Arhive blog

Povățuiri din Sfântul Munte: Ieromonahul Ștefan de la Schitul Xenofontului (1917-1998)

Fără nici un fel de înștiințare, cu multă simplitate, părintele Ștefan venea la mănăstirea noastră cel puțin de două ori pe an. Deoarece și-a schimbat de multe ori locul de viețuire la Sfântul Munte, am putea să-l numim cu un termen lumesc „om umblat”. Aici însă, la Sfântul Munte, pe asemenea monahi îi numim „învârtitori”, care adică se învârt roata în jurul Sfântului Munte. Alți Bătrâni spun despre asemenea monahi că au fost legați cu o funie de vârful Athosului și acum sunt liberi să meargă oriunde vor, desigur în interiorul Sfântului Munte.

Părintele Ștefan, așadar, este un astfel de monah umblat prin tot Athosul. De câte ori vine la mănăstirea noastră, ne bucurăm. Nu are cultura omului de astăzi și tocmai acesta este motivul care ne face să ne apropiem de el, să îl încărcăm cu tot felul de întrebări și să ne uimim de răspunsurile sale simple și neașteptate. În plus, este și un cântăreț tradițional în toată puterea cuvântului. Cu vocea lui puternică îndeamnă sufletele noastre spre doxologie și mulțămire către Dumnezeu. Vrem să îl însoțim și să cântăm împreună cu el. Inimile noastre se umplu de o desfătare lăuntrică și de veselie. În ultimii ani și-a pierdut vederea ochilor trupești și, de aceea, îi canonarhizăm troparele și stihirile care îi plac atât de mult. Dar, ca să nu întârziem cu introducerea și cu impresiile personale, să trecem acum la discuția pe care am avut-o cu el.

– Părinte Ștefane, blagosloviți!
– Domnul!
– Ce faceți? Cum o duceți?
– Nu sunt bine.
– Cum mai merge cu curajul?
– Eh, potrivit, potrivit.
– Adică?
– E, na și tu! Nu vezi? Am și eu o vîrstă! Am ajuns la 81 de ani și, din pricina bolii, cu harul lui Dumnezeu, totuși reușesc să trăiesc de azi pe mâine, să mă ajut, să mă slujesc eu pe mine însumi și astfel trăiesc. Sigur, ce altceva să fac? Am căzut de pe niște trepte de la o înălțime de 4 metri.

– Când? Unde?
– În chilie. Sunt doi ani de atunci.
– Și te-ai lovit?
– Ho, ho! Și încă cum! Dar Sfântul Athanasie Athonitul m-a scăpat! Sunt acolo două scări. Dintr-odată mi-a venit rău, am amețit, dar mi-a venit în ajutor și o putere nevăzută. M-am întors către icoana Maicii Domnului Portărița de la Iviron. Tocmai mă întorceam de la această icoană, unde am fusesem ca să mă închin. Când am ajuns la Mănăstirea Rusikon cineva mi-a spus: Nu te du pe jos la Schitul Xenofontului, fiindcă e foarte cald și o să faci insolație. Da, bine, am zis, şi am stat. Dar știi, părinte, am scăpat de ispită fiindcă sunt scris de Dumnezeu în cartea Lui.

– Nu cumva suferi de mândrie și din cauza asta ai căzut?
– O, ce mândrie? Sunt un om păcătos și eu! Numai unul este fără de păcat: Domnul nostru Iisus Hristos. Nu-i așa? Știi, nici nu îmi dau seama ce înseamnă mândrie! De multe ori se întâmplă lucrurile astea și din ispita vrăjmașului. Nu văd de ce-aș fi mândru. Care ar fi motivul? Sunt și eu un simplu nevoitor!

– Nu cumva crezi că ai harisme și de aceea…
– Ce? Harisme? Ce harisme? Spune-mi și tu! Eu sunt călugăr, ce harisme pot să am? Harismele astea sunt pentru episcopi, pentru patriarhi, nu pentru noi.
– Cum petreci aici, la Coliba ta?
– Știe Dumnezeu! El este Stăpân aici și Sfântul Athanasie Athonitul! Ai înțeles? În starea în care mă aflu, sigur că mi-e greu, dar ce mai vrei să fac, părinte Damaschin? Să cad în deznădejde? Nu se poate așa ceva! Nu! Zic doar atât: Fie voia Ta, Dumnezeul meu! Așadar, cu asta punct! Mai există alt mijloc de a străbate marea vieții acesteia? Numai Lui trebuie să ne supunem. Nu există alt tată și alt medic. Maica Domnului este mângâierea noastră. Ea este ca Dumnezeu, după Dumnezeu, și primește de la Fiul ei tot ceea ce-I cere. Din acest motiv, îi mulțumesc Maicii Domnului și Fiului ei. Acum am lemne de foc pentru iarna asta, dar nu pot să le tai. I-am spus starețului de la Grigoriu să mă lase să rămân aici. De altfel, și eu sunt monah grigoriat. M-a tuns în călugărie fostul egumen, părintele Visarion.

– Părinte Ștefan, unde v-ați născut?
– În Asia Mică, în satul Sarti. Odată cu schimbarea populațiilor, în 1921, și părinții mei au venit și s-au așezat în Halkidiki, unde au întemeiat satul Nea Sarti.
– Câți frați ați avut?
– Unul, pe care l-a luat Dumnezeu, și eu. Așadar, doi.
– Cum se numeau părinții dumitale? Erau oameni evlavioși?
– Sigur! Pe tatăl îl chema Evstratie, iar pe mama… Oh, cum o chema, cum o chema…? Tot timpul uit! A, Elefteria o chema! Îmi amintesc după numele unei piețe din Tesalonic.
– Cum v-a venit dorința de a veni la viața monahală?

– Ascultă! Aveam 20 de ani. Hotărârea a fost a lui Dumnezeu. A fost voia Lui și dacă Dumnezeu vrea ceva, nimic nu te va putea împiedica. În Schitul Xenofont, am avut aici doi părinți ieromonahi. Am stat câțiva ani cu ei și apoi au murit amândoi. Maica Domnului nu a vrut ca ei să rămână aici. Domnul ne spune: Intrați prin poarta cea strâmtă.
– Care este poarta cea strâmtă?
– Este calea întristărilor și a necazurilor. Trebuie să îmbrățișăm cele dureroase și întristătoare ale vieții noastre călugărești ca să umblăm pe calea cea dreaptă care duce la împărăția cerurilor.
– Avem nădejdi ca să ne mântuim?
– Cine trăiește după voia lui Dumnezeu…Să ne rugăm și noi câte puțin…să nu cădem în afara căii…E nevoie de multă atenție, pentru că suntem monahi și am dat înaintea Domnului nostru făgăduințele cele călugărești și trebuie să le împlinim. De aceea, așa cum zice Domnul, cel ce nu intră prin ușă în curtea oilor, ci sare pe aiurea, acela este fur și tâlhar.

