi; stâncile sălbatice, care-ţi vor explica tainele adânci şi vor conduce inima şi mintea ta spre creator. De primăvara, de la Paşti, până la Adormirea Maicii Domnului, natura este frumoasă aici. Teologii tăcuţi, stâncile frumoase, şi natura întreagă fac teologie – fiecare cu graiul sau cu tăcerea sa. Dacă-ţi vei apropia mâna de un smoc de iarbă, va striga imediat, şi foarte tare, prin mireasma sa naturală: Vai! Nu m-ai văzut! M-ai lovit! Fiecare lucru îşi are vocea sa şi, cum total se amestecă în adierea vântului, se ridică o armonioasă melodie de laudă lui Dumnezeu. Şi ce să-ţi mai spun de animale şi de păsări…”

2. Toţi Bătrânii au iubit isihia. Să notăm ce spunea Bătrânul Iacob: “Îmi place să-mi părăsesc casa, să ies din sat şi să alerg la munţii din jur. Acolo, voi găsi grote sau voi scobi eu unele mici. Voi tăia ramuri de copaci, voi acoperi pământul şi voi întinde un vechi covor deasupra pentru a putea rămâne în genunchi. Mă voi ruga apoi ore întregi”. Uneori, făcea explicită dorinţa pe care o avea în tinereţe: “Voiam să găsesc o grotă şi acolo să-mi petrec restul vieţii mele adorându-L pe Dumnezeu, rugându-mă şi mijlocind, singur şi necunoscut de lume, hrănindu-mă cu ierburi pe care le voi aduna din jur şi astâmpărându-mi setea cu puţină apă”.

3. Isihia este o condiţie a vieţii duhovniceşti. Bătrânul Ieronim îl sfătuia pe unul din fiii săi duhovniceşti: “Evită pe cât posibil să ieşi în lume şi închide-te în chilia ta! Sileşte-ţi mintea să se deschisă şi vei vedea lumina dumnezeiască. Ai dorinţa de a-ţi câştiga o chilie pentru a te închide în ea. Îţi va fi greu la început, dar vei fi apoi recompensat cu mărinimie: te vei bucura de isihie şi chilia ta te va atrage. Citeşte şi te roagă. Dacă, tu însuţi vei fi lipsit de fermitate, cum îi vei face fermi pe alţii? Lumea aleargă la biserică pentru a-şi potoli setea sufletului. Ce le vom da noi dacă nu avem nimic? Şi cum am putea avea ceva dacă nu-i cerem lui Dumnezeu? Străduieşte-te să te rogi şi să meditezi cu scopul de a te întări duhovniceşte şi de a împlini vocaţia de preot”.

4. Adevăratul călugăr, “deschide Duhului Sfânt”, se desăvârşeşte în isihie. Bătrânul Iosif zicea: “Atunci când călugărul îşi curăţeşte simţirile şi îşi păstrează mintea în isihie, inima i se purifică şi primeşte harul şi iluminarea cunoştinţei. El devine întreg lumină; întreg duh; întreg transparent. El va face să curgă râuri de teologie, dacă se va apuca să scrie, şi nu va putea sesiza fluxul rapid care curge difuz şi împrăştie pacea în tot trupul său anulând patimile. Inima se înflăcărează de dragoste dumnezeiască şi strigă: Opreşte, Iisuse al meu, valurile harului că mă topesc ca ceara! Mintea este răpită în contemplaţie, omul este îndumnezeit şi devine unit cu Dumnezeu, şi – ca fierul cuprins de foc – nu se mai recunoaşte”.

Vezi și Scurtă biografie a părinților pomeniți în carte

Sursă: Cuvintele Bătrânilor, Părintele Dionysios Tatsis, Colecția Isvoare duhovnicești IX, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2004, traducere de ÎPS Andrei al Alba-Iuliei

Recomandăm preluarea doar parțială a textului, cu continuare (link) spre pagina de față. Mulțumim!