Arhive blog

Cuviosul Porfirie Kavsokalivitul: „Harisma mi-a dat-o Dumnezeu, ca să mă fac bun!”

V-am spus-o de multe ori, harisma nici n-am așteptat-o, nici n-am voit-o, nici n-am cerut-o. Bătrânii mei nu-mi spuneau nimic. Aveau această rânduială. Nu mă învățau prin cuvinte, ci numai prin starea lor. Le-am învățat pe toate din viețile sfinților și din paterice. Bătrânii nu sileau pe Domnul, nu căutau semne, nu cereau harisme. Și nici eu n-am urmărit vreodată dobândirea harismelor, ci numai iubirea lui Hristos; nimic altceva. Harisma mi-a dat-o Dumnezeu, ca să mă fac bun.

Când ”văd” ceva prin harul lui Dumnezeu, mă bucur mult în adânc, cu bucuria cea întru Domnul. Când mă cercetează harul lui Dumnezeu, și privesc și citesc sufletul celuilalt prin harul dumnezeiesc, în acea clipă harul dumnezeiesc aduce înlăuntrul meu însuflețire. Prin această însuflețire se manifestă harul dumnezeiesc, aducând un fel de apropiere prietenoasă, familiară, frățească, de unire. După această unire vine o mare bucurie, atâta bucurie, încât inima mea e cât pe ce să se spargă. Însă mă tem să o fac cunoscută în cele din afară. Văd, dar nu grăiesc, chiar și dacă harul îmi adeverește că acestea sunt adevărate. Însă, când harul mă înștiințează să vorbesc, atunci vorbesc. Spun anumite lucruri pe care Dumnezeu mă luminează să le spun din iubirea mea pentru toți. Ca să simtă lumea îmbrățișarea pe care Hristos ne-o face nouă, tuturor. Țelul meu este ca toți creștinii să fie ajutați și să se mântuiască, aflându-se în comuniune de iubire cu Hristos.

Iertați-mă că le spun așa. Nu cer niciodată de la Dumnezeu să-mi descopere ceva, căci nu-mi place să-L întreb. Socotesc că este potrivnic voii Sale, că nu este nobil și – cel mai rău – că Îl silesc.  Spun însă ”Doamne, Iisus Hristoase, miluiește-mă” în chip rugător și apoi mă las în voia lui Hristos. Tot ce vrea El. Tot ce descoperă El Însuși.

Dumnezeu ascunde atâtea taine pe care nu ni le-a descoperit. Dumnezeu i le descoperă celui care Îl iubește, chiar dacă acesta ar trăi și în pustie. Le vede, dar nu le spune pe toate; numai câte îi îngăduie Dumnezeu. În vreme ce unul care este în lume, în mijlocul lucrurilor și al mijloacelor de comunicare, poate să nu-și dea seama și să nu știe nimic.

Acum, că le văd pe toate, mă simt foarte smerit. Adică, cum să vă explic… Dumnezeu mă ocrotește. Îmi trimite harul Său. Și zic: ”Eu, atât de smerit și de nevrednic! Ce voiește Dumnezeu de la mine?”. Dumnezeu îi iubește însă pe păcătoși, asemenea mie, și vrea ca ei să devină buni. Face și astfel de lucruri harul lui Dumnezeu. (…)

Vă spun multe lucruri care sunt adânci, lăuntrice, de-ale mele. S-ar putea ca cineva să mă răstălmăcească, fiindcă nu păstrez taina trăirilor mele, cele pe care mi le descoperă Dumnezeu, și spun atât de multe. Vă zice cineva că sunt egoist, că-mi mărturisesc trăirile. O fac din multa mea iubire pentru voi, copiii mei. Ca să vă folosesc, s-o luați și voi pe calea aceasta. Ce spune înțeleptul Solomon? Zice undeva… Nu voi merge pe același drum cu pizma care roade, căci ea n-are nici o părtășie cu înțelepciunea. Și încă ceva: … fără să ascund tainele lui Dumnezeu (Înțelepciunea lui Solomon 6:23; 22). Nu vrea înțeleptul Solomon să ascundă înțelepciunea lui Dumnezeu. Dumnezeu îl îndeamnă să descopere tainele înțelepciunii.

Ceea ce fac eu, spunându-vă ce mi-a dat Dumnezeu, este lucru apostolicesc. O spune Apostolul Pavel în Epistola către Romani: Pentru că doresc mult să vă văd, ca să vă împărtășesc vreun dar duhovnicesc, spre întărirea voastră. Și aceasta ca să mă mângâi împreună cu voi prin credința noastră laolaltă, a voastră și a mea (Romani 1:11-12).  Ce înseamnă acest împărtășesc? Ai primit ceva? Să-l împărtășești cu dragoste celorlalți. Nu vei crede că ai ceva al tău. E al lui Dumnezeu și-l împărtășești și altora. Aceasta este adevărata smerenie. În vreme ce un fanatic, un stilist, zice: ”Măi, măi! Vorbește despre sine, acesta-i egoism!”. Apostolul Pavel face aceasta spre întărire.  (…)

Bineînțeles, pentru tainele pe care ni le descoperă Dumnezeu înlăuntrul nostru mai bună este tăcerea. Iată, însă, că ni se poate întâmpla ceea ce spune Apostolul Pavel: M-am făcut ca unul fără minte, lăudându-mă. Voi m-ați silit! (II Corinteni 12:11). La fel este strâmtorat și Avva Isaac, care este nevoit să descopere tainele și adâncile trăiri ale inimii sale, mânat numai de iubire. Același lucru ca și mine făcea și el, înainte cu atâția ani!

Și eu, sărmanul, din iubire vă spun câteva din cele pe care mi le-a descoperit Dumnezeu. Am, însă, foarte adânc întipărită în inima mea simțirea că altcineva le spune. Cred aceasta cu putere, căci văd ceva și îndată după aceea îmi simt foarte mult neputințele, căci nu este nici din sfințenie, nici din nimic altceva, fără numai din iubirea lui Dumnezeu pentru mine, voind să devin bun. Însă acestea pe care mi le descoperă Dumnezeu le spun la puțini, căci omul trebuie să fie duhovnicesc ca să le priceapă.

Sursa: Ne vorbește Părintele Porfirie, Editura Egumenița, pp. 392-397.

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

Reclame

Cap. I: Despre dragostea dumnezeiască [Patericul athonit, Ioannikios Kotsonis]

Cap. I: Despre dragostea dumnezeiască

Când Sfântul Atanasie a terminat de zidit Manastirea Lavra, a plecat la Constantinopol, dorind sa-l vada pe fiul sau duhovnicesc, împaratul Nichifor Foka, care a fagaduit ca va parasi lumea si va deveni calugar, lânga parintele sau duhovnicesc. El trimisese deja mult aur Sfântului Atanasie pentru zidirea manastirii. Când împaratul a auzit de sosirea lui, nu si-a putut stapâni bucuria. Si-a schimbat hainele împaratesti si a plecat sa-l întâlneasca pe omul cel sfânt ca un om obisnuit; i-a sarutat mâna, l-a îmbratisat si l-a însotit cu cinste spre casa regala. Cât de impresionat a fost împaratul de dragostea sfântului!