– De câți ani sunteți, părinte Ștefan, aici la Sfântul Munte?
– De șaizeci. Am venit la Athos la vârsta de 20 de ani.
– Cum ați petrecut acești șaizeci de ani?
– Dumnezeu știe…Eu aștept doar slobozirea.
– Vă temeți de moarte?
– Mă tem, pentru că am făcut și eu câte o greșeală. Dar o avem pe Maica Domnului. Ea aude rugăciunile noastre, iar Fiul ei le aude pe ale ei, și micile greșeli pe care le facem le va trece cu vederea. Dacă ești bun, nu există moarte pentru tine. Moartea este adormire, este bucurie, de aceea se numește mutare la viață de la cele întristătoare din viața pământească. Dar vai și amar de cel care pleacă din viața aceasta nepregătit! Adu-ți aminte ce-a spus Domnul către Lazăr: Prietenul nostru a adormit, dar Mă duc ca să-l trezesc pe el (In. 11, 11).

– Cum v-ați simțit când ați mers la Locurile Sfinte?
– M-am închinat la Sfântul Mormânt. Am liturghisit cu patriarhul Diodor. Era multă lume acolo…oho…oho…! Mii de oameni. Biserica era ticsită. A construit-o Sfânta Elena. Era 2 aprilie 1990 când m-am dus. Am petrecut foarte bine, mulțumesc Domnului! În ultima clipă am prins și eu să văd Sfânta Lumină a Învierii și mi s-au aprins în mână cele treizeci și trei de lumânări pe care le aveam. Le-am pus pe față, pe barbă, nu ardea deloc. Timp de jumătate de oră, flacăra era răcoritoare și cu o lumină imaterială. Înainte de a veni Sfânta Lumină, toate luminile și candelele din biserică fuseseră stinse. Apoi, după venirea Sfintei Lumini, s-au aprins singure toate. Ce minune, frate, ce minune! Vezi ce este Ortodoxia? Vezi ce este adevărul creștinismului? Liturghia de Paști s-a făcut pe placa Sfântului Mormânt. Am liturghisit atunci și eu cu patriarhul. Au venit mulți preoți de peste tot. Ce bucurie! Ce trăire! Îți dai seama?
– La ce sfinți aveți evlavie în mod deosebit, părinte Ștefane?
– Toți sfinții sunt un singur trup, părintele meu. Nu îl disprețuiesc pe niciunul. Ei, pentru dragostea lui Dumnezeu, le-au îndurat pe toate. Îi iubesc pe toți din inimă. Ei sunt ca o singură familie. Ce poți să mai spui? Pe unul să-l iubesc și pe altul să-l urăsc? Pe toți sfinții îi iubesc. Pe care să-l disprețuiesc? Spune-mi și tu, pe care?
– Care sfânt v-a ajutat în mod deosebit în viață?
– Nu știu. Eu știu că atunci când am căzut de pe scări a venit Sfântul Athanasie Athonitul și m-a ajutat. Nu era nimeni pe-aici ca să mă ridice. Locul era pustiu și, chiar dacă strigam, nu m-ar fi auzit nimeni.

– Cum ai ajuns monah în marea schimă, părintele meu?
– Aici, la Sfântul Munte, în grădina Maicii Domnului, la Nea Skiti, în Coliba Sfântului Haralambie. Starețul Chiliei era pe atunci părintele Athanasie. Provenea din obştea Danieleilor.
– Cum putem și noi să dobândim smerenia și smerita cugetare?
– Păi, nu citiți cărți sfinte? Nu citiți Filocalia? Nu citiți Viețile Sfinților? Starețul vostru este foarte potrivit să vă vorbească despre toate acestea. Aveți vreo îndoială? Egumenul este mai presus de toți. Cine sunt eu? Ce pot eu să-ți spun? Sunt mai păcătos ca toți! Trebuie să-i luăm pe Sfinții Părinți și să le urmăm pilda.
– Ce ați învățat în acești șaizeci de ani la Sfântul Munte?
– Aici am venit ca să dobândim împărăția cerurilor. Avem cărți pe care le citim. Odată, conducerea Sfântului Munte mi-a propus să mă trimită la un episcop, afară din Munte, ca să îi slujesc. Le-am spus: Părinților și Preasfințite Stăpâne, eu nu pot să merg afară. Voi rămâne aici ca să păzesc sfânta Stâncă a Athonului. Sunt cu totul nepotrivit și pentru împărăția cerurilor și pentru viața lumească. Acum însă, așa om cum sunt, aștept vestirea pentru cele cerești. Știe Dumnezeu cel Sfânt când să îmi trimită această înștiințare.

– Sunteți pregătit pentru această chemare de Sus?
– Dumnezeu este în măsură să hotărască și știe când e momentul să-mi trimită înștiințarea. Până la urmă, nimeni nu poate spune că este pregătit. Numai Dumnezeu știe când să-l cheme. Chiar înainte de a ne naște noi, ne-am aflat în sfatul lui Dumnezeu, în gândul Lui, în voința Lui. Nu vezi ce spune și Sfântul Simeon Metafrastul? Toate cele făcute de mine se află scrise în cartea Ta. Știi asta? E, tu știi chiar mai multe! Așadar, tot ce putem face, să facem, și Dumnezeu ne va primi. Suntem noi copiii lui Dumnezeu, nu ne va lăsa El! Hristos nu te va osândi, ci faptele tale te osândesc, dacă nu sunt după voia Lui. Dar ce să mai vorbesc, că le știi și frăția-ta mai bine ca mine!

– Ce sfaturi ați da, părinte Ștefane, unui monah tânăr?
– O, copilașul meu, văd că sunt mulți frați începători în mănăstirea voastră. Dar trebuie să fim frați nu după trup, ci după duh, și așa vom umbla în calea Domnului. Care este calea? A faptelor bune. Răbdare, dragoste statornică, credință, întrajutorare, și Dumnezeu va binecuvânta osteneala noastră și ne va da cele dorite. În plus, să avem și să cultivăm mereu dorința de a împlini făgăduințele schimei călugărești. Această schimă este calea care duce la viață.

