Cap. XLVI: Despre ospitalitate, ca element al mântuirii sufletului în ziua Judecăţii [Patericul athonit, Ioannikios Kotsonis]

Odată, împreună cu ieromonahul Pantelimon Kartsona şi cu un grup de pelerini evlavioşi ce treceau prin Schitul Sfânta Ana, am vizitat chilia sărăcăcioasă a lui Filaret din minunata Karulia. Pustnicul ne-a primit cu bunătate şi cu bucurie. Ne-a dat apă de ploaie din rezerva sa, fiindcă era vară şi soarele era foarte fierbinte.
– De ce nu cauţi un vas din lut care ţine apa rece, părinte?
– Dacă aş vrea apă rece, aş merge la Sfânta Ana, unde este din plin!
A stăruit să rămânem să ne găzduiască.
– Dar unde vom sta, de vreme ce nu ai chilii unde să ne găzduieşti peste noapte?
– Ba am, a răspuns el serios. Am arhondaric*. Veniţi să-l vedeţi.
– Arhondaric în Karulia! Sună ciudat.
Părea să vorbească despre situaţie dintr-o inimă plină de dorinţa de a fi ospitalier. A deschis uşa la a doua chilie, pe care o numea «arhondaric», şi a intrat.
– Acesta este, a spus el.
Am aruncat o privire la acoperişul plin de găuri, pereţii ce aproape cădeau şi la cei câţiva cartofi împrăştiaţi în colţul camerei.
– Staţi aici şi vă voi pregăti cina!
– Ce vom mânca, părinte?
– Am câteva păpădii proaspete!
În cele din urmă i-am mulţumit din adâncul inimii noastre, am luat binecuvântare şi ne-am minunat de sfânta lui simplitate, binecuvântata lui ospitalitate, sărăcia, inima lui curată, dragostea lui, ca a lui Hristos, şi toate, care la el se îmbinau în duhul lui Hristos. Ce viaţă binecuvântată a trăit!
– Nu schimb mica mea chilie pentru nimic altceva, fiule, i-a spus unuia din pelerinii care încerca să-l convingă să stea în schit. Pentru mine, chilia mea e cel mai luxos palat!
*Arhondaricul (αρχονταρίκι) este un fel de «salon», de cameră de primire a oaspeţilor.

În Grădina Maicii Domnului, ospitalitatea şi dragostea pentru semeni este una din virtuţile de bază. Ospitalitatea cuprinde dragostea, şi călugării din Sfântul Munte sunt oameni ai dragostei spontane, evanghelice, fără prefăcătorie.
Un astfel de călugăr a fost Nicodim Cipriotul, din Chilia Înălţării de la Schitul Sfânta Ana. Ospitalitatea lui le amintea vizitatorilor de patriarhul Avraam. Fiecare trecător putea să găsească în chilia lui un loc unde să stea. Fiecărei persoane flămânde îi era dată o bucată de pâine şi fiecărui sărac milă şi ajutor. În Cipru fusese bucătarul guvernatorului britanic. Avea darul clarviziunii şi a murit la vârsta de 100 de ani.

Vrednicul de amintire, părintele meu, mi-a spus:
– Când am mers pentru prima dată la Schitul Sfântul Gheorghe în Karulia ca să mă spovedesc, l-am întâlnit acolo pe pustnicul Nicon. Înainte de a deveni monah, el era ofiţer cu rang înalt în armata rusă. Chipul cu păr alb al dreptului bărbat ne-a primit cu zâmbet ceresc şi cu o bunătate ce ţinea de lumea de dincolo.
În altă chilie am găsit altă comoară ascunsă: un ascet care se nevoia în tăcere. Şi-a deschis uşa, dar nu ne-a vorbit. S-a aplecat în semn de bun venit, şi ca să-şi arate recunoştinţa pentru puţinele alimente ce i le aduseserăm. Nu s-a rostit nici un cuvânt printre noi. Era adâncit în rugăciune, în linişte, în tăcerea cunoscătoare şi în tainele lui Dumnezeu. Cât de mult se odihneşte Duhul Sfânt în acest mister al tăcerii!

Cu mulţi ani în urmă, un egumen a oprit ospitalitatea în mănăstire. Se spune că în acea noapte, toată noaptea, furnicile au fost ocupate cu căratul întregii rezerve de grâu a mănăstirii din magazie în mare!

Părintele Z. mi-a spus:
– Odată i-am călăuzit pe doi pelerini germani în pustia Sfântului Vasile şi am mers la o chilie sărăcăcioasă, unde părintele ne-a primit cu bunătate. La puţin timp după aceea, ne-a adus două vase din tinichea umplute cu apă de ploaie şi trei smochine, pe o tavă de lemn. Ne-a oferit această trataţie apoi, din tot ce avea, ne-a oferit cina: nişte pâine uscată şi măsline. Germanii au mâncat mâncarea din pustie şi au fost entuziasmaţi, văzând pe aceste stânci singuratice dintre cer şi pământ cea mai mare sărăcie şi lipsă. Într-adevăr, ei au fost uimiţi când au văzut faţa lui voioasă şi i-au auzit mesajul de speranţă: «Maica Domnului are grijă de toate, binecuvântaţilor».

Cu câteva săptămâni înainte de moarte, bătrânul Avacum, bun şi harismatic, care umbla desculţ, a primit doi pelerini mireni în chilia sa. Întotdeauna zâmbea când primea vizitatori, căci pe feţele lor Îl vedea pe Însuşi Hristos, potrivit cuvântului Evangheliei: «Străin am fost şi M-aţi primit…» (Matei 25, 35).

Un mirean, ce fusese lucrător pe Sfântul Munte 30 de ani, ne-a spus:
– Monahii din trecut erau oameni diferiţi. Ei îţi deschideau uşa cu toată inima lor, te primeau cu bunătate şi îţi vorbeau.
Ce a vrut el să spună este că monahii din trecut erau simpli, ospitalieri, plăcuţi şi apropiaţi, văzându-i pe toţi ca persoane unice, respectându-i şi cinstindu-i. Îşi întrerupeau odihna şi chiar rugăciunile, ca să aibă grijă de semenii lor.

Sursă: Patericul atonit – Arhim. Ioannikios Kotsonis, Editura Bunavestire, Bacău, 2000, Traducere de Anca Dobrin şi Maria Ciobanu

Reclame

Cap. XXXVIII: Despre virtutea îndumnezeitoare a rugăciunii, care cuprinde toate celelalte virtuţi [Patericul athonit, Ioannikios Kotsonis]

Când Sfântul Acachie Kafsokalivitul stătea la rugăciune în picioare, părea un stâlp drept, neclintit; iar când stătea jos, era neştiutor de trupul său, căci era într-o stare de înălţare a fiinţei sale plin de har şi lumină dumnezeiască, necreată.

Mult evlaviosul ieromonah Mina din Mavrovunio trăia în Chilia Schimbării la Faţă din Schitul Sfânta Ana. În timpul zilei şi al nopţii, el făcea de la 1000 până la 3000 de metanii şi de la 50 până la 100 de şiraguri* de metanii. Datorită faptului că se ruga mult, el nu avea timp să vorbească cu nimeni. Nu numai că se împărtăşea cu Dumnezeu, prin rugăciune, dar astfel el se apăra de a cădea în judecată, prin prea multă vorbă.
(*Un şirag de metanii are 100 de bobiţe. Deci el rostea de 5.000–10.000 de ori rugăciunea lui Iisus.)

În Chilia «Intrării în Biserică Maicii Domnului» a aceluiaşi schit, trăia un călugăr numit Procopie. Într-o zi, când se simţea trist şi deznădăjduit, a apărut în faţa lui un bătrân cu barbă albă şi l-a întrebat:
– Ce se întâmplă? De ce eşti trist?
– Ce se întâmplă? Aş vrea să învăţ muzică şi nimeni nu vrea să mă înveţe, pentru că nu pot cânta armonios, a răspuns el.
– Te voi învăţa eu. Cu mine vei fi cel mai bun cântăreţ. Dar aş dori să-mi faci întâi o favoare, a spus străinul.
– Ce? Orice doreşti! a răspuns Procopie.
– În loc de plată aş dori să arunci şiragul de metanii pe care-l ai în mână şi să încetezi a te ruga.
Atunci Procopie şi-a dat seama că străinul era diavolul şi a devenit foarte, foarte mânios şi a spus:
– Înapoia mea, satano!
Şi satana a dispărut imediat.

În 1942, la vârsta de 93 de ani, bătrânul Artemie a murit. Era curat la inimă, cuvânt şi comportament. Ca şi în scrierile sale, la fel a fost şi în viaţa de zi cu zi. El a fost călugăr în Mănăstirea Grigoriu. Nu judeca şi nu clevetea pe nimeni şi purta cele mai ieftine haine. Acest binecuvântat părinte îşi folosea rareori patul său. De obicei stătea pe un scăunel, îmbrăcat, pregătit şi aşteptând să-i cheme pe toţi la biserică pentru rugăciune. Adesea mergea la Paraclisul Sfintei Anastasia să se roage în genunchi. Când se deschidea biserica, el era primul care intra. Se închina cu multă evlavie la Sfintele Icoane. Picturile de pe pereţi, pe care nu le putea ajunge cu buzele, el le atingea cu mâinile lui. Niciodată nu se aşeza în strană. În timpul slujbelor, Privegherilor şi Liturghiilor stătea drept, ca un stâlp neclintit.
Un monah din Creta, care trăia în Chilia Sfintei Cruci, situată între Kerasia şi Kafsokalivia, şi-a pierdut vederea. Când s-a întâmplat aceasta, el a început să-şi dedice tot timpul rugăciunii. De vreme ce era orb, nu făcea nimic altceva decât să se roage neîncetat, cu voce tare, cu Rugăciunea lui Iisus, stând în picioare, cerând lui Dumnezeu să-i lumineze inima.
Într-o zi, doi jurnalişti ce erau în pelerinaj şi treceau pe lângă chilia* monahului orb, l-au auzit rugându-se. Au stat afară aşteptând, nedorind să întrerupă «slujba bisericii». Ei au crezut că la fel se face în tot Muntele Athos şi au scris: «Necontenite sunt rugăciunile de pe Muntele Athos…».
*(Chilie (Κελλίον) este numită o casă sihăstrească, ce aparţine şi depinde de o mare mănăstire.)

Un ascet obişnuia să-şi trimită ucenicul la Karyes să vândă lucrul mâinilor sale. Acolo, în Protaton, călugărul a auzit cântece frumoase. Într-o zi, el i-a spus părintelui său:
– Părinte, m-am tot gândit. Ar trebui să vezi cum Îl laudă acolo pe Dumnezeu prin cântece, coruri şi alte multe lucruri. Aici, singurul lucru pe care-l facem e să ne rugăm «Doamne, miluieşte» cu şiragul de metanii.
A doua zi, părintele i-a spus:
– Hai să mergem, fiule, să vedem ce fac părinţii aceia acolo, ca să învăţăm şi noi tipicul lor.
Când au intrat în biserică, el s-a aplecat şi i-a şoptit la ureche:
– Într-adevăr, fiule, aici îl laudă pe Dumnezeu.
Şi încă n-a terminat de spus acestea, când un puternic cutremur a zguduit tot. Imediat, cântăreţii au pus jos cărţile şi au încetat cu «terirem-urile»*, începând să se roage cu şiragurile de metanii: «Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi păcătoşii».
– Părinte, hai să mergem, hai să continuăm munca noastră în liniştea chiliei noastre. Orice facem noi e mai presus de muzică.
Ei şi-au dat seama că cel mai bun mod de a se ruga este cu şiragul de metanii.
(*Sunt silabe încântătoare şi fără un înţeles în sine cântate uneori pentru a umple un spaţiu melodic pentru care nu mai există cuvinte.)

Asceţii Agatanghel şi Anania erau pustnici în Sfântul Munte, unde duceau o viaţă îngerească. Ei iubeau smerenia şi dispreţuiau mândria. De asemenea, erau puţin «nebuni pentru Hristos», dorind ca virtutea lor să fie ascunsă, rugăciunea lui Iisus fiind bine înrădăcinată în inimile lor.
– Călugăraşul meu, Hristos este aici. Ţi-a spus sau te-a asigurat când va veni din nou? spuneau ei călugărilor începători. Trebuie să-ţi faci canonul tău, dar să cugeţi că nu-l faci.

Un pustnic mai în vârstă spunea:
– Mulţi au rugăciunea minţii, dar ei nu ştiu.

Binecunoscutul părinte Sava nu-şi folosea patul ca să doarmă pe el. El avea în chilia sa două funii legate de tavan. Îşi sprijinea mâinile în ele şi astfel se ruga, stând drept toată noaptea.

Un monah mai în vârstă spunea:
– Baza tuturor este ca să spui rugăciunea «Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul».
De asemenea, el spunea că şi «Doamne, miluieşte» poate cutremura cerul şi pământul.
Adesea, îi auzim pe părinţii din Sfântul Munte spunând: «Noi am devenit călugări pentru un singur motiv: ca să ne rugăm».

Pustnicul Hrisostom ne spunea:
– În Kafsokalivia era un monah foarte bătrân numit Anatolie. El avea o voce îngerească. Se spune că, de câte ori cânta «Cuvine-se cu adevărat», îşi ridica mâinile şi cânta cu atâta bucurie în inimă, încât şi candelele erau puse în mişcare. Odată, când mă coboram de la Sfânta Ana, l-am auzit cântând şi m-am gândit: «Ce voce! Cântă oare îngerii?».

Un monah nevoitor spunea că:
– Întâi satana doreşte să ne oprească de la rugăciune. De îndată ce cineva începe să se roage, vrăjmaşul încearcă să împrăştie mintea cu gânduri şi tot felul de iluzii. Dacă această metodă nu dă rezultate, va apărea el însuşi, numai ca să ne tulbure şi să ne forţeze să ne întrerupem rugăciunea. Odată, când stăteam în genunchi la rugăciune, o lumină puternică a venit din spatele meu. Mi-am dat seama că era de la diavol. Nu i-am dat atenţie şi mi-am continuat rugăciunea, fără să fiu tulburat. Apoi, doi demoni mici au apărut lângă mine şi au început să danseze şi să se joace, încercând să mă facă să râd.

Alături de marea sa asceză şi umilinţă adâncă, ascetul Tihon avea de asemenea darul rugăciunii neîncetate, chiar şi în timpul somnului.
– Când te rogi, spunea el, rugăciunea trebuie să devină una cu inima, aşa ca atunci când lipeşti două obiecte cu clei.
El mai spunea:
– Înainte să începi un proiect, trebuie să te rogi lui Dumnezeu: Luminează-mă şi dă-mi putere. Când ai împlinit acel plan, să spui: Slavă lui Dumnezeu!

Un părinte spunea:
– Adevărata cunoaştere a rugăciunii inimii începe la om mai întâi prin adevărata înţelegere a neputinţelor şi a slăbiciunilor proprii. Dumnezeu nu lasă la greu pe nimeni. Cel ce are rugăciunea minţii cere să fie vindecat, vrea să înţeleagă, caută îndrumare. Cel ce e curat cu inima vrea un îndrumător duhovnicesc, are frica de Dumnezeu în el şi se smereşte pe sine. Această frică îl ocroteşte de înşelări. În acest punct începe cateheza. Este ajutat, forţându-se pe el însuşi, şi lucrările lui bune sporesc. Acea persoană ajunge în cele din urmă la vederea lui Dumnezeu şi înţelege sensul Judecăţii de apoi, a iadului şi a împărăţiei cereşti. Cine merge în adevăr nu va cădea în capcane. Acela va înţelege tot. Cel ce merge pe o cale greşită e ca şi cum ar păşi pe aer.

Binecunoscutul egumen de la Karakalu, ieromonahul Kodrat, avea starea de rugăciune mereu cu el. Zi şi noapte, muncind sau vorbind, rugăciunea sa interioară nu înceta niciodată.

În mănăstirea bulgară Zografu era un duhovnic, părintele Ioan, care era un om al rugăciunii, pocăinţei şi discernământului. În timpul mesei, chiar când mânca, nu înceta să spună rugăciunea lui Iisus cu mintea.

Bătrânul pustnic Hrisostom ne spunea:
– Timp de 40 de ani, în pustie, am făcut toate slujbele cu şiragul de metanii. În timpul Postului Mare încercam să ne concentrăm minţile asupra Celui Răstignit. Dar foarte repede pierdeam atenţia rugăciunii. Trebuie perseverat.

Respectatul părinte Gherasim Imnograful ne-a povestit cum în 1935 i-a dat 200 drahme săracului ascet Filaret.
„Era un timp de mare nevoie şi am văzut că este foarte disperat. I-am spus:
– Nu-ţi face griji. Ia aceşti bani. Nu e nevoie să mi-i dai înapoi. Pentru aceasta, roagă-te mult iubitului Dumnezeu să aibă milă de mine.
Ascetul Filaret a primit banii şi, după ce i-a mulţumit fratelui său pentru bunătate, a pornit spre Sfânta Ana. Pe cale, ca de obicei, el spunea rugăciunea «Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă». Cum mergea, a văzut în faţa lui patru hârtii împrăştiate, una lângă alta, în rând, şi a fost impresionat, deoarece arătau diferit de celelalte. Le-a ridicat şi cu simplitatea binecunoscută s-a întors la părintele Gherasim.
– Părinte, ce sunt hârtiile acestea? Le-am găsit în apropiere, în timp ce mergeam spre Sfânta Ana.
M-am minunat de providenţa dumnezeiască şi de puterea rugăciunii.
– Părinte Filaret, i-am spus eu, sunt patru bancnote de 50 de drahme. Dumnezeu ţi le-a trimis. Dar spune-mi, ce ziceai şi la ce te gândeai pe drum spre schit?
– Ce altceva, părinte, decât rugăciunea lui Iisus. Câteodată, totuşi, gândul îmi era la datoria de 200 de drahme şi mă gândeam cum voi putea vreodată să-mi plătesc datoria! Unde aş putea găsi banii? Aşa că primeşte-i, te rog, ca să fiu eliberat de datorie şi de acest gând!“.

Alt ascet spunea:
– L-am întâlnit pe bătrânul meu, care a plecat din această lume în timpul rugăciunii, care ajunge la cer ca un stâlp de foc. Înţelegi ce adâncime a tainei e sub toate acestea?
Şi altul spunea:
– Monahul seamănă cu Moise, care a cerut să-I vadă slava lui Dumnezeu (Ieşire 33). Şi Dumnezeu i-a răspuns că nimeni nu poate să-L vadă.
Se referea, desigur, că nimeni nu poate să-L vadă pe Dumnezeu în esenţa Sa. El spunea că trebuie să rămânem neclintiţi în credinţa noastră şi să stăm în chilie ca profetul în peştera de stâncă. Trebuie să rămânem în întuneric, îndurând cu răbdare ostenelile, plictiseala, supărarea, lipsa harului în timpul rugăciunii – tot ceea ce îngăduie Dumnezeu. Şi uneori, Dumnezeu cu mâna Sa îl va binecuvânta pe monah şi-l va lumina cu prezenţa Sa, cu a infinitelor energii ale Sfântului Duh.
Acelaşi părinte mai spunea:
– Cum îndrăznim să cerem să-L vedem pe Dumnezeu? Mai potrivit este să ne înfăţişăm goi înaintea Sa, lepădând orice grijă şi toată iubirea pentru lume, pentru noi şi pentru gândurile noastre, chiar şi în nevoinţele noastre, să-I cerem să îndrepte asupra noastră numai o privire. Privirea Sa ar fi ca şi cum L-am vedea pe Dumnezeu.
Şi iarăşi spunea părintele:
– Un monah nu numai că studiază dogmele, ci şi trăieşte după ele. Când citeşte Sfânta Scriptură, ori scrierile patristice, el nu o face ca să câştige cunoştinţe, ci ca să înveţe un limbaj ce nu poate fi exprimat prin cuvinte, şi cu ajutorul căruia vorbeşte cu Dumnezeu, prin rugăciune.

Un călugăr mai în vârstă, truditor al rugăciunii minţii, spunea:
– N-ar trebui să pierdem nici o ocazie dată nouă de a spune rugăciunea lui Iisus. Nu trebuie să lăsăm mintea să hoinărească asupra lucrurilor zadarnice. Prin rostirea rugăciunii lui Iisus mintea găseşte odihnă şi bucurie. E ca şi cu copiii mici care aleargă toată ziua, strigând, jucându-se şi lovindu-se unul de altul. Dar ceea ce îi odihneşte şi le dă o mare bucurie e noaptea, când se află în braţele mamelor. La fel şi mintea, în loc să se împrăştie, trebuie să se dedice rugăciunii minţii.

Un părinte spunea:
– O, binecuvântate suflete, ascultă acestea! Nimic din ceea ce putem spune despre rugăciune nu-i destul. Fiindcă rugăciunea nu se termină niciodată. E ca dialogul cu Dumnezeu. Nu pot spune ce simte o persoană când se roagă. Un lucru trebuie făcut cunoscut, acela că sufletul celui credincios are nevoie să se roage continuu. Când se termină doxologia, începe implorarea. Când se termină implorarea, încep rugăminţile. Şi aşa începe mereu una dintre acestea, iarăşi şi iarăşi. Când te rogi, adu-ţi aminte de fratele tău care se îndoieşte şi roagă-te zilnic ca Dumnezeu să-l lumineze şi ca să fie binecuvântat să afle calea spre mântuire.

Părintele duhovnic Mina din Mavrovunio, ce se nevoia în Schitul Sfânta Ana, mergea în fiecare zi în paraclisul Chiliei lor şi citea, rugându-se, toate canoanele ce sunt cuprinse în Ceaslov: de la Paraclis până la icoasele Cinstitei Cruci, şi Plângerile, până la ceasul al şaselea bizantin, adică până la ora 12 (la miezul nopţii), după ora obişnuită. Niciodată nu părea obosit. Sufletul lui se asemăna «cu un pom răsădit lângă izvoarele apelor» (Psalmul 1, 3).

Marele părinte Calinic Isihastul spunea:
– Să fii veghetor e un dar de la Dumnezeu! Aşa cum Atotţiitorul Dumnezeu l-a creat întâi pe om, şi apoi a suflat în el suflare de viaţă, la fel călugărul trebuie să se curăţească întâi prin practicarea virtuţilor. Apoi va fi capabil să primească darul rugăciunii minţii şi paza. Apoi se va muta de la practicarea virtuţilor la vederea lui Dumnezeu.

Părintele P. ne spunea:
– Odată i-am cerut lui Dumnezeu ceva ce credeam că-mi va fi de folos în viaţa mea duhovnicească. Am insistat trei ani. După ce au trecut aceşti trei ani şi încă şapte luni, mi-am dat seama că starea mea duhovnicească a avut de suferit din cauza lucrului pe care-l cerusem insistent de la Dumnezeu ca să-l primesc. Apoi am insistat din nou, rugându-mă: «Dumnezeule, ia-l de la mine, ia-l, ia-l». După alţi trei ani, El l-a luat. Cineva ar putea spune, de vreme ce am cerut, de ce nu l-a îndepărtat Dumnezeu imediat. Poate din cauză că, după un timp, după ce aş fi uitat, aş fi cerut din nou. Aşa, Dumnezeu m-a lăsat să aştept un timp, şi în cele din urmă mi-a îndeplinit dorinţa.