„Stiu, parinte, a spus, ca sunt vinovat pentru toate necazurile tale. Am lasat la o parte frica de Dumnezeu si mi-am încalcat fagaduinta facuta Lui. Te rog sa ai mila de mine si asteapta întoarcerea mea – când va vrea Dumnezeu!“.
Sfântul a fost mângâiat de cuvintele împaratului, dar a stiut ca Nichifor Foka nu va reusi sa-si tina promisiunea. În fata unei astfel de pocainte, una care arata cât de cât dragoste, sfântul l-a iertat pe împarat si l-a sfatuit sa-si traiasca viata simplu, în umilinta, pocaindu-se în fiecare zi si cerând îndurarea lui Dumnezeu pentru pacatele facute.

chrismon

Sfântul Gherontie, primul locuitor al Schitului Sfânta Ana, a fost învatat de Preasfânta Nascatoare de Dumnezeu masura dragostei dumnezeiesti a Fiului sau. Prin urmare, cu ajutorul dragostei dumnezeiesti, el a ajuns la o stare de om smerit, linistit si liber fata de orice dragoste pentru lucrurile materiale. El a avut doar o singura grija: sa-L pastreze mereu pe Dumnezeu în mintea sa si sa fie un bun exemplu pentru ucenicii sai.

chrismon

În Sfânta Manastire Filoteu a locuit un nevoitor – sfânt mucenic – Cosma Etolul, cel întocmai cu Apostolii. Fiind insuflat de dragostea adânca si descoperirea dumnezeiasca, el si-a asumat Crucea misiunii apostolice de a predica Evanghelia poporului grec, având binecuvântarile Parintilor si ale Patriarhului de Constantinopol. A facut numeroase minuni si a înviat duhovniceste natiunea noastra demoralizata. Spre sfârsit, el a primit cununa muceniciei.

chrismon

«Noi suferim pentru ca nu avem dragoste. Cel care nu iubeste nu are pace, chiar daca îl asezi în Rai» – a spus un parinte.

chrismon

Parintele Ilarion de la Manastirea Simonopetra, a carui ascultare a fost sa îngrijeasca de bolnavi, nu mergea niciodata sa se culce daca vreunul dintre parinti era bolnav. Se jertfea cu totul, îngrijind bolnavii sai. Folosindu-si metaniile se ruga toata noaptea, mergând în continuu si spunând: «Doamne, ai mila de robul Tau», si: «Sfintilor Doctori fara de arginti, fiti mijlocitori pentru acest rob al Domnului». De asemenea, el mergea sa pescuiasca pentru bolnavii sai, dupa care gatea ce prindea, încercând sa-i ajute sa se însanatoseasca si sa se simta mai bine.

chrismon

De-a pururea pomenitul Simeon, pustnicul de la Sfânta Ana, s-a daruit cu totul spre îngrijirea celor batrâni si bolnavi.
Traia în chilia seaca* din Ypapandi. Muncea mereu din greu, facând linguri din lemn pentru bucatarie ca sa le vânda în Karyes, unde mergea întotdeauna pe jos. A murit în 1933 la vârsta de 69 de ani.
(*Chilia seaca era denumit un loc de nevointa, lipsit de izvoare si apa curenta, aflat de obicei într-unul din cele mai înalte puncte ale schitului.)

chrismon

Odata, câtiva calugari din Noul Schit au curatat locul unde se odihneau osemintele parintilor. Un batrân, pe nume Daniil, care traia în turnul schitului si ajuta pe oricine fara a se plânge, pe când ajuta parintii care curatau, s-a adresat osemintelor:
– Voi v-ati nevoit cât ati stat pe pamânt, deci ati primit cununile si v-ati gasit locul în Rai; rugati-va pentru noi, Sfinti Parinti!
Atunci o voce s-a auzit din gramada de oseminte:
– Trebuie sa aveti dragoste; nimeni nu poate fi mântuit fara sa aiba dragoste.

chrismon

Un batrân a spus:
– Noi suntem crestini, dar nimeni nu pazeste porunca «Iubeste pe aproapele tau ca pe tine însuti».

chrismon

Erau câtiva calugari, tari la suflet si la trup, care ardeau de dragoste. Nimic nu-i putea opri, nici munca grea, nici pericolul îmbolnavirii de o boala infectioasa în timpul îngrijirii fratilor bolnavi.
Parintele Pantelimon de la Sfânta Ana a fost un astfel de om.
S-a daruit slujind altora. S-a îngrijit de cei bolnavi de tuberculoza, i-a hranit pe înfometati în timpul marii foamete din perioada de ocupatie germana si, în sfârsit, a murit în 1948, dupa ce s-a îmbolnavit si el – toate acestea fara sa se plânga deloc. În loc de plângeri, el aducea laude lui Dumnezeu.

chrismon

Ignatie din Hios, un calugar de la Sfânta Ana, s-a remarcat nu numai în timpul razboaielor, mai ales în Balcani, dar si pentru nevointele sale staruitoare în ceea ce priveste dragostea si milostenia. La venirea în sihastrie, el a construit o chilie pe tarmul marii în cinstea Nasterii Domnului. Acolo oferea gazduire tuturor, mai ales naufragiatilor. Si-a riscat propria viata, ajutând pe multi soldati neozeelandezi si britanici sa evadeze. Tot pestele pe care îl prindea îl dadea asupritilor si nevoiasilor. A murit în 1947, cazând de pe o stânca. L-au gasit cu mâna la frunte si cu o cruce la gura.

chrismon

Un alt pescar milostiv a fost parintele Sofronie de la Sfânta Ana, care a locuit într-o chilie lânga Loviarika. La început s-a îndreptat spre Manastirea Lavra, dorind sa fie tuns calugar acolo, dar s-a întors fara succes. Satana l-a ispitit, spunându-i batjocoritor: «Te-ai dus Spyros si te-ai întors cu acelasi nume – Spyros» (acesta era numele lui din botez). Dar nu a deznadajduit. S-a reîntors la manastire, s-a calugarit si a început sa duca viata îngereasca. Traia într-o saracie completa, dar era plin de dragoste. Daruia tot pestele pe care-l prindea parintilor saraci. A trecut la cele vesnice când avea 90 de ani.

chrismon

Isaac Dionisiatul, în timp ce se ruga neîncetat, uita sa se mai culce, mai ales noaptea. El se ruga pentru sanatatea si mântuirea muncitorilor din manastirea sa, adeseori cu lacrimi si suferinta în inima sa iubitoare. Pentru un timp, el a locuit la un etaj superior al metocului manastirii. Muncitorii puteau sa-l auda cum se ruga cu voce tare, plângând si spunând: «Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, ai mila de muncitori. Daruieste-le lor pâinea cea de toate zilele si binecuvânteaza-i, caci ei muncesc din greu ca sa-si marite fetele si sa-si ajute copiii sa învete carte»

chrismon

Un batrân spunea:
– Câteodata spunem ca noi avem dragoste, dar ce fel de dragoste este aceasta? Vreau sa spun, ce fel de dragoste duhovniceasca, caci nu ma refer la dragostea lumeasca. Cum poate un om sa ajunga sa-i considere pe ceilalti oameni frati si surori?
Poate unii din acesti oameni sunt atei sau martori ai lui Iehova. Dar, cu toate acestea, ei sunt frati trupesti, desi desigur nu în duh, asa cum sunt ortodocsii unul fata de altul. Dar ei sunt totusi frati de sânge. Ar trebui sa varsam lacrimi si pentru ei. Pe de alta parte, daca un ortodox ar fi sa devina martor a lui Iehova sau catolic, cum ar trebui sa plâng? Acum sunt milioane ca ei. Am plâns destul? Nu, si, prin urmare, sunt departe de a avea în mine dragoste adevarata.

chrismon

A fost odata un pustnic, binecunoscut în toate pesterile din peninsula Atonita, care avea o fata luminoasa si bucuroasa. Punea o ceasca pentru a strânge apa si astepta 24 de ore sa se umple. Atât avea de mare rabdarea si staruinta. Dorinta lui a fost sa moara în ziua Înaltarii Sfintei Cruci, sarbatorita în ziua de 14 septembrie.
El a fost cu totul sarac. Nu avea nimic, dar sufletul lui era împodobit de dragostea lui Hristos.
Daca afla de cineva ca era bolnav, mergea bucuros sa-l caute si sa-l ajute. Era mereu gata sa sara în ajutor si sa îngrijeasca pe cei neputinciosi, bolnavi, batrâni. El a îngrijit 15 batrâni bolnavi.
O, omule al lui Dumnezeu! L-ai urmat cu adevarat pe Hristos si ai urmat exemplul Lui, Care a spalat picioarele ucenicilor.