– Cum să ne pocăim și cum să-L iubim pe Dumnezeu?
– Prin bună viețuire, prin viețuirea cea duhovnicească. Aici, în hotarele Athonului, să luăm aminte la noi înșine și astfel ne va binecuvânta Domnul. Vezi ce spune? Intrați prin poarta cea strâmtă. Adică prin lipsuri, prin nevoințe, foame, strâmtorări, necazuri.

– Unde ați mai slujit aici, la Sfântul Munte?
– Fostul stareț de la Pantokrator, părintele Athanasie, m-a chemat și am mers la mănăstirea lui. Acolo m-au făcut diacon și preot și arhimandrit. Acolo am slujit ca preot de rând mulți ani. Ca diacon, am mai slujit pentru un timp și la Mănăstirea Esfigmenu. Egumenul Athanasie și părinții erau foarte buni înainte ca mănăstirea să cadă în rătăcirea zelotistă. S-a dus acolo un oarecare Efrem și le-a sucit mințile, de nu l-au mai pomenit pe patriarhul nostru Bartolomeu. În Mănăstirea Pantokrator, care era pe atunci idioritmică, am slujit ca preot vreme de cinci ani. Apoi, m-au cerut să merg ca preot slujitor la paraclisul Maicii Domnului Portărița de la Mănăstirea Iviron, unde am mai slujit vreme de unsprezece ani. După aceea, tot ca preot slujitor și duhovnic, m-am nevoit la Mănăstirea Xenofont vreme de douăzeci și cinci de ani și la Mănăstirea Constamonitu, iar mai apoi și la Mănăstirea Simonos Petras. Acolo, la Simonos Petras, nu exista pe atunci nici egumen, nici altcineva. Am ajutat ca preot și ca psalt pe părintele Neofit vreme de patru-cinci ani.

– Vedem că iubiți mult mănăstirea noastră Grigoriu!
– Vin aici de când eram diacon. Mă trimitea Mănăstirea Pantokrator ca reprezentant al ei la praznicele Mănăstirii Grigoriu. De atunci îl iubesc foarte mult pe Sfântul Nicolae și pe părinții mănăstirii. Atunci era egumen părintele Athanasie. Plin de înfrânare și de blândețe. Era un om sfânt. Aici venea chiar și regele Gheorghe al Greciei de se spovedea. Așa o înțelepciune duhovnicească avea părintele Athanasie, cu toate că avea puțină carte! Chiar și amintirea lui este suficientă ca să ne trezească în inimă simțiri duhovnicești. Și egumenul de acum, părintele Gheorghe, îmi spune că mă iubește. Și eu îi spun că îl iubesc, de vreme ce suntem frați în Hristos, o familie. Ce ură putem avea între noi?

– Vă amintiți vreo minune făcută de icoana Maicii Domnului Portărița de pe când erați acolo slujitor?
– Da, sigur! Într-un an era mare secetă. Sfânta Chinotită a trimis o enciclică la toate mănăstirile pentru a se face litanii și rugăciuni. Eu eram pe atunci slujitor la Iviron, la paraclisul Portăriței. Am făcut și noi litanie cu icoana Portărița și îndată, în clipa în care am început litania, s-au adunat niște nori și încet-încet s-au strâns deasupra și a început o ploaie foarte puternică. Apoi, în 1991, când a fost marele incendiu la Sfântul Munte, au cerut de la Mănăstirea Iviron să scoată icoana Maicii Domnului și s-o pună în fața focurilor, dar călugării iviriți nu au dat-o. E, ce să zici?

– Ați cunoscut și alți părinți virtuoși în viața dumneavoastră de aici?
– Părinții de demult tare buni părinți erau. Acum, viețuirea călugărească s-a răcit peste tot, pentru că nu mai respectă tipicul mănăstirile, călugării. Nu vezi? Atâtea luni, și să nu cadă o picătură de ploaie! Fac litanii la Karyes părinții, dar nu mai plouă. Cum de rabdă Maica Domnului? Ea nu așteaptă decât pocăința noastră! Nu vezi câte cutremure? Gradul 8, gradul 9, și toată lumea se cutremură și se zdruncină, și totuși nimeni nu se pocăiește! Mânia lui Dumnezeu! Apoi scumpetea care se întâmplă în lume, toate astea nu sunt decât urmarea păcatelor.

– Unde vom ajunge, părinte?
– O să ajungem în cele de-a stânga, dar Preabunul Dumnezeu și Maica Lui așteaptă, așteaptă, așteaptă…Chiar și cei care se află în iad așteaptă, pentru că starea lor nu este desăvârșită. La fel și cei care sunt în rai. Toți așteaptă să vină Marele Judecător și a doua Sa venire, ca să judece întreaga lume și să-l pună pe fiecare la locul lui. Când oare? Numai El știe! Dumnezeu așteaptă pocăința noastră până la un anumit punct, când va cutremura întregul pământ și îi va chema pe toți la Judecată.

Când mergi la tribunal, poterașul îți spune: Nu eu te acuz, ci cutare articol. Ei, nu-i așa? Tot așa și Dumnezeu! Cuvintele pe care ni le-a lăsat sunt cele care ne vor judeca dacă am făcut sau nu potrivit lor. Spune și Sfântul Evanghelist Ioan: În casa Tatălui Meu mai multe lăcașuri sunt (In. 14, 2). Aceste lăcașuri sunt niște așezăminte duhovnicești, dar și în iad, părinte Damaschin, și în iad sunt mai multe niveluri și iaduri. Așadar, să ne pocăim atâta timp cât există lumină, cât avem lumina zilei, pentru că, dacă vine noaptea, ce lucrare mai putem face? E, de aceea dă Dumnezeu noaptea ca o imagine a iadului și ziua ca o imagine a raiului. Așa spun mulți istorici. Să cunoaștem fiecare din noi cele bune și să umblăm în cele de-a dreapta! Viața aceasta, părinte Damaschin, este înaintemergătoare celeilalte vieți, mari și veșnice și neînserate. Să ne pregătim de acum, prin viețuirea noastră monahicească, pentru viața aceea. Și creștinii din lume, dar mai ales noi, suntem datori să împlinim făgăduințele schimei noastre îngerești. Ia gândește-te, când un bătrân monah, și preot pe deasupra, leapădă rasa și se căsătorește, spune-mi, ce pedeapsă îl poate aștepta, ce pedeapsă? A pus deoparte dragostea pentru Dumnezeu și merge să iubească o femeie? Eu nu acuz și nu judec pe nimeni, dar trebuie să spun cele drepte. Preotul Îl întrupează și Îl reprezintă pe Dumnezeu și, prin urmare, faptele lui nedemne Îl disprețuiesc pe Dumnezeu. Spune-mi tu, unde o să-i meargă sufletul când va muri. Dumnezeu îl așteaptă, îl așteaptă, dar omul a încetat de a mai crede și de a se mai teme de Dumnezeu.

