Arhive blog

O nouă ediţie a lucrării „O noapte în pustia Sfântului Munte”, a Mitropolitului Ierotheos Vlahos, a apărut la Editura Sophia

O noapte în pustia Sfântului Munte. Convorbire cu un pustnic despre Rugăciunea lui Iisus
Editura Sophia, 2017
Ediție îngrijită de Radu Hagiu

Sfântul Munte este un loc de taină, unde tăcerea, adică însăşi veşnicia, vorbeşte cu putere – căci tăcerea este graiul vieţii ce va să vină. Aşa cum sfinţii îngeri au o putere înţelegătoare de negândit pentru noi, prin care-şi împărtăşesc dumnezeieşti noime, în acelaşi fel îngerii pământeşti – ce trăiesc în Sfântul Munte şi se întrec cu cei cereşti şi netrupeşti în viaţă şi în rugăciune – au o altă putere pentru a împărtăşi ceea ce trăiesc…

Rugăciunea lui Iisus, când se săvârşeşte cu buzele şi cu mintea, pune pe fugă gândurile rele şi împăciuieşte mintea, iar atunci când se pogoară în inimă şi lucrează acolo, îl naşte din nou pe om, pune foc în lumea sa lăuntrică şi‑l face theolog – căci atunci theologia ajunge „istorisire”, fiindcă omul învaţă‑povesteşte cele pe care le‑a auzit, le‑a văzut, le‑a învăţat, le‑a trăit. Atunci el cunoaşte nerătăcit că una este mintea şi alta este raţiunea, şi se uimeşte de lărgirea inimii (2 Cor. 6:11), de adâncimea acesteia şi de lumea ei tainică şi intensă.

Negreşit însă, Rugăciunea lui Iisus, ca să fie de folos omului, trebuie neapărat însoţită de theologia Bisericii Ortodoxe (dogma) şi de o viaţă îmbisericită (Tainele‑nevoinţa) – şi în chip anume de dumnezeiasca împărtăşanie, căci Rugăciunea aprinde dorul pentru dumnezeiasca împărtăşanie, iar împărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui Hristos sporeşte setea de ­rugăciune.

Rog pe oricare dintre cititorii ce se vor folosi de această carte să se roage la Dumnezeu să nu‑i dezamăgesc pe atâţia pustnici nevoitori, care m‑au iubit şi mi‑au descoperit comorile inimii lor.

† Ierótheos al Nafpaktosului şi Aghio‑Vlasiului

Cartea este disponibilă în librării.
Online ea poate fi achizionată accesând linkul: goo.gl/FTvUeP

Anunțuri

Povățuiri din Sfântul Munte: Pustnicul Sava (născut 1837)

Părintele Sava s-a născut în Alexandria, la 29 august 1837. Din botez s-a numit Ștefan. Părinții lui, Hristos și Nona, erau bulgari și se trăgeau din Târnovo. Din cauza războiului cu Turcia, ei au venit în România, unde exista mai multă siguranță.

La Schitul românesc (Prodromu) a venit în 1859, la vârsta de 22 de ani. A fost tuns în schima mare în 1863, iar în 1867 s-a mutat într-un loc din afara Schitului pentru a duce o viață isihastă, pe care a și trăit-o până la sfârșitul său pământesc, petrecut în 20 septembrie 1902. S-a distins prin smerenia sa și prin iubirea de străini. Chilia în care s-a nevoit cu desăvârșită lepădare de sine și răbdare este aproape de Aghiasma Sfântului Athanasie Athonitul și se numește până astăzi Turloti. Când îl vizitau frații la chilie, își lăsa deoparte toate preocupările lui și se deda cu totul slujirii acestora. După plecarea lor, postea câte două zile, împlinind în același timp și rânduielile de rugăciune pe care le lăsase deoparte în timpul primirii închinătorilor.

Odată, vrând un frate să îl încerce, s-a apropiat și l-a întrebat:

– Părinte Sava, câteodată la biserică îmi vine puțină străpungere, dar când îmi fac la chilie canonul de rugăciune, mintea mi se împrăștie încolo și încoace.

– Crede-mă, părinte Irinarh, mi-a spus, de multe ori, chiar și fără voia mea, îmi vine plâns și-mi vin lacrimi. Așa mintea se curățește, iar inima este izbăvită de înțelesurile rele și viclene și de simțirile pătimașe, și așa pot să mă rog neîmprăștiat, fără nici un fel de răspândire și risipire a minții.

Din aceasta putem să ne dăm seama care este viețuirea părintelui Sava. Din această pricină, a fost cunoscut și vestit nu numai în Sfântul Munte, ci și în Grecia, și chiar în afara ei. Niciodată nu l-a văzut cineva vreodată trist, mâhnit, cu fața întunecată, ci întotdeauna era bucuros, vesel și cu privirea smerită. Vorba lui era dulce și atrăgătoare ca un magnet. Purta haine simple și întotdeauna avea în mâini șiragul de metanii. Avea multă evlavie față de Maica Domnului și citea adesea Acatistul Buneivestiri. Veșnică să-i fie pomenirea!

Sursa: Monah Damaschin Grigoriatul, „Povățuiri din Sfântul Munte. Convorbiri cu părinți athoniți contemporani”, pp. 147-148, Editura Sfântul Nectarie, Arad, 2009. / Foto credit (sus): Gheorghios Kotsonas

Mulțumim Părintelui Ierom. Agapie Corbu (Editura Sfântul Nectarie) pentru îngăduința de prelua textul pe Blogul Sfântul Munte Athos.

Colibele de nevoință ale monahilor aghioriți

INTRODUCERE

Formele vechi ale vieții monahale au apărut în Sfântul Munte cu mult mai devreme de întemeierea Marii Lavre, prima chinovie athonită, care s-a înființat pe la 963. Dacă ne oprim atenția asupra a trei dintre chipurile emblematice ale anahoretismului athonit timpuriu, a Cuviosului Petru Athonitul, a Sfântului Eftimie cel Nou și a lui Ioan Kolovós, vom conștientiza că pe durata secolului al IX-lea a avut loc o schimbare radicală în comportamentul asceților athoniți.

Cuviosul Petru Athonitul a lepădat lumea, lucrând întreaga viața o nevoință aspră după legile rigurozității călugărești. Câtă vreme Eftimie și Ioan, amândoi întemeietori de mănăstiri, au urmat pilda lui Petru pentru o perioadă tranzitorie de aspră nevoință individuală, ca o etapă pregătitoare pentru organizarea unei vieți obștești sub protecția statului și a clerului superior. Această etapă de tranziție, câteva decenii mai târziu a deschis drumul Sfântului Athanasie Athonitul și Marii Lavre, pe care acesta din urmă a întemeiat-o.

Întemeierea Marii Lavre a stârnit o polemică aprinsă între cele două tipuri de anahoretism în zorile monahismului athonit. Editarea primului Tipic athonit (972) a împăcat cele două părți, recunoscând indirect inovațiile Sfântului Athanasie, și astfel, începând de atunci, toate mănăstirile aghiorite care s-au întemeiat au urmat modelul Lavrei lui Athanasie. În esență, validarea primului Tipic athonit exprima susținerea statului în mai mare măsură față de chinoviile organizate, decât față de pustnicie. Cu toate acestea, modelul anahoretismului monahal nu a încetat vreodată să existe în peninsula athonită în paralel cu viața de obște, deși de atunci, treptat, primul s-a limitat la zonele mai îndepărtate și mai greu accesibile.

EXPLORÂND MAREA EGEE

Acest proces de tranziție de la pustnici la chinoviile organizate din Athos trebuie interpretat în virtutea condițiilor geopolitice și militare ale epocii. După ultima etapă de strălucire a perioadei lui Iustinian (527-610), Marea Mediterană încetează să mai fie Mare nostrum, adică un ”lac” roman. Și pe măsură ce triburile arabe se extind cu furie, acaparând teritorii din Orientul Mijlociu și Africa de Nord, iese în evidență însemnătatea strategică a Athosului, care perforează efectiv Marea Egee de Nord și controlează coastele tracice, adică comunicarea terestră dintre Constantinopol, Tesalonic și Dardanele, drumul maritim care duce la Constantinopol și în Marea Neagră.

În curând un lanț de fortărețe s-au ridicat de-a lungul întregii coaste răsăritene a peninsulei. Acestea erau deja sau au devenit dependințe ale marilor mănăstiri de pe această latură sau mănăstirile însele s-au construit ca niște adevărate fortărețe. Fenomenul s-a repetat pe coasta apuseană a peninsulei la 3-4 secole de la întemeierea Lavrei, începând din secolul al XIV-lea, adică atunci când statul bizantin s-a limitat în Macedonia la Despotatul Paleologilor al Tesalonicului, alcătuit fiind din orașul Tesalonic și cele două peninsule, Kassandra și Athos, căci peninsula din mijloc, Sithonia, fusese deja ocupată de turci.