chrismon

Batrânul Ghedeon de la Manastirea Lavra a devenit al doilea Pavel cel simplu. Pe când privea la un avion zburând pe deasupra, el a fost vazut rugându-se.
– Ce faci aici, parinte Ghedeon?
– Ei bine, raspundea simplu, ma rog folosindu-mi metaniile ca avionul sa nu se prabuseasca si toata lumea care calatoreste sa ajunga la destinatie.

chrismon

Milostivul parinte Haralambie de la Noul Schit a fost tintuit la pat de o boala grava. El a fost vizitat de parintele K.
– Cum te descurci, parinte? l-a întrebat parintele Haralambie.
– Bine, parinte, cu binecuvântarea ta.
– Ai mâncare? Eu am niste pâine uscata, a spus el, si cu putina osteneala s-a ridicat, întinzându-si picioarele lui slabe cât a putut de mult si a luat de pe raft o bucata de pâine. Ia-o, frate si parinte, si roaga-te pentru mine.
«Aceasta întâmplare m-a întarit, a spus mai târziu parintele K., si mi-a ramas întiparita în memorie pentru tot restul vietii. Se lupta cu moartea, dar grija pentru fratele lui a întrecut propriile lui suferinte».

chrismon

Un batrân a spus:
– Vom plânge peste ruinele schitului nostru, caci nu exista dragoste acolo. Atât de multi bani… Daruieste putin unui sarac, caci îti vei ridica o mica chilie în Rai.

chrismon

Batrânul Avacum a fost un ucenic al dragostei. Odata, cu multa lepadare de sine, a adapostit în chilia sa un tânar bolnav de tuberculoza, îngrijindu-l multe luni. L-a îngrijit cu mare bucurie, având grija de el ca o mama iubitoare. Chiar daca el postea, si-a hranit pacientul cu carne si alte alimente hranitoare. S-a luptat mult cu boala tânarului, care a murit pâna la urma în bratele sale, dupa ce s-a pocait si si-a spovedit pacatele. Înainte de a muri, batrânul l-a calugarit, dându-i numele Fanurie.
Altadata, câtiva pelerini l-au gasit pe parintele Avacum plângând în chilia sa. Când l-au întrebat de ce plânge, el le-a spus ca înainte de sosirea lor, cu putin timp, câtiva vizitatori i-au povestit de copiii orbi suferinzi din lume, si el nu si-a putut stapâni lacrimile. Aceasta era de fapt adevarata dragoste, neegoista si lucratoare.
Era adevarat ce se spunea despre parintele Avacum: «Un lucru este sigur la acest om: atragea oamenii aproape de el ca o fântâna tamaduitoare».

chrismon

Batrânul parinte N. daruia tot ce avea. Acest monah de-a pururea pomenit avea ca deviza cuvântul: «Dumnezeu iubeste pe cel ce da cu bucurie».

chrismon

Un grup de cinci frati milostivi de la Schitul Sfânta Ana umpleau traistele oricarui parinte care venea la priveghere cu lamâi si portocale culese din livada lor.

chrismon

Si iarasi, câtiva parinti culegeau zarzavaturi din gradinile lor si le puneau lânga cararile schitului, care erau folosite des de calugari, pelerini, muncitori, astfel ca toti acestia sa se bucure de milostenia parintilor, luând orice aveau nevoie.
Chiar si astazi, pe cararile îndepartate, poti gasi o bucata de pâine si masline pentru vreun calator obosit. Este o continuare a ospitalitatii atonite din Gradina Maicii Domnului, unde calugarii vad în orice vizitator pe Însusi Hristos. Aceasta este potrivit cuvintelor Lui: «Am flamânzit si Mi-ati dat sa manânc; am însetat si Mi-ati dat sa beau; strain am fost si M-ati primit», si: «Întrucât ati facut unuia dintre acestia foarte mici frati ai Mei, Mie Mi-ati facut» (Matei, cap. 25).

chrismon

Sfântul Agapie, vrednicul de lauda ostenitor, a dus o viata ascetica la Schitul Kutlumus, aproape de Sfânta Manastire Vatoped. A fost prins de turci si, dupa 12 ani de captivitate, a fost eliberat printr-o minune a Maicii Domnului si s-a întors la Muntele Athos, la batrânul lui. Batrânul l-a mustrat pentru fuga lui pe ascuns. Sfântul Agapie l-a ascultat, s-a întors si, prin virtutile si sfintenia sa, l-a convins pe stapânul sau turc si pe cei doi fii ai sai sa vina la Sfântul Munte, unde au fost botezati si au devenit calugari.

chrismon

Cuvintele înteleptului parinte contemporan Atanasie Iviritul – plin de dragoste pentru Dumnezeu – sunt ca un ecou pentru urechile mele surde, trezindu-mi inima împietrita: «Bucuria cereasca, cea de dincolo de lumea aceasta, vine în momentul când omul contempla taina planului divin, a Întruparii lui Dumnezeu pentru mântuirea omenirii din Fecioara Maria, Nascatoarea de Dumnezeu. Iisus si Maria, Maria si Iisus, cele doua cuvinte minunate – acesta este Raiul!»

chrismon

«Dumnezeu m-a coborât de la starea descoperirilor mistice la cea de traire a virtutilor», spunea odata un calugar ascultator. El a îngrijit un parinte batrân si senil, care suferea de infectii ale prostatei. Batrânul nu-si putea controla urinarea, ceea ce facea ca ucenicul sa fie treaz toata noaptea.

chrismon

Altul spunea: «Dragostea noastra ar trebui sa fie frateasca si la fel, atât pentru straini, cât si pentru rude».

chrismon

În Karulia traia un ascet rus, parintele Zosima, un om al dragostei desavârsite. El cauta pe cei bolnavi si dadea ajutor oricui avea nevoie. În timpul razboiului, el a hranit multi pustnici, facând cosuri pe care apoi le vindea.

chrismon

Parintele Gavriil de la Noul Schit spunea:
– Chiar daca un om ia parte zilnic la Sfintele Taine sau daruieste tot ce are si prin post slabeste de ajunge piele si oase, facând multe metanii, tot nu va avea iertarea lui Dumnezeu, pâna când el nu va avea dragoste dumnezeiasca. Iata de ce, Sfântul Apostol Pavel, când lauda dragostea, spunea: «De-as grai în limbile oamenilor si ale îngerilor, iar dragoste nu am, facutu-m-am arama sunatoare si chimval rasunator» (I Cor. 13, 1).

chrismon

Dupa ce au trecut o suta cincizeci de ani de când a murit Sfântul Gherontie, ctitorul Schitului Sfânta Ana, un mare ascet, parintele Damaschin, a venit sa-si duca viata de pustnic într-o chilie parasita în partea nordica a schitului. El a fost unul dintre cei mai tari stâlpi ai schitului în secolul al XVI-lea; el nu mânca niciodata nimic altceva decât pâine uscata si apa. Rugaciunile sale erau de o caldura sufleteasca rara, dragoste si simpatie pentru lumea întreaga, iar dragostea lui ardea ca o lumânare.

El se ruga astfel: «Doamne, fa ca toti ateii, idolatrii, necredinciosii si ereticii sa se pocaiasca, sa învete adevarul si sa creada în Tine, sa devina o turma si un pastor si sa Te slaveasca pe Tine, Adevaratul Dumnezeu Cel în Treime – Tatal, Fiul si Duhul Sfânt –, astfel ca nici unul sa nu fie lasat afara din Rai, Dumnezeul meu». În mod frecvent el ajungea în extaz si avea descoperiri de mari taine si astfel era daruit din plin cu bucurie duhovniceasca si multumire.

chrismon

Când parintele meu s-a hotarât sa scrie «Amintiri din Gradina Maicii Domnului», era bolnav si nu putea sa scrie. Dar când avea timp liber, momente de neuitat pentru mine, îmi povestea, si eu, ultimul dintre toti, cu binecuvântarea lui, adunam ceea ce îmi spunea el.