L-ai văzut pe fiul cel risipitor? A zis tatălui său: Dă-mi partea ce mi se cuvine din avere (Lc. 5, 12). Da, dar când l-a lovit foamea și lipsurile, atunci a ajuns să mănânce hrana porcilor. Mânca roșcove. S-a întors, alții s-au scandalizat. Tatăl lui însă i-a spus: copilul meu, haide, că și tu ești al meu! Da, a zis fratele, dar noi am lucrat atâția ani aici, și nici măcar un ied nu ne-ai dat! Copiii mei, a zis tatăl, toate ale mele ale voastre sunt, să mâncați și să beți. Apoi cu toții l-au cinstit pe tatăl care și-a arătat o atât de mare dragoste chiar și față de fiul cel risipitor.

– Ce ne puteți spune despre antihrist, părinte?
– Cine mai e și ăsta? Ce mai vrea și ăsta pe-aici? A, sporește fărădelegea, copilul meu, și de aceea se apropie cea de-a doua Venire a Domnului nostru. Două cuvinte va spune Domnul când va veni: Plecați de la Mine, toți lucrătorii fărădelegii! și Veniți la Mine, binecuvântații Tatălui Meu! Așa cum piere fumul în văzduh, tot așa vor fugi și vor pieri de la fața lui Dumnezeu ticăloșii și lucrătorii fărădelegii. Grecia este o țară sfântă. Peste tot găsești sfinți, moaște, martiri, mănăstiri, călugări îmbunătățiți, maici. Dar păcatul a crescut în lume și toți aceștia sunt disprețuiți de oamenii lumești, și de aceea nu-i mai pot ajuta pe oameni. De aceea, și țara noastră suferă. Și clerul este epuizat din pricina războiului diavolului. Nu mai sprijină poporul de la temelie în credința sa în Dumnezeu.

Ce zice acum Maica noastră cea Mare, Măicuța noastră, Împărătesa cerurilor? Ce zice? Se înfățișează la Scaunul de Judecată în clipa în care Fiul ei va judeca întreaga lume și are dreptul, are stăpânia primită de la Fiul ei să dea iertare. Da. Și poate ea însăși să schimbe hotărârea judecății așa cum ea însăși vrea. De aceea, cine are mare dragoste către ea, cine o cinstește aici, cine o iubește și crede în ajutorul ei va fi ajutat de Preasfânta Născătoare de Dumnezeu. De aceea, să învățăm Acatistul Buneivestiri, în care se și spune într-unul din stihuri: Bucură-te, Celui drept Judecătoriul înduplecarea! Bucură-te, cea a multor căderi iertarea! (Icosul al 7-lea din Acatist). De aceea și noi aici, la Sfântul Munte, să ne punem toată nădejdea întru ea! Să iubim grădina Maicii Domnului ca să ne privească cu privirea ei cea blândă și ocrotitoare la înfricoșata Judecată. Dumnezeu este milostiv. Noi ne aflăm înlăuntrul grădinii Maicii Sale. Maica Sa are putere, dar așteaptă pocăința noastră. Citește cu atenție primul canon din Theotokariul Sfântului Nicodim, pe glasul I. Acolo Maica Domnului Îl roagă pe Fiul ei ca să ne mântuiască, iar Domnul îi spune: Dacă nu se va pocăi, nu se va mântui nimeni. Aici nu există căutare la față. Înțelegi, părinte?

– Știm că sunteți și un bun psalt!
– Da, cu ajutorul lui Dumnezeu! Nimic nu-i de la mine. Am mai spus că toate sunt de la Dumnezeu, cele bune și harismele.
– Cântați-ne, vă rog, Vrednic este cu adevărat!
– Lasă-mă, părinte, nu vezi în ce hal sunt? Ficatul mi-e mărit, mănânc numai rămășițe, nu mai pot să cânt. Mi se taie respirația. Am tragere și poftă ca să cânt, dar nu mai am putere. De aceea, mai beau și câte puțin vin, ca să mă întăresc. Înainte să mă îmbolnăvesc, cântam peste tot și totdeauna. Cântam Theotokariul la privegheri, la Paști, aici. Ce să fac, m-am slăbănogit! Mă duc în cameră și, fiindcă nu pot să cobor în biserică la slujbă, trag ațele metaniilor. Multe greutăți am străbătut în viața mea și acum am ajuns la sfârșit. Aștept și eu, aștept…

– Dați-ne un sfat înainte de a pleca din lumea aceasta, părinte Ștefane!
– Ce sfat mai vrei, nu înțeleg?! Tu, care mergi în Albania, în Congo, propovăduiești peste tot, tu nu dai sfaturi lumii?
– Bine, atunci o întrebare! La ce trebuie să fim atenți în viața noastră călugărească?
– Să lucrăm asupra făgăduințelor noastre călugărești pe care le-am făcut înaintea Sfântului Altar! Nimic altceva! Asta va cere de la noi Preabunul Dumnezeu și Maica Domnului! Am făgăduit! N-am făgăduit? Să lucrăm așadar faptele cele bune și plăcute ale vieții celei viitoare. Cum vom câștiga altfel viața cea viitoare? Ce este viața viitoare? Este Dumnezeu Însuși! O spune Ioan Evanghelistul: Cel ce crede în Dumnezeu are viață veșnică. Și aceasta este viața de veci, ca să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, și pe Iisus Hristos pe care L-ai trimis (In. 17, 3). Să lucrăm așadar faptele viețuirii noastre celei călugărești, răbdarea, ascultarea, pentru că ascultarea se face pentru Dumnezeu și merge la Dumnezeu, după cum și Hristos ca om S-a făcut pe Sine ascultător până la moarte. Mai întâi, a ascultat de Iosif și de Maica Sa, apoi a ascultat de voia părintească și a răbdat moartea pe cruce.

– Rugați-vă și pentru noi, părinte Ștefane!
– Și voi pentru mine!
– Binecuvântați!
– Mergi cu bine, părinte! Mulțumesc, mulțumesc!
– Rai bun să avem!

