„Nimeni să nu disprețuiască tinerețea ta!” Un text al Părintelui Agapie Corbu (PDF online)

Nimeni_sa_nu_dispretuiasca_tineretea_ta

Click pe linkul de mai sus pentru a citi textul!

„Textul cuprinde un dialog incitant şi iniţiatic, purtat la Athos, la înmormântarea unui monah cu viaţă sfântă, constituie prilejul unui schimb savuros de idei, privind perspectiva filocalică asupra tinereţii, bătrâneţii şi morţii, în raport cu viziunea umanistă clasică greacă şi renascentistă.”

Un text al Părintelui Agapie Corbu
/ foto arhiva Basilica /

Nouă apariție editorială la Editura Sfântul Nectarie: „Așteptarea lui Dumnezeu – despre boală, suferință și moarte” a Arhimandritului Emilianos Simonopetritul

Astăzi, când se împlinesc 40 de zile de la trecerea la Domnul a părintelui Emilianos Simonopetritul, Editura Sf. Nectarie a scos una dintre cele mai valoroase cărţi ale marelui stareţ: Despre boală, suferinţă şi moarte. Cartea conţine şi cuvântul noului stareţ Elisei rostit la înmormântarea stareţului Emilian. Lectură plăcută! – Pr. Dr. Petru Pruteanu

Cărțile Ortodoxe pe care le cauți! Click pe banner!

Cuvinte de folos de la părintele arhimandrit Zaharia Zaharou

Cuvinte de folos de la părintele arhimandrit Zaharia Zaharou

kardhia – tronul lui Dumnezeu

Împrăştierea minţii naşte închipuiri care ajung piedici în calea rugăciunii inimii. Toată nevoinţa noastră în rugăciune constă în a ne îndupleca mintea să petreacă neîncetat înăuntrul inimii. Inima este tronul lui Dumnezeu, pe care însă, diavolul l’a luat în stăpânire prin înşelăciune. De aceea toată strădania noastră trebuie îndreptată spre recucerirea inimii şi statornicirea minţii înlăuntrul ei. Dacă – cu ajutorul lui Dumnezeu – diavolul va fi izgonit din inimă, nu’i rămâne altă cale decât să ne războiască dinafară. (Chiar şi grăirile cu ceilalţi monahi trebuiesc evitate, căci ele întrerup vorbirea noastră cu Dumnezeu). Odată ce mintea noastră a fost închisă în inimă şi împărăţeşte înlăuntrul ei, vrăjmaşul nu poate decât să se apropie şi să ne lupte dinafară. Domnul vrea toată inima noastră.

rugăciunea

Părinţii din vechime spuneau că o oră de rugăciune face cât două ceasuri de muncă. Rugăciunea inimii este rugăciunea cu un singur gând. Folosirea multor cuvinte în rugăciune arată că ne aflăm încă în plan psihologic. Oamenii care sunt încă „sufleteşti” (psihikoi) nu primesc cele ale Duhului.

împărtăşania

Nici împărtăşirea deasă şi nici cea rară nu ne unesc cu Dumnezeu, ci doar cea cu vrednicie – fie ea deasă, sau rară. Sfântul Simeon Nou Teolog spune că cel care plânge şi se pocăieşte în fiecare zi în faţa lui Dumnezeu se poate cumineca în fiecare zi.

plânsul

Atunci când plângem înaintea lui Dumnezeu avem un singur gând: dacă avem două gânduri, nu putem plânge. Atunci când plângem înaintea Domnului, El ne dă mângâierea Sa.

somnul – chipul morţii noastre

În viaţa noastră nu există încremenire, căci chiar şi în somn duhul nostru, fie se îndepărtează, fie se apropie de Dumnezeu. Dacă omul vrea să ştie dacă este izbăvit să ia aminte cum reacţionează în timpul somnului. Să luăm seama dacă şi în timpul somnului – când duhul vicleanului ne atacă – ne împotrivim natural şi automat, la fel ca atunci când suntem treji, în stare de veghe. Căci somnul este chipul (eikona) morţii noastre. Viaţa în lumea ce va să fie nu este altceva decât continuarea vieţii pe care am început s’o trăim în această lume, căci atunci când va veni moartea, vom păşi dincolo cu aceeaşi aşezare lăuntrică. Deci trebuie să dobândim aşezarea lăuntrică a drepţilor ca să ne putem înfăţişa înaintea Domnului.

duhul lumii

Duhul lumii acesteia – duhul veacului – nu este altul decât duhul satanei. Însă nu Dumnezeu i’a dat lumea în stăpânire, ci omul. Şi aceasta încă din rai, când şi’a întors faţa de la Dumnezeu şi a plecat urechea la sfaturile viclene ale diavolului. Duhul lumii acesteia se vădeşte prin mândrie, neascultare, sete de putere şi dorinţă de stăpânire asupra celorlaţi şi printr’o înfricoşătoare lipsă de dragoste. Lumea noastră pare cufundată într’o aproape desăvârşită uitare de Dumnezeu. În rai, satana a reuşit să’l înşele pe Adam şi să’l răpească de la Izvorul Vieţii şi, de atunci, acesta a rămas ţelul său: să’l distrugă pe om nimicindu’i legătura cu Dumnezeu prin grija de multe, plăceri şi distracţii, ca să’l facă să uite de Ziditorul şi Binefăcătorul său. De aceea Sfinţii Părinţi socotesc uitarea de Dumnezeu cel mai mare păcat, întrucât aceasta este singura patimă ce nu poate fi înfrântă cu arma rugăciunii.

Omenirea zilelor noastre trăieşte în apostazie. A crede în Dumnezeu şi a duce o viaţă creştină este curată nebunie în ochii modernităţii. Duhul ascultării este împotriva duhului afirmării-de-sine şi competitivităţii agresive din zilele noastre. Noi însă trebuie să dispreţuim modelele acestei lumi, buna ei părere despre sine şi să nu ne lăsăm înşelaţi cu gândul că am putea împăca iubirea de Dumnezeu cu iubirea acestei lumi. Numai prin rugăciune neîncetată vom putea să ne lepădăm de duhul lumii acesteia.

trezvia

Pentru noi, creştinii, grija cea dintâi este cum să trăim fără de păcat în această lume, în care suntem asaltaţi neîntrerupt cu imagini şi impresii necurate. Aceasta este cu putinţă luând seama la Lot care, trăind în Sodoma, nu a fost totuşi vătămat de murdăria vieţuirii de acolo. Ne trebuie însă trezvie – ca să dobândim discernământ şi să nu fim furaţi şi răniţi de meşteşugirile potrivnicului. Dacă ne păstrăm trezvia, harul se înmulţeşte în inima noastră. Fără el omul nu este decât trup, iar trupul „să moştenească Împărăţia lui Dumnezeu nu poate” (I Corinteni XV, 50). Prin cădere omul a ajuns să nu mai fie stăpân pe propria’i fire, însă prin pogorârea minţii în inimă în rugăciune curată, el poate reface şi reîntregi firea sa dintru început.

Această trezvie ne păzeşte nu doar atunci când suntem treji, ci şi în timpul somnului, când duhul nostru se află în permanentă mişcare: ori către Izvorul Vieţii – care este Hristos – ori către împărăţia întunericului. „Eu dorm şi inima mea priveghează” spune proorocul Solomon (Cântarea lui Solomon V, 3). Pentru omul cu adevărat duhovnicesc, acel monstru – numit de psihologi subconştient – nu există. Prin trezvie toată viaţa omului devine conştientă şi, chiar de se strecoară ceva care’l tulbură, acest „ceva” este de îndată risipit de harul lui Dumnezeu care sălăşluieşte în el.

feciorie

Sfinţii Părinţi înţelegeau prin feciorie şi curăţia minţii şi numeau curvie nu doar patima poftei trupeşti, ci orice lucru care ne desprinde de aducerea aminte de Dumnezeu.

crucea

Bătălia cea mai mare din toate timpurile a fost dată pe Cruce. Pe cruce, tot răul adunat de’a lungul veacurilor – începând cu căderea lui Adam şi până la venirea lui Hristos – a căzut asupra Domnului. Crucea este sabia care omoară sinele nostru păcătos. Crucea devine cheie a raiului – pentru că ea omoară iubirea de sine (izvorul a tot răul din lumea aceasta). Iar voia lui Dumnezeu pentru noi în această viaţă este să devenim din zi în zi mai puţin egoişti, luându’ne crucea şi urmând Lui.

Dragostea înseamnă să îmbrăţişezi voia celuilalt. Când ridicăm ziduri împrejurul nostru nu izbutim să facem voia celuilalt şi rămânem în pierzătoarea noastră iubire de sine. De fapt ne ridicăm zidurile propriei noastre temniţe, ale propriului nostru iad. Iadul nu este celălalt – cum spunea Sartre – ci propriul nostru eu. Adevărata înţelepciune este să înţelegi că nu omul este centrul vieţii şi măsura tuturor lucrurilor, ci Dumnezeu şi că tot ceea ce este şi are omul este un simplu dar al Ziditorului şi Binefăcătorului său. Iar darurile Sale sunt pe măsura recunoştinţei şi mulţumitei cu care le primim.

sfânta neguţătorie

În fiecare zi suntem chemaţi la o sfântă neguţătorie: să schimbăm viaţa noastră trecătoare cu viaţa cea veşnică de la Dumnezeu. Pentru noi, creştinii, timpul înseamnă răscumpărarea veşniciei – pentru ceilalţi, timpul înseamnă bani. Pentru că cunoaşte puterea răscumpărătoare a rugăciunii, diavolul – care nu doreşte nimic altceva decât pierzania întregii omeniri – face tot ce’i stă în putinţă ca să ne împiedice de la rugăciune. Satana nu încearcă prea mult să ne împingă să păcătuim – căci ştie că pocăinţa noastră sinceră poate şterge mulţime de păcate – ci vrea, mai cu seamă, să devoreze timpul vieţii noastre, insuflându’ne pofta de distracţie, gustul pentru noutăţi, şi chiar o anume sete de cunoaştere, dar din care până şi ideea de Dumnezeu a fost trecută cu vederea. Tehnologia modernă, cu nenumăratele ei produse noi care invadează piaţa, este numai o exemplificare a acestui vicleşug. Diavolul ştie că dacă reuşeşte să ne mistuie timpul vieţii noastre, el pune capăt acestei sfinte negustorii, acestui schimb de vieţi, nimicind legătura noastră personală cu Dumnezeu.

moartea

Lumea modernă se teme de moarte. De aceea ea a devenit un fel de tabu, un lucru despre care oamenii preferă să nu vorbească. Dar pe noi, creştinii, aducerea aminte de moarte ne desprinde de toate legăturile cu cele pământeşti. Şi nu trebuie să facem nicio descoperire, căci drumul a fost deja deschis de Hristos. Dar pentru răscumpărarea vieţilor noastre din stricăciune trebuie plătit un preţ: pocăinţa.

texte selectate de George Crasnean din volumul Răscumpărând vremea, apărut la editura Renaşterea, 2014 / foto credit George Crasnean

Cărțile Ortodoxe pe care le cauți! Click pe banner!

Nouă apariție editorială: „De la moarte la viață”, Gheronda Iosif Vatopedinul (Editura Doxologia)

„Cu cât sufletul se depărtează de păcat, cu atât se depărtează de moarte, fiindcă acolo unde este păcatul cu fapta, acolo este și moartea. Prin urmare, dorul către Dumnezeu al omului se cunoaște din dispoziția lui, în ce măsură este iubitoare de păcat. Pe cât de ușor păcătuiește omul, pe atât se arată mai muritor. Când omul este împresurat de porniri iraționale și de simțiri moarte, se află cufundat în păcatul cu fapta și lumina Învierii nu-l conduce la legile dreptății. Creștinismul nu este altceva decât o chemare la o luptă pe viață împotriva diavolului și a morții până la biruirea lor finală. Fiecare păcat constituie trădare, fiecare patimă, cedare, și fiecare răutate, înfrângere” – Gheronda Iosif Vatopedinul

De la moarte la viață, Gheronda Iosif Vatopedinul
Traducere de Laura Enache /144 pagini / copertă broșată
Editura Doxologia, 2017

Aruncă o privire în interiorul cărții AICI

[P] Cărțile Ortodoxe pe care le cauți!

Ultimele zile ale Cuviosului Sofronie Saharov (1896 – 1993). Mărturia Părintelui Zaharia (Zaharou) de la Essex, UK

Cu patru zile înainte de a muri, Părintele Sofronie stătea cu ochii închiși și nu voia să ne mai vorbească. Chipul îi era luminos, deloc trist, dar plin de tensiune. Avea aceeași expresie ca atunci când săvârșea Dumnezeiasca Liturghie. Nu-și deschidea deloc ochii, nici nu vorbea, doar ridica mâna și ne binecuvânta. Ne binecuvânta fără să vorbească, iar eu am înțeles că urma să ne părăsească. Nu voiam să îl obosesc, așa că nu îl mai întrebam nimic. Dacă înainte mă rugam ca Dumnezeu să-i lungească bătrânețile, așa cum spunem în Liturghia Sfântului Vasile, în acele zile însă, văzând că se pregătea să ne părăsească, am început să mă rog astfel: ,,Doamne, dăruiește-i robului Tău intrare cu bogăție în Împărăția Ta”. Mă rugam folosind cuvintele Sfântului Apostol Petru: ,, Că aşa vi se va da cu bogăţie intrarea în veşnica împărăţie a Domnului nostru şi Mântuitorului Iisus Hristos” (II Petru, 1, 11). Mă rugam îndelung lui Dumnezeu, zicând: ,,Dumnezeul meu, dăruiește intrare cu bogăție robului Tău și așează sufletul lui împreună cu Părinții săi”, și-i pomeneam pe toți părinții care s-au nevoit împreună cu el la Sfântul Munte, începând cu Sfântul Siluan și continuând cu ceilalți.

Și în ultima zi m-am dus să-l văd. Era ora șase dimineața, urma să săvârșesc cea dintâi Liturghie a zilei, iar după mine, părintele Chiril, împreună cu ceilalți preoți, pe cea de-a doua. Am simțit că Bătrânul avea să ne părăsească în ziua aceea. Am mers în biserică, am început Dumnezeiasca Proscomidie, la ora șapte au început Ceasurile, urmate de Dumnezeiasca Liturghie. Am spus doar rugăciunile Anaforalei, iar la mănăstirea noastră obișnuim să le citim cu voce tare. Pentru următoarele, rugăciunea mea a fost: ,,Doamne, dăruiește intrare cu bogăție robului tău în împărăția Ta”. Acea Liturghie a fost diferită față de toate celelalte Liturghii pe care le săvârșisem până atunci. În clipa când rosteam ,,Să luăm aminte, Sfintele Sfinților”, părintele Chiril a intrat în altar. Ne-am uitat unul la altul și în acea clipă a început să plângă, iar eu am înțeles că părintele Sofronie ne părăsise. Întrebând când anume murise, am înțeles de la părinți că acest lucru s-a întâmplat la momentul citirii Evangheliei. Părintele Chiril m-a luat deoparte și mi-a spus: ,,Împărtășește-i pe credincioși, iar apoi anunță că Gheronda Sofronie a trecut la cele veșnice, după care fă și un trisaghion pentru odihna sufletului lui. La fel voi face și eu la ce-a de-a doua Liturghie”.

Am frânt cu grijă Agnețul și m-am împărtășit. Am ieșit și i-am împărtășit și pe credincioși și am făcut apolisul Liturghiei. Nici nu știu cum am reușit acest lucru. Mai apoi am ieșit înaintea credincioșilor și le-am spus: ,,Iubiții mei frați, Hristos, Dumnezeul nostru, este semnul lui Dumnezeu pentru toate generațiile acestei epoci, fiindcă în cuvintele Lui găsim mântuirea și dezlegarea tuturor problemelor noastre. Iar acum trebuie să facem după cum ne învață Liturghia, adică să mulțumim, să implorăm mila Lui Dumnezeu și să ne rugăm Lui. Astfel, haideți să-I mulțumim Lui Dumnezeu care ne-a dăruit un asemenea părinte și să ne rugăm pentru odihna sufletului său”. Apoi am început trisaghionul: ,,Binecuvântat este Dumnezeul nostru…”. L-amadus pe Părintele Sofronie în biserică și l-am ținut vreme de 4 zile, pentru că mormântul încă nu-i era gata. L-am lăsat descoperit petoată durat acestor patru zile și i-am citit Sfintele Evanghelii de la început și până la sfârșit, iară și iară, așa cum se face în cazul preoților. Am făcut panihide și pomeniri, precum și celelalte slujbe zilnice, Liturghia, iar el a rămas acolo, în mijlocul bisericii, patru zile.

Deși murise, atmosfera nu era deloc tristă, era la fel ca la Paști! Nimeni nu era afectat de pierderea Părintelui, toți se rugau cu însuflețire. Aveam un prieten, arhimandrit pe atunci, care obișnuia să vină la mănăstire în fiecare vară și să petreacă câteva săptămâni la noi. Era părintele Ierótheos Vláhos, cel care a scris cartea O noapte în pustia Sfântului Munte. Acum este mitropolit de Náfpaktos și Sfântul Vlasie. A sosit și el de îndată ce a aflat că Părintele Sofronie a plecat la cele veșnice. Era foarte pătruns de atmosfera ce exista atunci la noi în mănăstire și a exclamat: ,,Dacă părintele Sofronie nu a fost sfânt, atunci nu există sfinți”. S-a întâmplat ca atunci să vină și niște părinți de la Sfântul Munte ca să-l vadă pe Părintele Sofronie, dar nu l-au mai găsit în viață. Părintele Tihon de la Símonos Pétras era unul dintre ei. De fiecare dată când vreun grec venea în Anglia pentru tratament medical, obișnuia să treacă și pe la mănăstire pentru a le citi Gheronda o rugăciune, fiindcă foarte mulți s-au vindecat în acest fel.