Isihastul E. din Katunakia spunea:
– Acum că ai venit la Sfântul Munte, tot ceea ce ar trebui să obţii e un şirag de metanii. Te va conduce la lucruri necunoscute ţie. Te va conduce pe trepte mai înalte. «Doamne, miluieşte-mă». Dacă ai vreo problemă spune din nou «Doamne, miluieşte-mă pe mine, păcătosul». Ai o ispită cu cineva, cu vecinul tău, cu prietenul tău, cu şeful tău? Spune «Doamne, miluieşte». Astfel va fi găsită o soluţie pentru problema ta. Aşa vei ieşi din încurcătură.
– A fost un an când am avut o ispită. Ce să fac? Ce? «O, Maică Preasfântă a lui Dumnezeu, ajută-mă să vin repede să-ţi fac o rugăciune! Maica mea, ajută-mă!». Nu a fost prea mult până când rugăciunile mele au primit răspuns. Ispita s-a dus, până a treia zi. Ce bucurie că s-a dus. Atât de repede ajută Maica Domnului pe cineva care posteşte. Ia un şirag de metanii: «Doamne, miluieşte-mă». Dacă devii una cu şiragul de metanii, vei fi luminat şi vei ajunge la o treaptă mai înaltă, total necunoscută ţie acum. Toţi călugării, pustnicii, asceţii, cei ce locuiesc în schituri şi călugării din mănăstiri, ei toţi au şiraguri de metanii în mâinile lor.

Un ascet spunea:
– Când rugăciunea lui Iisus se spune de la sine, nu e alt sentiment mai dulce decât acesta. Atunci uiţi să mănânci sau să dormi şi te bucuri că eşti la schit, până părintele tău te întrerupe ca să încerci umilinţa.
O călugăriţă a ajuns la această stare de rugăciune. După o zi grea de muncă, noaptea, ea spunea rugăciunea lui Iisus. Aceasta a durat 5 zile. Iar când stareţa ei a oprit-o, ea a zis: «Eu cred că am greşit ceva». Şi din pricina smeritei ei ascultări, s-a pocăit.

Unul din părinţii cei mai în vârstă ne spunea următoarele:
– Când eram tânăr, am dus lucrurile mâinilor mele să le vând unor creştini evlavioşi. Oriunde mergeam, pe vapor, sau pe străzi, mulţi necredincioşi se adunau în jurul meu, spunând lucruri împotriva existenţei lui Dumnezeu. Şi mă rugam Maicii Domnului să nu părăsească poporul nostru şi să-l înrobească din cauza acestor oameni care nu au credinţă în Dumnezeu. Apoi l-am întrebat pe părintele meu ce să fac când aceşti oameni încearcă să mă amărască, înconjurându-mă şi asuprindu-mă. El mi-a spus: «Când se apropie de tine, stai în picioare, încrucişează-ţi mâinile pentru rugăciune, şi nu va fi nici un atac şi vei rămâne liniştit». Am făcut aşa şi am fost liniştit. Aşa cum soarele împrăştie norii, rugăciunea îi îndepărtează pe cei ce vor să atace sufletul cu blasfemii şi să-l umple cu patimi dezgustătoare.

Odată, într-o zi de sărbătoare, Sfântul Nicodim mergea spre Marea Lavră. În calea sa a întâlnit o chilie unde şi-a petrecut noaptea. La miezul nopţii el a văzut pe bătrân cu ucenicii săi intrând în biserică. În taină, a intrat şi el acolo şi a văzut pe bătrân şi ucenicii săi rostind rugăciunea lui Iisus, uneori în genunchi, alteori în picioare. Şi în momentul împărtăşirii cu Sfintele Taine, el a văzut feţele lor strălucind, un pic mai puţin decât soarele.

Părintele Ioachim de la Sfânta Ana se ruga fără încetare, ziua întreagă. Ori la muncă, ori stând, ori vorbind cu cineva, el reuşea să fie mereu în legătură cu Dumnezeu. El spunea blând:
– Dacă-i iei unui călugăr rugăciunea, atunci îl lipseşti de dreptul de a simţi că este cu adevărat un fiu al lui Dumnezeu.
Adesea ne vizita în timp ce lucram pentru sarcinile ascultării noastre şi ne întreba dacă spunem rugăciunea lui Iisus sau Acatistul Maicii Domnului. Vorbea rareori şi numai când era necesar. Dar se ruga mereu. El a găsit un loc liniştit în mica pădure din spatele chiliei sale, unde putea să-şi ridice mâinile spre cer ore întregi, şi aşa cu bucurie se împărtăşea cu Iisus prin rugăciune. Şi dacă-l întreba cineva unde a întârziat, el răspundea: «Am fost în grădina Ghetsimani, acolo am fost».
El era aşa de concentrat la rugăciune, încât nici mâncarea şi nici odihna nu i se păreau necesare.
Un an întreg a avut binecuvântare de la părintele său să nu-şi folosească chilia. El stătea în picioare, în strana sa din paraclisul chiliei, rugându-se.
Părinţii spun că în acel an, părintele Ioachim a avut multe binecuvântări dumnezeieşti şi experienţe cereşti în inima sa. Ei auzeau adesea plângerile lui sau cântările lui triumfătoare. Şi în timpul tuturor slujbelor, părintele Ioachim părea odihnit şi bucuros, ca şi cum ar fi avut cel mai odihnitor somn în noaptea dinainte.
Trupul său nu putea ţine pasul cu inima lui şi a început să slăbească. Asceza din anul în care a privegheat nopţile şi a stat în picioare i-a cauzat ulceraţie la picioare din cauza proastei circulaţii. Astfel, bătrânul său a fost nevoit să-i interzică să privegheze toată noaptea în biserică.
Apoi, acest curajos luptător a inventat o altă nevoinţă. El a pus în unul din colţurile chiliei sale o pătură aspră de păr şi acolo îşi petrecea noaptea întreagă stând învelit în altă învelitoare grea. El nu-şi punea capul pe pernă. Îşi întindea numai picioarele cu ulceraţie, pentru a se uşura. În această nouă arenă îşi petrecea nopţile în rugăciune şi, uneori, când aţipea, buzele sale continuau să spună rugăciunea lui Iisus: «Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă». De fiecare dată când spunea: «O, Preasfântă Treime!», sau «O, Preasfântă Treime, Dumnezeul nostru, ai milă de noi şi ne mântuieşte!», el era copleşit. Se putea crede că nu era altă rugăciune aşa puternică ca a lui. Respectul pe care-l arăta Sfintei Treimi nu poate fi descris. Ori de câte ori, în timpul slujbei, era un tropar închinat Sfintei Treimi, el stătea atent. Iar pentru el, numele lui Dumnezeu era cel mai dulce cuvânt dintre toate.

Ascetul Tihon spunea că monahul trebuie să se schimbe continuu între o oră de muncă şi o oră de rugăciune. El ne-a povestit de asemenea o întâmplare ce s-a petrecut într-o mănăstire rusească, în timpul Acatistului Maicii Domnului, una din rugăciunile sale preferate.
– Era odată un monah care spunea Acatistul Maicii Domnului de 24 de ori pe zi. Când auzea ceasul sunând ora el începea. Orele erau măsura sa. Şi încă cu atâta evlavie le spunea de fiecare dată, de parcă le spunea prima dată. Într-o zi, a auzit un glas venind din icoană care i-a spus: «Bucură-te, robule! Bucură-te, şi tu!».
Părintele Tihon citea, de asemenea, în fiecare zi, Evanghelia după Matei. El iubea mai ales capitolul despre Judecata de apoi, căci dorea să-şi ţină mintea mereu asupra judecăţii. Şi-a pregătit singur mormântul, ca să-şi aducă mereu aminte de moarte, să poată privi la el, să plângă şi să aştepte cu bucurie clipa când mormântul îl va primi în el.
Tot el spunea că nu trebuie să muncim Duminica şi povestea cum Dumnezeu a trimis mană israeliţilor, ca să-i hrănească în pustie, dar nu şi în a şaptea zi. Dumnezeu nu i-a binecuvântat pe cei ce erau lacomi, iar cei ce au adunat mană au găsit-o stricată şi plină de viermi. Aşa au rămas israeliţii în corturile lor, ca să-L laude pe Dumnezeu.
Părintele Tihon însuşi închina întreaga Duminică lui Dumnezeu. El nu se grăbea să termine Sfânta Liturghie. Adesea slujea Sfânta Liturghie până la vremea Vecerniei. Şi dacă n-avea lacrimi în timpul Heruvicului, el nu se ridica din genunchi pentru restul slujbei.

Părintele Daniel de la Noul Schit a trăit până la 115 ani. El a avut vedenii minunate. Când folosea şiragul de metanii, diavolul venea şi i-l trăgea, arătând ca un şacal, dar el continua să se roage.

Alt părinte spunea:
– Este la fel de necesar pentru un om să spună rugăciunea lui Iisus, mereu, ca pentru o barcă în pericol trimiterea semnalelor S.O.S.

Într-o parte veche a mănăstirii ruseşti, într-o casă mică, trăia părintele Israel, care era foarte bătrân. El l-a întâlnit pe cuviosul Serafim de Sarov. El stătea drept, tăcut, ca un chiparos duhovnicesc.
Odată, Sfântul Siluan l-a întrebat:
– Părinte, fiind singur aici, poţi spune rugăciunea minţii cu uşurinţă?
– Fiul meu, nu este rugăciune mai adevărată decât rugăciunea minţii.

Părintele Dionisie de la Sfânta Ana nu vorbea cu nimeni şi nimeni nu-i vedea faţa, pentru că întotdeauna îi era acoperită, ca să se poată ruga neîncetat. El aduna cimbru din Krya Nera, prepara un amestec de ulei cu această plantă şi o vindea, ca să se întreţină pe el şi ucenicii săi, ţinând porunca care spune că nimeni nu trebuie să trăiască din munca altuia.

Părintele Arsenie de la Mănăstirea Sfântul Pavel, care a trăit aproape 100 de ani, a avut o asemenea dorinţă de rugăciune şi un asemenea respect pentru Maica Domnului, încât purta cartea cu rugăciunile către Maica Domnului Portăriţa în buzunarul său, ca să se poată ruga în timp ce lucra în grădina mănăstirii.

Un monah evlavios ne-a spus:
– Rugăciunea, care e obligaţia noastră principală, a luat locul al doilea în vieţile noastre. Şi munca, care ar trebui să fie pe locul doi, a devenit o prioritate.

Un ascet spunea despre călugărul care în timpul rugăciunii este în prezenţa lui Dumnezeu următoarele:
„El rămâne în extaz şi observă natura lucrurilor, şi mintea sa, fiind în tăcere, ascultă cu urechile sufletului său cântecele cântate în biserică! Sufletul saltă de bucurie şi mintea găseşte o asemenea plăcere în aceste vedenii, încât nu vrea să se întoarcă pe pământ, unde aude cântăreţii cântând numai heruvicul. Astfel e răsplătit un monah în ascultare, prima dată. Părintele său şi împreună vieţuitorii săi îl văd şi se minunează cum e mintea lui încântată. Când mintea cuiva e în extaz, el nu doreşte nimic altceva decât să rămână în nemişcare absolută şi să nu fie tulburat, nici măcar de o frunză din lămâiul din apropiere.
Să vezi ce a făcut Sfântul Grigorie Palama! El a plecat la sfârşitul Privegherii şi Liturghiei de toată noaptea de la Marea Lavră la Chilia Maicii Domnului, care mai târziu a fost numită «Sfântul Grigorie Palama». Nu a luat nimic cu el, nici pâine, nici apă şi a stat acolo întreaga săptămână în extaz, întreaga lui fiinţă arzând de frumuseţea lui Dumnezeu. De câte ori se întorcea la mănăstire, faţa lui strălucea.
Călugărul trebuie întotdeauna să-şi propună să fie pe cea mai înaltă treaptă a vederii lui Dumnezeu, stare care e dincolo de lumea aceasta şi vine din dragostea lui Dumnezeu. Cine a ajuns la asemenea dragoste divină nu găseşte mângâiere în această lume, dar caută întotdeauna să intre în legătură cu ceea ce e dincolo, dând în acelaşi timp mulţumire şi lăudând pe Dumnezeu, Cel în Trei Persoane, Care locuieşte în inima lui. Mintea unor monahi rămâne în acea stare cerească mai multe zile, în timp ce pentru alţii vedenia poate dura numai cât ai clipi din ochi“.

Odată, doi pelerini au mers pe Sfântul Munte să-l întâlnească pe Avva P. Ei au cerut de la el cuvinte de mângâiere. Avva P. le-a stins setea, spunându-le despre «apa vie» care vine din vederea şi revelarea lui Dumnezeu.
– Ce să vă spun? a zis el. Să vă spun despre cel a cărui chilie a fost umplută cu lumină divină, necreată, cu câteva zile în urmă? El n-a ştiut dacă era în trup sau afară de trup, deoarece a fost înălţat în duh. Şi când şi-a revenit, iar lumina divină, necreată, nu mai era, şi a văzut lumina soarelui, creată, şi-a dat seama de imensa diferenţă dintre cele două. El s-a aflat pe sine în trupul său, care părea insuportabil de greu, şi a oftat, tânjind după dulceaţa şi strălucirea acelei Lumini.

Un bătrân a spus:
– Cel ce se îngrijeşte de rugăciune, găseşte [răspuns la] cele contestate.

Mi-l amintesc pe părintele Auxentie de la Mănăstirea Grigoriu. El era orb şi se călăuzea de la chilie la biserică atingând pereţii mănăstirii, spunând rugăciunea lui Iisus sau Acatistul Maicii Domnului. În biserică, după ce se închina la icoane, el stătea în strana lui drept, ca un stâlp de foc.

Această întâmplare e binecunoscută:
Odată, recent canonizatul Sfânt Nectarie de Pentapolis a vizitat Schitul Sfânta Ana, ca să vadă un vestit dascăl şi practicant al Rugăciunii lui Iisus. Acolo ei au vorbit şi s-au rugat trei zile şi trei nopţi, fără încetare.

Sursă: Patericul atonit – Arhim. Ioannikios Kotsonis, Editura Bunavestire, Bacău, 2000, Traducere de Anca Dobrin şi Maria Ciobanu

Cap. XXXII: Despre un sfârşit cuvios [Patericul athonit, Ioannikios Kotsonis]

Sfântul părintele nostru Pavel din Xeropotamu era un făcător de minuni. El l-a vindecat pe bătrânul împărat Romaos al Constantinopolului de o boală de moarte. Ca recunoştinţă, împăratul i-a dat o bucată din Sfânta Cruce şi bani pentru cheltuielile construirii Mănăstirii Xeropotamu.
Spre sfârşitul vieţii lor, sfinţii străluceau ca soarele, şi cei ce erau prezenţi la plecarea lor din această lume nu puteau îndura acea strălucire şi cădeau la pământ. O asemenea stea strălucitoare de virtute, blând cu cei din jur şi aspru cu sine însuşi, a fost dreptul Pavel, care a fost întemeietorul a două mănăstiri.

În Mănăstirea Vatoped a trăit un cuvios călugăr, prosmonarul* mănăstirii, care a auzit un glas venind de la icoana Maicii Domnului spunându-i că mai are de trăit numai un an. Ea l-a sfătuit să se pregătească pentru plecarea din această viaţă trecătoare. Mai târziu, a auzit din nou vocea ei, spunându-i: «A sosit timpul ca să pleci la Domnul».
* Prosmonar (προσμονάριος) este acela care îi primeşte pe străinii şi pelerinii unei mănăstiri.

Învăţăturile părintelui Damaschin de la Sfânta Ana despre isihie au fost multe, dar, din nefericire, nici una dintre acestea nu ne-a fost transmisă în scris, deoarece nimeni nu s-a gândit să le noteze în acea vreme. Viaţa lui s-a sfârşit astfel:
Era pe 6 martie, în timpul Postului Mare, când, după vechile rânduieli, nimeni nu ieşea afară din chilia lui. Părintele Damaschin, fiind înştiinţat că viaţa lui va lua sfârşit în aceea zi, i-a spus bătrânului Onufrie, care-l vizita atunci, să-i ceară ucenicului părintelui Mina să vină la el. Când a cerut aceasta, el plângea, aşa că părintele Onufrie l-a întrebat:
– Ce s-a întâmplat, părinte Damaschin? De ce plângi?
– Părinte Onufrie, ia această carte a Sfântului Efrem şi păstreaz-o, căci eu mor nepocăit.
Uimit, părintele Onufrie i-a spus:
– Părinte Damaschin, ai fost isihast atâţia ani şi atâţia oameni s-au mântuit şi au ajuns la sfinţenie cu învăţăturile tale. Cum poţi să spui că nu te-ai pocăit?
Iar el i-a răspuns cu lacrimi şiroind pe faţa lui:
– Da, părinte Onufrie, nu m-am pocăit pentru că ar fi trebuit să rămân ucenicul părintelui Mina şi să stau necunoscut în chilia mea, fără să văd pe nimeni, pentru că laudele împiedică mântuirea unui monah adevărat.
Părintele Onufrie a plecat la părintele Mina şi l-a înştiinţat despre tot ce s-a întâmplat. Apoi, imediat, amândoi s-au întors la chilie unde l-au găsit pe părintele Damaschin deja adormit în Domnul, murind ca un sfânt. Ei l-au îngropat şi s-au întors imediat la chilia lor. Când au intrat, părintele Mina a spus:
– Tremur. Am febră.
Pe 9 martie, de sărbătoarea celor 40 de Sfinţi Mucenici, părintele Mina a plecat din această lume trecătoare, având moartea unui drept.

Monahul Eftimie, autorul vieţii Sfântului Nicodim Aghioritul, scrie despre sfârşitul sfântului următoarele:
«În ultimele zile i-au făcut toate lucrurile necesare înainte de moarte: Spovedanie completă, Sfântul Maslu, Împărtăşire zilnică cu Sfintele Taine. A treisprezecea zi, el s-a simţit mai rău şi nu a fost în stare să spună cu mintea rugăciunea lui Iisus, aşa cum era obişnuit să facă. El a fost nevoit să spună rugăciunea tare şi le-a spus fraţilor:
– Iertaţi-mă, părinţilor, mintea mea e obosită şi nu pot să mă concentrez la rugăciunea minţii; de aceea o spun tare. Viaţa mea se sfârşeşte, dar Dumnezeul Cel Sfânt vă va răsplăti pentru truda dragostei voastre ce o aveţi pentru mine, un păcătos. Vă rog să-mi aduceţi moaştele Sfântului Macarie din Corint şi a sfântului părinte Partenie.
Luându-le în braţe, sărutând Sfintele Moaşte şi vărsând lacrimi, a spus:
– Părinţi sfinţi, de ce m-aţi părăsit? Voi aţi plecat în pace, agonisind multe virtuţi în viaţa pământească, iar acum vă bucuraţi de slava lui Dumnezeu, în timp ce eu sufăr din cauza fărădelegilor mele. Vă rog, părinţilor, rugaţi-vă Domnului ca să aibă milă de mine şi să mă învrednicească să fiu acolo, cu voi.
Astfel plângând, a petrecut o zi întreagă, iar spre seară sănătatea lui s-a înrăutăţit. Fraţii au stat treji toată noaptea, aşteptând plecarea sa. Apropiindu-se de el deseori, îl întrebau:
– Cum te mai simţi, părinte? şi vorbeau cu el câte puţin timp.
În al şaselea ceas al nopţii, după ce l-au întrebat din nou, el a răspuns:
– Mor, mor, mor. Vă rog, împărtăşiţi-mă.
Fiind pregătit, el a primit Sfintele Taine. După puţin timp ei l-au găsit cu mâinile încrucişate, cu picioarele întinse, şi l-au întrebat:
– Învăţătorule, cum te simţi? Te odihneşti?
Iar el a răspuns:
– L-am primit pe Hristos în mine. Cum să nu am pace?
După ce au vorbit unul cu celălalt, puţin timp, el a tăcut».

Cu puțin timp înainte de a adormi în Domnul, marele pustnic şi dascăl al rugăciunii minţii şi îndrumător a multor suflete, Calinic, isihastul din Katunakia, a avut o vedenie cu bărbaţi sfinţi aghioriţi care-l aşteptau, ţinând în mâini lumânări. Faţa lui strălucea de bucurie, când l-a chemat pe ucenicul său şi i-a spus:
– Te rog, du-te şi pregăteşte biserica, pentru că părinţii aghioriţi au venit să mă ia. I-am rugat toată viaţa să-mi dăruiască acest dar.
Aceste lucruri despre sfârşitul fericit al acestui bărbat binecuvântat, mi-au fost spuse de ucenicul său, părintele Hristodul, un om simplu în cuvinte şi fapte şi neprihănit ca un miel a lui Dumnezeu, care acum e plecat din această viaţă.

Un monah a adormit în Domnul în timp ce Îl chema pe Sfântul Duh. În ultimele clipe ale vieţii sale a strigat: «Duhule Sfinte! Duhule Sfinte! Duhule Sfinte!», de trei ori, şi a plecat din lumea aceasta.

O viaţă şi o moarte sfântă a avut pustnicul Filaret, prieten al virtuţii şi al pustiei. Chiar înainte de plecarea sa din viaţă, el a chemat doi fraţi de la Daniilei, Daniil şi Acachie. Întâi le-a vorbit despre rugăciunea minţii şi viaţa îngerească a călugărilor, apoi s-a ridicat şi le-a cerut să-i cânte imnul Muntelui Athos: «Axion Esti». El a stat şi a ascultat atent, plângând continuu, apoi i-a îmbrăţişat şi sărutat cu dragostea lui Hristos şi le-a spus:
– Fraţii mei, îngeraşii Maicii Domnului, de acum înainte nu vă voi mai vedea cu ochii omeneşti, pentru că am fost chemat la Domnul, prin mijlocirea Maicii Domnului şi a părinţilor aghioriţi din locaşurile cereşti.
În ziua următoare, când au mers să-l vadă şi să primească binecuvântarea lui, ei l-au găsit întins pe patul său de lemn, cu mâinile încrucişate şi ochii închişi, ca şi cum ar fi dormit.

Părintele Iacov din Kafsokalivia a mers la bătrâneţe la Lavra, ca să fie îngrijit. Când a simţit că sfârşitul îi este aproape, el a hotărât să meargă în taină în pustia unde a trăit mulţi ani, ca să moară. Într-o după amiază, când părinţii cântau Vecernia, el a plecat fără să anunţe, cu o lampă de ulei aprinsă. În timp ce mergea spre pustie, se ruga necontenit Sfinţilor Trei Ierarhi: «Sfinţilor Trei Ierarhi, ajutaţi-mă să merg şi să mor acolo». El a mers încet toată noaptea. Când a ajuns la chilia sa, a stins lampa. Vecinii săi l-au văzut şi au alergat să-l întâlnească. El a trecut pragul chiliei sale repetând într-una: «Sfinţilor Trei Ierarhi, ajutaţi-mă să mor aici». Şi apoi, şi-a dat duhul său în pace.

Când evlaviosul ascet Petru, care a trăit aproape întreaga sa viaţă în aer liber, şi-a simţit sfârşitul aproape, a mers să-şi ia rămas bun de la părinţii din pustie. «Nu ne vom mai vedea», i-a spus părintelui Gherasim Imnograful.
În ajunul sărbătorii Sfântului Petru Athonitul, s-a întors în peştera unde este o biserică închinată Sfântului. Acolo erau alţi pustnici prezenţi la sărbătoare. El a primit Sfintele Taine, iar părinţii l-au salutat cu tradiţionalul salut pustnicesc: «Un Rai bun, părinte Petru». La acestea, el a răspuns «Amin» şi a adormit în pace.
Cu câteva zile înainte de aceasta, el a mers la Karyes şi a vândut lucruri meşteşugite de el, ca să asigure bani pentru cheltuielile de înmormântare şi cele 40 de Liturghii.

Sfânt şi plin de bucurie, ca la Înviere, a fost sfârşitul părintelui Damian Simonopetritul. El a văzut dinainte sfârşitul său, a intrat în biserică şi a cântat «Hristos a Înviat». A murit în 1927, după patru zile de febră.
Fiind mândria vieţii chinoviale, a purtat aceeaşi rasă timp de 50 de ani. În loc să aibă o chilie, el folosea un paravan din lemn, pe care l-a făcut să stea ascuns în colţul unui coridor, unde se ruga şi dormea.