Aceasta a fost frumoasa convorbire pe care am avut-o în aprilie 1997 cu părintele Ștefan. A rămas atunci la mănăstirea noastră în jur de șase luni. Toamna s-a dus la Mănăstirea Russikon, care i-a dat o Chilie aproape de malul mării. Înainte să plece, ne-a spus:
– Părinți, nu voi mai veni iarăși la Grigoriu! Mulțumesc mult Sfântului Nicolae și vouă tuturor! Mulțumesc părintelui vostru egumen, părintele Gheorghe, și întregii lui obști!
– De ce n-o să mai vii iarăși, părinte Ștefane?
– O să plec în altă țară foarte curând! Da, sigur, mă așteaptă acolo sus. Am primit chemarea…

Într-adevăr, în primăvara anului 1998, am aflat că mult iubitul și îndrăgitul nostru Papa Ștefan a plecat să se întâlnească cu Maica Domnului și cu Fiul ei și să își primească răsplata nevoințelor sale și să se numere în cetele cuvioșilor părinți ai Athonului. Veșnică să fie pomenirea lui și s-avem parte de rugăciunile lui!

Sursa: Monah Damaschin Grigoriatul, „Povățuiri din Sfântul Munte. Convorbiri cu părinți athoniți contemporani”, pp. 127-140, Editura Sfântul Nectarie, Arad, 2009.

Mulțumim Părintelui Ierom. Agapie Corbu (Editura Sfântul Nectarie) pentru îngăduința de prelua textul pe Blogul Sfântul Munte Athos.

Anunțuri

Avem nevoie de tine, Maica lui Dumnezeu!

„Bucură-te, cea plină de har Portăriţă, care deschizi credincioşilor porţile Raiului”, spune una din heretisirile aduse Maicii Domnului în acatistul închinat icoanei ei „Portăriţa”. În tradiţia rusă, icoanelor făcătoare de minuni li se spune „icoane rugate”, icoane înaintea cărora credincioşii şi-au vărsat toată energia lăuntrică cerând ajutor şi mângâiere sau aducând laudă şi mulţumire. Iar Dumnezeu, Care „unde voieşte, biruieşte rânduiala firii şi cele mai presus de om lucrează”, îşi revarsă, în schimb, prin aceste „ferestre către Cer”, energia nezidită – harul Său cel sfinţitor, tămăduitor şi îndumnezeitor, pentru rugăciunile Celei ce are către El „îndrăzneală de maică”. (R.H.)

Icoana făcătoare-de-minuni a Maicii Domnului „Portăriţa” se găseşte în Sfântul Munte, la Mănăstirea Iviru. Potrivit tradiţiei, a fost pictată de Apostolul Luca. În al 9-lea veac, icoana se afla în posesia unei văduve ce trăia în Niceea. Această cetate din Asia Mică nu a mai dăinuit până astăzi, dar la vremea ei a găzduit două Sinoade Ecumenice – Întâiul Sinod, la care s-au alcătuit primele opt articole ale Crezului, şi al Şaptelea Sinod, care a restabilit cinstirea icoanelor după o îndelungată luptă cu erezia iconoclasmului, care punea pe picior de egalitate închinarea la icoane cu închinarea la „chipuri cioplite”, la idoli.

În răstimpul domniei împăratului bizantin iconoclast Theofil, s-a întâmplat să vină la casa acelei văduve, care ţinea la mare cinste, într-un mic paraclis, această icoană a Maicii Domnului, nişte ostaşi iconoclaşti. Unul dintre aceştia a dat în icoană cu sabia şi de îndată, în chip minunat, din obrazul lovit al Preasfintei Fecioare, a început să curgă sânge. Cutremurat de minune, ostaşul s-a pocăit pe dată, lepădându-se de erezia iconoclasmului şi intrând apoi într-o mănăstire ortodoxă. La sfatul său, văduva a ascuns icoana, ca să o ferească de distrugere. După ce s-a rugat fierbinte înaintea ei, a pus sfântul chip să plutească pe mare.

Spre marea surpriză şi bucurie a văduvei, icoana nu s-a scufundat, ci a rămas în picioare, fiind purtată de valuri înspre apus. Ca să scape de prigoană, fiul acestei femei plecase din Niceea şi se stabilise în Athos, unde a dus până la sfârşitul zilelor sale o viaţă monahală sfântă. Acolo le-a povestit fraţilor povestea mamei sale, cum a pus pe apă sfânta icoană şi aceasta a plutit, iar cele întâmplate au fost apoi transmise, din vorbă în vorbă, de la o generaţie de monahi la alta. După mulţi ani, icoana Maicii Domnului s-a ivit în Sfântul Munte „într-un stâlp de foc”, după cum spune predania aghiorită, pe mare, în apropierea Mănăstirii Iviron.

În acea vreme vieţuia în obştea mănăstirii un monah pe nume Gavriil. Maica Domnului i s-a arătat într-o vedenie şi i-a poruncit să le spună igumenului şi fraţilor mănăstirii că este voia ei să-i păstreze icoana, spre ajutor şi mântuire. I-a mai spus Părintelui Gavriil să se apropie fără frică de icoana ce plutea pe apă şi să o ia în mâini. Şi, spune tradiţia aghiorită, Gavriil „a păşit pe ape ca pe pământ uscat”, a luat icoana şi a adus-o la ţărm. Icoana a fost dusă apoi cu mare cinste în mănăstire şi aşezată în altar. A doua zi, însă, icoana a dispărut de acolo şi a fost găsită pe zidul de la poarta mănăstirii. Părinţii au dus-o înapoi în altar, crezând că fusese scoasă de unul din fraţi, dar a doua au găsit-o iar stând lângă poartă.

Lucrurile s-au repetat de mai multe ori, până când Preasfânta Fecioară i s-a arătat din nou Părintelui Gavriil şi i-a spus nu vrea ca monahii să-i păzească icoana, ci ca ea să-i păzească pe monahi. După cele întâmplate, lângă poarta mănăstirii s-a ridicat o biserică, care adăposteşte până astăzi icoana cea făcătoare-de-minuni.

După numele mănăstirii, icoanei i s-a spus Maica Domnului „Iviriţa” sau, după locul în care se află, „Portaitissa”, adică „Portăriţa”. Pe lângă multe tămăduiri minunate, Preasfânta Fecioară şi-a arătat puterea de „nebiruită între voievozi” în timpul numeroaselor atacuri ale piraţilor sarazini.