A doua sau a treia zi de la moartea sa, la mănăstire a venit o familie cu un copil de paisprezece ani, bolnav. Copilul avea cancer la cap urmând să fie operat zilele următoare. Părintele Tihon a venit la mine și mi-a spus: ,,Oamenii aceștia care au venit acum s-au întristat foarte tare pentru că nu l-au mai prins în viață pe Gheronda. De ce nu mergi să-i citești câteva rugăciuni copilului?”. I-am spus: ,,Haide, vino și sfinția ta ca să faci pe citețul. Haide să-i citim la celălalt paraclis”. Am mers și i-am citit copilului, iar la sfârșit, părintele Tihon mi-a spus: ,,De ce nu treceți copilul pe sub coșciugul cu trupul părintelui ca să se vindece? (…)”. I-am răspuns că nu pot să fac asta fiindcă lumea ar spune că abia a murit Gheronda, iar noi, ucenicii lui, încercăm să ,,silim” recunoașterea lui ca sfânt. ,,Dacă vrei, fă tu acest lucru”, i-am spus într-un final. ,,Ești monah aghiorit, n-o să-ți spună nimeni nimic”. Atunci, părintele Tihon l-a luat pe copil de mână și l-a trecut pe sub sicriul părintelui. În ziulele următoare, copilul a fost operat, dar nu i-au mai găsit nimic. I-au închis tăietura pe care i-o făcuseră la cap și i-au spus: ,,Diagnosticul a fost greșit. A fost, probabil, o inflamație”. S-a întâmplat ca acel copil să fie însoțit de un medic din Grecia, și acela le-a arătat celorlalți tomografiile care dovedeau existența tumorii și le-a spus: ,,Știți foarte bine ce înseamnă acest diagnostic greșit…”. Copilul a trăit și a crescut mare, acum este un tânăr de 27 de ani.

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

Sursa: Arhim. Zaharia Zaharou, Ultimele zile ale părintelui Sofronie, în ,,Pará tin Límnin”, apariție lunară a parohiei Sfântul Dimitrie – Paralímni, iulie 2008 via pemptousia.ro

Sfaturi părintești practice de la Bătrânul Antim Aghioritul de la Schitul Sfânta Ana (1913 – 1996)

Sfaturi părintești practice

Să nu-l pomenim la Liturghie!

Un tânăr s-a sinucis, iar părinții lui, zdrobiți de durere, s-au adresat Părintelui Antim cu rugămintea să-l pomenească la Sfânta Liturghie, ca sufletul lui să afle milă. Bătrânul a răspuns cu asprime, dar și cu înțelepciune: „Să nu-l pomenim la Liturghie! E mai bine pentru sufletul lui. Când mult-milosârdul Dumnezeu vede că nu-l cinstim, îl va milui El Însuși, dar dacă îl cinstim noi, nu-l va milui. Mai mult, ceilalți trebuie să se păzească de exemplul lui, văzând că Biserica nu-l primește nici mort. Sinuciderea e deopotrivă cu hula împotriva Duhului Sfânt, păcat care rămâne neiertat, după cuvântul Domnului nostru: Pentru aceasta grăiesc vouă: tot păcatul și hula se va ierta oamenilor, iar hula care este împotriva Duhului nu se va ierta oamenilor. Şi oricine va zice cuvânt împotriva Fiului Omului, se va ierta lui; dar celui ce va zice împotriva Duhului Sfânt, nu se va ierta lui nici în veacul de acum, nici în cel viitor. (Matei 12, 31-32).”

Să nașteți prunci!

„În greutățile vieții să aveți întotdeauna mare răbdare. Nu putem face nimic singuri. Ne încredințează de acest cuvânt Domnul Însuși, Care a zis: Fără Mine nu puteți face nimic (Ioan 15, 6). Suntem uneltele lui Dumnezeu și depindem de El. Așa cum atunci când vrem un lucru, Îl rugăm pe Dumnezeu să ni-l dea, la fel și când El vrea să ne dea ceva, trebuie să-l primim și să-I mulțumim. Să nu vă păziți, ci să nașteți prunci! Astfel vă veți arăta încrederea în Dumnezeu, care bineînțeles va răsplăti ostenelile voastre.”

Astăzi e ziua bărbatului tău

Doamna Elena Papada a luat dulciuri și a venit la Schitul din Viron ca să-l servească pe Părintele Antim pentru ziua de nume a soțului ei. Era praznicul prorocului Ilie după noul calendar. Bătrânul a primit și a i-a făcut urări cu reținere. Însă după treisprezece zile s-a dus în vizită la casa ei și i-a dat anafură de la Liturghia pe care o săvârșise în acea zi. „Astăzi e Prorocul Ilie”, i-a spus și a felicitat-o din inimă. Era un aghiorit adevărat, fără fanatism, dar cu o viziune bisericească dreaptă.

Dumnezeu face și din apă lapte

„Ai osteoporoză”, i-au spus medicii unei bolnave. „Să bei mult lapte!” Acest suflet evlavios i-a cerut Bătrânului să-i dea dezlegare să bea lapte în Postul Mare, însă el i-a răspuns: „Crezi că Dumnezeu nu poate să prefacă și apa în calciu și lapte?” Astfel, cu binecuvântarea lui, n-a întrerupt postul și starea nu i s-a înrăutățit.

Veniți la mine, cel simplu și neînvățat?

Câțiva tineri care se spovedeau la Părintele Epifanie, povățuitorul de suflete cel nerătăcit, au mers să caute sfatul Părintelui Antim într-o problemă personală serioasă. Acesta i-a întrebat cu dreaptă-socotință ce duhovnic au și, când a aflat că sunt povățuiți de Părintele Epifanie, le-a zis zâmbind: „Aveți un duhovnic sfânt și înțelept, aveți izvorul harului, și voi veniți la mine, cel simplu și neînvățat?”

Femeia ta a avortat pruncul

Bătrânul cunoștea păcatele înainte să le mărturisească cei ce veneau la el. Odată, un tânăr a cerut să se spovedească. Părintele Antim a clătinat din cap și i-a zis: „Ai lăsat-o pe femeia ta să facă avort. Ești deopotrivă vinovat de uciderea pruncului tău. Cum vei da ochii cu el în cer, tu care ești ucigaș de prunc, când te va numi tată?”

Păcatul pricinuiește tulburări sufletești

Un tânăr s-a închis în casă, cuprins de melancolie. Mama lui s-a tulburat. A alergat la Părintele Antim, la Schitul Sfinților Arhangheli, aducându-i hainele fiului să le binecuvinteze. Când i-a explicat situația Bătrânului, acesta i-a zis liniștit: „Copilul tău a păcătuit, iar păcatul aduce melancolie și tulburări sufletești. Plata păcatului este moartea (Romani 6, 23). Să înceteze să păcătuiască și îndată își va veni în fire.”

Pregătirea pentru moarte

La întrebarea cum trebuie să ne pregătim mai bine pentru moarte, Bătrânul a răspuns: „Să ne pregătim, ca să nu murim. Un proverb zice: «Dacă mori înainte să mori, nu vei mai muri când vei muri.» Pregătirea noastră, care ar trebui făcută în întreaga viață, e cuprinsă în următoarele patru lucruri: Să murim neîncetat păcatului; să nu ne încurajăm pentru orice bine pe care ni l-am făcut nouă înșine, ca să ne lăudăm; oricât de mult am greșit, să nu deznădăjduim; să știm că Dumnezeu îngăduie să păcătuim ca să ne smerim, altminteri nu putem intra în Împărăția cerurilor.”

Iubirea Bătrânului pentru orfani

Părintele Antim a rămas întâi orfan de mamă, apoi și de tată la o vârstă fragedă. Lipsurile, suferințele, lipsa dragostei de mamă și a căldurii familiei i-au pecetluit inima simțitoare. De aceea, pe cât îi stătea în putință, arăta orfanilor o compătimire deosebită. Odată, când a aflat că în Livadia era un orfelinat numit „Tavita”, care îi aduna pe orfani și plinea cu iubirea lui Hristos lipsa acoperișului părintesc, a fost adânc mișcat. Dar ce putea să dăruiască Antim cel neagonisitor? El însuși era un iubitor al neagoniselii în Hristos și nu avea bani. Putea să le dăruiască iubirea lui și rugăciunea neîncetată către Domnul nostru, Ocrotitorul orfa­nilor și al nevoiașilor. Voia însă ca iubirea lui să fie însoțită și de ceva material. Fiind zugrav de icoane, s-a gândit să le zugrăvească și să le trimită o icoană a Sfintei Tavita cea milostivă, sfânta din Iope care era plină de fapte bune și de milosteniile ce le făcea (Fapte 9, 36). Icoana aceasta le-a făcut o bucurie deosebită orfanilor și împodobește până astăzi bisericuța orfelinatului.

La ce trebuie să ia aminte monahul cu viață de obște

Bătrânul obișnuia să spună: „Două lucruri, pe lângă celelalte, socotesc că sunt mai trebuincioase pentru cei care viețuiesc în obște: ascultarea față de stareț și față de frații mai mari și smerenia care purcede din inimă și preface starea cea veche a omului. Veți dobândi Împărăția cerurilor ca fii ai ascultării (I Petru 1, 14) și ai smereniei.”

De ce mă chinuiți?

Odată, vremea rea l-a silit pe Bătrânul Antim să rămână peste noapte în Mănăstirea Grigoriu. Părinții mănăstirii n-au pierdut prilejul să se adune în synodikon, cu binecuvântarea starețului lor, și să asculte cuvintele pline de înțelepciune ale Bătrânului. Însă ceea ce i-a mișcat cel mai mult pe Părinți a fost ascultarea lui la orice îi cereau. Răspundea mereu: „Să fie binecuvântat.” Îl întrebau: „Poate v-am obosit, Părinte?”, iar el răspundea: „Iertați‑mă că v-am necăjit cu prezența mea.”
Îi mulțumeau pentru cuvintele ziditoare de suflet și Bătrânul le răspundea sincer și spontan: „Iertați-mă, Părinților, pentru nesăbuința și necugetarea mea.”
L-au pus să stea pe scaunul starețului din synodikon. El a făcut ascultare, dar cu smerenie și cu glas scăzut i-a întrebat: „Părinților, de ce mă chinuiți?”

Purtarea față de semenii noștri ne va mântui

„Mântuirea nostră este înainte de toate lucrarea bună-plăcerii lui Dumnezeu. El voiește ca toți oamenii să se mântuiască și la cunoștința adevărului să vină (II Timotei 3, 7). Dumnezeu nu e părtinitor, îi miluiește pe toți, dar îi mântuiește pe dreptslăvitori pentru că au Botezul cel adevărat și învățătura cea adevărată. Dacă ne dorim mântuirea, trebuie să păzim poruncile dumnezeiești, care ne spun deslușit că trebuie să-L iubim pe Dumnezeu și pe om. Evanghelia însăși ne spune: De va zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele său îl urăște, mincinos este; că cel ce nu iubește pe fratele său pe care l-a văzut, pe Dumnezeu pe Care nu L-a văzut cum poate să-L iubească? (I Ioan 4, 20). Deci mântuirea noastră atârnă de purtarea pe care o vom avea față de ceilalți oameni.”

Cum trebuie să ne rugăm

„Rugăciunea”, spunea Bătrânul, „înseamnă părtășie nemijlocită cu Dumnezeu. Psalmistul zice: Vărsa-voi înaintea Lui rugăciunea mea, necazul meu înaintea Lui voi spune (Psalmul 141, 2). Înainte de rugăciune este trebuință de adunare în sine și de o așezare sufletească smerită, adică de o stare asemenea celei cu care mergem să cerem ajutorul, sprijinul, înțelegerea pentru problemele noastre cuiva mai presus decât noi. Prin rugăciune ne slobozim de gânduri pătimașe și de închipuiri. Închipuirea este înșelarea minții. Omul se întinează prin cele cinci simțiri trupești cunoscute și prin cele cinci simțiri sufletești, care după marele Fotie sunt: cugetarea, închipuirea, răpirea, uimirea și judecata. Prin rugăciune se curățește mai întâi mintea de gândurile rele și mai apoi inima de simțămintele viclene. De aceea când vrăjmașul cel înțelegător îl atacă pe om, întâi îi atacă mintea, dar inima lui rămâne netulburată. Astfel, mintea lesne se întinează și lesne se curățește, pe când inima greu se întinează și greu se curățește. Dobândirea curăției inimii și a rugăciunii curate este o lucrare foarte anevoioasă și este deopotrivă cu nepătimirea: Fericiți cei curați cu inima că aceia vor vedea pe Dumnezeu, a spus Dumnezeu-Omul Iisus (Matei 5, 8). Pentru aceasta doar cei curați sunt nepătimași și doar nepătimașii se învrednicesc de vederea lui Dumnezeu și a tainelor Lui.”

Sursa: Cuviosul Antim Aghioritul de la Sfânta Ana, Autor Haralambie M. Busias, Editura Iona, 2014. Textul apare pe Blogul Sfântul Munte Athos cu acordul D-lui Cătălin Grigore, directorul Editurii Iona, căruia îi mulțumim și pe această cale.

Se va prelua cu precizarea sursei Blogul Sfântul Munte Athos

Despre moarte şi îndumnezeire cu Avva Iulian, duhovnicul care primeşte cuvintele de la Dumnezeu

motto: „În tot lucrul socoteşte’te ca având trebuinţă de învăţătură şi astfel vei fi găsit înţelept în toată viaţa ta”. (Sfântul Isaac Sirul)

Citind odată cu nesaţiu cuvintele sfântului Isaac m’am încredinţat dintr’o dată pentru care pricină mi’e atât de drag a cerceta pe avva Iulian şi a’l întreba despre gânduri. Şi socotesc că nu doar eu gândesc acestea, căci toţi cei care’l caută pe bătrânul duhovnic cred în vorbele sirianului: „Încredinţează cele ale tale mai degrabă celui simplu, ajuns la cercarea lucrurilor, decât înţeleptului al cărui cuvânt vine din cercetare, fără cercarea lucrurilor… Că cel care şi’a chivernisit mai întâi sieşi în chip sigur libertatea este vrednic de crezare că îi va învăţa mai apoi şi pe alţii cu meşteşug acelaşi lucru”.

Între puţinele lucruri pe care le’am învăţat, tot umblând printre monahii aghioriţi, este şi acela că tocmai atunci când eşti încredinţat că gândurile tale sunt dintre cele mai bune, este bine să nu te încrezi în judecata ta, ci mai bine să ţi le mărturiseşti unui bătrân înţelepţit de rugăciune şi să iei adeverire de la unul ca acesta, ca să nu fi „alergat în zadar”.

Mai mult: avva Paladie spunea că „începutul îndepărtării de Dumnezeu este neînvăţarea (de la altul)” şi că „trebuie să căutăm a fi în preajma bărbaţilor cuvioşi mai mult decât am dori o fereastră luminoasă, pentru că astfel… punându’ne alăturea de dânşii, ne vom cunoaşte fie trândăvia, fie râvna”.

Şi: „omul îl sfătuieşte pe aproapele său după cât ştie, însă Dumnezeu lucrează în cel ce ascultă după cât crede. Nu lepăda învăţătura, chiar de se întâmplă să fii înţelept foarte, pentru că ceea ce Dumnezeu ne rânduieşte e mai de folos decât înţelepciunea noastră”. Tot avva Marcu mai spune că cei ce vor să se nevoiască şi să dobândească adevărată înţelepciune „să se sârguiască a petrece în preajma bătrânilor ce au cunoştinţă duhovnicească, sau măcar să’i întâlnească neîncetat”. Ca „să nu umble în întuneric” şi să se primejduiască de cursele potrivnicului, sau să cadă „între fiarele cele gândite”.

Şi tocmai pentru că diavolul este întotdeauna sprijinitor al grăirii deşarte şi vrăjmaş a toată învăţătura duhovnicească, am luat pildă de la părinţii din vechime – al căror dreptar era cercetarea bătrânilor – şi iarăşi m’am dus după sfat la avva Iulian, bătrânul drag din chinoviul Prodromului. Şi nefiind eu singur a grăit părintele la plural – căci ştia bătrânul că astfel cele spuse se făceau tuturor de folos şi, în felul acesta, fiecăruia „i se desluşeau în cunoştinţă cele ale sale”…

De’acuma… bătrânii trebuie să se gândească mai mult la moarte. Da’ nu numai vârstnicii, ci şi cei mai tineri. Căci spun părinţii cei de demult că „mai multe piei de miei găseşti decât de oi bătrâne”. Însă până la urmă, moartea nu este decât o „îngropare a pãcatelor”.

Da părinte. E bine să’şi aducă aminte omul de neînlăturarea morţii…

Erau şi nişte versuri… Tare „frumoase”: „La moarte de te’i gândi, nu mai poţi păcătui”. Sau „taine mari noi trăim, dar la ele nu gândim”. Mare păcat că nu ne gândim la ele… Cum spune şi sfântul apostol Pavel la I Corinteni III, 18: „Dacă i se pare cuiva, între voi, că este înţelept în veacul acesta, să se facă nebun, ca să fie înţelept”. Şi într’alt loc, tot la Corinteni: „Unde este înţeleptul? Unde e cărturarul? Unde e cercetătorul acestui veac? Au n’a dovedit Dumnezeu nebună înţelepciunea lumii acesteia? (I Corinteni I, 20). Şi aşa este. De aceea v’am spus că „taine mari noi trăim şi la ele nu gândim”…

Şi Diadoh al Foticeii spunea că moartea este „mai degrabă pricină a vieţii adevărate”…

Da. Omul trebuie să’şi aducă aminte de’a pururea că a scăpa de moarte este cu neputinţă. Cum spune sfântul Antonie cel Mare că „moartea de’o va avea omul în minte, viaţă este; iar neavand’o, moarte îi este”. Dar nu de moartea aceasta a trupului trebuie să ne temem noi, „ci de pierderea sufletului”.

De asta cred, părinte, că drepţii nu mor, ci doar trec la viaţa de veci. Căci „cel ce a trãit bine nu poate muri rãu” – zice Fericitul Augustin.

