Arhive blog

Nouă apariție editorială la Editura Sfântul Nectarie: „Așteptarea lui Dumnezeu – despre boală, suferință și moarte” a Arhimandritului Emilianos Simonopetritul

Astăzi, când se împlinesc 40 de zile de la trecerea la Domnul a părintelui Emilianos Simonopetritul, Editura Sf. Nectarie a scos una dintre cele mai valoroase cărţi ale marelui stareţ: Despre boală, suferinţă şi moarte. Cartea conţine şi cuvântul noului stareţ Elisei rostit la înmormântarea stareţului Emilian. Lectură plăcută! – Pr. Dr. Petru Pruteanu

Cărțile Ortodoxe pe care le cauți! Click pe banner!

logo-librarie

Reclame

De unde să luăm putere când toate ne merg rău?

De unde să luăm putere când toate ne merg rău?

Părintele Andrei Lemeshonok, duhovnicul Mănăstirii de maici Sfânta Elisabeta din Minsk – Belarus.

Pentru subtitrarea în limba română, dați click în bara de jos pe Subtitles/CC .

Gheronda Efrem Filotheitul – Părtășie la suferința aproapelui (audio cu subtitrare în limba română)

Gheronda Efrem Filotheitul – Părtășie la suferința aproapelui / fragment de omilie (audio cu subtitrare în limba română) / traducere de Elena Dinu

Dacă subtitrarea în limba română nu intră automat, dați click în bara de jos a clipului, pe Subtitles/CC .

Părintele Efrem (Filotheitul) din Arizona (n. 1927) este unul dintre cei mai mari părinţi duhovniceşti contemporani ai Ortodoxiei, în vârstă de 91 de ani; ucenicul cel mai tânăr al Cuviosului Iosif Isihastul, în a cărui ascultare a stat 12 ani la Nea Skiti, în Sfântul Munte Athos, până la adormirea acestuia din 1959. A pustnicit în continuare până în 1973, când din voia lui Dumnezeu a ajuns Stareţ şi Egumen al Sfintei Marii Mănăstirii Filotheu, din Sfântul Munte. A înnoit viaţa duhovnicească a acesteia şi a altor mănăstiri athonite, Xiropotamu, Konstamonitu şi Karakalu, devenind cunoscut ca un mare duhovnic în întreaga Grecie şi nu numai. În 1991, printr-o încredinţare de la Dumnezeu, se mută în SUA, unde devine un părinte contemporan al monahismului american, prin întemeierea a 18 mănăstiri în pustia duhovnicească de acolo. Are mii de fii duhovniceşti în întreaga lume, episcopi, preoţi, monahi şi mireni. În română i-au apărut mai multe cărți, dintre care se remarcă  “Starețul meu Iosif Isihastul” (Ed. Evanghelismos, 2010) și “Sfaturi din Sfântul Munte” (Ed. Bunavestire, 1999).

Pe 24 iunie 2018, Bătrânul Efrem din Arizona a împlinit 91 de ani.

Găsiți pe blogul de față o categorie dedicată marelui cuvios athonit: Efrem Filotheitul .

O importantă învățătură în cuvinte simple: Despre suferințele (născocite) de bună voie

O importantă învățătură în cuvinte simple: Despre suferințele (născocite) de bună voie

Părintele Andrei Lemeshonok, duhovnicul Mănăstirii de maici Sfânta Elisabeta din Minsk – Belarus.

Pentru subtitrarea în limba română, dați click în bara de jos pe Subtitles/CC . 

De ce mie, Doamne?, ÎPS Nicolae, Mitropolitul Mesoghiei şi Lavreoticii

IPS-Nicolae-Mitropolitul-Mesoghiei-si-Lavreoticii

Binecuvântarea durerii

Binecuvântate întrebări „De ce?”…! Însuși Hristos le-a sfințit pe Cruce: „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, de ce M-ai părăsit?”. Dumnezeul meu, de ce Mi-ai făcut asta? Ce Ți-am făcut? Nu sunt Fiul Tău? Exact aceeași întrebare o punem și noi la rândul nostru. Dar și aceasta rămâne fără răspuns. Rămâne fără răspuns numai în aparență, căci evenimentele dezvăluiesc răspunsul. 