O minune din zilele noastre

În 1982, un chilian convertit la Ortodoxie, Jose (Iosif) Muñoz-Cortes, întovărăşit de doi prieteni, a plecat din Canada într-un pelerinaj în vechea fortăreaţă a monahismului ortodox, Muntele Athos. De profesie profesor de artă, era şi iconograf, şi îşi dorea să vadă câteva din schiturile şi mănăstirile care se îndeletniceau cu pictarea icoanelor. Unul din prietenii care-l însoţeau pe Jose avea gânduri de monahism, aşa că a rămas în Sfântul Munte, la unul din schiturile mai mici; Jose şi celălalt tovarăş de drum al său s-au îndreptat spre un vechi schit, unde se pictau pe atunci icoane în străvechiul stil bizantin, folosind tehnica în tempera cu emulsie de ou. După opt ceasuri de urcuş abrupt, cei doi au obosit peste măsură şi s-au hotărât să poposească la un schit de unde aveau o minunată privelişte asupra Muntelui.

Acest schit, închinat Naşterii lui Hristos, era foarte sărac, iar cei paisprezece vieţuitori ai săi ţineau o rânduială foarte aspră. Igumenul, Părintele Climent, i-a întâmpinat pe pelerini cu căldură şi le-a oferit kerasma, tradiţionala trataţie athonită, apoi i-a dus să vadă atelierul de pictat icoane al schitului. De îndată ce a intrat în atelier, Jose a simţit o atracţie imediată şi cu neputinţă de pus în cuvinte pentru o copie a icoanei Maicii Domnului „Iviriţa” care se găsea pe unul din pereţi. După cum a explicat mai târziu, şi-a simţit inima „ca şi cum ar fi tresăltat, s-ar fi dat peste cap”. A tot întrebat dacă poate cumpăra icoana cu pricina, dar i s-a spus de fiecare dată că este una din primele icoane pictate acolo (de către un anume Părinte Hrisostom, în 1981), şi nu era de vânzare, indiferent de preţ.

În acea noapte, în timpul slujbei săvârşite în biserica schitului, pe când se cânta îngereasca închinare „Vrednic este cu adevărat să te fericim, Născătoare-de-Dumnezeu, cea pururea-fericită şi preanevinovată şi maica Dumnezeului nostru”, Jose a căzut în genunchi şi a rugat-o din toate puterile pe Preasfânta Fecioară să-l învrednicească să ia cu el icoana ei, în lume, „unde avem nevoie de tine”. A simţit neîntârziat încredinţare în inimă că, cumva, rugăciunea sa va fi ascultată. A doua zi dimineaţă, pe când Jose şi prietenul său se pregăteau de plecare, a venit la ei igumenul schitului ţinând icoana în mâini şi i-a spus lui Jose că este voia Maicii Domnului ca icoana ei să meargă în America.

Jose şi tovarăşul lui au coborât la arsana şi au luat vaporul înspre Dafni, portul de pe ţărmul apusean al peninsulei athonite. Pe drum, Jose a auzit limpede un glas lăuntric care l-a îndemnat: „Du-te la Mănăstirea Iviron şi atinge icoana de originalul făcător-de-minuni de acolo”.

Aşa au şi făcut. Ajunşi la Iviron, au aşteptat trei ceasuri până ce a venit un monah să le deschidă paraclisul care adăposteşte originalul „Portăriţei”. Jose l-a rugat pe acesta să le deschidă ferecătura icoanei, ca să poată atinge icoana pe care o primise de „Portăriţa” originală, pentru a primi binecuvântarea Maicii Domnului. Deşi surprins, monahul a acceptat după ce i s-a spus de către cei doi că doresc să poarte binecuvântarea Preasfintei Fecioare în Apus, unde e atâta nevoie de mijlocirile ei.

Întors la casa sa din Montreal, Canada, Jose a aşezat icoana primită în chip minunat în colţul cu icoane, unde păstra şi părticele din moaştele Sfinţilor de la Lavra Peşterilor din Kiev şi din cele ale Marii Ducese Elisaveta, noua-muceniţă. Un om de rugăciune, Jose a început să citească zilnic acatistul Portăriţei înaintea icoanei. Pe 24 noiembrie 1982, în jurul orei 4 dimineaţa, la trei săptămâni după întoarcerea din Sfântul Munte, Jose s-a trezit într-un miros foarte puternic şi bine-mirositor, ca şi cum cineva ar fi vărsat o sticluţă de parfum scump. A crezut prima dată că mireasma vine de la moaşte, dar mai târziu, după ce s-a aşezat înaintea icoanei ca să-şi facă rugăciunile de dimineaţă, a văzut că mâinile Maicii Domnului sunt brăzdate de firişoare uleioase. Jose a crezut că un prieten care stătea împreună cu el vărsase din greşeală nişte untdelemn pe icoană, umblând la candela atârnată înaintea ei, dar acesta a tăgăduit cu toată tăria că s-ar fi atins de candelă.

După ce a şters icoana de ceea ce credea că este ulei de candelă, Jose a descoperit că aceea este sursa miresmei minunate ce umpluse de-acum toată casa. La povaţa unui preot ortodox din vecinătate, icoana a fost dusă la biserică şi aşezată în altar. În timpul întregii Liturghii, din mâinile Pruncului Hristos a izvorât mir. Şi, din acel moment, cu excepţia câtorva zile din Săptămâna Mare, când icoana a rămas uscată, mirul a continuat să izvorască necontenit.

În anii ce au urmat, Jose a călătorit împreună cu icoana în multe oraşe şi nenumărate parohii, iar credincioşii se închinau la icoană, primind multă bucurie şi mângâiere. S-au ridicat, bineînţeles, şi multe întrebări. Unii aveau iniţial îndoielile lor. Un om de ştiinţă din Miami a rămas uluit să vadă cum spatele icoanei rămâne deplin uscat; pe furiş, a rupt o aşchie mică din lemnul icoanei, pentru o analiză de laborator – s-a dovedit a nu fi nimic mai mult decât lemn obişnuit de pin. Uneori, mirul izvora mai puternic decât în alte dăţi. În timpul unei hirotonii de episcop la Montreal, s-a revărsat atât de mult mir, încât a curs de pe tetrapodul pe care fusese pusă icoana la închinat. Altădată, în Florida, se vedea cum mirul iese din mâinile Maicii Domnului şi ale Pruncului Hristos ca şi cum ar fi fost presat dinăuntru. Nimeni n-a putut să controleze curgerea mirului, ci aceasta se făcea după voia lui Dumnezeu şi a Preasfintei Sale Maici.