Dar dacă Dumnezeu a voit să ne aducă la viaţă în lumea aceasta – dacă a vrut să fim, să existăm – apoi totuşi… înseamnă că aşteaptă ceva de la noi. S’o luăm cu începutul… V’am mai spus eu ş’altădată că noi toţi suntem rătăcitori pe lumea asta. Şi nu eu, ci Duhul Sfânt spune aceasta prin apostolul Pavel, care le scria filipenilor că „cetatea noastră este în ceruri, de unde şi aşteptăm Mântuitor, pe Domnul Iisus Hristos”, (Filipeni III, 20). Deci dară, locul nostru nu este aici, ci în ceruri. Şi la Evrei XI, 8 spune apostolul că: „prin credinţă, Avraam – când a fost chemat – a ascultat şi a ieşit la locul pe care era să’l ia spre moştenire şi a ieşit neştiind încotro merge”. Deci prin credinţă a umblat Avraam pe pământ şi nu prin vedere. Prin credinţă s’au făcut toate încă de la începuturi. Că scrie acolo despre toţi, cum că „prin credinţă, Avraam, când a fost încercat, a adus pe Isaac (jertfă)”; „prin credinţă au trecut israeliţii Marea Roşie, ca pe uscat, pe care egiptenii, încercând şi ei s’o treacă, s’au înecat”; „prin credinţă, zidurile Ierihonului au căzut, după ce au fost înconjurate şapte zile”; „prin credinţă şi Sara însăşi a primit putere să zămislească fiu, deşi trecuse de vârsta cuvenită”. Şi tot aşa şi despre proorocii „care prin credinţă, au biruit împărăţii, au făcut dreptate, au dobândit făgăduinţele, au astupat gurile leilor…”. „Toţi aceştia au murit întru credinţă, fără să primească făgăduinţele, ci văzându’le de departe şi iubindu’le cu dor şi mărturisind că pe pământ ei sunt străini şi călători”. (Evrei XI, 17, 29, 30, 11, 33, 13).

Dumnezeu vrea ca, în lumea asta, să facem şi noi ceva. Că noi nu putem să rătăcim degeaba pe aicea, prin lume, şaptezeci, optzeci de ani – poate chiar şi o sută. Căci gândiţi’vă oleacă la imensa veşnicie care ne aşteaptă – care n’are milioane de ani, nici miliarde, ci este… fără de sfârşit! De’asta spun – şi sfântul Ioan Scărarul spune undeva – că „trupul e o bună slugă, dar un rău stăpân”. Nu suntem omorâtori de trupuri – Doamne fereşte! Dar omul trebuie să’şi supuie trupul, sufletului…

„Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema”…

Şi se va duce trupul ăsta, carnea aceasta pe care o vedeţi astăzi… Pentru că zice evanghelistul Ioan că „Duhul este cel ce dă viaţă; trupul nu foloseşte la nimic”. (Ioan VI, 63). Duhul este cel care dă viaţă! Trupul foloseşte doar atât cât să ajute duhul. Este doar ca o haină care îmbracă sufletul. Şi cuvintele pe care vi le spun eu acum sunt mai mult decât trupul meu…

„Cuvintele pe care vi le’am spus sunt duh şi sunt viaţă”…

Şi când ne’om duce dincolo vom grăi gură către gură cu toţi sfinţii şi cu Preasfânta Născătoare de Dumnezeu – să ne’ajute Dumnezeu să se’ntâmple asta! – şi cu ceilalţi ai noştri, plecaţi dintre noi mai devreme. Dar… ce scrie la Luca XVII, 21? Că „împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul vostru”. Ş’atunci, gândesc şi eu ca sfântul apostol Pavel: „Nu ştiţi, oare, că voi sunteţi templu al lui Dumnezeu şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi?”. (I Corinteni III, 16). Nu ştiţi? Trebuie să ştiţi! Trebuie să ştiţi că bunul Dumnezeu locuieşte în voi! Deci în viaţa aceasta Domnul poate locui în trupurile noastre… Eeh, dar de’acuma laşi trupul… şi te uiţi la dânsul – eşti conştient de dânsul; mai conştient ca acum – cum se duce în ţărână… Poţi chiar să’i şi spui: “Mulţumescu’ţi ţie trupule că m’ai ascultat în viaţă. De’acum tu te du la putrejune, că eu mă duc la… Judecată. Şi ne’om întâlni iarăşi când va voi Domnul să ne cheme pe’amândoi la ziua cea din urmă”… La lucruri din acestea trebuie să ne gândim acuma, la bătrâneţe… La cât îi de scurtă viaţa asta pe lângă veşnicia care ni s’aşterne înainte.

Deci asta aşteaptă Dumnezeu de la noi, părinte: să ne îndumnezeim!

Păi ce scrie la Facere I, 26? „Să facem om după chipul şi asemănarea Noastră”. Şi mai departe scrie Sfânta Scriptură că „luând Domnul Dumnezeu ţărână din pământ, a făcut pe om şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s’a făcut omul fiinţă vie. (Facere II, 7). Ei, suflarea aceea a fost a Duhului Sfânt cu care i’a dat chipul. Chipul, nu şi asemănarea. Asemănarea trebuie să ţi’o câştigi. Şi cum poţi s’o dobândeşti? Sfântul apostol şi evanghelist Ioan spune că „Dumnezeu este iubire”. (Epistola I, IV, 8: „Cel ce nu iubeşte n’a cunoscut pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este iubire”). Şi că „de ne iubim unul pe altul, Dumnezeu rămâne întru noi şi dragostea Lui în noi este desăvârşită. Din aceasta cunoaştem că rămânem în El şi El întru noi, fiindcă ne’a dat din Duhul Său”. (I Ioan IV, 12, 13). Şi din Duhul Său numai dragoste poate să ne dea – că El este iubire şi această iubire o vrea în inimile noastre. Despre dragostea aceasta vom fi întrebaţi la Judecată şi asta este şi ceea ce aşteaptă Dumnezeu de la noi!

Mulţi se roagă pentru sfinţia voastră părinte! Şi pe net, îl întreabă mereu de sănătatea părintelui Iulian pe Laurenţiu Dumitru…

Eei, nu trebuie să se roage. Doară zice Mântuitorul că „fără Mine nu veţi putea face nimic” (Ioan XV, 5). Doamne, dac’am deschis gura, n’a fost de la mine aceasta. Şi să ştiţi de la mine că adevărul nu este al celui ce grăieşte, ci al lui Dumnezeu, când îl pune în gura celui ce grăieşte. De la mine nimic nu e. Dacă am spus un citat – din Scriptura lui Dumnezeu a fost acela. În faţa lui Dumnezeu şi cu mâna pe inimă o spun că… fără de El nu puteam face nimic.

I’aţi iubit pe oameni, părinte… De aceea vă şi iubesc oamenii atât de mult!

Oare nu toată Legea se cuprinde într’o singură poruncă: „să’l iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi”? Iar noi datori suntem să plinim porunca asta. Trebuie să ne silim să facem din Evanghelia scrisă, una trăită, că numai aşa îl vom afla pe Hristos…

Prodromou, la pomenirea Sfântului şi Dreptului Simeon (03 Februarie 2015).

George Crasnean
„Lumea monahilor” / 20 martie 2015 

Foto credit George Crasnean
Mulţumim autorului pentru îngăduinţa de a prelua textul său pe Blogul Sfântul Munte Athos .
Se va prelua cu precizarea sursei Blogul Sfântul Munte Athos

Cap. XXIX: Despre aducerea aminte de moarte [Patericul athonit, Ioannikios Kotsonis]

În secolul al XVIII-lea, după moartea pustnicului Damaschin, Sfântul Haralambie s-a nevoit în partea de nord a Schitului Sfânta Ana, într-o chilie părăsită. Acolo, el s-a dovedit un curajos atlet al lui Hristos, un atent ucenic al aducerii aminte de moarte. În fiecare zi, după Vecernie şi după Rugăciunile de seară, el se întindea într-un sicriu, punându-şi capul pe o piatră. Îşi încrucişa mâinile ca o persoană decedată şi, vorbind cu sine însuşi, spunea:
«Bătrânul Haralambie s-a dus. A murit, nu ne va mai tulbura cu sporovăiala sa – acestea sunt cele ce vor spune ceilalţi părinţi. Dumnezeu să-i ierte sufletul! Iar tu, sărmane suflet, ce ai de gând să faci acum? Cum te vei prezenta în faţa scaunului de judecată a lui Hristos? Dacă un om drept de-abia se mântuieşte, cum să se mântuiască un ticălos păcătos ca mine?».
Aceste lucruri şi multe altele spunea în fiecare zi, plângând neîncetat şi priveghind noaptea întreagă, murmurând. Astfel şi-a îndreptat grija întregii sale fiinţe, cu puterea sufletului său, ca să preamărească şi să-L laude pe Dumnezeu.

Nevoitorul bătrân Filaret Karulitul, când s-a apropiat de sfârşitul vieţii sale, l-a chemat pe vecinul său cu care se nevoia, Gavriil, să vină să-i aducă un târnăcop şi o lopată.
– Frate, vino, sfârşitul meu e aproape. Trebuie să mă pregătesc de călătorie. Din dragoste, hai un pic mai departe de chilia mea.
S-a ridicat cu greutate. Când au ajuns între nişte stânci unde au găsit puţin pământ, părintele Filaret s-a întins jos.
– Aici e locul unde va fi mormântul meu. Măsoară şi sapă, ca să fie pregătit.
Părintele Gavriil a însemnat măsurile pe pământ şi a început să sape. O săptămână mai târziu, părintele Filaret, prietenul pustiei şi al virtuţii, a plecat din viaţa aceasta vremelnică.

Monahul dionisiatan Hrisostom a scris pe măsuţa din chilia sa:
Puţin şi voi muri. Ce se cuvine să fac?
1. Să-l chem pe egumen să mă spovedească!
2. Trebuie să cer iertare de la cineva?
3. Şi după aceasta? După aceasta trebuie să mă încredinţez milei lui Dumnezeu.

Era un călugăr rus numit Timotei. El a murit în 1848. În întreaga sa viaţă a fost un rugător neîncetat. Pentru că nu avea chilia sa, biserica i-a devenit chilie. Zilnic făcea 300 de metanii şi 1200 de închinăciuni. În timpul zilei citea din Epistole [ale Noului Testament] şi Evanghelii, din Acatiste şi Filocalie. Patrusprezece ani a tăcut fără să spună cuiva un cuvânt. El întrerupea tăcerea numai pentru ascultare.

Sursă: Patericul atonit – Arhim. Ioannikios Kotsonis, Editura Bunavestire, Bacău, 2000, Traducere de Anca Dobrin şi Maria Ciobanu

Schitul Sfânta Ana [Patericul Sfântului Munte, Monahul Andrei Aghioritul]

Lăsând în urmă Néa Skiti şi mergând spre sud-est, ajungem la o Arcadă de piatră. Aici, după cum spune Tradiţia, se află hotarele dintre Mănăstirea Sfântul Pavel şi cel mai mare Schit din Sfântul Munte, Sfânta Ana, pentru că în acest punct s-au întâlnit Pavel, egumenul Mănăstirii Sfântul Pavel şi Atanasie, egumenul Mănăstirii Sfatului¹ şi au rânduit hotarele acestor două Mănăstiri, fiecare plecând în acelaşi timp [pe jos] de la Mănăstirea sa.

Aşa cum mi-au povestit părinţi cuvioşi, Schitul Sfânta Ana este cel mai vechi, dar şi cel mai mare Schit din Sfântul Munte. A avut două perioade de viaţă: prima, după Tradiţie, a început în secolele al VI-lea-al VII-lea, atunci când a fost înfiinţată Mănăstirea chinovială a Sfatului. Din cauza nenumăratelor năvăliri ale piraților, nu a supraviețuit decât până în secolele al IX-lea-al X-lea, după care a fost distrus. Urmează cea de-a doua perioadă, care începe odată cu Cuviosul Gherontie, socotit întemeietor al Schitului, care a fost și ultimul (probabil) egumen al Mănăstirii Sfatului. Acest Sfânt a fost contemporan cu Sfântul Maxim Kavsokalivitul. La început a trăit în peșterile din apropierea mării, dar, din cauza neîncetatelor necazuri provocate de pirați, a urcat mai sus, pe niște stânci greu accesibile, acolo unde astăzi se află bisericuța Sfântului Pantelimon, pe care a zidit-o el cel dintâi.

În locul acesta se află o mulțime de xerokalýve², și Peșteri, în care, de-a lungul timpului, au sălăşluit și s-au nevoit mulți monahi sihaştri și locuitori ai Pustiei.

După multe ispite și nevoințe aspre, Cuviosul Gherontie, îmbleșugat în zile, și-a dat duhul Stăpânului Hristos, făcându-se jertfă și pildă de neîntrecut în virtute și bunătate pentru ucenicii și dimpreună-nevoitorii săi. Acolo unde a locuit, pentru a le aduce mângâiere fraților, a făcut să izvorască din stânci, cu rugăciunea sa fierbinte, un firicel de apă, asemenea agheasmei.

Cel care i-a urmat a voit să facă o mică grădină în peștera în care a locuit Sfântul Gherontie și aduna agheasma pentru a uda grădina. Dar pentru că apa aceasta a fost dată nu pentru udarea grădinilor, ci pentru ca monahii să nu-şi neglijeze îndatoririle lor duhovnicești, ajungând preocupaţi de cultivarea grădinăritului, Maica Domnului i s-a arătat acestui monah în vedenie și l-a mustrat pentru nesocotinţa sa duhovnicească, poruncind să înceteze să mai curgă în acel loc agheasma, care, fiind dată numai spre a fi băută, și nu spre stropirea grădinii, a ieșit la suprafața pământului undeva mai jos, risipindu-se peste tot. Până astăzi, această agheasmă, fie vară, fie iarnă, este la fel: nici nu scade, nici nu crește.

Părintele Haralamb cel cu aducerea aminte de moarte

Bătrânului monah Damaschin i-a urmat la această xerokalýva, imitându-i viața întru toate, părintele Haralamb, îndelung încercat în nevoințele pustniciei. A ajuns monah și, pe lângă celelalte harisme pe care le-a moștenit de la Bătrânul-Damaschin, avea și harisma gândului neîncetat la moarte.

După rânduiala pavecerniței, se așeza într-un pat asemenea unui mormânt și își punea sub cap o piatră în loc de pernă. Și atunci începea să se gândească și să-și închipuie cum arată moartea.

Se aşeza asemenea celor morți, spunându-și: „Haralambe, nefericite, acum te duci, bagă de seamă! Pentru tine bat clopotele de la Kyriakón³, iar părinții acum zic: S-a dus Bătrânul-Haralamb, nu ne va mai stingheri cu prezența și sporovăiala sa, Dumnezeu să-l ierte și să-i odihnească sufletul! Da! Toate acestea sunt bune și frumoase, dar tu, nefericite moș-Haralambe, ce vei face? Unde te vei duce? Cum te vei arăta așa cum ești, netrebnic și vrednic de plâns, în fața lui Dumnezeu, Dreptul Judecător, în fața tronului lui Dumnezeu? Ce fapte, ce roade ai să-I aduci în față? Ce ai făcut astăzi pentru Dumnezeu, pentru aproapele și pentru tine însuți? Te vei învrednici oare să-i vezi pe Sfinții Îngeri ai lui Dumnezeu? Cetele dumnezeieşti de îngeri, mai-marii cetelor cereşti? Ierarhiile Sfinților, Patriarhilor, Apostolilor, Profeţilor, Ierarhilor, Cuvioşilor, ale Cuvioşilor Mucenici – bărbaţi şi femei –, diferitele cete ale Drepţilor, Împăraţilor, Ieromartirilor⁴, ale Mucenicilor şi ale tuturor robilor slăviţi ai lui Dumnezeu, ale celor care au fost mântuiţi şi sfinţiţi? Te vei învrednici, nefericite şi păcătosule, să o vezi pe Mariam, Împărăteasa a toate, Maica lui Dumnezeu, Stăpâna de Dumnezeu Născătoarea, Purtătoarea de grijă⁵ şi Ocrotitoarea acestui loc sfânt, Păzitoarea cea osebită şi plină de îndrăzneală a creştinilor şi singura mângâiere a monahilor aghioriţi? Vei putea, bietul de tine, să treci de Vămile văzduhului ale atotviclenilor demoni, care, din turbarea şi mânia de care sunt stăpâniţi, dar şi din dorinţa pe care o au de a-i răsturna pe toţi oamenii în iad, vor vrea să te împiedice şi să te prăvălească şi pe tine în abisul focului gheenei? Vei putea oare să scapi de ei şi să ajungi la tronul slavei lui Dumnezeu şi să te învredniceşti să te închini Preasfintei Treimi?

Nu te înfricoşează, monahule Haralamb, spusa Sfintei Scripturi: «Şi dacă dreptul abia se mântuieşte, ce va fi cu cel necredincios şi păcătos?» (I Pt. 4, 18).”

La aceste gânduri şi cugetări ochii i se umpleau de lacrimi şi rămânea treaz până în zori, când începea din nou rugăciunea, înfrânarea tuturor simţurilor şi nevoinţa aspră a unei alte zile.

Odată cu noua zi îşi spunea: „Veniţi să ne închinăm Împăratului nostru Dumnezeu. Veniţi să ne închinăm şi să cădem la Hristos Împăratul nostru Dumnezeu. Veniţi să ne închinăm şi să cădem la Însuşi Hristos Împăratul şi Dumnezeul nostru”, adică se adresa fiecăruia dintre simţuri: mâinilor, picioarelor, ochilor, urechilor, limbii, minţii, inimii şi tuturor imboldurilor sufletului său: „veniţi, toate dimpreună, să ne închinăm lui Dumnezeu şi să cădem înaintea Lui.” Şi spunea că aceasta trebuie să se petreacă în fiecare clipă, dacă vrei, nefericite, ca Dumnezeu să te ierte şi să te primească, să-ţi treacă cu vederea greşelile, fărădelegile şi toate păcatele săvârşite în această viaţă a noastră.