Monahul Hariton Kafsokalivitul era fiul duhovnicesc al isihastului Hariton. El a urmat calea binecuvântată a părintelui său şi a fost devotat luptei şi căii ascetice încă din tinereţe. Viaţa lui a fost o permanentă priveghere şi rugăciune, iar moartea lui a fost ca a unui sfânt. El a fost ţintuit la pat şi chiar înainte de sfârşitul său a avut o vedenie.
– Părinte Atanasie, i-a spus fratelui călugăr, priveşte copiii aceia mulţi îmbrăcaţi în alb. O, ce frumos! Ei ţin flori în mâini. Îţi mulţumesc, Doamne, că m-ai lăsat să-i văd pe îngerii Tăi.

Odată, de Sărbătoarea Paştelui, s-a întâmplat un eveniment minunat în biserica Schitului Sfânta Ana. În momentul slujbei de Paşti, când se cânta «Astăzi este ziua Învierii», un călugăr din ascultare de la Chilia «Doctorilor fără de arginţi» stătea în mijlocul bisericii şi făcea plecăciune până la pământ, ca atunci când primim Sfintele Taine. Nimeni nu l-a întrebat de ce le-a făcut. După masă, acel călugăr a plecat la chilia sa. Înainte de a bate clopotul pentru Vecernie a venit vestea că el a plecat din viaţa aceasta.
Părinţii aghioriţi cred că cei care pleacă la Domnul în ziua Învierii nu mai trec prin vămile duhurilor rele.
Ei l-au binecuvântat pe acel călugăr care a prevăzut plecarea sa prin acele plecăciuni, care au descoperit marea sa dorinţă de a pleca la Dumnezeu în slăvita zi de Paşti, cerând iertare de la fraţii săi.

În altă zi de Paşti, un alt frate a plecat la Domnul, în timp ce părinţii cântau «Astăzi este ziua Învierii». Acel frate, de multe ori binecuvântat, stătea drept în picioare în strana sa, ţinând în mâini o lumânare aprinsă de Paşte, iar sufletul lui vesel, plin de bucuria Învierii, s-a ridicat la cer. Când părinţii s-au apropiat de el, l-au aflat mort. Ei l-au înmormântat în cimitirul schitului. Trupul său a rămas moale. Nu la toţi călugării, după moarte, trupurile devin rigide. Unele rămân flexibile.
Minunate suflete, mijlociţi pentru noi păcătoşii!

Episcopul Ierotei de Melitoupolis a fost de faţă la sfânta plecare la Domnul a binecuvântatului părinte Artemie Grigoritul. Chiar înainte de a adormi în Domnul, el stătea liniştit pe pat, ţinând în mâini şiragul de metanii.
– Episcope, eu plec, plec. Binecuvintează ca să găsesc milă înaintea lui Dumnezeu, a cerut el.
– Te vei face bine şi ne vom întâlni din nou, a spus episcopul.
– Sper să ne întâlnim din nou, oricare ar fi voia lui Dumnezeu, dar astăzi stai, din dragoste pentru mine, şi du-te mâine. Vreau să am de la tine ultima binecuvântare.
Două ore mai târziu, după ce a primit Sfintele Taine, el şi-a dat duhul spunând: «Slavă Ţie, Doamne! Slavă Ţie!».

Ieromonahul Metodie trăia într-o chilie părăsită a Sfântului Nil. El era milostiv cu toţi. Nimeni nu pleca cu mâna goală, când îl vizita. S-ar fi dat milostenie pe sine însuşi, dacă ar fi putut. El a plecat la Domnul ca o păsărică nepământească. În timp ce călugării cu care locuia îi citeau rugăciunile de seară ale îngerului păzitor, evlaviosul părinte a cerut:
– Părinte Nil, citeşte din nou «Sfinte Îngere păzitorul vieţii mele…».
Când s-a aşezat, şi-a dat sufletul, cu trei răsuflări liniştite. Iată sfârşitul unui om drept.

Un monah l-a întrebat pe altul, care avea peste 100 de ani:
– Acum, când trebuie să pleci din viaţa asta trecătoare, ce simţi?
– Simt aşa o bucurie şi o linişte, ca şi cum aş merge la o nuntă, a răspuns el.

Un călugăr bun şi evlavios de la Mănăstirea Sfântul Pavel a adormit în Domnul în afara mănăstirii, în timp ce stătea pe o piatră şi binecuvânta cu mâna dreaptă.

Un ascet în vârstă numit Hrisostom, care încă trăieşte şi a petrecut patruzeci de ani de viaţă ascetică în singuratica Katunakia, mi-a spus:
– Era un călugăr numit B. ce avea acelaşi duhovnic ca şi mine. El era un atlet mai ales în întrecerea pentru ascultare. În timp ce sufletul lui pleca la Domnul, faţa lui strălucea. Mai târziu, am fost înştiinţat că exact în timpul plecării lui din trup, o femeie posedată dintr-o mănăstire din afara Atenei a spus: «Văd acum un monah în ascultare din Katunakia, care este judecat de duhurile rele, iar acum el este încoronat cu o panglică roşie şi poartă cuvintele «Un înger al secolului VIII».

Pe 13 noiembrie 1985 am vizitat Chilia Sfântului Hrisostom, ce aparţine de Mănăstirea Kutlumuş, unde iubitul meu părinte Moise este nevoitor. Am fost acolo ca să petrec sărbătoarea. S-a întâmplat ca în acea Sfântă Sărbătoare a Sfântului cu gură şi cuvinte de aur, să fie oficiată o slujbă de pomenire pentru vrednicul de pomenire părinte Ioan, care atunci când a îmbătrânit a fost îngrijit de părinţii acestei mănăstiri. Acest binecuvântat părinte, care a murit la 95 de ani, a prezis cu mai multe zile înainte trecerea sa:
– Vreau să mor de sărbătoarea Sfântului Ioan Hrisostom, aceeaşi zi în care a adormit în Domnul şi stareţul meu.
Şi aşa s-a întâmplat.

 

Hagi Gheorghe s-a apropiat de sfârşitul său fiind în Constantinopol. În acelaşi timp se apropia şi sfârşitul fratelui său duhovnicesc, părintele Neofit de la Kafsokalivia. Părintele Neofit era foarte bătrân, evlavios şi binecuvântat. Într-o zi a căzut în extaz. Când şi-a revenit în simţiri, el a spus:
– Chiar acum am fost în Constantinopol cu Hagi Gheorghe.
– Ce ne-ai adus de acolo? l-au întrebat pe el.
– Iată, v-am adus colivă.
– Şi ce ţi-a spus Hagi Gheorghe?
– El mi-a spus: «Voi veni după tine peste trei zile».
Şi, într-adevăr, la trei zile după moartea lui Hagi Gheorghe, de la 17 decembrie 1886, pe 20 decembrie, părintele Neofit şi-a dat sufletul în pace, fără să fie bolnav.

Părintele Teofil de la Lavra a avut grijă să se pregătească pentru slujbele de înmormântare. În acest scop, înainte de moarte, el a împărţit toate lucrurile sale fraţilor şi părinţilor.

– Hristoase al meu, mila Ta e mare!
Acestea au fost ultimele cuvinte ale părintelui Avacum, cel care umbla desculţ, când a murit în pace.

Sursă: Patericul atonit – Arhim. Ioannikios Kotsonis, Editura Bunavestire, Bacău, 2000, Traducere de Anca Dobrin şi Maria Ciobanu

Cap. XXIX: Despre aducerea aminte de moarte [Patericul athonit, Ioannikios Kotsonis]

În secolul al XVIII-lea, după moartea pustnicului Damaschin, Sfântul Haralambie s-a nevoit în partea de nord a Schitului Sfânta Ana, într-o chilie părăsită. Acolo, el s-a dovedit un curajos atlet al lui Hristos, un atent ucenic al aducerii aminte de moarte. În fiecare zi, după Vecernie şi după Rugăciunile de seară, el se întindea într-un sicriu, punându-şi capul pe o piatră. Îşi încrucişa mâinile ca o persoană decedată şi, vorbind cu sine însuşi, spunea:
«Bătrânul Haralambie s-a dus. A murit, nu ne va mai tulbura cu sporovăiala sa – acestea sunt cele ce vor spune ceilalţi părinţi. Dumnezeu să-i ierte sufletul! Iar tu, sărmane suflet, ce ai de gând să faci acum? Cum te vei prezenta în faţa scaunului de judecată a lui Hristos? Dacă un om drept de-abia se mântuieşte, cum să se mântuiască un ticălos păcătos ca mine?».
Aceste lucruri şi multe altele spunea în fiecare zi, plângând neîncetat şi priveghind noaptea întreagă, murmurând. Astfel şi-a îndreptat grija întregii sale fiinţe, cu puterea sufletului său, ca să preamărească şi să-L laude pe Dumnezeu.

Nevoitorul bătrân Filaret Karulitul, când s-a apropiat de sfârşitul vieţii sale, l-a chemat pe vecinul său cu care se nevoia, Gavriil, să vină să-i aducă un târnăcop şi o lopată.
– Frate, vino, sfârşitul meu e aproape. Trebuie să mă pregătesc de călătorie. Din dragoste, hai un pic mai departe de chilia mea.
S-a ridicat cu greutate. Când au ajuns între nişte stânci unde au găsit puţin pământ, părintele Filaret s-a întins jos.
– Aici e locul unde va fi mormântul meu. Măsoară şi sapă, ca să fie pregătit.
Părintele Gavriil a însemnat măsurile pe pământ şi a început să sape. O săptămână mai târziu, părintele Filaret, prietenul pustiei şi al virtuţii, a plecat din viaţa aceasta vremelnică.

Monahul dionisiatan Hrisostom a scris pe măsuţa din chilia sa:
Puţin şi voi muri. Ce se cuvine să fac?
1. Să-l chem pe egumen să mă spovedească!
2. Trebuie să cer iertare de la cineva?
3. Şi după aceasta? După aceasta trebuie să mă încredinţez milei lui Dumnezeu.

Era un călugăr rus numit Timotei. El a murit în 1848. În întreaga sa viaţă a fost un rugător neîncetat. Pentru că nu avea chilia sa, biserica i-a devenit chilie. Zilnic făcea 300 de metanii şi 1200 de închinăciuni. În timpul zilei citea din Epistole [ale Noului Testament] şi Evanghelii, din Acatiste şi Filocalie. Patrusprezece ani a tăcut fără să spună cuiva un cuvânt. El întrerupea tăcerea numai pentru ascultare.

Sursă: Patericul atonit – Arhim. Ioannikios Kotsonis, Editura Bunavestire, Bacău, 2000, Traducere de Anca Dobrin şi Maria Ciobanu

Schitul Karulia [Patericul Sfântului Munte, Monahul Andrei Aghioritul]

Bătrânul-Partenie

Bătrânul-Partenie se trăgea dintr-o familie nobilă a ţarilor ruşi şi, la vârsta de 18 ani, s-a făcut monah la Chilia Sfântul Nicolae Burazéri. S-a nevoit întru ascultare, smerenie şi zdrobirea cugetului propriu, pe care le învaţă viaţa de chinovie, dar dorul pentru aflarea isihiei depline l-a îndemnat să plece de la Chilia sa şi să se ducă la Karúlia, unde a arătat lepădare de sine şi dragoste pentru toţi părinţii sihaştri de acolo, pe care îi vedea ca îngeri sfinţi în trup ai lui Dumnezeu.

În general, îi ajuta pe toţi şi nu lăsa pe nimeni să intre în Chilia sa, ca să ascundă că dormea în Peşteră pe pământ şi niciodată în pat. Avea o înfăţişare biblică, impunea respect şi era îndeajuns să-i vezi chipul ca să-ţi dai seama de originea sa nobilă.

Şiragul de mătănii din mâini şi rugăciunea de pe buze nu-i lipseau niciodată. Şi numai când îl vedeai simţeai teamă amestecată cu admiraţie. Tuturor le inspira respect şi toţi îl iubeau. Însă din cauza multei nevoinţe nu a dus-o mult. L-a chemat Domnul în cămările cereşti, spre a se bucura pururi dimpreună cu veşnicul Dumnezeu, cu Tatăl şi cu Fiul şi cu Duhul Sfânt.

Bătrânul-Zosima care împletea coşuri

Un alt vrednic de luat în seamă şi plin de virtuţi a fost Bătrânul-Zosima, un mare ofiţer din armata rusă, care după căderea regimului ţarist a vizitat Mănăstirea Sfântul Pantelimon şi s-a închinat la Schitul Sfântului Andrei, aşa-numitul „Serai”, şi la Schitul Profetului Ilie (Schituri înălţate şi locuite de monahi ruşi), dar nu a rămas la nici unul dintre acestea, ci duhul lui şi-a aflat odihna în locurile abrupte şi stâncoase de la Karúlia.

Ca să nu ajungă o povară pentru nimeni, a învăţat să împletească coşuri. Aceasta era rucodelia sa, cu care îşi câştiga cele necesare traiului. Avea întotdeauna rugăciunea pe buze, asemenea tuturor monahilor, şi pomenirea morţii pururea înaintea ochilor, mai ales după câte văzuse şi trăise în anii revoluţiei şi războiului din patria sa. Era iubit de toţi şi, la o vârstă înaintată, l-a luat Atotbunul Dumnezeu în Împărăţia Cerurilor.

Stamate Tâlharul

Acest tâlhar a săvârşit nenumărate hoţii în zona Peninsulei Chalcidice, ajungând, după cum se pare, să facă prădăciuni chiar şi în Sfântul Munte.

Într-o zi s-a hotărât să prade împreună cu doi tineri una dintre Chiliile care se află la o oarece distanţă mai mare de Karyés, fiind mai izolată de celelalte Chilii. Această foarte veche Chilie aparţine de Mănăstirea Pantocrator şi are o biserică închinată Sfântului -Gheorghe Faneroménos¹. După cum mi-a povestit părintele Ioachim, stareţul meu, şi mi-au întărit şi cei din obştea fraţilor Danieléi, care şi ei au auzit această întâmplare de la Bătrânii lor, iar aceia de la străbunul lor, Bătrânul-Daniil cel dintâi, acel tâlhar, în urmă cu două sute de ani, s-a dus să jefuiască Chilia, care avea renumele uneia dintre cele mai bogate Chilii din Karyés.

Aşa cum este cunoscut, în anii robiei turceşti, toţi munţii ţării noastre erau plini de hoţi şi bande de tâlhari. Aceşti tâlhari au stat la pândă şi au aflat că la Chilia aceasta locuiau doi bătrânei neputincioşi, care aveau mulţi bani. Aceasta i-a făcut pe tâlhari să nu mai stea mult pe gânduri. La miezul nopţii s-au dus la Chilie şi au bătut în poartă. S-a auzit o voce întrebând cine este şi ce vrea la ceasul acela. Tâlharii n-au răspuns, dar au continuat să bată în poartă. La un moment dat, capul lor, Stamate, a spus pe un ton poruncitor: „Deschideţi poarta! Suntem străini şi vrem găzduire!”

Un tânăr le-a deschis şi i-a întrebat cu ce treabă au venit la Chilie. Aceia, înarmaţi cum erau, i-au spus că au nevoie să vorbească cu Stareţul. S-au mirat însă că la Chilia aceasta au văzut un tânăr, deoarece ştiau că acolo nu locuiesc decât doi bătrâni bolnavi. Acesta i-a condus la casa de oaspeţi, la „Arhondaric”, şi le-a spus: „Aşteptaţi aici până îl chem pe Stareţ.”

Sfântul Gheorghe face minuni

Tâlharii s-au aşezat să-l aştepte pe Stareţ. A trecut un ceas, au trecut două, dar Stareţul şi nici altcineva nu părea să se arate; în toată casa domneau o linişte şi o tăcere absolute. Atunci tâlharii, pierzându-şi răbdarea, au încercat să se ridice ca să se apuce de prădat, aşa cum hotărâseră de la început, şi să ia tot ceea ce era de preţ, de la bani până la candelele de argint şi orice altceva ar mai fi găsit. Au încercat, aşadar, să se ridice, dar nu au putut să se clintească nici la stânga, nici la dreapta, nici mâinile şi nici picioarele nu puteau să şi le mişte. Ca şi cum ar fi fost legaţi în cătuşe, nu puteau să se urnească din loc.

Atunci tâlharii înarmaţi au început să strige şi să ceară ajutor de la Bătrânii neputincioşi şi bolnavi. Din cauza strigătelor, Bătrânii au sărit speriaţi din somn, au alergat într-acolo unde se auzeau strigătele şi, când colo, ce să vadă?!? Tâlharii, deşi păreau liberi, nu puteau să facă nici o mişcare. Bătrânii i-au întrebat: „Cine sunteţi? Ce căutaţi aici? De ce aţi venit, cum aţi intrat în casa noastră? Cine v-a deschis poarta şi v-a lăsat înăuntru?”

La început tâlharii ţipau, ameninţau: „O să vă junghiem ca pe nişte capre, ne-aţi făcut vrăji ca să nu ne putem mişca, dezlegaţi-ne, dacă vreţi să vă fie bine! De ce ne-aţi legat? Noi suntem oameni buni, n-am venit să vă facem rău.”

În sfârşit, când au înţeles că erau mai neputincioşi decât acei bătrânei şi nu aveau nici o putere, au început să plângă şi să-i roage să-i dezlege.

Părinţii, pe un ton calm şi liniştit, i-au întrebat: „Cum aţi ajuns, fraţilor, în casa noastră? Cine v-a dat drumul şi ce vreţi de la noi?”

Tâlharii le-au vorbit cu lacrimi despre răul ce căzuse asupra lor: „Părinţilor, un tânăr ne-a deschis poarta, ne-a spus să ne aşezăm aici şi să aşteptăm până veţi veni voi.”

Stareţii, înţelegând că a avut loc o minune, au alergat la biserică, au luat icoana Sfântului Mare Mucenic Gheorghe şi le-au arătat-o tâlharilor. Atunci aceia, văzând icoana, au spus înfricoşaţi într-un glas: „Da, el este cel ce ne-a deschis!” şi deîndată pocăindu-se, au sărit de la locurile lor, au căzut la pământ şi s-au închinat icoanei Sfântului Gheorghe, strigând cu bucurie: „El e cel ce ni s-a arătat şi care acum ne-a eliberat din legăturile noastre nevăzute!” S-au pocăit pentru faptele lor, au făcut multe daruri acestei Chilii, printre care şi o icoană a Sfântului Gheorghe, care de atunci a luat numele de Sfântul Gheorghe Faneroménos – adică „cel ce s-a arătat”.

Acest tâlhar, după marea minune petrecută cu el şi, aşa cum ne-a adeverit şi obştea Danieléilor, pocăindu-se, a părăsit îndeletnicirea de tâlhar şi s-a dus la Karúlia. Acolo a zidit o mică Colibă cu o bisericuţă închinată Sfântului Gheorghe şi s-a făcut monah cu numele de Stamate. Se spune că el ar fi primul care s-a sălăşluit la Karúlia. Şi-a aflat în Pustia aceasta liniştea şi pacea sufletului şi şi-a petrecut restul vieţii sale într-o pocăinţă sinceră şi frângere a inimii, mărturisindu-şi zilnic păcatele. A sporit atât de mult în viaţa duhovnicească, încât monahul lavriot, apoi Mitropolit de Korytsa² şi profesor universitar la Universitatea din Atena, Evloghie Kurilas, aşa cum a scris Stareţului Daniil Katunakiótul, a găsit în actele Mănăstirii Lavra că „Bătrânul Stamate, fost tâlhar, a avut parte de un sfârşit cuvios la Karúlia şi a fost un monah sfânt”!

Bătrânul-Filaret

Din istorisirile părintelui Daniil de la obştea Danieléilor, Bătrânul-Filaret a fost unul din mai-marii Mănăstirii Stavronichita. Dar a plecat de aici, pentru că pe vremea aceea era o Mănăstire idioritmică şi viaţa părinţilor acestei obşti nu era cea la care se gândea părintele Filaret. A plecat ca să afle mai multă isihie şi pace sufletească, ca să atingă liniştirea deplină a minţii şi să se dedice acelui lucru pe care-l dorea sufletul său: rugăciunea minţii. Aşadar, a plecat în Pustie, la Karúlia, şi a rămas la o Colibă izolată.

Avea o educaţie deosebită, pentru că a intrat în Mănăstire la maturitate, alegând conştient monahismul şi renunţând la viaţa conjugală, care are parte de multe griji şi nelinişti şi de multe ori îndepărtează de Dumnezeu.

Era înfrânat, liniştit şi vorbea puţin; se ruga neîncetat şi studia neobosit Sfânta Scriptură, scrierile Sfinţilor Părinţi, învăţăturile şi dumnezeieştile înţelesuri ale vieţii Domnului nostru Iisus Hristos. Zi şi noapte cugeta la mărimea iubirii lui Dumnezeu şi a Tatălui faţă de omul apostat şi nerecunoscător, care de dragul lui L-a jertfit pe Fiul Unul-Născut, Cel ce a primit de bunăvoie, în dumnezeiasca iconomie a Întrupării Sale, să Se aducă jertfă, pentru a mântui neamul omenesc din robia păcatului. A adus în faţa lui într-un chip viu pogorârea desăvârşită, smerenia fără margini, patimile înfricoşătoare, ocările şi groaznicele suferinţe, pe care Fiul cel Unul-Născut şi Cuvântul lui Dumnezeu le-a îndurat ca om desăvârşit, şi iubirea pe care a arătat-o, o arată şi o va arăta omului nerecunoscător, răufăcător şi ucigaş. Se minuna de măreţia, slava, bucuria şi pacea minţii pe care le-a insuflat Domnul nostru Iisus Hristos în inima omului, după Învierea Lui slăvită cea de-a treia zi, când S-a arătat ucenicilor şi Sfinţilor Săi Apostoli şi le-a spus: „Pace vouă, pacea Mea o dau vouă” (In. 14, 27) şi „Luaţi Duh Sfânt, cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute” (In. 20, 23). Aşa a pregătit sălaşul Paracletului, începător de taine, curăţitor şi sfinţitor, al Sfântului Duh şi al Dumnezeului tuturor, după cum El Însuşi a spus: „Dar Mângâietorul, Duhul Sfânt, pe Care-L va trimite Tatăl, în numele Meu, Acela vă va învăţa toate şi vă va aduce aminte de-spre toate cele ce v-am spus Eu” (In. 14, 26).

Meditând şi gândindu-se ziua şi noaptea la acestea, Filaret socotea că omul este sălaşul ideal al Preabunului, în Trei sori şi Trei Ipostasuri, Dumnezeu, al Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, după cum El Însuşi spune în Sfânta Scriptură: „Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul Meu, şi Tatăl Meu îl va iubi, şi vom veni la el şi vom face locaş la el” (In. 14, 23).

Cu inima înaripată de aceste cugetări duhovniceşti şi de altele asemănătoare lor şi cu flacăra aprinsă a iubirii dumnezeieşti, se afierosea cu tot sufletul rugăciunii minţii şi în inimă i se revărsa dragostea pentru toţi fraţii, toţi oamenii şi întreaga lume, văzută şi nevăzută. Mânat de aceste simţăminte, dornic de a-i ajuta şi sluji pe dimpreună-nevoitorii săi concret, cu fapta, planta pe nişte porţiuni aride amenajate de el însuşi³ cartofi, care, din cauza lipsei apei, se făceau mici şi piperniciţi, dar foarte buni la gust. Îi dădea pe toţi nevoitorilor din jur, zicând că în anul acela Dumnezeu i-a binecuvântat şi s-au făcut mulţi şi, drept urmare, nu putea să-i mănânce el singur pe toţi, în timp ce pentru sine nu păstra nici măcar unul. Voia ca de pe urma trudei sale să se înfrupte toţi, ca să aibă şi el parte de răsplată, urmându-l pe Apostolul Pavel, care spunea: „Voi înşivă ştiţi că mâinile acestea au lucrat pentru trebuinţele mele şi ale celor ce erau cu mine… căci ostenindu-vă astfel, trebuie să ajutaţi pe cei slabi… mai fericit este a da decât a lua” (F.A. 20, 34-35). La fel făcea şi cu legumele, cu ridichea, cu lăptuca, le împărţea pe toate câte se făceau părinţilor, pe când el mânca cele mai aspre ierburi, pe care le fierbea, le amesteca cu tărâţe şi alcătuiau mâncarea desăvârşită pentru el. Ca să se pedepsească, nu purta niciodată papuci sau alt fel de încălţări, ci în locurile acelea prăpăstioase şi greu de străbătut ale Sfântului Munte mergea cu picioarele goale, fără nici o încălţăminte. Iar picioarele sale, lovite de atâtea ori de pietre şi din cauza căldurii dogorâtoare pe timpul verii în acele locuri, se înăspriseră şi ajunseseră asemenea unei carapace de broască ţestoasă.