La început, mirul izvora doar din mâinile Maicii Domnului, din steaua de pe umărul ei stâng şi, uneori, din mâinile Domnului nostru Iisus Hristos. În martie 1985, însă, în timpul unei din slujbele Postului Mare, au început să izvorască mir până şi rama şi sticla icoanei, în aşa măsură, că acoperământul de pe tetrapodul pe care stătea s-a umplut de mir.

Au existat câteva cazuri de vindecări fizice, dar Maica Domnului a lucrat prin această icoană mai cu seamă tămăduiri ale sufletelor. Mulţi dintre cei ce au stat înaintea icoanei au dat mărturie de aceasta, cercând nu doar zdrobire a inimii şi pocăinţă, ci totodată şi mângâiere. Cum am spus mai devreme, izvorârea de mir se oprea în timpul Săptămânii Mari, începând cu Lunea Mare. După Liturghia din dimineaţa Marii Sâmbete, pe icoană, pe ramă şi pe sticla protectoare începeau să se formeze câteva picături de mir. În decursul Utreniei Învierii, când clerul şi credincioşii, ţinând icoane şi prapori, ieşeau în procesiune din biserică, icoana începea să reverse mir în aşa măsură, încât umplea de mir mâinile celui care o purta.

Care este însă înţelesul unor astfel de arătări ieşite din comun ale harului lui Dumnezeu în zilele noastre? S-a observat, în istoria Bisericii, că astfel de minuni au avut loc în vremuri de mare încercare; aşa s-a petrecut pe vremea Apostolilor şi, mai recent, în Rusia şi în ţările Europei Răsăritene, unde Biserica a pătimit cumplit preţ de zeci de ani. Minunile îi întăresc pe credincioşi şi îi pregătesc să rabde încercările ce vin asupra lor, dar în acelaşi timp aduc mângâierea că Preasfânta Fecioară este pururea ocrotitoare a dreptslăvitorilor.

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

Traducere şi adaptare de Radu Hagiu
Sursa: Familia Ortodoxă nr.  97 / Februarie 2017

Ultimele zile ale Cuviosului Sofronie Saharov (1896 – 1993). Mărturia Părintelui Zaharia (Zaharou) de la Essex, UK

sofronie-sakharov-in

Cu patru zile înainte de a muri, Părintele Sofronie stătea cu ochii închiși și nu voia să ne mai vorbească. Chipul îi era luminos, deloc trist, dar plin de tensiune. Avea aceeași expresie ca atunci când săvârșea Dumnezeiasca Liturghie. Nu-și deschidea deloc ochii, nici nu vorbea, doar ridica mâna și ne binecuvânta. Ne binecuvânta fără să vorbească, iar eu am înțeles că urma să ne părăsească. Nu voiam să îl obosesc, așa că nu îl mai întrebam nimic. Dacă înainte mă rugam ca Dumnezeu să-i lungească bătrânețile, așa cum spunem în Liturghia Sfântului Vasile, în acele zile însă, văzând că se pregătea să ne părăsească, am început să mă rog astfel: ,,Doamne, dăruiește-i robului Tău intrare cu bogăție în Împărăția Ta”. Mă rugam folosind cuvintele Sfântului Apostol Petru: ,, Că aşa vi se va da cu bogăţie intrarea în veşnica împărăţie a Domnului nostru şi Mântuitorului Iisus Hristos” (II Petru, 1, 11). Mă rugam îndelung lui Dumnezeu, zicând: ,,Dumnezeul meu, dăruiește intrare cu bogăție robului Tău și așează sufletul lui împreună cu Părinții săi”, și-i pomeneam pe toți părinții care s-au nevoit împreună cu el la Sfântul Munte, începând cu Sfântul Siluan și continuând cu ceilalți.

Și în ultima zi m-am dus să-l văd. Era ora șase dimineața, urma să săvârșesc cea dintâi Liturghie a zilei, iar după mine, părintele Chiril, împreună cu ceilalți preoți, pe cea de-a doua. Am simțit că Bătrânul avea să ne părăsească în ziua aceea. Am mers în biserică, am început Dumnezeiasca Proscomidie, la ora șapte au început Ceasurile, urmate de Dumnezeiasca Liturghie. Am spus doar rugăciunile Anaforalei, iar la mănăstirea noastră obișnuim să le citim cu voce tare. Pentru următoarele, rugăciunea mea a fost: ,,Doamne, dăruiește intrare cu bogăție robului tău în împărăția Ta”. Acea Liturghie a fost diferită față de toate celelalte Liturghii pe care le săvârșisem până atunci. În clipa când rosteam ,,Să luăm aminte, Sfintele Sfinților”, părintele Chiril a intrat în altar. Ne-am uitat unul la altul și în acea clipă a început să plângă, iar eu am înțeles că părintele Sofronie ne părăsise. Întrebând când anume murise, am înțeles de la părinți că acest lucru s-a întâmplat la momentul citirii Evangheliei. Părintele Chiril m-a luat deoparte și mi-a spus: ,,Împărtășește-i pe credincioși, iar apoi anunță că Gheronda Sofronie a trecut la cele veșnice, după care fă și un trisaghion pentru odihna sufletului lui. La fel voi face și eu la ce-a de-a doua Liturghie”.

Am frânt cu grijă Agnețul și m-am împărtășit. Am ieșit și i-am împărtășit și pe credincioși și am făcut apolisul Liturghiei. Nici nu știu cum am reușit acest lucru. Mai apoi am ieșit înaintea credincioșilor și le-am spus: ,,Iubiții mei frați, Hristos, Dumnezeul nostru, este semnul lui Dumnezeu pentru toate generațiile acestei epoci, fiindcă în cuvintele Lui găsim mântuirea și dezlegarea tuturor problemelor noastre. Iar acum trebuie să facem după cum ne învață Liturghia, adică să mulțumim, să implorăm mila Lui Dumnezeu și să ne rugăm Lui. Astfel, haideți să-I mulțumim Lui Dumnezeu care ne-a dăruit un asemenea părinte și să ne rugăm pentru odihna sufletului său”. Apoi am început trisaghionul: ,,Binecuvântat este Dumnezeul nostru…”. L-amadus pe Părintele Sofronie în biserică și l-am ținut vreme de 4 zile, pentru că mormântul încă nu-i era gata. L-am lăsat descoperit petoată durat acestor patru zile și i-am citit Sfintele Evanghelii de la început și până la sfârșit, iară și iară, așa cum se face în cazul preoților. Am făcut panihide și pomeniri, precum și celelalte slujbe zilnice, Liturghia, iar el a rămas acolo, în mijlocul bisericii, patru zile.