Am scris despre fratele lui, calugarul Stefan, care a fost ultimul ramas din obstea lor. Am corespondat si am fost primiti deseori, ca musafiri, în chilia lui. Nu aveam un animal care sa ne care bagajele, spunea batrânul. Cu toate acestea, am fost binecuvântati cu «un caraus de bagaje al dragostei», al carui nume era Stefan. Majoritatea timpului în care cara bagaje grele si le urca în spate, pâna în vârful dealului, spunea rugaciunea lui Iisus cu voce tare. Parintii din schit stiau când vine Stefan, pentru ca puteau sa auda binecuvântata sa voce: «Doamne Iisuse Hristoase, miluieste-ne pe noi». Deseori, când discuta cu cineva, repeta cu glas tare, în mod foarte simplu, aceasta rugaciune, indiferent daca îl punea sau nu pe cel cu care era într-o situatie neplacuta.

Fiind de fel din Sparta, el a avut o purtare aspra si dificila, îndrazneata si grava – un calugar aspru, ai putea spune, daca nu l-ai fi stiut bine. Oricum, a avut o inima foarte sensibila, plina de mila pentru cei saraci. Pe Muntele Athos personalitatile se îndreapta, devenind mai smerite. Mastile politetii sociale si ale comportamentului pretentios sunt îndepartate. Aceste personalitati sunt sfintite în fântâna dragostei spontane, care nu este gasita oriunde în lume.

Nu voi uita niciodata dragostea si lepadarea de sine a parintelui Stefan. El purta întotdeauna cele mai ieftine haine si facea cele mai grele munci si mânca cea mai rea mâncare. Strângea resturile din ziua precedenta, le punea într-un castron, adauga putina apa si le mânca linistit. De multe ori, parintele Paisie îi spunea glumind: «Hei, batrâne Stefane, îti aduci aminte de mesele copioase din America? Mâncam ca împaratii! Si acum manânci mâncarea asta muiata în apa!». Încuviinta aproape cu indiferenta, golind castronul cu placere, ca si cum ar fi mâncat o masa îmbelsugata. Pentru el, chilia lui era ca un palat din Rai, depasind zgârâie-norii din America în confort si fericire, si mâncarea lui era cea mai buna din lume.

L-am vizitat la chilie când s-a îmbolnavit de ciroza la ficat, gasindu-l dormind pe o masa. Ne-am oferit sa-l ducem la Salonic pentru tratament, dar a refuzat cu hotarâre. «Daca Maica Domnului vrea ca eu sa ma fac sanatos, atunci e bine. Oricum, îmi place asa cum vrea ea. Dar nu plec din Athos», a raspuns. Acest calugar de-a pururea pomenit a fost aspru cu el însusi, dar prietenos cu fratii lui. Calatoriile spre locurile stâncoase si pustii, ducând mâncare si medicamente pustnicilor de acolo, arata cât de mare era inima lui. Câteodata, când folosea un catâr pentru transport, calatorea noaptea, astfel încât milostenia lui sa nu poata fi cunoscuta.

chrismon

Parintele meu mi-a spus:
– A fost odata, în Schitul Sfânta Ana, un om batrân, pe nume parintele Petru. Avea 95 de ani. Obisnuia sa stea în aer liber în fata schitului si cârpea ciorapi pentru unii din parintii de acolo. Era ascuns în ceea ce facea, având în minte cuvintele Sfintei Scripturi: «Tu însa, când faci milostenie, sa nu stie stânga ta ce face dreapta» (Matei 6, 3).

chrismon

Un pustnic batrân si sarac i-a spus vecinului sau:
– Frate, vino sa vezi ce fel de dragoste au parintii! Am gasit pâine, fructe, brânza si peste; le-au lasat aici pentru mine, exact de ceea ce aveam nevoie. Domnul sa fie laudat! Maica Domnului se îngrijeste de toate!

chrismon

 Sfântul Siluan din Muntele Athos a spus ca: «A te ruga pentru lume este ca si când ti-ai varsa sângele pentru aproapele tau». Iarasi spunea: «Fratele nostru este viata noastra».

chrismon

Parintele Avacum a avut trasaturile dragostei spontane si adânci, care este adeseori întâlnita în Athos. El a slujit ca infirmier în Sfânta Manastire Lavra. Zile, nopti, luni si ani, vara si iarna, parintele Avacum si-a petrecut timpul spalând hainele fratilor bolnavi si a mirenilor care erau în suferinta, fara nici o plângere. Mergea de la spalatorie la bucatarie si invers, pregatind mese si hranind bolnavii. Apoi le aducea hainele spalate, astfel încât ei sa fie mereu curati.

chrismon

Am fost fericit sa-l întâlnesc si sa-l cunosc pe parintele Modest, un vietuitor al obstii monahale de la Konstamonitu, un învatator neobosit al dragostei dumnezeiesti. Toate predicile sale erau bazate pe dragoste, centrul vietii duhovnicesti. De multe ori spunea:
– Pâna când nu simtim ca toti oamenii sunt fratii si surorile noastre, iar noi suntem fratii si surorile lor, Sfântul Duh nu Se va salaslui niciodata în inima noastra. Dumnezeu iubeste pe toti oamenii la fel, pe cel mai mare pacatos si pe cel mai sfânt om. În acelasi fel ar trebui sa îmbratisam pe oricine în inima noastra. Dragostea rabda, daruieste, îndura. «Dumnezeu este dragoste».

chrismon

Un batrân a spus:
– Oricine iubeste pe Dumnezeu, nu-l iubeste doar pe aproapele lui, ci si întreaga creatie: copacii, iarba, florile. El iubeste orice cu aceeasi dragoste.

chrismon

Fratii din Noul Schit mi-au spus ca batrânul Neofit Neoschitiotul, de când a devenit calugar si pâna când a murit în pace, timp de 65 de ani, a ramas în Gradina Maicii Domnului fara sa fi plecat de acolo macar o data. Acest parinte de-a pururea pomenit împartasea dragoste tuturor, ca o virtute mai mare chiar decât virtutile singuratatii si renuntarii la lume. Datorita dragostei, lua cât putea din bagajele pelerinilor, ducându-le de la arsana* pâna la Kyriakon este biserica centrala a schitului, unde parintii se aduna duminicile si la sarbatorile mari.).
(*Arsana – mic port sau debarcader al schitului.)

Sursă: Patericul atonit – Arhim. Ioannikios Kotsonis, Editura Bunavestire, Bacău, 2000, Traducere de Anca Dobrin şi Maria Ciobanu

Harismele Cuviosului Paisie Aghioritul

paisie-aghioritul-eleni-dadi

Aveți mai jos un text cutremurător, mai ales pentru cei necredincioși care nu cunosc puterea lui Dumnezeu și cum binevoiește Acesta întru Sfinții Săi. Sunt enumerate darurile (harismele) dincolo de fire ale Cuviosului Paisie Aghioritul (1924-1994). Mulțimea mărturiilor fac imposibilă contestarea acestor fapte, mai ales că vorbim de un nevoitor contemporan care acum 20 de ani era încă în viață. (LD)

1. Harisma tamaduirilor
Cuviosul Paisie Aghioritul i-a vindecat pe multi oameni care sufereau de boli incurabile: cancer, leucemie, paralizie, orbire, boli de inima, a dezlegat sterpiciunea multor femei, etc. Parintele Paisie ii vindeca uneori doar prin cuvintele: “Nu ai nimic, esti bine.”, alteori ii insemna pe bolnavi cu Sfintele Moaste si ii ungea cu untdelemn de la candela Maicii Domnului in Semnul Sfintei Cruci, alteori se ruga indelung.

2. Harisma scoaterii si a biruirii diavolilor
Cuviosul Paisie Aghioritul a vindecat multi demonizati, scotand diavolii din ei, si s-a luptat adesea in coliba sa cu diavolii in persoana, biruindu-i cu desavarsire.

