Arhive blog

Povățuiri din Sfântul Munte: Pustnicul Sava (născut 1837)

Părintele Sava s-a născut în Alexandria, la 29 august 1837. Din botez s-a numit Ștefan. Părinții lui, Hristos și Nona, erau bulgari și se trăgeau din Târnovo. Din cauza războiului cu Turcia, ei au venit în România, unde exista mai multă siguranță.

La Schitul românesc (Prodromu) a venit în 1859, la vârsta de 22 de ani. A fost tuns în schima mare în 1863, iar în 1867 s-a mutat într-un loc din afara Schitului pentru a duce o viață isihastă, pe care a și trăit-o până la sfârșitul său pământesc, petrecut în 20 septembrie 1902. S-a distins prin smerenia sa și prin iubirea de străini. Chilia în care s-a nevoit cu desăvârșită lepădare de sine și răbdare este aproape de Aghiasma Sfântului Athanasie Athonitul și se numește până astăzi Turloti. Când îl vizitau frații la chilie, își lăsa deoparte toate preocupările lui și se deda cu totul slujirii acestora. După plecarea lor, postea câte două zile, împlinind în același timp și rânduielile de rugăciune pe care le lăsase deoparte în timpul primirii închinătorilor.

Odată, vrând un frate să îl încerce, s-a apropiat și l-a întrebat:

– Părinte Sava, câteodată la biserică îmi vine puțină străpungere, dar când îmi fac la chilie canonul de rugăciune, mintea mi se împrăștie încolo și încoace.

– Crede-mă, părinte Irinarh, mi-a spus, de multe ori, chiar și fără voia mea, îmi vine plâns și-mi vin lacrimi. Așa mintea se curățește, iar inima este izbăvită de înțelesurile rele și viclene și de simțirile pătimașe, și așa pot să mă rog neîmprăștiat, fără nici un fel de răspândire și risipire a minții.

Din aceasta putem să ne dăm seama care este viețuirea părintelui Sava. Din această pricină, a fost cunoscut și vestit nu numai în Sfântul Munte, ci și în Grecia, și chiar în afara ei. Niciodată nu l-a văzut cineva vreodată trist, mâhnit, cu fața întunecată, ci întotdeauna era bucuros, vesel și cu privirea smerită. Vorba lui era dulce și atrăgătoare ca un magnet. Purta haine simple și întotdeauna avea în mâini șiragul de metanii. Avea multă evlavie față de Maica Domnului și citea adesea Acatistul Buneivestiri. Veșnică să-i fie pomenirea!

Sursa: Monah Damaschin Grigoriatul, „Povățuiri din Sfântul Munte. Convorbiri cu părinți athoniți contemporani”, pp. 147-148, Editura Sfântul Nectarie, Arad, 2009. / Foto credit (sus): Gheorghios Kotsonas

Mulțumim Părintelui Ierom. Agapie Corbu (Editura Sfântul Nectarie) pentru îngăduința de prelua textul pe Blogul Sfântul Munte Athos.

Reclame

Video: Părintele Arhimandrit Zaharia Zaharou – „Lacrimile, tămăduirea persoanei” (Iași, 21 octombrie 2015)

Partea I

Partea a II-a (Întrebări și răspunsuri)

Pentru iubitorii de intelepciune si viată monahală, sectorul Exarhat al Arhiepiscopiei Iaşilor şi Editura Doxologia au pregătit o intâlnire cu Părintele Zaharia Zaharou (Mănăstirea Sf Ioan Botezătorul, Essex), ucenic al Fericitului Sofronie Saharov. Ea a avut loc pe 21 octombrie 2015, ora 18, la Centrul de conferinţe Providenţa.

Cap. XXVI: Despre smerenie şi lacrimi [Patericul athonit, Ioannikios Kotsonis]

Cuviosul şi vrednicul de pomenire egumenul de la Dionisiu, arhimandritul Gavriil, obişnuia să spună că monahul Gherontie, care era tipicar* la Sfântul Pantelimon, petrecea cea mai mare parte din zi şi din noapte în biserică, având smerenia ca însoţitor permanent. Tot timpul liber şi-l petrecea în naosul bisericii, folosindu-şi mâna stângă pentru şiragul de metanii, iar mâna dreaptă ca să-şi şteargă lacrimile ce-i curgeau pe faţă. Pentru aceasta folosea o cârpă pe care o spăla în mare.
El era originar din Kidonia, Asia Mică, unde a ucis un turc ce ataca o tânără creştină. Nimeni nu ştia dacă el a intenţionat sau nu să-l ucidă pe acela în timp ce se lupta cu el. De la acea întâmplare, monahul Gherontie a trăit într-o mănăstire rusească, în linişte şi pace, mai inofensiv decât un miel.
În 1922, în Vinerea din a cincea săptămână a Postului Mare, începătorul Dionisie (care avea să devină egumenul Gavriil) a fost în biserica Russikon în timpul ceasurilor de la Canonul cel Mare, care avea loc acolo ca o priveghere. Acea slujbă mistagogică a rămas de neuitat în inima lui. El spune că l-a văzut «ca într-o vedenie» pe cuviosul părinte Gherontie ştergându-şi lacrimile în timp ce cânta «De unde să încep să-mi plâng faptele vieţii mele păcătoase?». Şi când a cântat ultima laudă a Născătoarei, inima lui era într-o pocăinţă atât de adâncă, încât, ridicându-şi mâinile spre sfânta ei faţă, cu ochii plini de lacrimi şi cu familiaritatea unui fiu, el a cântat: «Preasfântă, nădejdea tuturor celor ce se roagă ţie cu multă dragoste, ridică de la mine greul jug al păcatelor».
Când acest vrednic de aducere-aminte părinte a început să citească viaţa Sfintei Maria Egipteanca, a continuat egumenul Gavriil, era o imagine unică şi de neuitat a cincizeci sau mai mulţi monahi, care vorbeau ruseşte, adunaţi strâns în jurul analogului tipicarului, unii dintre ei în genunchi, alţii, foarte bătrâni, şezând pe podea cu picioarele încrucişate şi care ascultau fără să clipească din ochi, concentraţi la buzele tipicarului; eu, neînţelegând mai mult, dar fiind captivat de umilinţa cititorului şi de felul minunat de a citi. Continuând să citească cu o emoţie neîntrecută, căldura din vocea sa a crescut, iar căinţa sa interioară, la emoţionantul moment al dialogului dintre părintele Zosima şi Sfânta Maria, când el a întrebat-o: «Spune-mi, femeie sfântă a lui Dumnezeu…» şi ea i-a răspuns «Avva Zosima…», blândul părinte nu a mai putut să-şi controleze emoţia. El a izbucnit în lacrimi şi suspine nestăpânite, răspândind astfel emoţia la întreaga adunare.
* Tipicar (τυπικάρης) este cel ce se îngrijeşte de ordinea Sfintelor Slujbe.

chrismon

«Tu ai cultivat cu revărsarea lacrimilor tale pustiul sterp al Sfântului Vasile şi al Muntelui Carmel, devenind luminătorul nostru, părinte Gherasim».
Într-adevăr, bătrânul isihast Gherasim a devenit un truditor campion al lacrimilor şi un transmiţător al luminii prin rugăciunea minţii. Timp de şaptesprezece ani el s-a nevoit pe muntele Carmel al profetului Ilie, în vestul Kerasiei, mai jos de vârful Muntelui Athos. A dus o viaţă eroică, deoarece a luptat permanent împotriva naturii – vânt, tunet, fulger, ploaie, zăpadă – şi împotriva vicleniei demonilor. El a adormit în Domnul la vârsta de 90 de ani.

chrismon

Un bătrân spunea:
– Inima se curăţă pe ea însăşi cu un suspin, ca răspuns la harul lui Dumnezeu. Ar trebui să ne spălăm sufletul în lacrimi, dar un suspin adânc, dureros, e egal cu două coşuri de lacrimi.

chrismon

Erau monahi care aprindeau candelele cu ulei în Schitul Sfânta Ana şi în chinovie, care, în timpul sfintei ascultări, în faţa sfintelor icoane, aveau ochii plini de lacrimi.