În felul acesta a trăit în jur de şaizeci de ani lipsiţi aproape cu totul de orice mângâiere şi desfătare materială. La o vârstă înaintată, Preabunul Dumnezeu l-a luat în Împărăţia Cerurilor, la fericirea cea veşnică.

Părinţii de la Schit au jelit pentru pierderea unei pilde vii care reînnoia şi în ei înşişi pomenirea neîncetată a morţii – frâul cel mai bun care-l poate face pe om să-şi biruie neputinţele şi patimile -stricăcioase.

Asemenea părinţi, la această înălţime a virtuţii sau chiar la măsuri de împlinire dumnezeiască şi sporire duhovnicească, sunt nenumăraţi. Fiecare Colibă de nevoitori, fiecare sălaş de eremit, fiecare Sfântă Sihăstrie, dar chiar şi numeroase Peşteri au dat mulţi părinţi asceţi şi cuvioşi, la măsura şi după asemănarea Părinţilor de demult din Palestina, Libia şi Tebaida. De acest lucru ne convinge şi ultima descoperire petrecută cu Dicheul⁶ acestui Sfânt Schit, aşa cum el însuşi ne-a istorisit.

Zece Sfinţi neştiuţi şi cu nume necunoscute nouă

Monahul Chiril, Stareţul Colibei Cinstita Cruce a artiştilor iconari supranumiţi „ananiéii”⁷ şi Dicheul Schitului Sfânta Ana, în anul mântuirii 1977-1978, ne-a povestit că în 20 ale lunii septembrie 1977 a venit la Schit un creştin ortodox libanez, care a spus că din cauza stării de război din patria sa a emigrat şi s-a stabilit în Cana Galileii.

Libanezul a cerut părintelui Chiril, Dicheul, să-i arate drumul care duce spre vârful Atonului şi părintele i l-a arătat. Acest evlavios pelerin a plecat spre culmile Atonului, care atinge 2030 m înălţime şi, întrucât era nevoie de mai mult de 4 ore de mers pe jos de la Sfânta Ana până pe culmea muntelui, unde se află şi o bisericuţă închinată Schimbării la Faţă a Domnului, trebuia să plece dis-de-dimineaţă.

Din acest motiv libanezul a plecat odată cu zorile şi s-a întors spre seară la Kyriakón-ul Schitului, unde a fost găzduit şi a dormit. În ziua următoare, după terminarea dumnezeieştii Liturghii, s-a pregătit să plece, dar şi-a amintit să întrebe ceva ce nu putea să înţeleagă şi care l-a impresionat în mod deosebit. Astfel, în prezenţa şi a altor părinţi ai Schitului, cu bruma de greacă pe care o ştia, a spus că, în timp ce cobora de pe culmile Atonului, în locul numit Vavýlas, acolo unde drumul e foarte abrupt, a simţit o oboseală peste măsură şi a vrut să se aşeze ca să se odihnească puţin. Căutând un loc potrivit, vede dintr-odată în faţa sa o casă, din care au ieşit doi monahi cuvioşi care l-au invitat înăuntru, unde i-au oferit smochine proaspete de abia culese şi apă rece. Libanezul a mâncat şi a băut şi, după cum a mărturisit el însuşi, a simţit o dulceaţă şi o desfătare de nedescris, dar, în acelaşi timp, într-un mod neobişnuit, întreaga oboseală, resimţită mai înainte, dispăruse brusc după trataţie.

În Colibă a văzut zece monahi cuvioşi, care se sprijineau în toiege dintr-un singur lemn, curbate la mijloc, şi se rugau cu ajutorul şiragului împletit de mătănii.

I-a întrebat de câtă vreme locuiesc acolo şi i-au răspuns că au foarte mulţi ani de când se află în zonă şi singura lor ocupaţie este să se roage pentru întreaga lume. Aceasta i-a trezit libanezului curiozitatea şi, de cum a plecat de acolo, s-a gândit tot drumul la ceea ce i-au spus, anume că stau acolo de foarte mulţi ani rugându-se. Vârsta lor nu părea a fi foarte înaintată şi de aceea i-a întrebat pe Dicheu şi pe părinţi cum era cu putinţă să se nevoiască acolo de „foarte mulţi ani”.

Părintele Chiril şi ceilalţi părinţi de la Schit au fost surprinşi şi uluiţi la auzirea acestei dezvăluiri, pe care, fără tăgadă, Preabunul Dumnezeu „întru judecăţile pe care El Însuşi le ştie” a arătat-o libanezului, pentru că toţi ştiu că în acel loc nu există nici casă, nici monahi care să locuiască undeva în apropiere. Atunci toţi cu o gură şi o inimă L-au slăvit pe Dumnezeu şi i-au spus străinului pelerin evlavios: „Frate, dă slavă şi mulţumire Preamarelui şi Atotputernicului Domn şi Dumnezeu al nostru Care te-a învrednicit să-i vezi pe robii şi Sfinţii Săi aleşi, fiindcă cei pe care i-ai văzut ieri nu erau monahi, ci Sfinţi şi Cuvioşi Părinţi ai [Sfântului] Munte, pe care nimeni dintre noi nu s-a învrednicit până astăzi să-i vadă, ci în decursul vremilor s-au descoperit unor monahi evlavioşi, precum şi unor buni creştini şi cucernici pelerini, dintre care unul se pare că eşti şi tu!” Libanezul a plecat biecuvântându-L şi slăvindu-L pe Dumnezeu, „Cel minunat întru Sfinţii Săi”.

Un trup întreg de ascet sub zid de lut

Ieromonahul Simeon de la Coliba Întâmpinarea Domnului, care se află în partea de sus a Schitului Sfânta Ana, ne-a povestit că la o oarecare xerokalýva locuia Bătrânul-Dionisie, care era Stareţul părintelui Chiril, numit „tăbăcarul”. Bătrânul-Dionisie a încercat odată să repare o bancă de lemn, şi acolo, pe când strica vechiul zid de piatră⁸, a descoperit întregi sfintele moaşte ale unui nevoitor sau pustnic necunoscut.

Bătrânul-Dionisie, cu uimirea şi emoţia prilejuite de această descoperire, care răspândea o mireasmă negrăită, a început să se roage şi să-i ceară acestui Sfânt necunoscut să-i descopere numele său. Se gândea, de asemenea, să se ducă la Kyriakón, să bată clopotele, ca să le dea de ştire părinţilor să vină cu alai şi tămâieri pentru a lua sfintele moaşte, a le duce la biserica principală a Schitului Sfânta Ana, a li se închina şi a le aduce rugăciuni toţi părinţii Schitului – poate astfel avea să se descopere cărui Sfânt aparţineau aceste binecuvântate sfinte moaşte.

Cum se gândea el aşa, i s-a arătat în vedenie acest binecuvântat Sfânt ascet şi, cu o căutătură foarte aspră, i-a spus Bătrânului- Dionisie să-i acopere deîndată moaştele şi cât va trăi să nu vădească nimănui ceea ce Dumnezeu l-a învrednicit să vadă. De aceea, cu puţină vreme înainte de a muri, Bătrânul-Dionisie a istorisit acestea obştii sale, fără să arate locul, reţinut fiind de mustrarea acelui sfânt ascet, care şi după moarte fuge de slava oamenilor, pentru că s-a învrednicit să aibă parte de slavă de la Dumnezeu în Împărăţia Cerurilor. Acest lucru ne-a fost adeverit de mulţi alţi părinţi ai Schitului, vrednici de respect şi crezare întru toate, între care se află şi părintele duhovnic şi mărturisitor Antim, un ieromonah evlavios şi dintre cei mai virtuoşi. Astfel, acel sfânt pusnic a rămas necunoscut pentru noi, dar cunoscut şi cinstit de Dumnezeu în veci.

Din tâlhar, sfânt cu harismă profetică

Precum mi-a povestit însuşi părintele Simeon, în Creta, în vremea stăpânirii turceşti, a trăit un tâlhar, haiduc⁹ şi hoţ, care a făcut mari pagube turcilor, ajutându-i într-ascuns pe creştini. Era atât de grozav şi înspăimântător pentru tiranii turci, încât paşa acelei zone l-a înştiinţat că îi va ierta toate fărădelegile şi nedreptăţile făcute turcilor, cu condiţia să plece din Creta, pentru a scăpa de faptele sale tâlhăreşti.

Tâlharul acesta era atât de pornit împotriva turcilor, încât nu voia nici măcar să audă de propunerea paşei, dar mai târziu s-a dovedit că, arătându-i-se Sfânta Ana, bunica Domnului şi mama Preasfintei, într-o vedenie înfricoşătoare i-a poruncit să primească condiţiile şi propunerile beiului turc şi să meargă degrabă la Schitul ei din Sfântul Munte. Silit de dumnezeiasca vedenie, tâlharul cretan a acceptat să plece din Creta și nu doar atât: după spusa părinților Schitului, beiul turc, pentru a fi sigur că tâlharul va pleca definitiv din Creta, l-a escortat el însuși până în Athos.

Când tâlharul a ajuns în portul din Dafne, a cerut să fie dus direct la Schitul Sfânta Ana.

De cum a ajuns la Schit, nu a primit să se supună nici unui Stareț, ci a cerut să-l facă monah, să-l numească Ana și să rămână în apropierea Bisericii Sfânta Ana.

Părinții Schitului au făcut sinaxă și i-au spus tâlharului că numele Ana este feminin și nu se dă bărbaților. Așadar, l-au făcut călugăr, l-au numit Ioachim şi i-au dat o Chilie în apropierea Kyriakón-ului, chiar în spatele cimitirului Schitului; se nevoia singur, îndrumat și sfătuit de toți părinții, față de care arăta acum o deosebită ascultare și multă smerenie.

În această Chilie a rămas mai mult de cinci ani. Apoi, pentru mai multă liniște, s-a retras în spatele Schitului, într-o peșteră. Acolo îi duceau părinţii pâine şi posmagi. În acel loc s-a luptat mult cu ispitele și încercările venite din partea demonilor văzuți și nevăzuți, arătând multă răbdare și stăruinţă, ca și cum ar fi fost călugăr de mulți ani și foarte încercat.

De asemenea, îndura fără crâcnire frigul, iarna, și căldura, vara. Odată, spun părinții, se aşternuse zăpadă mai mult de un metru, acoperind totul. Părinții de la Coliba Întâmpinarea Domnului au frământat și au făcut pâine proaspătă, caldă, și s-au dus la peșteră, ca să-i dea Bătrânului Ioachim, dar nu l-au aflat acolo. Au ieșit să-l caute și, pe când strigau de zor, i-au auzit glasul, au săpat în zăpadă și l-au găsit acoperit sub nămeți, șezând pe o piatră și rugându-se liniștit. Și nu doar atât, ci i-a mustrat pentru că i-au tulburat acea dulce liniște și i-au luat căldura pe care o avea stând sub zăpadă.

A trăit la Schitul Sfintei Ana în multe neajunsuri și vitregii, dar și într-o pocăință sinceră din 1890 până în 1915. Se împărtășea adesea cu Cinstitele Daruri, cu Trupul și Sângele Domnului Hristos, se ruga și nu lipsea niciodată de la sfintele slujbe și de la rugăciunile obștești.

Se pare că dobândise multe harisme duhovnicești, printre care harisma preştiinţei și cea a profeției, pentru că odată, când au trecut pe la Coliba Întâmpinarea Domnului trei ruși, pentru a-l cunoaște și a-i cere binecuvântarea, acesta le-a dat următoarele daruri: celui dintâi trei semințe de bob, celui de-al doilea puțină tămâie și celui de-al treilea o floare.

Când rușii au plecat, părinții l-au întrebat ce înseamnă lucrurile pe care le-a dat acelora. El le-a răspuns: „Celui dintâi i-am dat trei semințe de bob pentru că se va face călugăr; celui de-al doilea i-am dat tămâie pentru că, atunci când se va întoarce acasă, îl va găsi mort pe tatăl său; iar cel de-al treilea, căruia i-am dat o floare, când se va întoarce în lume se va căsători și va da floarea aceasta femeii pe care o va lua de soţie.” Și, într-adevăr, după cum a spus părintele Ioachim, așa s-a întâmplat.

După aceasta, nu a trecut mult timp și s-a îmbolnăvit. A știut dinainte că va muri și, la trei zile după ce a fost cuprins de boală, s-a odihnit „în Domnul”, încununat cu un sfârșit cuvios, pentru a se muta de la sălașurile pământești la cele cerești și pururea fiitoare.

Omul virtuos din Muntenegru

La Coliba Schimbarea la Față a acestui Sfânt Schit a trăit, într-o asceză foarte aspră, ieromonahul Mina. Era din Muntenegru (Serbia¹⁰). Avea o deosebită evlavie față de cele sfinte, multă frică de Dumnezeu și-i iubea pe toți părinții cu o dragoste sinceră, așa cum mi-au mărturisit ei înșiși. Cu binecuvântarea duhovnicului său, făcea pe durata a douăzeci și patru de ore între o mie și trei mii de mătănii mari și între cincizeci și o sută de comboshinia¹¹. Ca o armă unică împotriva limbuţiei avea rugăciunea, care nu lipsea din gura sa, de aceea și cuvintele pe care le schimba cu părinții erau foarte puține. Nevoindu-se astfel, a ajuns la adânci bătrâneți și și-a dat Domnului duhul său, primind moartea cu bucurie și cu nădejdea vieții și fericirii veșnice.

Diavolului îi este frică de comboshini

La același Schit al Sfintei Ana, monahul Procopie de la Coliba Intrarea în Biserică a Maicii Domnului avea o mare dorință să învețe muzică, pentru a-L slăvi pe Dumnezeu asemenea celorlalți frați. Dar pentru că era un pic fals, părinții se fereau să-l învețe. Fratele Procopie avea de la Dumnezeu harisma de a spune neîncetat rugăciunea „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul!” și în mâna stângă ținea întotdeauna șiragul de mătănii, de care nu se despărțea niciodată.

Într-o zi, fiind foarte trist pentru că nu putea să afle pe nimeni care să-l învețe muzică, cu gândul la acest lucru şi copleşit de amărăciunea care pusese stăpânire pe el, încetase să mai spună rugăciunea.

Dintr-odată, în fața sa a apărut un Bătrân preacuvios, dar necunoscut lui:

– Frate Procopie, ce ți s-a întâmplat de ești așa de trist? Ce te nelinișește?

– Ce să am, părinte? Iată, vreau şi eu să învăț puțină muzică și nu se găseşte nimeni să mă ajute, fiindcă spun că vocea mea sună fals.

– De asta ești aşa de necăjit, bietul de tine? Eu o să te învăț și o să te fac cel mai bun psalt din Sfântul Munte, vei cânta asemenea celei mai frumoase privighetori! Dar vreau ca și tu să-mi faci un hatâr.

– Ce vrei de la mine? Vrei să-ți plătesc? Îți voi da oricât ceri!

– Plata mea va fi să lași din mână aste comboshini și să încetezi să mai spui ceea ce ziceți voi că se numeşte rugăciune. Și o să te învăț tot ce vrei.

Monahul Procopie, de cum a auzit acestea, a înțeles că arătarea nu era monah, ci un demon atotviclean, care voia să-l facă să înceteze rugăciunea. Și-a făcut numaidecât cruce și a spus: „Înapoia mea, preaviclene satana, nu-mi trebuie mie muzica ta și nici binefacerile tale!” Atunci demonul s-a făcut nevăzut.

De aici aflăm cât se teme diavolul de comboshini, despre care bine spun părinții că este arma creștinului împotriva diavolului și rugăciunea care îi arde pe demoni. În timp ce de psalţi nu le e atât de frică şi nu pun preţ pe ei, pentru că prin cântare se îndepărtează uşor de rugăciune şi cad în egoism şi mândrie.

Cei care îndură ispitele sunt socotiţi asemenea mucenicilor

La Coliba Sfânta Treime trăiau în nevoinţă cinci fraţi după trup, care s-au făcut monahi şi au luat numele Atanasie, Grigorie, Artemie, Filaret şi Macarie.

La început trăiau cu aceleaşi gânduri, în pace, dragoste, ascultare şi respect faţă de schima monahală şi călugărie, în acord cu voturile monahale.

Cu trecerea timpului însă, evlavia cea dintâi s-a răcit, câte puţin şi-a făcut loc îndrăzneala de frate şi voia proprie, pe care diavolul cu artă şi multă viclenie le aţâţă, începând fiecare să facă ceea ce vrea, fără să întrebe pe nimeni.

Astfel, fără să prindă de veste, au intrat între ei răceala şi înstrăinarea. Au urmat învinuirile şi neînţelegerile care s-au încheiat cu incidente grave, certuri, ţipete, violenţă şi lovituri atât de serioase, încât ajunseseră să-şi spargă capetele între ei, să-şi rupă mâna, piciorul sau alt mădular, până când unul reuşea să-l supună voii sale pe celălalt. Fratele mai mic nu-l respecta pe cel mare şi nici cel mai mare nu punea preţ pe cel mai mic.

Certurile şi situațiile acestea neplăcute continuau aproape în fiecare zi; rar se întâmpla să treacă o zi fără ca nevoitorii din împrejurimi să nu-i audă pe aceşti fraţi certându-se şi lovindu-se. Oricare dintre vecinii şi părinţii din apropiere sau din altă parte încerca să intervină pentru a-i despărţi, sau să mijlocească pentru a se împăca şi a nu se mai certa, fugea snopit în bătaie, astfel că nimeni nu putea să-i ajute.

Au trecut patruzeci de ani de viaţă mucenicească în care -aceşti cinci fraţi s-au certat zi de zi. Părinţii de la Schit se obişnuiseră cu ţipetele lor şi-şi spuneau: „Netrebnicii iar se ceartă şi se omoară între ei!”

Până într-o zi când ţipetele s-au oprit. A trecut o zi, au trecut două, dar în Coliba lor domnea o linişte deplină. Părinţii s-au mirat, dar nimeni nu îndrăznea să meargă să vadă ce se întâmplă.