Toate mănăstirile Sfântului Munte și-au dobândit chipul de azi după extinderi succesive de construcții de-a lungul veacurilor. Unele fuseseră construite sub forma marilor complexe monahale, sub protecția unor finanțatori puternici, în timp ce altele au fost întemeiate de asceți solitari, iar forma de azi a fiecăreia este rezultatul unor adaosuri succesive la un nucleu inițial de ucenici strânși în jurul conducătorului lor duhovnicesc. În alte cazuri, așezările centrelor de nevoință inițiale nu au găsit condițiile favorabile pentru dezvoltarea lor ca mănăstiri suverane (de pildă, Kavsokalivia), până în epoca în care a fost consacrată definitiv actuala ierarhie aghiorită. Acest lucru se datorează fie unor condiții adverse, fie pozițiilor acestor așezări monahale, despre care s-a apreciat că nu aveau o importanță strategică specială.

KAVSOKALIVIA

Despre asprimea ascezei pe care o cultivau pustnicii aghioriți de aici aflăm din descrieri ale pelerinilor din secolele al XVII-lea și al XVIII-lea. Schitul grecesc al Sfintei Treimi, cunoscut sub numele de Kavsokalivia, se găsește în extremitatea de sud a peninsulei, pe un teren îngust și arid, suspendat pe niște terase aflate la 120 de metri deasupra mării. Sfântul Maxim, un vestit ascet athonit din secolul al XIV-lea, care se instalase în zonă, obișnuia să își ardă colibele de paie și apoi să rătăcească ca un ”nebun întru Hristos”, de unde și porecla lui, ”cel care arde colibele”, iar pe grecește kavsokalivitul, de aici și numele sub care a devenit cunoscut locul acesta.

Așezarea Kavsokalivelor s-a înjghebat când niște pustnici au fost atrași de puternica personalitate ascetică a Sfântului Acachie și s-au strâns în jurul lui. Acachie trăia într-o peșteră îngustă care se deschide deasupra unei prăpăstii abrupte, iar deasupra prăpastiei zidise din piatră o mică casă de oaspeți. Acachie a murit pe la 1730/1740 în vârstă fiind de 100 de ani, iar la scurtă vreme după moartea sa așezarea a fost recunoscută oficial ca schit idioritmic.

Pelerinul rus Vasili Barski, în timpul primei sale călătorii în Sfântul Munte, în 1725, a vizitat Kavsokalivia. Barski a văzut Kavsokalivia chiar în perioada când începuse să se organizeze schitul și a descris locul în felul acesta: ”Acolo monahii trăiesc separat unul de altul, și fiecare își are la chilia sa o mică bisericuță ca să se roage fiecare în parte. […] Colibele lor sunt din piatră uscată și așezate deasupra unor prăpăstii teribile și abrupte, printre stânci, suspendate deasupra mării, ca niște cuiburi de păsări. Se hrănesc numai din rucodeliile lor, căci confecționează cruci și linguri”.

În spatele Colibei Adormirii Maicii Domnului, o scară îngustă conduce la peștera lui Acachie care se găsește exact sub casă. Peștera este o deschidere îngustă în prăpastia stâncoasă. Toiagul și patul lui, acesta din urmă făcut din trei crăci groase de măslin și o a patra servind drept pernă, se păstrează în acest adăpost al începuturilor viețuirii kavsokalivite. Deasupra peșterii, ascuns în spatele case, se păstrează și casa de oaspeți zidită din piatră. Câteva alte asemenea locuri de nevoință, din epoca primilor locuitori pustnici, se păstrează la periferia așezării. Sunt toate din piatră uscată, precum acelea pe care le descrie Barski.

În fața casei de oaspeți a lui Acachie se construise inițial paraclisul Adormirii, în 1759, și de atunci, prin extinderi succesive, s-a organizat schitul de azi. Locuitorul de azi, Părintele Patapie, de origine din Pireu, este iconar, bibliotecar al schitului și cercetător al arhivelor acestuia. Se trage dintr-o familie bogată, iar renovările casei amintesc de casele burgheze ale orașelor grecești.

SFÂNTUL VASILIE CEL MARE

La a doua sa călătorie în Sfântul Munte, în 1744, Barski a vizitat și a descris așezarea monahală, pe atunci abia înființată, a Sfântului Vasilie, mai jos de înălțimea muntoasă a Prorocului Ilie. Primii pustnici veniseră din Capadocia, din zona Cezareei. Barski i-a văzut cum trăiau în pădure, bând apă de ploaie și ”întrecându-i pe toți în postire, în smerenie și evlavie”. Pe atunci existau șapte colibe, atât de înguste încât înăuntru ”nu se poate întinde omul”, foarte sărăcăcioase, ”nu au decât o rogojină, un lemn pe care își sprijină capul și niște unelte”. Când Barski a trecut pe acolo, biserica lor comună, închinată Sfântului Vasilie cel Mare, era încă în construcție.

O colibă îngustă zidită din piatră cenușie, se află în apropierea bisericii de la 1744 și dă mărturie despre înfățișarea adăposturilor inițiale pe care le-au zidit primii asceți. Este o foarte simplă cutie ortogonală de piatră, cu o înălțime de aproximativ 1,90 de metri, fără deschizături, decât cu o intrare deschisă pe o latură și fără acoperiș, cu o suprafață utilă de circa un metru pătrat, unde încape numai un om în picioare sau pe jumătate întins. Un acoperiș făcut din lemn de stejar și iarbă uscată, și o placă de lemn, cu care să închidă intrarea ar completa imaginea uneia dintre cele șapte colibe pe care le-a văzut cândva Barski.

Anexată bisericii Sfântului Vasilie, o așezare simplă alcătuită din încăperi și spații auxiliare s-a construit în ultimii ani. O mică obște de 3-4 monahi trăiește la Chilia Sfântului Vasilie. Bătrânul chiliei, cretan de origine, care trăiește aici de la începuturile deceniului ’70, după ce ca mirean practicase avocatura, este autorul a diferite scrieri cu conținut teologic. Tot ce s-a făcut în această casă s-a făcut de mâinile lui și ale ucenicilor lui. A refuzat de fiecare dată să folosească materiale moderne de construcție de pe piață, confecționându-și singur obiectele necesare și construind cu materiale de mâna a doua, ce fuseseră aruncate sau prisosiseră de la renovările mănăstirilor.

KAROULIA

În punctul cel mai sudic al peninsulei, pe o stâncă uscată și abruptă, sunt răspândite locașuri de nevoință în toate cavitățile naturale ale stâncilor. Locul se numește Karoulia și se împarte în Karoulia Interioară și cea Exterioară. Accesul din cea Exterioară în cea Interioară se face cu lanțuri de susținere. La începuturile secolului al XX-lea trăiau aici 30 de nevoitori, în timp ce azi numărul lor oscilează între 10 și 20.

Cele mai multe dintre chiliile de la Karoulia sunt sihăstrii pe care înșiși asceții și le-au construit din materiale de ocazie, reciclând deșeurile de la alți monahi sau de la mireni. Partea văzută a unei asemenea construcții de cele mai multe ori camuflează adevăratele dimensiuni ale locului de nevoință, care se întinde în adâncul unei peșteri sau de-a lungul cavităților naturale ale stâncii. Organizarea spațiului în interiorul acestor sihăstrii dovedește o utilizare extrem de rațională a spațiului.

Una dintre chiliile tipice ale regiunii este cea a Sfinților Arhangheli din Karoulia Interioară. În deceniul ’50, chilia era cunoscută ca ”Sihăstria paznicului”, de la nevoitorul Gavriil, ”cel cu părul cârlionțat”, care mai înainte fusese paznic. În anii din urmă a trăit aici un nevoitor rus. Chilia nu prezintă nici până azi schimbări radicale, lucru care e valabil pentru cele mai multe dintre locurile de nevoință ale zonei, care păstrează acest caracter ascetic. Chilia Sfinților Arhangheli este alcătuită dintr-un paraclis, din cinci mici chilii și un depozit. La toate aceste spații accesul se face de pe un coridor, a cărui parte centrală este mai largă creând un al optulea spațiu, care este folosit atât ca salon, cât și ca nartex al bisericii. Toate aceste opt spații, împreună cu coridorul, un spațiu de o suprafață totală de 70 m2, se dezvoltă pe lungimea cavităților naturale a stâncii abrupte, valorificând nivelele înguste în diferite stații pe o lungime totală de aproximativ 23 m și o lățime medie de 3,5 m.

Toți pereții sunt din lemn, după cum tot din lemn sunt și cele mai multe dintre tavane. Doar spațiul de depozitare este parțial din piatră și acolo se găsesc un rezervor zidit pentru colectarea de apă de ploaie și vase de ceramică pentru păstrarea uleiului.

KATOUNAKIA

Mai sus de Karoulia Exterioară se află Katounakia, o așezare de sihăstrii răspândite pe pantele abrupte ale muntele. Karoulia și Katounakia împart același dig de ciment, care a fost construit în ultimii douăzeci de ani. Acesta este punctul de plecare și punctul terminus sau popasul de odihnă al caravanelor cu mulari care leagă această pustie ruptă de lume cu restul lumii oamenilor. Două mici depozite din beton armat în extrema dreaptă a cheiului sunt folosite pentru depozitarea lucrului de mână și a tămâii pentru export, a proviziilor și a materialelor de primă necesitate pentru nevoile pustnicilor, până când se încarcă în feribot cele dintâi, iar pe mulari cele de-al doilea pentru a fi transportate la diferitele case ale pustnicilor din zonă.