chrismon

A venit la Muntele Sfânt din Cipru. Era cunoscut pentru mintea sa curată şi inima sa smerită. El a fost dăruit cu rugăciuni pline de lacrimi şi o viaţă isihastă. Lăsa mâncarea pentru a se retrage în chilie ca să plângă.
Aşa era părintele Dionisie de la Sfânta Ana.

chrismon

Ochii pustnicului rus Tihon erau întotdeauna plini de lacrimi. El se ştergea permanent cu o batistă udă pe care o purta totdeauna în mână. Epitrahilul său era ud de lacrimi, iar crucea cu care binecuvânta era tocită. El spunea adesea că trebuie să spălăm picioarele lui Iisus cu lacrimile noastre în toate zilele vieţii şi să I le ştergem cu părul nostru, în timp ce facem plecăciuni în faţa Lui. În chilia lui, crucea de lemn, înaintea căreia se ruga, era udă de lacrimi.

chrismon

Părintele Daniil Isihastul, care a trăit în peştera Sfântului Petru, a oficiat zilnic Liturghia, timp de 60 de ani, slujind Liturghia Sfântului Vasile, ca să trăiască slujba mai intens. El avea asemenea smerenie, încât nu spunea «Pentru rugăciunile…» dacă pământul nu se făcea noroi din lacrimile sale. Imediat după aceea, el se retrăgea în singurătate, timp de o oră, ca să nu-şi piardă smerenia.

chrismon

Cu o constituţie puternică şi numit «Postitorul», ascetul Andrei de la Sfânta Ana era originar din Epir. El era robust şi rezistent. Plin de dragoste, el dorea întotdeauna să-i ajute şi să-i aline pe cei ce urcau dealul, purtând o povară grea de pe ţărm până la biserica mănăstirii. Nu avea şcoală, dar avea înţelepciunea lui Dumnezeu, pentru că era binecuvântat cu darul rugăciunii curate şi neîntrerupte. El se ruga mereu la Maica Domnului, vărsând râuri de lacrimi de pocăinţă, pline de dragoste cerească.

chrismon

Un frate l-a întrebat pe un părinte cu barba albă, care-şi petrecuse mulţi ani în asceză grea:
– Câţi ani ai părinte?
– Nu se numără anii după trecerea timpului, ci după gândurile curate şi viaţă curată.
Şi, mişcat în inima sa, a continuat, plângând:
– Fiul meu, pe măsură ce trec anii, creşte şi sărăcia mea duhovnicească.

chrismon

Bătrânul orb Gherontie a trăit un timp în peştera Sfântului Simeon. El a fost binecuvântat cu darul rugăciunii neîncetate a minţii şi cu o întristare veselă. El se ducea mereu într-o chilie ca să plângă. Cu cât se ruga mai mult, cu atât plângea mai mult.

chrismon

Sfatul ascetului rus Tihon era:
– Fiul meu, trebuie să-I speli picioarele lui Iisus cu lacrimile tale, iar El se va întoarce şi va curăţi păcatele tale.

chrismon

De fiecare dată când părintele Kodrat arăta pelerinilor sfintele moaşte, mai ales coiful Sfântului Mercurie, povestind martiriului lui, ochii săi se umpleau de lacrimi. În timpul Sfintei Liturghii el plângea adesea, mai ales la «Vohod», când cânta: «Pomeneşte-ne pe noi, Doamne, întru împărăţia Ta».

chrismon

Un bătrân spunea:
– Când cineva are darul lacrimilor, mai întâi lacrimile sunt mângâiere dumnezeiască. Aceasta este prima treaptă a lacrimilor. A doua treaptă e aceea a preamăririi, care este diferită de prima. Lacrimile care curg prima dată slăbesc trupul; cele de mai târziu umplu sufletul de bucurie şi laudă… Atunci se cunoaşte diferenţa.

chrismon

– Părinte Filaret, de ce când noi cântăm, dumneata plângi? Te-am urmărit de câtva timp. Spune-ne, de ce? a fost întrebat ascetul Karuliot de părintele Daniil al Daniileilor şi Toma al Tomadeilor.
Bătrânul părinte a răspuns:
– Părinte Daniil, când vă ascult cântările, câteodată sufletul meu se înalţă. Simt că ascult îngerii şi mintea mea e în cer, iar ochii îmi sunt plini de lacrimi. Alteori plâng deoarece nu pot să cânt cu voi şi să laud numele lui Dumnezeu. Mă gândesc la păcătoşenia mea şi mă întreb dacă voi fi cu îngerii în cer, sau voi fi despărţit de ei pentru totdeauna? Aceste gânduri îmi împovărează inima şi eu laud, Îi mulţumesc şi mă rog Domnului nostru.

chrismon

L-am întâlnit pe vrednicul de pomenire Nifon Konstamonitul, care a adormit în Domnul în al optzecilea an al vieţii sale. El era responsabil pentru patru sau cinci ascultări în chinovie şi niciodată nu se plângea. Nu era nelinişte, supărare sau mânie în acest om. El era mereu râvnitor, blând, vesel, serios, tăcut, neobosit, iubitor şi plăcut tuturor. El n-a dezamăgit niciodată pe nimeni. Iubind şi iubit de toţi, el avea, printre multele sale daruri, darul pocăinţei şi al lacrimilor. Ochii săi erau mereu plini de lacrimi.

chrismon

Era un ascet în Karulia care plângea în chilia sa în fiecare noapte.

chrismon

Odată, Sfântul Siluan a întâlnit un ascet care avea darul pocăinţei şi vărsa multe lacrimi în fiecare zi, când se gândea la patima şi răstignirea Domnului.
– E bine să ne rugăm pentru morţi? l-a întrebat sfântul pe el.
El a oftat şi a răspuns:
– Dacă aş putea să-i scot pe toţi din iad! Atunci aş fi foarte fericit.
El a făcut o mişcare ca şi cum ar aduna grâu şi a început să plângă.

chrismon

Odată, vrednicul de pomenire părinte al meu mi-a spus următoarele:
– Când eram monah începător aveam nevoie să fiu ajutat zilnic. Chilia mea era lângă a stareţului meu. Seara, deseori el citea după Pavecerniţă. De fiecare dată când găsea un text folositor, mi-l citea şi mie. Îmi amintesc că, odată, când m-a chemat în chilia sa, l-am găsit adâncit în lectură. Am aşteptat în picioare un timp, până mi-a făcut semn să mă aşez. Apoi mi-a citit un frumos text din viaţa Sfântului Andrei, nebunul pentru Hristos. În acel text sfântul descria cum a văzut vedenia raiului, într-o noapte de iarnă, când era acoperit de zăpadă, îngheţat trupeşte. El a fost luat cu sufletul din lumea aceasta în tărâmul luminii. În acel text, Sfântul Andrei încerca să descrie prin cuvinte omeneşti ceea ce e de nedescris, folosind imagini din lumea aceasta, ca să descrie viaţa ce va să vină.
Părintele meu a fost atât de mişcat de acea descriere, că pentru moment a întrerupt cititul, a închis cartea şi a rămas tăcut, ştergându-şi lacrimile. El mi-a spus: «Gândeşte-te, fiul meu, ce lucruri ne sunt pregătite! Lucruri pe care ochiul omenesc nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit şi inima nu le-a simţit!».

chrismon

Adesea Sfântul Siluan se ruga astfel:
– Doamne, dă-mi lacrimi ca inima mea să plângă cu dragoste pentru fratele meu!

chrismon

Odată, părintele meu l-a vizitat pe părintele Teodor, fratele lui Ierotei din Kafsokalivia (într-un timp părintele Teodor a fost egumen la Grigoriu şi eu îl întâlneam. El era apropiat, prietenos; un părinte binecuvântat).
– Chilia ta este ascetică şi te înalţă, i-a spus părintele meu.
– În această chilie, fiul meu, mulţi călugări sfinţi au trăit în asceză. Acum trăieşte în ea un păcătos neglijent. Ce voi spune la judecata viitoare? şi a început să plângă şi să suspine.

chrismon

Un părinte spunea:
– Lacrimile unui călugăr amestecate cu sudoarea lui pot curăţi sufletul.