În cea de-a treia spre cea de-a patra zi, Sfânta Ana i se arată în vis Dicheului Schitului şi-i spune: „Duceţi-vă împreună cu părinţii să-i îngropaţi cu slavă şi cinste pe cei cinci Mucenici ai lui Hristos, pe cei cinci fraţi care pentru dragostea de Dumnezeu s-au făcut călugări şi din pizma diavolului se certau fără motiv şi în pofida voii lor, dar în fiecare seară, după pavecerniţă, se iertau din inimă unul pe celălalt şi nu ţineau răutatea niciodată mai mult de o zi, pentru că împlineau cu străşnicie spusa evanghelică: «Soarele să nu apună peste mânia voastră; mâniaţi-vă, dar nu greşiţi» (Ef. 4, 26).”

Dicheul – înainte-stătătorul Schitului – auzind acestea de la Sfânta Ana, i-a chemat deîndată pe părinţi la Sinaxă şi s-au dus cu toţii la Coliba unde trăiau cei cinci fraţi. Au găsit uşa deschisă, au intrat înăuntru şi i-au găsit aşezaţi în poziţia în care monahii iau iertare [unul de la celălalt] după pavecerniţă în biserică. Toţi cinci răspândeau o mireasmă negrăită; s-a împlinit, în ceea ce-i priveşte, cuvântul Sfintei Scripturi: „Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi. Căci cu judecata cu care judecaţi, veţi fi judecaţi” (Mt. 7, 1-2) şi „acolo unde te voi afla, acolo vei şi fi judecat”.

Atunci toţi părinţii, după ce şi-au însuşit lecţia despre neţinerea de minte a răului, cu cinstiri şi tămâieri i-au însoţit pe Mucenicii lui Hristos şi le-au îngropat trupurile la cimitirul de obşte dimpreună cu ceilalţi părinţi, slăvindu-L pe Dumnezeu, Care rânduieşte în tot chipul mântuirea oamenilor.

Răspunsul înfricoșător din ceasul morții

La Coliba Bunăvestirea Maicii Domnului, care aparține de Schitul Sfânta Ana, în jurul anului 1885 a trăit în asceză, ascultare și smerenie desăvârșită monahul Evloghie, care la 95 de ani s-a mutat pentru totdeauna din lumea aceasta la cealaltă – la viața veșnică.

Cunoscându-şi de mai înainte şi prevestindu-şi moartea, mulți dintre părinții Schitului, după cum se obișnuiește în astfel de situații, mergeau să ceară binecuvântarea de la starețul care avea să-și afle curând sfârșitul.

După mărturia lor comună, toți părinții care au fost în preajma sa în acele clipe grele au avut parte de o lecție cu privire la sfânta Judecată și la răspunsul înfricoșător care i se va cere sufletului. Bătrânul-Evloghie, vreme de 24 de ore înainte de a-și da duhul, mișca din cap neîntrerupt, când spre dreapta, când spre stânga, iar părinții îl auzeau spunând:

– Când, unde? Când, unde?

Continuu, fără încetare.

Mulți dintre cei de față au încercat să-i țină capul, să nu-l mai întoarcă neîncetat când într-o parte, când în cealaltă, dar a fost cu neputință să-l oprească.

De multe ori spunea:

– Nu, nu a fost așa, spuneți minciuni. Pentru acel lucru am făcut pocăință.

Și continua:

– Când, unde?

Astfel, fără să le spună nimic celorlalți monahi, și-a dat duhul și a plecat din viața aceasta către sălașurile de veci, fără să dea vreo altă lămurire.

Monahul Ștefan „Americanul”

La Coliba Nașterii Maicii Domnului a trăit asemenea unui ucenic desăvârșit, în lepădare de sine, nevoinţă și deplină ascultare părintele Ștefan. Acesta a fost ultimul succesor la această Colibă și continuator al vieții și lucrării virtuoase din preacucernica obște a starețului Grigorie, fost monah la Mănăstirea Kostamonitu, și a cuviosului arhimandrit Ioachim, care fusese starețul și duhovnicul monahului Ștefan. Iar pentru că și acesta venise, asemenea starețului Ioachim, din America, toți îl știau cu numele de „Ștefan Americanul”.

Monahul Ștefan, plin de iubire, simplitate și bunătate, după ce l-a slujit cu credinţă pe starețul său, arhimandritul Ioachim, până în ultimele clipe ale vieții lui și s-a învrednicit să ia binecuvântarea acelui cu adevărat sfânt stareț, era fericit că primise această mare întărire duhovnicească de la părintele duhovnicesc și egumenul său.

După cuvioasa adormire a starețului său, monahul Ștefan, pentru că nu mai avea un stareț pe care să-l slujească, se ducea pe la Mănăstiri, de la care cerea milostenii. Tot ceea ce i se dădea – posmagi, orez, zahăr, legume şi alte produse şi zarzavaturi – el împărţea altor părinți mai în vârstă, de la diferite Colibe de la Sfânta Ana, Sfânta Ana Mică, Katunákia, Karúlia și de oriunde altundeva din Sfântul Munte, care erau bolnavi și zăceau la pat.

Fericitul Ștefan a stăruit în această slujire de-a lungul întregii sale vieți, cu zâmbetul pe buze, cu șiragul de mătănii în mâini, cu rugăciunea în inimă și cu desaga în spate. Era pregătit în toată vremea pentru rugăciune și slujirea fraților aflați în suferințe, asemenea unui soldat al „Bunului Samaritean” și Stăpân Hristos, înzestrat cu toate armele sale.

Astfel, a împlinit cele două mari porunci: dragostea de Dumnezeu și dragostea de aproapele, fiindcă avea credință adâncă în cuvintele Domnului nostru Iisus Hristos, Care a spus: „De aceste două porunci atârnă toată legea şi profeţii” (Mt. 22, 40).

Prin urmare, moartea l-a aflat pregătit; a fost bolnav pentru scurtă vreme și a plecat asemenea unei păsări din lumea aceasta, întrarmat cu multele și nenumăratele rugăciuni primite atât de la Starețul său, cât și de la aceia pe care i-a hrănit, ajutat în tot chipul și îngrijit, și s-a dus cu multă îndrăzneală la Domnul și Dumnezeul nostru Iisus Hristos, Dătătorul de biruință, spre a primi cununa izbânzilor și a spune Dreptului Judecător cele câte le-a rostit și dumnezeiescul Pavel: „Lupta cea bună am luptat, alergarea mi-am împlinit-o, credinţa am păzit-o; acum mi s-a gătit cununa dreptăţii, pe care în ziua aceea mi-o va da Domnul, Dreptul Judecător” (II Tim. 4, 7-8), bucurându-se încununat şi slăvind pe Tatăl, pe Fiul și pe Duhul Sfânt dimpreună cu toți Sfinții și Părinții aghioriți.

Din această vrednică obște, de unde a primit primele luminări duhovnicești, înfăptuirea virtuții și smerenia se trage şi preacuviosul arhimandrit Heruvim Karámbelas, care, prin harul lui Dumnezeu și cu rugăciunile starețului său, a întemeiat obștea duhovnicească „Mângâietorul”, precum și Sfânta Mănăstire din Oropós, de la care evlavioasa turmă purtătoare a numelui lui Hristos a cules și continuă să culeagă multe bunuri duhovnicești și foloase sufletești. Părintele Heruvim, prin cuvântul său vorbit, dar și prin cel scris, a trezit și îndrumat multe suflete pe calea lui Dumnezeu cu harul Mângâietorului, a adus multora mângâiere și ajutor sufletesc, mai ales în ultima vreme, prin preţioasele volume care ne prezintă Chipuri de monahi aghioriți contemporani.

Au fugit de slava oamenilor

În jurul anilor 1976-1977, când Dicheu și întâi-stătător al Schitului erau artiștii iconari, și frați după trup, ieromonahii Serafim și Vasile, numiți Voliótes¹², mai-marii Schitului au hotărât să mute osemintele părinților răposați din încăperea de la subsol în osuarul nou zidit.

La mutarea acestora au luat parte mulți părinți: ieromonahii și duhovnicii Antim, starețul de la Lampes, Gavriil din obștea artiștilor iconari a Karțonéilor, Simeon de la Coliba Întâmpinării Domnului, ieromonahul Haralamb de la Casa de artiști iconari a Ananiéilor, monahul Grigorie de la Casa de artiști iconari Sfânta Treime și mulți alți părinți și frați, care mărturisesc dimpreună că toate osemintele răspândeau o mireasmă negrăită și suprafirească.

Însă pentru a admira și în același timp a ne minuna de cugetul smerit al acestor fericiți asceți și pentru a cunoaște toți părinţii cât urau și fugeau de slava oamenilor și de faptul de a fi vădiţi, vom înfăţişa o întâmplare vrednică de luat în seamă, istorisită de cei care au mutat aceste oseminte.

Când unul dintre frați a luat din grămada de oase un craniu și l-a pus în sacul său, în momentul în care a trecut prin fața celorlalţi fraţi şi părinţi, cu toții au simțit cum acel craniu răspândea o mireasmă aparte și o aromă deosebită.

Atunci toți părinții au alergat să vadă care este acel craniu ce răspândește o aromă atât de intensă, pentru a-l separa de celelalte oseminte și a-l așeza în biserică alături de alte sfinte moaște. Însă acea deosebită mireasmă s-a ascuns, s-a pierdut și a dispărut cu totul. În zadar au căutat părinții în fiecare sac, scoţând unul câte unul osemintele. Nici o diferență nu se putea face între ele.

Aceasta este pildă importantă pentru noi toți, spre a cunoaște cât de mult acei adevărați monahi fugeau de slava lumii, pe care n-au primit-o nici după moarte, fiindcă le era prea-îndeajuns slava dobândită de la Împăratul Cel fără de moarte și Dumnezeul nostru.

Note:

1 Μονή τῶν Βουλευτηρίων este una din vechile Mănăstiri atonite (sec. al XI-lea), astăzi dispărută (n. trad.).

2 Xerokalýva este o Colibă care nu are încorporat în alcătuirea ei şi un locaş de cult; pentru detalii, vezi studiul introductiv (n. trad.).

3 Biserica centrală a unui Schit, ai cărui nevoitori se reunesc duminica (κυριακή) şi la sărbătorile mai importante, în vederea săvârşirii dumnezeieştii Liturghii (n. trad.).

4 Martirii din rândul diaconilor, preoţilor şi episcopilor (n. trad.).

5 Ἔφορος – intendent, purtător de grijă (n. trad.).

6 Conducătorul spiritual al Schitului, ca ansamblu de organizare monahală su-bordonat unei Mănăstiri, este Dicheul, care este asistat în activitatea sa de conducere şi administrare de către Sinaxa Bătrânilor Schitului şi consilieri (n. trad.).

7 Ucenici ai Stareţului Anania (n. trad.).

8 Contrafort din piatră ridicat împotriva alunecărilor de teren, folosit totodată ca sprijin pentru bancă (n. trad.).

9 ἀρµατολός – soldat de origine greacă, înarmat, care cu acordul puterii turceşti păzea zonele de graniţă (n. trad.).

10 La momentul respectiv statul Muntenegru făcea parte din confederația Iugoslaviei (n. trad.).

11 Κοµποσχοίνι (κόµπος = nod, σχοινί = funie, ață) este șiragul împletit de mătănii folosit la rostirea rugăciunii inimii; monahii folosesc șiraguri de 300 de noduri, prin urmare 100 de comboshinia înseamnă rostirea rugăciunii inimii de 30.000 de ori (n. trad.).

12 Scil. din orașul Volos (n. trad.).

Sursa: Patericul Sfântului Munte, Monahul Andrei Aghioritul, Editura Sophia, 2013, pp. 113-127 / Foto arhiva blogului

Fragmentul de față apare pe Blogul Sfântul Munte Athos cu îngăduința editorului cărții, d-na Mihaela Voicu, căreia îi mulțumim.

Se va prelua doar cu precizarea sursei Blogul Sfântul Munte Athos

Poveţe părinteşti, Gheronda Efrem Filotheitul

POVEŢE PĂRINTEŞTI

✦ Trebuie să avem luare-aminte şi rugăciune. Una ajută pe cealaltă, precum se ajută mâinile una pe alta; luarea-aminte aduce rugăciunea şi rugăciunea aduce luarea-aminte.

✦ Rugăciunea să fie spusă încontinuu, fie grăită, fie în minte; să nu se oprească niciodată; întreruperea rugăciunii şi trândăvia sunt ca şi când cineva ar purta arma sa pe umăr, în vreme ce duşmanul îl ucide; pe când, dacă îşi ţine mereu degetul pe trăgaci, îndată ce apare duşmanul el trage primul şi îl omoară.

✦ Diavolul tremură la numele lui Iisus Hristos şi când rugăciunea se face astfel încât cineva să înţeleagă ce a cerut, adică să fie conştient, atunci frica diavolului este mult mai mare.

✦ Spuneţi rugăciunea; aceasta sfinţeşte gura, sfinţeşte aerul, sfinţeşte locul în care a fost rostită.

✦ Prin citire, prin convorbiri duhovniceşti, îl loveşti pe vrăjmaş în cap, peste picioare, peste mâini. Prin rugăciunea minţii îl loveşti în inimă, de aceea şi reacţionează atât de cumplit.

✦ Rugăciunea să fie spusă într-una, zi şi noapte, din gură, din minte, din suflet. Să nu lăsăm mintea fără ocupaţie, ci să lucreze la rugăciune sau la contemplare, pentru că altfel vine semănătorul cel rău şi seamănă tulburare în suflet. Monahul care nu zice rugăciunea este monah doar pe dinafară.

✦ Numele lui Iisus sfinţeşte gura, mintea şi inima; diavolul se străduieşte să oprească rugăciunea prin diferite griji, treburi şi nevoi; după ce a fost legat, ca să zicem aşa, stăpânul casei, lesne este după aceea să-şi facă treaba; de aceea trebuie izgonită imediat din minte orice închipuire, orice lucru. În vremea rugăciunii, nimic să nu preocupe mintea, să nu existe nici un lucru pământesc de care mintea să se îngrijească. Spune: “da, diavole, mâine, când îmi voi termina rugăciunea, le voi face pe toate; dar acum exist doar eu şi Dumnezeu, nimic altceva“.

✦ Diavolul ia mintea şi o duce unde vrea el; când mintea se întoarce, aduce în suflet toată mizeria şi provoacă maladii şi boală în suflet. Leacul, terapia, arma împotriva risipirii minţii este trezvia. Diavolul îşi macină toate puterile lui ca să distrugă trezvia.

✦ Vindecarea definitivă de patimi se face prin oprirea nălucirilor, adică a risipirii minţii. Păcatul nu se poate face dacă nu se primeşte mai întâigândul păcatului. Mai întâi se predă omul cel lăuntric, prin nălucire, şi apoi urmează păcatul din afară.

✦ Dacă mintea nu se curăţeşte de năluciri, Dumnezeu nu scrie pe lespedea minţii cuvintele Sale.

✦ Diavolii pun o mulţime de piedici pentru ca omul să nu se roage, deoarece toate cursele, toate capcanele diavolilor, sunt distruse prin rugăciune.

✦ Rugăciunea este o armă atotputernică care nu lasă păcatul să se apropie. Diavolii tremură la rostirea numelui lui Iisus Hristos.

✦ Lucrarea trezviei este meşteşugul meşteşugurilor şi ştiinţa ştiinţelor; e nevoie de un învăţător potrivit, care să cunoască bine meşteşugul. Dar e nevoie şi de ascultare deplină, întrucât, dacă pentru a învăţa un meşteşug ori ştiinţă trebuie să faci ascultare către învăţător, cât de multă ascultare trebuie să faci aici, în ştiinţa duhovnicească, unde diavolul încearcă să strice, să împiedice toată lucrarea: e ca şi când, de pildă, maistrul ar încerca să-l înveţe pe ucenic o meserie, iar un alt maistru, de alături, se străduieşte încontinuu să deformeze învăţăturile primului şi se sileşte să-l convingă pe ucenic că altfel stau lucrurile. Aşadar, gândeşte-te acum dacă e posibil ca ucenicul să înveţe vreodată meseria ascultându-l pe diavol, pe cel rătăcit, fără să-l asculte întru totul pe adevăratul maistru şi dascăl duhovnicesc şi fără să nesocotească sfaturile diavolului.

✦ Deoarece lucrarea minţii noastre nu este desăvârşită, de aceea nu primim mângâiere duhovnicească şi căutăm mângâiere prin vorba lungă, râs şi întoarcere către cele din afară.

✦ O cugetare diavolească te chinuie şi, dacă nu te spovedeşti sau nu te rogi, ca să fugă cugetarea, aceasta devine tortură; cât de înfricoşător este să fii cu diavolii!

✦ Sfinţii Părinţi foloseau aducerea aminte de moarte ca pe o cale de trezvie şi plângeau într-una, rugându-se să nu păcătuiască. Cât trebuie să ne rugăm noi, cei bolnavi!

✦ Cu cât te osteneşti mai mult, cu cât te nevoieşti mai tare, cu atât mai mare comoară îţi aduni în ceruri. Har mare vine în aceia care s-au chinuit, care au suferit mult; în aceia care au trecut prin mari ispite.

✦ Osteneala, sudoarea, chinul, smerenia, umilinţa, dispreţul de sine, acestea îl clădesc pe monahul adevărat, acestea sunt cununile veşnice. Dacă monahul nu este strivit, nu se face vrednic de a-L urma pe Mielul cel blând, în vecii vecilor. De aceea diavolul cel mândru războieşte monahismul, de aceea îi pune pe cei din lume să nesocotească monahismul.

✦ Mustrările sunt ca apa sărată care păstrează dinţii puternici şi aduce sănătate şi apărare; pe când laudele sunt ca dulciurile care distrug dinţii.

✦ Pentru ostenelile virtuţii vom afla odihnă în cealaltă viaţă; truda aceasta este aurul care se adună în cămările lui Dumnezeu; este sămânţa. Acum semănăm, după moarte vom secera şi vom fi uimiţi de recoltă. Cu ostenelile şi suferinţele de aici, zidim palatul nostru din Ceruri. Acum nu se vede nimic.