Chilia Cuviosului Efrem este unul dintre cele mai vestite centre duhovnicești ale Sfântului Munte, locul de nevoință a lui Gheronda Efrem Katunakiotul, marea personalitate ascetică a celei de-a doua jumătăți a veacului al XX-lea. Obștea de azi este alcătuită din Gheronda Iosif și doi nevoitori, ucenici toți trei ai Bătrânului Efrem, trecut la Domnul. Chilia este rezultatul unor extinderi succesive care au avut loc în mod spontan în ultimele 5-6 decenii, începând de la nucleul inițial care avea un paraclis, la sfârșitul secolului al XIX-lea.

Unul dintre cei trei monahi ai obștii a dorit ca orele de retragere și rugăciune la chilie să le petreacă urmând un mod de nevoință din vechime, anume al nevoitorilor care trăiau în copaci. Mai întâi a făcut un foișor de lemn pe creanga cea mai mare a unui copac, care de cealaltă parte este fixat în stânca abruptă care se înalță în spate. Ulterior foișorul a fost extins, creându-se o minunată odaie, alcătuită în întregime de Părintele Procopie, care a folosit în cea mai mare parte deșeuri pe care alții le aruncaseră în urma renovărilor marilor mănăstiri.

TRADIȚIE ȘI ÎNNOIRE

Cu toate că în toate mănăstirile aghiorite a predominat sistemul chinovial – unde toate aspectele vieții sunt comune –, modul în care monahii trăiesc azi viața de pustnici nu a supraviețuit neschimbat în Sfântul Munte. Să atragem atenția că pustnicii contemporani sunt purtători ai modului contemporan de viață pe care îl aduc cu ei din lume. Acest lucru nu e ceva nou. În acest fel s-au născut și s-au dezvoltat și mănăstirile. Când discutăm azi despre păstrarea tradiției în Sfântul Munte, ne referim la două lucruri: la slujbe și la clădiri. De-a lungul veacurilor, cultul rămâne neschimbat, dar zidurile se schimbă, dat fiind că depinde și este influențat de mulți factori: istorici, sociali, estetici, tehnologici.

Una dintre primele mele experiențe profesionale ca arhitect de restaurare în Sfântul Munte are legătură cu această chestiune. Când în 1983 am ajuns în Karyes ca să fac autopsia unei chilii pentru care exista cererea de restaurare din partea mănăstirii, am găsit-o prăbușită de ani de zile, dar, cu toate acestea, am făcut o copie a ruinelor, gândindu-mă că în curând le va devora și pe acestea timpul. Un călugăr bătrân, care mă urmărea pe când lucram, intră în vorbă cu mine și îmi spune că în zadar mă ostenesc, căci chilia s-a prăbușit deja și că mai bine ar fi să fac ceva ca să nu se prăbușească și celelalte. Și când i-am răspuns că am făcut reconstituirea, pentru că mai târziu va fi nevoie de ea în restaurarea monumentului, el mi-a spus: ”Monument este rasa pe care o port, pentru că, dacă eu azi construiesc o cutie de ciment, după 300 de ani va veni un savant nebun ca matale și se va pune să o reconstituie”. Am rămas cu gura căscată, pentru că Bătrânul simplu, fără să o știe, a exprimat unul dintre principiile de bază ale restaurării, care este păstrarea memoriei. Pe de altă parte, ceea ce a spus conține un mare pericol, știut fiind că trăim în epoca globalizării. În epocile din vechime, influențele străine care ajungeau în Sfântul Munte erau încorporate în mod creator, erau precum îngrășământul care îmbogățea culturile locale. De pildă, când în secolele XVII-XVIII mișcările artistice din Centrul Europei (baroc, rococo) au ajuns în Balcani filtrate prin creuzetul Constantinopolului, maeștri locali luau aceste noi modele necunoscute până atunci și lucrând cu materiale locale și cu metodele artei tradiționale au creat o nouă artă care venea cu propriile ei particularități. Dimpotrivă, azi, piața globalizată impune similaritatea materialelor, a tehnicilor, impune metode similare de confecționare, din Hong Kong până în Rio de Janeiro, din Helsinki până în Nairobi, din New York până în Karyes. Azi globalizarea amenință particularitățile oricărui spațiu.

Când în 1963 se sărbătorea împlinirea a o mie de ani de la întemeierea Marii Lavre și a vieții chinoviale athonite, lipsa de monahi, îmbătrânirea populației și abandonarea clădirilor lăsau un amar sentiment general că sfârșitul societății athonite este iminent. Situația aceasta s-a schimbat însă radical în ultimele patru decenii. Azi populația monahală se află într-o creștere constantă, iar Sfântul Munte se confruntă cu provocarea de a se adapta la tehnologiile moderne, păstrând în același timp caracterul său tradițional. Cât privește arhitectura, acest echilibru nu este totdeauna ușor de păstrat. În comparație cu alte epoci, azi sunt mult mai mulți monahii stăpâniți de un spirit inovator și care optează să trăiască o viață monahală mai puțin riguroasă. Mult mai multe sunt feriboturile care transportă tiruri cu produse noi, de aceea e nevoie de mai multe diguri, există mai multe automobile care au nevoie de mai multe drumuri asfaltate, există mai mulți bani și mai multe deșeuri. Datorită mulțimii feriboturilor care vin și pleacă, portul Dafni a devenit unul foarte solicitat, iar la Karyes există un magazin cu materiale moderne de construcții. Vizitatorii de azi au sentimentul că mănăstirile aghiorite parcurg o perioadă de înflorire, care pe de altă parte este însoțită de gropi de gunoi necontrolate care s-au împânzit peste tot.

Pe de altă parte, reciclarea produselor de consum din materiale eterogene și la mâna a doua, care definește arhitectura locurilor de nevoință a pustnicilor, arată, cred eu, o cale de urmat. Departe de conforturile și deșeurile produselor de primă mână, sihăstriile pustiei athonite constituie creații spontane ale unei arhitecturi populare anonime, organizate din palimpsestele unei estetici unice și spontane, care are ca scop satisfacerea nevoilor de bază. Spre deosebire de locuitorii marginalizați ai mahalalelor lumii a treia, pustnicii contemporani ai Athosului refuză societatea de consum în mod conștient și de bunăvoie.

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

Faídon Hagiantoníou

Articolul de față reproduce 7 texte ale dlui Hagiantoníou publicate inițial, în serial, pe pemptousia.

DESPRE AUTOR: Participă din 1983 la lucrările de restaurare a Sfântului Munte, ocupându-se în același timp de redactarea rapoartelor științifice pe această temă. A participat și la săpături arheologice în situri preistorice din Grecia și Turcia. În paralel, se ocupă de jurnalism, este implicat în producția de discuri din domeniul teatrului și poeziei grecești (Societatea Discografică Lyra), și, de asemenea, scrie literatură. A fost colaborator al ziarelor ”Macedonia” și ”Tesalonic” și producător muzical pentru 95,8 FM al ERT 3.

Viaţa Cuviosului Petru Athonitul (12 iunie)

manuel-panselinos-from-the-holy-church-of-the-protaton (34)

Viata Sfântului Petru Athonitul (după Proloagele de la Ohrida)
de Sf. Nicolae Velimirovici

Petru a fost de neam grec şi de meserie soldat. Odată, într-o bătălie contra arabilor, Petru a fost prins, legat în lanţuri, şi aruncat în temniţă. Petru a rămas multă vreme închis în acea temniţă ce se afla în cetatea Samarei de pe malurile rîului Eufrat, şi s-a rugat cu stăruinţă lui Dumnezeu ca să-1 elibereze şi să-1 ducă într-o pustie, unde să se închine cu desăvîrşire unei vieţi de nevoinţe pustniceşti. Sfîntul şi Bătrînul Simeon, cel care în braţele lui a primit pre Mîntuitorul, însoţit de Sfîntul Nicolae, s-a înfăţişat înaintea lui în temniţa în care era închis, i-a atins lanţurile cu care era legat cu toiegul, iar acestea s-au topit precum ceara. Astfel Petru s-a aflat deodată într-un cîmp din afara cetăţii. El imediat a pornit spre Roma, unde a fost tuns monah de însuşi Papa lîngă racla Sfîntului Apostol Petru. El apoi iar s-a urcat în luntre, pornind înapoi spre Răsărit.