Elder Sofronios 1_resizeDeși murise, atmosfera nu era deloc tristă, era la fel ca la Paști! Nimeni nu era afectat de pierderea Părintelui, toți se rugau cu însuflețire. Aveam un prieten, arhimandrit pe atunci, care obișnuia să vină la mănăstire în fiecare vară și să petreacă câteva săptămâni la noi. Era părintele Ierótheos Vláhos, cel care a scris cartea O noapte în pustia Sfântului Munte. Acum este mitropolit de Náfpaktos și Sfântul Vlasie. A sosit și el de îndată ce a aflat că Părintele Sofronie a plecat la cele veșnice. Era foarte pătruns de atmosfera ce exista atunci la noi în mănăstire și a exclamat: ,,Dacă părintele Sofronie nu a fost sfânt, atunci nu există sfinți”. S-a întâmplat ca atunci să vină și niște părinți de la Sfântul Munte ca să-l vadă pe Părintele Sofronie, dar nu l-au mai găsit în viață. Părintele Tihon de la Símonos Pétras era unul dintre ei. De fiecare dată când vreun grec venea în Anglia pentru tratament medical, obișnuia să treacă și pe la mănăstire pentru a le citi Gheronda o rugăciune, fiindcă foarte mulți s-au vindecat în acest fel.

A doua sau a treia zi de la moartea sa, la mănăstire a venit o familie cu un copil de paisprezece ani, bolnav. Copilul avea cancer la cap urmând să fie operat zilele următoare. Părintele Tihon a venit la mine și mi-a spus: ,,Oamenii aceștia care au venit acum s-au întristat foarte tare pentru că nu l-au mai prins în viață pe Gheronda. De ce nu mergi să-i citești câteva rugăciuni copilului?”. I-am spus: ,,Haide, vino și sfinția ta ca să faci pe citețul. Haide să-i citim la celălalt paraclis”. Am mers și i-am citit copilului, iar la sfârșit, părintele Tihon mi-a spus: ,,De ce nu treceți copilul pe sub coșciugul cu trupul părintelui ca să se vindece? (…)”. I-am răspuns că nu pot să fac asta fiindcă lumea ar spune că abia a murit Gheronda, iar noi, ucenicii lui, încercăm să ,,silim” recunoașterea lui ca sfânt. ,,Dacă vrei, fă tu acest lucru”, i-am spus într-un final. ,,Ești monah aghiorit, n-o să-ți spună nimeni nimic”. Atunci, părintele Tihon l-a luat pe copil de mână și l-a trecut pe sub sicriul părintelui. În ziulele următoare, copilul a fost operat, dar nu i-au mai găsit nimic. I-au închis tăietura pe care i-o făcuseră la cap și i-au spus: ,,Diagnosticul a fost greșit. A fost, probabil, o inflamație”. S-a întâmplat ca acel copil să fie însoțit de un medic din Grecia, și acela le-a arătat celorlalți tomografiile care dovedeau existența tumorii și le-a spus: ,,Știți foarte bine ce înseamnă acest diagnostic greșit…”. Copilul a trăit și a crescut mare, acum este un tânăr de 27 de ani.

[P] Pelerinaje la Muntele Athos

Sursa: Arhim. Zaharia Zaharou, Ultimele zile ale părintelui Sofronie, în ,,Pará tin Límnin”, apariție lunară a parohiei Sfântul Dimitrie – Paralímni, iulie 2008 via pemptousia.ro

reposed_elder_sophrony

Minune la Mănăstirea Dochiariu din Muntele Athos: Un tânăr de 18 ani, mut din naștere, începe să vorbească în fața Icoanei Maicii Domnului „Grabnic Ascultătoare” (Gorgoepikoos), decembrie 2016

gorgoepikoos-paraclis
Minune la Mănăstirea Dochiariu din Muntele Athos: Un tânăr de optsprezece ani, mut din naștere, începe să vorbească în fața Icoanei Maicii Domnului „Grabnic Ascultătoare” (Gorgoepikoos), decembrie 2016

Muntele Athos / 15 decembrie 2016

O minune care a avut loc la începutul lunii decembrie la Mănăstirea Dochiariu din Muntele Athos a fost relatată de un călugăr care a fost martor la acest eveniment. Această întâmplare minunată a fost povestită, de asemenea, și în timpul unui eveniment public la o biserică din Tesalonic.

„În lăcașul Maicii Domnului, la Mănăstirea Dochiariu din Sfântul Munte Athos, unde starețul mănăstirii, Cuviosul Grigorie, împreună cu obștea cântă zilnic psalmi, fac slujbe de pocăință și se roagă pentru sănătatea și odihna a sute de oameni, unul dintre frații noștri în Hristos s-a rugat în paraclisul ce adăpostește Icoana și a primit har din belșug de la „Grabnic ascultătoarea”, Icoana Maicii Domnului care de bună voie își revarsă grabnic mila ei asupra tuturor celor ce o invocă cu venerație și credință”, precizează site-ul grecesc vimaorthodoxias.gr.

dochiariuPotrivit unui martor ocular, un tânăr în vârstă de optsprezece ani din orașul Strumica [Macedonia], care suferea grav de bâlbâială, a vizitat Mănăstirea Dochiariu pentru a se închina Icoanei făcătoare de minuni a Maicii Domnului „Grabnic ascultătoare”. Când tânărul, care nu mai vorbise înainte și care scoatea doar sunete neinteligibile, a intrat în mănăstire și a stat lângă „Grabnic ascultătoarea”, icoana făcătoare de minuni, el a început brusc să plângă și să strige în limba sa maternă: „Maică Maria, dă-mi sănătate!”.

Toți aceia care erau cu el și cunoșteau viața tânărului au rămas uimiți. După rugăciunea pe care un călugăr din Dochiariu a citit-o netulburat, tânărul macedonean s-a adresat tuturor celor prezenți care s-au rugat împreună cu el și a spus: „Vă mulțumesc tuturor, acum mă simt foarte bine.”

Acesta este încă un alt exemplu al puterii miraculoase a Preacuratei Fecioare, care, prin icoana ei „Grabnic Ascultătoare” își revarsă harul ei peste mulți credincioși în fiecare zi, în Grecia, dar și în străinătate. Credincioșii se roagă și cheamă ajutorul ei, strigând: „Bucura-te, care ești grabnic ascultătoare, îndeplinind spre folos cererile noastre!”

Traducere și adaptare după pravoslavie.ru de Laurențiu Dumitru

Se va prelua doar cu precizarea sursei Blogul Sfântul Munte Athos

Vezi și

Gorgoepikoos, Dochiariu, monastiriaka