3. Harisma inainte-vederii (a proorociei)
Cuviosul Paisie Aghioritul a spus multor oameni lucruri care li se vor intampla in viitor si a profetit evolutii viitoare in istoria Greciei.

4. Harisma stravederii (era “vazator cu duhul”)
Cuviosul Paisie Aghioritul uneori, cu Harul lui Dumnezeu, cunostea cine erau oamenii care veneau la el sa-l viziteze, cum ii cheama pe fiecare, dispozitia lor, starea lor duhovniceasca, locul de obarsie, trecutul lor, ce gandeau, ce servici aveau, ce probleme ii preocupau, inainte ca acestia sa ii spuna vreo ceva; de asemenea, smeritul monah Paisie Aghioritul cunostea inima fiecarui om mult mai adanc si mult mai curat decat cunostea omul despre sine insusi. Cuviosul Paisie Aghioritul avea propriul sau „televizor duhovnicesc” si vedea chiar si o persoana care era departe de el: ce face, ce gandeste si cum se simte. Cunostea de asemenea ce scrie intr-o scrisoare pe care i-o trimiteau si dadea raspunsul fara sa o citeasca, precum cunostea si ce contine un pachet fara sa-l deschida.

5. Harisma discernamantului
Cuviosul Paisie Aghioritul cunostea in fiecare situatie care era voia lui Dumnezeu, precum si daca trebuia sa o arate sau nu; cunostea care era solutia cea mai buna si mai corecta in fiecare situatie, chiar si pentru subiecte stiintifice, cu toate ca nu terminase decat primele patru clase primare.

6. Harisma mangaierii
Asa cum soarele alunga ceata si incalzeste, tot astfel si Cuviosul Paisie, prin harisma mangaierii, alunga mahnirea si mangaia pe orice suflet chinuit care se apropia de el. Multi veneau la Parintele Paisie mahniti si plecau usurati sufleteste. Chiar si numai daca il vedea cineva, primea putere si bucurie. Cuviosul Paisie Aghioritul lua toata durerea si mahnirea oamenilor si punea in loc bucurie si mangaiere. Mergeau la smeritul Parinte Paisie multi monahi chinuiti de ganduri si ispite, dar dupa o scurta discutie cu el se simteau usurati, parca le-ar fi crescut aripi, si plecau „zburand”. Schimbarea tuturor celor care mergeau la Parintele Paisie Aghioritul era atat de vadita, incat toti observau lucrul acesta si ii intrebau: “Nu cumva ai mers la Parintele Paisie?”

7. Harisma deosebirii duhurilor
Cuviosul Paisie Aghioritul cunostea cu exactitate daca un gand sau o intamplare duhovniceasca era de la Dumnezeu sau de la cel viclean (adica de la necuratul, diavolul), care cauta sa insele si sa indemne la rau.

paisie-aghioritul8. Harisma cuvantului si a teologiei – cea mai inalta dintre toate harismele Duhului Sfant
Cuvantul Cuviosului Paisie Aghioritul era simplu, ca cel al pescarilor-Apostoli, practic, viu, expresiv, atragator, bland, dulce si cadea ca o roua peste sufletele insetate. Vorbea adeseori in pilde, dadea exemple din natura si viata. Exprimarea sa era limpede, poetica si plina de apoftegme. Putea vorbi liber toata ziua fara sa se pregateasca, dar cu toate acestea ascultatorii nu-si puteau dezlipi privirile de la el. Cuvantul sau mergea direct la sufletele oamenilor. Sunt uimitoare cunostintele sale din toate domeniile, intelepciunea sa si memoria sa nemaiintalnita. Povatuia duhovniceste monahi si manastiri, rezolva problemele mirenilor casatoriti si necasatoriti, se intretinea cu oameni de stiinta, care se minunau de cunostintele si agerimea sa. Smeritul Parinte Paisie Aghioritul cobora sau urca la nivelul cultural si la starea duhovniceasca a oamenilor, tinand cont de caracterul, meseria, obarsia si preocuparile lor. Din multele experiente duhovnicesti pe care le-a avut cu Sfintii, cu Ingerii, cu Maica Domnului, dar si cu vederi ale Luminii necreate, devenise un adevarat teolog si cunostea in profunzime tainele lui Dumnezeu. Solutiona in cateva minute neclaritatile teologice adunate in ani de zile ale profesorilor universitari de la Facultatea de Teologie.

9. Harisma depasirii legilor firii
Inaintea Parintelui Paisie Aghioritul uneori stihiile naturii se plecau, dar si el insusi actiona, depasind si anuland legile naturale.

Uneori, Cuviosul Paisie Aghioritul nu era udat de ploaie – desi in jurul sau ploua, pe el nu il atingea nicio picatura! Cand Cuviosul Paisie Aghioritul vroia, se facea nevazut: desi se aflau oameni in jurul sau, nu il vedeau! De multe ori, Parintele Paisie Aghioritul, in vremea rugaciunii, se ridica in vazduh si cu trupul; chiar si atunci cand lucra sau mergea, a fost vazut ca nu calca pe pamant (era ridicat de la pamant cam la vreo treizeci de centimetri).

Oriunde mergea, Cuviosul Paisie Aghioritul raspandea peste tot har dumnezeiesc, prin care ii ajuta pe oameni sa depaseasca legile firii in diferite situatii; printr-o simpla binecuvantare, ii umplea pe oameni de har si ii facea sa simta prezenta lui Dumnezeu. Mai mult decat atat, chiar prin simpla sa prezenta, smeritul monah Paisie Aghioritul ii adapa pe oameni cu bucurie, pace si siguranta dumnezeiasca.

Desi era un om firav (datorita vietii sale ascetice), Parintele Paisie Aghioritul, dupa ce isi facea Semnul Sfintei Cruci si se ruga putin, ridica doar cu mainile sale chiar si stancile peste masura de grele, stanci care nu au putut fi ridicate de mai multi oameni !

Parintele Paisie Aghioritul nu era “prins” in fotografii sau pe casete audio; datorita smereniei sale, Cuviosul Paisie evita sa fie fotografiat, filmat sau inregistrat; ceda doar in fata oamenilor sensibili si smeriti, ca sa nu fie raniti de refuzul sau – din dragoste isi jertfea chiar si smerenia. Multi oameni l-au fotografiat in ascuns, dar fotografiile ieseau complet negre, ca si cum obiectivul ar fi fost acoperit cu capacul de protectie, alteori se ardea filmul sau se bloca aparatul, sau fotografia iesea foarte clar, dar Cuviosul Paisie Aghioritul nu aparea in poza. Atunci cand unii il inregistrau pe Parintele Paisie in ascuns, uneori caseta nu mergea deloc, sau se derula complet si nu inregistra nimic, sau se inregistrau toate celelalte sunete (discutii ale altor persoane care erau de fata, ciripitul pasarilor, alte zgomote), dar vocea Parintelui Paisie lipsea; alteori, casetofoanele inregistrau numai inainte si dupa discutia cu Parintele Paisie. In toate situatiile in care oamenii incercau sa-l inregistreze pe ascuns, desi ii rugase la inceput sa inchida aparatele, Cuviosul Paisie Aghioritul stia ca este inregistrat, si uneori le spunea: “Chiar daca nu le veti inchide, nu vor inregistra”, lucru care se si intampla.

10. Harisma anularii distantelor
Cuviosul Paisie Aghioritul, uneori, se deplasa cu trupul sau material – intr-o fractiune de secunda – din Sfantul Munte Athos la Tesalonic, sau in Epir sau in Macedonia. De nenumarate ori, Parintele Paisie Aghioritul a salvat de la moarte diferite persoane care se aflau la mii de kilometri distanta fata de el. Desi nu pleca de la Coliba sa din Sfantul Munte Athos, Cuviosul Paisie Aghioritul se deplasa adeseori foarte departe, pentru a ajuta pe cineva care se primejduia sau pentru un alt oarecare motiv. In timp ce se ruga in chilia sa, de multe ori Duhul Sfant il ducea pe Parintele Paisie in spitale, in casele oamenilor indurerati, la oamenii care erau gata sa se sinucida. Uneori Cuviosul Paisie Aghioritul se arata si oamenii il vedeau si il auzeau (in vis sau aievea). Alteori, urmarea fara sa fie vazut ce se intampla unei oarecare persoane, unei familii sau intr-o manastire.