Astfel, trecea pe la toţi pustnicii, le împărţea legume, cartofi şi pesmeţii pe care îi primea de la Mănăstirile din apropiere şi spunea: „Părinţi şi fraţi, mâncaţi din binecuvântarea şi darurile pe care ni le-a adus Dumnezeu în acest an!” Adeseori, pentru ca ceilalţi să creadă că nu e cu minţile întregi, spunea multe şi diferite lucruri fără sens. Şi le spunea cu atâta firesc, încât mulţi îl socoteau nebun sau neghiob. Dar el se bucura şi simţea o mare încântare că numeroşi fraţi îl credeau într-adevăr cu minţile rătăcite. Prin urmare, mulţi îşi băteau joc de el, îl dispreţuiau sau chiar îl insultau. Alţii încercau, de asemenea, să vadă cu ce scop face toate acestea. Astfel, într-o zi, Stareţul Danieléilor, monahul Gherontie, unul dintre monahii cei mai încercaţi şi sporiţi duhovniceşte, bun iconar şi psalt desăvârşit, i-a spus Bătrânului-Filaret cu multă seriozitate: „Frate Filaret, iartă-mă, dar eşti prefăcut şi mincinos, umbli desculţ şi faci pe sfântul cu noi. Vrei ca în felul acesta să-i impresionezi pe oameni, ca să te laude şi să creadă că ai fi, care va să zică, om sfânt. Iar tu te încrezi în laudele lor, te laşi cuprins de înfumurare şi te umpli de mândrie şi vanitate. Bietul de tine, nu ştii că vei fi pedepsit pentru că faci acestea şi îi sminteşti pe fraţi?”

Acestea i-a spus Bătrânul-Gherontie, de faţă cu monahul Daniil cel tânăr, care mi-a zis, dându-mi toate asigurările, că l-a văzut pe Bătrânul-Filaret cum s-a pocăit chiar în clipa aceea şi şi-a cerut iertare. Şi pentru că a început să creadă că l-a smintit pe Bătrânul-Gherontie, după aceea, ori de câte ori se ducea la Sihăstria Danieléilor, purta nişte papuci vechi şi foarte mari, pe care-i avea întotdeauna în desaga sa şi, când se apropia de casa lor, îi punea în picioare, ca să nu-i smintească pe fraţi.

Mâncarea lui obişnuită era fructul de nopal⁴, care se află din belşug în zona Karúlia, fiindcă se pare că au fost plantate acum foarte mulţi ani şi s-au înmulţit într-atât, încât au înţesat stâncile. Lua fructele, proaspete sau uscate, le zdrobea aşa cum erau, cu ţepi…! Le amesteca cu tărâţe şi le mânca, uneori crude, alteori coapte.

Avea multă evlavie la Preasfânta Născătoare de Dumnezeu şi, când îi pomenea numele, lacrimile îi curgeau din ochi ca dintr-un izvor. Când auzea cântări bisericeşti, mai ales „Cuvine-se cu adevărat…”, plângea şi inima i se umplea de bucurie şi veselie.

Într-o zi, părintele Daniil i-a spus Bătrânului-Filaret: „Părinte Filaret, de multă vreme te urmăresc şi văd că atunci când psalmodiem, în loc să te bucuri, ca noi toţi, tu plângi. De ce? Ce anume te face să plângi?” Acesta, ezitând, i-a spus: „Când îi ascult pe fraţi psalmodiind, mintea mea se mută de la pământ la cer şi mi se pare că-i aud cântând pe Îngerii lui Dumnezeu. Atât de mult se veseleşte sufletul meu, încât, de bucurie, ochii mi se umplu de lacrimi. Alteori, simţindu-mi păcătoşenia, plâng, neputând cânta şi eu împreună cu îngerii aceştia pământeşti ai lui Dumnezeu. Şi atunci, lacrimile curg şi mai bogat, fiindcă mă gândesc că dacă nu pot să cânt alături de aceşti fraţi aici pe pământ, atunci cum mă voi învrednici să-L slăvesc şi să cânt numele Domnului Dumnezeului nostru, dimpreună cu Cetele cereşti de Îngeri, eu, nevrednicul şi păcătosul? Şi de pe urma tuturor acestor gânduri ale mele, frate, ochii mei varsă totodată lacrimi de bucurie şi de întristare şi încep în sinea mea să slăvesc preacinstitul, preasfântul şi de mare cuviinţă nume al Domnului Dumnezeului nostru.”

Spre apusul vieţii sale

După ce a depăşit vârsta de 80 de ani şi după o asceză aspră, Bătrânul-Filaret a slăbit trupeşte, dar în sufletul său cugetul şi râvna pentru viaţa duhovnicească se întăreau şi creşteau, aşa cum spune Apostolul Pavel: „Căci ştim că, dacă acest cort, locuinţa noastră pământească, se va strica, avem zidire de la Dumnezeu, casă nefăcută de mână, în ceruri” (II Cor. 5, 1) şi „duhul este osârduitor, dar trupul este neputincios” (Mt. 26, 41).

Simţind şi Bătrânul-Filaret că vremea plecării sale s-a apropiat, l-a rugat pe Stareţul obştii Danieléilor, monahul Gherontie, să-i dea binecuvântarea şi să le îngăduie monahilor Gherontie şi Acachie să vină la Coliba sa din Pustie şi să-i cânte, spre slava lui Dumnezeu, câteva imne bisericeşti.

Bătrânul-Gherontie, întrucât cunoştea starea duhovnicească a părintelui Filaret, le-a dat binecuvântarea acestor psalţi cu voci deosebite, care, fiindcă-l iubeau şi aveau evlavie faţă de Bătrânul-Filaret, s-au dus cu bucurie la Coliba Stareţului Filaret de la Karúlia şi i-au cântat cu simţire duhovnicească „Preasfântă Stăpână…”, „Ajutorului omenesc nu mă încredinţa…”, „Pe Părinţii din Athos…” şi alte frumoase cântări atonite, primind în schimb rugăciunea şi binecuvântarea sa.

De bucurie, lacrimile curgeau din ochii Bătrânului-Filaret ca două izvoare. Îl slăvea pe Dumnezeu cu glas tare, îi mulţumea Preasfintei Maici a lui Hristos şi Născătoarei de Dumnezeu Maria şi, îngenunchind, a înălţat o rugăciune fierbinte Stăpânului Hristos: „Păzeşte, Dumnezeul meu, obştea fraţilor Danieléi – aceşti îngeraşi ai Pustiei. Şi să-i acoperi, mă rog Ţie, Hristoase al meu, pe toţi călugării care din dragoste pentru Tine, din iubire dumnezeiască, au lăsat lumea şi cele ale ei, au urât bunătăţile mincinoase ale pământului şi caută să se desfete de acele bunătăţi făgăduite ale vieţii veşnice, despre care, prin gura Apostolului Tău Pavel, ne-ai spus că «Cele ce ochiul n-a văzut şi urechea n-a auzit, şi la inima omului nu s-au suit, pe acestea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El» (II Cor. 1, 9). Pe aceşti călugări care au venit aici, în acest loc sfânt – în Sfântul Munte, dar şi pe toţi cei care au cerut adăpost la limanul acesta care se numeşte «Grădina Maicii Domnului», prin puterea şi harul Tău, acoperă-i în faţa rătăcirilor satanei. Dăruieşte trezvie minţii, curăţie şi neîntinare inimii şi mântuire sufletului lor şi întregii lumi. Îţi mulţumesc, Dumnezeul meu!”

Învăţături

După ce şi-a încheiat rugăciunea sa fierbinte, a început să înveţe despre vederile dumnezeieşti şi despre chezăşiile virtuţii. Adică ne-a spus în ce chip şi mod putem să începem rugăciunea minţii, în ce fel putem evita rătăcirile diavolului, care seamănă cu măiestrie zâzania iubirii de sine şi a mândriei în mintea şi inima celor care vor să se nevoiască, să sporească în această virtute dumnezeiască şi să intre în lupta duhovnicească, unde vor avea de înfruntat faţă către faţă pe diavolul. Vor întâlni, ne-a spus, multe greutăţi, dar nu trebuie să-şi piardă curajul, ci să stăruie cu smerenie şi să spună neîncetat rugăciunea „Doamne, Iisus Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă!”

„Dar, a continuat, copiii mei, luaţi aminte la cele ce vă voi spune: să rostiţi rugăciunea aceasta întreagă, şi nu aşa cum obişnuiesc să o spună unii, pe jumătate, de dragul conciziei, chipurile, să spună numai jumătate din ea. Aceasta, după Sfinţii Părinţi, este o rătăcire de neîngăduit, pentru că atunci când omitem «Fiul lui Dumnezeu», anulăm înţelesul teologic al acestei rugăciuni, care este în acelaşi timp simplă, dar plină de teologie, însumând întreaga Taină a Iconomiei Întrupării Fiului şi Cuvântului lui Dumnezeu, după cum spune şi Sfântul Nicodim Aghioritul. Şi trebuie să ştiţi că din acest punct începe rătăcirea diavolului pentru cei care se nevoiesc să dobândească rugăciunea dumnezeiască şi cerească, care se cuvine să fie una cu respiraţia noastră. Iar când ne deprindem să o spunem corect de la început, mintea noastră se va curăţa de orice pată lumească. Atunci mintea va intra în inima noastră, care la început va simţi constrângere, durere, îngreunarea respiraţiei şi întristare. Dacă însă vom stărui în rostirea întreagă şi nu pe jumătate a rugăciunii, patimile şi neputinţele umane, care îşi află neîncetat sălaş în inima noastră, se vor retrage. Dacă, în cele din urmă, inima se va curăţi, se va aprinde lampa luminii dumnezeieşti, adică vor începe luminările cereşti şi se va ridica acolo tronul lui Dumnezeu. După ce se petrec toate acestea şi altele multe pe care voi înşivă le veţi afla prin făptuire, vor veni descoperirile şi izbânzile tainice ale vieţii duhovniceşti, pe care, dacă Atotbunul Dumnezeu vă va învrednici, le veţi vedea voi înşivă, sub povăţuirea harului Preasfântului Duh. Atunci veţi înainta fără teamă, sporind şi crescând în adevărata viaţă duhovnicească, şi vi se vor descoperi tainele lui Dumnezeu, care ni se revelează şi pot fi cugetate cu mintea, dar nu şi exprimate în grai omenesc.”

Profeţie

Bătrânul a spus acestea şi multe altele, pe care n-am fost în stare să le reţinem, pentru că erau revelaţii şi înţelesuri foarte înalte pe care nu le înţelegeam prea bine, ci mai mult ne minunam, zicându-ne în sinea noastră: ce comoară duhovnicească se ascunde în acest „vas de lut”! Aşa cum a spus şi Apostolul Pavel: „Şi avem comoara aceasta – a Sfântului Duh – în vase de lut” (II Cor. 4, 7). La un moment dat ne-a spus: „Iar acum, copiii mei, vă rog să cântaţi imnul naţional al Athosului şi imnul Preasfintei noastre: Cuvine-se cu adevărat.” Când i-am cântat şi acest imn, ne-a îmbrăţişat, ne-a dat sărutarea „în Hristos” şi ne-a spus profetic: „Fraţii mei şi îngeraşii Preasfintei, n-am să vă mai văd niciodată cu ochii mei trupeşti, pentru că m-a chemat Domnul, cu mijlocirile Preasfintei şi ale Părinţilor Aghioriţi, să mă ia în sălaşurile cereşti.”

Şi, după toate acestea, ne-a condus până la uşa de afară a Colibei sale de nevoinţă, iar în ziua următoare, când ne-am dus să-l vedem şi să luăm de la el rugăciunea şi binecuvântarea, plecase pentru totdeauna dintre cele pământeşti. L-am găsit pe patul său de lemn, cu mâinile încrucişate şi cu ochii închişi, ca şi cum ar fi dormit firesc, dar sufletul său zburase la cele cereşti. A adormit somnul Fericiţilor cu acest sfârşit cuvios, după cum „a dorit şi poftit sufletul său după curţile Domnului”.

După moartea sa am descoperit că sub patul de lemn Bătrânul-Filaret avea un trunchi mare cioturos, pe care îşi îngăduia odihna puţină a trupului său. Patul era întotdeauna aşternut şi singura dată când s-a întins în el a fost în ceasul morţii. Aceasta înseamnă „a dormi pe jos”⁵ şi „chinuire a trupului”⁶.

Încercarea de la vremea bătrâneţilor

Cu puţini ani înainte de a pleca din această lume, un om răufăcător a furat de la Bătrânul-Filaret tot ceea ce avea mai de preţ în Coliba sa, adică toate cărţile Sfinţilor Părinţi pe care le avea în posesia sa şi le citea. Organele de poliţie l-au arestat pe hoţ cu cărţile în Tesalonic.

Ca să se justifice în faţa poliţiei, hoţul a spus că a cumpărat cărţile de la Bătrânul-Filaret, care locuieşte la Karúlia. Poliţia l-a acuzat pe părintele Filaret, autosesizându-se, de comerţ ilicit cu antichităţi, de vânzare de cărţi socotite patrimoniu cu o valoare inestimabilă. Au venit citaţiile şi Bătrânul-Filaret a fost nevoit să se prezinte la tribunal ca acuzat. Fraţii Danieléi au aflat de acest trist eveniment şi s-au îngrijit ca el să se îmbrace cu haine mai decente, să-şi schimbe hainele zdrenţuroase şi cârpite, dar foarte curate pe care le purta. În sfârşit, unul dintre fraţii obştii l-a însoţit până la tribunalul din Salonic. S-a prezentat acolo, la tribunal, fără avocat.

Infractorul îşi asigurase serviciile unui avocat foarte bun, care, în urma unui rechizitoriu redutabil, i-a convins pe judecători de pledoaria sa. Din nefericire, de multe ori justiţia umană este dusă în eroare şi nu mai distinge binele de rău pentru a fi capabilă de o judecată dreaptă, motiv pentru care avem nenumărate judecăţi nedrepte şi erori de justiţie.

Un avocat evlavios, care urmărea cazul şi a înţeles jocul viclean al impostorului şi retorica neîntemeiată a avocatului acuzării care denatura adevărul cu bună ştiinţă, a preluat apărarea Bătrânului-Filaret, fără recompensă, şi a pledat în favoarea sfântului şi preacuviosului Stareţ, care era atât de simplu şi binevoitor, încât, atunci când l-a auzit pe avocatul acesta pledând şi apărându-l, spunea cu admiraţie: „De unde le ştie, binecuvântatul, pe toate acestea? Numai cineva care are harul Duhului Sfânt poate să vorbească atât de frumos şi să înfăţişeze lucrurile întocmai aşa cum s-au petrecut!”

Atunci când președintele tribunalului l-a chemat pe Bătrânul-Filaret să depună jurământul, acesta s-a ridicat de pe banca acuzaților, s-a apropiat de Sfânta Evanghelie, și-a făcut de trei ori semnul crucii și a sărutat-o cu evlavie.

Atunci președintele i-a spus pe un ton sever că trebuie să pună mâna pe Evanghelie și să jure. La întrebarea Bătrânului-Filaret ce carte este aceea, președintele i-a spus că este Evanghelia pe care creștinii credincioși pun mâna și jură să dea chezășie pentru adevărul celor susţinute.

Bătrânul-Filaret i-a spus domnului președinte: „Dacă aceasta, așa cum spuneți, este Sfânta Evanghelie, atunci vă rog să deschideți la capitolul al V-lea, versetul 34 din Evanghelia după Matei, și veți vedea că acolo spune chiar așa: «Eu însă vă spun: Să nu te juri nicicum: nici pe cer, fiindcă este tronul lui Dumnezeu; nici pe pământ, fiindcă este aşternut al picioarelor Lui, nici pe Ierusalim, fiindcă este cetate a Marelui Împărat; nici pe capul tău să nu te juri, fiindcă tu nu poţi să faci un singur fir de păr, alb sau negru» (Mt. 5, 34-36).” Președintele i-a spus aprodului să deschidă Evanghelia, dar când au deschis-o au constatat că acea pagină cu pericopa respectivă din învățătura Domnului referitoare la jurământ lipsea, și atunci, cu curaj, Bătrânul-Filaret i-a spus președintelui: „Domnule președinte, încercăm prin harul lui Dumnezeu să păzim cele pe care le-a rânduit Evanghelia Stăpânului Hristos, ca niște creștini adevărați. Și de vreme ce Hristos Însuși ne spune să nu ne jurăm, cum să încălcăm noi porunca lui Dumnezeu, spre a păzi «legile omenești» (Mt. 15, 9), poruncile voastre ce rânduiesc să se jure oamenii care socotesc că sunt creștini adevărați, cu toate că încalcă și nesocotesc această poruncă a Sa? Îmi pare rău, domnule președinte, că vă numiți creștini, dar nu păziţi poruncile lui Hristos.”

Președintele și judecătorii s-au simțit insultați de cuvintele usturătoare ale adevărului pe care le-a rostit Bătrânul-Filaret și pentru refuzul jurământului l-au condamnat la 9 luni de închisoare.

Starețul a primit cu bucurie decizia de condamnare și era gata să se ducă la închisoare, dar auditoriul din tribunal, revoltat de decizia aceasta nedreaptă a tribunalului, care nu a vrut să-l pedepsească pe hoț, ci l-a condamnat pe nedrept pe preacuviosul Stareț, a făcut de îndată chetă, a plătit cauțiunea și Bătrânul, nedreptățit de justiția umană, dar biruitor, triumfător și apărător al adevărului, s-a întors la Coliba lui de nevoință, la Karúlia.

Când a ajuns la Karúlia, povesteşte părintele Daniil, l-am întrebat: „Cum ai petrecut, părinte, la Tesalonic? Cum ți s-a părut lumea? Ce s-a întâmplat la tribunal?”

Însă Bătrânul-Filaret, cu o față veselă și cu zâmbetul pe buze, i-a spus: „Frații mei, toată lumea aleargă și se nevoiește pentru mântuirea sa, în afară de mine păcătosul.” N-a spus nimic altceva și s-a închis în sine.

Virtuțile sale

Vom aminti, ca o completare, o minune referitoare la Bătrânul-Filaret, nevoitorul și pustnicul de la Chiliile de sihaştri de la Karúlia, o minune pe care dumnezeiasca Pronie a împlinit-o pentru a-l face pe lucrătorul virtuții să se îndepărteze de orice gând și grijă faţă de lucrurile materiale, care sunt întotdeauna obstacol în fața sporirii și intrării noastre în viața duhovnicească și, mai mult, alcătuiesc cea mai mare piedică în încercarea de a dobândi neîncetata și continua rugăciune a minții.

Pentru ca Atotbunul Dumnezeu să elibereze inima Bătrânului-Filaret de orice grijă de prisos și să fie pentru noi o lecție, potrivit căreia ar trebui să avem credință şi nădejde în Dumnezeu, dragoste şi respect faţă de aproapele nostru, s-a întâmplat următorul fapt:

În anul 1935, Bătrânul-Filaret avea neapărată nevoie de două sute de drahme. Lucrul acesta pusese stăpânire pe gândurile şi inima lui. Într-o zi părintele imnograf Gherasim de la Sfânta Ana Mică l-a văzut trecând foarte abătut pe la Coliba Cinstitului Înaintemergător şi l-a întrebat ce-l apasă.

Bătrânul-Filaret i-a făcut cunoscută părintelui Gherasim problema care-l frământa şi părintele Gherasim i-a dat două sute de drahme spunându-i: „Cuvioase părinte Filaret, ia banii ăştia de care ai trebuinţă şi nu e nevoie să mi-i dai înapoi, dar, dacă poţi, fă o rugăciune la Preabunul Dumnezeu să ne miluiască.”

Bătrânul-Filaret a luat banii şi, după ce i-a mulţumit părintelui Gherasim, s-a dus să înapoieze cele două sute de drahme, ca să-şi achite datoria.

În ziua următoare Bătrânul-Filaret se îndrepta spre Schitul Sfânta Ana. Pe drum, după obiceiul monahilor, spunea neîntrerupt rugăciunea „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine şi lumea Ta!” Aşa cum mergea, vede pe jos patru hârtii una lângă alta. Le-a luat în mână, le-a cercetat şi s-a mirat, pentru că nu păreau asemenea celorlalte hârtii.

S-a întors la Sihăstria părintelui Gherasim de la Sfânta Ana Mică, i-a arătat hârtiile pe care le-a găsit şi l-a întrebat cu simplitatea ce-l caracteriza: „Ce hârtii sunt acestea, părinte Gherasime? Le-am găsit un pic mai jos, în timp ce mergeam la Sfânta Ana. Erau jos, răsfirate pe drum!”

Părintele Gherasim i-a spus: „Acestea sunt patru hârtii de câte cincizeci de drahme pe care Dumnezeu ţi le-a trimis pentru nevoile tale.” Într-adevăr, aşa cum mi-a spus părintele Gherasim, erau patru bancnote noi-nouţe şi nefolosite de câte cincizeci de drahme. „Aş vrea, cuvioase părinte, a adăugat părintele Gherasim, să-mi împărtăşeşti ce spuneai şi la ce te gândeai când mergeai spre Sfânta Ana.” Părintele Filaret i-a spus: „Ce altceva, părinte Gherasim, să fi spus decât rugăciunea «Doamne, Iisuse Hristoase…», însă din când în când gândul îmi fugea la cele două sute de drahme pe care mi le-ai dat şi mă gândeam cum să ţi le dau înapoi. Şi, pe când mă gândeam la aceasta, am văzut la pământ aceste hârtii. Ia-le, te rog, să se elibereze mintea mea de gândul acesta şi datoria aceasta!”

Părintele Gherasim s-a minunat de lucrările dumnezeieştii Pronii, L-a slăvit pe Preabunul Dumnezeu şi l-a rugat pe Stareţul Filaret să păstreze banii trimişi lui de Dumnezeu şi să se roage Domnului pentru mântuirea sufletului său.

Note:

1 Cel ce s-a arătat (n. trad.).

2 Astăzi localitatea albaneză Korçë (n. trad.).

3 Suprafeţe înclinate, improprii pentru agricultură, amenajate artificial în vederea cultivării diferitelor plante şi legume (n. trad.).

4 Un soi de cactus, al cărui rod comestibil se mai numeşte şi „pară cu ţepi” (n. trad.).

5 Χαµαικοιτία, nevoință amintită adesea în literatura ascetică de Sfinţi, precum Efrem Sirul sau Ioan Damaschin (Despre cele opt duhuri ale răutăţii, PG 95, 84A) (n. trad.).

6 Cf. I Cor. 9, 27 (n. trad.).

Sursa: Patericul Sfântului Munte, Monahul Andrei Aghioritul, Editura Sophia, 2013, pp. 205-218 / Foto 1 (sus): Înfricoșătoarea Karoulie (fără credit), (2). Chilia Sf. Gheorghe – Faneromenos din Karyes ce aparține de Măn. Pantokrator, (3). Icoana făcătoare de minuni a Sf. Gheorghe – Faneromenos, astăzi se află într-un paraclis al katholikonului Măn. Pantokrator, (4, 5, 6).  Gheronda Filaret din Karoulia, 1872-1962. Foto Pávlos Mylonás, 1959, (7). Gheronda Filaret din Karoulia, 1872-1962. Foto Jacques Lacarière, 1954, (8). Karoulia, (9) Coperta cărții Patericul Sfântului Munte, Monahul Andrei Aghioritul, (10, jos) Chilii pustnicești din Karoulia.