Preasfinta Născătoare de Dumnezeu, împreună cu Sfîntul Nicolae, i s-au înfăţişat în vis, în care Fecioara i-a zis Sfîntului Nicolae că ea a ales ca monahul Petru să meargă să se nevioască la Muntele Atos. Pînă atunci Petru nu auzise niciodată de Muntele Atos. Ieşind deci din corabie la Sfântul Munte, Petru s-a sălăşluit într-o peşteră în care a rămas timp de cincizeci şi trei de ani în nevoinţe aspre şi neîntrerupte, în luptă cu foamea şi cu setea, cu frigul şi cu arşiţa, şi mai ales în luptă cu puterile diavoleşti, pe care toate întru sfirşit le-a biruit, cu ajutorul lui Dumnezeu. După ce a îndurat multe şi cumplite ispite şi s-a arătat bun nevoitor şi biruitor înaintea lui Dumnezeu în ele, pînă la cele mai grele, un înger al Domnului a început să-i aducă lui pîine o dată la fiecare patruzeci de zile. De mai multe ori diavolul îndrăznea să vină la el fâţărindu-se ca înger de lumină, dar Sfîntul Petru Atonitul îl recunoştea pe dată şi îl alunga cu semnul Sfintei Cruci şi cu numele Preasfmtei Născătoare de Dumnezeu.

Cam cu un an înainte de moartea lui, el a fost descoperit de un vînător de căprioare de prin acele părţi, şi acel vînător a aflat din chiar gura sfintului minunata şi sfînta lui viaţă. Sfîntul Petru Atonitul a trecut la cereştile locaşuri în anul 734 după Hristos, iar sfintele lui moaşte au fost mutate în Macedonia.

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

chrismon

Viata Sfântului Petru Athonitul
versiunea extinsă, cea din Vieţile Sfinţilor pe luna iunie

Cuviosul Petru a fost de neam grec, cu rânduiala ostaş şi voievod. El a venit la călugărie în acest chip: fiind trimis cu multe feluri de oşti la război în Siria, s-a întâmplat ca ostile greceşti să fie biruite de potrivnici; deci a fost dus în robie cu mulţi alţi ostaşi în cetatea Samara din ţinutul Arabiei, care era lângă râul Eufratului. Acolo a fost aruncat în temniţă cu lanţuri grele de fier. Deci, şezând în lanţuri, Petru îşi cerceta ştiinţa sa, şi şi-a adus aminte că de multe ori se gândea să se lepede de lume. Şi a cunoscut că de aceea a slobozit Dumnezeu asupra lui acea pătimire şi robie, deoarece nu s-a sârguit ca scopul său cel bun să-l aducă mai degrabă la îndeplinire. De aceea plângea şi se tânguia mult, blestemându-şi lenevirea sa şi ocărându-se singur că pătimeşte unele ca acestea după vrednicie.

Deci, şezând mult timp în temniţă şi neavând nici o nădejde de scăpare din lanţuri, a început a se ruga cu căldură spre Atotputernicul Dumnezeu, Cel ce poate, cu judecăţile Sale cele neştiute, să-l scoată pe el din legături, precum a scos pe Adam din iad şi pe Apostolul Petru din temniţa lui Irod. Şi chema întru ajutor şi mijlocirea cea mult puternică spre Dumnezeu, a marelui făcător de minuni, a Sfântului Ierarh Nicolae, grabnicul ajutător al celor ce sunt în primejdii. Căci avea de mult spre dânsul mare credinţă şi dragoste, şi adeseori se ruga lui cu nădejde, punând în rugăciune tare făgăduinţă că, de se va izbăvi de legături, nu se va mai întoarce în lume, nici nu va mai merge la casa sa, ci îndată se va duce acolo unde Dumnezeu îl va povăţui spre nevoinţa monahicească. încă mai gândea şi aceasta: că de l-ar scăpa pe el Dumnezeu, apoi s-ar duce la Roma şi acolo la mormântul Sfântului şi marelui Apostol Petru şi-ar lepăda perii săi împreună cu lepădarea de lume.

Deci, rugându-se pentru aceasta, Petru cel legat adăuga şi mare postire, primind numai la două sau trei zile puţină hrană. Iar odată a petrecut şapte zile flămând şi, sfârşindu-se săptămâna postirii lui, i s-a arătat în vedenia visului arhiereul lui Hristos, Nicolae, şi i-a zis: „Frate Petru, rugăciunea ta am auzit-o şi am luat aminte la suspinul inimii tale şi m-am rugat pentru tine milostivului şi iubitorului de oameni, Dumnezeu; dar de vreme ce tu singur ai fost zăbavnic spre poruncile Lui, de aceea şi El nu voieşte ca să te dezlege pe tine din legături degrabă, ci îţi rânduieşte ţie o mântuire mai bună. Iar de vreme ce împăratul şi Stăpânul nostru i-a umplut de nădejde pe toţi în Sfânta Sa Evanghelie, zicând: Cereţi şi veţi lua; bateţi şi se va deschide vouă, deci nu înceta, cerând prin rugăciuni şi bătând la uşa milostivirii Lui prin suspinuri, până ce, plecându-se spre milă, îţi va da libertatea cerută, scăpându-te din legături şi deschizându-ţi uşile temniţei celei încuiate; însă fii răbdător în rugăciune, aşteptând mila lui Dumnezeu”. Acestea zicându-le Sfântul Nicolae lui Petru cel legat şi poruncindu-i să se întărească cu hrană, s-a făcut nevăzut.

Iar Petru, deşteptându-se din somn şi primind hrană, s-a întors iarăşi la rugăciune şi mai cu dinadinsul se ruga ziua şi noaptea, cu bună nădejde, şi neîncetat chema pe Sfântul Nicolae, ajutătorul său. Iar după o vreme iarăşi i s-a arătat în somn Sfântul Nicolae, cu chipul ca şi cum ar fi întristat, zicând către dânsul cu glas lin şi blând: „Frate Petre, să mă crezi pe mine că neîncetat m-am rugat bunătăţii lui Dumnezeu, dar nu ştiu cu ce judecăţi şi cu ce purtare de grijă zăboveşte pentru izbăvirea ta; însă nu te deznădăjdui de milostivirea Lui, pentru că Milostivul Stăpân are obicei a îndelunga împlinirea cererii noastre, spre cel mai bun folos al nostru, ca nu cumva, primind cineva cererea degrabă, să nu bage în seamă darul Lui; şi voieşte ca şi de alţi plăcuţi ai lui Dumnezeu să fie rugat pentru tine. Iar eu îţi vestesc ţie pe un rugător către dânsul prea puternic, pe care, de-l vei chema spre mijlocire, nu te vei lipsi de nădejde; pentru că el şi eu cu dânsul, când ne vom ruga amândoi împreună pentru tine, cred că ne va auzi Iubitorul de oameni”.

nicolaestavronikita4Iar Petru a zis Sfântului Nicolae: „Care este, sfinte stăpâne, acela care mai bine decât tine poate să se roage lui Dumnezeu? Pentru că toată lumea se mântuieşte cu ale tale rugăciuni şi folosiri şi toate popoarele creştine, la tine scăpând, primesc prin tine izbăvire din primejdiile lor”. Atunci Sfântul Nicolae i-a zis lui: „îl ştii, Petre, pe dreptul Simeon, care a primit în biserică pe braţele sale pe Hristos Domnul, la patruzeci de zile de la naşterea Sa, pentru care s-a numit şi „primitor de Dumnezeu”?” Apoi Petru a răspuns: „Ştiu, sfinte al lui Dumnezeu, pe acel drept bărbat despre care scrie în Sfânta Evanghelie”. Atunci Sfântul Nicolae i-a grăit lui: „Pe acela, amândoi, tu şi eu, să-l pornim cu totul spre rugăciune şi el va scoate la bun sfârşit rugăciunile noastre neîmplinite; pentru că este prea puternic la Dumnezeu şi are mare îndrăzneală către El, stând înainte aproape de Scaunul Lui, împreună cu Preacurata Stăpână Fecioară Născătoare de Dumnezeu şi cu Sfântul Ioan înaintemergătorul”.

Acestea zicându-le Sfântul Nicolae, s-a dus. Iar Petru, deşteptându-se din somn, iarăşi s-a plecat la rugăciuni multe şi la postire fără de măsură, chemând şi pe Sfântul Simeon, primitorul de Dumne­zeu, ca şi pe Sfântul Nicolae în ajutor. Iar Preabunul Dumnezeu, fiind rugat de plăcuţii Săi cei mari, de Simion şi de Nicolae, a voit să dăruiască libertate celui ce pătimea în legături; deci Sfântul Nicolae s-a arătat noaptea lui Petru a treia oară, dar acum nu în vis, ci aievea. Şi nu s-a arătat singur, ci cu Sfântul Simeon, primitorul de Dumnezeu, şi i-au zis: „îndrăzneşte, frate Petre, şi lepădând mâhnirea, pune făgăduinţele tale de faţă mijlocitorului celui de obşte şi al meu împreună rugător; şi dă-i mulţumire aceluia, după Dumnezeu”.