chrismon

Când inima cuiva e plină de dragoste, credinţă şi pocăinţă, după ce rugăciunea lui Iisus e desăvârşită pe şiragul de metanii, vor urma lacrimi de pocăinţă. Aceasta am trăit-o chiar eu. Odată mă rugam ca un începător, folosind şiragul de metanii, iar sufletul meu a fost aşa de mişcat, că n-am mai putut rosti rugăciunea.

chrismon

Era un părinte numit Evghenie a cărui stare de pocăinţă era frecventă. El a început asceza în Schitul Vatoped, iar mai târziu a venit chiar la sfânta mănăstire.
– Eu plâng ca fiul risipitor: «Părinte, am păcătuit», şi-mi bat pieptul meu, ca Domnul să aibă milă de mine şi să mă îmbrace în veşmintele de la început! spunea mereu când plângea.

chrismon

Cu câţiva ani în urmă l-am întâlnit pe cel mai simplu monah, Cosma, în Sfânta Mănăstire Grigoriu, care a trăit în viaţa de chinovie timp de 60 de ani, plin de credinţă, luptă şi pocăinţă. El mi-a spus:
– Evanghelia e Însuşi Hristos. În ea este toată puterea. Diavolului îi este frică de ea (Bătrânul o citea tot timpul şi o purta la piept legată într-un săculeţ). În ultimul timp diavolul mă tulbură mult. Mă îndeamnă să mă arunc în prăpastie; îmi spune să arunc Sfânta Evanghelie; el face zgomote în jurul meu. Nu-i aşa că e nebun satana? Hristos va arăta martiri până când numărul celor împreună-slujitori cu ei şi fraţii lor, ce au să fie ucişi, se va împlini (Apocalipsa 6, 11).
Din Noul Testament îl citesc mai ales pe Sfântul Ioan Teologul. Odată, în timpul Vecerniei, doar pentru un scurt timp, am adormit. M-am trezit pe o câmpie ce semăna cu marea. Acolo erau buchete de flori cu un miros îmbătător. Din cauza mirosului puternic am căzut jos, iar îngerii lui Dumnezeu, ca nişte copii mici, au alergat ca să mă ridice… «Hai să mergem şi să-L lăudăm pe Domnul», au spus ei, şi m-au condus într-o biserică uriaşă. Era aşa de încântătoare şi strălucea cu o lumină orbitoare, încât n-am mai putut îndura şi am căzut jos…
Pe măsură ce această povestire se desfăşura, ea era întreruptă frecvent de suspine de bucurie şi lacrimi de pocăinţă.

chrismon

În 1970, vrednicul de pomenire părintele meu şi cu mine am vizitat Sfânta Mănăstire a Sfântului Pavel. În infirmeria mănăstirii era un călugăr foarte bătrân.
– Am citit multe din cărţile bibliotecii noastre, a spus el.
– Acum ce aştepţi, părinte? La ce te gândeşti? l-am întrebat noi.
– Eu contemplu iubirea lui Dumnezeu, cum a binevoit să devină Om pentru mântuirea noastră! a răspuns întru-un mod sincer şi a început să plângă.

chrismon

Un părinte spunea:
– Primele lacrimi, de pocăinţă, sunt obositoare. Cele ce urmează sunt ale vederii. Lacrimile dragostei divine nu sunt niciodată obositoare. Ele îţi umplu inima de bucurie.

Sursă: Patericul atonit – Arhim. Ioannikios Kotsonis, Editura Bunavestire, Bacău, 2000, Traducere de Anca Dobrin şi Maria Ciobanu

Cap. XXV: Despre nejudecare şi despre blestemata judecare a semenilor [Patericul athonit, Ioannikios Kotsonis]

Un părinte duhovnicesc numit Veniamin, când o persoană care venea la el pentru spovedit vorbea numai despre alţii şi-i judeca pe fraţii săi, îl trimitea pe «penitent» să se corecteze şi să-şi schimbe atitudinea.
Cel mai simplu călugăr dionisiatan, bătrânul David, spunea vizitatorilor săi despre judecare:
– Fiţi atenţi, nu spuneţi că persoana aceea face aşa şi cealaltă face aşa. Dacă faceţi astfel, pierdeţi harul lui Hristos. Chiar dacă vedeţi o persoană comportându-se ca un măgar, să n-o judecaţi. Iubeşte-l pe semenul tău aşa cum te iubeşti pe tine însuţi. Aceasta e ceea ce Hristos ne spune să facem.

chrismon

Un bătrân părinte i-a spus unui călugăr care făcea cu greutate ascultare:
– Ai nevoie de un stareţ pentru timpul când nu ai gânduri bune. Dacă din cauza slăbiciunii omeneşti bătrânul tău greşeşte, gândurile tale îl vor judeca, chibzuind de ce a făcut asta. Dacă, pe de altă parte, el face un lucru minunat, cu ajutorul lui Dumnezeu, gândurile tale îţi vor spune că el este magician şi astfel a făcut lucrul acela. Acesta e felul în care gândeşte un om cu gânduri rele.

chrismon

Odată, un tânăr vizitator s-a smintit când l-a văzut pe binecunoscutul părinte Grigorie mângâindu-şi pisica şi l-a clevetit. Însă s-a întâmplat în aşa fel că tânărul acela care l-a judecat pe bătrân a devenit mai târziu nevoiaş, în Turcia, şi a mers la ambasador ca să-i ceară o slujbă.
– Nu am nimic ce să-ţi ofer cu excepţia faptului că am nevoie de cineva ca să-mi îngrijească câinele; dacă iei slujba, poţi să te hrăneşti cu tot ceea ce rămâne după ce a mâncat câinele.
Tânărul a acceptat slujba, deoarece atunci el nu avea nici măcar o bucăţică de pâine ca să mănânce. Însă când şi-a venit în fire şi şi-a dat seama de starea groaznică în care se afla, el s-a gândit că aceea era o pedeapsă pentru că l-a judecat pe părintele Grigorie. Când a avut prilejul, el a plecat cu vasul la Sfântul Munte, la Schitul Sfânta Ana Mică, unde s-a închinat în faţa părintelui şi i-a cerut iertare.
Părintele Grigorie i-a spus:
– Fiul meu, am ştiut că m-ai judecat şi că duşmanul sufletelor noastre te-a trimis departe, dar m-am rugat Sfintei Ana ca să te aducă înapoi şi ea te-a adus. Totuşi, ai grijă! Nu-i judeca pe călugări, pentru că ei de multe ori îşi ascund virtuţile şi se prefac că sunt proşti, ca să nu fie lăudaţi.

chrismon

Cuviosul ieromonah E., pustnic în Katunakia, obişnuia să spună această povestire:
„Un frate m-a întrebat odată despre judecată.
– Judec mult. Ce să fac ca să evit aceasta?
Eu i-am spus:
– Când vrei să vorbeşti despre cineva, gândeşte-te că el este prezent acolo. De exemplu, când tu eşti prezent, nimeni nu te judecă; când nu eşti acolo, se poate să fii judecat din cap până în picioare.
Îmi amintesc că pe când trăia stareţul meu şi eu l-am judecat pentru ceva. În acea seară, când am vrut să mă rog, parcă era un zid în faţa mea. N-am putut să spun rugăciunea minţii. «Doamne Iisuse…, Doamne…». Nimic. Am făcut ceva, m-am gândit; am făcut cumva un păcat. Ce? Ce am făcut ieri? Ce am făcut? Ce am spus? Apoi mi-am amintit. L-am judecat pe părintele meu.
A doua zi era Duminică şi trebuia să slujesc Sfânta Liturghie. Un preot poate oficia Liturghia numai dacă nu-l opreşte ceva. Ce să fac acum? m-am gândit. Să mă rog? «Dumnezeul meu, iartă-mă. Am greşit. Iartă-mă. Îţi cer iertare». Dar totul a fost în zadar. Nu este iertare pentru mine, m-am gândit. N-am binecuvântare să slujesc! «Fiindcă Te-am supărat, binecuvintează-mă». Trebuie să am iertarea lui Dumnezeu. Nimic. «Dar Sfântul Petru s-a lepădat de Tine de trei ori şi Tu l-ai iertat. Eu nu m-am lepădat de Tine. Eu l-am judecat pe părintele meu. Acum îmi cer iertare. Mă căiesc şi-mi cer iertare». Nimic.
Rugându-mă astfel am luat din nou şiragul de metanii în mâini. Nu puteam să continui rugăciunea. Am început să plâng. Lacrimile mele curgeau jos. Nu e acelaşi lucru când judeci un străin, ca atunci când îl judeci pe părintele tău. «Om nenorocit, am strigat. L-ai judecat pe Dumnezeu însuşi». Am plâns 3 ore. Timpul ce mi-l lua ca să slujesc o Liturghie – 3 ore – am plâns şi am plâns.
«Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, nu este binecuvântare pentru mine ca să slujesc? Tu eşti Dumnezeul milei şi al dragostei şi nu ai milă de mine? Îţi cer binecuvântarea Ta. Tu ai iertat-o pe Sfânta Maria Egipteanca când s-a pocăit şi pe mulţi alţi sfinţi care au fost păcătoşi i-ai iertat. Pe neomartirii care au trecut la turci i-ai iertat şi ai avut milă de ei. Oare nu este milă şi iertare pentru mine?».
Am petrecut astfel trei ore, lungimea unei întregi Liturghii de Duminică, în lacrimi. În cele din urmă am simţit pace şi bucurie în inima mea. Apoi am putut să mă rog: «Dumnezeule, ai milă de mine». După ce am avut pace, am continuat cu Liturghia. Altfel n-aş fi putut sluji.
Să judeci e un mare păcat. Harul te părăseşte fără să-ţi dai seama. E un păcat aşa de mare! Tu judeci în locul lui Hristos şi devii astfel un antihrist“.