Multe întrebări de felul acesta au ieșit și din gura mult-pătimitorul Iov și din condeiul îndureratului David, doi oameni a căror moarte tragică a fiilor lor le-a pecetluit trecerea prin istorie și care adeseori ne sunt prezentați drept pilde unice de credință și de îndelungă-răbdare.

Întrebarea aceasta o adresăm lui Dumnezeu, ne-o punem și nouă și o repetăm și oamenilor pe care îi simțim că ne iubesc în mod deosebit. O spunem mai ales ca să ne exprimăm starea noastră lăuntrică, însă o spunem și așteptând mângâierea unui răspuns. Dar cine poate să ne dea un răspuns? Și chiar dacă îl știe, cine poate să ni-l spună?

Sfântul Vasile cel Mare spune către tatăl îndurerat că durerea îl face pe om atât de sensibil, încât seamănă cu ochiul care nu suferă nici un fulg. Chiar și cea mai delicată mișcare mărește durerea celui îndurerat. Și cea mai discretă comparație devine nesuferită. Cuvântul care este rostit ca un argument rațional devine o povară de nesuportat. Numai lacrima, tăcerea, rugăciunea lăuntrică vor putea ușura durerea, lumina întunericul sau naște o mică nădejde.

Durerea naște adevăr, compătimire, comuniune

Durerea nu ne deșteaptă numai pe noi, ci naște și dragostea celor din jurul nostru. Căci astfel încearcă să se pună în situația noastră și se nevoiesc ca în vremea când sunt în siguranță să împartă simțămintele noastre cele mai nedorite pentru ei. Și o fac. Durerea naște răbdarea noastră, dar în același timp naște și legătura cu frații noștri izvorâtă din dragoste. Durerea naște adevăr. Compătimirea celorlalți îl răsădește în inima noastră. Acolo, cu discreție, se ascunde și răspunsul. Astfel în inimă se naște mângâierea, a cărei dulceață și alinare sunt foarte intense, ca niște experiențe pricinuite de greutatea durerii.

Răspunsul se naște înlăuntrul nostru

Doi părinți, ne spun oamenii de știință, pot da naștere la nenumărați copii diferiți. Pe cât diferă fizionomiile noastre, tot atâta, și chiar mai mult, diferă expresiile lumii noastre lăuntrice. La fel și cu răspunsurile la aceste mari întrebări. Dacă un al treilea ne dă un răspuns chipurile „corect”, va distruge diversitatea și personalitatea răspunsurilor noastre – a sfințitelor răspunsuri pe care, pentru fiecare dintre noi, ni le păstrează Dumnezeu. Presupusa înțelepciune a unui înțelept va zdrobi înlăuntrul nostru adevărul și libertatea lui Dumnezeu.

Cea mai mare greșeală a noastră este să așteptăm răspunsul din afara noastră, de la ceilalți. Care înțelept, care filozof, care om sigur pe justețea argumentelor preotului, poate cunoaște răspunsul întrebărilor noastre „de ce” atât de intime? Răspunsul se poate căuta numai înlăuntrul nostru. Nu în cazurile asemănătoare, nici în cărțile renumite, nici în rețetele de mângâiere și înțelepciune. Răspunsul nu există undeva și nici nu-l știe cineva, ci răspunsul se naște înlăuntrul nostru. Propriul nostru răspuns este un dar al lui Dumnezeu.