Fragmentul de față apare pe Blogul Sfântul Munte Athos cu îngăduința editorului cărții, d-na Mihaela Voicu, căreia îi mulțumim.

Se va prelua doar cu precizarea sursei Blogul Sfântul Munte Athos

Cap. XXVI: Despre smerenie şi lacrimi [Patericul athonit, Ioannikios Kotsonis]

Cuviosul şi vrednicul de pomenire egumenul de la Dionisiu, arhimandritul Gavriil, obişnuia să spună că monahul Gherontie, care era tipicar* la Sfântul Pantelimon, petrecea cea mai mare parte din zi şi din noapte în biserică, având smerenia ca însoţitor permanent. Tot timpul liber şi-l petrecea în naosul bisericii, folosindu-şi mâna stângă pentru şiragul de metanii, iar mâna dreaptă ca să-şi şteargă lacrimile ce-i curgeau pe faţă. Pentru aceasta folosea o cârpă pe care o spăla în mare.
El era originar din Kidonia, Asia Mică, unde a ucis un turc ce ataca o tânără creştină. Nimeni nu ştia dacă el a intenţionat sau nu să-l ucidă pe acela în timp ce se lupta cu el. De la acea întâmplare, monahul Gherontie a trăit într-o mănăstire rusească, în linişte şi pace, mai inofensiv decât un miel.
În 1922, în Vinerea din a cincea săptămână a Postului Mare, începătorul Dionisie (care avea să devină egumenul Gavriil) a fost în biserica Russikon în timpul ceasurilor de la Canonul cel Mare, care avea loc acolo ca o priveghere. Acea slujbă mistagogică a rămas de neuitat în inima lui. El spune că l-a văzut «ca într-o vedenie» pe cuviosul părinte Gherontie ştergându-şi lacrimile în timp ce cânta «De unde să încep să-mi plâng faptele vieţii mele păcătoase?». Şi când a cântat ultima laudă a Născătoarei, inima lui era într-o pocăinţă atât de adâncă, încât, ridicându-şi mâinile spre sfânta ei faţă, cu ochii plini de lacrimi şi cu familiaritatea unui fiu, el a cântat: «Preasfântă, nădejdea tuturor celor ce se roagă ţie cu multă dragoste, ridică de la mine greul jug al păcatelor».
Când acest vrednic de aducere-aminte părinte a început să citească viaţa Sfintei Maria Egipteanca, a continuat egumenul Gavriil, era o imagine unică şi de neuitat a cincizeci sau mai mulţi monahi, care vorbeau ruseşte, adunaţi strâns în jurul analogului tipicarului, unii dintre ei în genunchi, alţii, foarte bătrâni, şezând pe podea cu picioarele încrucişate şi care ascultau fără să clipească din ochi, concentraţi la buzele tipicarului; eu, neînţelegând mai mult, dar fiind captivat de umilinţa cititorului şi de felul minunat de a citi. Continuând să citească cu o emoţie neîntrecută, căldura din vocea sa a crescut, iar căinţa sa interioară, la emoţionantul moment al dialogului dintre părintele Zosima şi Sfânta Maria, când el a întrebat-o: «Spune-mi, femeie sfântă a lui Dumnezeu…» şi ea i-a răspuns «Avva Zosima…», blândul părinte nu a mai putut să-şi controleze emoţia. El a izbucnit în lacrimi şi suspine nestăpânite, răspândind astfel emoţia la întreaga adunare.
* Tipicar (τυπικάρης) este cel ce se îngrijeşte de ordinea Sfintelor Slujbe.

«Tu ai cultivat cu revărsarea lacrimilor tale pustiul sterp al Sfântului Vasile şi al Muntelui Carmel, devenind luminătorul nostru, părinte Gherasim».
Într-adevăr, bătrânul isihast Gherasim a devenit un truditor campion al lacrimilor şi un transmiţător al luminii prin rugăciunea minţii. Timp de şaptesprezece ani el s-a nevoit pe muntele Carmel al profetului Ilie, în vestul Kerasiei, mai jos de vârful Muntelui Athos. A dus o viaţă eroică, deoarece a luptat permanent împotriva naturii – vânt, tunet, fulger, ploaie, zăpadă – şi împotriva vicleniei demonilor. El a adormit în Domnul la vârsta de 90 de ani.

Un bătrân spunea:
– Inima se curăţă pe ea însăşi cu un suspin, ca răspuns la harul lui Dumnezeu. Ar trebui să ne spălăm sufletul în lacrimi, dar un suspin adânc, dureros, e egal cu două coşuri de lacrimi.

Erau monahi care aprindeau candelele cu ulei în Schitul Sfânta Ana şi în chinovie, care, în timpul sfintei ascultări, în faţa sfintelor icoane, aveau ochii plini de lacrimi.

A venit la Muntele Sfânt din Cipru. Era cunoscut pentru mintea sa curată şi inima sa smerită. El a fost dăruit cu rugăciuni pline de lacrimi şi o viaţă isihastă. Lăsa mâncarea pentru a se retrage în chilie ca să plângă.
Aşa era părintele Dionisie de la Sfânta Ana.

Ochii pustnicului rus Tihon erau întotdeauna plini de lacrimi. El se ştergea permanent cu o batistă udă pe care o purta totdeauna în mână. Epitrahilul său era ud de lacrimi, iar crucea cu care binecuvânta era tocită. El spunea adesea că trebuie să spălăm picioarele lui Iisus cu lacrimile noastre în toate zilele vieţii şi să I le ştergem cu părul nostru, în timp ce facem plecăciuni în faţa Lui. În chilia lui, crucea de lemn, înaintea căreia se ruga, era udă de lacrimi.

Părintele Daniil Isihastul, care a trăit în peştera Sfântului Petru, a oficiat zilnic Liturghia, timp de 60 de ani, slujind Liturghia Sfântului Vasile, ca să trăiască slujba mai intens. El avea asemenea smerenie, încât nu spunea «Pentru rugăciunile…» dacă pământul nu se făcea noroi din lacrimile sale. Imediat după aceea, el se retrăgea în singurătate, timp de o oră, ca să nu-şi piardă smerenia.

Cu o constituţie puternică şi numit «Postitorul», ascetul Andrei de la Sfânta Ana era originar din Epir. El era robust şi rezistent. Plin de dragoste, el dorea întotdeauna să-i ajute şi să-i aline pe cei ce urcau dealul, purtând o povară grea de pe ţărm până la biserica mănăstirii. Nu avea şcoală, dar avea înţelepciunea lui Dumnezeu, pentru că era binecuvântat cu darul rugăciunii curate şi neîntrerupte. El se ruga mereu la Maica Domnului, vărsând râuri de lacrimi de pocăinţă, pline de dragoste cerească.

Un frate l-a întrebat pe un părinte cu barba albă, care-şi petrecuse mulţi ani în asceză grea:
– Câţi ani ai părinte?
– Nu se numără anii după trecerea timpului, ci după gândurile curate şi viaţă curată.
Şi, mişcat în inima sa, a continuat, plângând:
– Fiul meu, pe măsură ce trec anii, creşte şi sărăcia mea duhovnicească.

Bătrânul orb Gherontie a trăit un timp în peştera Sfântului Simeon. El a fost binecuvântat cu darul rugăciunii neîncetate a minţii şi cu o întristare veselă. El se ducea mereu într-o chilie ca să plângă. Cu cât se ruga mai mult, cu atât plângea mai mult.

Sfatul ascetului rus Tihon era:
– Fiul meu, trebuie să-I speli picioarele lui Iisus cu lacrimile tale, iar El se va întoarce şi va curăţi păcatele tale.

De fiecare dată când părintele Kodrat arăta pelerinilor sfintele moaşte, mai ales coiful Sfântului Mercurie, povestind martiriului lui, ochii săi se umpleau de lacrimi. În timpul Sfintei Liturghii el plângea adesea, mai ales la «Vohod», când cânta: «Pomeneşte-ne pe noi, Doamne, întru împărăţia Ta».

Un bătrân spunea:
– Când cineva are darul lacrimilor, mai întâi lacrimile sunt mângâiere dumnezeiască. Aceasta este prima treaptă a lacrimilor. A doua treaptă e aceea a preamăririi, care este diferită de prima. Lacrimile care curg prima dată slăbesc trupul; cele de mai târziu umplu sufletul de bucurie şi laudă… Atunci se cunoaşte diferenţa.

– Părinte Filaret, de ce când noi cântăm, dumneata plângi? Te-am urmărit de câtva timp. Spune-ne, de ce? a fost întrebat ascetul Karuliot de părintele Daniil al Daniileilor şi Toma al Tomadeilor.
Bătrânul părinte a răspuns:
– Părinte Daniil, când vă ascult cântările, câteodată sufletul meu se înalţă. Simt că ascult îngerii şi mintea mea e în cer, iar ochii îmi sunt plini de lacrimi. Alteori plâng deoarece nu pot să cânt cu voi şi să laud numele lui Dumnezeu. Mă gândesc la păcătoşenia mea şi mă întreb dacă voi fi cu îngerii în cer, sau voi fi despărţit de ei pentru totdeauna? Aceste gânduri îmi împovărează inima şi eu laud, Îi mulţumesc şi mă rog Domnului nostru.

L-am întâlnit pe vrednicul de pomenire Nifon Konstamonitul, care a adormit în Domnul în al optzecilea an al vieţii sale. El era responsabil pentru patru sau cinci ascultări în chinovie şi niciodată nu se plângea. Nu era nelinişte, supărare sau mânie în acest om. El era mereu râvnitor, blând, vesel, serios, tăcut, neobosit, iubitor şi plăcut tuturor. El n-a dezamăgit niciodată pe nimeni. Iubind şi iubit de toţi, el avea, printre multele sale daruri, darul pocăinţei şi al lacrimilor. Ochii săi erau mereu plini de lacrimi.

Era un ascet în Karulia care plângea în chilia sa în fiecare noapte.

Odată, Sfântul Siluan a întâlnit un ascet care avea darul pocăinţei şi vărsa multe lacrimi în fiecare zi, când se gândea la patima şi răstignirea Domnului.
– E bine să ne rugăm pentru morţi? l-a întrebat sfântul pe el.
El a oftat şi a răspuns:
– Dacă aş putea să-i scot pe toţi din iad! Atunci aş fi foarte fericit.
El a făcut o mişcare ca şi cum ar aduna grâu şi a început să plângă.

Odată, vrednicul de pomenire părinte al meu mi-a spus următoarele:
– Când eram monah începător aveam nevoie să fiu ajutat zilnic. Chilia mea era lângă a stareţului meu. Seara, deseori el citea după Pavecerniţă. De fiecare dată când găsea un text folositor, mi-l citea şi mie. Îmi amintesc că, odată, când m-a chemat în chilia sa, l-am găsit adâncit în lectură. Am aşteptat în picioare un timp, până mi-a făcut semn să mă aşez. Apoi mi-a citit un frumos text din viaţa Sfântului Andrei, nebunul pentru Hristos. În acel text sfântul descria cum a văzut vedenia raiului, într-o noapte de iarnă, când era acoperit de zăpadă, îngheţat trupeşte. El a fost luat cu sufletul din lumea aceasta în tărâmul luminii. În acel text, Sfântul Andrei încerca să descrie prin cuvinte omeneşti ceea ce e de nedescris, folosind imagini din lumea aceasta, ca să descrie viaţa ce va să vină.
Părintele meu a fost atât de mişcat de acea descriere, că pentru moment a întrerupt cititul, a închis cartea şi a rămas tăcut, ştergându-şi lacrimile. El mi-a spus: «Gândeşte-te, fiul meu, ce lucruri ne sunt pregătite! Lucruri pe care ochiul omenesc nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit şi inima nu le-a simţit!».

Adesea Sfântul Siluan se ruga astfel:
– Doamne, dă-mi lacrimi ca inima mea să plângă cu dragoste pentru fratele meu!

Odată, părintele meu l-a vizitat pe părintele Teodor, fratele lui Ierotei din Kafsokalivia (într-un timp părintele Teodor a fost egumen la Grigoriu şi eu îl întâlneam. El era apropiat, prietenos; un părinte binecuvântat).
– Chilia ta este ascetică şi te înalţă, i-a spus părintele meu.
– În această chilie, fiul meu, mulţi călugări sfinţi au trăit în asceză. Acum trăieşte în ea un păcătos neglijent. Ce voi spune la judecata viitoare? şi a început să plângă şi să suspine.

Un părinte spunea:
– Lacrimile unui călugăr amestecate cu sudoarea lui pot curăţi sufletul.

Când inima cuiva e plină de dragoste, credinţă şi pocăinţă, după ce rugăciunea lui Iisus e desăvârşită pe şiragul de metanii, vor urma lacrimi de pocăinţă. Aceasta am trăit-o chiar eu. Odată mă rugam ca un începător, folosind şiragul de metanii, iar sufletul meu a fost aşa de mişcat, că n-am mai putut rosti rugăciunea.

Era un părinte numit Evghenie a cărui stare de pocăinţă era frecventă. El a început asceza în Schitul Vatoped, iar mai târziu a venit chiar la sfânta mănăstire.
– Eu plâng ca fiul risipitor: «Părinte, am păcătuit», şi-mi bat pieptul meu, ca Domnul să aibă milă de mine şi să mă îmbrace în veşmintele de la început! spunea mereu când plângea.

Cu câţiva ani în urmă l-am întâlnit pe cel mai simplu monah, Cosma, în Sfânta Mănăstire Grigoriu, care a trăit în viaţa de chinovie timp de 60 de ani, plin de credinţă, luptă şi pocăinţă. El mi-a spus:
– Evanghelia e Însuşi Hristos. În ea este toată puterea. Diavolului îi este frică de ea (Bătrânul o citea tot timpul şi o purta la piept legată într-un săculeţ). În ultimul timp diavolul mă tulbură mult. Mă îndeamnă să mă arunc în prăpastie; îmi spune să arunc Sfânta Evanghelie; el face zgomote în jurul meu. Nu-i aşa că e nebun satana? Hristos va arăta martiri până când numărul celor împreună-slujitori cu ei şi fraţii lor, ce au să fie ucişi, se va împlini (Apocalipsa 6, 11).
Din Noul Testament îl citesc mai ales pe Sfântul Ioan Teologul. Odată, în timpul Vecerniei, doar pentru un scurt timp, am adormit. M-am trezit pe o câmpie ce semăna cu marea. Acolo erau buchete de flori cu un miros îmbătător. Din cauza mirosului puternic am căzut jos, iar îngerii lui Dumnezeu, ca nişte copii mici, au alergat ca să mă ridice… «Hai să mergem şi să-L lăudăm pe Domnul», au spus ei, şi m-au condus într-o biserică uriaşă. Era aşa de încântătoare şi strălucea cu o lumină orbitoare, încât n-am mai putut îndura şi am căzut jos…
Pe măsură ce această povestire se desfăşura, ea era întreruptă frecvent de suspine de bucurie şi lacrimi de pocăinţă.

În 1970, vrednicul de pomenire părintele meu şi cu mine am vizitat Sfânta Mănăstire a Sfântului Pavel. În infirmeria mănăstirii era un călugăr foarte bătrân.
– Am citit multe din cărţile bibliotecii noastre, a spus el.
– Acum ce aştepţi, părinte? La ce te gândeşti? l-am întrebat noi.
– Eu contemplu iubirea lui Dumnezeu, cum a binevoit să devină Om pentru mântuirea noastră! a răspuns întru-un mod sincer şi a început să plângă.

Un părinte spunea:
– Primele lacrimi, de pocăinţă, sunt obositoare. Cele ce urmează sunt ale vederii. Lacrimile dragostei divine nu sunt niciodată obositoare. Ele îţi umplu inima de bucurie.

Sursă: Patericul atonit – Arhim. Ioannikios Kotsonis, Editura Bunavestire, Bacău, 2000, Traducere de Anca Dobrin şi Maria Ciobanu

Cap. XI: Despre asceză [Patericul athonit, Ioannikios Kotsonis]

Cuviosul nostru părinte purtător de Dumnezeu, Petru Athonitul, primul pustnic de pe Muntele Athos, a trăit într-o peşteră în partea de sud a peninsulei. Acolo a dus o viaţă cu adevărat îngerească şi cerească. Fără haine, desculţ, suferind multe feluri de ispite îndreptate împotriva sa de satan, timp de 53 ani a fost hrănit doar cu pâine cerească.

Dreptul Gherontie, ctitorul Schitului Sfânta Ana, a fost primul egumen al Mănăstirii Vouleftirion. La început, el a trăit în peşterile de lângă mare. Mai târziu, din cauza atacurilor piraţilor, el s-a mutat spre vârfurile înalte ale Athosului, unde până în zilele noastre mai există o bisericuţă în cinstea Sfântului Pantelimon. Mulţi pustnici au locuit pe lângă el în chilii sărăcăcioase. Fără absolut nici un bun şi lipsiţi de grijile lumeşti, ei s-au dăruit cu totul nevoinţei rugăciunii.
Pentru a aduce puţină mângâiere fraţilor săi, sfinţitul Gherontie s-a rugat şi imediat a apărut în acel loc apă sfinţită. Cel care l-a urmat a strâns toată apa din acest minunat izvor, pentru că a vrut o mică grădină şi avea nevoie de apă pentru ea. După cum au spus părinţii, Maicii Domnului nu i-a plăcut aceasta şi a secat acest izvor. Deşi un alt izvor a apărut mai departe de acesta, Maica Domnului a dorit ca pustnicii să nu depindă de grijile lumeşti, să se dăruiască numai rugăciunii şi nu grijilor cultivării unei grădini.

Noul descoperit sfânt Gherasim* care s-a nevoit în Athos, a locuit în Kapsala cinci ani ca un pustnic. Mânca doar dovlecei fierţi, fără ulei. Apoi a plecat la Homala, în Insula Kefallonia, la chilia sa pustnicească, şi acolo a construit o mănăstire.
În timpul cât a locuit în Muntele Athos a câştigat multă experienţă duhovnicească, a întâlnit oameni evlavioşi şi sfinţi, sporind mult duhovniceşte. El a devenit un vas plin de har datorită rugăciunii neîncetate şi postului. De aceea toate duhurile rele se temeau de el şi erau izgonite. Porecla lui era «Kapsalis», după sărăcăciosul loc al Kapsalei. Diavolii strigau: «Kapsalis, tu ne-ai ars pe noi».
(*Acest sfânt nu a fost recunoscut ca fiind sfânt în timpul vieţii, sfinţenia sa s-a descoperit mai târziu, prin faptul că se arăta celor drepţi)

În timpul unei ierni foarte friguroase, în care zăpada a căzut din belşug, dreptul şi de Dumnezeu insuflatul părinte Acachie Kafsokalivitul şi-a aprins un foc pentru a se încălzi. Dar cum s-a apropiat de foc, el s-a simţit mai înfrigurat. Atunci a realizat că nu era normal să simtă frig lângă foc şi că acest frig este cauzat de ceva diavolesc. Atunci a stins focul, a ieşit afară din peşteră, s-a dezbrăcat şi s-a băgat în zăpadă, unde a simţit imediat o căldură, ca într-o baie cu aburi.
Noi am fost uimiţi şi încântaţi de fiecare dată când am vizitat peştera sfântului şi am văzut patul lui, care se păstrează până în zilele noastre. Era făcut din ramuri subţiri, necurăţate, legate în aşa fel încât rămâneau goluri largi între ele. Era imposibil pentru cineva să se odihnească bine în acel pat.

Sfântul Sava Aghioritul, un pustnic care s-a desăvârşit pe insula Kalymnon, a iubit asceza şi suferinţa. Se hrănea cu mâncare gătită în ulei doar la sfârşit de săptămână. Zilnic îşi făcea toată rânduiala călugărească. Când dormea, o făcea pe o scândură, dar cele mai multe nopţi le petrecea în rugăciune. A păstorit poporul lui Dumnezeu ca un bun păstor care «îşi dă viaţa pentru oile sale» (Ioan 10, 11). De asemenea, el era înainte-văzător.
A părăsit Sfântul Munte mergând la Eghina, pentru a putea fi sub ascultarea Sfântului Nectarie, Făcătorul de minuni. Sfântul Nectarie i-a dăruit un rând de veşminte preoţeşti pe care le purta doar la sărbătorile mari. Sfântul Sava a făcut slujba de înmormântare a Sfântului Nectarie.

Părintele duhovnic al bătrânului meu a fost ieromonahul Hristofor, un pustnic din Karulia. El trăia ca pustnic într-o chilie care semăna cu un cuib de vultur. Chilia era acoperită cu tablă şi era înconjurată de stânci ascuţite, fără vegetaţie, care se pierdeau în abisul Egeii. Acolo era o linişte deplină şi nesfârşită, întreruptă doar de ciripitul dulce şi vesel al păsărilor sălbatice. Era un loc complet izolat, doar câţiva cactuşi, puţini arbuşti de smochini şi câţiva migdali sălbatici împrăştiaţi ici şi colo colorau puţin cu verde peisajul pustiu. În această pustietate cineva nu putea decât să se gândească cu admiraţie şi să se minuneze cum acest părinte duhovnicesc, Hristofor, care era infirm, a venit să trăiască lângă aceste râpi abrupte şi primejdioase. Deşi avea un singur picior, el se căţăra ca un alpinist spre impresionanta şi inabordabila Karulia!

De-a pururea pomenitul meu părinte mi-a spus de multe ori că în trecut părinţii din mănăstiri şi din cele mai izolate locuri obişnuiau să călătorească pe mare vâslind până la Dafne şi înapoi. Pentru că acest drum dura mult timp, îşi luau cu ei cărţi şi tămâie ca să-şi poată cânta Utrenia. Ei, în timp ce vâsleau, cântau sau se rugau, folosind metaniile.

Părintele Teofilact, o masivă piatră preţioasă a ascezei şi rezistenţei, a trăit în pustia Sfântului Vasile, lângă Kerasia. El a avut doi călugări sub ascultare. Obişnuia să meargă deseori la o peşteră, ca să facă privegherile de noapte. Într-o noapte, după o ninsoare mare, totul era acoperit de zăpadă, care ajungea până aproape la genunchi. Când s-a făcut dimineaţă, călugării au plecat să-l caute peste tot. După ce l-au căutat mult timp, au zărit în depărtare un obiect întunecat aşezat pe o buză de deal. Când s-au apropiat, şi-au dat seama că era părintele lor şi s-au temut că îngheţase de frig. Însă, când l-au atins, el s-a mişcat. Au fost foarte surprinşi când şi-au dat seama că trăieşte dar, mai mult decât atât, trupul său răspândea o căldură aşa de mare, de parcă ar fi fost în flăcări. Şi, într-adevăr, toată zăpada din jurul lui s-a topit!
Altă dată, acest sfânt pustnic a fost luat de diavoli şi dus prin aer în pustia Sfântului Vasile din Karulia.

Un bătrân a spus:
– În zilele acestea încercăm să devenim drepţi cu foarte puţin efort. Am părăsit tradiţia. Nu ne mai uităm la cei mai buni dintre monahi şi cum au ajuns ei primii. Noi vedem numai pe cei care au ajuns ultimii.

Minunatul isihast Varnava nu avea nici un fel de bunuri şi nici măcar o cameră. El se odihnea într-un colţ al camerei de oaspeţi. Părintele pustnic Damaschin mi-a povestit totul despre el.