chrismon

De Dumnezeu insuflatul părinte Sava nu judeca niciodată pe nimeni. Când îl întrebau: «Ce fel de om e acela, părinte?», el întotdeauna spunea: «Acel om e un om sfânt».

chrismon

Un călugăr mai în vârstă spunea:
– Întotdeauna când eşti tentat să judeci, ar trebui să-ţi pui un semn de întrebare asupra situaţiei şi să nu judeci. Aceasta pentru că noi nu ştim ce se întâmplă cu adevărat!

chrismon

Binecunoscutul părinte Dionisie, unul dintre Kartsonieni, l-a sfătuit odată pe monahul Daniel:
– Fiul meu, din lucrurile pe care le auzi împotriva cuiva, nu trebuie să crezi nimic, iar din ce vezi să crezi numai jumătate. De fapt, nici jumătate, pentru că mulţi se prefac a fi proşti. Nu judeca!

Sursă: Patericul atonit – Arhim. Ioannikios Kotsonis, Editura Bunavestire, Bacău, 2000, Traducere de Anca Dobrin şi Maria Ciobanu

Poveţe părinteşti, Gheronda Efrem Filotheitul

efrem-filotheitul-slujind1

POVEŢE PĂRINTEŞTI

✦ Trebuie să avem luare-aminte şi rugăciune. Una ajută pe cealaltă, precum se ajută mâinile una pe alta; luarea-aminte aduce rugăciunea şi rugăciunea aduce luarea-aminte.

✦ Rugăciunea să fie spusă încontinuu, fie grăită, fie în minte; să nu se oprească niciodată; întreruperea rugăciunii şi trândăvia sunt ca şi când cineva ar purta arma sa pe umăr, în vreme ce duşmanul îl ucide; pe când, dacă îşi ţine mereu degetul pe trăgaci, îndată ce apare duşmanul el trage primul şi îl omoară.

✦ Diavolul tremură la numele lui Iisus Hristos şi când rugăciunea se face astfel încât cineva să înţeleagă ce a cerut, adică să fie conştient, atunci frica diavolului este mult mai mare.

✦ Spuneţi rugăciunea; aceasta sfinţeşte gura, sfinţeşte aerul, sfinţeşte locul în care a fost rostită.

✦ Prin citire, prin convorbiri duhovniceşti, îl loveşti pe vrăjmaş în cap, peste picioare, peste mâini. Prin rugăciunea minţii îl loveşti în inimă, de aceea şi reacţionează atât de cumplit.

✦ Rugăciunea să fie spusă într-una, zi şi noapte, din gură, din minte, din suflet. Să nu lăsăm mintea fără ocupaţie, ci să lucreze la rugăciune sau la contemplare, pentru că altfel vine semănătorul cel rău şi seamănă tulburare în suflet. Monahul care nu zice rugăciunea este monah doar pe dinafară.

✦ Numele lui Iisus sfinţeşte gura, mintea şi inima; diavolul se străduieşte să oprească rugăciunea prin diferite griji, treburi şi nevoi; după ce a fost legat, ca să zicem aşa, stăpânul casei, lesne este după aceea să-şi facă treaba; de aceea trebuie izgonită imediat din minte orice închipuire, orice lucru. În vremea rugăciunii, nimic să nu preocupe mintea, să nu existe nici un lucru pământesc de care mintea să se îngrijească. Spune: “da, diavole, mâine, când îmi voi termina rugăciunea, le voi face pe toate; dar acum exist doar eu şi Dumnezeu, nimic altceva“.

✦ Diavolul ia mintea şi o duce unde vrea el; când mintea se întoarce, aduce în suflet toată mizeria şi provoacă maladii şi boală în suflet. Leacul, terapia, arma împotriva risipirii minţii este trezvia. Diavolul îşi macină toate puterile lui ca să distrugă trezvia.

✦ Vindecarea definitivă de patimi se face prin oprirea nălucirilor, adică a risipirii minţii. Păcatul nu se poate face dacă nu se primeşte mai întâigândul păcatului. Mai întâi se predă omul cel lăuntric, prin nălucire, şi apoi urmează păcatul din afară.

✦ Dacă mintea nu se curăţeşte de năluciri, Dumnezeu nu scrie pe lespedea minţii cuvintele Sale.

✦ Diavolii pun o mulţime de piedici pentru ca omul să nu se roage, deoarece toate cursele, toate capcanele diavolilor, sunt distruse prin rugăciune.

✦ Rugăciunea este o armă atotputernică care nu lasă păcatul să se apropie. Diavolii tremură la rostirea numelui lui Iisus Hristos.

✦ Lucrarea trezviei este meşteşugul meşteşugurilor şi ştiinţa ştiinţelor; e nevoie de un învăţător potrivit, care să cunoască bine meşteşugul. Dar e nevoie şi de ascultare deplină, întrucât, dacă pentru a învăţa un meşteşug ori ştiinţă trebuie să faci ascultare către învăţător, cât de multă ascultare trebuie să faci aici, în ştiinţa duhovnicească, unde diavolul încearcă să strice, să împiedice toată lucrarea: e ca şi când, de pildă, maistrul ar încerca să-l înveţe pe ucenic o meserie, iar un alt maistru, de alături, se străduieşte încontinuu să deformeze învăţăturile primului şi se sileşte să-l convingă pe ucenic că altfel stau lucrurile. Aşadar, gândeşte-te acum dacă e posibil ca ucenicul să înveţe vreodată meseria ascultându-l pe diavol, pe cel rătăcit, fără să-l asculte întru totul pe adevăratul maistru şi dascăl duhovnicesc şi fără să nesocotească sfaturile diavolului.

✦ Deoarece lucrarea minţii noastre nu este desăvârşită, de aceea nu primim mângâiere duhovnicească şi căutăm mângâiere prin vorba lungă, râs şi întoarcere către cele din afară.

✦ O cugetare diavolească te chinuie şi, dacă nu te spovedeşti sau nu te rogi, ca să fugă cugetarea, aceasta devine tortură; cât de înfricoşător este să fii cu diavolii!

✦ Sfinţii Părinţi foloseau aducerea aminte de moarte ca pe o cale de trezvie şi plângeau într-una, rugându-se să nu păcătuiască. Cât trebuie să ne rugăm noi, cei bolnavi!

chrismon

✦ Cu cât te osteneşti mai mult, cu cât te nevoieşti mai tare, cu atât mai mare comoară îţi aduni în ceruri. Har mare vine în aceia care s-au chinuit, care au suferit mult; în aceia care au trecut prin mari ispite.