Durerea ne scoate din măsurile omenești

În sfârșit, aceste de ce-uri nu au răspunsurile pe care sărăcia și neputința noastră le așteaptă. Din acest punct de vedere, de obicei ele rămân fără răspuns. De aceea și Hristos n-a spus despre moarte decât foarte puțin. El Însuși a ales-o. Și a suferit ca nimeni altul. Iar când a înviat, gura Lui scotea mai mult duh și mai puține cuvinte. Nu a spus nimic despre viață și moarte, ci numai a proorocit mucenicia lui Petru. Durerea nu se poate explica prin argumente. Nici nedreptatea și moartea nu se înfruntă cu rațiunea. Aceste probleme se rezolvă prin insuflarea pe care numai Dumnezeu o dă. Se rezolvă prin Duhul Sfânt. Se depășesc prin acceptarea smerită a voii lui Dumnezeu, care este atât de adevărată, dar, de obicei, atât de greu de înțeles.

În trecerea ei, încercarea este însoțită de loviturile dureroase ale întrebărilor fără răspuns. Iar noi, agățați de „nu cumva”, „de ce”, „dacă”, ne păstrăm nădejdile și suportăm supraviețuirea în această lume, așteptând ceva sigur sau ceva statornic.

De obicei, aceasta nu se localizează în rezolvarea presupusă de noi, ci se concentrează în neașteptata și mai presus de minte mângâiere dumnezeiască. Orice străduință de a o înlocui cu ceva omenesc ne nedreptățește pe noi înșine. Orice limitare la lațul sufocant al răspunsurilor raționaliste ne afundă și mai adânc în drama noastră. În dialogul cu durerea, cu nedreptatea și cu moartea, suntem obligați să ieșim din măsurile omenești. Aceasta este nu numai ieșirea din încercare, ci și binefacerea ei.

Unicul prilej

Așadar, întrebarea o putem pune, însă răspunsul trebuie să-l așteptăm. Ori Dumnezeu nu există, ori El îngăduie o încercare ca să ne dea un unic prilej. Dacă nu ar fi fost Răstignirea, nu ar fi existat Învierea. Hristos ar fi fost un dascăl bun, nu însă Dumnezeu. Dumnezeu dă prilejul. Nouă ne rămâne să-l vedem și să-l punem în valoare. Bucuria și conținutul acestei ocazii sunt mult mai mari decât intensitatea și durerea încercării.

Moartea, durerea, nedreptatea constituie taina al cărei răspuns o tulbură. În cazurile acestea, adevărul nu se exprimă ca punct de vedere sau argument, ci se oferă ca smerenie și durere de obște. Călătoria spre granița dintre viață și moarte, a smintelii și a doxologiei, a minunii și a nedreptății, prezintă cotituri și unghiuri ascunse, unde este asigurat adevărul vieții. Dacă scapă cineva de ispita de a ceda, atunci distinge adevărul sub o astfel de înfățișare, pe care niciodată nu și-ar fi putut-o închipui. Durerea, dacă cineva izbutește s-o îmbrățișeze, naște sensibilități nemaicunoscute și dublează realități, care în alt chip nu pot fi văzute. Provocarea nu este să se întâmple evenimente și descoperiri; acestea există. Ci provocarea este să deschidă cineva ochii, pentru a le putea distinge. Din nefericire, adevărul este neîndoielnic. De obicei, numai pierzându-le pe cele mai dorite, le cunoaștem și le dobândim pe cele mai mari.

Cu siguranță durerea și nedreptatea nu pot anula dragostea lui Dumnezeu. Dumnezeu există. Și El este și dragoste și viață. Dragostea desăvârșită și plinătatea vieții. Iar cea mai mare minune a existenței Lui este coexistența Sa cu durerea, cu nedreptatea și cu moartea. Poate cea mai mare provocare pentru fiecare dintre noi este coexistența cu propria sa durere personală, strânsa îmbrățișare dătătoare de nădejde cu cele mai profunde „de ce” ale noastre, smerita perihoreză lăuntrică în așteptarea lui Dumnezeu din mijlocul „nedreptăților”, pe care credem că El ni le face.

omul-rascruce-dilemele-182812Cu câteva zile în urmă, a venit la mine o tânără, a cărei candelă a vieții se vedea că era gata să se stingă. În insuportabila ei durere am distins o nădejde. În ochii ei înlăcrimați am distins bucuria, puterea și înțelepciunea.