Iar Petru, ridicându-şi ochii, a văzut pe marele Simeon, minunat la vedere, cinstit la chip şi îmbrăcat în veşmântul preoţiei Legii vechi, având în mâini toiag de aur. Pe acesta văzându-l Petru, s-a înspăi­mântat, iar Sfântul Simeon a zis către el: „Tu eşti cel care superi pe fratele Nicolae să te elibereze din legături şi din această temniţă?” Iar el, abia putând să-şi deschidă gura de spaimă, a răspuns: „Eu sunt, o, plăcutule al lui Dumnezeu, care te-am câştigat şi pe sfinţia ta ca mijlocitor către Dumnezeu”. Sfântul Simeon i-a zis: „Dar vei împlini făgăduinţa ta, ca să te faci monah şi să vieţuieşti în fapte bune?”

Petru a răspuns: „Da, stăpâne, ajutându-mi Dumnezeu, o voi împlini”. Iar sfântul i-a zis: „De te făgăduieşti că vei face aşa, să ieşi acum de aici şi să mergi unde vei voi; pentru că acum nimic din împiedicările cele părute ţie nu pot să te oprească”. Iar Petru a arătat sfântului picioarele sale cele ferecate cu fiare, iar Sfântul Simeon s-a atins cu toiagul cel de aur ce-l purta în mâini de fiarele de la picioarele lui Petru şi îndată s-au topit ca ceara de faţa focului. Şi s-a sculat Petru în picioare şi, văzând temniţa deschisă, s-a dus din temniţă după Sfântul Simeon, urmându-i aceluia cu Sfântul Nicolae, şi astfel s-au aflat mergând afară din cetate. Iar Petru, gândind în sine, zicea: „Oare nu este vis acesta ce se vede?”

Şi îndată întorcându-se Sfântul Simeon spre el, i-a zis: „De ce gândeşti aşa, socotind că este vis mila lui Dumnezeu cea făcută ţie aievea? Dar nu vezi cu încredinţare unde eşti şi cui urmezi?” Apoi Sfântul Simeon, încredinţând spre pază Sfântului Nicolae pe Petru, s-a dus; iar Petru urma după Sfântul Nicolae. Şi făcându-se ziuă, Sfântul Nicolae a întrebat pe Petru: „Oare ai luat ceva de mâncare pentru cale?” Iar Petru a răspuns: „Nu, stăpâne, pentru că nimic n-am avut să iau!” Iar Sfântul Nicolae i-a poruncit să se apropie de o grădină ce se întâmplase acolo, zicându-i: „Vei găsi pe un om care-ţi va da poame; deci ia câte vei avea de trebuinţă şi urmează-mă”. Iar Petru, mergând la grădină şi luând poame de la un om, a plecat înainte pe cale după Sfântul Nicolae şi în puţină vreme a sosit pe pământul grecesc. Şi a zis Sfântul Nicolae lui Petru: „Iată, frate, acum eşti în ţara ta şi ai vreme liberă spre împlinirea făgăduinţelor tale; deci fă degrabă cele ce ai făgăduit, ca să nu te întorci iarăşi în Samara în legături”. Aceasta zicând arhiereul lui Hristos, Nicolae, s-a făcut nevăzut de lângă el.

Iar Petru, dând mare mulţumire lui Dumnezeu şi sfinţilor Săi, Simion şi Nicolae, îndată a început a-şi împlini făgăduinţa; pentru că nu s-a dus la casa sa, nici s-a arătat la cunoscuţii săi, ci s-a dus la Roma cea veche ca să-şi dea Celui Preaînalt făgăduinţele sale şi să săvârşească cele ce a hotărât gura lui în vremea necazului. Iar arhiereul lui Hristos, Nicolae, care a primit pentru el purtare de grijă, nu-l părăsea niciodată; căci, precum mai întâi călătorea nevăzut cu el, aducându-l din Arab ia la greci, tot aşa călătorea împreună nevăzut şi prin pământul grecesc, pe când mergea la Roma, pretutindeni ocrotindu-l şi îngrijindu-l ca un tată iubitor de fii sau ca un om de încredere milostiv şi păzitor treaz şi nedepărtat.

Iar după ce Petru s-a apropiat de cetatea Roma, Sfântul Nicolae, alergând înainte, s-a arătat noaptea în vis papei, ţinând de mână pe Petru şi arătându-l lui şi spunându-i toate pe rând, cum l-a scos din Samara şi din legături, şi cum acela a dat făgăduinţă să se tundă la mormântul Sfântului Mare Apostol Petru. Şi i-a spus cum se numeşte şi a poruncit papei să primească pe bărbatul cel arătat lui şi să săvârşească degrabă dorinţa aceluia.

Apoi papa, deşteptându-se din somn, se gândea la acea vedenie; şi făcându-se ziuă şi sosind vremea dumnezeieştii Liturghii, a mers în biserica Sfântului Mare Apostol Petru, vrând să vadă la arătare pe bărbatul care l-a văzut în vis. Şi era în zi de Duminică şi, adunându-se mult popor în biserică, nu era cu putinţă să afle şi să cunoască pe cel căutat. Deci, mult privind papa în popor şi necunoscându-l, a strigat cu mare glas, chemându-l pe nume: „Petre, care ai venit din pământul grecesc şi pe care Sfântul Nicolae te-a eliberat din legăturile temniţei din Samara, vino la mine”. Şi ieşind Petru îndată din popor, s-a apropiat de el şi a căzut la picioarele lui, zicând: „Eu sunt robul tău, stăpâne”. Şi se minuna Petru, cum papa care niciodată nu l-a ştiut, nici nu l-a văzut, l-a chemat pe nume pe el, care nu spusese nimănui izbăvirea din legături cea ştiută de el. Şi papa i-a zis: „Nu te minuna de aceasta, frate, căci marele Nicolae mi-a spus toate cele despre tine”.

Şi primind papa pe Petru cu dragoste, l-a tuns la mormântul Apostolului Petru, după făgăduinţa lui, şi l-a ţinut la sine multă vreme, învăţându-l şi povăţuindu-l pe calea mântuirii. Apoi, porun-cindu-i Dumnezeu, papa a eliberat pe Petru din Roma, zicându-i: „Mergi, fiule, unde va voi Dumnezeu să te povăţuiască; iar mila Lui să fie cu tine îndreptându-ţi calea şi păzindu-te de meşteşugirile diavoleşti”. Iar fericitul Petru, căzând la picioarele papei, a zis: „Mântuieşte-te, cinstite părinte, mântuieşte-te ucenice al lui Hristos şi împreună slujitorule cu Sfântul Nicolae, chezaşul meu, şi roagă-te pentru mine, păcătosul!” Şi luând Petru binecuvântare de la papă şi tot clerul lui sărutându-l, a ieşit din Roma, punându-şi nădejdea în Dumnezeu. Şi voia să se întoarcă în pământul grecesc; deci ducându-se la malul mării, a găsit o corabie care se ducea spre răsărit şi, intrând într-însa, a plecat şi a mers fără pericol, fiind timp prielnic şi liniştit.

Şi mergând cu corabia multe zile, au sosit la un sat oarecare. Acolo, corăbierii au ieşit din corabie să-şi coacă pâine şi, intrând înţr-o casă a unui locuitor din satul acela, au găsit bolnav şi neputincios pe stăpânul casei, pe fiul lui şi pe toţi casnicii lui. Iar după ce şi-au copt pâinile, s-au aşezat să mănânce şi au zis unuia dintre ai lor: „Ia o pâine şi s-o duci în corabie cârmaciului şi părin­telui”. Iar stăpânul casei, auzind de părinte, a întrebat pe corăbier ce părinte este cu dânşii. Şi i-au răspuns că un monah ce se numeşte Petru călătoreşte cu dânşii de la Roma, iar stăpânul casei a zis către corăbier: „Mă rog de voi, stăpânii mei, rugaţi pe părintele acela să vină în casa mea, ca să o binecuvinteze şi să se roage pentru noi, care suntem bolnavi, că, precum vedeţi, ne-am apropiat de moarte, căzând în această neputinţă cumplită”.

petru-athonitul-lemnDeci ducându-se corăbierii, au spus părintelui acestea. Dar el, fiind smerit, nu voia să se arate, ferindu-se a se duce la acel om; însă, pe de-o parte, fiind silit de rugămintea corăbierilor, iar pe de alta, fiind biruit de iubirea de oameni, ştiind că acel om se apropia de moarte, a mers cu dânşii şi, dacă a intrat pe uşa casei, a zis: „Pace casei acesteia şi celor ce vieţuiesc într-însa”. Iar stăpânul casei, îndată deşteptându-se ca din somn, s-a schimbat din boala cea grea şi s-a simţit sănătos cu totul; şi, sculându-se repede de pe patul unde zăcuse, a căzut la picioarele cuviosului şi i le-a sărutat plângând. Atunci toţi care erau acolo, văzând schimbarea lui cea grabnică din bolnav în sănătos, s-au mirat şi au preamărit pe Dumnezeu. Apoi stăpânul casei, care câştigase tămăduirea, a luat pe sfântul de mână şi a înconjurat toate paturile bolnavilor; iar cuviosul, făcând peste dânşii semnul Sfintei Cruci, i-a făcut sănătoşi. Deci, tămăduind pe toţi bolnavii din casa aceea, s-a întors repede în corabie şi toţi care erau în corabie s-au închinat lui, ca unui mare plăcut al lui Dumnezeu. Iar omul cel tămăduit cu toată casa sa, luând pâine, vin şi untdelemn, s-a dus la corabie, ca să le dea cuviosului în semn de mulţumire pentru câştigarea tămăduirii.