✦ Osteneala, sudoarea, chinul, smerenia, umilinţa, dispreţul de sine, acestea îl clădesc pe monahul adevărat, acestea sunt cununile veşnice. Dacă monahul nu este strivit, nu se face vrednic de a-L urma pe Mielul cel blând, în vecii vecilor. De aceea diavolul cel mândru războieşte monahismul, de aceea îi pune pe cei din lume să nesocotească monahismul.

✦ Mustrările sunt ca apa sărată care păstrează dinţii puternici şi aduce sănătate şi apărare; pe când laudele sunt ca dulciurile care distrug dinţii.

✦ Pentru ostenelile virtuţii vom afla odihnă în cealaltă viaţă; truda aceasta este aurul care se adună în cămările lui Dumnezeu; este sămânţa. Acum semănăm, după moarte vom secera şi vom fi uimiţi de recoltă. Cu ostenelile şi suferinţele de aici, zidim palatul nostru din Ceruri. Acum nu se vede nimic.

✦ Îngerul Domnului scrie cât te-ai ostenit, cât ai suferit în fiecare zi; şi în vreme ce ziua se pierde, plata rămâne. Când vom muri se va face socoteala şi vom lua răsplată pentru silinţa noastră.

✦ Unde sunt astăzi oamenii care, pentru iubirea lui Hristos, se supun chinurilor şi dispreţului?

✦ Sfinţii Părinţi s-au străduit să se ostenească cât mai mult cu putinţă, pentru că ştiau că vor găsi mai multe bunătăţi în cer.

✦ Viaţa de acum este ca un târg; toţi schimbă mărfuri, asudă, se ostenesc ca să câştige mai mult; după ce se termină târgul, fiecare are câştig după cum s-a străduit.

✦ Silinţa aduce smerenie, întristare, lacrimi; fără trudă, Hristos nu dăruieşte harul Său.

chrismon

✦ Ispitele sunt ca furtunile de pe mare; în vremea furtunii lemnele şi murdăriile din mare sunt aruncate afară; marea se curăţeşte şi devine liniştită. Prin ispite se face curăţirea, apropierea de Dumnezeu, înfierea duhov-nicească; la urmă omul devine un mic dumnezeu după har. Dar să-L rugăm pe Domnul să scăpăm de ispita din îngăduinţa Sa, pentru că atunci mântuirea omului atârnă de un fir de aţă.

✦ Harul experienţei de după ispită are valoare mult mai mare decât harul care vine şi se face din mulţumire şi fericire; căci acest har pleacă peste puţin timp, pe când harul experienţei rămâne toată viaţa omului.

✦ Folosul ispitelor este mare, dacă ele provin de la Dumnezeu, spre învăţătură. Prin ispite se dobândeşte virtutea. Dar să ne rugăm ca ispitele să nu vină din îngăduinţa lui Dumnezeu, căci acestea sunt mai presus de puterile noastre. Dumnezeu îngăduie asemenea ispite din pricina egoismului nostru; desigur toţi avem egoism, dar aici e vorba de egoismul care şi-a făcut locaş înlăuntrul nostru şi nu vrem în nici un fel să-l dăm afară şi atunci Dumnezeu îngăduie să vină peste noi ispite care sunt mai presus de puterile noastre. Atunci două lucruri se pot întâmpla: ori te smereşti şi Dumnezeu te iartă, ori, datorită marelui păcat al egoismului, te faci şi mai rău şi atunci se ajunge la sinucideri, ieşiri din monahism etc. De aceea să-L rugăm pe Domnul să ne izbăvească de asemenea ispite.

✦ Judecarea este egoism; nu vezi greşelile tale, ci pe ale celuilalt. Un părinte ce avea darul înainte-vederii a văzut harul plecând de la un monah pentru că îl judecase pe un alt monah. Un avva s-a mântuit şi numele i-a fost scris în cartea vieţii întrucât nu i-a judecat pe fraţii ce se purtau necuviincios. Un alt avva a fost pedepsit trei ani de către un înger pentru că a căzut în judecarea aproapelui.

✦ Ispitele care vin la om au scopul de a-l smeri.

✦ Mi-a spus părintele meu: “Din ispitele mari am primit har mare, am simţit harul, l-am atins. De aceea trebuie să avem răbdare şi să îndurăm cu nădejde ispitele“.

chrismon

✦ Într-o şcoală, unii sunt notaţi foarte bine, alţii binişor iar alţii sunt respinşi. Acelaşi învăţător, aceleaşi poveţe. E de vină învăţătorul sau elevul? Elevul silitor citeşte zi şi noapte, se nevoieşte, nu doarme noaptea şi astfel sporeşte.

✦ Să nu pierdem nici un minut; vom cere un minut din timpul nostru pierdut şi nu ni se va da; de aceea, în fiecare minut din viaţă să facem lucrarea cea bună.

chrismon

✦ Diavolul urăşte mult schima îngerească, haina neagră, şi o războieşte; ştie că monahii vor lua locul pe care el l-a avut (vor înlocui tagma îngerilor ce au căzut). Numele monahilor sunt scrise în cartea îngerilor. De aceea turbează diavolul şi îi face şi pe oameni să turbeze împotriva schimei monahale.

✦ La rasă trebuie să cugetăm că este haina cinstită pe care au purtat-o mii de sfinţi şi făcători de minuni; mulţi dintre ei au fost împăraţi, prinţi, episcopi, minţi luminate.

✦ Cât trebuie să-i mulţumim lui Dumnezeu pentru marea cinste pe care ne-a făcut-o chemându-ne în aşezarea monahală, dintre milioane de alţi oameni! Nu cumva suntem noi nevrednici de o asemenea cinste?!

✦ Zic Părinţii: dacă oamenii ar cunoaşte slava pe care o vor primi monahii în cealaltă viaţă, ar pleca toţi în pustie ca să se facă monahi. Iarăşi, dacă ar fi cunoscut războiul venit din partea vrăjmaşului şi suferinţele, nimeni nu ar fi plecat din lume.

✦ Pentru a dobândi iubirea către Dumnezeu şi pentru a se mântui, Părinţii au părăsit lumea şi pe cele lumeşti şi au plecat în pustie; şi dacă atunci ar fi strigat: “Plecaţi din lume!“, când virtutea era mare, cu atât mai mult ar striga astăzi, când în lume există o decădere aşa de cumplită.

chrismon

✦ Dumnezeu vrea să mântuiască sufletul, dar acesta trebuie să conlucreze cu Dumnezeu; dacă sufletul nu vrea să conlucreze cu Dumnezeu, nu se va mântui.

✦ Dacă oamenii ar cunoaşte măreţia Raiului, ar jertfi totul pentru a-l dobândi.

✦ Harul Domnului este acela care ne ţine; lutul nu se sfărâmă când îl sprijină harul lui Dumnezeu. Dar dacă are îndrăzneală în sine, omul cade îndată; să nădăjduim doar în puterea lui Dumnezeu.

✦ Cu adevărat nespuse, nesfârşite, necuprinse cu mintea, necugetate şi veşnice sunt bunătăţile Raiului; de aceea trebuie să ne dăm toată strădania, toată silinţa, oricât de greu ar fi pentru a câştiga viaţa veşnică. Acolo nu este nici durere, nici întristare, nici suspin, ci viaţă fără de sfârşit.

✦ Bunătăţile pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru copiii lui sunt de asemenea, valoroase şi de mare cinste, dar mintea noastră nu le poate pricepe.

✦ Din bucuria cerească şi din fericirea negrăită ne dăm seama că Împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul nostru.

chrismon

✦ Dacă ai smerenie, ai sfinţenie şi dacă ai sfinţenie eşti smerit.

✦ Dacă nu te slăveşte Dumnezeu, slava oamenilor este deşartă, amăgitoare. Dumnezeu nu vede faţa, ci numai inima omului, oricine ar fi acesta.

✦ Adânceşte-te în smerenia nesfârşită a lui Dumnezeu. Domnul a luat trup ca să vină pe pământ, a îmbrăcat firea omenească, pentru că Dumnezeu este înconjurat de asemenea foc încât trebuia să ardă pământul şi pe oameni: “E cu putinţă să-L vezi pe Dumnezeu şi să trăieşti?“. Cu adevărat, cât de mare a fost smerenia lui Dumnezeu! Dumnezeul slavei S-a născut şi a îngăduit să fie biciuit de făptura mâinilor Sale. Făcătorul tuturor este nesocotit, este părăsit de ucenicii Săi, care au promis că vor muri împreună cu El. E atât de greu ca omul să se încline în faţa acestei smerenii a lui Iisus Hristos, să se smerească, să se nesocotească? Nu, desigur. Domnul Însuşi a arătat: smerenie nesfârşită, iubire nesfârşită şi supunere nemărginită. Aceste trei virtuţi sunt absolut necesare pentru ca omul să se mântuiască.