– Vreau să trăiesc, mi-a spus ea. Însă nu am venit să-mi confirmați asta, ci am venit să mă ajutați să plec pregătită din această lume.

– Eu sunt preot al vieții, iar nu al morții, i-am spus. De aceea vreau ca să trăiești. Îngăduie-mi să te întreb ceva: În această încercare a ta, ai întrebat vreodată: „De ce la mine, Dumnezeul Meu?”?

– Nu vă înțeleg, Părinte, mi-a spus aceea. Eu întreb: „De ce nu la mine, Dumnezeul meu?”. Și nu aștept moartea, ci luminarea mea.

Din Cartea: Omul la răscruce, ÎPS Nicolae, Mitropolitul Mesoghiei şi Lavreoticii via marturieathonita.ro

Textul apare pe blogul Sfântului Munte Athos cu încuvințarea Părintelui Stareț Ștefan Nuțescu, căruia îî mulțumim pentru îngăduință și dragoste.

Mitropolitul Nicolae este unul din personalitatile marcante ale Bisericii Greciei. Dupa ce initial a studiat la Facultatea de Fizica a Universitatii din Salonic, Astrofizica la Harvard si Inginerie Mecanica la MIT, a urmat apoi Teologia la Colegiul Sfanta Cruce din Boston si la Facultatea de Teologie din Salonic. Devenit monah in 2003, a slujit la metocul manastirii Simonos Petras timp de 15 ani. Devenit mitropolit al diocezei de Mesogheea, este membru al Comisiei de Bioetica de pe langa Sfantul Sinod al Bisericii din Grecia.

„Sensul suferinţelor. Rostul necazurilor vieţii”, Arhimandritul Gheorghios (Kapsanis) Grigoriatul

elderGeorgios

Uşor poate cineva să facă filozofie sau teologie pe tema suferinţei. Dar greu îi este să dea piept cum se cuvine cu suferinţa, atunci când trece printr-o durere puternică în viaţa sa. Cred că este o mare nesăbuinţă să vorbească un om despre suferinţă, dacă nu se află el însuşi într-o astfel de situaţie.

Gândul mi se îndreaptă la toţi semenii noştri, de pe tot pământul, care suferă trupeşte sau sufleteşte sau duhovniceşte. Trupeşte, oamenii suferă de boli, de dureri chinuitoare, de foame. Sufleteşte, suferă din cauza unor persecuţii, calomnii, a lipsei de iubire a persoanei dragi, a neîmplinirii unor dorinţe, a bolii sau morţii oamenilor apropiaţi şi din alte cauze.

Duhovniceşte, suferă cei care Îl iubesc pe Dumnezeu şi pe om, dar cu toate acestea văd bine că datorită propriilor lor păcate, ei Îl mâhnesc pe Dumnezeu şi ofensează şi icoana lui Dumnezeu, adică omul. Fără îndoială, suferinţa nu a intrat în viaţa noastră din voia lui Dumnezeu. A intrat din îngăduinţa lui Dumnezeu, când omul, în mod egoist, a căutat cu poftă să soarbă din izvorul vieţii, Ziditorul lui.

Din starea cu totul străină de suferinţă din Împărăţia Dumnezeiască, a ajuns la altă stare în care nu stăpâneşte adevărata viaţă, ci domină opresiv o viaţă stricăcioasă, întreţesută cu moartea, cu suferinţe şi cu păcate. În această nouă stare, moartea şi suferinţa au un rost, o noimă a lor, se dovedesc folositoare, ca, de altfel, toate celelalte legate de îmbrăcămintea cu care i-a îmbrăcat Domnul pe Adam şi pe Eva, când aceştia au părăsit raiul, ca să aibă o mângâiere în surghiunul lor.