Iar sfântul a lăudat osârdia lui, dar i-a poruncit să-I mulţu­mească lui Dumnezeu, şi nu lui, nevoind să primească darurile aduse. Iar omul acela, căzând cu lacrimi la picioarele cuviosului, grăia: „Robule de aproape al lui Hristos, dacă nu primeşti din mâinile noastre această mică aducere, apoi nici noi nu vom avea bucurie în casa noastră”. Atunci şi corăbierii au rugat pe părinte să primească cele aduse, şi abia plecându-se, a primit; deci, binecuvântând pe omul acela şi pe toţi cei ce veniseră cu dânsul, i-a trimis la casa lor. Iar darurile cele aduse le-a dat corăbierilor, nevoind să guste nimic din ele, şi au plecat mai departe. Iar hrana cuviosului părinte în corabie era câte o bucăţică de pâine din seară în seară, iar ca băutură lua din apa mării câte un pahar mic, pe care Domnul o prefăcea pentru el în apă dulce.

Iar într-o oarecare vreme adormind Cuviosul Petru, fiind cuprins de un somn uşor, a văzut în vedenia visului pe Preacurata Fecioară Născătoare de Dumnezeu, strălucind cu lumină de slavă cerească mai mult decât soarele, şi pe Sfântul Nicolae stând înaintea ei ca un rob, arătând spre dânsul şi grăind către Născătoarea de Dumnezeu: „Stăpână, deoarece pe acest rob al tău a-i voit a-l mântui din acea cumplită robie şi din legăturile cele grele, unde îi arăţi acum locul la care şi-ar sfârşi cealaltă vreme a vieţii sale?” Iar ea a răspuns: „Odihna lui îi va fi în muntele Atonului; pentru că aceea este soarta mea dată mie de la Fiul meu şi Dumnezeu, ca cei ce fug de gâlcevile lumeşti şi se apucă de nevoinţele duhovniceşti după puterea lor şi, cu credinţă şi dragoste cheamă numele meu din suflet, acolo să petreacă fără grijă viaţa lor cea vremelnică şi, pentru lucrurile lor cele plăcute lui Dumnezeu, să câştige viaţă veşnică. Pentru că iubesc foarte mult acel loc şi voiesc să înmulţesc acolo rânduiala monahicească; căci mila Fiului şi Dumnezeului meu nu se va risipi în veci de la cei ce vor pustnici acolo – dacă şi ei vor păzi mântuitoarele porunci -, şi îi voi înmulţi pe muntele acela spre miazăzi şi spre miazănoapte, şi-l vor stăpâni de la mare până la mare, numele lor îl voi face lăudat în toată partea de sub soare, şi-i voi apăra pe toţi aceia care se vor nevoi acolo în pustnicie cu răbdare!”

O vedenie ca aceasta văzând Cuviosul Petru şi deşteptându-se din somn, înălţa multe laude şi mulţumiri lui Hristos Dumnezeu, Preacuratei Maicii Lui şi marelui arhiereu Nicolae. Şi vântul suflând în ajutor, corabia mergea cu spor; iar când s-a apropiat de marginea Muntelui Athos, corabia a stat deodată nemişcată, deşi vântul sufla în pânză şi marea era adâncă. Şi se mirau corăbierii cu spaimă, şi grăiau unul către altul: „Ce este aceasta?” Şi nepricepând ei ce poate să fie, Cuviosul Petru a suspinat, apoi a zis către dânşii: „Fiilor, spuneţi-mi cum se numeşte locul acesta?” Ei au răspuns: „Acesta este Muntele Atonului”. Sfântul a zis către dânşii: „Socotesc că pentru mine a stat aici corabia nemişcată; deci scoateţi-mă la mal şi lăsaţi-mă aici. Iar de nu veţi face aceasta, nu veţi putea pleca de aici”. Iar ei nu voiau să se lipsească de un părinte ca acesta, însă neputând să se împotrivească voinţei lui Dumnezeu, au dezlegat pânza, s-au apropiat de pământ, au scos pe sfântul din corabie şi l-au lăsat acolo, zicând între ei plângere şi cu tânguire: „De mare acoperământ şi ajutor ne lipsim astăzi!” Iar sfântul grăia către dânşii: „Dumnezeu cel iubitor de oameni, Care este pretutindeni şi toate le împlineşte, Acela să călătorească împre­ună cu voi şi să vă păzească de tot răul”.

Zicând aceasta şi dându-le sărutarea cea de pe urmă întru Domnul, a îngrădit corabia cu semnul Sfintei Cruci şi binecuvântându-i pe toţi, i-a lăsat în calea lor. Iar el, mergând de la marginea acelui munte prin locuri surpăcioase şi trecând multe văi cu desiş şi prăpăstii şi păduri dese, a găsit la un loc o peşteră foarte întunecoasă, în care era o mulţime de târâtoare cu care se încuibaseră şi diavolii împreună; şi s-a sălăşluit în acea peşteră. Iar ce fel de ispite a răbdat cuviosul de la diavoli şi câte primejdii a suferit, nu este cu putinţă a le spune, însă se cade ca o parte din ele să se povestească.

petru-athonitul-graficaSălăşluindu-se Cuviosul Petru în peştera aceea, se ruga lui Dumnezeu cu dinadinsul ziua şi noaptea. Şi a petrecut două săptămâni, negustând nici o hrană. O răbdare ca aceasta pustnicească neputând diavolul să o rabde, şi-a adunat ostile sale înarmate ca de război, cu săgeţi şi cu arcuri, cu săbii şi cu suliţe, şi au intrat în peştera aceea, strigând cu glasuri înfricoşătoare şi cu răcnete mari iuţindu-se şi gonind de acolo pe Cuviosul Petru. Şi se vedeau diavolii unii încor­dând arcurile şi dând drumul la săgeţi asupra lui; alţii scoţând săbiile şi îndreptând suliţele spre împungerea lui; iar alţii prăvălind pietre mari, încât pământul se cutremura şi peştera era gata să se surpe.

Iar cuviosul, văzând toate acestea, nu se mai aştepta pe sine să fie între cei vii, ci grăia întru sine: „Să mor aici, dacă astfel a voit Dumnezeul meu”. Apoi, ridicându-şi ochii în sus şi înălţându-şi mâinile, a strigat cu glas mare, zicând: „Preasfântă Născătoare de Dumnezeu Fecioară Marie, ajută mie, robului Tău!” Deci, când au auzit diavolii numele Preasfintei Născătoare de Dumnezeu – nume înfricoşat şi de spaimă pentru ei, iar pentru noi dulce şi preadorit -, îndată s-au stins cu sunet. Iar sfântul, chemând încă numele lui Iisus Hristos cu glas mare, ca şi cu un bici sau ca şi cu o praştie, izgonea pe cei ce fugeau; pentru că striga şi zicea: „Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul meu, nu mă lăsa pe mine!” După aceea nu s-au mai auzit glasurile cele diavoleşti până la o vreme. Şi cuviosul petrecea fără de tulburare, slăvind pe Dumnezeu şi pe Preacurata Născătoare de Dumnezeu. Iar hrana lui era la început pâinea, din care luase puţină din corabie; apoi, sfârşindu-se acea pâine, se hrănea cu verdeţurile pustiei şi cu poame de copaci sălbatici, care erau în muntele acela. Şi s-a hrănit astfel până la vremea aceea, în care a început a i se aduce cu mâinile îngereşti mană din cer, de care lucru se va pomeni mai pe urmă, iar acum să ne întoarcem iarăşi la cuvântul cel dintâi.

După cea dintâi năvălire tâlhărească a vrăjmaşului, trecând cincizeci de zile, diavolul a venit iarăşi cu multă putere de draci, înarmându-se cu chipul cel dintâi asupra nebiruitului ostaş al lui Hristos. Şi pornind împotriva lui toate fiarele care erau în muntele acela şi pe toate jivinele care se târăsc pe pământ, le-a adus la peşteră; şi încă şi însuşi diavolul şi prietenii lui s-au închipuit în multe feluri de fiare şi târâtoare. Deci unele se târau pe lângă picioarele sfântului, altele şuierau cu înfricoşat glas, altele, căscând gura, voiau să-l înghită de viu şi i se repezeau spre faţă; şi acea vedere era înfricoşată şi groaznică din toate părţile. Dar cuviosul, îngrădindu-se cu semnul Sfintei Cruci şi chemând numele lui Hristos Dumnezeu şi al Preacuratei Maicii Lui, iarăşi a făcut deşartă puterea acelora şi a izgonit-o departe de la sine; iar el, dănţuind, se veselea întru Dumnezeu, Mântuitorul său.