Noi am fost foarte atraşi de Mănăstirea Dionisiu, pentru că păstrează tradiţia ascetică, monastică şi liturgică athonită. Ne-am simţit legaţi de mănăstire nu numai datorită înţeleptului şi cuviosului stareţ Gavriil şi părintelui Teoclit Dionisianul, care este cunoscut pentru multele lui scrieri, ci mai ales din cauza prezenţei prea-cuviosului părinte Lazăr. De fiecare dată când îl vizitam pe părintele Lazăr la chilie, pentru a-i cere ajutor şi sfaturi, plecam plini de roade duhovniceşti, de parcă am fi cules strugurii mistici ai experienţei monahale. Sfântul stareţ Gavriil ne-a oferit câteva scurte informaţii biografice despre viaţa şi experienţa acestui mare ascet şi vieţuitor în obştea monahală.
Părintele Lazăr a venit de la Melivia din Agia Larisa. El s-a născut în 1892, a venit la Athos în 1916 şi a murit pe 28 decembrie 1974. Timp de 30 de ani a fost infirmierul mănăstirii, a slujit ca «typikaris»* timp de 10 ani. Timp de 30 de ani a slujit ca «proistamenos»**
Înainte de a începe viaţa monahală el a terminat liceul şi a lucrat ca secretar la o judecătorie în Dotion-Agias-Larisis. La vârsta de 20 de ani a emigrat în SUA, iar la 24 de ani a venit la Muntele Athos, fiind tuns în monahism în 1917.
Era foarte evlavios şi cinstit, un adevărat râvnitor pentru viaţa monahală de obşte. Fiind foarte aspru cu sine, primea Sfânta Împărtăşanie, cu binecuvântarea stareţului, în fiecare săptămână. A locuit timp de trei ani în chilia lui Nifon, situată mai sus de mănăstire, unde a practicat un post strict şi s-a zăvorât pe el însuşi.
O dovadă a acestora a fost că în perioada Marelui Post din toţi anii de până la 1965, ţinea post negru luni, marţi şi miercuri, până se împărtăşea la Liturghia mai înainte sfinţită. După aceasta, lua masa cu ceilalţi călugări şi apoi nu mânca nimic până în sâmbăta următoare.
Cât timp a lucrat în spital, el a avut grijă nu numai de trupul, dar şi de sufletul celor bolnavi, pregătindu-i pe cei aflaţi pe patul morţii.
A suferit un accident vascular cerebral în ziua de Crăciun şi a mai trăit 3 zile după aceea. I s-a făcut Sfântul Maslu şi s-a împărtăşit zilnic, până când a intrat în comă. Curând după aceea, după amiaza, a adormit în Domnul. Toţi din obşte l-au plâns şi amintirea sa a rămas vie printre ei până în ziua de astăzi.
Sfântul Nicodim Aghioritul este mare în împărăţia lui Dumnezeu, pentru că nu numai vorbea, dar şi practica asceza, postul, trăind în sărăcie şi nevoinţe. Toate acestea reprezintă adevărata frumuseţe a vieţii monahale. Iată ce ne spun despre el biografii săi:
«…Dragostea lui pentru isihie l-au dus în pustie, unde a cumpărat chilia din faţa pustiei Sfântului Vasile. Îşi lua pâine de la noi şi apoi petrecea tot restul timpului în isihie. Alte mâncăruri pe care le mânca erau orez fiert, apă cu miere, dar cel mai mult mânca măsline şi boabe de linte».
(*Călugărul care este responsabil cu desfăşurarea corectă a slujbelor)
(**Călugărul care supraveghează treburile zilnice din mănăstire)

În Schitul Kutlumuş există o chilie închinată Sfântului Ioanichie, pe jumătate dărâmată, unde au locuit un grup de şase părinţi sub ascultarea unui bătrân foarte aspru. Chilia avea numai două încăperi şi un paraclis. Nici unul dintre părinţi nu avea o cameră proprie. În timpul nopţii se odihneau sprijinindu-se în stranele din paraclis. Astfel a fost privaţiunea şi biruinţa asupra somnului a acestor atleţi ai ascetismului.

Părintele A. Kafsokalivitul este încă în viaţă şi l-am întâlnit de multe ori. În trecut, părinţii nu foloseau animalele pentru transport. Cărau totul în spate, chiar şi pe cele mai abrupte drumuri care duceau către schit. Într-o noapte, cu ajutorul Maicii Domnului, părintele A. a dus din port până la chilia unde locuia o tonă de struguri. S-a luptat cu multe sarcini până dimineaţa.
Altădată, a dus 500 de lăzi cu nisip pentru zidărie. Pentru a ajuta la zidirea Bisericii Schimbarea la Faţă, a urcat de 42 de ori până pe vârful Muntelui Athos. De fiecare dată, pe 6 august, urca până în vârful muntelui, ca să participe la priveghere.
Adeseori vin şi i se aşează în căuşul palmei păsărele, pe care le hrăneşte în grădina sa, bine îngrijită, plină de crini şi de tot felul de alte flori.

De-a pururea pomenitul părinte A. Lavriotul a slujit zilnic Sfânta Liturghie timp de 70 de ani. Genunchii săi erau bătătoriţi datorită multelor metanii. Şi-a prevăzut sfârşitul, deşi niciodată nu a fost bolnav. El a binecuvântat pentru ultima oară masa şi şi-a luat rămas bun de la fraţi şi părinţi, adormind întru Domnul.

Ne povestea neuitatul bătrân aghiananit H.:
– … Părinţii noştri se îmbrăcau cu haine ponosite, iar drept încălţări, purtau sandale ţărăneşti din piele de porc; unii dintre aceşti părinţi slujeau stând desculţi pe marmura bisericii. Vedeai bărbaţi înalţi cât chiparosul, cu ochii plini de lacrimi de bucurie şi, din pricină că erau înălţaţi cu duhul, nu simţeau frigul muşcător! Când se termina Privegherea, se puteau vedea lacrimile pe strane.

De-a pururea pomenitul şi veşnic trăitorul bătrân Varlaam de la Sfânta Mănăstire Xenofont nu-şi făcea niciodată foc în chilie pe timpul iernii. În fiecare zi făcea 800 de metanii. Drept pat avea o simplă rogojină. Niciodată nu şi-a privit chipul în oglindă. Odată, după ce a fost fotografiat cu toiagul în mână, văzându-şi fotografia, a întrebat:
– Cine este cel care mi-a luat toiagul?…

Ce putem spune despre pustnicul Hrisogon, în special despre felul în care postea şi priveghea pentru a se elibera de patimi?
Acest om binecuvântat, care a locuit într-o cameră pentru muncitori, lângă Chilia «Sfinţii Apostoli», ce aparţinea de Kutlumuş, avea ca hrană zilnică doar pâine sau pesmeţi muiaţi în apă cu puţin zahăr. Hainele lui erau vechi şi dormea pe pânză de sac. În timpul iernii nu purta decât nişte saci, stând în jurul focului. Era un călugăr simplu şi tăcut.
Tot la fel de sărac era şi un alt călugăr ascet din Vigla, al cărui nume nu se cunoaşte. El trăia «ca păsările cerului care nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în hambare, şi Tatăl cel Ceresc le hrăneşte» (Matei 6, 26). El trăia în mare sărăcie, într-o chilie mică, fără paraclis. Seara se ducea la slujbe la diferiţi părinţi, purtând cu el candela aprinsă. Când nu mai avea ulei, mergea la Schitul românesc [Prodromul], care aparţine de Marea Lavră. De îndată ce părinţii vedeau candela goală, îi ofereau ulei chiar fără să-i roage nimic şi îi mai dădeau şi ceva ajutoare. După Sfânta Liturghie, mânca foarte puţin, ruşinându-se, şi apoi pleca repede, rugându-se. În chilia sa trăia ca un înger*.
(*Cuvântul folosit de părintele Ioanichie este «asarkos» – care înseamnă lipsit de trup; semnificaţia sa este că părintele trăia de parcă n-ar fi avut nici o nevoie trupească, cum ar fi nevoia de hrană [Nota traducătorului])

Pe părintele Avimelec l-am zărit o singură dată, când eram cu părintele meu duhovnic, dar înfăţişarea lui blândă şi liniştită este încă vie în amintirea mea. A trăit mai mult de 100 de ani şi a fost contemporan cu Sfântul Nectarie, nevoindu-se împreună cu părintele Iosif, locuitorul în peşteri.
Locuia în pustia Sfântului Vasile, deasupra Katunakiei, la Schitul Sfânta Ana Mică, într-o peşteră care este folosită acum ca beci. El cerea ca nimeni să nu fie numit cu numele lui, deoarece el nu se preţuia deloc pe sine însuşi. Pentru a spori duhovniceşte, s-a închinat la mai multe mănăstiri din Constantinopol, Pont, Ierusalim şi Grecia continentală. Dacă cineva îl întreba «Ce faci, părinte?», el răspundea «Suntem atenţi» – aceasta însemnând că era în continuă trezvie şi rugăciune.

Părintele Ignatie, părintele duhovnicesc al pustiei Katunakia, având darul discernământului, a fost un exemplu minunat al monahismului ortodox din secolul nostru. El s-a arătat a fi asemenea părintelui Sava, părintelui Calinic Zăvorâtul, părintelui Gherasim şi părintelui Daniil din Smyrni. Nespălat, nepieptănat, desculţ, având o singură rasă, părintele Ignatie era cea mai blândă, tăcută şi paşnică fiinţă umană, un liman sigur pentru cei care veneau să se spovedească. A fost un părinte duhovnicesc priceput atât pentru greci, cât şi pentru străini.
Călugării care trăiau cu el aveau câţiva măslini, din care făceau puţin ulei ce era folosit pentru candelele din paraclis. Ei se hrăneau cu mâncare fără ulei. Părintele Ignatie îşi ţinea obloanele de la ferestre închise, pentru a avea mai multe ore de întuneric, ca să-şi continue rugăciunile un timp mai îndelungat.
Prin ajutorul duhovnicesc pe care-l oferea oamenilor, urmărea ca aceştia să-şi sporească dragostea sfântă pentru Mirele Hristos. El obişnuia să spună: «Iubiţi-L pe Cel care vă iubeşte».
Către sfârşitul vieţii a orbit şi s-a adâncit şi mai mult în rugăciune. Se spunea că mulţi simţeau o mireasmă venind din gura sa. Această mireasmă se simţea şi de la moaştele sale, când acestea au fost mutate. A fost o figură biblică.

Au fost mulţi pustnici în Muntele Athos care, atunci când erau în lume, erau oameni cu înaltă poziţie socială şi din lumea ştiinţei.
Un astfel de exemplu a fost ieromonahul Partenie de la Karulia, care a fost prinţ rus. La început a locuit în Chilia Sfântul Nicolae Bouratzeris şi a fost secretarul Chiliei. În timpul construirii bisericii a primit o scrisoare de la o femeie din Rusia, care l-a determinat să se ostenească şi mai mult în minunata Karulia. În scrisoarea aceea ea scrisese:
«Te rog, sfinte părinte, să primeşti aceşti bani de la mine. Am auzit că se construieşte o biserică şi deci, aveţi nevoie de bani. M-am simţit îngrozitor când n-am avut bani să-ţi trimit, aşa că mi-am tăiat părul pentru a-l vinde unor doamne nobile. Ele aveau nevoie de părul meu lung la recepţiile oficiale, pentru că aveau părul scurt. Te rog să primeşti această mică contribuţie».
Părintele Partenie a fost impresionat de această întâmplare. Iar ca o consecinţă, s-a hotărât cu mult curaj să trăiască ca un înger pe râpele de la Karulia. Când îşi aducea aminte de acea scrisoare, spunea mereu: «Când citeam scrisoarea, îmi veneau în minte aceste gânduri: Unii îşi taie părul şi alţii dau puţinul pe care-l au. Şi eu stau aici în confort. Trebuie să merg la Karulia din dragoste pentru Hristos şi pentru mântuirea sufletului meu!».
Se spune despre părintele Partenie că faţa îi strălucea şi că avea darul clarviziunii. Dormea pe pământ în peştera pe care o avea ca locuinţă. Veşmintele sale zdrenţuite răspândeau mireasmă. A dăruit mult lui Dumnezeu – sărăcia şi lipsa de bunuri – dar acest prinţ rus a primit în schimb multe răsplătiri în viaţa aceasta, precum şi în viaţa viitoare.

Viaţa călugărului Ioan din Arhanghelo (Edessa) a fost asemenea cu cea a vechilor pustnici. Şi-a trăit sfânta sa viaţă nevoindu-se mult, purtând lanţuri pe sub haine, pentru o mai mare asprime. Evita contactul cu oamenii, stând majoritatea timpului în mica sa chilie, în pace şi în sărăcie. El oferea musafirilor lui o foarte gustoasă pâine de secară, ca şi când ar fi fost cea mai bună prăjitură. Apoi le oferea apă rece de ploaie, pe care o strângea într-un butoi.
Nu a mâncat mai mult de trei ani roşii, smochine sau alte legume proaspete, pentru că nu-şi părăsea chilia pentru a pleca la Lavra sau la Schitul Sfânta Ana. De asemenea, niciodată nu cerea nimic de la vecinii săi. Mai mult de 15 ani, când trebuia să meargă la Karyes să cumpere secară sau altceva de ce avea nevoie, nu stătea acolo să fie o povară fraţilor. El îşi petrecea noaptea afară.

Fostul tâlhar Nichita, din pustia Sfântului Vasile, care era asemenea cu tâlharul recunoscător răstignit împreună cu Hristos, obişnuia să spună: «Slavă şi mulţumiri lui Dumnezeu şi Maicii Domnului, care niciodată nu m-au părăsit». A fost tuns în monahism de renumitul părinte duhovnicesc Hariton.
– Cum să economiseşti şi cum s-o scoţi la capăt, dacă nu faci nici o rucodelie*? obişnuia să-l întrebe de-a pururea pomenitul părinte Ioachim.
– Slavă şi mulţumiri lui Dumnezeu. Eu merg la mănăstire şi rog să-mi dea o pâine. Când mă întorc la chilie, găsesc două sau trei acolo! răspundea cu o încântătoare sinceritate, pentru care era dăruit în chip minunat.
Când s-a îmbolnăvit, fiind ţintuit la pat, vecinii săi – pustnicul Damaschin şi ceilalţi pustnici împreună nevoitori cu acesta – au avut grijă de el. Aproape de sfârşit a fost năpădit de păduchi. Abia era curăţit de părinţi, că imediat era acoperit cu păduchi din cap până în picioare.
– Am fost tâlhar când eram în lume, spunea deseori, şi L-am rugat pe Dumnezeu să mă lase să-I plătesc pentru toate cele pe care le-am făcut. Lăsaţi păduchii să mă mănânce de viu!
(*Rucodelia (εργόχειρον) este lucrul mâinilor călugărilor: pictura icoanelor, sculptura şi altele)

Am fost binecuvântaţi să-l întâlnim în Karulia pe de-a pururea pomenitul Gavriil, un luptător tenace şi un atlet victorios al stăpânirii de sine. De multe ori ne întâlneam cu el la Kiriakonul de la Sfânta Ana sau pe drumul de până acolo rugându-se. Totdeauna era fie tăcut, fie vorbind puţin. Pentru oamenii care nu-l cunoşteau foarte bine, apărea a fi respingător şi îndepărtat din lume. Dar era îndepărtat numai în sens duhovnicesc.
Spre sfârşitul vieţii l-am vizitat pentru ultima oară la chilia sa din Karulia. Acolo l-am văzut pe câştigătorul cununii lui Hristos care, insistent şi în ciuda durerii sale, refuza să mănânce orice mâncare gătită cu ulei. Încă a găsit un chip să facă mai puţin gustoasă chiar şi mâncarea fără ulei adusă lui de părinţii Daniilei.
El era bătrân când a ajuns în Athos, fiind poliţist în viaţa civilă. A locuit cu părintele său povăţuitor timp de 20 de ani şi nu au mâncat niciodată cu ulei – nici chiar în zilele Paştelui. Se împărtăşea cu Sfintele Taine des, totdeauna cu pocăinţă şi lacrimi. Îşi ţinea păstrat pe un raft giulgiul pentru înmormântare, pregătit dinainte şi pe care era scris: «giulgiul meu».
Timp de 20 de zile înainte de moarte, fraţii Daniilei l-au îngrijit cu multă dragoste şi jertfă frăţească. Îl rugau să mănânce ceva pregătit cu ulei, dar în ciuda faptului că era pe moarte şi forţele îl părăseau, nu au putut să-l convingă să renunţe la regula lui strictă de post. N-a gustat deloc mâncare cu ulei şi a trecut în lumea drepţilor în pace.
Chiar înainte de a muri, a cerut să fie împărtăşit. Era plin de pace şi bucurie. Când a fost lăsat singur pentru câteva minute, şi-a ridicat capul spre cer şi a strigat: «Acolo sunt flori! Multe flori! Ce frumos este raiul! Este sufletul vrednic de atâtea lucruri frumoase şi atât de pline de desfătări?».

O, ce răbdare a avut minunatul sfânt Simeon, care umbla desculţ şi doar cu o singură dulamă! Începuturile ascetice le-a făcut lângă Mănăstirea Filoteu şi apoi a plecat la Pilion, unde a construit Mănăstirea Flamurion.
Parcă era făcut din piatră sau oţel! Acest Simeon era cel mai răbdător, lipsit de cele materiale, dar bogat în virtuţi, slujitor al lui Dumnezeu! Şi, într-adevăr, a fost mai tare decât un diamant, în duhovnicie, în răbdare şi în asceză. De aceea a reuşit să meargă desculţ şi să poarte aceeaşi haină, fie iarnă, fie vară, până în ziua în care a adormit în pace.

Pustnicul Filaret din Karulia n-a purtat încălţăminte. Picioarele, de la glezne în jos, se întăriseră, iar tălpile semănau cu carapacea unei broaşte ţestoase. Pe râpi a plantat câte ceva oriunde se găsea puţin pământ bun: cartofi, verdeţuri, varză şi salată. Aceste legume erau hrana lui şi mai dădea din ele milostenie la alţi părinţi sau fraţi. Patul lui de lemn era totdeauna făcut, pentru că adesea dormea pe duşumea, aşa cum s-a dovedit după moartea lui. S-a găsit sub pat o bucată de lemn pe care o folosea drept pernă în scurtele perioade de somn.
El fusese locotenent în armată. Părăsind toată cinstea, onoarea şi mândria din lume, el a dormit pe duşumea, în Karulia, timp de 20 de ani.
A fost cunoscut nu doar pentru bunătatea sa, dar şi pentru sărăcia şi asceza sa. A purtat aceeaşi rasă de la călugărie până în momentul adormirii în Domnul. Rasa a fost cârpită de atât de multe ori încât materialul original nici nu mai exista.

Părintele Evloghie a murit în 1948. S-a nevoit la Chilia Sfântul Gheorghe, Făcătorul de minuni, chilie numită «Faneromenu». Când a fost tânăr, părintele Evloghie a postit fără ulei timp de 7 ani, iar când a fost mai bătrân timp de 6 ani. Avea o mare dragoste pentru Maica Domnului. Când a fost tânăr, pe când trăia în satul său, ea i-a apărut şi i-a spus: «Du-te, şi voi fi totdeauna cu tine». Şi-a trăit 80 de ani din viaţă în Muntele Athos.

Binecunoscutul pustnic Hagi Gheorghe, când era încă frate, a petrecut 4 ani ostenindu-se în peştera dreptului Nifon Kafsokalivitul. Acolo, în linişte deplină şi rugăciune, a fost îndrumat de părintele său duhovnicesc, Neofit, care a locuit în Chilia Sfântului Gheorghe şi deseori îl vizita pentru a-l împărtăşi.
Petrecerea ascetică a lui Hagi Gheorghe şi a ucenicilor săi în Kafsokalivia şi mai târziu în Kerasia a rămas neuitată. Datorită postului îndelungat pe care-l ţinea, a fost numit «postitorul». El împreună cu ucenicii săi mâncau numai mâncare de post, în special nuci şi miere. De Paşti, ei vopseau în roşu cartofii fierţi, în loc de ouă.
Niciodată nu a luat medicamente. Când unul din fraţi răcea, încălzea uşor cuptorul, făcut din cărămizi şi lut, îl băga acolo pe fratele bolnav şi se vindeca.
Dacă avea cineva o altă suferinţă, el îl punea să stătea în faţa icoanei Maicii Domnului şi împreună se rugau toată noaptea. La sfârşitul Sfintei Liturghii, persoana bolnavă se împărtăşea şi se vindeca. A avut în jurul lui mulţi călugări evlavioşi şi nevoitori.
Hagi Gheorghe a purtat doar un singur veşmânt şi a mers desculţ. Purta ciorapi subţiri de lână doar când era în biserică.

A fost în Muntele Athos un ascet rus, a cărui picioare s-au infectat grav, dar el n-a acceptat să ia nici un medicament sau vreun tratament. Spunea deseori în stilul lui rusesc: «Sunt un călugăr; trebuie să sufăr».

Renumitul părinte duhovnicesc Ilarion Iviritul nu mânca sau bea niciodată în zilele de vineri, pentru a cinsti Răstignirea lui Hristos.

Părintele duhovnic Sava, ucenicul sub ascultare al părintelui Ilarion, era egal cu el în nevoinţă. Mânca doar o singură dată în zi, iar în ultimii doi ani de viaţă se hrănea zilnic doar cu Sfânta Împărtăşanie şi cu o ceaşcă de cafea după-amiaza. În fiecare noapte se ruga în chilia sa, suspendat de frânghii* (*Unii călugări din Muntele Athos folosesc frânghii pentru a se ţine în picioare, ca să nu adoarmă în timpul rugăciunii).

De-a pururea pomenitul părinte Ioachim Spetsieris, cunoscând folosul nevoinţei ascetice, nu-şi încălzea niciodată chilia sau paraclisul, chiar şi în mijlocul iernii. Ucenicul lui, Teofilact, pe care l-am întâlnit de câteva ori la Noul Schit, ne-a povestit despre părintele său că obişnuia să spună:
– Părinte Teofilact, cum îndură asceza părinţii de la Polul Nord, în condiţii dificile? Nu simt ei frigul? Iar noi, îmbrăcaţi în haine, simţim frigul în casele noastre!

În timpurile noastre eshatologice, noi nu luăm hotărâri curajoase şi nu facem osteneli supraomeneşti în arena ascetică a luptătorilor duhovniceşti. Însă un model de bun luptător în asceză, suferinţă şi răbdare este pustnicul român contemporan Ierodion, care timp de 40 de ani s-a izolat în chilia sa, fără haine sau alte bunuri, dar fericit şi binecuvântat. Întreaga sa existenţă, asemenea unei lumânări aprinse, este consumată de rugăciune, linişte şi contemplare. Vorbeşte cu vizitatorii lui printr-o mică fereastră. Această «mică pasăre» duhovnicească a cerului era îngrijită de câţiva părinţi iubitori şi milostivi, care-l aprovizionează cu tot ce este necesar pentru a trăi.

Un bătrân a spus odată unor maici:
– Asceza ar trebui făcută până la punctul când cineva rămâne sănătos şi este capabil să-şi îndeplinească sarcinile încredinţate. Orice este făcut în exces afectează trupul şi apoi persoana respectivă nu mai poate face tot ce este necesar. Cineva ar trebui să spună maicii povăţuitoare numărul metaniilor făcute. Trezvia este mai mare decât postul, atât timp cât ajută la curăţirea minţii şi creează bucurii în inimă. Somnul îl face pe om nesimţitor.
– Cred că ar trebui să ne silim pe noi înşine în viaţa duhovnicească, de vreme ce noi deseori putem pierde râvna noastră duhovnicească. Când ne silim să mâncăm mai puţin, dobândim râvna înapoi. Acest lucru se face şi când braţul cuiva este fracturat. Nu se va vindeca dacă nu este mişcat. Un braţ luxat trebuie forţat imediat înapoi, la locul lui. Nu trebuie să ne asemănăm unei broaşte ţestoase care, plecată spre o nuntă, ajunge când primul copil a fost botezat.