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

Sursa:  „Viata Cuviosului Paisie Aghioritul”, scrisa de Ieromonahul Isaac, traducere de Pr. Stefan Nutescu, Editura Evanghelismos, Bucuresti, 2005

Foto: Icoană a Cuviosului Paisie Aghioritul, Iconar Eleni Dadi (sus),
Chilia Panaguda (ce aparține de Măn. Cutlumuș), locul unde a viețuit o bună vreme Cuviosul Paisie Aghioritul (jos) © Laurențiu Dumitru

Panaguda (1)

Cărțile Ortodoxe pe care le cauți! Click pe banner!

logo-librarie

Darul discernământului: Diaconul român

Printre nenumăraţii oameni ce se spovediseră părintelui Sava Duhovnicul era şi un diacon român. De tânăr venise la Muntele Athos, vieţuind aspru în pustie, nu foarte departe de schitul Sfânta Ana Mică. Într-o zi, întristat foarte, diaconul îi spuse părintelui Sava:
– Părinte, rogu-te, nu uita mâine, la Sfânta Liturghie, s-o pomeneşti pe maica mea care-a murit acum trei zile.
Aceste cuvinte „au lovit” auzul părintelui Sava ca nişte cuvinte ce trădau biruinţa diavolului. Bătrânul părinte, ce avea darul discernământului, se tulbură şi cugetă în sinea sa: „Aici duşmanul «a gătit» o mâncare foarte rea. Vicleanul! Cu câtă pricepere rătăceşte şi-ntunecă mintea făpturilor lui Dumnezeu!”
Fără a-şi manifesta în vreun fel neliniştea, încercă să dibuie locul unde se sălăşluise răul.
– Ia spune-mi mai limpede, fiule, ce s-a întâmplat. Mâine se împlinesc trei zile de la moartea mamei tale. Adică s-a strămutat la cele veşnice alaltăieri. A murit în România. Aş vrea să ştiu atunci, cum de-ai aflat de moartea ei, în doar două zile.
Urmă un moment de tăcere.
– Cum? Cum am aflat? prinse a spune timid diaconul. Iată, mi-a spus…
– Cine ţi-a spus?
– Mi-a spus îngerul păzitor.
– Îngerul păzitor? L-ai văzut tu vreodată pe îngerul tău păzitor?
– M-am învrednicit a-l vedea! Şi nu doar o dată sau de două ori. Ci de doi ani îl văd mereu. Mi se înfăţişează şi mă însoţeşte în timpul rugăciunii. Spunem împreună Laudele, facem metanii, avem împreună discuţii duhovniceşti…
Părintele Sava se amărî foarte mult auzind că de doi ani de zile durau acestea. Doi ani nu sunt puţin. Foarte trist lucru să-l laşi pe vrăjmaş ca timp de doi ani de zile să-ţi uneltească propria pieire. Atunci părintele Sava îl întrebă iar:
– Şi de ce, fiule, atâta timp nu mi-ai spus nimic despre asta?
– Mi-a zis îngerul că nu-i neapărată nevoie să vă spun.
Pricepu atunci părintele Sava că are de dat o luptă foarte grea. În primul rând, să-l convingă pe nefericitul diacon că nu avea de-a face cu un înger. Apoi, să se pregătească să înfrunte furia diavolului. „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi!”, se rugă fierbinte, în taină. Apoi spuse:
– Fiule, eşti încredinţat că cel ce ţi se arată este înger al lui Dumnezeu?
– Sunt încredinţat de aceasta, ba chiar sunt foarte sigur, părinte! Păi ne rugăm împreună şi facem în fiece zi o mie de mătănii. Vorbim despre viaţa de apoi, despre rai… Sigur este îngerul meu păzitor.
Diaconul părea neclintit în credinţa sa. Totuşi, acum începea a avea oarece îndoieli, deoarece avea deplină încredere în duhovnicul său pe care-l ştia luminat de Dumnezeu. însă iar, îşi spunea în sinea sa, cum ar putea diavolul să mă întărească în rugăciune? Căci ştiut este că diavolul îi luptă pe cei ce se roagă.
După ce-au mai discutat o vreme duhovnici şi diaconul, au încuviinţat să-l pună la încercare pe aşa-zisul „înger păzitor”. Părintele Sava îi spuse diaconului:
– Când ţi se mai arată, cere-i să spună „Prea Sfântă Născătoare de Dumnezeu, pururea Fecioară…” Mai spune-i să-şi facă semnul Sfintei Cruci.
Lucrurile însă nu erau atât de simple. Când, vreme de doi ani, te ţine vrăjmaşul în plasa rătăcirii, îţi amăgeşte văzul şi auzul, de-ţi închipui că-l auzi spunând „Prea Sfântă Născătoare de Dumnezeu, pururea Fecioară…” şi că-l vezi făcându-şi cruce.
Prin urmare, când se duse iar diaconul la părintele Sava, cu o oarecare mulţumire lăuntrică, îi spuse duhovnicului:
– Părinte, lucrurile sunt întocmai cum ţi-am spus. Este înger al lui Dumnezeu! Este îngerul meu păzitor! A spus şi „Prea Sfântă Născătoare de Dumnezeu, pururea Fecioară…” şi şi-a făcut şi cruce.
Părintele Sava şi-a dat seama pe dată ce se petrecuse. Nu putea foarte uşor să zădărnicească strădaniile viclene, de doi ani de zile, ale destoinicului vrăjmaş. Însă, în timp ce vicleanul ştie a unelti cu multă pricepere, purtătorii de Dumnezeu sunt luminaţi de atotputernica înţelepciune a lui Dumnezeu ce zădărniceşte uneltirile întunericului.
Arunci înţeleptului duhovnic îi veni o idee strălucită. Îndreptându-se spre diacon, îi spuse:
– Ascultă-mă, fiule! Fii atent la această ultimă încercare, prin care se vor limpezi lucrurile, îngerii lui Dumnezeu toate le cunosc, fiindcă li le dezvăluie Dumnezeu. Demonii, dimpotrivă, sunt lipsiţi de această calitate şi multe lucruri le sunt necunoscute. Eşti de acord cu mine?
– Negreşit.
– De vreme ce încuviinţezi, ascultă ce vom face. Eu acum, chiar în clipa aceasta, voi gândi ceva – cugetă ceva împotriva diavolului – ce nu voi spune nimănui. Tu, diseară, să-i ceri „îngerului” să-ţi spună ce-am gândit. Dacă ştie, neîndoios este îngerul lui Dumnezeu. Apoi să vii să-mi spui ce s-a întâmplat.
Întorcându-se diaconul la coliba sa, simţi cum îl cuprinde o nelinişte, ca o presimţire rea. Pe de altă parte, se minuna de ideea pe care o avusese duhovnicul. Acum urma să afle care era adevărul în privinţa „îngerului”.
Îndată ce, noaptea, îi ceru „îngerului” să dea răspuns întrebării privitoare la gândul nerostit al duhovnicului, chipul luminos al „îngerului” fu umbrit de o uşoară tulburare. Părea neliniştit.
– Dar bine, iubite părinte, de ce tu, om superior, eşti interesat de gândurile unui muritor de rând? În aşa hal ai ajuns? Sărace îţi sunt dorinţele. Nu vrei mai bine să mergem astă-seară să-ţi arăt iadul, raiul şi slava Maicii Domnului?
Însă diaconul, care începuse să intre la bănuială, stăruia să-i răspundă la întrebare.
– Fac ascultare duhovnicului meu. Aşa că-ţi cer să-mi spui la ce s-a gândit.
Atunci „îngerul”, prin câteva cuvinte meşteşugite, a încercat să schimbe vorba. Însă diaconul, tot stăruind, îl aducea iar la discuţia de la început. De altminteri, aceste „iscusite” şovăieli ale „îngerului” nu-i făceau o impresie prea bună.
– Să-mi spui ce a gândit duhovnicul meu! Este foarte simplu. De ce te fereşti să-mi răspunzi? Oare nu ştii ce-a gândit bătrânul duhovnic?
Atunci diavolul îi spuse:
– Fii cu băgare de seamă, diaconule! Căci din pricina felului meschin în care te porţi cu mine, rişti să pierzi bunăvoinţa ce-ţi arăt.
– Aşa o fi, nu spun nu. Dar îţi cer ceva foarte uşor. Spune-mi, aşadar, ştii sau nu ce-a gândit duhovnicul?
În clipa aceea chipul luminos al „îngerului” dispăru, ivindu-se o creatură înfricoşătoare, ce scrâşnea din nişte dinţi uriaşi şi care, cu o gură ce-aducea mai degrabă a bot de fiară întărâtată, îi spuse:
– Piei, ticălosule! Mâine la ora asta te-om arde în foc, în iad!
Rămas singur, diaconul fu cuprins de spaimă şi deznădejde. Toată dulceaţa din care se înfruptase timp de doi ani de zile nu putea acoperi amărăciunea pe care-o simţea acum. Dacă nu ar fi fost întărit de departe de rugăciunile duhovnicului, care priveghea şi se ruga pentru el, şi-ar fi pierdut sufletul.
Trecură câteva ceasuri bune până să-şi revină şi să se poată ţine pe picioare. Simţea că nu mai putea rămâne în colibă nici o clipă. Nu se mai simţea în siguranţă nicăieri, decât numai lângă duhovnicul său. Tot timpul cât a mers pe drum n-auzea decât cumplita ameninţare a diavolului: „Mâine pe vremea asta te-om arde-n iad!” Tremura de groază…
Ajunse – nici el nu ştia cum – la coliba Învierii, unde se nevoia părintele Sava. Apucând rasa duhovnicului, nu voia să-i mai dea drumul cu nici un chip. Şi, când veni vremea să se odihnească puţin, nu putu din pricina diaconului înfricoşat!
– Nu te teme, fiule! Linişteşte-te!
– Cum să nu mă tem, părinte, când se-apropie ceasul? Oh, se-apropie ceasul când vor veni să mă ia. Hristoase, mântuieşte-mă!
Într-adevăr, la ceasul sorocit se năpusti asupra lui mulţime de duhuri viclene. Cumplite strigăte de durere şi deznădejde!
– Izvăbeşte-mă, părinte! Pier! Mă iau cu ei! Izbăveşte-mă!
Atunci părintele Sava îngenunche şi, plin de durere, cu lacrimi în ochi, se rugă Domnului să se milostivească de robul Său şi să-i îndepărteze pe demonii cei amarnici. Ruga îi fu ascultată şi astfel sărmanul diacon fu izbăvit „din gura leului”.
Astfel luă sfârşit această întâmplare înfricoşătoare.
(Sava Duhovnicul)