Moartea pune capăt suferinţei, răului, care altminteri ar fi fără de sfârşit pe pământ. Durerea fizică ne dă de ştire că avem o boală, îndreptându-ne să căutăm un tratament potrivit. Medicii ştiu cât de binefăcătoare este durerea. De asemenea, toate felurile de suferinţe ne ajută să ajungem la simţirea slăbiciunii şi vulnerabilităţii noastre, să cunoaştem limitele noastre şi să ne lepădăm de orice fel de neparticipare la propria îndumnezeire.

grigoriu-constantin-prodanSuferinţa ne ajută să ne cercetăm mersul vieţii, să-l revizuim şi să ne îndreptăm către adevăratul ei centru, care este Dumnezeul Trei-mic. Ea ne ajută să luminăm şi să curăţim iubirea noastră faţă de Dumnezeu, deci să-L iubim pe Dumnezeu nu pentru că ne dăruieşte atâtea bunătăţi, sănătate, bucurii în familie şi altele, ci pentru El Însuşi. De pildă, prin felul cu care el a făcut faţă bolilor şi celorlalte nenorociri de neîndurat, mult încercatul Iov a dovedit că Îl iubea pe Dumnezeu pentru El şi nu pentru darurile primite. Acoperit de bube şi murdărie şi cu toţi cei zece copii ucişi, el Îl iubea tot atât de puternic ca şi atunci când era plin de fericire.

Suferinţa ne mai învaţă să ne purtăm corect, cum se cuvine cu semenii noştri, pe care, de multe ori, chiar dacă nu le provocăm necazuri, totuşi îi dispreţuim, îi nedreptăţim, îi facem să sufere printr-o atitudine egoistă. Atunci când plăcerea cu care îi exploatăm pe semenii noştri le produce diverse dureri şi suferinţe, aflăm că plăcerile noastre nesocotite sunt devastatoare. De multe ori, aflaţi în mare suferinţă oamenii îşi descoperă adevărata lor faţă, adevărata lor personalitate, depăşind măştile lor obişnuite şi mulţumesc lui Dumnezeu pentru darul bolii, chiar dacă a fost una grea şi poate incurabilă.

Suferinţa ajută şi celor avansaţi duhovniceşte să se apropie de trepte mai înalte de desăvârşire duhovnicească, să sprijine şi să mângâie multe suflete. Pildă ne este fericitul părinte Paisie, care primea „blestemata” de suferinţă cu bucurie, spunând că cei din lume se simt mângâiaţi în durerile lor, dacă află că şi monahii trec prin felurite suferinţe. În acest fel, suferinţa cea rea, „blestemata” durere, se făcea binecuvântată suferinţă pentru părintele Paisie. Uneori, de pe buzele omului suferind urcă un adânc „de ce, Dumnezeul meu?”. La acest de ce şi pentru ce? nu există răspuns posibil din partea omului. Există un singur răspuns – participarea lui Dumnezeu la suferinţa noastră: crucea lui Hristos. Credem într-un Dumnezeu răstignit, înjosit, chinuit.

În moscheea lui Omar din Ierusalim se află următoarea inscripţie: „Să nu spună cineva blasfemia că Dumnezeu (Allah) are fiu. Puţin mai încolo, aproape de moschee, se află muntele Golgotei unde Fiul lui Dumnezeu a suferit pentru noi toţi. Să nu ne sfiim să credem în Dumnezeu Cel Care S-a făcut om, a fost răstignit şi a înviat. În Dumnezeu, Care din nesfârşita Lui iubire a împărtăşit slăbiciunile noastre, a luat asupra Sa trupul nostru muritor şi supus suferinţelor, ca să-l facă nemuritor.

Un Dumnezeu inaccesibil, închis în El însuşi, nesociabil, ar fi un Dumnezeu pe care noi nu-L vom crede, nu-L vom înţelege, nu-L vom primi şi interioriza. Cândva, o elevă de la liceu a spus: „Îl admir pe Socrate pentru moartea pe care a primit-o cu o filosofică detaşare, iar pe Hristos Îl iubesc pentru atât de omeneasca Lui moarte!