În minunata pustie Karulia, unde trăiesc cei mai nevoitori asceţi din Sfântul Munte, i-am întâlnit odată pe doi asceţi ruşi, Nicodim şi Serafim. Ei erau recunoscuţi pentru nevoinţa lor din Postul Paştelui, luând doar o cafea şi puţină apă pe zi. Într-adevăr, nevoinţe mai presus de fire!
Există şi astăzi mulţi alţi atleţi necunoscuţi ai postului, care au dezrădăcinat toate patimile, care au fost şi sunt până în ziua de astăzi în arena atonită a curăţiei de patimi şi care sunt privelişte şi îngerilor şi oamenilor.
În 1969 am primit o scrisoare de la pustnicul D., pe care l-am rugat să-mi obţină informaţii despre ceea ce ştie privitor la ostenelile ascetice de pe Athos, astfel încât cititorii să poată vedea că, chiar în zilele noastre, mai există uriaşi ai ascetismului în Sfântul Munte, care nu sunt diferiţi de cei din vechime. În scrisoare îmi spunea: „Cu siguranţă în timpurile noastre asemenea figuri există, a căror martori suntem noi înşine, oameni care exercită o asemenea influenţă, încât pot fi un remediu vindecător pentru generaţia noastră coruptă. De exemplu: un autor teolog, un învăţat înţelept, a scris despre un călugăr atonit care timp de 50 de zile nu a mâncat absolut nimic, pe lângă alte nevoinţe ale ascezei. Autorul l-a admirat şi L-a lăudat pe Dumnezeu pentru că astfel de nevoitori sunt încă şi în timpurile noastre, oameni asemenea acelora despre care noi citim în scrierile despre părinţii pustiului. Mai mult – continuă acest înţelept învăţat – slavă lui Dumnezeu, Care chiar şi astăzi ne arată astfel de alergători! Eu nu mă îndoiesc când citesc asemenea lucruri, părinte Ioanichie. M-am minunat totuşi şi mă întrebam singur: Cum este posibil ca un om să supravieţuiască fără hrană pentru 50 de zile?
Din fericire pentru mine, cum mă gândeam la acestea, s-a întâmplat ceva ce m-a convins că aceasta este posibil. Un ascet bătrân, simplu şi sărac, având puţin mai mult de 60 de ani, a venit la chilia mea în timpul Săptămânii Brânzei şi a dormit acolo după ce cinasem împreună. În dimineaţa următoare, prima zi din Postul Paştelui, s-a întâmplat o problemă şi cum nu puteam merge eu însumi, l-am trimis pe el în locul meu. S-a dus bucuros la Vigla, o distanţă de 5 ore de mers pe jos de aici. După ce şi-a îndeplinit sarcina, spre noapte s-a întors la chilie şi l-am rugat să mănânce şi să bea puţin, pentru că era în vârstă şi obosit, dar el m-a refuzat. A treia zi l-am rugat din nou, dar iarăşi m-a refuzat. Atunci m-am minunat şi l-am întrebat cum, de vreme ce era bătrân şi obosit după lungul drum pe jos, el nu simţea foame sau sete. Mi-a răspuns simplu: «Anul trecut n-am mâncat nimic în timpul întregului Post al Paştelui, până la Duminica Floriilor, şi atunci doar Sfânta Împărtăşanie». Atunci aş fi fost mai puţin năucit dacă o bombă ar fi explodat în faţa mea. Dar nu aveam nici un motiv să mă îndoiesc de cuvintele lui, de vreme ce vorbisem cu el de multe ori şi îl ştiam că este un om sincer şi nevinovat. El n-a bănuit că voi face cunoscut acest lucru, aşa că nu a încercat să ascundă ceva de mine. Eu personal atribui acestea providenţei divine. Mi-a fost descoperit astfel încât şi alţii să se poată folosi, şi în special eu – pentru a mă smeri pe mine, care nu sunt în stare să postesc nici măcar o zi“.

Părintele Avimelec de la Mănăstirea Longovarda din Paros s-a nevoit prin mai multe locuri din Sfântul Munte. Unul dintre ele a fost o peşteră pe lângă Sfânta Ana, unde şi-a construit un paraclis în cinstea celor 99 de sfinţi ai Cretei. Apoi a plecat în pustia Sfântului Vasile, pentru o mai mare nevoinţă, şi, în final, s-a aşezat în Chilia Adormirii Maicii Domnului de la Sfânta Ana Mică, pe lângă Dionisiu şi peştera lui Mitrofan. Acolo s-a nevoit până în ziua morţii, la vârsta de 107 ani.

Părintele Gherman de la Kafsokalivia a adormit în Domnul în anul 1875, la vârsta de 105 ani. A ajuns la Sfântul Munte în anul 1830, fiind sub ascultarea părintelui Daniil, care era şchiop, şi a trăit în Chilia Arhanghelilor. Când părintele Gherman a ajuns prima dată acolo, într-o marţi, nu mai era nimic de mâncare pentru el.
– Fiul meu, a spus unul din părinţii duhovnici, du-te la părintele Daniel care este bolnav şi care nu are nimic.
– Bine, părinte, a răspuns părintele Gherman. El poate să nu aibă nimic, să fie sărac şi şchiop, dar eu nu am nevoie de un părinte care să mă hrănească. Eu am nevoie de unul care să-mi îndrume sufletul.
Aşa că părintele Gherman a plecat la părintele Daniil şi a stat cu el, îndurând cu răbdare şi dragoste greutăţile vieţii lor. Doi ani mai târziu, pe lângă că era şchiop, părintele Daniil şi-a pierdut şi vederea. Ca un fiu bun şi ascultător, deşi era în vârstă, părintele Gherman a avut grijă de părintele său duhovnic până în ziua când a murit. După 30 de ani în Kafsokalivia, el a plecat la Hairi, la sihăstria unde românul Gherasim şi-a dus viaţa ascetică.

În ciuda descendenţei sale nobile, ieromonahul rus Partenie a dus o viaţă ascetică foarte aspră în Karulia. El nu gătea, ci mânca doar mâncare uscată. Nu avea pat şi nici căldură iarna. Dormea pe o blană şi în loc de pernă avea o buturugă. Era amabil, prietenos şi, mai presus de toate, milostiv.

Părintele duhovnic B. obişnuia să spună despre post că este mama unei bune sănătăţi. Odată i-a spus unui doctor:
– Eu postesc şi dumneata nu. Hai să facem o întrecere, mergând. Înduhovnicirea schimbă pe om, îl transformă în oţel!
Mânca numai o dată pe zi şi o băutură caldă seara.
El postea tot timpul Postului Mare, bând în fiecare zi zeamă de la verdeţuri fierte şi un pahar cu vin. A trăit în Eghina, lângă Sfântul Nectarie, timp de 12 ani. El obişnuia să se înhame la roata fântânii, ca să scoată apă.

Îmi amintesc de părintele ieromonah Athanasie Iviritul, care nu purta niciodată ciorapi groşi în timpul iernii. A trăit într-un mod idioritmic de monahism, unde fiecare călugăr îşi gătea singur, separat. Dar, de fapt, el mânca o mică porţie din ce rămânea de pe la musafirii mănăstirii.

Înainte să primească o încredinţare interioară şi, ca rezultat, să se întoarcă în pământul său natal din Cipru, părintele ieromonah Ciprian (1880–1955) a trăit în Athos timp de 1000 de zile, începând cu 1905.
Cât a fost în Athos a dus o viaţă foarte aspră, cu multe greutăţi şi suferinţe, de bună voie, în Mănăstirea Simonopetra şi apoi în Katunakia. Dormea doar 4 ore pe zi. Nu avea căldură în cameră şi nici pături suplimentare. A purtat toată viaţa doar o singură pereche de papuci. Nu s-a spălat timp de 50 de ani. A fost sfinţit prin boală şi hrănit cu durere. După ce şi-a pierdut vocea, se ruga doar cu braţele ridicate, până când ele cădeau jos de istovire.

L-am cunoscut şi pe simplul, blândul şi preabunul pustnic, bătrânul Fanurie, de neam din România, care se nevoieşte la Sfântul Teofil Izvorâtorul de mir, într-un loc pustnicesc plin de arbuşti din regiunea Sfintei Mănăstiri Pantokrator.
În acea zonă sunt încă multe chilii ruinate unde au locuit mulţi sfinţi părinţi, care s-au nevoit şi au luptat împotriva puterilor nevăzute ale întunericului şi au reuşit să învingă.
Părinţii contemporani au descoperit deseori astfel de locuri – locuinţe, vizuini, peşteri – încât te minunezi cum e posibil pentru aceşti îngeri pământeşti şi cereşti să locuiască!

În chilia pustie care face parte din peştera Sfântului Petru, primul atonit, au locuit pustnicul Hrisostom şi ucenicul lui, care s-au nevoit ducând o viaţă ascetică neîntreruptă. Ei purtau haine peticite, umblau desculţi şi se hrăneau cu pâine uscată şi castane sau orice altceva, ce le erau trimise lor de la Lavra. În ciuda înfăţişării lor neîngrijite, feţele lor străluceau de o lumină dumnezeiască şi blândeţe.
Toate acestea mi-au fost povestite de Dionisie Lavriotul, Episcop de Trikkis şi Stagon, care m-a hirotonit ca diacon şi care vizita deseori, cu părintele său duhovnic, zona peşterii Sfântului Petru.

Părintele Hristofor de la Noul Schit a îndurat asceza şi boala cu mare răbdare. La recomandările făcute de doctori de a mânca puţină carne, el a răspuns:
– Mai bine mor! Nu este permis aceasta de regulile schitului.
În sfârşit, prin harul lui Dumnezeu, s-a însănătoşit.

Sfântul Siluan Atonitul obişnuia să spună:
– Iată ce mi s-a întâmplat mie la Metoc: eu mâncam până eram sătul. Două ore mai târziu, mi-era foame din nou. Am început să mă îngraş şi să iau în greutate cam 3 ocale* în 3 zile. Am realizat că aceasta a fost o ispită, pentru că noi călugării trebuie să ne înfometăm trupurile. Sunt patimi ale trupului care împiedică rugăciunea şi Duhul lui Dumnezeu nu este prezent în cel cu stomacul plin. Trebuie să ştim din experienţă limitele postirii, astfel încât trupul să nu fie slăbit până la punctul de a nu mai fi în stare să-şi îndeplinească ascultare sa.
(*O oca = 708,5 grame).

În peştera greu accesibilă a Sfântului Nil Izvorâtorul de mir au trăit timp de zece ani părintele Eftimie (cel ce fusese căsătorit) şi ucenicul său, părintele Matei.
Când a murit soţia sa, preoteasa, părintele Eftimie a venit la Muntele Athos, unde s-a călugărit. La început a fost duhovnic al Lavrei, nevoindu-se în peştera Sfântului Athanasie Athonitul. După aceea, s-a dus la peştera Sfântului Nil Izvorâtorul de mir. Părintele era de fel din Konitsa. Lui îi slujea de-acum bătrânul părinte Metodie, care ne-a spus că părintele Eftimie purta o flanelă din «pânză cerată», adică din pânză pe care o dăduse cu ceară. În chilie, bătrânul Metodie i-o punea pe spate, suindu-l apoi pe treptele abrupte, în Chilia Sfântului Nil.

Ce am putea spune despre Filaret, de o mare forţă interioară? Chiar şi în ziua sărbătoririi Paştelui citea Ceasul al 9-lea*.
Arhiepiscopul Cretei, Înalt Prea Sfinţitul Timotei, a scris despre isihastul Avimeleh:
– A fost serios ca un prooroc, blând ca un Apostol şi s-a ţinut la înălţime acest mare ascet. Cu prezenţa sa ne-a reamintit de acei mari asceţi ai deşertului, care erau plini cu har.
(*Aceasta este rugăciunea ce se citeşte înainte de Vecernie, corespunzând orei lumeşti 3 după amiază.)

La Mănăstirea Sfântul Pavel a fost un călugăr numit Gherasim. El a lucrat ca un neobosit tipicar timp de 40 de ani. Cel mai uimitor lucru la el era să nu stea jos niciodată în timpul slujbelor sau privegherilor, oricât de lungi ar fi fost. În ciuda unei suferinţe de hernie dublă, el a rămas un stâlp neclintit al răbdării.
Care era motivul pentru această atitudine constantă? Timp de multe zile observase pe creanga unui copac o vrăbiuţă stând într-un picior, care cânta cât era ziua de lungă, lăudând pe Creator pentru toate lucrurile. Dar întotdeauna vrăbiuţa stătea doar într-un singur picior.
Acest de neuitat părinte obişnuia să spună:
– Dacă această pasăre mică, invalidă, poate sta doar pe un picior toată viaţa, atunci eu nu pot să o fac nici măcar în timpul Sfintei Liturghii, când laudele sunt cântate lui Dumnezeu?
Atât de mare îi erau conştiinţa şi luarea aminte la sine, încât nu se dezbrăca noaptea pentru culcare, dormind cu hainele călugăreşti.

Părintele Iosif Isihastul nu se cruţa niciodată, stăruind cu răbdare în toate nevoinţele ascetice. De obicei, în fiecare an, imediat după sărbătoarea Paştelui, împreună cu tovarăşul său de nevoinţă, părintele Arsenie, plecau spre vârful Athosului pentru a se izola în chilia lor.
Cel mai mult timp îl petreceau în iubitul lor Paraclis al Maicii Domnului, situat sub vârful muntelui. Apa de băut era zăpada fiartă în ceaşca de aramă pe care o aveau. Se hrăneau cu verdeţuri fierte şi rădăcini. Pe acel loc, la 2000 m înălţime, vânturile erau foarte puternice. Pentru a se feri de ele, petreceau noaptea ascunşi în văgăuni sau peşteri şi, dacă era necesar, purtau pelerină în locul rasei, ca pături. Părintele Arsenie ne spunea că deseori îşi făceau metaniile stând desculţi în zăpadă, pentru a alunga somnul.
Odată, în timpul acestor călătorii ascetice, ei au rămas în Paraclisul de pe lângă Lavra, unde Sfântul Grigorie Palama – dascăl al rugăciunii lui Iisus, predicator al Harului şi apărător al monahismului – s-a nevoit în asceză. Într-o noapte, când se rugau, diavolii au început să facă mare zgomot, strigând:
– Voi ne ardeţi, voi ne ardeţi, plecaţi de aici! şi înjurau cu vorbe vulgare.
Părintele Arsenie, care-i auzea foarte bine, a întrebat simplu:
– De ce strigă ei? Cine sunt aceştia?
– Ei sunt ispitele, a răspuns părintele Iosif. Eu nu numai că-i aud, dar îi şi văd. Fii liniştit; sunt supăraţi de ceea ce facem.

În spatele Chiliei Sfintei Treimi a Schitului Sfânta Ana există Chilia Sfântului Dimitrie. Aici a venit părintele Veniamin de la Grigoriu, ca să devină isihast. Era de o constituţie atât de puternică, încât purta un maiou umed toată noaptea. Toţi se aşteptau să se îmbolnăvească de tuberculoză, dar el era ca oţelul. Participa la toate slujbele, stând în picioare, ceea ce-l făcea să semene cu un sfeşnic pentru lumânări de la intrarea în biserică. Nu-şi spăla nici faţa şi nici picioarele. La orice loc de muncă el alerga primul pentru a ridica greutăţile cele mari. Cu multă bucurie s-a nevoit mai mult decât îi cerea ascultarea. De multe ori a mers fără hrană, chiar dacă făcea parte din obştea Mănăstirii Grigoriu.

Neuitatul părinte Mina era foarte respectat de mulţi care se spovedeau la el.
Printre ei se număra şi un călugăr pe nume Antim, care era schimonah. Cât a fost în lume, el a călătorit deseori prin zonele ocupate de turci. Acolo a fost circumcis de trei ori de către muiezini. Părintele Mina n-a ştiut ce canon să-i dea pentru asta, astfel încât doar i-a spus: «Ai răbdare, acum eşti aici, Sfânta Ana te va ajuta să te mântuieşti». El a ascultat de părintele duhovnic, dar, din invidie, diavolul a început un război trupesc împotriva lui prin aducerea aminte a poftelor trupeşti din lume. Cu lacrimi în ochi l-a implorat pe părintele Mina să se roage pentru el la Sfânta Ana, ca să fie eliberat de acest atac.
Atunci părintele Mina i-a dat canon să ducă în spate, de la doc până la schit, butoaie cântărind 100 oka fiecare. Pe drum se oprea doar să-şi tragă răsuflarea. Singurul loc unde se odihnea puţin era locul unde se găseşte crucea Sfântului Atanasie. Acolo se oprea şi cu ochii în lacrimi se ruga sfântului să-l elibereze de atacurile diavolului, apoi continua drumul până la schit.
Ori de câte ori părintele duhovnic îl vedea, alerga să-i ajute şi să-i dea sfaturi în lupta cu ispitele. Astfel că, Atotmilostivul Dumnezeu, văzând nevoinţa sa şi întoarcerea la Ortodoxie, ca şi mărturisirea sinceră, l-a binecuvântat şi l-a ajutat să ajungă la o căinţă adevărată. La scurt timp, aceasta a plecat bine pregătit la Domnul.
De câte ori părintele Mina îşi aducea aminte de el, spunea:
– Aduc laudă lui Dumnezeu, că şi-a săvârşit alergarea în stare de pocăinţă şi fiind mărturisit.

În Kerasia ne-am întâlnit şi am fost binecuvântaţi de părintele duhovnic Ierotei, care l-a urmat pe Hagi Gheorghe, unul dintre cei mai renumiţi postitori. El ne-a povestit despre scrisoarea lui Hagi Gheorghe către Episcopul de Hios, în care erau arătate justificările nevoinţelor ascetice ale lui şi ale ucenicului său.
În acea scrisoare marele ascet îi explica Episcopului că, după părerea lui, postind sâmbăta şi Duminica, ca de altfel şi în ziua de Paşti, el nu încalcă Sfintele Canoane.

Am preluat următoarele rânduri din jurnalul meu:
– 5 Octombrie, 1968. În această dimineaţă am plecat de la Schitul Sfânta Ana pentru a-l vizita pe părintele pustnic Gavriil de la Karulia, care era ţintuit la pat de două luni. Chilia lui era suspendată în Karulia, ca o veşnică candelă în biserica Sfântului Munte.
Am intrat cu grijă pe prima uşă. În spatele micului palier era o prăpastie adâncă. Am deschis a doua uşă, spunând: «Pentru rugăciunile sfinţilor părinţilor noştri…» şi am intrat.
În locul părintelui Gavriil, pe care-l ştiam dintotdeauna veşnic în mişcare, energic, de parcă era făcut din oţel, care căra pietriş în timpul nopţii ca să-şi acopere cărarea pustie, în faţa mea vedeam un om care gemea încontinuu. Era paralizat de la mijloc în jos. A încercat să spună ceva, dar cu greu reuşea să scoată un cuvânt; avea dureri insuportabile.
– Ce-aş putea să vă spun, dragă părinte? Sunt în suferinţă, a răspuns la cererea mea.
– Înţeleg, nu mai faceţi nici un efort. Am venit să mă binecuvântaţi şi pentru o promisiune. Dacă ajungeţi în faţa lui Dumnezeu, să nu mă uitaţi.
– Eu, să ajung în faţa lui Dumnezeu? Păcătosul Gavriil? Acest lucru nu se va întâmpla, şi a continuat să geamă de durere.
Era ca un schelet. A refuzat să mănânce ceva gătit cu ulei, care ar fi putut să-l întărească. Am văzut o farfurie cu cartofi fierţi, pe care fraţii Daniilei îi aduseseră, pusă pe un butoi. Am încercat să o iau de acolo. «Las-o acolo, mi-a spus hotărât». Părea că aşa a făcut totdeauna, astfel încât să reziste lăcomiei. El nu se hrănea cu mâncare gătită cu ulei de foarte mulţi ani, astfel că putea să se împărtăşească de 3–4 ori pe săptămână.
Am îndrăznit să-i spun:
– Părinte, poate ca o injecţie v-ar ajuta.
– O injecţie? a răspuns el, privindu-mă cu ochii larg deschişi.
El nu luase niciodată medicamente. S-a încredinţat în mâinile iubitului său Dumnezeu, aşteptând în mare suferinţă să-L întâlnească.
– Aştept moartea în orice moment.
– Fie ca Maica Domnului să vă dăruiască răbdare, părinte, am răspuns.
Am primit binecuvântarea lui cu mare emoţie şi tot drumul de întoarcere m-am rugat pentru curajosul părinte Gavriil.
Părintele Nicandru de la Konstamonitu a refuzat să devină administrator, pentru că era un om smerit, care nu a dorit nici o poziţie administrativă. Când a venit la Muntele Athos, a adus cu el mulţi bani, fiind mult tentat de ei. S-a simţit mai bine când a scăpat de ei; a devenit liber. A stăruit în nevoinţă, a fost infirmier şi ajutor la bucătărie, uimindu-i pe toţi. Deşi era în vârstă, lucra din greu, cu entuziasm şi energie. În ciuda faptului că îmbătrânise şi era bolnav, chiar şi când a fost în Kathisma Sfântului Antonie, citea Vecernia întins pe pat, sub pături. În timpul nopţii îşi simţea îngerul păzitor lângă el, care îl îndemna, spunând: «Ţine-ţi mai departe regula ascultării tale».

Părintele nostru contemporan Meletie, pustnicul de la Kapsala, ucenic al marelui părinte ascet Tihon, obişnuia să-mi spună:
– Părintele Tihon nu ne permitea să aruncăm oasele de la peşte. El le folosea din nou şi din nou, fierbându-le şi făcând supă.

Sursă: Patericul atonit – Arhim. Ioannikios Kotsonis, Editura Bunavestire, Bacău, 2000, Traducere de Anca Dobrin şi Maria Ciobanu

Cap. IX: Despre simplitate [Patericul athonit, Ioannikios Kotsonis]

În Karulia, cel mai aspru pustiu al Sfântului Munte, locuia un pustnic care avea o mică pisicuţă ce îl alina şi îl apăra de şerpi şi şoareci. Într-o zi, un vultur care zbura pe deasupra a ochit din cer prada, s-a năpustit în jos şi a apucat pisicuţa în gheare.
Pustnicul a fost necăjit şi, neştiind ce să facă, s-a dus imediat în paraclisul său să se plângă sfântului apărător al schitului. S-a dus către candela care ardea în faţa icoanei sfântului şi a stins flacăra, ca să-şi arate supărarea.
Pustnicul l-a considerat întotdeauna pe sfânt prietenul său, aşa că i-a povestit despre trista întâmplare şi i-a cerut ajutorul:
– De ce, sfântul meu, nu mi-ai apărat pisicuţa? s-a plâns el.
În acelaşi moment a auzit pisicuţa lângă uşă. Fusese eliberată din ghearele atacatorului.

Un părinte mi-a povestit o istorioară asemănătoare, despre un călugăr care a plecat la Karyes pentru o problemă şi a lăsat deschisă uşa de la chilie, deoarece avea încredere în Sfântul Nicolae, patronul său.
Când s-a întors, a găsit chilia golită de hoţi. Părintele s-a dus la biserică şi cu mult curaj, dar cu o voce prietenoasă, i-a spus Sfântului Nicolae:
– De ce nu mi-ai apărat chilia de hoţi? Începând de astăzi, nu-ţi voi mai aprinde candela, dacă hoţii nu vor fi prinşi.
Şi s-a ţinut de cuvânt.
Câteva zile mai târziu, hoţii au fost prinşi. O dovadă a credinţei bătrânului, a încrederii şi simplităţii, cât şi a prezenţei reale a Sfântului Nicolae acolo. De fapt, hoţii s-au smerit şi s-au pocăit, venind ei înşişi să înapoieze părintelui tot ce furaseră.

În Marea Lavră a locuit un călugăr simplu, numit Ermolae, a cărui ascultare era să păstorească berbecii mănăstirii. Purta haine zdrenţuite şi totdeauna ţinea în mână metania. Era nevinovat ca un copil şi avea un suflet simplu şi curat, plin de har dumnezeiesc. Se spune că odată a văzut-o pe Maica Domnului plimbându-se prin Lavra. El nu şi-a dat seama cine era şi a întrebat: «Ce caută o femeie în Lavra?».
Un muncitor s-a purtat urât cu Ermolae: îl înjura şi l-a îmbrâncit în zăpadă. Dar el a îndurat totul cu calm şi cu bunătate.
Pustnicul Damaschin Aghiovasiliatul ne-a povestit multe lucruri minunate despre acest Ermolae.