Şi sfârşind cuviosul anul cel dintâi al pustniciei sale întru desele lupte cu diavolii, în cele din urmă diavolul s-a închipuit într-unui din slugile lui Petru, care îi slujea lui când era în lume voievod şi, alergând, a căzut cu osârdie la picioarele cuviosului şi voia să i se închine lui, fiind plin de spurcăciune. Apoi, şezând, a început a plânge şi a zice astfel: „Am auzit, stăpâne al nostru, că ai fost prins în război, dus în Samara şi închis într-o temniţă întunecată. Iar Dumnezeu, cu rugăciunile Sfântului Părintelui nostru Nicolae, te-a izbăvit pe tine de acolo şi te-a adus în pământul grecesc. Drept aceea, toţi cei ce suntem în casa ta te-am căutat pretutindeni, plângând şi tânguindu-ne, şi am înconjurat multe cetăţi şi sate întrebând de tine; şi, neputând să te aflăm, nici să ştim unde eşti, ne-am rugat cu lacrimi către Sfântul Nicolae să ne descopere nouă despre tine, în ce loc petreci, visteria noastră cea ascunsă.

Iar Sfântul Nicolae, grabnicul ajutător al tuturor, n-a trecut cu vederea rugăciunea noastră, ci ne-a arătat nouă toate cele despre tine, şi ne-am bucurat foarte mult, toţi robii tăi. Iar eu, apucând înainte de toţi, am alergat la tine, stăpânul meu; deci, sculându-te de aici, mergi la casa ta, ca să te vadă pe tine toţi cei ce doresc să-ţi vadă faţa; şi se va preamări întru tine Dumnezeu, Cel ce te-a izbăvit pe tine cu minune de la robie şi din legături. Iar pentru linişte să nu te mâhneşti, căci şi acolo sunt mănăstiri şi locuri liniştite de sihastri, şi unde îţi va plăcea ţie, acolo îţi vei alege un locaş spre liniştea ta.

Însă şi tu însuţi să o socoteşti aceasta cu adevărat: Ce iubeşte Dumnezeu mai bine din aceste două lucruri? Oare sihăstria pustiei, în care omul se sălăşluieşte în crăpături de pietre şi în munţi şi singur se foloseşte numai pe sine? Sau folosul ce se face multora de la un bărbat plăcut şi insuflat de Dumnezeu, care prin învăţătura sa, pe mulţi la Dumnezeu îi întoarce şi-i povăţuieşte la calea mântuirii? Cu adevărat a doua este mai bună, mărturisind în Sfânta Scriptură însuşi Dumnezeu: Cel ce va scoate om cinstit din cel nevrednic, va fi ca gura Mea. Şi să ştii că mulţi sunt în cetatea noastră rătăciţi întru întuneric de patimi şi au trebuinţă de unul care poate a-i povăţui pe dânşii la pocăinţă. Deci prea multă răsplătire de la Dumnezeu se află ţie de faţă, stăpânul meu, dacă, venind, îi vei întoarce pe ei la Dumnezeu. Ci şi pe noi, slugile tale, cei ce cu toată inima te iubim pe tine, pentru ce ne treci aşa cu vederea, abătându-te de la noi şi ascunzându-te în pustiul acesta?”

Acestea şi cele asemenea cu acestea grăindu-le diavolul cu lacrimi câtăva vreme, a început sfântul a se tulbura puţin şi, lăcrimând, a zis către el: „La acest loc nici înger, nici om nu m-a adus pe mine, ci singur Dumnezeu şi Preacurata Născătoarea de Dumnezeu; şi, de nu va fi voia şi porunca acelora ca să ies eu de aici, apoi nu voi ieşi”. Iar diavolul, dacă a auzit pomenirea numelui lui Dumnezeu şi al Născătoarei de Dumnezeu, îndată s-a stins; iar sfântul s-a minunat de meşteşugirea cea diavolească şi, însemnându-se cu semnul Sfintei Cruci a tăcut, ridicându-şi mintea sa către Dumnezeu.

Iar după ce au trecut şapte ani, mult meşteşugăreţul vrăjmaş, adică diavolul, s-a închipuit în îngerul luminii, având în mâini o sabie goală şi, stând înaintea peşterii, a strigat, zicând: „Petre, robule al lui Hristos, ieşi la mine, şi îţi voi spune ţie cuvinte bune”. Iar sfântul a grăit: „Cine eşti tu care vrei să-mi spui mie cuvinte bune?” Iar vicleanul înşelător a zis: „Eu sunt arhistrategul Domnului trimis la tine, întăreşte-te şi îmbărbătează-te, bucură-te şi te veseleşte, că s-a gătit ţie scaun slăvit şi cunună neveştejită de la Dumnezeu. Deci, acum locul acesta lăsându-l, să te duci în lume spre întărirea şi folosul multora, că şi izvorul de apă cel ce este aproape de tine s-a uscat cu dumnezeiască poruncă, pentru ca fiarele cele ce năvălesc asupra ta să moară de sete”.

Iar acestea le-a zis meşteşugăreţul vrăjmaş, trimiţând mai înainte pe alt diavol, ca să oprească curgerea apei pentru o vreme, cu îngăduinţa lui Dumnezeu. Dar Sfântul Petru fiind smerit, a răspuns împotriva înşelătoarelor cuvinte ale diavolului, zicând: „Cine sunt eu ca într-acest fel să vină arhistrategul Domnului la mine, cel ce sunt asemenea cu un câine netrebnic?” Diavolul a zis: „Nu te mira de aceasta, robule al lui Domnului, pentru că în vremurile acestea tu ai covârşit pe Moise, pe Ilie, pe Daniil şi pe Iov. Ai covârşit pe Moise şi pe Ilie cu postirea, pe Daniil cu fiarele şi cu târâtoarele, cărora le-ai astupat gura, iar pe Iov l-ai covârşit cu răbdarea ta şi pentru aceea te vei numi mare la ceruri. Iar acum, sculându-te, vezi lipsirea apei şi, degrabă plecând de aici, să te duci în mănăstirile cele ce sunt în lume. Iar eu voi fi cu tine şi voi mântui pe mulţi prin tine, zice Domnul Atotţiitorul!” Atunci sfântul a răspuns diavolului, zicând: „Să ştii tu, că de nu vor veni aici ajutătoarea mea cea întru toate, Născătoarea de Dumnezeu, şi ajutătorul cel cald întru primejdiile mele, Sfântul Ierarh Nicolae, nu mă voi depărta de aici!” Iar diavolul, cum a auzit pomenirea numelui Născătoarei de Dumnezeu şi al Sfântului Nicolae, îndată a pierit.

Iar sfântul, cunoscând meşteşugul diavolului şi neputinţa lui, s-a rugat lui Dumnezeu, zicând: „Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul meu, iată vrăjmaşul meu umblă răcnind, căutând să mă înghită, dar Tu cu puternica Ta mână mă îngrădeşte pe mine, robul Tău; de aceea mulţumesc Ţie că nu Te-ai depărtat de la mine. încă mă rog Ţie, Stăpâne, Preabunule, ca şi până în sfârşit să nu mă părăseşti”. Deci după ce a trecut ziua aceea şi a venit noaptea, cuviosul a adormit puţin şi i s-a arătat în vedenia visului grabnica ajutătoare a creştinilor, iubitoarea de oameni, Stăpâna Preacurată Maria, Născătoarea de Dumnezeu, împreună cu Sfântul şi Marele Nicolae, şi au zis către dânsul: „De acum înainte să nu te mai înspăimânţi, că Dumnezeu este cu tine şi îngerul Domnului cel adevărat te va cerceta pe tine dimineaţa şi-ţi va aduce spre hrană mană din cer; pentru că aceluia i s-a poruncit de la Dumnezeu ca de astăzi la patruzeci de zile să-ţi aducă această hrană în toate zilele vieţii tale”. Preacurata Născătoare de Dumnezeu i-a mai arătat Sfântului Petru şi mana, zicându-i: „Din acest fel de hrană ţi se va aduce ţie de înger în toate cele patruzeci de zile”. Aceasta grăind Stăpâna şi pace dându-i lui, s-a dus de la dânsul; iar Petru, căzând la pământ, s-a închinat şi a sărutat acel loc unde stă­tuseră picioarele Născătoarei de Dumnezeu şi ale Sfântului Nicolae.

Most Holy Theotokos, the Abbess of Mount Athos - icon painted by the fathers of the Cell BourazeriIar a doua zi, după cuvântul Preasfintei Născătoare de Dumne­zeu, a venit îngerul lui Dumnezeu şi i-a adus hrană cerească şi, dându-i-o lui, s-a dus; iar el, mulţumind lui Dumnezeu şi Preacuratei Maicii lui Dumnezeu, a gustat din acea mană, care i se adusese din mâini îngereşti şi atât s-a întărit cu dânsa, încât putea să trăiască fără hrană până la patruzeci de zile. Iar după ce s-au sfârşit cele patruzeci de zile, îngerul îi aducea mană şi Sfântul Petru se întărea cu ea încă alte patruzeci de zile.