✦ Smereşte-te cât poţi de mult; chiar de vei cere să fii socotit ca o pocitanie, ca ceva scârbos. Chiar Apostolul Pavel a spus: “Ca un gunoi ne-am făcut… nebuni pentru Hristos“.

✦ Cine eşti tu, viermele pământului, plin de atâtea păcate, care nu vrei să te smereşti, să te dispreţuieşti, când Făcătorul, Domnul Care e slăvit de îngeri S-a smerit, a fost scuipat, dezbrăcat în faţa oamenilor şi răstignit?

✦ Un monah s-a dus la un părinte sfânt şi l-a întrebat: “Cum ai dobândit o smerenie aşa de mare şi atâtea harisme, părinte?“. Fiul meu, i-a spus părintele, eu sunt plin de slăbiciuni şi neputinţe, sunt mai rău decât toţi“. Monahul a stăruit. Atunci părintele îi zice: “Primarul satului este ca împăratul în satul lui; însă când împăratul îl cheamă în capitală şi se întâlneşte cu miniştri şi generali, atunci vede că e un nimic, un zero; astfel, cu cât se apropie cineva de Dumnezeu, cu atât se smereşte mai mult“.

✦ Smerenia este cea mai importantă dintre virtuţi; când o dobândeşti, vrăjmaşul nu poate să te lovească. Se dobândeşte încet-încet, îţi trebuie ani întregi pentru a o dobândi pe deplin; însă când o dobândeşti, nu mai e nevoie de strădanie, va lucra de la sine.

✦ După măsura smereniei pe care am dobândit-o se socoteşte sporirea noastră în viaţa duhovnicească, în monahism; sporirea în dobândirea smereniei duce la sporirea în dobândirea virtuţilor.

✦ Zidurile egoismului sunt sfărâmate prin trâmbiţarea smereniei lui Iisus Hristos; smerenia nesfârşită şi ascultarea făcută de Hristos distruge zidurile egoismului.

✦ Este mare păcat să-l urască cineva pe fratele lui (oricine îşi urăşte fratele este ucigător de oameni). Şi nu numai ură, ci chiar răceală sau cugete împotriva fratelui său dacă are, păcătuieşte.

✦ Osândirea de sine aduce două lucruri bune, smerenia şi nejudecarea aproapelui, care sunt neapărat necesare pentru mântuire. Când te învinuieşti într-una pe tine, atunci nu ridici capul, te smereşti, nu judeci pe nimeni.

✦ Să existe între voi iubire sinceră şi sfântă; unde nu există iubire întru Hristos, nu există viaţă duhovnicească.

✦ Dragostea către fraţi trebuie să fie puternică, sinceră, curată; aceasta se vede când îi răbdăm pe fraţi, când îi ajutăm, când nu-i întristăm. Dacă avem dragoste către Dumnezeu, împlinim toată legea. Domnul a zis: “orice oferiţi celui mai mic dintre oameni, Mie îmi oferiţi“. Gândeşte-te acum: orice ajutor îi aduci unui om sărman, Îl slujeşti pe Însuşi Hristos, chiar dacă de multe ori un ajutor adus unui om din lume e folosit pentru a păcătui. Cât de mare răsplată are cel care îl ajută pe un monah care s-a închinat pe sine lui Dumnezeu!

✦ Mare lucru, într-adevăr, sa faci milostenie unui om, căci vei lua răsplată în cer; cât de important e să miluieşti un suflet care este veşnic şi neprihănit!

✦ Părinţii dădeau orice, numai să nu-l întristeze pe fratele lor. Nu vă amărâţi, deci, unul pe altul.

✦ Să fim cu luare-aminte ca să nu-l smintim pe fratele nostru.

✦ Aducerea aminte de moarte sensibilizează conştiinţa, luminează mintea, arată drumul cel curat.

✦ Loveşte fiecare cuget care vine să te ucidă: loveşte-l cu tăişul rugăciunii. Cu fiecare rugăciune îi tai picioarele, mâinile, capul, în final îl faci bucăţi şi dacă îl cauţi, nu mai există.

✦ Prin risipirea minţii, diavolul se străduieşte să împiedice mintea să ducă numele lui Iisus Hristos în inimă, adică împiedică rugăciunea curată.

✦ E nevoie de spovedanie curată. Cei ce au fost vătămaţi, răniţi sau omorâţi, au păţit acestea din cauză că nu şi-au mărturisit cum trebuie cugetele lor.

✦ Cugetele se aseamănă cu viermele acela care încet-încet mănâncă lemnul pe dinăuntru; astfel, pe dinafară lemnul pare minunat, puternic, dar pe dedesubt a fost distrus, încât deodată se rupe de la jumătate. Aşa şi monahul şi mireanul care nu-şi spovedesc sincer cugetele, în final sunt nimiciţi, căci nespovedind chiar şi cel mai mic cuget, încet-încet sunt măcinaţi pe dinăuntru.

✦ Luptă-te din răsputeri să împiedici risipirea minţii. Risipirea minţii este păcat, este deşertăciune duhovnicească.

✦ Fii cu luare-aminte la ivirea cugetelor, la asaltul lor; îndepărtează-te imediat; spovedeşte-te grabnic. La fel este cu barajul unui râu: dacă îndată ce a apărut crăpătura va fi reparat, nu e nici un pericol, însă dacă este lăsat aşa, atunci apele vin cu sălbăticie şi mătură totul în calea lor; astfel şi cu cugetele, dacă nu ne luptăm cu ele dintru început, dacă nu le spovedim imediat, atunci vin cu furie şi distrug totul.

✦ Risipirea minţii este arma principală a diavolului; îndată ce aceasta îţi aduce în minte vreun chip sau vreun lucru, izgoneşte-le! Mintea umblă ca un hoinar prin vecinătăţi şi adună ca un burete toate mizeriile, aducându-le în suflet. Sileşte-ţi deci mintea să fie încontinuu în inimă şi să se ocupe cu rugăciunea sau cu diferite alte lucrări duhovniceşti. Mintea s-a obişnuit să stea pe-afară; imediat ce observi demonul risipirii, adu-ţi mintea ta în inimă. Opreşte cu orice preţ risipirea minţii.

✦ Toate relele din om provin din risipirea minţii. Războieşte-te cu aceasta, ca Dumnezeu să pună în locul ei vederile Sale (contemplaţii, revelaţii).

✦ Părintele meu, Iosif, îşi cerceta conştiinţa în fiecare seară; ce nu a făcut bine, ce patimi au încă putere asupra lui, şi apoi le izgonea.

✦ Prin spovedania sinceră se vindecă toate rănile şi se iartă toate păcatele.

✦ Fereşte-te de vorba lungă. Prin vorba lungă te vatămi şi pe tine, îl vatămi şi pe fratele tău, pe care îl îndemni la vorbă lungă. Prin vorba lungă nu simţi că păcătuieşti, nu te spovedeşti, şi astfel în cartea greşelilor sufletului tău se scrie un păcat care merge la judecată. De asemenea, spovedania nedeplină este păcat; dacă murim pe neaşteptate, cum îi vom ascunde lui Dumnezeu, ce-i vom spune despre vorba noastră lungă nemărturisită, despre spovedania noastră care nu a fost deplină, amănunţită şi sinceră, de vreme ce putem face o spovedanie curată?

✦ Să facem în fiecare zi socoteala duhovnicească. Ce am câştigat şi ce am pierdut: şi pentru fiecare faptă bună să-i atribuim izbânda lui Dumnezeu, iar pentru fiecare faptă rea să aruncăm vina pe noi înşine şi să ne îndreptăm. Dacă nu facem socoteala duhovnicească, există teama că vom eşua.

chrismon

✦ Adevărul ne eliberează de legăturile minciunii şi amăgirii… Duhul lui Hristos ne-a unit şi suntem toţi ca unul. Să ne rugăm pentru ceilalţi, ca să ne întreţinem unul pe altul cu dragostea şi cu unirea sufletească a lui Hristos. Să avem iubire unul către celălalt, să ne îngăduim unul pe altul, căci faptele noastre de multe ori nu sunt făcute cu grijă.