Un părinte simplu ca un copil mi-a spus:
– În trecut călugării erau oameni simpli, nevinovaţi şi fără de răutate; erau mieluşeii Domnului.
Simplul părinte Metodie, deşi ţintuit la pat, încă locuieşte în Chilia Sfântului Nil. El se roagă aşa:
– Doamne, în ziua când vei chema la Tine pe acest sărman, aşează-l între slujitorii Tăi. Nu nădăjduiesc să fiu printre episcopi sau preoţi, îmi doresc doar un loc într-un colţ al împărăţiei Tale.

Un părinte a spus:
– Rugăciunea nu oboseşte, ci aduce pace şi linişte, aşa cum simte un copil în braţele mamei sale. Dacă cineva ar observa câţiva călugări rugându-se, ar putea gândi că sunt precum copiii. Într-adevăr, dacă i-ar vedea făcând tot felul de mişcări, ar putea crede chiar că au înnebunit. Unii dintre ei sunt precum copiii care aleargă către tată, trăgând de haina sa şi rugându-l: «Eu nu ştiu cum, dar tu trebuie să faci asta pentru mine…».
Dintr-un anumit punct de vedere, asemenea oameni ar putea fi consideraţi «nefolositori». De ce? Pentru că ei nu pot munci: trupurile lor sunt ca paralizate, iar oasele lor sunt înţepenite ca nişte lumânări. Ei nu sunt în stare să se mişte. Când dragostea lui Dumnezeu se revarsă asupra unui om din belşug, sfârşeşte prin a-l topi.

Un părinte a spus:
– O simplitate naturală devine sfinţire într-un mod natural. Un om simplu, dar sfânt, când a îngrijit odată un sărman om bolnav, s-a dus pe ţărmul mării, la Biserica Înălţării, şi-a ridicat braţele şi a început să se roage: «Sfânta mea Înălţare13*, dăruieşte-mi un peşte mic pentru cel bolnav». Şi, deodată, o minune – un peşte a căzut în mâinile sale. El l-a gătit, mulţumindu-I lui Dumnezeu şi Sfintei Înălţări.
– Un om simplu, dar sfânt, care nu are discernământ, îl poate socoti sfânt şi pe unul rătăcit, în vreme ce un sfânt înţelept, având multă minte, are şi discernământ, putând astfel să facă diferenţa dintre un om sfânt şi unul rătăcit. Mintea este dar şi harismă de la Dumnezeu, ca şi puterea trupească. De aceea se cade să le întrebuinţăm aşa cum voieşte Dumnezeu, adică spre mântuire şi sfinţire.
– Cei pe care îndeobşte oamenii îi socotesc nedreptăţiţi (adică cei orfani, invalizi etc.) sunt ajutaţi de Dumnezeu, Care îi acoperă cu daruri, căci nu există nedreptate la Dumnezeu.
(*El credea că «Înălţarea» este o sfântă a cărei hram îl avea biserica).

Părintele Chiril din Karyes avea sub ascultare pe părintele ieromonah Pavel, care slujea Sfânta Liturghie cu mare evlavie. El nu mustra pe nimeni, pentru anumite greşeli din timpul slujbei. Dacă trebuia să corecteze pe cineva, o făcea printr-un gest foarte discret.

Părintele pustnic Filaret din Karulia a fost dus la Salonic pentru a apărea în instanţă, fiind acuzat pe nedrept de furtul unei cărţi vechi, care de fapt fusese furată de un turist. Nu avea nici un ban pentru a plăti amenda.
– Părinte, ori plăteşti amenda, ori mergi la închisoare, i-a spus judecătorul.
– Prefer să merg la închisoare. Nu am nici un ban. Şi, pe lângă asta, îmi voi aminti de închisoarea veşnică, a răspuns părintele.
Când, într-un final, cineva dintre credincioşi i-a plătit amenda, el a spus:
– Am fost eliberat din închisoarea pământească. Mă întreb dacă voi fi lăsat liber din cea veşnică?
Cineva l-a întrebat:
– Cum a fost, părinte, la Salonic? Cum au fost oamenii acolo?
El nu mai mersese la Salonic de 50 de ani şi i-a răspuns:
– Ce pot să vă spun, părinţi? Se grăbeau cu toţii după mântuire. Eu am fost singurul nepăsător şi leneş…

Odată, părintele Artemie Grigoriatul, foarte simplu la suflet şi în purtări, s-a dus în portul Pireu pentru a rezolva câteva probleme ale mănăstirii. A fost acostat şi invitat acasă de o prostituată, şi el, în naivitatea sa, a acceptat.
– Slăvit să fie Dumnezeu, a spus el, căci printre mulţimea aceasta de oameni s-a găsit o persoană să-mi ofere ospitalitate.
Femeia l-a condus într-o cameră, i-a dat ceva de mâncare şi a plecat. Apoi el a început să se roage, folosindu-şi metania. La scurt timp după asta, femeia a bătut în uşă. Dar în timpul bătăii în uşă, Artemie s-a aşteptat să audă «Pentru rugăciunile…», aşa cum se întâmplă în Sfântul Munte. Cum ciocănitul în uşă continua, el a strigat:
– Spune «Pentru rugăciunile…». Spune, altfel nu am să-ţi deschid.
Pentru că ea n-a spus aceasta, el a înţeles că trebuie să fie ceva diavolesc la uşă şi a continuat să se roage.

Am locuit doi ani în legendara Chilie a Sfântului Nil, Izvorâtorul de mir. În această chilie isihastă trăia şi părintele Metodie, fratele părintelui Fotie de la Simonopetra. Părintele Metodie avea o înfăţişare exterioară severă, aşa că mi-a spus că fusese poreclit «criminalul». El nu era intenţionat un «nebun pentru Hristos», dar întreaga lui purtare era asemenea cu a celor mai mulţi dintre călugării care dădeau semne că ar fi «nebuni pentru Hristos». Nu era pretenţios, era direct şi totdeauna se învinovăţea pe sine şi se smerea până la extrem. El spunea:
– Din copilărie am fost ca o furtună. Cel puţin am îngrijit de părinţii mei duhovniceşti mai bătrâni. Mă credeau nebun, dar nu am decepţionat familia mea monahală. Nu i-am îngrijit pe proprii mei părinţi (mamă şi tată), dar am îngrijit pe bătrânii mei Nil, Metodie, Hariton şi Antonie. N-o să mă mântuiască Maica Domnului? Cine iubeşte pe Maica Domnului rămâne aici.
El nu avea nici o educaţie. În fiecare după-amiază, în timpul Vecerniei, când se citea canonul Maicii Domnului, el totdeauna voia să citească «Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, mântuieşte-ne pe noi». Spunea cu voce tare şi cu străpungerea inimii, de se cutremura fiinţa tuturor.
Deseori spunea:
– Foarte uşor poţi să păcătuieşti dar, de asemenea, foarte uşor poţi fi mântuit, aşa cum poţi fi mântuit într-o barcă, vâslind o singură dată.
El fusese pescar în trecut. Pescuitul a fost şi meşteşugul părintelui său duhovnicesc. Părintele Metodie era cunoscut peste tot, pe uscat sau pe mare, în întreg Muntele Athos, pentru că a fost şi un cunoscut vânător. Era în aparenţă foarte aspru, dar blând şi smerit în intenţii. Nu era un prost, ci era un călugăr care amintea de rocile de granit care erau aproape de chilia sa: era răbdător, iubea singurătatea şi avea o inimă ca de copil, bună şi ospitalieră şi care uneori se încăpăţâna, iar alteori zâmbea, şi inima sa devenea moale ca bumbacul.
Într-o zi mi-a spus:
– Mă duc să curăţ cărarea de ramuri, pentru ca oamenii care vin într-aici să nu se ude. Poate unul dintre ei va spune: «Dumnezeu să-l ierte». Şi chiar dacă nu spune nimeni, tot va fi o binecuvântare pentru că am făcut asta.

Odată am făcut cunoştinţă cu doi călugări a căror feţe erau un tablou al simplităţii şi al răbdării. Aveau suflete simple, sincere, cu nici un rău sau făţărnicie în ele; erau mieii lui Hristos, blânzi şi smeriţi ca şi El. Ei erau părintele A. de la Schitul Sfânta Ana şi părintele P. de la Noul Schit. De atunci amândoi au plecat la Domnul.

Acum câtva timp în Karyes, a trăit un om simplu care nu era monah, bătrânul Yannis. Era numit «anticul», deoarece era întotdeauna îmbrăcat într-un fel foarte demodat şi ţinea în mâna dreaptă un băţ de păstor. Într-o zi a mers la părinţii Iosefiţi şi a spus părintelui B.:
– Aş dori să-mi faci o mică icoană cu Maica Domnului pe nori şi în alb.
Aşa a văzut el pe Maica Domnului într-o vedenie.
– Îţi vom face una, bătrâne Yannis, dar te va costa mult, i-a răspuns călugărul.
– Îmi ceri mult, dar eu o să-ţi dau puţin, i-a răspuns bătrânul.
Altădată a văzut un lup dând târcoale chiliei părintelui Agatanghel. Yannis a făcut cruce şi a zis:
– Maica Domnului, mântuieşte-mă de lup şi-ţi voi aduce un vas cu ulei.
Şi, într-adevăr, în dimineaţa următoare el a adus ulei icoanei «Axion Esti».

Într-una din chiliile de la Xeropotamu a trăit părintele Antonie Tsukas, un om simplu şi blând. Odată, un frate care trecea pe acolo, l-a întâlnit şi l-a întrebat:
– Ce mai faci, părinte?
– Ce pot să fac, decât să aştept Paştele!
– Paştele? A trecut! Suntem acum în Cincizecime.
– Cincizecime? Când a trecut? Eu încă postesc. Nu mi-am întrerupt încă postul, a spus bătrânul, minunându-se într-un mod simplu şi neobişnuit.
Îşi petrecea cel mai mult timp la diaconul Firfiris. Nu-i plăcea când vedea vizitatori fumând în curtea Protatonului şi spunea:
– Omul care fumează este neplăcut. Biserica nu are nevoie de ţigări, ci de tămâie, chibrituri şi lumânări…

Sursă: Patericul atonit – Arhim. Ioannikios Kotsonis, Editura Bunavestire, Bacău, 2000, Traducere de Anca Dobrin şi Maria Ciobanu

Gheronda Filaret din Karoulia (1872-1962)

1. Gheronda Filaret şi cele 200 de drahme

Cu privire la luptătorul duhovnicesc şi pustnicul din isihasta Karoulie, Gheronda Filaret, povestim aici o minune săvârşită de dumnezeiasca Pronie pentru a slobozi pe sluga cea bună a virtuţii de orice gând şi de orice grijă cu privire la cele materiale, care întotdeauna constituie o piedică pentru progresul [duhovnicesc] şi pentru intrarea în viaţa duhovnicească, ba chiar este principala piedică în dobândirea darului lui Dumnezeu, adică a rugăciunii continue şi neîntrerupte a minţii.

Gheronda Filaret din Karoulia, 1872-1962. Foto: Pávlos Mylonás, 1956

Astfel, următoarea întâmplare s-a petrecut pentru ca Preabunul Dumnezeul să-i elibereze inima lui Gheronda Filaret de grijile fără rost şi pentru a ne da şi nouă o lecţie despre încredinţarea şi nădăjduirea în Dumnezeu şi despre dragostea şi respectul faţă de aproapele nostru.

Gheronda Filaret din Karoulia, 1872-1962. Foto: Jacques Lacarière, 1954

Prin 1935, Gheronda Filaret avea neapărată nevoie de 200 de drahme. Problema aceasta i-a preocupat mult mintea şi inima Bătrânului. Într-o zi, s-a întâmplat ca Părintele Gherasim Mikragiannanitul, imnograful, să-l vadă trecând pe la coliba „Cinstitului Înaintemergător”, cu o mină foarte preocupată. La întrebarea lui, „Ce ai, Gheronda Filaret ? Ce ţi s-a-ntâmplat, Avvo, de eşti aşa de supărat ?”, Gheronda i-a spus despre problema care-l chinuia, iar Părintele Gherasim i-a dat cele 200 de drahme, rugându-l: „Cinstite Părinte Filaret, ia banii pe care îi vrei; nu e nevoie să mi-i dai înapoi, dar, dacă poţi, fă o rugăciune, rogu-te, la Preabunul Dumnezeu să ne miluiască !”.

Gheronda Filaret a luat banii şi, după ce i-a mulţumit Părintelui Gherasim, s-a dus să dea cele 200 de drahme acolo unde era dator.

A doua zi, Gheronda Filaret se ducea spre Schitul Aghía Anna. Pe cale, după obişnuinţa monahilor, zicea continuu rugăciunea, „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă şi miluieşte şi lumea Ta”. Şi cum mergea, privind în jos, vede 4 hârtii întinse una lângă alta. Le-a luat în mână, s-a uitat la ele cu luare aminte şi s-a minunat de ele, căci nu semănau cu alte hârtii.

Atunci s-a întors înapoi şi s-a dus la sihăstria Părintelui Gherasim de la Sfânta Anna Mică şi i-a arătat hârtiile pe care le găsise, întrebându-l, cu fericita simplitate ce-l caracteriza, ce fel de hârtii erau acelea: „Părinte Gherasim, tocmai le-am găsit un pic mai jos, mergând spre Sfânta Anna, erau întinse pe drum !”.

Părintele Filaret îi răspunse Bătrânului Filaret: „Gheronda, astea sunt 4 hârtii de 50 de drahme, ţi le-a trimis Dumnezeu pentru nevoile tale”. După cum mi-a povestit Părintele Gherasim, cele 4 hârtii de 50 de drahme erau noi şi nu erau deloc uzate. „Cinstite Gheronda, a adăugat Părintele Gherasim, spune-mi ce ziceai, ce aveai în gând atunci când mergeai spre Aghía Anna ?”.

Gheronda Filaret i-a răspuns: „Ce altceva, părinte Gherasime, să zic, afară de rugăciunea «Doamne, Iisuse Hristoase». Nu ziceam nimic altceva, doar că, la un moment dat, mi-a fugit gândul la ce-ţi datorez, la cele 200 de drahme, şi mă gândeam cum aş putea să o achit, şi atunci, în locul în care mă găseam, am văzut pe jos hârtiile acelea. Te rog să le iei ca să se libereze mintea mea de acest gând şi de datorie”.

Părintele Gherasim s-a minunat de Pronia lui Dumnezeu, a dat slavă Preabunului Dumnezeu şi l-a rugat pe Gheronda Filaret să fie de acord şi să păstreze banii pe care i-a trimis Dumnezeu şi să-L roage pe Domnul pentru mântuirea sufletului său.

2. Procesul lui Gheronda Filaret

Gheronda Filaret din Karoulia, 1872-1962. Foto: Pávlos Mylonás, 1959

Cu puţini ani înainte ca Părintele Filaret să plece din această lume, un om i-a furat tot ce avea el mai scump în coliba lui, adică toate cărţile patristice pe care le avea şi le studia Gheronda.

Poliţia l-a prins pe hoţ, cu cărţile, în Tesalonic. Hoţul, pentru a se disculpa înaintea poliţiştilor, zicea că a cumpărat cărţile de la Gheronda Filaret din Karoulia. Atunci, Poliţia s-a sesizat din oficiu, acuzându-l pe monah că face trafic cu antichităţi, că a vândut cărţi care ar fi avut valoare arheologică. În cele din urmă au venit citaţiile, iar părintele trebuia să se prezinte ca învinuit la tribunal. Fraţii Danieléi au aflat despre acest fapt şi s-au străduit să-l îmbrace cu nişte haine mai acătării pe Gheronda Filaret, să-l scoată cumva din hainele lui legate cu curele şi peticite, dar foarte curate. Cineva din obşte l-a însoţit la tribunal, la Tesalonic. Acolo el s-a prezentat înaintea curţii fără să aibă avocat.

Hoţul avea un avocat foarte bun, pe unul Ioánnis Ladás, care cu un rechizitoriu excelent i-a făcut pe judecători să ia partea hoţului. Din nefericire, adeseori, dreptatea omenească se lasă convinsă de rău, şi foarte greu admite binele şi face dreptate corect, de aceea avem multe decizii nedrepte şi erori judiciare.

Un avocat evlavios care urmărea cazul şi înţelesese înşelătoria hoţului şi retorica mincinoasă a avocatului acuzării, ce cunoştea adevărul dar îl deforma, a preluat, fără să ceară plată, apărarea Bătrânului Filaret, pledând în favoarea sfântului şi atotcucernicului Gheronda, care era atât de simplu şi curat, încât atunci când şi-a auzit avocatul pledând în apărarea lui, se minuna zicând: „De unde le ştie pe toate astea, omul acesta binecuvântat ? Mi se pare că are harul Sfântului Duh, pentru că le zice aşa de bine şi, bineînţeles, aşa cum s-au petrecut !”.

Atunci când preşedintele curţii de judecată l-a chemat pe Gheronda Filaret să dea mărturie şi să jure, acesta s-a ridicat, s-a apropiat de Sfânta Evanghelie, şi-a făcut cruce de trei ori şi sărutat cu evlavie Evanghelia.

Preşedintele, cu ton aspru, i-a spus lui Gheronda că trebuie să pună mâna pe Evanghelie şi să jure. Gheronda Filaret l-a întrebat pe preşedinte ce carte e aceea, iar acesta i-a răspuns că este Evanghelia pe care creştinii jură punând mâna, pentru a dovedi că spun adevărul.

Bătrânul Filaret i-a spus atunci preşedintelui: „Dacă este Sfânta Evanghelie, atunci vă rog să o deschideţi la capitolul 5, paragraful 34 de la Evanghelia după Matei şi veţi vedea că acolo sunt scrise următoarele cuvinte: «să nu vă juraţi nicidecum nici pe cer, fiindcă este tronul lui Dumnezeu, nici pe pământ, fiindcă este aşternut al picioarelor Lui, nici pe Ierusalim, fiindcă este cetate a marelui Împărat, nici pe capul tău să nu te juri, fiindcă nu poţi să faci un fir de păr alb sau negru »” (Matei 5, 34-37).

Preşedintele l-a pus pe aprod să deschidă Evanghelia, dar când a deschis-o, pagina care conţinea pericopa cu această învăţătură a Domnului despre jurământ lipsea [fiind ruptă]. Cu îndrăzneală, Gheronda Filaret i-a spus preşedintelui: „Domnule preşedinte, cu harul lui Dumnezeu, încercăm să păzim cele ce porunceşte Sfânta Evanghelie a Stăpânului Hristos, precum creştinii autentici, şi pentru că Însuşi Hristos ne zice să nu jurăm, cum am putea noi să călcăm porunca lui Dumnezeu pentru a păzi «poruncile oamenilor» (Matei 15, 9), adică poruncile dumneavoastră: să jure oamenii care zic că sunt creştini credincioşi şi care încalcă porunca aceasta a Lui? Chiar şi dumneavoastră juraţi? Îmi pare rău, domnule preşedinte: vorbiţi despre creştini, dar nu spre paza poruncilor lui Hristos. ”

Preşedintele şi judecătorii s-au simţit ofensaţi de cuvintele arzătoare ale adevărului rostite de Gheronda Filaret şi de negarea jurământului, şi l-au condamnat la 9 luni de închisoare.

Gheronda Filaret din Karoulia, 1872-1962. Desen de Rállis Kopsídis, 1957

Gheronda a primit cu bucurie decizia şi era pregătit să meargă la închisoare, dar oamenii care se găseau în sală, indignaţi de hotărârea nedreaptă a curţii, care nu voia să pedepsească hoţul şi-l condamnase pe cuviosul şi sfântul monah, au organizat imediat o chetă şi au plătit eliberarea condiţionată a Bătrânului. Gheronda, nedreptăţit, aşadar, de dreptatea omenească, s-a aflat biruitor, triumfător apărător al adevărului în coliba lui ascetică din Karoulia.

Când a ajuns în Karoulia, povesteşte părintele Daniil, l-au întrebat: „Cum ai petrecut, Gheronda, la Tesalonic ? Cum ai văzut lumea ? Ce s-a-ntâmplat la proces ?”; Bătrânul Filaret, cu faţa veselă şi zâmbitoare, aşa cum obişnuia să fie-ntotdeauna, le-a răspuns: „Fraţilor, toată lumea aleargă şi se străduieşte să se mântuiască, afară de mine, păcătosul”, nimic altceva adăugând şi închizându-se în sine.

3. Vizită la „casa” lui Gheronda Filaret din înfricoşătoarea Karoúlie

Gheronda Filaret din Karoulia, 1872-1962. Foto: Pávlos Mylonás, 1956

…Cum aş putea uita să pomenesc pe Gheronda Filaret Grecul, cel uscat la trup datorită traiului său fără ulei, dar a cărui veselie a feţei sale pline de viaţă, limpezi şi demne de invidiat, continuă încă să persiste înăuntrul lumii mele sufleteşti, după atâţia zeci de ani ?

Datorită vieţii sale înaintate în isihie şi trezvie, a fost lăsat de întâi-stătătorii Sfintei Mânăstiri Stavronikita să plece şi să se aşeze în acel cuib de vultur prăpăstios aşezat deasupra abisului mării neliniştite.

Am avut şansa şi bucuria de a-l întâlni, bineînţeles, după o îndrăzneaţă (pentru exerciţiul şi experienţa de atunci!) ascensiune prin prăpastie, însoţindu-l până la el pe prietenul său, Întâistătătorul Sinaxei Mânăstirii noastre, fericitul Gheronda Onufrie. M-am delectat de acea convorbire care se petrecea într-un spaţiu de doar doi metri pătraţi (cine ştie cu câte lovituri grele de ciocan şi daltă fusese adus la orizontală de către cei ce locuiseră înainte acolo şi de el însuşi!), pe buza unei stânci, la o înălţime cu totul ameţitoare pentru cei neiniţiaţi.

Unicitatea ocaziei m-a făcut să-mi înăbuş frica şi să îndrăznesc, cu obrăznicie şi fără ruşine şi în ciuda subţirii şi politicoasei lui descurajări, să păşesc peste prag şi să cercetez sfinţenia locuinţei sale. Cu greutate ar mai fi putut intra încă o persoană în acea cămăruţă adăpostită sub stâncă.

Un urcior de lut, într-un colţ, pe podea, medicament împotriva setei. Rezemat ceva mai încolo, suportul de lemn în formă de T folosit pentru sprijinire în vremea şederii în picioare, numit între călugări şi „lemnul leneşului”. Trei sfinte icoane foarte simple, pe „perete” şi, făcut din scânduri groase, prost îmbinate, un pat înalt ce părea mai degrabă imens – asta era îi era toată zestrea şi gospodăria.

Am tras deoparte un covor de zdrenţe ce acoperea o porţiune din „perete” şi, în acel mic spaţiu scobit în stâncă, zis „dulap”, am văzut un săculeţ cu pesmet, o jumătate de roşie (era vară) şi o legăturică de iarbă-grasă pe care, cu siguranţă, vreun alt sihastru, care voia şi putea să ţină o aşa-zisă grădină, i le va fi adus ca unui vecin ascet din Katounakia, căţărându-se şi urcând, cu dragoste de fraţi şi osteneală.

Nu am rămas mult înăuntru, nici nu era nevoie. Deja trăsesem concluzii şi învăţasem cât de mare şi de dorit lucru este încredinţarea desăvârşită în dragostea şi pronia lui Dumnezeu şi cât de mare şi nepreţuită este bogăţia neagonisirii…

Seara, Gheronda Gherontie Danieleul, de către a cărui obşte am fost găzduiţi peste noapte, după cele povestite de mine, mi-a spus: „noi cunoaştem bine cele despre Părintele Filaret şi ştim că patul pe care l-aţi văzut îl are doar «pentru a fi văzut», cu alte cuvinte pentru situaţii cum a fost cea provocată astăzi de îndrăzneala şi curiozitatea voastră, căci că el doarme pe jos…”

Monahul Gherontie Katounakiotul, Danieleul, 1891-1973. Foto: Spýros Meletzís, 1950

Sursa fotografiilor: Athos Prosopography
Sursa textului: Pemptousia