Astfel s-a liniştit singur în post şi rugăciuni cincizeci şi trei de ani. Şi au pierit ispitele diavoleşti, cele ce la început i se făceau lui adesea. Nălucirile, înfiorările şi toate meşteşugirile diavoleşti au fost gonite departe de la dânsul cu puterea cea nevăzută a lui Dumnezeu. Şi în atâţia ani cuviosul n-a văzut faţă omenească, nici nu avea vreo haină de acoperit goliciunea trupească, nici altceva de trebuinţă firii omeneşti nu avea, ci numai cerul acoperământ şi pământul pat; deci în vremea verii se ardea de căldura soarelui şi iarna degera de frig. Toate acestea le răbda pentru dragostea lui Dumnezeu şi pentru răsplătirea ce va să fie. Iar când Domnul a voit să arate pe robul său oamenilor, a rânduit cu purtarea sa de grijă un lucru ca acesta: Un oarecare vânător, luându-şi arcul şi tolba, a plecat ca să vâneze fiare prin muntele acela. Şi trecând prin multe locuri cu surpături, văi adânci şi dealuri dese, a ajuns în locul unde Cuviosul Petru petrecea viaţa asemenea cu îngerii.

Şi când vânătorul s-a apropiat de locul acela, a văzut ieşind din dumbravă un ţap mare care, jucându-se, mergea de departe înaintea vânătorului. Deci vânătorul, văzând acel ţap ales, a alergat după el toată ziua, căutând să-l săgeteze pe el. Iar ţapul, povăţuit fiind de dumnezeiasca voie, a venit deasupra peşterii cuviosului şi a stat, iar vânătorul, căutând cum l-ar putea vâna pe el, a văzut stând lângă ţap, de partea dreaptă, un bărbat cu barba deasă, având perii capului până la coapsă, cu trupul gol şi cu perii crescuţi ca la o fiară. Pe acesta văzându-l vânătorul, s-a înspăimântat foarte tare şi s-a pornit înapoi să fugă. Iar Sfântul Petru, văzându-l pe el fugind, a strigat către dânsul cu glas mare, zicând: „De ce te temi, frate, şi pentru ce fugi de mine? Căci eu sunt om ca şi tine, iar nu nălucire diavolească cum ai socotit! Deci întoarce-te şi vino la mine şi-ţi voi spune toate cele despre mine, că pentru aceasta te-a trimis pe tine Domnul aici”.

Atunci vânătorul, auzind glasul acela, s-a întors din fugă şi a venit, cutremurându-se, la cuviosul părinte care îl chema pe el. Iar sfântul, poruncindu-i lui să nu se teamă, l-a cuprins şi l-a sărutat pe el întru Domnul şi, şezând cu dânsul, a început a vorbi, spunându-i lui cu de-amănuntul toate cele despre el: cum a fost voievod şi a fost prins în război, cum a fost dus în cetatea Samara şi ţinut în lanţuri, cum a fost scos din legături prin arătarea Sfântului Nicolae şi a Sfântului Simeon, primitorul de Dumnezeu, şi cum a fost dus la Roma; iar de acolo cum s-a întors şi cu ce chip s-a sălăşluit în muntele acela. I-a mai spus şi cum s-a luptat cu diavolii, cu ce se hrănea, câţi ani a vieţuit şi, în scurt să zicem, a spus toată viaţa lui acelui vânător.

Şi s-a minunat acel vânător, auzind cele grăite lui de către sfânt, şi s-a înspăimântat şi s-a umilit, zicând: „Acum am cunoscut că m-a cercetat pe mine Domnul cu darul Său şi te-a arătat mie nevrednicului, pe tine, o, părinte, plăcutul Său cel ascuns. Deci şi eu voi petrece cu tine de acum înainte, robule al lui Dumnezeu!” Iar cuviosul i-a grăit: „Nu va fi aşa, fiule, ci mai întâi să mergi la casa ta şi te ispiteşte pe tine singur, de vei putea să suferi nevoinţele cele pustniceşti. însă să te ispiteşti pe tine astfel: înfrânează-te de carne, de vin, de brânză şi de unt, iar mai înainte de toate înfrânează-te de femeia ta. Partea moştenirii tale să o împărţi săracilor, să te sileşti la post şi la rugăciuni şi să iei aminte la tine însuţi cu suflet umilit. Aşa să petreci tot anul acesta şi, după săvârşirea anului, să vii iar la mine şi ceea ce va fi plăcut lui Dumnezeu, aceea ţi se va porunci”.

cuv-onufrie-petru-athonitul-fresca-locureleAceasta zicându-i sfântul şi dând vânătorului binecuvântare şi rugăciune, ca o logodire, l-a trimis la locul său şi cel din urmă cuvânt i-a spus aceasta: „Mergi, fiule, cu pace, iar taina cea arătată ţie să o păzeşti, nespunând-o la nimeni; căci comoara cea descoperită se fură”. Iar vânătorul, închinându-se sfântului, s-a dus slăvind şi mulţumind lui Dumnezeu că s-a învrednicit a vedea în trup pe un plăcut al lui Dumnezeu atât de mare, şi a vorbi cu el. Deci, mergând acasă, a făcut toate cele ce i se porunciseră de Sfântul Petru.

Şi sfârşindu-se anul acela, vânătorul a luat cu sine doi călugări şi pe fratele său şi a mers în corăbioară până la malul acela, în dreptul căruia era petrecerea Sfântului Petru în pustie. Deci, sosind în acel loc, au ieşit la mal şi au mers drept prin pustia muntelui. Şi ajungând ei la peştera aceea, unde locuia plăcutul lui Dumnezeu, vânătorul, pornindu-se cu cea mai fierbinte dragoste, a apucat înainte de toţi şi a alergat la peşteră. Şi acolo a găsit pe cuviosul părinte zăcând mort la pământ, având mâinile strânse pe piept în chipul crucii, cu ochii închişi frumos şi celelalte părţi ale trupului îngrijite cu cinste. Aceasta văzând-o vânătorul, s-a înspăimântat şi, căzând înaintea trupului cuviosului, se tânguia cu plângere mare. Apoi l-au ajuns şi cei ce-i urmau lui. Şi văzând pe un mort cinstit ca acela şi pe prietenul lor plângând deasupra lui, l-au întrebat: „Cine este acesta ce s-a aflat mort şi pentru ce plângi aşa de amar pentru el?” Iar vânătorul, plângând şi tânguindu-se, a început a le spune cu de-a-mănuntul toată viaţa Cuviosului Petru, precum singur o auzise din gura lui, anul trecut.

Iar aceia, auzind de lucrurile cele de mirare ce li s-au spus, s-au umilit în inimile lor şi au plâns cu amar că nu s-au învrednicit să vadă între cei vii, nici să audă cuvintele celui atât de mare rob al lui Dumnezeu. Iar fratele acelui vânător, fiind cuprins de duh necurat, când s-a atins de moaştele sfântului, îndată a câştigat tămăduire; pentru că diavolul, trântindu-l la pământ, a strigat cu glas mare, zicând: „O, Petre, au nu-ţi ajunge că m-ai izgonit din peştera mea? Acum mă izgoneşti şi din această locuinţă?” Aceasta zicând, a ieşit din gura omului ca un fum, şi a zăcut omul acela ca un mort, apoi, după puţină vreme, s-a sculat sănătos şi a zis către fratele său: „îţi mulţumesc, stăpânul meu frate, că m-ai adus aici la bine!” Şi iarăşi căzând cu mulţumire la moaştele cuviosului, le-a sărutat cu bucurie.

După aceasta, toţi împreună, luând cinstitele moaşte ale plăcutului lui Dumnezeu, le-au adus la mal şi, punându-le în corăbioară lor, le-au dus într-un sat vestit, care era sub stăpânirea Macedoniei. Acolo, dându-se multe tămăduiri de la moaştele sfântului, episcopul cetăţii a auzit şi, mergând cu tot clerul său, a luat acele moaşte dătătoare de tămăduiri ale Cuviosului Petru şi le-a dus cu cinste la episcopia sa. Şi punându-le într-o raclă de mare preţ, şi cântând trei zile şi trei nopţi laudă lui Dumnezeu cu tot poporul, le-a îngropat în biserică, întru slava Preasfintei Treimi, a Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh, a lui Dumnezeu, Cel slăvit de toată făptura, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

Sursa: Vieţile Sfinţilor pe luna iunie

Foto: (1, sus). Cuviosul Petru Athonitul, frescă din Biserica Protaton, Karyes, Sfântul Munte Athos, facere de Manuil Panselinos, (2). Icoana făcătoare de minuni a Sfântului Nicolae – Streidas (“cu scoica”) de la Stavronikita, (3). Cuviosul Petru Athonitul – sculptură în lemn, (4). Cuviosul Petru Athonitul – grafică, (5). Maica Domnului – Theotokos, protectoare a Sfântului Munte Athos, Chilia Burazeri, (6). Cuvioşii Onufrie şi Petru de la Athon, Schitul Locurele, Jud. Gorj

Precizare: Sfinte moaşte ale Cuviosului Petru Athonitul se găsesc la Biserica „Sf. Vineri” (de lemn) din cartierul Pajura, Bucureşti