✦ Lui Hristos îi pare rău pentru noi şi nu ne părăseşte, dar îndepărtează harul Său de la noi, pentru ca omul să se cuminţească şi să înţeleagă că a greşit şi să se întoarcă prin pocăinţă pe calea dreaptă, pentru ca iubirea binecuvântată a lui Hristos să revină. Hristos este mângâierea şi izbăvirea noastră.

✦ Fără învăţăturile Evangheliei nu avem călăuză, nu avem busolă, nu avem nimic, nu ne putem mântui.

✦ Aici, la mănăstire, am venit ca la un cabinet medical, am venit să ne facem bine, nu să ne îmbolnăvim mai rău. La spital, bolnavii se ajută unul pe altul, se compătimesc, îi uneşte durerea. Pe noi de ce nu ne leagă dragostea lui Dumnezeu? Am venit aici să facem sacrificii unul pentru altul. Fără dragoste nu putem face nimic. Iubire desăvârşită are acela care se vinde pentru aproapele său.

✦ Cine este sârguincios în a face ascultare este plăcut părintelui său, ia lecţiile cele mai înalte şi merge la facultate. Când ne facem plăcuţi părintelui, ne facem plăcuţi lui Dumnezeu. Pentru Hristos facem ascultare, nu pentru om, ascultarea merge la Dumnezeu prin părintele nostru.

✦ Unde există ordine şi pace, acolo este şi Dumnezeu; unde este dezordine, acolo este şi tulburare sufletească; iar unde este tulburare sufletească, acolo este şi diavolul.

✦ Când există rugăciunea părintelui, există ocrotire şi binecuvântare şi atunci omul sporeşte. De aceea nu trebuie să facem lucrurile cu neorânduială şi după bunul nostru plac, căci acestea nu ne sunt de folos pe calea duhovnicească.

✦ Apostolii şi toţi oamenii sfinţi au aşezat tot adevărul evanghelic pe credinţa şi neprihănirea vieţii. Nu poate exista viaţă creştină dacă nu există neprihănire. De aceea fiecare dintre noi să rămână la cele pe care i le-a hărăzit Dumnezeu. Unul este în preoţie, altul în viaţa de familie, altul în altă parte. Acolo unde l-a aşezat pe fiecare Dumnezeu, acolo să rămână şi să se nevoiască, ca să-L mulţumească pe Dumnezeu.

✦ Când Îi mulţumim lui Dumnezeu pentru toate, îl facem pe Dumnezeu să ne dea mai multe… Lui Dumnezeu nu-i place atunci când cârtim.

✦ Câţi în această lume au răbdat chinurile oamenilor, câţi au fost învinuiţi şi defăimaţi, înjuraţi şi îndureraţi, câţi au suferit de boli şi de alte răutăţi, ridicându-şi crucea lor, au după aceea dreptul de a cere învierea. De aceea îngăduie Dumnezeu să ridicăm crucea şi să îndurăm suferinţe, ca să căpătăm dreptul de a învia. Nu ridicăm crucea? Atunci să nu aşteptăm înviere.
Bunul Dumnezeu, ca să nu rămânem şi noi fără înviere, ne dă să ridicăm câte o cruce, pentru folosul veşnic al sufletului nostru.

✦ Eforturile întru Dumnezeu au mare răsplată şi îl învrednicesc pe om să primească slavă şi cinste de la Dumnezeu.

✦ Neprihănirea are mare căutare la Dumnezeu. E nevoie de luptă trupească şi sufletească. Să stăpânim bine gândurile noastre.

✦ Când inima noastră este curată, gura noastră nu va rosti vorbe rele. Când inima noastră este curată, frumoasă şi înmiresmată, frumuseţe şi mireasmă va împrăştia.

✦ Să cugetăm mereu la ultima zi din viaţa noastră, la ultimele clipe; astfel nu vom mai păcătui.

✦ Diavolul întinde curse zi şi noapte, sapă tranşee, adună materiale de luptă, şi noi facem învoială cu acest vrăjmaş?

✦ Diavolul este uneltitor şi viclean; zi şi noapte e grăbit, se grăbeşte să ucidă sufletul nostru; duhul viclean conlucrează cu alt duh viclean, ca să distrugă sufletul, şi noi suntem nepăsători de mântuirea sufletului nostru, în vreme ce ar trebui să ne grăbim; vrăjmaşul se străduieşte să ne mănânce timpul, zilele, lunile şi anii noştri, până ce ajungem la moarte şi atunci ne va spune: “ai făcut asta, ai făcut-o pe cealaltă“, iar conştiinţa va fi nevoită atunci să aprobe; dar dacă toate acestea sunt minciuni, dacă am ţinut legea, dacă am făcut ascultare, atunci diavolii nu ne vor putea face nimic cu învinuirile lor mincinoase. Noi, când vedem cursele satanei, închidem ochii şi mergem într-acolo; vrăjmaşul încearcă să ne convingă de lucruri neîntemeiate şi mincinoase. Şi în timp ce diavolul are putere să ne prindă în mrejele sale, de cealaltă parte, noi Îl avem pe Iisus Hristos, călăuza noastră, Care luptă împreună cu noi prin harul Său, prin îngerii Săi, prin Biserica Sa.

✦ Când aici, pe pământ, prin lucrări şi fapte bune curăţim sufletul nostru, acesta va fi pregătit să treacă vămile văzduhului… De aici va depinde încotro va merge omul după moarte.

✦ Când suntem pe drumul lui Dumnezeu, suntem fericiţi, dar dacă mergem pe drumul diavolului, ne întristăm.

✦ Când lipseşte rugăciunea, lucrul, privegherea, veghea, spovedania, atunci răutatea va veni în noi.

✦ Creştinul care doreşte să se mântuiască trebuie să-şi schimbe gândurile şi hotărârile, să se străduiască să trăiască mai decent, mai simplu. Să înceteze strădania înfrumuseţării exterioare şi să se înfrumuseţeze pe dinăuntru.

✦ Omul trebuie să se pregătească mai întâi prin pocăinţă, prin părăsirea vieţii păcătoase, prin îmbăierea cu sfânta spovedanie, prin post şi rugăciune, prin iubirea aproapelui, şi atunci se va apropia, se va împărtăşi şi se va învrednici de viaţa veşnică. Însă cel care merge cu neruşinare să se împărtăşească atunci când se simte nepocăit, când este nespovedit şi necurăţit, acela nu are evlavie faţă de ceea ce primeşte. De aceea nu este vrednic de viaţa veşnică, ci este vrednic de pedeapsă.

✦ Preoţia este o mare treaptă, şi prin evlavia pe care o arătăm către preoţi Îl cinstim pe Însuşi Dumnezeu şi harul Sfântului Duh.

✦ Dacă inima omului este curată, atunci şi cuvintele lui vor fi cuviincioase, şi diferitele mişcări şi simţuri ale trupului vor lucra după curăţia şi neprihănirea inimii…

✦ Faptele bune sunt rugăciunea, pocăinţa, cântarea bisericească, participarea la slujbele religioase, sfânta spovedanie, sfânta împărtăşanie, ajutarea celorlalţi pe orice cale, cu cuvântul sau cu lucrul, şi îndeosebi prin lucrările dragostei care se fac cu cuget smerit.

✦ Hristosul nostru este Dumnezeul dragostei, al îngăduinţei şi al iubirii de oameni. Este plin de iertare şi milă, dar este şi drept. Toate celelalte haruri au primit loc şi înfăţişare în viaţa noastră. Ne şi miluieşte Dumnezeu, ne şi îngăduie. Ne dă cu îndestulare. Ne iartă mereu, dar nu şi-a arătat dreptatea, pentru ca lucrarea iubirii şi îndurării Lui să-l poată mântui pe om. Însă după moarte, la a Doua Venire, toate aceste îndurări vor fi înlăturate şi va lucra dreptatea lui Dumnezeu.