✦ Îngerul Domnului scrie cât te-ai ostenit, cât ai suferit în fiecare zi; şi în vreme ce ziua se pierde, plata rămâne. Când vom muri se va face socoteala şi vom lua răsplată pentru silinţa noastră.

✦ Unde sunt astăzi oamenii care, pentru iubirea lui Hristos, se supun chinurilor şi dispreţului?

✦ Sfinţii Părinţi s-au străduit să se ostenească cât mai mult cu putinţă, pentru că ştiau că vor găsi mai multe bunătăţi în cer.

✦ Viaţa de acum este ca un târg; toţi schimbă mărfuri, asudă, se ostenesc ca să câştige mai mult; după ce se termină târgul, fiecare are câştig după cum s-a străduit.

✦ Silinţa aduce smerenie, întristare, lacrimi; fără trudă, Hristos nu dăruieşte harul Său.

✦ Ispitele sunt ca furtunile de pe mare; în vremea furtunii lemnele şi murdăriile din mare sunt aruncate afară; marea se curăţeşte şi devine liniştită. Prin ispite se face curăţirea, apropierea de Dumnezeu, înfierea duhov-nicească; la urmă omul devine un mic dumnezeu după har. Dar să-L rugăm pe Domnul să scăpăm de ispita din îngăduinţa Sa, pentru că atunci mântuirea omului atârnă de un fir de aţă.

✦ Harul experienţei de după ispită are valoare mult mai mare decât harul care vine şi se face din mulţumire şi fericire; căci acest har pleacă peste puţin timp, pe când harul experienţei rămâne toată viaţa omului.

✦ Folosul ispitelor este mare, dacă ele provin de la Dumnezeu, spre învăţătură. Prin ispite se dobândeşte virtutea. Dar să ne rugăm ca ispitele să nu vină din îngăduinţa lui Dumnezeu, căci acestea sunt mai presus de puterile noastre. Dumnezeu îngăduie asemenea ispite din pricina egoismului nostru; desigur toţi avem egoism, dar aici e vorba de egoismul care şi-a făcut locaş înlăuntrul nostru şi nu vrem în nici un fel să-l dăm afară şi atunci Dumnezeu îngăduie să vină peste noi ispite care sunt mai presus de puterile noastre. Atunci două lucruri se pot întâmpla: ori te smereşti şi Dumnezeu te iartă, ori, datorită marelui păcat al egoismului, te faci şi mai rău şi atunci se ajunge la sinucideri, ieşiri din monahism etc. De aceea să-L rugăm pe Domnul să ne izbăvească de asemenea ispite.

✦ Judecarea este egoism; nu vezi greşelile tale, ci pe ale celuilalt. Un părinte ce avea darul înainte-vederii a văzut harul plecând de la un monah pentru că îl judecase pe un alt monah. Un avva s-a mântuit şi numele i-a fost scris în cartea vieţii întrucât nu i-a judecat pe fraţii ce se purtau necuviincios. Un alt avva a fost pedepsit trei ani de către un înger pentru că a căzut în judecarea aproapelui.

✦ Ispitele care vin la om au scopul de a-l smeri.

✦ Mi-a spus părintele meu: “Din ispitele mari am primit har mare, am simţit harul, l-am atins. De aceea trebuie să avem răbdare şi să îndurăm cu nădejde ispitele“.

✦ Într-o şcoală, unii sunt notaţi foarte bine, alţii binişor iar alţii sunt respinşi. Acelaşi învăţător, aceleaşi poveţe. E de vină învăţătorul sau elevul? Elevul silitor citeşte zi şi noapte, se nevoieşte, nu doarme noaptea şi astfel sporeşte.

✦ Să nu pierdem nici un minut; vom cere un minut din timpul nostru pierdut şi nu ni se va da; de aceea, în fiecare minut din viaţă să facem lucrarea cea bună.

✦ Diavolul urăşte mult schima îngerească, haina neagră, şi o războieşte; ştie că monahii vor lua locul pe care el l-a avut (vor înlocui tagma îngerilor ce au căzut). Numele monahilor sunt scrise în cartea îngerilor. De aceea turbează diavolul şi îi face şi pe oameni să turbeze împotriva schimei monahale.

✦ La rasă trebuie să cugetăm că este haina cinstită pe care au purtat-o mii de sfinţi şi făcători de minuni; mulţi dintre ei au fost împăraţi, prinţi, episcopi, minţi luminate.

✦ Cât trebuie să-i mulţumim lui Dumnezeu pentru marea cinste pe care ne-a făcut-o chemându-ne în aşezarea monahală, dintre milioane de alţi oameni! Nu cumva suntem noi nevrednici de o asemenea cinste?!

✦ Zic Părinţii: dacă oamenii ar cunoaşte slava pe care o vor primi monahii în cealaltă viaţă, ar pleca toţi în pustie ca să se facă monahi. Iarăşi, dacă ar fi cunoscut războiul venit din partea vrăjmaşului şi suferinţele, nimeni nu ar fi plecat din lume.

✦ Pentru a dobândi iubirea către Dumnezeu şi pentru a se mântui, Părinţii au părăsit lumea şi pe cele lumeşti şi au plecat în pustie; şi dacă atunci ar fi strigat: “Plecaţi din lume!“, când virtutea era mare, cu atât mai mult ar striga astăzi, când în lume există o decădere aşa de cumplită.

✦ Dumnezeu vrea să mântuiască sufletul, dar acesta trebuie să conlucreze cu Dumnezeu; dacă sufletul nu vrea să conlucreze cu Dumnezeu, nu se va mântui.

✦ Dacă oamenii ar cunoaşte măreţia Raiului, ar jertfi totul pentru a-l dobândi.

✦ Harul Domnului este acela care ne ţine; lutul nu se sfărâmă când îl sprijină harul lui Dumnezeu. Dar dacă are îndrăzneală în sine, omul cade îndată; să nădăjduim doar în puterea lui Dumnezeu.

✦ Cu adevărat nespuse, nesfârşite, necuprinse cu mintea, necugetate şi veşnice sunt bunătăţile Raiului; de aceea trebuie să ne dăm toată strădania, toată silinţa, oricât de greu ar fi pentru a câştiga viaţa veşnică. Acolo nu este nici durere, nici întristare, nici suspin, ci viaţă fără de sfârşit.

✦ Bunătăţile pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru copiii lui sunt de asemenea, valoroase şi de mare cinste, dar mintea noastră nu le poate pricepe.

✦ Din bucuria cerească şi din fericirea negrăită ne dăm seama că Împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul nostru.

✦ Dacă ai smerenie, ai sfinţenie şi dacă ai sfinţenie eşti smerit.

✦ Dacă nu te slăveşte Dumnezeu, slava oamenilor este deşartă, amăgitoare. Dumnezeu nu vede faţa, ci numai inima omului, oricine ar fi acesta.

✦ Adânceşte-te în smerenia nesfârşită a lui Dumnezeu. Domnul a luat trup ca să vină pe pământ, a îmbrăcat firea omenească, pentru că Dumnezeu este înconjurat de asemenea foc încât trebuia să ardă pământul şi pe oameni: “E cu putinţă să-L vezi pe Dumnezeu şi să trăieşti?“. Cu adevărat, cât de mare a fost smerenia lui Dumnezeu! Dumnezeul slavei S-a născut şi a îngăduit să fie biciuit de făptura mâinilor Sale. Făcătorul tuturor este nesocotit, este părăsit de ucenicii Săi, care au promis că vor muri împreună cu El. E atât de greu ca omul să se încline în faţa acestei smerenii a lui Iisus Hristos, să se smerească, să se nesocotească? Nu, desigur. Domnul Însuşi a arătat: smerenie nesfârşită, iubire nesfârşită şi supunere nemărginită. Aceste trei virtuţi sunt absolut necesare pentru ca omul să se mântuiască.

✦ Smereşte-te cât poţi de mult; chiar de vei cere să fii socotit ca o pocitanie, ca ceva scârbos. Chiar Apostolul Pavel a spus: “Ca un gunoi ne-am făcut… nebuni pentru Hristos“.

✦ Cine eşti tu, viermele pământului, plin de atâtea păcate, care nu vrei să te smereşti, să te dispreţuieşti, când Făcătorul, Domnul Care e slăvit de îngeri S-a smerit, a fost scuipat, dezbrăcat în faţa oamenilor şi răstignit?

✦ Un monah s-a dus la un părinte sfânt şi l-a întrebat: “Cum ai dobândit o smerenie aşa de mare şi atâtea harisme, părinte?“. Fiul meu, i-a spus părintele, eu sunt plin de slăbiciuni şi neputinţe, sunt mai rău decât toţi“. Monahul a stăruit. Atunci părintele îi zice: “Primarul satului este ca împăratul în satul lui; însă când împăratul îl cheamă în capitală şi se întâlneşte cu miniştri şi generali, atunci vede că e un nimic, un zero; astfel, cu cât se apropie cineva de Dumnezeu, cu atât se smereşte mai mult“.

✦ Smerenia este cea mai importantă dintre virtuţi; când o dobândeşti, vrăjmaşul nu poate să te lovească. Se dobândeşte încet-încet, îţi trebuie ani întregi pentru a o dobândi pe deplin; însă când o dobândeşti, nu mai e nevoie de strădanie, va lucra de la sine.

✦ După măsura smereniei pe care am dobândit-o se socoteşte sporirea noastră în viaţa duhovnicească, în monahism; sporirea în dobândirea smereniei duce la sporirea în dobândirea virtuţilor.

✦ Zidurile egoismului sunt sfărâmate prin trâmbiţarea smereniei lui Iisus Hristos; smerenia nesfârşită şi ascultarea făcută de Hristos distruge zidurile egoismului.

✦ Este mare păcat să-l urască cineva pe fratele lui (oricine îşi urăşte fratele este ucigător de oameni). Şi nu numai ură, ci chiar răceală sau cugete împotriva fratelui său dacă are, păcătuieşte.

✦ Osândirea de sine aduce două lucruri bune, smerenia şi nejudecarea aproapelui, care sunt neapărat necesare pentru mântuire. Când te învinuieşti într-una pe tine, atunci nu ridici capul, te smereşti, nu judeci pe nimeni.

✦ Să existe între voi iubire sinceră şi sfântă; unde nu există iubire întru Hristos, nu există viaţă duhovnicească.

✦ Dragostea către fraţi trebuie să fie puternică, sinceră, curată; aceasta se vede când îi răbdăm pe fraţi, când îi ajutăm, când nu-i întristăm. Dacă avem dragoste către Dumnezeu, împlinim toată legea. Domnul a zis: “orice oferiţi celui mai mic dintre oameni, Mie îmi oferiţi“. Gândeşte-te acum: orice ajutor îi aduci unui om sărman, Îl slujeşti pe Însuşi Hristos, chiar dacă de multe ori un ajutor adus unui om din lume e folosit pentru a păcătui. Cât de mare răsplată are cel care îl ajută pe un monah care s-a închinat pe sine lui Dumnezeu!

✦ Mare lucru, într-adevăr, sa faci milostenie unui om, căci vei lua răsplată în cer; cât de important e să miluieşti un suflet care este veşnic şi neprihănit!

✦ Părinţii dădeau orice, numai să nu-l întristeze pe fratele lor. Nu vă amărâţi, deci, unul pe altul.

✦ Să fim cu luare-aminte ca să nu-l smintim pe fratele nostru.

✦ Aducerea aminte de moarte sensibilizează conştiinţa, luminează mintea, arată drumul cel curat.

✦ Loveşte fiecare cuget care vine să te ucidă: loveşte-l cu tăişul rugăciunii. Cu fiecare rugăciune îi tai picioarele, mâinile, capul, în final îl faci bucăţi şi dacă îl cauţi, nu mai există.

✦ Prin risipirea minţii, diavolul se străduieşte să împiedice mintea să ducă numele lui Iisus Hristos în inimă, adică împiedică rugăciunea curată.

✦ E nevoie de spovedanie curată. Cei ce au fost vătămaţi, răniţi sau omorâţi, au păţit acestea din cauză că nu şi-au mărturisit cum trebuie cugetele lor.

✦ Cugetele se aseamănă cu viermele acela care încet-încet mănâncă lemnul pe dinăuntru; astfel, pe dinafară lemnul pare minunat, puternic, dar pe dedesubt a fost distrus, încât deodată se rupe de la jumătate. Aşa şi monahul şi mireanul care nu-şi spovedesc sincer cugetele, în final sunt nimiciţi, căci nespovedind chiar şi cel mai mic cuget, încet-încet sunt măcinaţi pe dinăuntru.

✦ Luptă-te din răsputeri să împiedici risipirea minţii. Risipirea minţii este păcat, este deşertăciune duhovnicească.

✦ Fii cu luare-aminte la ivirea cugetelor, la asaltul lor; îndepărtează-te imediat; spovedeşte-te grabnic. La fel este cu barajul unui râu: dacă îndată ce a apărut crăpătura va fi reparat, nu e nici un pericol, însă dacă este lăsat aşa, atunci apele vin cu sălbăticie şi mătură totul în calea lor; astfel şi cu cugetele, dacă nu ne luptăm cu ele dintru început, dacă nu le spovedim imediat, atunci vin cu furie şi distrug totul.

✦ Risipirea minţii este arma principală a diavolului; îndată ce aceasta îţi aduce în minte vreun chip sau vreun lucru, izgoneşte-le! Mintea umblă ca un hoinar prin vecinătăţi şi adună ca un burete toate mizeriile, aducându-le în suflet. Sileşte-ţi deci mintea să fie încontinuu în inimă şi să se ocupe cu rugăciunea sau cu diferite alte lucrări duhovniceşti. Mintea s-a obişnuit să stea pe-afară; imediat ce observi demonul risipirii, adu-ţi mintea ta în inimă. Opreşte cu orice preţ risipirea minţii.

✦ Toate relele din om provin din risipirea minţii. Războieşte-te cu aceasta, ca Dumnezeu să pună în locul ei vederile Sale (contemplaţii, revelaţii).

✦ Părintele meu, Iosif, îşi cerceta conştiinţa în fiecare seară; ce nu a făcut bine, ce patimi au încă putere asupra lui, şi apoi le izgonea.

✦ Prin spovedania sinceră se vindecă toate rănile şi se iartă toate păcatele.

✦ Fereşte-te de vorba lungă. Prin vorba lungă te vatămi şi pe tine, îl vatămi şi pe fratele tău, pe care îl îndemni la vorbă lungă. Prin vorba lungă nu simţi că păcătuieşti, nu te spovedeşti, şi astfel în cartea greşelilor sufletului tău se scrie un păcat care merge la judecată. De asemenea, spovedania nedeplină este păcat; dacă murim pe neaşteptate, cum îi vom ascunde lui Dumnezeu, ce-i vom spune despre vorba noastră lungă nemărturisită, despre spovedania noastră care nu a fost deplină, amănunţită şi sinceră, de vreme ce putem face o spovedanie curată?

✦ Să facem în fiecare zi socoteala duhovnicească. Ce am câştigat şi ce am pierdut: şi pentru fiecare faptă bună să-i atribuim izbânda lui Dumnezeu, iar pentru fiecare faptă rea să aruncăm vina pe noi înşine şi să ne îndreptăm. Dacă nu facem socoteala duhovnicească, există teama că vom eşua.

✦ Adevărul ne eliberează de legăturile minciunii şi amăgirii… Duhul lui Hristos ne-a unit şi suntem toţi ca unul. Să ne rugăm pentru ceilalţi, ca să ne întreţinem unul pe altul cu dragostea şi cu unirea sufletească a lui Hristos. Să avem iubire unul către celălalt, să ne îngăduim unul pe altul, căci faptele noastre de multe ori nu sunt făcute cu grijă.

✦ Lui Hristos îi pare rău pentru noi şi nu ne părăseşte, dar îndepărtează harul Său de la noi, pentru ca omul să se cuminţească şi să înţeleagă că a greşit şi să se întoarcă prin pocăinţă pe calea dreaptă, pentru ca iubirea binecuvântată a lui Hristos să revină. Hristos este mângâierea şi izbăvirea noastră.

✦ Fără învăţăturile Evangheliei nu avem călăuză, nu avem busolă, nu avem nimic, nu ne putem mântui.

✦ Aici, la mănăstire, am venit ca la un cabinet medical, am venit să ne facem bine, nu să ne îmbolnăvim mai rău. La spital, bolnavii se ajută unul pe altul, se compătimesc, îi uneşte durerea. Pe noi de ce nu ne leagă dragostea lui Dumnezeu? Am venit aici să facem sacrificii unul pentru altul. Fără dragoste nu putem face nimic. Iubire desăvârşită are acela care se vinde pentru aproapele său.

✦ Cine este sârguincios în a face ascultare este plăcut părintelui său, ia lecţiile cele mai înalte şi merge la facultate. Când ne facem plăcuţi părintelui, ne facem plăcuţi lui Dumnezeu. Pentru Hristos facem ascultare, nu pentru om, ascultarea merge la Dumnezeu prin părintele nostru.

✦ Unde există ordine şi pace, acolo este şi Dumnezeu; unde este dezordine, acolo este şi tulburare sufletească; iar unde este tulburare sufletească, acolo este şi diavolul.

✦ Când există rugăciunea părintelui, există ocrotire şi binecuvântare şi atunci omul sporeşte. De aceea nu trebuie să facem lucrurile cu neorânduială şi după bunul nostru plac, căci acestea nu ne sunt de folos pe calea duhovnicească.

✦ Apostolii şi toţi oamenii sfinţi au aşezat tot adevărul evanghelic pe credinţa şi neprihănirea vieţii. Nu poate exista viaţă creştină dacă nu există neprihănire. De aceea fiecare dintre noi să rămână la cele pe care i le-a hărăzit Dumnezeu. Unul este în preoţie, altul în viaţa de familie, altul în altă parte. Acolo unde l-a aşezat pe fiecare Dumnezeu, acolo să rămână şi să se nevoiască, ca să-L mulţumească pe Dumnezeu.