Din lucrarea “Darurile Sfântului Duh”, editura Sophia, 2006 – Darul discernământului
Sursă: Blogul Agnos

Darul discernământului: Vedeniile lui Dimos

Cei ce au avut şansa de a-l cunoaşte pe bătrânul Daniil Katounakiotul (1846-1929), întemeietorul alesei frăţii a Daniileilor, au vorbit şi-au scris cu neţărmurită admiraţie, descriindu-i personalitatea înzestrată cu rare daruri fireşti şi duhovniceşti. Noi ne vom referi acum numai la darul discernământului.

La Stika, în Epirul de nord, trăia un om pe nume Dimos. Era un bun creştin, cu o credinţă destul de simplă, fiind meşter zidar. Într-o noapte, Dimos visă că undeva se afla îngropată în pământ o biserică. Prin urmare, îi îndemnă pe toţi oamenii locului să apuce sape şi lopata şi să-nceapă a săpa. Au săpat şi, după multă osteneală, într-adevăr, au scos la lumină biserica! Plin de mulţumire, Dimos era mândru tare de izbânda sa. Era foarte încântat că toţi îl admirau. De aceea, atunci când cel viclean îi şopti: „Ei, Dimos, tu eşti om însemnat, tu eşti alesul lui Dumnezeu…”, el primi acest gând fără şovăială.

Fiindcă, aşa cum am spus, omul nostru era zidar, după o vreme s-a aflat cu treabă la Muntele Athos, lucrând la o clădire a Sfintei Mănăstiri Vatoped. La Vatoped este cinstit Sfântul Evdochim, despre a cărui viaţă nu s-a păstrat nimic în istorie, dar ale cărui moaşte, descoperite întâmplător în anul 1840 în cimitirul mănăstirii, sunt izvorâtoare de haruri şi făcătoare de minuni. Dimos avea mare evlavie la Sfântul Evdochim. De un timp începuse să creadă că sfântul îi arăta o bunăvoinţă aparte. Şi, de vreme ce tradiţia nu păstrase nici o informaţie cu privire la obârşia sfântului, Dimos şi-a închipuit că şi sfântul este de fel din Albania.
– Sfântul este arvanit (albanez) ca mine, prinse a spune tuturor.
– De unde ştii? îl întrebau oamenii.
– E arvanit! Nu-i vedeţi capul, că semănăm ca două picături de apă? De altminteri, când, într-o noapte, l-am rugat, ţinând în mână nişte mătănii, să-mi vorbească despre obârşia sa, mi s-a înfăţişat viu înainte şi mi-a spus: „Sunt arvanit din Stika. Ba chiar ne şi înrudim.”
Auzind acestea, părinţii au bănuit că diavolul l-a amăgit cu aceste gânduri deşarte, de aceea l-au sfătuit astfel:
– Când ţi se va mai arăta, să-ţi faci cruce. Şi dacă e lucrare a diavolului, o să piară pe loc.
Însă era prea târziu. Diavolul biruise inima lui Dimos şi nu se lăsa dus prea uşor.

Din întâmplare, atunci se afla la Muntele Athos un episcop, Alexandros de Rodostolou. Părinţii i-au vorbit acestuia despre cazul straniu al lui Dimos, cerându-i părerea. Văzându-l episcopul pe Dimos şi vorbind cu el a ajuns la concluzia că vedeniile sale sunt date de Dumnezeu:
– De vreme ce Dimos este om evlavios, găsind mulţumire în rugăciuni şi închinăciuni, cel ce i se arată vine de la Dumnezeu.

De-acum Dimos se mândrea şi mai mult, fiindcă, vezi bine, un episcop confirmase obârşia dumnezeiască a vedeniilor sale. După o vreme chiar a scris o carte voluminoasă, plină de taine suprafireşti: dezvăluiri, profeţii despre viitor, războaie, venirea lui Constantin cel Mare, semne şi minuni… toate erau de găsit în acea carte.
– Dar toată povestea asta nu poate veni de la Dumnezeu! Aici avem de-a face cu o mare confuzie şi chiar cu un delir. Ce ciudate sunt lucrurile astea! îşi spuneau părinţii între ei.
– Hai mai bine să-l întrebăm pe părintele Daniil de la Katounakia. Sigur el ne va descoperi cu ce-avem de-a face aici, spuseră iar.
Prin urmare, au luat manuscrisele lui Dimos şi-au pornit-o spre părintele Daniil.

Îndată ce-a citit primele pagini, bătrânul Daniil şi-a dat seama care era adevărul. De aceea spuse:
– Aici joacă diavolii! Apoi a scris un text ce cuprindea fragmente patristrice şi argumente teologice, trimiţându-l la Vatoped. Nu avea nici cea mai mică îndoială că era vorba despre o amăgire. Auzind Dimos toate acestea, şi-a ieşit din fire. Înfuriat, striga:
– Măi, măi, episcopul a spus că am dreptate! Adică, dacă un episcop şi atâţia alţi preoţi au accepat că vedenia era de la Dumnezeu, cum cuteza părintele Daniil să spună contrariul?