Oamenii credincioşi dobândesc o simţire dumnezeiască, o sensibilitate pentru fiecare suferinţă a făpturilor; ei suferă pentru toate făpturile care trec prin necazuri şi boli. Spune Avva Isaac Sirul: „Inima plină de milă este inima care arde pentru toată zidirea, pentru oameni, pentru păsări, pentru dobitoace, pentru draci şi pentru toată făptura. În acest caz, gândul la acestea şi vederea lor face să curgă din ochi şiroaie de lacrimi. Din milă multă şi apăsătoare ce stăpâneşte inima şi din stăruinţă, inima se micşorează şi nu mai poate răbda, sau auzi, sau vedea vreo vătămare, sau vreo întristare cât de mică, ivită în vreo zidire. Şi pentru aceasta aduce rugăciune cu lacrimi în tot ceasul şi pentru cele necuvântătoare şi pentru duşmanii adevărului şi pentru ce-i cel vatămă pe el, ca să fie păziţi şi iertaţi; la fel şi pentru firea celor ce se târăsc pe pământ. O face aceasta din multa milostivire ce se mişcă în inima lui fără măsură, după asemănarea lui Dumnezeu.1

Şi îndurerarea Sfinţilor pentru făpturile lui Dumnezeu nu este una de tip budist, o simpatie pasivă, adică inertă, ci o energică participare la suferinţa fratelui. Avva Agathon zicea: „de mi-ar fi fost cu putinţă să găsesc un bubos să-i dau trupul meu (sănătos) şi să-l iau pe al lui, bucurie aş fi avut, căci aceasta e iubirea cea desăvârşită2

De fiecare dată, suferinţa rămâne o taină întreţesută cu o insondabilă profunzime a ceea ce e libertatea omului. Taina aceasta ni se descoperă numai unora, doar în parte. Când ni se vor deschide ochii, atunci vom gusta mai curat. Să stăruim întru respect, atenţie şi iubire frăţească şi deplină bunăvoinţă faţă de oricare frate aflat în suferinţă şi să-L rugăm pe răstignitul nostru Domn să ne dăruiască har, luminare şi putere, să înfruntăm cum se cuvine suferinţele lumeşti îngăduite de iubirea Lui, pentru a merge spre cer. Să ne îngrijim de credinţa scandaloasă a celor ce nu cred în Hristos, Dumnezeul Cel Răstignit.

1Sfântul Isaac Sirul, Cuvinte despre nevoinţă, Cuvântul LXXXI (81), Filocalia, vol. X, 1981, pp. 393-394.

2Patericul egiptean, Avva Agathon, p. 26.

Precizare: În pelerinajul nostru la Sfântul Munte am avut binecuvântarea să-l întâlnim pe venerabilul (fost) egumen al mănăstirii Cuviosului Grigorie, părintele arhimandrit Gheorghios, fost profesor universitar la Atena. Rugându-l să ne vorbească despre părinţii îmbunătăţiţi din Sfântul Munte şi despre alte aspecte specifice vieţii duhovniceşti de aici, Sfinţia Sa s-a scuzat politicos pentru lipsa de timp din acel moment, dându-ne totuşi spre publicare mai multe cuvinte-răspuns pe diverse teme. Textul de mai sus este unul dintre ele.

Sursa: George Căbaş, Părinţi contemporani din Sfântul Munte Athos, Ediţia a doua, îmbogăţită, Editura Anastasis, 2014

Mulţumim d-lui George Cabas pentru îngăduinţa de a posta interviurile sale cu părinţi aghioriţi (culese între anii 1996-2008) pe blogul nostru.
Se va prelua cu precizarea sursei –
Blogul Sfântul Munte Athos

Foto credit Pr. Constantin ProdanMănăstirea Grigoriu (2, 3)

grg1