✦ Când Îi mulţumim lui Dumnezeu pentru toate, îl facem pe Dumnezeu să ne dea mai multe… Lui Dumnezeu nu-i place atunci când cârtim.

✦ Câţi în această lume au răbdat chinurile oamenilor, câţi au fost învinuiţi şi defăimaţi, înjuraţi şi îndureraţi, câţi au suferit de boli şi de alte răutăţi, ridicându-şi crucea lor, au după aceea dreptul de a cere învierea. De aceea îngăduie Dumnezeu să ridicăm crucea şi să îndurăm suferinţe, ca să căpătăm dreptul de a învia. Nu ridicăm crucea? Atunci să nu aşteptăm înviere.
Bunul Dumnezeu, ca să nu rămânem şi noi fără înviere, ne dă să ridicăm câte o cruce, pentru folosul veşnic al sufletului nostru.

✦ Eforturile întru Dumnezeu au mare răsplată şi îl învrednicesc pe om să primească slavă şi cinste de la Dumnezeu.

✦ Neprihănirea are mare căutare la Dumnezeu. E nevoie de luptă trupească şi sufletească. Să stăpânim bine gândurile noastre.

✦ Când inima noastră este curată, gura noastră nu va rosti vorbe rele. Când inima noastră este curată, frumoasă şi înmiresmată, frumuseţe şi mireasmă va împrăştia.

✦ Să cugetăm mereu la ultima zi din viaţa noastră, la ultimele clipe; astfel nu vom mai păcătui.

✦ Diavolul întinde curse zi şi noapte, sapă tranşee, adună materiale de luptă, şi noi facem învoială cu acest vrăjmaş?

✦ Diavolul este uneltitor şi viclean; zi şi noapte e grăbit, se grăbeşte să ucidă sufletul nostru; duhul viclean conlucrează cu alt duh viclean, ca să distrugă sufletul, şi noi suntem nepăsători de mântuirea sufletului nostru, în vreme ce ar trebui să ne grăbim; vrăjmaşul se străduieşte să ne mănânce timpul, zilele, lunile şi anii noştri, până ce ajungem la moarte şi atunci ne va spune: “ai făcut asta, ai făcut-o pe cealaltă“, iar conştiinţa va fi nevoită atunci să aprobe; dar dacă toate acestea sunt minciuni, dacă am ţinut legea, dacă am făcut ascultare, atunci diavolii nu ne vor putea face nimic cu învinuirile lor mincinoase. Noi, când vedem cursele satanei, închidem ochii şi mergem într-acolo; vrăjmaşul încearcă să ne convingă de lucruri neîntemeiate şi mincinoase. Şi în timp ce diavolul are putere să ne prindă în mrejele sale, de cealaltă parte, noi Îl avem pe Iisus Hristos, călăuza noastră, Care luptă împreună cu noi prin harul Său, prin îngerii Săi, prin Biserica Sa.

✦ Când aici, pe pământ, prin lucrări şi fapte bune curăţim sufletul nostru, acesta va fi pregătit să treacă vămile văzduhului… De aici va depinde încotro va merge omul după moarte.

✦ Când suntem pe drumul lui Dumnezeu, suntem fericiţi, dar dacă mergem pe drumul diavolului, ne întristăm.

✦ Când lipseşte rugăciunea, lucrul, privegherea, veghea, spovedania, atunci răutatea va veni în noi.

✦ Creştinul care doreşte să se mântuiască trebuie să-şi schimbe gândurile şi hotărârile, să se străduiască să trăiască mai decent, mai simplu. Să înceteze strădania înfrumuseţării exterioare şi să se înfrumuseţeze pe dinăuntru.

✦ Omul trebuie să se pregătească mai întâi prin pocăinţă, prin părăsirea vieţii păcătoase, prin îmbăierea cu sfânta spovedanie, prin post şi rugăciune, prin iubirea aproapelui, şi atunci se va apropia, se va împărtăşi şi se va învrednici de viaţa veşnică. Însă cel care merge cu neruşinare să se împărtăşească atunci când se simte nepocăit, când este nespovedit şi necurăţit, acela nu are evlavie faţă de ceea ce primeşte. De aceea nu este vrednic de viaţa veşnică, ci este vrednic de pedeapsă.

✦ Preoţia este o mare treaptă, şi prin evlavia pe care o arătăm către preoţi Îl cinstim pe Însuşi Dumnezeu şi harul Sfântului Duh.

✦ Dacă inima omului este curată, atunci şi cuvintele lui vor fi cuviincioase, şi diferitele mişcări şi simţuri ale trupului vor lucra după curăţia şi neprihănirea inimii…

✦ Faptele bune sunt rugăciunea, pocăinţa, cântarea bisericească, participarea la slujbele religioase, sfânta spovedanie, sfânta împărtăşanie, ajutarea celorlalţi pe orice cale, cu cuvântul sau cu lucrul, şi îndeosebi prin lucrările dragostei care se fac cu cuget smerit.

✦ Hristosul nostru este Dumnezeul dragostei, al îngăduinţei şi al iubirii de oameni. Este plin de iertare şi milă, dar este şi drept. Toate celelalte haruri au primit loc şi înfăţişare în viaţa noastră. Ne şi miluieşte Dumnezeu, ne şi îngăduie. Ne dă cu îndestulare. Ne iartă mereu, dar nu şi-a arătat dreptatea, pentru ca lucrarea iubirii şi îndurării Lui să-l poată mântui pe om. Însă după moarte, la a Doua Venire, toate aceste îndurări vor fi înlăturate şi va lucra dreptatea lui Dumnezeu.

✦ Oricât s-ar strădui omul, dacă Hristos nu-i dă binecuvântarea Sa, nu va reuşi absolut nimic. Rugăciunea nu are alt rost decât să cheme ajutorul lui Dumnezeu. Iar o dată venit ajutorul lui Dumnezeu, omul conlucrează cu el şi are mare câştig duhovnicesc.

✦ Nepăsarea, trândăvia şi somnul sufletului sunt groaznice, sufletul doarme şi păşeşte prin viaţă ca un robot, fără să simtă rostul şi înclinaţia omului.

✦ Diavolul nu vrea sub nici un motiv ca creştinul să se roage într-una la Dumnezeu, deoarece ştie că în felul acesta se înarmează cu o putere uriaşă şi îl dezarmează pe el.

✦ Înţelepţii părinţi au lovit păcatul cu îndrăzneală. Vindecarea definitivă a patimilor se face prin încetarea nălucirilor, adică a împrăştierii minţii.

Sursa: “Despre credinţă şi mântuire”, Părintele Efrem Athonitul, Editura Bunavestire, Galaţi, 2003

Notă: Cuviosul Efrem (Filotheitul) din Arizona (n. 1927) este unul dintre cei mai renumiți părinți ortodocși contemporani, singurul ucenic de chilie al lui Gheron Iosif Isihastul (+ 1959) pe care-l mai avem în viață, lângă care s-a nevoit timp de 12 ani, ctitor a 17 mănăstiri ortodoxe în America de Nord.

Despre pocăinţă, spovedanie, suflet, moarte şi judecată, Gheronda Efrem Filotheitul

DESPRE POCĂINŢĂ ŞI SPOVEDANIE

✦ Taina pocăinţei este cea mai mare şi mai binecuvântată taină, care ne pregăteşte minunat pentru ceruri… Nici un păcat de pe pământ nu este de neiertat pentru omul care s-a pocăit şi pentru Dumnezeul iubirii Care îl primeşte… Dumnezeu este mulţumit şi Îşi află odihnă în omul care se pocăieşte, oricât de păcătos ar fi fost el. Pocăinţa este mereu deschisă pentru fiecare om păcătos. Dumnezeu voieşte doar mărturisirea greşelii. De aici înainte se sfârşesc toate. Prin smerenie, ajungem la spovedanie şi spovedania aduce curăţia, iar curăţia aduce vederea lui Dumnezeu.

✦ Lacrimile sufletului pocăit curăţesc inima, mintea, sufletul, trupul, viaţa, cuvântul, curăţesc chiar şi fiecare gest al omului.

✦ Niciodată să nu pierdem nădejdea. Oricât am cădea şi ne-am răni, să nu deznădăjduim. De vreme ce Dumnezeu ne dăruieşte viaţa, aceasta constituie o garanţie a lui Dumnezeu că ne aşteaptă. Dacă Dumnezeu nu ar fi preamilostiv, nimeni nu s-ar mântui… Hristos ne aşteaptă, nu trebuie să întârziem şi să amânăm.

✦ Dacă harul lui Dumnezeu nu ne luminează, nu ne vom schimba. Dacă ne schimbăm, dacă ne pocăim, dacă ne gândim să ne întoarcem, este harul lui Dumnezeu. Însă pentru ca harul lui Dumnezeu să vină la noi, trebuie să fim primitori… Nepăsarea şi trândăvia împiedică bunătăţile lui Dumnezeu să vină spre noi.

✦ Postul Mare este perioadă de curăţie, lacrimi, rugăciune şi apropiere de Dumnezeu. Biserica, ca mamă duhovnicească ce ne este, are grijă de sănătatea sufletului nostru şi, printre alte leacuri, ne oferă şi leacul postului, al rugăciunii, al milosteniei, al spovedaniei şi al Sfintei Împărtăşanii.

✦ Postul, printre altele, înfrânează poftele dobitoceşti pe care le avem şi este mereu de folos sufletului şi trupului.

✦ Toţi suntem păcătoşi. Nici unul nu a umblat pe pământ fără de păcat, numai Dumnezeul-om, Iisus Hristos. Prin urmare, toţi avem nevoie de pocăinţă şi de întoarcere la Dumnezeu, şi doar prin pocăinţă sinceră şi spovedanie ne vom curăţi. Căci oricine vine în lumina sfintei spovedanii va primi iertare de la Dumnezeu prin reprezentantul Său – duhovnicul.

✦ Oricât ne-am murdări şi oricât am păcătui, când ne pocăim, când ne întoarcem, când cădem la Dumnezeu cu pocăinţă curată şi mărturisire adevărată, e cu neputinţă să nu primim iertare de la Dumnezeu.

✦ Trebuie să credem pe deplin în puterea Tainei, că toate primesc iertare şi se şterg, şi cartea păcatelor noastre devine albă. Ceea ce nu a fost mărturisit, aceasta se va judeca. Orice greşeală care a trecut prin tribunalul spovedaniei este ştearsă şi omul trece cu bine.

✦ Virtutea pocăinţei niciodată nu ajunge la desăvârşire.

✦ Cugetarea la răstignirea, punerea în mormânt şi Învierea lui Hristos, şi la alte cugetări sfinte să nu înceteze nicicând din lucrarea noastră lăuntrică, deoarece toată această lucrare este: păzirea minţii, a inimii şi a trupului. Când această lucrare se înfăptuieşte, cealaltă, a diavolului, este alungată. Împiedicăm cugetele rele şi nu le lăsăm să se apropie de noi. Şi fiecare cuget rău este o muşcătură a diavolului. Şi fiecare muşcătură a diavolului are înăuntru otravă duhovnicească. Otrăveşte inima cu licoarea plăcerii pătimaşe. Otrăveşte, de asemenea, şi cugetul, căci fiecare imagine scârboasă conţine în ea chiar această otravă.

✦ Când cugetele rele ne înţeapă cu otrava plăcerii şi le alungăm, când alungăm imaginea rea, păcătoasă, pătimaşă şi scârboasă din închipuirea noastră, atunci vom scăpa de moartea sufletească adusă de păcat. Aceasta o vom izbuti când vom lucra trezvia. Când ne vom aduce aminte de moarte, de judecata lui Dumnezeu, de iad, de rai, de veşnicie. Însă când lăsăm mintea noastră liberă, fără luare-aminte, această libertate o va conduce la risipire. Risipirea va aduce scârboşenie, şi în continuare pierzanie. Dar când suntem cu luare-aminte la ce ni se întâmplă, când lucrăm trezvia şi priveghem pentru sufletul nostru, atunci oprim tot acest şir de păcate.

✦ Cartea curată a faptelor noastre se pregăteşte de aici, precum paşaportul… Când paşaportul sufletului nostru va fi bine întocmit faţă de Legea dumnezeiască, nu ne vor putea opri vameşii văzduhului care împiedică mersul sufletului spre înălţimi.

✦ Omul care-şi plânge păcatele sale nu piere. Omul care plânge nu pierde râvna şi frica dumnezeiască din viaţa sa. Lacrimile pocăinţei sunt o îmbăiere a sufletului.

✦ Pocăinţa sinceră şi adevărată ia locul primului botez, pe care l-am murdărit cu toţii, ca nişte păcătoşi.

✦ Conştientizarea stării de păcătoşenie i-a ajutat pe mulţi să devină mai smeriţi şi smerenia este cea care-l familiarizează mai tare pe omul păcătos cu Dumnezeu.

✦ Orice vine în lumina spovedaniei, oricâte păcate sunt mărturisite, primesc automat iertare, însă vindecarea rănilor sufleteşti se face în timp, după cât de mult s-a rănit pe sine acela.

✦ Pocăinţa îndurerată şterge păcatele şi Dumnezeu le uită, ca şi când nu ar fi avut loc.

✦ Deoarece noi, oamenii, suntem păcătoşi, avem dreptul să ne pocăim şi să ne sfinţim. Păcatele sunt ale noastre, sfinţirea este a lui Dumnezeu.

✦ Să alergăm cu toţii, ca păcătoşi ce suntem, la Taina atotputernică a Sfintei Spovedanii, ca să ne îmbăiem şi să ne mântuim fără plată.

✦ Încrederea în sinele nostru este egoism şi mândrie. Când se urmează pilda Sfântului Apostol Petru, care a plâns amarnic, vina se şterge. Lacrimile spală greşeala, oricât de rea, murdară, învrăjbită, cruntă şi plină de ură ar fi ea. Greşeala pe care am făcut-o se spală cu lacrimile amare ale pocăinţei şi omul revine la starea lui de dinainte.

✦ Stăruind, pomenind numele lui Dumnezeu, se sfinţeşte mintea, inima şi gura omului… Lucrul de care suntem chemaţi să ne îngrijim foarte mult este lupta pentru mântuire.

✦ Orice ne-ar face, să-i iertăm şi să ne rugăm pentru vrăjmaşii noştri, pentru toţi. Dar dacă ne rugăm doar cu buzele şi în interior avem ură şi nu iertăm, nu facem nimic.

✦ Să ne nevoim acum şi să facem pregătiri pentru Cer. Căinţa de după moarte nu ne va folosi deloc.

✦ Când omul se pocăieşte de păcate şi se întoarce către Dumnezeu, iubirea lui Dumnezeu îşi întinde braţele şi-l îmbrăţişează pe omul păcătos care se întoarce, şi oricâte murdării şi pete ar avea, se curăţeşte şi devine porumbel neprihănit… Pocăindu-se sincer, omul ajunge la o măsură înaltă a virtuţii şi se mântuieşte.

✦ Sfinţii Părinţi erau severi cu ei înşişi, dar cu alţii erau foarte îngăduitori, căci îi vedeau cu duhul iubirii lui Dumnezeu.

✦ Atât de frumos este Dumnezeu! Avem o credinţă atât de frumoasă, avem o Ortodoxie atât de minunată, avem un asemenea Dumnezeu, dar nu vrem să-L înţelegem.

✦ Nu există suflet de creştin ortodox pentru care, atunci când acesta îşi plânge păcatele, Dumnezeu să nu iconomisească mijloc de mântuire. Când omul caută mântuirea, găseşte căi şi mijloace ca să atragă mila lui Dumnezeu asupra sa, de aceea trebuie să nu trândăvim, ci să ne pregătim.

✦ Dacă Dumnezeu vede lacrimile omului, pocăinţa lui, îl iartă. Cu cât mai mare este pocăinţa, cu atât se bucură Dumnezeu şi îşi află odihnă în omul pocăit.

✦ Dumnezeu îngăduie de multe ori ca cei mândri să cadă, pentru a se statornici mai bine în pocăinţă profundă, şi totodată pentru a se folosi şi ceilalţi…

✦ Dumnezeu ne iartă toate păcatele mărturisite, e de-ajuns să ne pocăim. Să cerem de la Dumnezeu să ne dea pocăinţă, întoarcere, dorinţă de mântuire, şi să ne arate cum să ne ispăşim păcatele noastre încât ele să ne fie şterse şi să găsim milă.

✦ Când cineva are grijă să evite, pe cât e posibil, greşelile, nu se va cutremura în faţa dreptăţii lui Dumnezeu.

✦ Sfinţii plângeau şi noi suntem nepăsători. Ne gândim la atât de multe lucruri, dar un lucru trebuie, şi acestui lucru foarte important, pregătirii şi aducerii aminte de moarte, nu îi dăm nici o atenţie.

✦ Să ne rugăm ca ochii liniştiţi ai Hristosului nostru să nu se întoarcă de la noi în ceasul Judecăţii. Să ne privească cu veselie şi să ne dea de veste că El Îşi află odihna în noi pentru că ne-am nevoit pentru numele şi iubirea Sa.

✦ Frumuseţea Feţei dumnezeieşti a lui Hristos nu poate fi egalată de mii de raiuri!… Chinurile, ispitele, necazurile şi durerile vieţii de acum sunt nimicuri în comparaţie cu ceea ce a pregătit Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc pe El, pentru copiii Lui!

✦ Când se teme un om? Se teme când îl apasă povara conştiinţei. Iar povara conştiinţei începe cu fărădelegea. Cum e posibil ca un om să aibă mângâiere de la Dumnezeu când nu ţine poruncile Lui? Când conştiinţa lui îl acuză că este călcător de lege? Omul primeşte mare binecuvântare când se împacă cu Dumnezeu prin pocăinţă adevărată şi spovedanie curată; atunci curajul lui este de o valoare duhovnicească nepreţuită.