Bătrânul Daniil nu s-a oprit la citirea textului respectiv ci, mânat de creştinească dragoste, a prins a se ruga. După un timp, vedeniile nu s-au mai arătat…

Mai apoi părinţii au izbutit să-l aducă şi pe Dimos la Katounakia. Bătrânul Daniil l-a primit cu multă dragoste. Însă, când părintele a început să-i explice că cel ce i se părea a fi sfântul Evdochim şi care i se arăta era diavolul mascat, Dimos n-a putut îndura lumina adevărului. Deodată a sărit în picioare şi, furios, a început să strige:
– Măi, măi, nu pricepi, un episcop a spus că am dreptate!
Totuşi, în cele din urmă, fu nevoit să accepte realitatea, fiindcă diavolul, din clipa când i s-a dat în vileag vicleşugul, nu s-a mai arătat niciodată. Toţi părinţii s-au încredinţat că era vorba de o amăgire şi însuşi episcopul Alexandros l-a felicitat pe sihastrul – care avea discernământ – pentru izbânda sa.
(Daniil Katounakiotul)

Din lucrarea “Darurile Sfântului Duh”, editura Sophia, 2006 – Darul discernământului

Sursă: Blogul Agnos

Darul străvederii: Anafura pentru Kerasia

Un bătrân călugăr de la Kerasia, din Sfântul Munte Athos, l-a trimis odată pe ucenicul său, părintele Simeon, la Sfânta Mănăstire Grigoriou, ca să ceară puţină anafură pentru Sfânta Liturghie.
Bătrânul, încredinţându-i această misiune, dorea numai să dobândească puţină anafură. Însă Dumnezeu astfel orândui lucrurile, încât ucenicul avu parte şi de o „surpriză” binecuvântată. Astfel, Dumnezeu voia sa îi deschidă o fereastră spre lumea darurilor celor dumnezeieşti. De asemenea voia să-l înveţe că jertfele vieţii monahale primesc cununa darurilor dumnezeieşti. Urcând, aşadar, părintele Simeon spre sfânta mănăstire, se gândea cum să facă, să-şi îndeplinească misiunea. În primul rând, socotea că se cădea să se ducă la stareţ şi să-i spună ce nevoie îl aducea acolo. Apoi, după ce va fi luat binecuvântare de la egumen, să ceară anafura călugărului ce se ocupa de aceasta şi care trebuia să-i dea anafura trebuincioasă. Aşa se gândea că ar fi trebuit să procedeze. Totuşi, lucrurile nu s-au petrecut aşa cum plănuise. Chiar în faţa porţii mănăstirii, călugărul de la Kerasia dădu peste egumenul Atanasie care ţinea ceva în mâini. Îndreptându-se spre el, stareţul îi spuse:
– Ia, fiule, de la mine, acestea. Sunt bucăţile de anafură pentru care te-a trimis la mine duhovnicul tău.
Părintele Simeon încremeni de uimire, începând să bâiguie cuvinte fără noimă! Atunci şi-a dat seama că în Sfântul Munte încă vieţuiau oameni sfinţiţi, plini de dumnezeiască lumină. Şi, pe drumul de întoarcere spre duhovnicul său, toată lumea sa lăuntrică, sufletească, trecu printr-o mare prefacere. Această întâmplare rămase o pagină de aur în cartea vieţii sale. De atunci, o povestea neîncetat, cu vădită bucurie, celor pe care îi întâlnea.
(Atanasie Grigoriatul)

Din lucrarea “Darurile Sfântului Duh”, editura Sophia, 2006 – Darul străvederii
Sursă: Blogul Agnos

Darul îmblânzirii fiarelor: Ascetul şi căprioara

Bătrânul Teofilact a fost unul dintre sfinţii nevoitori ce vieţuiau la Schitul Sfântul Vasile, de la Muntele Athos. Se spune că odată s-a apropiat de coliba sa o căprioară ce avea un picior rupt. Cum stătea căprioara întinsă pe jos, părintele s-a apropiat de ea, vorbindu-i cu multă milă, ca unui om:
– Stai să-ţi leg picioruşul rupt, şi-o să vezi că te faci bine!
Ascultătoare, căprioara a stat liniştită să-i lege piciorul. Bătrânul a luat două beţe, o fâşie de pânză ca faşă, şi i-a legat nefericitei făpturi piciorul rupt, aşa cum ar fi făcut-o un doctor ortoped. Apoi, a mângâiat-o cu blândeţe şi i-a zis:
– Acum du-te, drăguţă, şi Maica Domnului să aibă grijă de tine! Şi mai vino peste treizeci-patruzeci de zile, să-ţi dezleg bandajul.
Într-adevăr, după timpul orânduit de bătrânul Teofilact, căprioara s-a întors la coliba părintelui care i-a desfăcut legătura. Piciorul se tămăduise de-a binelea!
(Gherasimos Menaghias)

Din lucrarea “Darurile Sfântului Duh”, editura Sophia, 2006 – Darul îmblânzirii fiarelor
Sursă: Blogul Agnos

Notă: În imaginea alăturată nu este persoana pomenită în pildă.

Darul străvederii: O mărturisire

Bătrânul Iosif Spileotul (+1959) sporise foarte mult în viaţa duhovnicească la Muntele Athos. Ascetica sa lepădare de sine era deja proverbială, însoţită de dulceaţa iubirii aproapelui, atrăgea lângă el numeroşi „vulturi” duhovniceşti.
În continuare vom povesti o întâmplare din care se vădeşte limpede darul străvederii, aşa cum el însuşi a relatat-o ucenicului său, bătrânul Iosif Neoskitiotul (de la Nea Skiti – Noul Schit):
„Odată stăteam aici, la fereastra chiliei, îngenuncheat pe zdrenţele astea, şi mă rugam. La un moment dat, pe când îmi ţineam mintea prinsă în lucrarea rugăciunii, lumina a devenit din ce în ce mai puternică, iar cugetul mi s-a lăţit şi s-a îmbogăţit foarte, astfel încât toate-mi erau luminate, văzând tot până departe (era la Sfânta Ana Mică), de aici de la Katounakia, până de mănăstirile de jos, până la Dafni, precum şi în spatele meu. Nimic nu era nevăzut sau necunoscut. Lumina, cum spuneam, era atât de îmbelşugată, încât nu semăna deloc cu lumina firească a soarelui sau cu lumina artificială creată de oameni. Ci era o lumină minunată, albă, nematerialnică, ce nu se revarsă doar afară, ca lumina firească ce îngăduie celor ce văd să distingă cele aflate în exterior.
Lumina despre care vă vorbesc se revărsa şi înlăuntrul omului, astfel încât o simţea ca pe propria suflare, săturându-l ca o hrană, uşurându-i greutatea firească şi preschimbându-l astfel încât nu mai ştie dacă are trup, greutate sau limite.
Atunci l-am văzut pe fratele Atanasie venind spre noi dinspre Sfântul Pavel, ducând un sac greu. Am rămas aşa, privindu-l, până când a ajuns aici. Îi vedeam bine toate mişcările. Îl vedeam când se oprea să-şi tragă suflarea, lăsând puţin deoparte povara pe care o purta. L-am văzut apoi la izvorul Sfintei Ana, la moară, unde s-a oprit de-a băut apă, şi până în clipa când a ajuns la noi în poartă, când a luat cheia, a deschis, a intrat, a venit în faţa mea şi-a bătut metanie.
Când cugetul omului se curăţeşte, pe lângă lumina sa firească mai primeşte şi lumina Sfântului Har”.
(Iosif Sihastrul)

Din lucrarea “Darurile Sfântului Duh”, editura Sophia, 2006 – Darul străvederii
Sursă: Blogul Agnos