✦ Oricât s-ar strădui omul, dacă Hristos nu-i dă binecuvântarea Sa, nu va reuşi absolut nimic. Rugăciunea nu are alt rost decât să cheme ajutorul lui Dumnezeu. Iar o dată venit ajutorul lui Dumnezeu, omul conlucrează cu el şi are mare câştig duhovnicesc.

✦ Nepăsarea, trândăvia şi somnul sufletului sunt groaznice, sufletul doarme şi păşeşte prin viaţă ca un robot, fără să simtă rostul şi înclinaţia omului.

✦ Diavolul nu vrea sub nici un motiv ca creştinul să se roage într-una la Dumnezeu, deoarece ştie că în felul acesta se înarmează cu o putere uriaşă şi îl dezarmează pe el.

✦ Înţelepţii părinţi au lovit păcatul cu îndrăzneală. Vindecarea definitivă a patimilor se face prin încetarea nălucirilor, adică a împrăştierii minţii.

Sursa: “Despre credinţă şi mântuire”, Părintele Efrem Athonitul, Editura Bunavestire, Galaţi, 2003

Notă: Cuviosul Efrem (Filotheitul) din Arizona (n. 1927) este unul dintre cei mai renumiți părinți ortodocși contemporani, singurul ucenic de chilie al lui Gheron Iosif Isihastul (+ 1959) pe care-l mai avem în viață, lângă care s-a nevoit timp de 12 ani, ctitor a 17 mănăstiri ortodoxe în America de Nord.

Cap. II: Despre puritatea şi curăţia simţurilor şi a inimii [Patericul athonit, Ioannikios Kotsonis]

Cap. II: Despre puritatea şi curăţia simţurilor şi a inimii

Un ascet bătrân ne-a povestit:
„Orice monah care se întoarce în lume, ar trebui să fie foarte atent când vorbeşte cu oamenii. Acesta este un adevăr în special pentru călugăriţe, care au nevoie de părinţi duhovniceşti iscusiţi care să le spună cum să-şi păstreze curăţia simţurilor.

Părintele Neofit a fost părintele duhovnicesc de la Mănăstirea Sfânta Ana Mică. El a trăit în Schitul Sfinţii Arhangheli, locul unde Sfântul Agapie a trăit şi a scris «Mântuirea Păcătoşilor».

Odată, părintele Neofit a plecat în insula Tinos, pentru a fi preot slujitor la o mănăstire de maici. Aici, toate călugăriţele încercau să trăiască o viaţă curată. Una dintre ele, care era oarbă, s-a dus să se spovedească la părintele Neofit şi şi-a dezvăluit gândurile de ispită pe care le avea pentru el. Părintele a fost atât de înspăimântat, încât s-a întors la Mănăstirea Sfânta Ana Mică.

Era trist şi nedumerit: cum poate satana aduce asemenea gânduri la o persoană oarbă? Într-o zi s-a hotărât să ceară sfaturi de la toţi părinţii duhovniceşti din vecinătate. A discutat cu părinţii Ştefan, Ciprian şi Cosma şi cu un ucenic trimis de părintele Ignatie care, deşi era cel mai iscusit dintre toţi, s-a întâmplat să fie bolnav în acel timp. Numele ucenicului era tot Ignatie. Acesta, fiind din Ismirne, a dorit de mic să devină călugăr.

Toţi părinţii au început să discute despre acest subiect: cum poate o călugăriţă oarbă să fie ispitită de gânduri necurate? Dar, deşi erau părinţi duhovniceşti, nu au reuşit să răspundă la această întrebare. Apoi a venit rândul părintelui Ignatie cel tânăr: «Vocea ta, părinte, a fost cauza acestor gânduri ale călugăriţei, asupra cărora a cugetat, după care a venit să se mărturisească». Toţi părinţii au fost impresionaţi de acest răspuns, binecuvântându-i cuvintele“.

chrismon

Un bătrân a spus:
– Călugăre, fereşte-te! Nu întinde mâna nici unei femei, nici măcar mamei tale, pentru a putea atinge înălţimile duhovniceşti ale părinţilor din vechime. Fii atent când eşti în lume. Înfrânează-ţi râsul şi gluma, pentru ca atunci când discuţi dinţii să nu poată fi văzuţi. Când vei atinge aceste virtuţi, curăţia vieţii tale te va învăţa lucruri mai înalte.

chrismon

În 1955 unui frate din Mănăstirea Dionisiu i s-a întâmplat o minune: apariţia Sfântului Ioan Botezătorul. Această întâmplare ne-a fost povestită de părintele Lazăr. El vorbea ca la persoana a treia, dar noi ne-am dat seama că era vorba chiar despre el.

„Un frate din mănăstire a fost trimis la Salonic şi a stat într-un hotel, unde a fost ispitit împotriva voinţei sale. O tânără femeie, cunoştinţă de familie, s-a apropiat de el, întrebându-l despre părinţi şi Sfântul Munte. Discuţia a ţinut un timp îndelungat şi intenţiile ei au devenit mai clare atunci când l-a primit cu ospitalitate în camera ei, întinzând mâna şi spunând: «Vom intra doar câteva clipe şi ne vom întoarce imediat».

În acel moment ar fi căzut în ispită dacă nu ar fi fost apărat de rugăciunea sa şi încrederea în Sfântul Ioan Botezătorul. S-a rugat Sfântului pentru a interveni şi a-l salva de o asemenea ispită. Şi, într-adevăr, deodată, o lumină orbitoare a strălucit în camera ei şi în mijlocul acestei lumini a apărut Sfântul Ioan, care l-a ridicat, ducându-l în camera lui, în capătul opus al etajului hotelului“.

chrismon

Un bătrân a spus:
– Un om bun priveşte toate femeile ca fiind surorile lui. Chiar şi atunci când vede o femeie imorală, ar trebui să-şi spună: «Dacă femeia aceasta ar fi sora mea de sânge, aş fi foarte încurcat». Aşadar, nu ar trebui să profite de ea.

chrismon

Înţeleptul părinte Ioachim de la Sfânta Ana, ce era ca un frate al părintelui nostru, a spus:
– Oricine doreşte să fie curat, să fie atent, exigent, să se îngrijească pe sine, nici măcar să nu-şi ţină mâinile împreunate. La întâlniri ar trebui să fie atent la felul cum vorbeşte şi cum priveşte în jur, să evite contactele cu oamenii frumoşi şi orice altceva ce ar putea să-i provoace o cădere din feciorie şi din curăţia vieţii.

Pentru părintele nostru contemporan, Iosif Isihastul, lupta împotriva ispitelor trupeşti a fost grea. Acest război a durat 8 ani, care este îndelungat pentru o persoană care a rămas curată de toate păcatele trupeşti din copilărie. El spunea că de fiecare dată când ajungea la limita puterilor în ispită, o lua de la capăt, după ce era întărit de harul lui Dumnezeu. Dar, pentru el, pe măsură ce timpul trecea, războiul se intensifica la nesfârşit.

«În acelaşi timp, eu nu am renunţat la metodele mele de apărare, care constau din privegherea de toată noaptea şi bătaia*. Am plâns, am suspinat şi m-am rugat către Maica Domnului.
(*Îşi bătea trupul cu aşa-numitul «lemnul apărător», după cum ne învaţă mulţi nevoitori iscusiţi, de vreme ce «cui pe cui scoate».)

Lupta a încetinit o vreme, aşa că am putut să-mi trag răsuflarea, iar apoi a luat-o de la capăt, mai puternică decât la început. Trupul meu a devenit mai slab şi mi-am pierdut puterea. Îmi găseam liniştea doar în rugăciuni, şi acesta a fost un semn mângâietor».

Şi-a mobilizat toate metodele practice pentru un sfârşit victorios în luptă: nopţi de priveghere, lipsuri, foame, sete, bătăi şi lacrimi. A renunţat la patul său şi dormea pe un taburet de lemn transformat în fotoliu, pentru a-şi odihni braţele. A făcut acest lucru pe toată durata războiului.

Sursă: Patericul atonit – Arhim. Ioannikios Kotsonis, Editura Bunavestire, Bacău, 2000, Traducere de Anca Dobrin şi Maria Ciobanu