✦ Vă dăruiesc din toată inima urările mele de sporire duhovnicească şi fie ca lucrarea curăţiei să fie mai rodnică, taina pocăinţei să se întindă pretutindeni şi sufletele să găsească această îmbăiere izbăvitoare, să se curăţească, să devină neprihănite şi să dobândească mângâierea lui Dumnezeu. Să ne rugăm pentru toţi oamenii care suferă trupeşte şi sufleteşte.

DESPRE SUFLET, MOARTE ŞI JUDECATĂ

✦ Unul este adevărul neîndoielnic: sufletul omului este nemuritor şi după moarte intrăm în veşnicie. Şi de aici depinde unde va fi aşezat sufletul omului după moarte. Să ne îngrijim deci de sufletul nostru şi să-l avem cât se poate de curat.

✦ Conştiinţa fiecărui om va fi cel mai mare acuzator la judecata lui Dumnezeu. De aceea, acum, când suntem în viaţă, să ne schimbăm şi să ne pocăim. Să-L rugăm pe Dumnezeu ca sfârşitul vieţii noastre să fie creştinesc şi să dăm răspuns bun la Înfricoşătoarea Judecată.

✦ Prezenţa lui Dumnezeu înseamnă prezenţa îndurării, iubirii, prezenţa îmbrăţişării lui Dumnezeu. Noi suntem cauza pentru care nu suntem îmbrăţişaţi de Dumnezeu, nu primim dragostea Sa şi astfel rămânem lipsiţi sufleteşte şi suferim. Şi toate acestea pentru că nu avem legătură sufletească cu Dumnezeu. Dumnezeu este lumină; dacă noi simţim întuneric, înseamnă că nu avem în noi lumină dumnezeiască. Dacă simţim povara conştiinţei este pentru că nu ne-am împăcat cu Dumnezeu.

✦ Fiecare om va avea de înfruntat greutatea morţii. Însă cu cât devine omul mai duhovnicesc, cu atât mai puţin va gusta din chinurile ieşirii sufletului. Va trebui să ne găsim în rugăciune, pocăinţă şi trezvie. Să fim cu luare-aminte la gândurile, cuvintele, simţurile şi faptele noastre. Să răbdăm ispitele şi să-i iertăm din inimă pe cei ce ne învinuiesc.

✦ Orice înfăptuim pentru aproapele nostru ni se va întoarce de către Dumnezeu. Iertăm, vom fi iertaţi, iubim, vom fi iubiţi, facem milostenie, vom fi milostiviţi. Nu îl judecăm pe seamănul nostru, nu ne va judeca nici Dumnezeu pe noi. Toate se vor face în mod egal. Orice dăruim, aceasta vom primi.

✦ Când cunoaştem calea de mântuire, este uşoară mântuirea… Este imposibil ca omul care iubeşte, care nu judecă, care iartă, trece cu vederea şi miluieşte, să rătăcească drumul mântuirii. Să fim atenţi să nu pierdem mântuirea sufletului nostru, căci lumea întreagă nu preţuieşte cât un suflet nemuritor.

✦ Moartea este puntea care-l trece pe om din lumea aceasta spre cealaltă. După ce se închid ochii trupului, se deschid îndată ochii sufletului şi acesta vede lucruri pe care nu le vedea înainte cu ochii trupului.

✦ Sufletul care se nevoieşte, care rabdă, care crede neclintit în existenţa lui Dumnezeu şi în viaţa cealaltă, în zilele în care primeşte harul se simte ca şi când ar fi înarmat cu armele luminii şi capătă încredere deplină în Dumnezeul şi Părintele Ceresc.
Pentru a ajunge cineva la această măsură, trebuie ca mai înainte să depună aici, în lume, eforturi după porunca lui Dumnezeu. Să rabde ispitele, necazurile, durerile. Să se smerească încontinuu. Să izgonească cugetele rele imediat ce acestea îşi fac apariţia. Să fie cu luare-aminte la propria viaţă. Şi atunci, în vremea când nu se aşteaptă, va simţi cercetarea harului lui Dumnezeu.

✦ Sufletul este duh, este suflarea lui Dumnezeu. A venit de la Dumnezeu şi la Dumnezeu se va întoarce. Sufletul este important şi este superior îngerilor. Această suflare va pleca în ceasul morţii, îl va întâlni pe Dumnezeu Tatăl şi, dacă a înfăptuit lucrările lui Dumnezeu, se va mântui veşnic, dacă le-a făcut pe ale diavolului, va merge cu diavolul… De aceea să ne îngrijim să ajutăm sufletul care a plecat, prin Sfinte Liturghii, prin rugăciuni, prin milostenii. Toate aceste fapte mijlocesc în faţa lui Dumnezeu pentru sufletul care a plecat.

✦ Sufletele sunt nemuritoare. Moartea nu atinge sufletul. Acesta nu cedează dispare şi are valoare nepreţuită. Şi pentru că este veşnic şi nemuritor trebuie să avem foarte multă grijă de el, ca să nu-l pierdem. Sufletul nostru piere când urmăm calea păcătoasă, când ne îmbolnăvim de cancerul păcatului. Atunci vom avea parte de moartea sufletească, care este despărţirea veşnică a sufletului de Dumnezeu.

✦ Orice lucru de pe pământ poate fi înlocuit, dar dacă pierdem sufletul nostru, nimic nu ne mai poate salva, de aceea să-l apărăm cu orice sacrificiu, strădanie şi nevoinţă.

✦ Mila Hristosului nostru nu are limite, este abis. Dumnezeu îl iubeşte nespus pe om. Să punem în valoare această milă a Sa, prin pocăinţă, prin spovedanie şi prin viaţa noastră credincioasă.

✦ Să întrebuinţăm timpul şi clipele pentru mântuirea sufletului nostru. Să nu ne atragă lucrurile pământeşti, să ne fie de-ajuns cele strict necesare.

✦ Să nu lăsăm mintea noastră să rătăcească fără scop. Să-i dăm de lucru numele lui Hristos şi al Maicii Domnului. Să cugetăm la moarte, la Judecată, la cum să facem binele, la cum să-L mulţumim pe Dumnezeu… De vreme ce microbii umblă şi ne molipsesc cu gânduri rele, noi să ne apărăm cu rugăciunea:
Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă; Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, ajută-mă; Doamne Iisuse Hristoase, mântuieşte-mă.
Rugându-ne, asigurăm sufletul nostru, îl păstrăm sănătos, curat şi pregătit.

✦ Moartea este înfricoşătoare, nu am gustat-o şi nu o ştim. Când va veni, nu vom putea mărturisi despre ea, doar o vom îndura… De aceea îl vedem pe muribund cum înghite, lăcrimează şi are privirea înceţoşată. Nu are contact cu cele de lângă el şi vede alte lucruri… Prin această moarte vom trece cu toţii. Să ne pregătim deci să înfruntăm moartea conştient, să nu ne acuze conştiinţa, şi să avem şi fapte bune să punem în balanţă.

✦ Când omul este pregătit, înfruntă moartea înfricoşătoare cu leacul nădejdii, cu uşurarea conştiinţei. Acestea vin şi îndulcesc chinul şi frica, şi dau curaj neliniştii sale.

✦ Trebuie să ne dăm seama că lumea este deşertăciune şi că plecăm cu adevărat în viaţa veşnică. Ne aşteaptă o altă lume, duhovnicească, veşnică, sfântă. Aici toate sunt mincinoase. Cel care merge acolo nu vrea să se mai întoarcă nicicând înapoi.

Sursa: “Despre credinţă şi mântuire”, Părintele Efrem Athonitul, Editura Bunavestire, Galaţi, 2003

Notă: Cuviosul Efrem (Filotheitul) din Arizona (n. 1927) este unul dintre cei mai renumiți părinți ortodocși contemporani, singurul ucenic de chilie al lui Gheron Iosif Isihastul (+ 1959) pe care-l mai avem în viață, lângă care s-a nevoit timp de 12 ani, ctitor a 17 mănăstiri ortodoxe în America de Nord.

Cuvintele Bătrânilor: Teme diverse (despre moarte, suflet, iubirea de arginți, oamenii contemporani, Ortodoxie și înfruntarea ereticilor, natură, harul actual)

XVIII. Teme diverse

a) Despre moarte

1. Bătrânul Filotei spunea că în această viaţă trecătoare omul trece prin diverse încercări şi trebuie să-şi întărească credinţa în Dumnezeu: “Viaţa aceasta trecătoare se aseamănă cu o mare şi noi, oamenii, cu nişte vaporaşe. Vapoarele care umblă pe mare nu întâlnesc doar calm, ci adesea vânturi puternice şi mari furtuni, fiind în pericol. Noi de asemenea, când vâslim pe marea acestei vieţi trecătoare, întâlnim adesea vânturi puternice şi furtuni mari: certuri, ispite, boli, suferinţe, chinuri, prigoniri şi pericole diverse. Dar nu trebuie să ne pierdem curajul. Să fim veghetori în credinţă. Şi dacă, ca oameni slabi şi cu puţină credinţă, ne pierdem curajul în pericole, să facem ca şi Petru şi să-L chemăm pe Hristos: El ne va întinde mâna şi ne va salva.

2. Bătrânii înfruntau moartea cu mare curaj şi cu o profundă credinţă în viaţa veşnică. Ceea ce spunea Bătrânul Gheorghe, simţindu-şi foarte aproape sfârşitul vieţii, este foarte interesant: “Trebuie să plec, este voia lui Dumnezeu să plec, căci păcatul s-a înmulţit. Lumea se bălăceşte în mocirla păcatului şi nu-şi dă seama. Aceasta mă oboseşte. Trebuie să plec, dar mi-e milă de pomii pe care i-am plantat în grădină, căci sunt încă mici şi slabi. N-au avut timp să crească şi să devină arbori cu trunchi puternic şi, la prima bătaie de vânt, se îndoaie. Am adunat o turmă de oi; eu le sunt păstorul şi am datoria să le fac să fie aşa cum aş vrea. Dar când voi pleca, turma mea se va risipi. O seamă de oi vor rămâne în staulul meu, dar destule vor fugi şi se vor rătăci. Oi străine vor veni în staulul meu; ele vor fi învăţate de către oile mele credincioase şi nu se vor încovoia niciodată. Altă dată el le zicea fiilor săi duhovniceşti: “Nu vă fie teamă, căci, toţi vom părăsi lumea. Noi suntem călători. Am venit pe pământ pentru a ne arăta faptele noastre şi apoi plecăm la cer.”

3. Bătrânul Daniel zicea despre aducerea aminte de moarte: “Când mă gândesc la moarte, calc în picioare mândria mea, înţeleg că sunt nimic; înţeleg că bucuria, onoarea, dorinţele, sunt deşarte şi singură smerita cunoaştere de mine însumi, dragostea faţă de semeni şi alte sentimente asemănătoare mă vor ajuta în ceasul plecării mele. Dar când părăsesc aducerea aminte de moarte, partea raţională, partea concupiscibilă şi partea pasională a sufletului meu sunt pline de «gânduri» străine şi contradictorii, şi devin de râs pentru oameni şi pentru diavoli.”

4. Unei femei care l-a întrebat dacă-i păcat să-ţi doreşti moartea, Bătrânul Ioil i-a răspuns: “Dacă doreşti să mori pentru a scăpa de suferinţă, cu siguranţă este un păcat, căci este ca şi cum ai murmura contra lui Dumnezeu, Care îngăduie suferinţele tale. Dar dacă voieşti să mori pentru a nu mai păcătui şi a nu-L supăra pe Dumnezeu prin păcatele tale, nu-i de tot un păcat. Mai mult, dacă doreşti să mori pentru că nu mai suporţi să mai fii despărţită de Dumnezeu şi doreşti să-L întâlneşti cât mai repede, dorinţa ta este de trei ori binecuvântată!”

5. A fost întrebat Bătrânul Amfilohie dacă se teme de moarte şi el a răspuns: “Nu mă tem de moarte, nu pentru faptele mele, ci pentru că cred în mila lui Dumnezeu.”

6. Bătrânul Amfilohie zicea: “Prin harul lui Dumnezeu, omul a reuşit să urce duhovniceşte, se schimbă, devine un alt om, şi frica îl părăseşte. Nu se mai teme de moarte şi consideră viaţa actuală, ori cât de bună ar fi, ca o robie.”

b) Despre suflet

1. Bătrânul Porfirie a urmat câteva cursuri de psihiatrie la universitate pentru a-şi clarifica îndoielile: “Cum se poate să existe psihiatri care nu cred în existenţa sufletului? Şi a tras următoarea concluzie: Psihiatri şi psihologii se aseamănă cu orbii care se sforţează să înţeleagă lucrurile din jur, pipăindu-le. Sufletul este o realitate foarte tainică şi singur Dumnezeu îl cunoaşte.”

2. Bătrânul Ioil zicea: “Sufletul are o valoare infinită, lucrul acesta-i evident. Când vrem să spălăm o pânză, nu vom folosi niciodată un săpun mai scump ca pânza. Săpunul trebuie să fie mai puţin scump, sau la rigoare, de aceeaşi valoare ca pânza. Cu ce este spălat şi curăţit sufletul nostru? Cu sângele lui Hristos! Şi care este valoarea sângelui lui Hristos? Infinită! Rezultă că sufletul nostru care este curăţit cu sângele lui Hristos are o valoare infinită.”

c) Iubirea de arginţi

Bătrânul Porfirie spunea: “Faptul că vom merge în Rai sau în iad, nu depinde dacă avem bani mulţi sau puţini, ci de felul în care i-am întrebuinţat. Banii, proprietăţile şi toate bunurile materiale nu sunt ale noastre, ci ale lui Dumnezeu. Noi n-avem decât să le gestionăm şi trebuie să ştim că Dumnezeu ne va cere socoteală de felul în care am dispus de bunuri: după voia Sa ori nu.”

d) Oamenii contemporani

1. “Oamenii de astăzi, zicea Bătrânul Filotei, sunt neînfrânaţi. Cai fără frâu, şi preoţi, şi popor se afundă în păcate. Nu se gândesc nici la moarte, nici la judecată, nici la răsplată, la nimic! Sunt interesaţi doar de bunuri, de trup, de plăceri şi de onoruri. Rari sunt cei ce au adevărate interese duhovniceşti, şi totuşi pentru aceştia puţini, Dumnezeu nu distruge lumea.”

2. “Oamenii din lume mă obosesc, spunea Bătrânul Amfilohie, căci ceea ce au înmagazinat în ei cade peste mine ca un curent electric.”

3. Bătrânul Porfirie zicea: “În zilele noastre, oamenii aspiră să fie iubiţi şi de aceea eşuează. Corect este să nu te intereseze dacă alţii te iubesc sau nu, ci dacă tu Îl iubeşti pe Hristos şi pe oameni. În felul acesta îţi va fi plin sufletul.”

4. Gheorghe, Bătrânul din Drama, zicea despre oamenii contemporani: “Lumea s-a depărtat de nevinovăţie şi de bunătate. În fiecare zi ea înclină mai mult spre rău. Cu cât trec anii, cu atât înaintează înspre catastrofă. Ori, Dumnezeu nu vrea acest lucru.”

e) Despre Ortodoxie şi despre înfruntarea ereticilor

1. Bătrânul Porfirie zicea: “Adevărul se află în Ortodoxie. Eu l-am trăit şi îl cunosc prin harul lui Dumnezeu. Se văd multe lumini şi te impresionează, dar una singură este adevărata lumină.”

2. Acelaşi Bătrân sublinia: “Martorii lui Iehova sunt foarte nenorociţi, Dumnezeu să-i miluiască! O seamă de creştini se indignează de ei, alţii îi insultă, alţii îi urmăresc în justiţie. Dar nu în felul acesta trebuie combătuţi martorii lui Iehova. Doar când vom deveni sfinţi îi vom combate.”

f) Despre natură

1. “Când am intrat în mănăstire, îşi amintea Bătrânul Iacob, datorită incendiilor care au avut loc cândva, munţii din jur erau goi de vegetaţie; rămăseseră doar câţiva pini şi brazi. Mergând la diferitele ascultări, aveam seminţe de pin în traistă şi le semănam. Mă rugam de asemenea ca pădurile să fie ferite de incendiu, pricinuit de ura diavolului, care-şi trimitea slugile sale pentru a distruge pădurea.”

2. Bătrânul Amfilohie zicea: “Cine sădeşte un pom, sădeşte speranţa, pacea, dragostea şi culege binecuvântarea lui Dumnezeu.”

3. O profeţie a Bătrânului Gheorghe merită atenţie: “Va veni o vreme când voi vă veţi apropia de pomi, dar nu le veţi putea mânca fructele.”

g) Harul actual

1. “Ţara noastră, zicea Bătrânul Amfilohie, este acoperită de gheaţa materialismului şi ateismului, şi noi suntem chemaţi să topim gheaţa. Numai când această gheaţă va dispare vom putea regăsi pământul nostru şi ne vom bucura de el; pământul arat de plugurile apostolice, înroşit de sângele martirilor şi udat de sudoarea sfinţilor călugări. Atunci soarele duhovnicesc va încălzi pământul grecesc şi, ca şi odinioară, el va germina, va înflori şi va da roade spre slava lui Dumnezeu.”

2. L-au întrebat pe Bătrânul Porfirie pe cine să voteze la alegerile legislative şi el a răspuns prin această metaforă: “Biserica Ortodoxă este ca o cloşcă. Acoperă cu aripile ei pui de toate culorile: albi, negri sau galbeni.” Altă dată a spus despre oamenii politici: “Ce pot face oamenii politici? Ei sunt împietriţi în patimile lor. Când omul nu se poate ajuta pe sine, cum îi va putea ajuta pe alţii? Noi suntem vinovaţi de această situaţie. Dacă am fi adevăraţi creştini, am putea trimite în parlament, nu un partid creştin, ci deputaţi creştini, şi lucrurile ar fi altfel.”

Vezi și Scurtă biografie a părinților pomeniți în carte

Sursă: Cuvintele Bătrânilor, Părintele Dionysios Tatsis, Colecția Isvoare duhovnicești IX, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2004, traducere de ÎPS Andrei al Alba-Iuliei

Recomandăm preluarea doar parțială a textului, cu continuare (link) spre pagina de față. Mulțumim!